Introducere
După sinodul din Creta, pe care în articolul privind problema dogmatică a calendarului l-am considerat tâlhăresc, o nouă problemă care apare adesea în discuţii este aceea dacă în Biserica Ortodoxă Română (BOR) mai este har şi dacă tainele ei mai sunt valide. Majoritatea părerilor optează pentru existenţa harului şi validitatea tainelor, dacă nu plenar în cel mai rău caz prin iconomie dumnezeiască. Cum nu-mi place să primesc de-a gata rezultatul unei probleme fără să încerc să o rezolv eu însumi cu argumentele care îmi stau la îndemână, m-am hotărât să o cercetez cu propriile forţe. Am descoperit astfel că, de fapt, problema este mult diferită şi mult mai subtilă decât a răspunde la întrebarea dacă în BOR mai este har şi dacă tainele ei mai sunt valide. Fără a impune nimănui să creadă neapărat concluziile pe care le-am tras în urma acestei cercetări, căci fiecare om are libertatea de a-şi alege credinţa, le voi expune în acest articol.
O definire a harului cu ajutorul Sfintei Scripturi şi al unor desene simbolice. Conlucrarea omului cu harul.
Ce este harul? Iată, o întrebare dificilă, cu atât mai mult cu cât urmărim să-i dăm un răspuns adevărat şi cât mai cuprinzător. Harul este greu de definit în cuvinte. Am putea scrie volume întregi de teologie pentru a încerca să prindem harul în vreo definiţie completă şi tot nu am reuşi. În Sfânta Scriptură găsim multe pasaje în care este folosit cuvântul har. În locurile în care am găsit nuanţări mai bune, nuanţări care în traducerile ulterioare nu se mai regăsesc, am folosit traducerea românească de la 1688 a Sfintei Scripturi, iar in locurile unde traducerile sunt identice, pentru limba adusă la zi, am folosit traducerea sinodală 1988:
„Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu.” (Facerea 6, 8)
Înţelegem de aici că Dumnezeu S-a milostivit de Noe şi a hotărât să-l salveze.
La stejarul Mamvri, Avraam I-a zis lui Dumnezeu:
„Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!” (Facerea 18, 3) Aici harul este văzut ca bunăvoinţă a lui Dumnezeu faţă de Avraam.
„Mila şi credinţele nu te lipsescu, şi le atinge pre eale preste grumazi, scrie-le pre eale pre leaspedea inimii tale,
Şi vei afla har. Şi gîndeaşte înainte bune, înaintea Domnului şi a oamenilor.” (Pilde 3, 3-4)
„Ceia ce nădejduiescu pre El înţeleage-vor adevărul şi cei credincioşi cu dragoste vor rămînea lîngă El, căci har şi milă e întru preacuvioşii Lui şi socotinţă întru cei aleşi ai Lui.” (Înţelepciunea lui Solomon 3, 9)
„Celui ce se teme de Domnul bine îi va fi; întru cele mai de pe urmă şi în ziua sfârşitului său va afla har.” (Iisus Sirah 1, 12)
„Harul este ca un rai plin de binecuvântări; şi milostenia în veac rămâne. 2
Viaţa celui cumpătat şi a celui muncitor se va îndulci; şi mai mult decât a lor, viaţa celui care află comoară.” (Iisus Sirah 40, 19-20)
Solomon şi Iisus Sirah ne încredinţează că mila, credinţa, smerenia şi teama de Dumnezeu sunt răsplătite de către Acesta cu harul Său. Prin toate aceste daruri pe care le avea, dimpreună cu fecioria şi curăţia sufletului, Fecioara Maria a aflat har la Dumnezeu.
«Şi intrînd către ea îngerul zise: „Bucură-te, cea plină de dar, Domnul e cu tine; blagoslovită tu întru muieri.
Iară ea, văzând, să turbură de cuvîntul lui, şi cugeta: „Oară ce ară fi închinarea aceea?”
Şi zise ei îngerul: „Nu te teame, Mariam, că aflaş har la Dumnezeu.» (Luca 1, 28-30)
Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos este un factor esenţial pentru darul mântuirii obţinut prin har.
„Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire.
Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu;
Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus.” (Romani 3, 22-24)
Harul este prisosoitor şi covârşeşte păcatul.
„Ce nu după cum e greşala, aşa şi darul, pentru că, de vreme ce cu a unuia greşală cei mulţi au murit, cu mult mai vîrtos harul lui Dumnezeu şi darul întru harul cel al Unuia om Iisus Hristos la cei mulţ au prisosit.
Şi nu după cum pren unul greşind [e] darul, pentru că judecata e dentru unul spre osîndă, iară darul din multe greşale spre îndireptare.
Pentru că, de vreame ce, cu a unuia greşală, moartea au împărăţit pren unul, cu mult mai vîrtos ceia ce, prisoseala darului şi harului direptăţii luînd, în viaţă vor împărăţi pren Unul Iisus Hristos.” (Romani 5, 15-17)
Harul lui Dumnezeu asigură viaţa veşnică.
„Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică.
Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 6, 22-23)
Harul întru Domnul Iisus Hristos ne-a fost dat înainte de veci.
„Deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu.
El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor,
Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie.” (2 Timotei 1, 8-10)
Domnul ne cheamă să-L mărturisim cu încredinţarea că vom obţine de la el ca daruri, milostivirea şi harul Său întru ajutor la vreme potrivită.
„Avînd dirept aceaea, Arhiereu mare, care au trecut pren ceriuri, pre Iisus, Fiul lui Dumnezău, să ţinem mărturisirea.
Pentru că nu avem Arhiereu neputînd să iarte slăbiciunile noastre, şi ispitit întru toate, după asămănare, fără de păcat.
Să venim dară cu îndrăzneală la scaunul darului, ca să luăm milă şi har să aflăm, la bună vreame ajutoriu.” ( Evrei 4, 14-16) 3
Harul ne este prezentat ca pe o lucrare specială a lui Dumnezeu pentru om. Recunoaştem că i-am descoperit destule faţete în Sfânta Scriptură, încât ne este aproape imposibil să dăm o definiţie care să-i cuprindă toate înţelesurile. Ne putem întreba atunci, cum putem vorbi despre har fără să putem exprima precis ce este el?
Iată, însă, că primim un ajutor în a înţelege ce este harul. În mod cu totul neaşteptat, am găsit printre documentele păstrate de la cineastul român Ion Popescu Gopo, tatăl celebrului Omuleţ, următoarele două desene simbolice, abia creionate, dar care ne pot spune despre har mai mult decât o filocalie.
Gopo ne înfăţişează harul în chip metaforic ca pe o ploaie care vine din cer şi-l udă pe Omuleţ, iar acesta, cu ajutorul unei stropitori care în mod paradoxal nu este alimentată direct de la sursa din cer, udă la rându-i o floare.
„Descoperisem o floricică de tuş umplută cu vopsea, care în mâinile omuleţului meu de tuş şi vopsea, îşi pierdea conturul şi nici culoarea nu se mai vedea, căci ea devenea expresia exterioară a sentimentelor omuleţului meu” ni se destăinuie Gopo în cartea sa Filme, filme, filme, filme (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1963, p. 14). Cu alte cuvinte, floarea Omuleţului simbolizează sensibilitatea sufletului său. Iar pentru a-şi cultiva această sensibilitate, Omuleţul se foloseşte de ploaia-har din cer.
Aceste desene ale lui Gopo ne ajută mult în încercarea noastră de înţelegere a harului. Substituindu-L pe Dumnezeu norului – desenele au fost realizate în perioada comunistă, când orice reprezentare care ar fi putut să-L sugereze pe Dumnezeu era cenzurată – observăm în desen două acţiuni asemănătoare: Dumnezeu îl “udă” pe Omuleţ cu harul Său iar Omuleţul îşi “udă” la rându-i sensibilitatea sufletească. Lucrări asemănătoare, udările, subiecte diferite, Dumnezeu şi omul. Asemănarea celor două lucrări ne aminteşte că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în scopul lucrării asemănării cu Dumnezeu, adică al îndumnezeirii sale. Desenele lui Gopo ne prezintă situaţia firească şi corectă în care omul lucrează împreună cu harul trimis de Dumnezeu şi se îndumnezeieşte prin îngrijirea florii sale care este sufletul. Conlucrarea cu 4 harul trimis de Dumnezeu, conlucrare care nu este forţată ci este la libera alegere a omului, ne dovedeşte că harul este prin excelenţă măsura unei relaţii personale dintre om şi Dumnezeu.
Cu ajutorul acestor desene simbolice, putem înţelege mai lesne ce se petrece de fapt în cazul ereziei. Este de ajuns să modificăm desenele – evident imaginar, căci nu ne vom permite să facem colaj pe desenele originale ale lui Gopo – arătându-l pe Omuleţ ţinând deasupra capului cu o mână o umbrelă pe care scrie EREZIE şi care îl izolează, îl separă, îl desparte cu totul de udătura ploii-har, iar sub stropitoarea din care nu mai curge nimic, aflată în cealaltă mână, să desenăm floricica moartă şi uscată.
Astfel, prin prisma desenelor lui Gopo, ne este mult mai uşor să sintetizăm că harul este o lucrare a lui Dumnezeu asupra omului, prin care acesta, în calitate de chip al lui Dumnezeu, fără a-i fi afectat liberul arbitru, primeşte în dar de la Ziditorul său ajutorul necesar pentru a se înscrie şi a avansa continuu pe calea asemănării cu El, calea îndumnezeirii omului. Conchidem astfel că îndumnezeirea omului depinde de două lucrări, cea a lui Dumnezeu de trimitere a harului Său şi cea a omului de conlucrare prin libera sa voinţă cu harul trimis de Dumnezeu.
Scriptura ne confirmă – chiar Gopo şi-a inspirat desenul din Evanghelie – că Dumnezeu îşi face cu siguranţă lucrarea Sa şi trimite harul Său tuturor oamenilor care vor să se îndumnezeiască:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,
Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei 5, 44-45)
„Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.” (Ioan 5, 17)
„Iată, stau la uşă şi bat;” (Apocalipsa 3, 20)
Cu toate acestea, întrucât lucrarea harului nu este irezistibilă, aceeaşi Scriptură ne arată că rezultatul final depinde de conlucrarea omului cu harul:
„de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.
Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui.” (Apocalipsa 3, 20-21)
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.
Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.” (Matei 7, 7-8)
Scriptura ne arată astfel că harul lui Dumnezeu nu este magie, ci este ajutorul necesar pe care Cunoscătorul sufletului omenesc îl trimite omului în funcţie de dispoziţia sufletească liberă a acestuia de a se angaja pe calea îndumnezeirii voită de El. Privind problema harului din acest unghi, devine de o importanţă covârşitoare conlucrarea omului cu harul lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin harul Său, bate la uşa sufletului fiecărui om, dar numai cei care deschid, adică se hotărăsc prin voia lor liberă să conlucreze cu harul şi să facă voia lui Dumnezeu, pot beneficia de roadele harului. Dacă omul nu deschide uşa sufletului, harul lui Dumnezeu nu poate lucra în el şi nu dă roade. Aşa cum consemnează Scriptura, cuvântul lui Dumnezeu nu rodeşte lângă drum, nici pe loc pietros, nici printre spini, ci rodeşte numai şi numai în pământul cel bun, iar pregătirea pământului celui bun este conlucrarea omului cu harul. 5
Un aspect esenţial al lucrării de îndumnezeire a omului prin conlucrarea lui cu harul dăruit de Dumnezeu ţine de dreapta credinţă a omului în Creatorul său. Pământul cel bun care rodeşte şi indică buna conlucrare a omului cu harul lui Dumnezeu – rodire ilustrată simbolic şi de Gopo prin răsărirea florii din desenul de mai jos – este fertilizat cu dreapta credinţă aflată prin cuvântul Scripturii.
La Gopo floarea nu apare decât dacă este udată ca la carte, mai precis ca la Scriptură.
Prefacerea cinstitelor daruri în Sfânta Împărtăşanie, conlucrare a preotului cu harul. Limitele iconomiei dumnezeieşti pentru validitatea Sfintelor Taine. Erezia, semnul încetării conlucrării cu harul. O primă modificare a problemei iniţiale.
În lumina concluziilor despre har pe care le-am tras mai sus, devine evident că prefacerea cinstitelor daruri în Sfânta Împărtăşanie nu poate fi nicidecum o acţiune irezistibilă a lui Dumnezeu ca urmare a rostirii asupra lor a unei formule magice gen „Hocus Pocus”, ci este mai presus de toate o problemă de conlucrare a preotului cu harul. O conlucrare care se vădeşte în primul rând prin credinţa preotului. Prin dreapta sa credinţă.
În Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, în momentul culminant al ei, cel al prefacerii cinstitelor daruri în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, în timp ce credincioşii din Biserică împreună cu strana cântă „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru”, preotul zice:
(încet, închinându-se de 3 ori înaintea Sfintei Mese)
„Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte.
(apoi tot încet, cu mâinile ridicate, zice de 3 ori)
Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-l lua de la noi, ci ni-l înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie.
(apoi în taină)
Încă aducem Ţie această slujbă duhovniceasă şi fără de sânge, şi te chemăm, te rugăm şi cu umilinţă la tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte.
(apoi stând drept şi binecuvântând peste Sfântul Agneţ, în şoaptă)
Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău.
(apoi binecuvântând sfântul potir, în şoaptă)
Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău.
(apoi binecuvântând amândouă Sfintele)
Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin, Amin, Amin.
(apoi închinându-se de trei ori până la pământ, după care acoperind sfântul potir cu un acoperământ mic, se roagă în taină)
Pentru ca să fie celor care se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă.
Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, proroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pustnici şi pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru credinţă.
(apoi cade în genunchi, căutând spre dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului.)”
Se observă că această parte a Sfintei Liturghii redată mai sus, departe de a fi un ritual magic, este o rugăciune făcută cu umilinţă de către preot împreună cu credincioşii, o rugăciune în care elementul credinţă este esenţial. Este o rugăciune care arată prin excelenţă dispoziţia de conlucrare a preotului şi credincioşilor cu harul Sfântului Duh pentru a putea lucra cu ajutorul Sfintei Împărtăşanii asemănarea cu Dumnezeu necesară spre plinirea împărăţiei cerurilor şi spre îndrăznirea cea către Dumnezeu. Iar garanţia ascultării de câtre Dumnezeu a acestei rugăciuni umile prin care se conlucrează cu harul Său o constituie numai şi numai dreapta credinţă. Putem considera chiar că, indiferent de păcatele personale ale preotului, dacă acesta are dreapta credinţă, prin umilinţa sa de a-L ruga pe Dumnezeu, asemenea regelui David, să-l miluiască şi să-l cureţe de acestea înainte de invocarea prefacerii darurilor, prin iconomie dumnezeiască, pentru credincioşii care stau înainte şi aşteaptă de la el ca să le dea acest Leac al Vieţii, Sfântul Duh poate preface cinstitele daruri în Sfânta Împărtăşanie.
Dar iconomia care poate fi făcută de către Dumnezeu pentru prefacerea darurilor în Sfânta Împărtăşanie în Biserică încetează în mod cert când preotul nu mai are dreapta credinţă şi devine eretic. De ce? Pentru că ereticul nu poate conlucra cu harul lui Dumnezeu deoarece, prin erezia lui, el s-a despărţit total de har şi a ales să creadă şi să-i slujească unui alt hristos, unul mincinos, diferit de Domnul Iisus Hristos Cel prin Care Sfântul Duh preface darurile în Sfântă Împărtăşanie. Pe eretic nu-l interesează asemănarea cu Hristosul Cel Viu şi Atotputernic al Scripturii, ci cu hristosul neputincios şi lipsit de har căruia a ales să i se închine. Domnul Iisus Hristos ne avertiza că vremurile cele din urmă, vremuri de al căror început ne-a dat de veste chiar sinodul din Creta, vor fi vremuri ale urâciunii pustiirii prorocite de către prorocul Daniel şi în care vom avea de a face cu astfel de hristoşi mincinoşi:
„Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?
Răspunzând, Iisus le-a zis:
Vedeţi să nu vă amăgească cineva.
Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.
Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul.
Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri.
Dar toate acestea sunt începutul durerilor.
Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu.
Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii.
Şi mulţi proroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi.
Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.
Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.
Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.
Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel prorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeşte să înţeleagă –
Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi. (…)
Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi.
Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Matei 24, 3-16; 23-24)
Motivul cel mai clar pentru care Dumnezeu nu poate preface în Sfinte Taine darurile ereticilor îl constituie faptul că prin aceasta ar încuraja erezia adică ar încuraja lupta împotriva Sa Însuşi, o luptă împotriva Adevărului, o luptă împotriva Vieţii şi, mai cu seamă, o luptă împotriva Căii de a ajunge la Această Viaţă. Mai precis, dacă, prin absurd, tainele ereticilor ar fi valide atunci Dumnezeu Şi-ar folosi în mod absurd atotputernicia ca să Se surpe pe Sine. Dumnezeu, Cel Care pătrunde inima şi încearcă rărunchii, ca să răsplătească fiecăruia după căile lui şi după roada faptelor lui (Ieremia 17, 10), cunoaşte credinţa fiecăruia şi trimite harul Său celui care prin credinţa sa poate conlucra cu acest dar nepreţuit spre asemănarea cu El, adică spre apropierea de El căci, aşa cum spune vorba românească, cei care se aseamănă se adună. Or, ereticii se îndepărtează de Dumnezeu şi chiar dacă Acesta trimite harul Său şi pentru ei, caci El vrea ca toţi sa se mântuiască şi sa cunoască adevărul, prin însăşi credinţa lor eretică ei nu conlucrează cu acest har. Iar a nu conlucra cu harul trimis de Dumnezeu este echivalent cu a fi lipsit de ajutorul harului, adică cu a nu avea har. De aceea nici Sfântul Duh, Care le cunoaşte credinţa ereticilor, deşi trimite harul Său şi pentru acestia – căci Domnul bate la uşa sufletului fiecărui om -, pentru faptul că aceştia nu conlucrează cu harul şi nu-şi deschid sufletul pentru lucrarea harului, ci-l refuză, nu le preface darurile în Sfinte Taine. Conchidem deci că prefacerea darurilor în Sfintele Taine nu este atât o problemă de har cât este o problemă de conlucrare a preoţilor cu harul prin dreapta lor credinţă.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că tainele ereticilor nu sunt taine. Astfel, prin Canonul 46 Apostolic, ei ne poruncesc:
„Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? (II Cor. 6, 15)”
In comentariul la acest canon făcut în lucrarea sa Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii (Sibiu 2005, p. 35) Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca scrie urmăroarele:
„Cum ereticii au pierdut sucesiunea apostolică, deci şi continuitatea preoţiei, tainele lor nu sunt valide, ei înşişi nemaifăcând parte din Biserică, iar clericul care le va socoti totuşi valide este supus caterisirii.”
Într-adevăr, ce părtăşie are Hristos cu Veliar? Ce părtăşie are credinciosul cu ereticul? Prin aceste întrebări, Sfinţii Apostoli ne lămuresc în modul cel mai simplu de ce tainele ereticilor nu sunt valide. Ei ne încredinţează prin acest canon că ereticii sunt ai lui Veliar iar dacă tainele ereticilor ar fi valide, în mod cu totul absurd, Hristos ar avea înţelegere cu Veliar şi credinciosul ar avea aceeaşi parte cu ereticul. Ceea ce nu se poate. Din acest motiv, la eretici nu poate exista nicio iconomie dumnezeiască pentru ”tainele” lor şi nici har de la Dumnezeu ca ele sa fie Sfinte Taine.
Putem acum să observăm cu uşurinţă că, văzută prin prisma celor discutate mai sus, are loc o primă modificare majoră a problemei iniţiale. Existenţa harului şi a validităţii tainelor în BOR după sinodul din Creta este de fapt o pseudoproblemă. Problema adevărată este aceea de a şti dacă, după sinodul din Creta, preoţii din BOR mai conlucrează cu harul.
Esenţa ereziei ecumeniste legiferată la sinodul tâlhăresc din Creta. Consecinţele dezastruoase pentru creştinii din România după acceptarea ereziei ecumeniste A doua modificare a problemei iniţiale.
Nu este deloc simplu a explica pe înţelesul oamenilor în ce constă erezia ecumenistă acceptată de sinodalii români la sinodul din Creta, cu atât mai mult cu cât aceştia din urmă susţin că acolo nu s-a formulat nicio dogmă nouă şi slujbele au rămas neschimbate. Pentru credincioşii de rând care mergeau la Biserică înainte de sinod este aproape inacceptabil să creadă că lucrurile s-au modificat cu ceva atâta vreme cât ei văd că după sinod tipicul slujbelor este acelaşi. Din acest motiv, marea lor majoritate nici măcar nu sunt interesaţi să cunoască ce probleme s-au discutat în Creta şi pentru nimic în lume nu s-ar osteni să afle conţinutul documentelor pe care delegaţia sinodalilor români le-a semnat acolo în unanimitate. Tocmai în aceasta constă perfidia nemăsurată a sinodalilor noştri. Aceea de a clama că nu s-a schimbat nimic, când ei cunosc foarte bine faptul că, prin semnarea şi acceptarea documentelor din Creta, din cauza ereziei lor, s-a schimbat totul. Iar schimbarea pe care au introdus-o ţine exact de tema articolului nostru, adică de conlucrarea cu harul a preoţilor pentru obţinerea de la Dumnezeu a tainelor valide în Biserică. După 29 octombrie 2016 tipicul slujbelor a rămas acelaşi, dar, cu ajutorul canonului Sfinţilor Apostoli pentru nevaliditatea tainelor ereticilor putem descoperi cu uşurinţă dacă tainele săvârşite la aceste slujbe mai sunt sau nu valide.
Să reamintim acest canon cu cele două întrebări esenţiale puse în el:
„Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?
Dacă studiem documentele sinodului sub lupa celor două întrebări puse de către Sfinţii Apostoli care au întocmit canonul pentru nevaliditatea tainelor ereticilor, vom vedea în modul cel mai clar că în Creta participanţii chiar au urmărit ca, peste voinţa şi cunoştinţa credincioşilor păstoriţi, să realizeze în mod absurd o împărtăşire a lui Hristos cu Veliar, adică să facă în aşa fel încât credinciosul să aibă aceeaşi parte cu necredinciosul, cu alte cuvinte creştinii să aibă aceeaşi parte cu ereticii.
În Creta, sinodalii noştri i-au numit creştini non-ortodocşi pe eretici:
„Ca răspuns la datoria de a mărturisi Adevărul şi credinţa ei apostolică, Biserica noastră oferă o mare importanţă dialogului, în principal cu creştinii non-ortodocşi. În acest mod, şi restul lumii creştine poate cunoaşte mai exact autenticitatea Tradiţiei Ortodoxe, valoarea învăţăturii patristice, experienţa liturgică şi credinţa ortodocşilor. Dialogurile întreprinse de Biserica Ortodoxă nu implică niciodată compromisul în materie de credință.” (punctul al 3-lea din secţiunea Mesajul Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe în traducere din limba engleză) Ce altceva putem noi înţelege prin creştini non-ortodocşi decât credincioşi non-dreptcredincioşi, adică necredincioşi, adică eretici? Oare prin numirea ereticilor drept creştini, adică a necredincioşilor ca credincioşi nu s-a făcut cel mai mare compromis în materie de credinţă? Dacă am înlocui sintagma creştini non-ortodocşi cu cuvântul eretici ar rezulta următoarea propoziţie absurdă: „Ca răspuns la datoria de a mărturisi Adevărul şi credinţa ei apostolică, Biserica noastră oferă o mare importanţă dialogului, în principal cu ereticii.” Ce dialog are Hristos cu Veliar?
În Creta, numindu-i creştini non-ortodocşi pe eretici, sinodalii noştri au ajuns la concluzia că creştinii şi-au pierdut unitatea, unitate pe care caută să o refacă prin dialoguri cu ereticii şi prin participarea la Mişcarea Ecumenică:
„Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe şi participarea sa la Mişcarea Ecumenică se sprijină pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul ei ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi a tradiţiei Bisericii primare a celor şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor.” (punctul al 5-lea din secţiunea Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine în traducerea oferită publicului pe site-ul oficial al Patriarhiei) Canonul Sfinţilor Apostoli ne îndeamnă, însă, să întrebăm: Ce unitate au pierdut creştinii prin ieşirea ereticilor afară din Biserică decât numai unitatea cu Veliar sau cu necredincioşii, unitate pe care acum sinodalii noştri caută să o realizeze?
În Creta, sinodalii români au ajuns la concluzia că unitatea creştinilor cu ereticii, adică cu Veliar, nu poate fi netezită decât dacă se acceptă denumirea ereziilor drept biserici şi se recunosc drept creştine confesiunile ereticilor:
„Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi nicicând perturbată. Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor Biserici şi Confesiuni creştine non-orotodoxe, care nu sunt în comuniune cu ea, şi crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre taine, har, preoţie şi succesiune apostolică. Astfel, ea a avut o abordare favorabilă, atât din motive teologice, cât şi pastorale, faţă de dialogul teologic la nivel bilateral şi multilateral cu ceilalţi creştini şi, de o manieră mai generală, faţă de participarea la Mişcarea Ecumenică contemporană, având convingerea că pe calea dialogului ea aduce o mărturie dinamică a plenitudinii adevărului în Hristos şi a comorilor sale duhovniceşti tuturor celor care se află în afara ei, cu scopul de a netezi calea spre unitate.” (primul paragraf al punctului al 6-lea din secţiunea Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine în traducere din limba engleză) Dacă noi ne aflăm în Biserica lui Hristos, ce nevoie avem ca să acceptăm ca Biserici comunităţile ereticilor, slujitori ai lui Veliar? De ce ne-ar interesa pe noi creştinii clarificarea învăţăturilor ereticilor despre taine şi har, când Sfinţii Apostoli ne-au spus că tainele ereticilor nu sunt valide? Pe noi nu ne pot interesa asemenea clarificări. Singurul lucru care ne poate interesa pe noi creştinii în legătură cu ereticii este dezicerea lor de Veliar prin dezicerea lor de învăţăturile lui eretice şi revenirea în Biserică numai prin dorinţa lor sinceră de deveni creştini şi a-I sluji lui Hristos. Dacă, în Creta, sinodalii noştrii au fost interesaţi să denumească Biserici adunările lui Veliar şi au fost interesaţi de clarificarea învăţăturilor acestuia, au făcut-o numai şi numai cu scopul ascuns de a-I face “împărtăşire” lui Hristos cu Veliar şi de a ne arunca pe noi credincioşii de partea necredincioşilor. Adică să ne scoată din Biserica lui Hristos prin netezirea căii de unitate a noastră cu ereticii.
În Creta, sinodalii noştri au plănuit să ne scoată din Biserica lui Hristos ca să ne arunce în “Biserica unită” gândită la Toronto în 1950 de alţi eretici, sau mai precis de Veliar, în cadrul Cosiliului Mondial al Bisericilor (CMB):
«Bisericile Ortodoxe membre consideră drept o condiţie sine qua non pentru participarea la CMB articolul fundamental al Constituţiei CMB, potrivit căruia pot fi membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan. Ele au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto din 1950, Despre Biserică, Biserici şi Consiliul Mondial al Bisericilor, sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la Consiliu. Este foarte clar, prin urmare, că CMB nu este sub nicio formă o “supra-Biserică”. „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între Biserici, lucru ce-l pot face numai Bisericile însele acţionând din proprie iniţiativă, ci de a aduce Bisericile într-un contact viu fiecare cu fiecare şi să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii. Nicio Biserică nu este obligată să îşi modifice eclesiologia, în accederea ei la Consiliu… Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului.” (Declaraţia de la Toronto, §2).» (punctul 19 din secţiunea Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine în traducere din limba engleză) Ce nevoie avem noi creştinii să ne gândim Biserica cea Una ca pe un ciob din vaza lui Veliar pe care acesta vrea să o “reconstituie”, chipurile, prin lipire cu celelalte cioburi ale ereziilor lui chiar şi fără să ne oblige să credem că celelalte cioburi ar fi veritabile şi nu false, când Biserica noastră este vaza întreagă gândită pentru noi de către Tatăl, plămădită din coasta împunsă a Domnului Iisus Hristos şi sfinţită de către Duhul Sfânt în ziua Cinzecimii, vază care nu a fost spartă de atunci, şi nici nu va putea fi spartă vreodată, de vreme ce Domnul ne-a încredinţat că porţile iadului nu o vor birui? Noi, creştinii, nu am avut nevoie niciodată de astfel de viziuni eretice. Dacă sinodalii noştri le-au legiferat în Creta, au făcut acest lucru fără să ne întrebe. Nimeni nu ne-a întrebat vreodată dacă îi vrem să ne fie păstori. Veliar i-a pus în frunte, ca lupi la stâna de oi, fără să ne întrebe. Niciunul dintre ei nu ne-a întrebat vreodată dacă vrem să participăm la Mişcarea Ecumenistă sau la CMB. Toate s-au făcut în ascuns fără să ne fie cerut acceptul. Dacă i-am tolerat, a fost pentru faptul că, până la sinodul din Creta, nu ne-au obligat să gândim eretic şi să ne comportăm ca nişte eretici precum sunt ei. Dar acum ne obligă.
În Creta, sinodalii noştri au plănuit să ne oblige să ne despărţim de Domnul nostru Iisus Hristos şi să-i slujim lui Veliar:
„Biserica Ortodoxă consideră toate eforturile de a rupe unitatea Bisericii, asumate de către persoane izolate sau grupuri sub pretextul păstrării sau chipurile al apărării adevăratei Ortodoxii, ca fiind vrednice de osândire. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în Biserică, cea mai înaltă autoritate în aspecte de credinţă şi reguli canonice (canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).” (punctul 22 din secţiunea Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine în traducere din limba engleză. Întrucât în limba engleză, prima frază a acestui punct este de o duritate extremă la adresa creştinilor care-şi apără ortodoxia, sinodalii noştri au girat pe site-ul Patriarhiei o variantă mult îndulcită. Pentru comparare, iat-o: „Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice.” În Creta însă, ei au semnat varianta dură!) Mintea omenească nu poate concepe un text mai demonic decât această primă frază din aliniatul 22. Se vede clar în ea că, în locurile unde sunt menţionate Biserica Ortodoxă şi Biserica, se vorbeşte despre 2 entităţi diferite. Sinodalii noştri s-au angajat în numele Bisericii Ortodoxe să-i osândească pe cei care încearcă să apere adevărata Ortodoxie şi să împiedice existenţa “Bisericii unite” gândite de Veliar la Toronto. Amintindu-ne de canonul Sfinţilor Apostoli pentru tainele nevalide, putem spune că, conform acestui punct 22, Biserica îi osândeşte pe credincioşii care vor să împiedice unirea lor cu comunităţile necredincioşilor, adică ale ereticilor. Or, dacă ne lăsăm amăgiţi să credem că Biserica poate face aşa ceva, înseamnă că, pe cale de consecinţă logică, sinodalii români care au participat la sinodului din Creta au urmărit să ne facă să credem că Însuşi Hristos, Capul Bisericii, îi găseşte vrednici de osândă pe creştinii care se opun împărtăşirii Sale cu Veliar, adică se opun slujirii lui Veliar. Nu cred că există o erezie mai mare decât această absurditate cu care sinodalii noştri au fost de acord în Creta şi au semnat-o în unanimitate. Ei nu numai că vor să ne amăgească să credem această erezie e ereziilor, ci vor să ne şi impună cu orice preţ, chiar al osândirii noastre – ceea ce în viitorul apropiat în colaborare cu statul masonic care ne conduce va însemna lipsire de drepturi, închisoare sau chiar omorâre – să credem că Hristos are împărtăşire cu Veliar şi, prin urmare, să fim şi noi slugi ale lui Veliar precum ei sunt. Parcă ar fi nişte bolnavi de o boală mortală care din ură pentru viaţă vor să-i infecteze pe toţi cei sănătoşi cu boala lor. Aceasta este esenţa ereziei ecumeniste şi din acest motiv sinodul din Creta a fost un sinod tâlhăresc, iar din momentul în care au semnat şi au implicat BOR, sinodalii români şi-au arătat pe faţă erezia.
Din Creta, în loc de sinodali, s-au întors nişte eretici dovediţi cu acte.
Chiar dacă ei s-au ferit din răsputeri să mai aducă aminte despre acest sinod în speranţa că lumea va uita cu timpul şi, la fel ca în 1924 când a fost schimbat calendarul corect al Sfinţilor Părinţi cu calendarul papistăşesc de factură astrologică, se va obişnui treptat cu fărădelegea, semnătura lor de pe documentele sinodului tâlhăresc din Creta este dovada cea mai clară că ei au devenit eretici şi învaţă această erezie cu capul descoperit, adică la vedere. Din acest motiv, chiar dacă slujbele au rămas aceleaşi, pomenirea acestor eretici în cadrul lor atrage după sine o transformare radicală a slujbelor.
Pomenirea arhiereului locului la slujbele bisericeşti este mărturia în faţa Domnului Iisus Hristos că atât preoţii pomenitori cât şi credincioşii participanţi la aceste slujbe sunt de acord cu credinţa arhiereului şi o împărtăşesc. Prin urmare, dacă arhiereul pomenit la slujbe învaţă erezia la vedere, această pomenire are consecinţe catastrofale atât pentru preoţii pomenitori cât şi pentru credincioşii care participă şi consfinţesc pomenirea prin „Amin!” în loc să o respingă mărturisind „Anaxios!”. În cazul pomenirii de arhierei vădiţi ca eretici, preoţii şi credincioşii pomenitori devin ei înşişi eretici şi ies automat în afara Bisericii, căci Biserica este a lui Hristos iar slujitorii s-au făcut cu toţii slujitori ai lui Veliar prin acceptarea ereziei arhiereului, el însuşi slujitor al lui Veliar.
Prin pomenire de eretici arătaţi la vedere, slujbele bisericeşti se transformă în ritualuri eretice iar tainele nu mai sunt taine. Erezia vădită este hulă împotiva Duhului Sfânt şi din acest motiv Duhul Sfânt nu mai preface pâinea şi vinul ereticilor în Sfântă Împărtăşanie, căci dacă ar face-o ar încuraja hulirea Sa în continuare. Preoţii şi credincioşii care îi pomenesc pe arhiereii ecumenişti a căror erezie a fost vădită la sinodul tâlhăresc din Creta nu mai sunt în Biserică ci sunt o comunitate ecumenistă lipsită de Sfânta Împărtăşanie. Iar lipsa Sfintei Împărtăşanii la pomenitorii de eretici nu este o problemă de har, ci de neconlucrare a ereticilor cu harul. Harul se dă, dar nu se conlucrează cu el, iar neconlucrarea este vădită prin pomenirea celor care L-au vândut pe Hristos în Creta. Mărturisind credinţa acelor iude, pomenitorii lor închid uşa Domnului Iisus Hristos şi Duhului Sfânt şi cer prefacerea pâinii şi vinului în Sfinte Taine de la duhul hristosului lor mincinos. După ce, cu câteva clipe mai înainte l-au pomenit la ectenii, la vohod şi după axion pe Iuda în persoana ierarhului eretic arătat la vedere în Creta prin semnătură sau prin acceptarea unor documente oficiale care ne osândesc dacă nu luăm parte la erezia ecumenistă, aceşti eretici, înainte de falsa lor cuminecare, rostesc în mod cu totul ipocrit cuvintele rugăciunii care spune printre altele că „sărutare nu-Ţi voi da ca Iuda”.
Nepomenirea a fost prevăzută de către Sfinţii Părinţi ca metodă de apărare a credincioşilor creştini prin îngrădirea preoţilor Bisericii faţă de astfel de arhierei eretici, prin canonul 31 al Sfinţilor Apostoli şi, mai vădit, prin canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol al cărui text este:
„Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărteză de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de certarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Că ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.”
În comentariul la acest canon (Idem, p. 347) Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca scrie următoarele: „În cazul în care însă superiorul propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică, atunci respectivii au dreptul şi datoria de a se despărţi imediat de acel superior. În acest caz nu numai că nu vor fi sancţionaţi, dar vor fi lăudaţi, pentru că au osândit legal pe cei vinovaţi şi nu s-au răsculat împotriva acestuia.”
În urma Şedinţei Sinodului BOR din 29 octombrie 2016 care a ratificat documentele semnate în Creta, toţi arhiereii din România au devenit eretici, căci şi cei care nu au fost în Creta şi nu au semnat acele documente care vădesc erezia ecumenistă au fost de acord cu ele. Singurul nostru arhiereu antiecumenist, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Iustinian Chira, fără să fi participat la această Şedinţă, a murit a doua zi după ea, pe 30 octombrie 2016, şi ne-a lăsat mesajul, de-a dreptul înfricoşător, pe care l-am ilustrat mai jos, mesaj în care ne-a avertizat că unica soluţie de salvare din ghearele acestei erezii este nepomenirea ierarhilor eretici.
Dacă vom presupune că perioada 1 iulie – 29 octombrie 2016 a fost o perioadă de iconomie dumnezeiască în BOR pentru validitatea tainelor, perioadă în care am sperat că sinodalii noştri care au semnat în Creta documentele eretice se vor dezice de semnăturile lor, iar cei care nu au semnat vor anatematiza erezia semnată acolo, după 29 octombrie 2016, când toţi au acceptat erezia ecumenistă şi au impus-o ca obligatorie credincioşilor păstoriţi, dacă a fost cumva o astfel de iconomie dumneziească, în mod cert ea a încetat. Apele s-au despărţit. Cei care îi pomenesc pe arhierieii eretici la slujbele lor sunt comunitate ecumenistă eretică fără taine valide. Numai preoţii şi credincioşii care nu îi mai pomenesc pe arhiereii eretici ecumenişti mai pot reprezenta Biserica în România, mai pot conlucra cu harul şi mai pot avea Sfânta Împărtăşanie şi celelalte Sfinte Taine valide.
Această despărţire între Biserică şi comunitatea ecumenistă eretică, provocată de sinodalii români toţi eretici, conduce la cea de a 2-a modificare substanţială a întrebării iniţiale dacă în BOR mai este har şi dacă tainele ei mai sunt valide. Câţi creştini români mai sunt în Biserică şi unde este Biserica în România?
De-abia când vom încerca să răspundem la întrebarea de mai sus, vom putea vedea dezastrul produs în România de erezia ecumenistă legiferată la sinodul tâlhăresc din Creta. În articolul legat de problema dogmatică a calendarului, publicat pe portalul Ortodox Info, identificasem acest dezastru cu cel produs de fiara apocaliptică descrisă la Apocalipsa 13, 1-2:
«„Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă.
Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare.”
Ridicată din Marea Mediterană, locul unde se află insula Creta, purtând pe ea toate ereziile din lume recunoscute ca biserici, asemenea petelor de pe blana leopardului, încoţopenită bine în ţările Ortodoxiei prin picioarele zdravene de urs reprezentate de ierarhia eretică încă de dinainte de sinod, cu gură de leu căci numai răgetul ei se aude, panerezia ecumenistă ne-a arătat fără niciun fel de dubiu puterea şi marea ei stăpânire primite direct de la Satan. Cel puţin în România, prin pomenirea slujitorilor ei, ereticii care i L-au vândut pe Domnul Iisus Hristos în Creta, fiara a reuşit ca în mai puţin de 6 luni să scoată afară din Biserică mai bine de 99,9% dintre credincioşii care înainte de acest sinod tâlhăresc mai beneficiau, prin iconomie dumnezeiască, de Sfintele Ei Taine. După 6 luni de la atacul fiarei ecumeniste, la ora actuală, românii nu mai au decât o Biserică de catacombă cu 0,1% creştini rămaşi în ea.»
Dar dezastrul pe care îl descrisesem acolo este încă şi mai mare în realitate, căci am văzut cum o altă fiară, şi mai îngrozitoare, a început să-şi arate colţii.
Urâciunea pustiirii şi fiara înspăimântătoare, cea de-a 4-a văzută de Daniel. Antiecumeniştii ecumenişti şi ”teologia” a la grec. Turma cea mică a Domnului Iisus Hristos.
Să ne reamintim că în cuvintele Sale despre vremurile din urmă, relatate în Evanghelia de la Matei, Domnul nostru Iisus Hristos amintea de o urâciune a pustiirii:
„Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeşte să înţeleagă –
Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi.
Cel ce va fi pe casă să nu se coboare, ca să-şi ia lucrurile din casă.
Iar cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi, ca să-şi ia haina.” (Matei 24, 15-18)
Dacă vom citi cartea prorocului Daniel, pe care Însuşi Domnul ne-a îndemnat să o citim ca să înţelegem ce se va întâmpla în vremurile din urmă, aflăm că în acele vremuri va fi o perioadă de trei ani şi jumătate de urâciune a pustiirii ca urmare a încetării jertfei celei de-a pururea:
„Şi din vremea când va înceta jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii vor fi o mie două sute nouăzeci de zile.
Fericit va fi cel ce va aştepta şi va ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile.” (Daniel 12, 11-12)
Dar noi, studiind problema validităţii tainelor în BOR după sinodul tâlhăresc din Creta, chiar vedem în România o astfel de urâciune a pustiirii. Cei cărora chiar ne pasă de Domnul nostru Iisus Hristos şi am văzut în ce fel L-au vândut minciuno-arhiereii noştri în Creta, căutăm cu disperare preoţi nepomenitori ai acestor pseudoepiscopi, preoţi cu credinţă ortodoxă, din mâinile cărora să fim siguri că vom primi jertfa cea de-a pururea amintită la Daniel, adică Sfânta Împărtăşanie. Iar în această căutare a noastră constatăm cu stupefacţie că nici în această rămăşiţă minusculă a celor câtorva preoţi nepomenitori de eretici nu găsim vreunul despre care să fim siguri că mai are dreapta credinţă. Vedem ca într-un coşmar prelungit cum o altă fiară, fiara cea a 4-a din visul lui Daniel, fiara care mănâncă, sfărâmă şi calcă în picioare chiar şi rămăşita, şi-a arătat colţii. Dar iată o parte concludentă din visul lui Daniel despre această fiară:
„În anul dintâi al lui Belşaţar, regele Babilonului, Daniel a visat un vis, şi vedeniile pe care le-a avut când era culcat în patul lui îl înfricoşară. Atunci el a scris visul şi a povestit ceea ce era mai de seamă dintre fapte.
Daniel a început a grăi, zicând: „Văzut-am în vedenia mea din timpul nopţii cum cele patru vânturi ale cerului au sfredelit marea cea necuprinsă.
Şi patru fiare uriaşe au ieşit din mare, una mai deosebită decât alta.
Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om.
Şi iată o a doua fiară, cu înfăţişare de urs, stând într-o rână, cu trei coaste în gură, între dinţi, şi aşa i s-a poruncit: „Scoală-te! Mănâncă multă carne!”
Apoi m-am uitat din nou şi iată o altă fiară, asemenea unui leopard, având pe spate patru aripi de pasăre; şi fiara avea patru capete, şi i s-a dat putere.
În urmă am privit în vedeniile mele de noapte şi iată o a patra fiară înspăimântătoare şi înfricoşătoare şi nespus de puternică. Ea avea dinţi mari de fier şi gheare de aramă; mânca şi sfărâma, iar rămăşiţa o călca în picioare. Ea se deosebea de toate celelalte fiare de mai înainte şi avea zece coarne.
M-am uitat cu luare aminte la coarne, şi iată un alt corn mic creştea între ele, şi trei din coarnele cele dintâi au fost smulse de el. Şi iată că acest corn avea ochi ca ochii de om şi gură care grăia lucruri mari.
Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător.
Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise.
Eu mă uitam mereu, din pricina multelor vorbe pe care cornul cel mare le grăia. Am privit până când fiara a fost omorâtă şi trupul ei nimicit şi dat focului.
Dar şi celorlalte fiare li s-a luat stăpânirea, şi lungimea vieţii lor a fost hotărâtă până la o vreme şi un anumit timp.
Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui.
Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.
Pentru aceasta, eu, Daniel, am fost tulburat cu duhul meu şi vedeniile pe care le-am avut mă înspăimântau.” (Daniel 7, 1-15)
Vedeniile care îl înspăimântau pe prorocul Daniel acum mai bine de 2500 de ani ni se arată aievea. Prorocul a văzut şi el ieşind din mare aceleaşi fiare asemănătoare cu animalele prin care Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan descria fiara ecumenistă sincretică: leul, ursul şi leopardul. Dintre acestea aflăm amănunte noi despre urs căruia i s-a poruncit să se scoale şi să mănânce multă carne. Să înţelegem prin carnea mâncată de fiara cu înfăţişare de urs pe cei neduhovniceşti care alcătuiesc comunitatea ecumenistă eretică şi nu vor cu niciun chip să plece din ea? Să înţelegem prin cele 3 coaste din gura ursului rămăşiţele celor trei mari neamuri ortodoxe, anume românii, grecii şi sârbii, neamuri pe care erezia ecumenistă le-a devorat ca un urs în urma sinodului din Creta? Să înţelegem că rămăşiţa mâncată, sfărâmată şi călcată în picioare aproape în întregime de fiara a 4-a este chiar rămăşiţa de preoţi şi de credincioşi nepomenitori de eretici?
Cele 3 întrebări de mai sus, dar mai cu seamă ultima referitoare la rămăşiţă se potrivesc perfect vremurilor pe care le trăim. Într-adevăr, falsa problemă a harului şi a validităţii tainelor în BOR ni se arată ca fiara îngrozitoare care, cel puţin în România, a mâncat şi sfărâmat aproape în întregime şi rămăşiţa de preoţi nepomenitori şi, odată cu ea, şi o mare parte din rămăşiţa credincioşilor care-i înconjoară. Cum? Prin faptul că majoritatea preoţilor nepomenitori din România sunt cei mai mari apărători ai validităţii tainelor comunităţii ecumeniste pomenitoare a ereticilor care în Creta şi în sinodul din 29 octombrie 2016 l-au vândut pe Domnul Iisus Hristos, comunitate pe care ei încă o mai recunosc de Biserică cu numele de BOR. Ca să nu mai vorbim de faptul că şi în această comunitate eretică există preoţi care, deşi pomenesc eretici, se declară antiecumenişti.
Trebuie să stabilim din capul locului că însăşi credinţa că ereticii ar constitui Biserică şi că tainele lor ar fi valide reprezintă o mare erezie, cu nimic diferită de erezia semnată de sinodalii români în Creta, în care la punctual 6 din secţiunea a 6-a îi recunoşteau pe ereticii participanţi la CMB drept Biserici. Astfel, prin credinţa în validitatea tainelor ereticilor, fie pomenitorii de eretici fie nepomenitorii de eretici sunt ei înşişi eretici.
Cum de s-a ajuns la asemenea aberaţii, ca tocmai preoţii care se pretind antiecumenişti să-i pomenească pe ereticii ecumenişti, şi tocmai nepomenitorii de eretici ecumenişti să fie cei mai înfocaţi apărători ai tainelor acestor eretici de care s-au îngrădit prin nepomenire? Răspunsul îl aflăm în lucrarea fiarei înspăimântătoare văzute de Daniel, fiară care mânca şi sfărâma rămăşiţa. Aşa cum fiara ecumenistă sincretică leopard-urs-leu a fost bine pregătită dinainte ca să facă ravagiile pe care le vedem, tot aşa şi fiara distrugătoare de rămăşiţă a fost pregătită dinainte. Prea puţini dintre nepomenitorii de eretici care s-au arătat la români sunt autentici. Majoritatea acestora sunt cu această misiune a fiarei văzute de Daniel care urmăreşte să distrugă rămăşiţa. E greu de găsit un preot nepomenitor oficial, căci sunt sub 20 cei despre care am auzit, dar printre aceşti preoţi nepomenitori oficiali este cu mult mai greu de găsit vreunul cu credinţa neafectată de erezii. Fie că cred în validitatea tainelor ecumeniştilor, fie că sunt discipoli înfocaţi ai ereticului Arsenie Boca, cel care L-a pictat în biserica de la Drăgănescu pe Mântuitorul înviat în chip de fantomă sau pe papistaşul Francisc de Asisi şi pe arianul Ulfila gotul ca sfinţi, fie că sunt discipoli ai lui Nil Dorobanţu, minunistul ucenic al lui Arsenie Boca, de astfel de preoţi ne vom lovi în cazul majorităţii preoţilor nepomenitori oficiali din România. Iar cel care ne-a umplut de conferinţe, în care la niciuna nu a omis să ne arate cât de mântuitoare sunt tainele ereticilor pentru cei neştiutori şi cât de nocive sunt ele pentru cunoscătorii ereziei din Creta, a fost monahul atonit Sava Lavriotul. Iată câteva fragmente din mesajul lui pentru români „legat de existenţa sau non existenţa harului Sfântului Duh în Bisericile Ortodoxe Locale care au acceptat Creta”:
„(…) Aşa cum ştim, pâna la condamnarea lui Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, sfinţii şi de Dumnezeu insuflaţii părinţi ai Sinodului al III-lea Ecumenic au primit ca fiind lucrătoare toate hirotoniile şi slujbele săvârşite de Nestorie pâna în momentul condamnării lui şi a ereziei lui de către Sfântul Sinod, chiar dacă acesta propovăduia erezia în public şi o impunea prin forţă şi violenţă. De aceea şi noi credem că în Sfânta Liturghie săvârşită în Bisericile unde s-au semnat documentele din Creta, Duhul Sfânt vine şi preface pâinea in Trupul şi vinul în Sângele lui Hristos.
Sfânta Împărtăşanie, aşa cum ştiţi, se dă unora spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică iar altora se dă spre osândă. Hristos este foc care pe unii îi luminează iar pe alţii îi arde. Credincioşii care, cunoscând blasfemia semnată în Creta, se împărtăşesc cu Preacuratele Taine din mâna celor care au semnat în Creta sau a preoţilor care pomenesc pe episcopii care au semnat în Creta, sau sunt de acord cu Creta, încurajând astfel pe episcopii care s-au lepadat de Hristos în Creta, ca şi cum nimic nu s-a petrecut, aceia se împărtăşesc cu Hristos spre osânda lor, arătând nepăsarea lor faţă de Adevărul lui Hristos, arătând prin împărtăşirea din mâna lor că au aceeaşi credinţă cu ecumeniştii şi ajutând la răspândirea molimei ecumeniste.
Cei care datorită vârstei, a nepriceperii, cei care abia acum descoperă Biserica lui Hristos, cei care sunt lipsiţi de cunoştinţa asupra marii trădări petrecute, se împărtăşesc cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu, nimic ştiind de lepădarea ierarhilor prin semnătura lor la Creta, aceia se împărtăşesc spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. (…)
Preoţii care au oprit pomenirea să nu judece, să nu-i acuze pe cei care nu au oprit-o, ci să-i primească cu multă dragoste la Sfintele Liturghii şi să conslujească, cu condiţia ca atunci când conslujesc să nu pomenească pe ierarh. Părinţii care nu pomenesc să nu stea retraşi şi ascunşi, ci să iasă la mărturisire. Întreruperea pomenirii este doar începutul luptei şi o formă a ei, nu finalul luptei. Datoria noastra este să mărturisim în continuu. Preotul care a oprit pomenirea este dator să facă acest lucru public (oprirea pomenirii) şi să îşi înştiinţeze episcopul de care aparţine canonic. Altfel este ca şi cum nu a oprit pomenirea şi nu are valoare de mărturisire. Preoţii care nu pomenesc să nu facă selecţii între credincioşi, ci să-i primească pe toţi cu dragoste. (…)
Să ne gândim la scopul lucrării noastre (de întrerupere a pomenirii şi mărturisire) anume de a se reveni la Adevăr, de a se înmuia episcopii şi de a le trezi conştiinţa prin jertfa şi fermitatea noastră şi a poporului drept credincios.(…)”
Acest mesaj a fost scris pentru români mult după ce Sava Lavriotul a ţinut conferinţa din septembrie de la Bucureşti în care i s-a atras atenţia că erezia ecumenistă a fost deja anatematizată de sinodul ROCOR (Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei) în anul 1983, fapt pe care misionarul atonit a spus atunci că nu-l ştia. Iată însă textul anatemei, reconfirmate în septembrie 2006 de către Sinodul episcopilor ROCOR ca făcând parte din actele de comuniune canonică cu Patriarhia Moscovei:
«Celor care atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa zise ”ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate ”ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor care cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai înainte pomeniţi sau celor care susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, ANATEMA!»
Citind anatema dată de ROCOR ereziei ecumeniste, începem să înţelegem de ce Sava Lavriotul nu avea niciun interes să o cunoască. Misiunea lui, căci în toate conferinţele sale ne-a vorbit despre felul în care tainelor ereticilor sunt foarte bune pentru mântuirea celor neştiutori, ar fi fost curmată brusc de această anatemă care îi este perfect aplicabilă. Or, faptul, că prin mesajul lui încă îşi mai susţinea erezia anatematizată de ROCOR deşi la Bucureşti i se atrăsese cu mult înainte atenţia că trebuie să cunoască această anatemă, înseamnă că o cunoştea, dar o ignora pentru că era o piedică în calea misiunii sale de a strecura subtil printre celelalte sfaturi perfect ortodoxe această otravă letală a valabilităţii tainelor ereticilor. Timeo danaos et dona ferentes (Teme-te de greci şi de darurile oferite). Dacă stăm să ne gândim acum la conferinţele acestui Sava Lavriotul, practic tot ce am reţinut din ele faţă de ceea ce deja ştiam şi nu era o noutate, este această ”teologie” a la grec despre tainele ereticilor. Iar rezultatul a fost pe măsura misiunii asumate. ”Aflând” că încă mai au taine valide, majoritatea preoţilor români pomenitori de eretici chiar dacă sunt antiecumenişti au rămas cu Veliar şi majoritatea credincioşilor pomenitori de eretici nici nu mai vor să ştie ceva despre Creta ca nu cumva tainele să le fie spre osândă. Cât despre nefericiţii credincioşi nepomenitori care au aflat că sinodul din Creta este tâlhăresc, aceştia, dacă nu cumva nimeresc pe listele întocmite de nepomenitorii cu misiunea de a-i identifica şi localiza, îi caută şi în gaură de şarpe pe preoţii nepomenitori şi cu adevărat ortodocşi care încearcă disperaţi să nu fie mestecaţi de fiara îngrozitoare văzută de prorocul Daniel. Preoţi antiecumenişti rămaşi cu ereticii crezând că se mai află în Biserică, credincioşi pomenitori de eretici care nu doresc nici în ruptul capului să cunoască ceva despre Creta ca nu cumva să ia tainele spre osândă în loc de mântuire, credincioşi nepomenitori păcăliţi să ia taine nevalide de la preoţi nepomenitori eretici cu misiune, preoţi nepomenitori autentici păcăliţi să se arate la vederea ereticilor, iată ”roadele” la care îndeamnă ”învăţătura” lui Sava Lavriotul despre ”existenţa sau non existenţa harului Sfântului Duh în Bisericile Ortodoxe Locale care au acceptat Creta.” Câţi preoţi români nepomenitori cu adevărat ortodocşi au mai apărut în mod oficial după conferinţele lui? Misiune îndeplinită.
Când în Grecia singurii care au avut curajul să nu-l mai pomenească în grup pe ereticul Bartolomeu au fost monahii români de la Schitul Prodromu, ce încredere mai putem avea noi că sinaxa de anatematizare a ecumenismului pe care vor să o organizeze pe 4 aprilie 2017 acest grec şi adepţii români ai ereziei lui nu va fi una ratată, poate chiar o adunare frăţească cu sinodul tâlhăresc cretan? Oare ce şanse ar avea un creştin adevărat, care-şi cunoaşte bine credinţa şi ştie să combată ereziile de tot felul, să ia cuvântul şi să fie ascultat la această sinaxă organizată de ei? Ce nevoie mai era de această sinaxă la care nu se ştie dacă va participa vreun arhiereu, când erezia ecumenistă a fost anatematizată acum 34 de ani de către un sinod adevărat constituit din zeci de arhierei care au avut dreapta credinţă?
După asaltul fiarelor ecumeniste, foarte puţini sunt astăzi creştinii din România, dar încă sunt. Există chiar şi preoţi care au Sfinte Taine, fapt ce mă face să nu pot afirma precis dacă prorocia lui Daniel despre cele 1290 de zile a început. Numai că aceste Sfinte Taine se mai pot găsi în România într-o Biserică de catacombă şi nu în fostele biserici BOR, devenite după ziua de 29 octombrie 2016 aproape în totalitate locaşe ale ereticilor în care s-a instalat urâciunea pustiirii în locul jertfei celei de-a pururea. Dar nu trebuie să ne temem, căci nouă, celor care am rămas în dreapta credinţă, Domnul Iisus Hristos ne-a spus:
„Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia.” (Luca 12, 29-32)
Theodor Leontescu
ganduri din ortodoxie 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.