Toți Părinții nepomenitori din România sunt susținuți direct de Părinții Aghioriți în frunte cu Părintele Iulian de la Schitul Prodromu

1

*

1

Notă: Dupa cum bine observăm Părintele Iulian Prodromitul semnează la NEPOMENITORI!

Iubiți părinți, monahi, monahii și mireni ai binecuvântatei Biserici Ortodoxe Române,
Cu multă bucurie în suflet am aflat de râvnă și dragostea voastră pentru Dumnezeu și pentru Biserica Sa cea Sfântă, pe care “nici porțile iadului nu o vor birui”. Râvna și dragostea această sunt bineplăcute înaintea Domnului Hristos dacă sunt unite cu smerenia cugetului.
Având în vedere că “Sinaxa de la Volos” nu a putut sprijini în mod direct pe părinții mărturisitori care au oprit pomenirea, având în vedere că mulți din Sinaxă nu au întrerupt pomenirea, noi părinții aghioriti sprijinim și încurajăm oprirea pomenirii pe care a-ți făcut-o.
Scopul opririi pomenirii nu este de a ne îngrădi în scop egoist și de a ne “autosalva” din prăpastia ecumenismului, pentru că dacă ar fi așa, am fi mai de plâns decât ecumeniștii relativiști, care sunt înșelați de șarpele cel vechi. Părinții care au întrerupt pomenirea trebuie să fie cu teamă și cutremur mare de a nu greși, de a nu duce suflete pe calea unei extreme, a unei rătăciri, ca nu cumva oprirea pomenirii să fi fost mânată de patimi omenești. Iar acest lucru se observă atunci când frații se mânie și nu au ajuns la maturitatea duhovnicească de a înțelege că oprirea pomenirii nu este un scop în sine, ci un mijloc pe care Părinții l-au folosit întotdeauna ca metodă de eradicare a ereziei, punând presiune pe Sinoade și pe episcopi pentru a se lepăda de erezia respectivă. În prezent avem erezie cutremurătoare, care nu este doar o erezie hristologică sau pnevmatologică sau antitrinitară, ci le cuprinde pe toate în noua erezie a ecumenismului. Ecumenismul este o erezie eclesiologică în principal, prin care se atacă însăși ființă Bisericii, vorbindu-se de ajungerea la unitate fără a se mai pomeni despre eretici. În ecumenism se vorbește despre o Biserică “extra muros” (în afară Bisericii), inversându-se definiția Sfântului Ciprian (în afară Bisericii nu există mântuire), în Declarația de la Toronto, astfel încât, după noua gândire ecumenistă “înafara Bisericii se găsește Biserica”. În textele sinodului din Creta, în chip viclean s-au introdus învățăturile diplomatice și schizofrenice, amețitoare, făcute special pentru a induce în eroare, neclare, lipsite de acrivie teologică și înglobând toate teoriile ecumeniste: teologia baptismală, teologia euharistică, teologia ramurilor și toate celelalte teorii eretice, denumirea istorică de “biserici” pentru eretici, dar mai ales acceptarea așa-zisului dialog catastrofal pe platformă eretică numită “Consiliul Mondial al Bisericilor”.

În față acestei ofensive împotrivă eclesiologiei ortodoxe care vine oficial cu “Sinodul “din Creta ierarhii Bisericii voastre, deși au avut o poziție ortodoxă în cadrul discuțiilor din Kolimbari, totuși au cedat, și Vai! Au semnat documentele eretice cu toții. Și nu numai atât, ar fi avut șansa ca în Sinodul Bisericii Locale de la București să fi respins sinodal ceea ce au semnat. Am citit inițial cu oarecare bucurie traducerea în limbă greacă a hotărârii Bisericii Ortodoxe Române, anume că textele trebuie “sa fie explicitate, să fie respinse în parte, sau dezvoltate de către un viitor Sinod Panortodox. Explicitarea acestora (…) nu trebuie realizată sub presiunea timpului, ci, în cazul în care nu există un consens panortodox, ele trebuie amânate și perfecționate până când se va realiza un consens” (Basilica.ro). Ulterior însă am aflat că termenul în limba română era “nuanțate”, în niciun caz “respinse”.

Astfel, în urmă hotărârii BOR se lasă să se înțeleagă faptul că nu se contestă sinodicitatea a ceea ce s-a petrecut în Kolimbari, deși avem deja două hotărâri Sinodale ale Bisericii Ortodoxe a Antiohiei care spune că la Creta nu a fost un Sinod ci o întâlnire a unor Întâistătători pentru pregătirea unui adevărat “Sfânt și Mare Sinod” și a Sinodului Bisericii Bulgare, care a hotărât că Adunarea din Creta nu e nici Sfântă, nici Mare, nici Sinod (http://www.bg-patriarshia.bg/news.php?id=220554). De asemenea, Mitropolitul Serafim al Pireului, Mitropolitul Serafim al Kithirelor, Mitropolitul Pavlos al Glifadei, Mitropolitul Ambrosie al Kalavritei, Mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului și mulți alții s-au exprimat, unii în termeni foare duri și clari, alții în temeni mai iconomici, dar toți păstrând aceeași idee, anume că nu avem de-aface cu un Sinod, ci cu o acceptare oficială a ereziei ecumeniste în Biserica Ortodoxă prin texte diplomatice și schizofrenice.

Prin rezoluţia sinodală pe care o dă Sinodul Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, rezultă că se acceptă că “Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe” este cu adevărat Sinod şi că doar la un viitor Sinod de aceeaşi importanţă să nu mai fie presiunea timpului şi să nu se ia hotărâri decât în consens panortodox (recunoscând implicit că nu există consens panortodox), dar în acelaşi timp să se expliciteze mai bine ceea ce s-a adoptat în prezent. Cum e posibil să se accepte ca fiind Sinod şi “Mare şi Sfânt”, dar care nu e în stare să dea texte clare? Cu atât mai mult cu cât sunt texte contestate de 80 la sută din ortodocşi. Cum e posibil să accepte ceva ca fiind “Sfânt “ atâta timp cât chiar ei spun că s-au făcut lucruri sub presiunea timpului şi că lucrurile nu sunt clare? Să nu uităm că nu numai “antiecumeniştii” pun sub semnul întrebării “Sinodul“ din Kolimbari, ci şi personalităţi cunoscute ca mari ecumenişti, ca Hristos Yanaras, Kalistos Ware şi alţii. Oare Sinodul BOR nu realizează că având o astfel de poziţie induce schismă în Biserică? Oare nu realizează că atunci când îi acuză de schismă pe părinţii care pe dreptate au aplicat canoanele Bisericii ( canonul 15 I-II Constantinopol) întrerupând pomenirea, de fapt se auto-acuză? Pentru că schisma însemnă îndepărtare de la Adevărul Bisericii şi cine acceptă “Sinodul” din Kolimbari se îndepărtează de la Adevărul Bisericii.
Noi, părinţii aghioriti, susţinem în mod deschis întreruperea pomenirii numelor episcopilor care au acceptat sinodal erezia de la Kolimbari, Creta şi nu s-au delimitat măcar printr-o scrisoare publică de acest pseudo-sinod. De asemenea, îndemnăm pe părinţii care au oprit pomenirea să fie cumpătaţi şi să nu încurajeze mişcările schismatice, patimile oamenilor care încep să hulească pe părinţii care nu au oprit pomenirea şi să îi primească pe toţi la Sfântul Potir, să nu pomenească alt episcop în loc, nici să caute episcopi din alte Biserici Locale, pentru că acest lucru este necanonic. Este suficient lor că au întrerupt pomenirea şi mărturisesc Ortodoxia. Avem cunoştinţă de faptul că există părinţi, teologi, monahi şi maici care nu au întrerupt încă pomenirea, dar fac o lucrare de luminare a poporului prin scrieri, prin mărturisire publică, prin siteuri, prin cărţi şi prin alte mijloace, iar cine îi judecă pe aceştia şi cad în extreme vor cădea şi din Biserică. Aşteptăm ca toţi părinţii şi ierarhii să întrerupă pomenirea.
Noi, părinţii aghioriți, nu încurajăm fenomenele sectare, schismă, evlavia faţă de înşelaţi (aşa-zişi sfinţi) şi nici nu încurajăm teribilismul şi pe feluriţi monahi care umblă din casă în casă şi se dau mari mărturisitori ai credinţei adunând foloase materiale. Adevăraţii mărturisitori sunt smeriţi, cuminţi, nu fac vâlvă cu faptul că au oprit pomenirea. Atunci când părinţii atoniti au oprit pomenirea celui de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir. Părinţii care nu pomenesc sacrifică multe pentru credinţă şi pentru aceasta vor primi cunună. Este de menţionat faptul că oprirea pomenirii nu are nicio valoare în cazul celor care au oprit pomenirea, dar nu au anunţat episcopul şi nu au făcut public acest lucru. Înainte de a întrerupe pomenirea, trebuie bineînţeles să se discute cu episcopul locului, să se expună clar lucrurile, să se dialogheze, iar dacă ierarhul se leapădă public de hotărârile sinodului din Creta, oprirea pomenirii nu mai are sens.
Înaltpreasfințiților arhierei ai Bisericii Ortodoxe Române le trasmitem cu smerenie că orice prigoană asupra părinţilor care mărturisesc, fie prin întreruperea pomenirii, fie prin orice altă formă de mărturisire, este necanonică (având în vedere că au semnat în Creta oficializarea ecumenismului) şi nu fac altceva decât să le dea cununi de Dreptmăritori celor prigoniţi, de aceea îi rugăm să nu “lovească cu piciorul în ţepuşă”, ci să repare ceea ce stă în putinţa lor, dacă nu sinodal, măcar fiecare ierarh în parte să se lepede public de erezia ecumenistă şi de pseudo-sinodul din Creta.
Erezia ecumenistă a fost condamnată de Sinodul Ruşilor dinafară Rusiei (ROCOR) de la Vancover din anul 1982, unirea Sinodului ROCOR cu Moscova având ca şi condiţie principală tocmai recunoaşterea de către Moscova a tuturor hotărârilor ROCOR, inclusiv Sinodul de la Vancover (care a condamnat ecumenismul ca erezie), Sinodul Moscovei acceptând acest lucru.
Deasemeni, ecumenismul a fost condamnat de Sinodul Bisericii Georgiei în 8 octombrie 1998 (https://orthodoxethos.com/post/apokleistiko-h-synodikh-apofash-ths-or8odo3oy-ekklhsias-ths-gewrgias-toy-1988-gia-tis-symfwnies-toy-sampezy-kai-toy-mpalamant-gia-thn-8ewria-twn-kladwn-kai-poly-perissotera)
şi nu acceptă “sinodul” din Creta.
Apoi există şi o condamnare interortodoxa de către Sinodul (Conferinţa) Bisericilor Ortodoxe de la Moscova în anul 1948 unde au participat 9 Biserici Autocefale (inclusiv Biserica Ortodoxă Română) – http://www.ortodoxie-ecumenism.com/2007/09/07/hotarari-legate-de-ecumenism-la-conferinta-pan-ortodoxa-de-la-moscova-1948/
Ecumenismul a fost deasemenea condamnat de Sfântul Iustin Popovici ca fiind panerezie.
Toţi Sfinţii şi Părinţii secolului al XX-lea au condamant în scris şi verbal ecumenismul şi l-au cunscut ca fiind eretic (Serafim Alexiev, Augustinos Kandiotis, Paisie, Dionisie de la Colciu, Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Iulian Prodromitul, Efrem din Arizona, etc). Conştiinţa Bisericii reprezentată prin Părinţii curăţiţi de patimi, iluminaţi şi îndumnezeiţi condamnă ecumenismul ca erezie.
CIar în prezent pseudo-sinodul din Creta a fost criticat şi osândit de Rezoluţia de la Chişinău semnată de părintele Theodoros Zisis şi domnul Dimitrie Tselenghidis şi de mulţi părinţi, de Sinodul Bisericii Bulgare, de Sinodul Bisericii Georgiene şi de mulţi ierarhi, preoţi, ieromonahi, monahi, monahii şi mireni din toată lumea, precum şi de Sinaxa de la Volos, dar şi de Sinaxa noastră din Sfântul Munte, a părinţilor şi pusnicilor de la chilii, mănăstiri şi schituri. Din acest motiv, părinţii şi fraţii, dar şi mirenii care nu mai merg la bisericile unde se pomenesc ierarhii ce au acceptat Creta, sunt îndreptăţiţi să facă acest lucru din punct de vedere canonic. Oprirea comuniunii bisericeşti în cazul de faţă şi totdeauna când există erezie ține de conştiinţa fiecăruia, mirean sau preot sau episcop sau Sinod Local. Ei sunt îndreptăţiţi întâi de Sfânta Scriptură – Galateni 1, 8, II Ioan 10, II Corinteni 6, 14-17, II Petru 2,1, apoi de Canonul 31 Apostolic (dacă episcopul nu este vădit cu nimic vrednic de osândă în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii nu se poate despărţi de el clericul), dar şi de Constituţiile Apostolice – capitolul 19 din cartea a II-a responsabilizează şi pe mireni arătând că nu trebuie să urmeze pe pastorul care îi duce la pierzare, apoi de Sfântul Vasile cel Mare (Scrisoarea 242, Tis Ditikis, epe 2, 28, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Sofronie, Patriarhul Alexandriei, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Grigorie Palama, Iosif Vrienios şi Marcu al Efesului, dar şi de Canonul 15 de la I-II Constantinopol (caz de erezie – întreruperea pomenirii), şi de asemenea de Sinodul VII Ecumenic, care cerea ca cei care nu s-au depărtat de împreună-împărtăşirea cu iconoclaştii să fie reprimiţi în Biserica Ortodoxă prin scrisoare de lepădare de erezia iconoclastă pentru că nu s-au depărtat de comuniunea cu iconoclaştii care încă nu erau condamnaţi de Sinod (Procesele verbale ale Sinoadelor Ecumenice, Tomos 3, 729).
Noi, Părinţii Athoniți care am întrerupt pomenirea ne rugăm ca Dumnezeu să lumineze pe toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române ca să îndrepte, ceea ce acum se poate îndrepta uşor şi fără costuri. Să nu uităm că aici nu ne putem juca cu sufletele oamenilor şi oricâtă putere lumească ar avea cineva, tot, într-o zi va ajunge în faţa Dreptului Judecător să dea răspuns pentru cele ce a făcut în viaţă. Nu dorim să fim în locul ierarhilor care au semnat în Creta şi nu s-au lepădat public de aceasta, de aceea rugămintea noastră este să aibă milă arhiereii în primul rând de sufletele lor, pentru că nu vor fi veşnici pe pământ.
Părinţii care au oprit pomenirea sunt sinceri şi nu au alt scop decât eradicarea unei erezii, nimic altceva, nu doresc să îşi facă „Biserică” personală, nici nu doresc să fie în neascultare faţă de păstori, dar ca să poată fi în ascultare e nevoie ca păstorii să „drept înveţe cuvântul Adevărului” lui Hristos.

Au întocmit textul şi l-au semnat:
Gheron Gavriil, Chilia Sfântul Hristodul, Sfânta Mănăstire Cutlumuș
Gheron Iulian Prodromitul, duhovnicul Schitului Românesc Prodromu
Gheron Sava Lavriotul, Sfânta Mănăstire a Marii Lavre
Gheron Ilarion, Chilia Sfântului Maxim Mărturisitorul, Sfânta Mănăstire Cutlumuș
Monahul Dositei, Chilia Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfânta Mănăstire Cutrlumuș
Ieromonahul Hariton, Chilia Înălţării Domnului, Sfânta Mănăstire Vatoped
Monahul Heruvim, Chilia Sfinţilor Arhangheli, Sfânta Mănăstire a Marii Lavre

Urmează să fie semnat de părinţii aghioriți.

Sursă: geron.savvas.lavriotis@outlook.com

Nota traducătorului: Se poate deduce faptul că Sinoadele Locale ale Bisericii Bulgariei şi Georgiei nu au întrerupt oficial comuniunea cu cei care au semnat în Creta, pentru că poate mai există speranţă de întoarcere la Adevăr a acelor Biserici Locale ce au semnat şi au primit Creta, dar nu se ştie până când, e posibil să fie doar o iconomie temporară.

sursa

Reclame

A mai trecut un an

2

1

A mai trecut un an, s-a dus
Si-n veci n-o sa mai vie,
Si cati crestini ne-au parasit,
Si cate suflete-au pornit
Cu el in vesnicie…

Asa trec anii, dupa ani,
Si duc cu ei la vale,
Si pe bogati, si pe sarmani,
Pe mame dragi, lasand orfani,
Si tot ce afla-n cale…

In anu` acesta poate treci
Si tu, iubite frate,
Vezi zilele cum le petreci
Caci acolo pe unde treci
Vei fi-ntrebat de toate…
Si ce folos de-ai castigat

Aicea lumea toata,
Iar sufletul ti l-ai uitat,
Caci pentru el n-ai adunat
Nimica niciodata…

O, Dumnezeule ceresc,
Rugamu-Te fierbinte,
Sa fii cu noi in orice zi,
Si-n anu`-n care va veni,
Sa ne ajuti, Parinte!

[Traian Dorz]

Cuvânt la Anul Nou

1

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.
Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.
Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).
Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sfl ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte.
Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?
Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.
Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).
Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună.
Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.
Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc.
Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus.
Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.
A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească.
Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului.
De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.
Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii.
Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.

Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.
Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.
De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.
Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.
Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.
Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.
Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.
Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?
Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.
Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.
Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.
Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.
Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.
Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!
Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?
Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.
Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.
Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu.
Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu.
Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu?
Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea.
Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.
Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.
Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.
Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).
De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.
Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?
Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.
Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).
Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu.
Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.
Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti.
Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfantul Ioan Gura de Aur, Predici la duminici si sarbatori, Editura Bunavestire, Bacau, 2005)

sursa

1

Cuviosul Seraphim Rose despre lumea modernă şi „creştinii de pe urmă”

1

Revazandu-si observatiile, Eugene scria: „lumea moderna este unica doar prin dimensiunea fara precedent la care a ajuns amagirea satanica si prin apropierea de domnia lui Antihrist pe care o pregateste”.

Cat despre „crestinii de pe urma” traitori in lumea moderna, lor „le ramane sa marturiseasca inaintea lumii Adevarul lor, chiar cu pretul martiriului pe care lumea va trebui sa-1 ceara de la ei, punandu-si nadejdea in Imparatia care nu este din lumea aceasta, Imparatie a carei slava deplina nu poate fi nici macar banuita de oamenii traitori in lume, Imparatie ce nu va avea sfarsit”.

sursa

Liturghie si lacrimi – „În 2016 Hristos s-a nascut la Alep. Nu la Betleem!”

1

S-a dus… Cum cine? „Magia Crăciunului”… pentru că în ea credem, mai mult decât în Naşterea unui Prunc ce a adus speranță întregii lumi. „A fost frumos de Crăciun”, am putea spune fiecare, după gustul ce îl avem după cele trei zile.

Pentru unii mai dulce, pentru alţii, poate, mai puţin dulce. Totuşi, ce rămâne după „magia Crăciunului” ce ne-a fost injectată prin toate mijloacele posibile?
Gustul meu dulce, îmi vine din Liturghie, din toate momentele în care m-am simţit îmbrăţişat de Hristos, Cel care zilele acestea nu a rămas în icoană ci S-a făcut Trup şi Sânge spre împărtăşirea noastră. Trăiesc înainte de Liturghia de Crăciun şi după Liturghia de Crăciun.
A fost cu tihnă. Multă şi aducătoare de bucurie. O bucurie pe care, credeam eu, oarecum o meritam…
A fost cu tihnă pentru că am avut de a alege dintr-o sută de biserici…
Ce bucurie poate aduce o Liturghie ce revine, pentru prima dată după patru ani, într-o localitate ce a fost pustiită pentru creştini?

În anul 2016 Hristos s-a născut la Alep. Nu la Betleem!

De 2000 de ani Liturghia a fost neîntreruptă la Alep. Pănă în anul 2013…Când…la sfârşit de august, rebelii, dar şi forţele guvernamentale, au luat cu asalt oraşul. Mii de civili au fost forțați să părăsească zona, activiștii Open Doors estimând că aproximativ trei sferturi din populația orașului s-a refugiat. Aproape un milion de creştini…
Doar puţini au rămas. În oraş, creştinii aveau zece biserici în care se rugau comunităţile ortodoxă, siriană iacobită, armeană şi chaldeeană răsăriteană. Cei mai numeroşi, creştinii sirieni iacobiţi au refuzat să-şi părăsească casele. În noaptea atacului au ieşit cu lumânări în mâini şi au făcut un lanţ viu în jurul bisericii Sfântului Rafael. Mulţi au pierit în timpul bombardamentului care a distrus şi biserica.
Cartierul creştin din Alep a rămas pustiu. Fără creştini. Şi fără Liturghie.
Însă în toată pustietatea, Tupul lui Hristos din Alep, Biserica creștină născută din coasta rănită a lui Hristos, este una vie. Vie, deoarece credința în Mântuitorul Iisus Hristos încă mai este pe primul loc în viața unor creștini sirieni, care de Crăciunul anului 2016, s-au întors acasă.

Liturghie în ruine

Pentru creştinii din Alep, Liturghia de Crăciun le-a fost cel mai mare dar. Însuşi Părintele Patriarh, Ioan al X-lea, al Antiohiei şi al Întregului Orient, a lăsat confortul Libanului şi a venit să-i bucure.

În dărâmături, pentru că din cartierul creştin din Alep nu a mai rămas mare lucru. Le-a vorbit. Ca de la suflet îndurerat, (şi el are un frate răpit de trei ani) la suflet îndurerat. Ce poţi spune unor oameni care s-au întors acasă, iar în locul caselor au găsit o groapă făcută de către un obuz? De Crăciun, creştinii din Alep, acasă fiind, stau în corturi…Şi sunt fericiţi!

„Acesta este Eparhia lui Iov”

„Hristos s-a născut azi la Alep. Pentru voi, cei încercaţi cu suferinţa. Oraşul nostru se scutură de praf, inaugurăm o nouă etapă, o etapă de renaștere, o etapă de vindecare și de reconstruire. Astăzi, Episcopia de Alep și Alexandretta, începe calea vindecării rănilor. Acesta este Eparhia lui Iov, cel din Scriptură.

Întrebarea de astăzi, este următoarea: a venit timpul şi pentru Biserica lui Dumnezeu din Alep să se odihnească? Da, a venit timpul pentru odihnă, dar odihna nu este relaxarea de moment, ci odihna sufletului în călătoria lui către Dumnezeu. Nu ne vom odihni decât la Înviere. Vom reconstrui biserica pentru că Biserica cea adevărată nu a pierit din sufletele dumneavoastră. Vom renaște la Alep, pentru că Hristos s-a născut anul acesta cu adevărat şi deplin doar la Alep!”

sursa