Minunea Sfântului Ierarh Spiridon din catedrala din Caristos, Grecia, 1930

1

Sfântul Ierarh Spiridon este prăznuit în chip deosebit de către Adevărații Creștini Orthodocși, din pricina faptului că în această zi nou-calendariștii serbează Crăciunul urmând calendarului papist. În Grecia se pot vedea adesea litografii ale vechilor calendare în care este înfățișat praznicul Sfântului Spiridon, alături de icoana Sfântului Spiridon care este purtată în acea zi pe străzile satelor și ale orașelor, pentru a arăta neștiutorilor că nu Nașterea Domului este prăznuită atunci în Calendarul Orthodox. Există și o mărturie a unei minuni săvârșite de Sfântul Ierarh Spiridon, care a încredințat pe mulți nou-calendariști, întorcându-i la Adevăratul Creștinism Orthodox.

Printre nenumărații martori ai minunii s-a aflat și Zinovia Sideri, care a trăit 102 ani și a mărturisit despre minunea Sfântului Spiridon în anul 1976, mărturie publicată atunci în ziarul atenian Skrip. Iată mărturia bătrânei Zinovia:

„Era Crăciunul după noul calendar. La acea vreme nu urmam vechiul calendar. Am mers la biserica Sfântului Nicolae pentru slujbă. Biserica era plină de lume. Am stat în partea stângă, aproape de o coloană. Pe acea coloană se găsea icoana Sfântului Spiridon, dăruită bisericii de către un credincios, Antonie Lumidis din Pireu. Icoana era împodobită cu flori, ce rămăseseră de la sărbătoarea de pe calendarul nou. Când preotul care slujea, pe nume Sila, a început după vohodul mic să tămâieze și să cânte troparul Nașterii, „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru…”, icoana Sfântului Spiridon a început brusc să lovească coloana, atât de tare încât toate florile cu care fusese împodobită au căzut. La vederea acestui semn, lumea a fost cuprinsă de spaimă, preotul și cântărețul s-au oprit, încetând cântarea. Atunci cineva din popor a strigat: „Astăzi este praznicul Sfântului Spiridon potrivit vechiului calendar, cântați-i troparul!” În acel moment au început cu toții să cânte cu credință „Soborului celui Dintâi te-ai arătat apărător și de-Minuni-Făcător, de-Dumnezeu-Purtătorule Spiridoane, Părintele nostru…” (Troparul Sfântului). Abia atunci, în vremea cântării troparului, icoana Sfântului a început ușor-ușor să încetinească, până ce a încetat cu totul a mai lovi coloana.”

A doua zi, ziarul „Karestini” a publicat o mărturie despre acest eveniment neobișnuit. Toți locuitorii din Caristos și din împrejurimi vorbeau despre acest semn minunat și recunoșteau faptul că vechiul calendar bisericesc este cel adevărat.

Mai târziu, pe 29 decembrie, într-un articol pe aceiași temă, ziarul „Karestini” anunța:

„… a doua zi, icoana nu mai era la locul ei. Mulți cred că a fost înlăturată intenționat, pentru a nu mai exista discuții despre problema calendarului, fiindcă oamenii începuseră să creadă, majoritatea trecând la vechiul calendar. Astfel că locuitorii din Caristos sunt foarte indignați și cred că cineva se joacă diabolic cu sentimentele lor religioase și sfintele icoane, fiindcă nici până astăzi icoana nu a fost repusă la locul ei, în ciuda insistenței tuturor locuitorilor.”

Apărut în publicația Ta Patria, Volumul VIII, 1988, pg. 132-133
Traducere via Revnitel, № 12-14, oct. 1999 – iun. 2000

Reclame

Zeci de mii de musulmani turci au venit să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sf. M. Mc. Gheorghe

1

aparatorul.md: O ştire oarecum neobişnuită a apărut ieri în mass-media online. Zeci de mii de turci musulmani au venit să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sf. M. Mc. Gheorghe.
Această icoană se află în mănăstirea Sf. Gheorghe de pe insula Prinkipo, arhipelagul Insulelor Princiare, la aproximativ 15 km de Istambul, care cîndva a fost oraşul ortodox Constantinopol. În faţa mănăstirii s-au format cozi imense, iar numărul vizitatorilor în acest an a ajuns la un total de 150 000. Despre acest fapt informează agenţia de ştiri greacă Romfea.

De ce musulmanii au evlavie la acest sfînt ortodox este clar din viaţă acestuia, în care se povesteşte cum un anumit musulman a împuşcat în icoana Sf. M. Mc. Gheorghe dintr-un arc, după care i s-a umflat mîna şi i s-au început nişte dureri insuportabile. Un preot ortodox atunci l-a sfătuit pe acest musulman ca să aprindă o candelă pe noapte în faţa icoanei Sf. M. Mc. Gheorghe iar spre dimineaţă să îşi ungă mîna cu uleiul din această candelă.
Musulmanul a ascultat, iar cînd mîna i s-a vindecat în mod miraculos, acesta a crezut şi în Hristos. Însă alţi musulmani, pentru acest fapt l-au dat la o moarte mucenicească. Acest credincios convertit, numele căruia nu i se ştie, este pictat pe o icoană locală, ca o figură mică cu candela în mînă lîngă Sf. M. Mc. Gheorghe.
Din păcate, musulmanii turci din ziua de azi, îl onorează pe Sf. M. Mc. Gheorghe, dar nu iau exemplu predecesorului lor care primind vindecare mînii sale de la Sf. Gheorghe, a primit şi Botezul, prin care şi sufletul său şi l-a vindecat şi salvat.
În plus, trebuie remarcat faptul că cinstirea Sf. M. Mc. Gheorghe de către musulmani are loc în altă zi, din cauza că Biserica Greciei e după stil nou, dictat de Roma papistasă.

Salvarea Constantinopolului de pericolul cucericii şi dominaţiei păgânilor

1

Istorie de folos din scrieri vechi asezata

Care arată aducerea-aminte de minunea cea mare ce s-a făcut când perşii şi barbarii au înconjurat cu oaste Constantinopolui; după judecata lui Dumnezeu, aceştia au pierit şi cetatea au lăsat-o nestricată, prin rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi de atunci se cântă cântarea de mulţumire, care se numeşte Acatist.

Minune intai

Asupra scitilor si persilor

Pe vremea lui Heraclie, împăratul grecilor, Cosroe, care avea atunci stăpânia perşilor, a trimis pe Sarvar, voievodul său, cu mulţime de oşti în toata latura Răsăritului, care era sub stăpânirea grecească, ca să străbată prin ea ca un fulger cu foc arzând, topind şi pierzând.
Deci acesta, cu multă îndrăzneală, fară te­mere, a umblat prin părţile Răsăritului, stri­când cetăţile şi pierzând pe grecii care se aflau în ele, nefiind nimeni ca să-1 oprească, sau să stea împotriva puterii lui; şi încă fiind atunci puterea grecească foarte slabă, pen­tru cruzimea cea grea şi în chip de fiară a lui Foca, zis tiranul, care ţinuse de curând stă­pânia grecească. Însă ajungând Sarvar şi până la Calcedon, a pus oaste împrejurul cetăţii şi a pregătit tot ce trebuia spre stricarea acelei cetăţi mari împărăteşti; că aceea gândea şi de aceea se sfătuia şi pentru aceea în tot chipul se nevoia.

Nişte lucruri ca acelea văzând împăratul Heraclie, care după tiranul Foca de curând stătuse îm­părat şi fiind în mare durere şi întristare, lăsându-şi împărăţia a mers la Pontul Euxinului (Marea Neagră).

Şi mai strângând oaste, fără de veste, când nimeni nu ştia, a mers în ţinuturile perşilor. De a cărui mer­gere împărătească auzind Hagan al sciţilor, îndată a pornit la război şi a umplut marea de corăbii şi pământul l-a umplut de oameni călări şi pedeştri. Iar pe acei oameni, care rămăseseră în Constantinopol, Serghie, care era patriarh atunci, i-a mângâiat şi i-a în­văţat zicând: „Îndrăzniţi, fiilor şi să punem nădejdea mântuirii noastre în Dumnezeu şi la Dânsul să ridicăm mâinile şi ochii noştri din tot sufletul şi ne va izbăvi pe noi de relele ce ne-au înconjurat şi toate sfaturile barbarilor, care sunt asupra noastră, le va risipi”. Cu nişte cuvinte ca acestea întărind patri­arhul pe oamenii cei ce s-au aflat în cetate, au răbdat fiind întăriţi cu credinţă în Prea­curata Născătoare de Dumnezeu şi întru Hristos, Dumnezeul nostru, Care, pentru mi­lostivire, a voit de a luat trup dintr-însa şi aşteptând ca să dobândească mila Lui, au răbdat nădăjduind şi de milă s-au învred­nicit peste puţin şi nu i-a amăgit nădejdea lor.
Pentru că un dregător de sfat, anume Vonos, care era pus de împărat spre paza cetăţii, cât era cu putinţă a se pricepe îm­potriva ostaşilor acelora, nu s-a lenevit, toate lucrându-le şi făcându-le. Căci Dumnezeu voieşte ca să nu şedem noi în deşert şi fără de lucru, ci să şi lucrăm câte ceva şi să gândim şi noi şi să avem toată nădejdea izbăvirii noastre întru Acela, că aşa şi Iosua, feciorul lui Navi, a poruncit de a făcut înşe­lăciuni şi meşteşuguri asupra vrăjmaşilor.

Şi Ghedeon asupra madianiţilor a întrarmat ostaşii săi cu apă şi cu lumânări. Aşa şi Vonos, sfetnicul cel mare, a întărit zidurile cetăţii şi a gătit toate cele ce trebuiau la război. Iar Serghie patriarhul, luând sfintele icoane ale Maicii lui Dumnezeu şi mai ales acelea în care era Mântuitorul prunc zu­grăvit pe mâinile Maicii Sale, a înconjurat zidurile cetăţii, acelora adică întărire dându-le, iar barbarilor celor potrivnici groază, fugă şi pieire.

Iar de vreme ce perşii care tăbărâseră asupra Calcedonului începuseră a arde oraşele cele de pe lângă Calcedon şi alte rele a face, câte obişnuiesc prădătorii a face şi oraşele a strica, asemenea şi sciţii ca şi perşii făcând; pentru aceea patriarhul iarăşi luând icoana cea nefăcută de mână a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi dumnezeiescul veşmânt al Prea­curatei Născătoare de Dumnezeu, încă şi lemnul cel de viaţă făcător al Crucii şi umblând împrejur pe zidurile cetăţii şi cu lacrimi rugându-se zicea: „Scoală-Te, Doamne, ajută nouă şi să se risipească vrăj­maşii Tăi şi să se stingă ca fumul şi să se topească ca ceara de faţa focului”.

Şi încă nu trecuseră trei zile după arderea aceea şi iată, s-a apropiat de cetate toată oastea sci­ţilor. Şi atâta de mare era tabăra potrivnicilor şi rânduită spre mulţime multă şi întărită cu arme şi cu paveze, încât, cu ade­vărat zicând, puteau să stea zece sciţi împotriva unui grec.
Însă Doamna, Stăpâna cea Preacurată, care ocroteşte pe creştini, ajutătoarea cea grabnică a celor ce o cheamă pe dânsa, cu ostaşii ce se întâmpla­seră atunci în Dumnezeiasca ei biserică, ce se cheamă Pighi, i-a ucis pe mulţi din sciţi ce duceau război asupră-le. Acest ajutor ce a făcut creştinilor Stăpâna cea Atotputernică, Maica lui Dumnezeu, nu numai căderea ace­lor ostaşi a adus, ci şi întărirea sciţilor a schimbat-o întru nepricepere.

Şi dacă au văzut acei ostaşi înfrângerea lor atât de mare dinaintea cetăţii, ce se făcuse atunci, au cunoscut că este semnul pierzării lor.

Deci, din aceasta grecii, umplându-se de mare îndrăzneală, au început a face pregă­tire de război asupra lor în toate zilele, având pe Maica lui Dumnezeu, care le ajută lor şi-i face pe dânşii mai tari decât aceia, covârşind meşteşugurile şi puterea sciţilor şi ştiinţa lor de oaste.

După acestea, cu voia de obşte a patriarhului şi a mai marelui cetăţii şi a tuturor locuitorilor au fost trimişi soli din cetate cu daruri ca să grăiască sciţilor şi să-i îndemne spre pace. Iar Hagan acela, având nărav de fiară, iar nu de om şi mai vârtos fiind cu nărav iubitor de arginţi, da­rurile a luat şi neîngrijindu-se de acea ce­rere de pace, a trimis solii înapoi fără nici o ispravă, numai aceasta zicându-le: „Nu vă amăgiţi, nădăjduind în Dumnezeul în Care credeţi, căci cu adevărat mâine voi lua ceta­tea voastră cu mâna mea ca pe o pasăre şi vreau să o pustiesc; şi din mila mea vă voi slobozi pe voi toţi cu câte o haină şi vă veţi duce din cetate unde veţi vrea; iar altă milă afară de aceasta spre voi nu voi arăta”.

Şi a grăit încă şi mai înainte acest ticălos şi alte cuvinte multe de hulă asupra lui Hristos, Dumnezeul nostru şi asupra Celei ce L-a născut pe Dânsul. Deci, nişte cuvinte ca acestea auzind de la cei trimişi, locuitorii cei din cetate, toţi preoţii, clericii, călugării şitot poporul, suspinând din adâncul inimii şi alergând la sfintele lui Dumnezeu biserici şi ridicându-şi mâinile la cer şi cu multe la­crimi rugându-se, au zis: „Apărătorul nostru, Doamne, Doamne, caută din sfânt locaşul Tău şi vezi pe acest spurcat barbar şi pe cei ce sunt cu dânsul cum îndrăznesc a huli numele Tău cel mare şi sfânt; surpă-1 pe dânsul, Păzitorul nostru, Doamne, ca să nu zică: unde este Dumnezeul nostru? Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Care celor mândri le stai împotrivă şi cauţi spre cei smeriţi, că puterea Ta este neasemănată şi stăpânia Ta nebiruită. Auzi cuvintele barbarului acestu­ia care Te huleşte pe Tine, Cel ce stăpâneşti toate, izbăveşte cetatea moştenirii Tale şi poporul cel numit cu numele Tău”.

Şi aşa rugându-se şi plângând poporul, Dumnezeu a oprit venirea perşilor la sciţi. Dar ei, pre­cum se sfatuiseră, erau gata, iar pe uscat meşteşugurile cele de stricarea zidului le apropiau, maşinile de aruncat şi altele spre sfărâmarea cetăţii; iar pe mare rânduiau mulţime multă de corăbii persane, aşa încât deodată şi într-un ceas au lovit cu război asupra cetăţii şi pe uscat şi pe mare; iar când se făcea războiul acesta, atunci Hagan, luând călăreţii pe care îi avea, a venit spre gurile mării şi s-a arătat oştilor persane; asemenea şi voievodul perşilor s-a arătat lui, acela adică dinspre Asia, iar celălalt dinspre Europa, ca nişte fiare sălbatice au răcnit asupra cetăţii, socotind gata a o avea spre vânat.
Dar cine va spune minunile lui Dum­nezeu, care s-au făcut atunci? Sau milos­tivirea spre noi a Preacuratei Fecioare cine va putea să o spună? Pentru că Hagan umplând de corăbii sânul mării ce se cheamă Cheratos şi cu ostaşii ce erau în ele, încă şi cu cei ce se băteau pe uscat, se sileau să răstoarne zidurile cetăţii şi cei ce băteau spre mare despre sânul Cheratului socoteau că în curând vor lua cetatea.
Iar Domnul şi Dumnezeul nostru cel hulit de dânşii, Care pretutindenea este ca un Dumnezeu, pentru rugăciunile Fecioarei de Dumnezeu Născă­toare, care L-a născut pe Dânsul, nădejdile lor netrebnice şi deşarte le-a arătat; pentru că atâta mulţime de potrivnici sub fiecare latură de zid, ostaşii grecilor au ucis, încât n-au putut cei vii să ardă pe cei morţi şi aceasta s-a făcut celor ce se băteau pe uscat şi se sileau pe pământ să răstoarne zidurile, iar corăbiile împreună şi cu ostaşii ce erau în ele le-a înecat fără de veste Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea în preajma Dum­nezeieştii biserici din Vlaherne, ridicând asupra lor înfricoşător şi silnic vifor; pentru că fiind aproape de Dumnezeiasca biserica ei, foarte mult întărâtându-se marea şi înălţându-se după voia lui Dumnezeu, pe toţi degrab i-a afundat şi i-a înecat împreună cu corăbiile.
Şi putea să se vadă acolo minune mare şi nespusă: că marea şi-a înăl­ţat valurile întocmai ca munţii şi în chipul unei fiare s-a sălbăticit şi tulburându-se asupra vrăjmaşilor Maicii lui Dumnezeu, cumplit sărea asupra lor şi fără de milă i-a sorbit, aşa precum oarecând a făcut egipte­nilor care prigoneau pe Israelul cel de demult, care a trecut pedestru prin ea cu minunată vedere.
Aşa dând război înainte pentru a sa cetate, Născătoarea de Dum­nezeu şi Apărătoarea a făcut biruinţă fără de sânge cu această vitejie, degrab înecând pe aceia, care aduseseră război asupra moş­tenirii ei şi ridicaseră armă asupra lor; şi dând acele arme de război pe repejunile mării; iar pe aceia care îşi puseseră nădej­dea mântuirii spre dânsa, păzindu-i ca pe o moştenire a sa fără de nici o primejdie de asuprelile ce veniseră asupra lor.
Că atunci şi însuşi maimarele lor Hagan, văzând pieirea ostaşilor săi acolo unde într-un loc înalt stătea cu călăreţii săi cei aleşi, s-a bătut cu mâinile peste obraz şi peste piept. Iar cei ce erau în cetate şi dădeau război împotriva duşmanilor, dacă au văzut pierderea vrăj­maşilor ce se făcuse în mare, îndată întărindu-se cu Puterea lui Dumnezeu şi într-armându-se cu tăria Fecioarei de Dumnezeu Născătoare, au deschis porţile cetăţii şi strigând şi chiuind au alergat asupra vrăjma­şilor.

Deci, câtă bucurie şi tărie au avut os­taşii cetăţii, atâta frică de mare au avut şi barbarii. Şi putea să vadă atunci cineva preaslăvita vitejie a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, că şi copiii şi femeile s-au pornit asupra barbarilor şi au intrat în mijlocul oştilor vrăjmaşilor şi atâta pagubă au făcut barbarilor, cât nu este cu putinţă nici cu cuvântul a socoti. Acolo cu adevărat s-a plinit ceea ce s-a zis: „Unul alunga o mie, iar doi, zece mii”.

O putere şi tărie ca aceasta a dăruit Preacurata Fecioară şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoare celor neputincioşi şi slabi. Iar dacă a apus soarele şi a venit noap­tea, atunci uneltele cele de război, pe care le aduseseră barbarii pe roţi pentru luarea cetăţii, toate le-au băgat în foc, poruncind ţăranilor să le ardă, de vreme ce făcuse cu dânşii milă Născătoarea de Dumnezeu.
Iar patriarhul şi toţi locuitorii cetăţii, ridicând mâinile la cer, cu lacrimi mulţumire au adus şi au zis: „Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie, mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a zdrobit pe vrăjmaşi şi întru mulţimea Slavei Tale ai sfărâmat pe cei potrivnici”.
Şi aşa păgânul Hagan, care venise cu mulţime multă de ostaşi, s-a întors înapoi cu ruşine. Asemenea şi voievodul, care adusese acele oşti ale perşilor, punându-şi mâna la gură şi acoperindu-şi faţa, căci dintr-atâtea mii cu puţin număr rămăsese şi el cu ruşine s-a întors în ţara sa.
Aşa Slujitoarea Dumnezeieştii rânduieli şi a bunătăţii lui Dum­nezeu, Preacurata şi cea cu totul fără pri­hană Născătoarea de Dumnezeu, Ajutătoarea cea tare a creştinilor şi-a arătat puterea sa pentru apărarea noastră şi ne-a dăruit atât de mare şi slăvită izbăvire.

De aceea, spre aducere aminte de acea împli­nire atât de mare, facem această pomenire de acum, întru slava Născătoarei de Dum­nezeu, rugăciune cu tot poporul şi praznic cu priveghere, aducându-i cântări cu bună mulţumire, ca praznic.

Acatist l-a numit Biserica a toată lumea şi l-a aşezat să-l prăznuim Maicii lui Dumnezeu pe vremea aceas­ta, când şi biruinţa s-a făcut prin Maica lui Dumnezeu. Şi Acatist l-a numit, adică „neşedere”; pentru că aşa au făcut atunci clericii Bisericii şi tot poporul cetăţii, care au stat în picioare, rugându-se şi mulţumind lui Dumnezeu.

Minunea a doua

Asupra saracinilor

După ce au trecut treizeci şi şase de ani de la bătălia cea dintâi ce s-a făcut asupra lui Hagan şi a sci­ţilor şi a perşilor, pe vremea împărăţiei lui Constantin Pogonat, iarăşi a venit Roistolom cel mare al saracinilor cu mulţime de corăbii asupra aceleiaşi cetăţi împărăteşti şi îndată a stat lângă ţărmul dinspre Evdom de la care în toate zilele se făcea război pe mare asupra cetăţii, de primăvara până toamna şi se ducea de ierna la Cizic; şi iarăşi venea primăvara la Constantinopol şi iarăşi făcea război pe mare şi şapte ani tare s-a bătut şi multe corăbii de ale sale a pier­dut şi mulţi ostaşi într-armaţi şi toată gătirea cea de oaste, pe care o adusese cu sine.
Şi s-a pornit înapoi la ţara sa şi fiind ei în părţile Salei şi bătând vânt iute împotriva lor, după dreapta mânie a lui Dumnezeu a pierit şi cu ajutorul Maicii lui Dumnezeu toţi s-au înecat în mare.

Asemenea şi în alte vremi, de multe ori, pornindu-se acei păgâni asupra acelei cetăţi de Dumnezeu păzite, vădindu-se şi pornirile lor cele nebuneşti, deşerţi şi plini de ruşine s-au întors.

Minunea a treia

Asupra agarenilor

Pe vremea când puterea agarenilor, pretutindenea, se înălţase întru mărime de la Răsărit şi de la Apus, crescând şi întru mulţime ajungând, întâi au venit asupra împărăţiei perşilor şi de acolo în Egipt şi în Libia, făgăduind creştinilor că nu-i vor sili să se lepede de credinţa cea dreptcredincioasă şi fără prihană, care este în Hristos Dumnezeul nostru; dar făgădu­inţa nu au păzit-o, ci pe mulţi i-au făcut mu­cenici, pentru că nu voiau să calce cinstita cruce, că sileau pe creştini să facă aceasta.
Şi au cuprins tot pământul, prădându-l şi înconjurând India, Etiopia, Spania, popo­rul mamvrusilor şi Libia, apoi au venit şi asupra acelei cetăţi împărăteşti, vrând să o ia când împăratul Leon Isaurul luase de curând împărăţia şi făgăduise că le va da lor dajdie. Iar ei îi sileau pe dânşii ca să pună şi străjile lor la cetate, că nădăjduiau spre mulţimea oştilor şi a acelora câţi erau de ai lor şi câţi fuseseră aduşi cu plată, de făcuse mulţime multă de oşti şi a celor din corăbii; că a fost numărul corăbiilor o mie şi opt sute, precum scriu istoricii cei mai de crezare.
Ei şi-au pus oştile înaintea cetăţii, acei rătăciţi luptători împotriva lui Dumnezeu. Dar nici o apropiere de zidurile cetăţii n-au făcut; că zăboveau cu facerea de case, socotind că vor locui în ele ca acasă, aşa puseseră ei în mintea şi în gândul lor; dar Domnul a făcut deşarte sfaturile lor, că iubitorul de Hristos popor, care era în cetate, făcea slujbe neîn­cetat, precum aveau ei obicei a face pentru pacea şi buna aşezare a creştinilor.

Şi atunci luând ei Preacinstit Lemn al Crucii Dom­nului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi sfintele icoane ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, au umblat împrejur pe zidurile cetăţii; şi ridicându-şi mâinile la Dumnezeu, au zis: „Scoală-Te, Doamne, ajută nouă şi nu lepăda pe poporul Tău, până în sfârşit, că iată, vrăjmaşii Tăi s-au întărit şi cei ce Te urăsc pe Tine au ridicat capul; nu da moşte­nirea Ta spre ocară, ca să stăpânească pă­gânii peste noi, ca să nu zică vreodată: Unde este Dumnezeul lor? Ci, ca să cunoască ei că numele îţi este Domnul Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.

Iar un călăreţ saracin, Sofie, din cei potrivnici, cuvinte de hulă zicând asupra cetăţii, chemând-o ceta­tea lui Constantin şi Biserica cu nume prost numind-o, căzând de pe cal într-o groapă, a murit.

Încă şi un hoge de ai lor suindu-se într-un copac înalt, ca să vestească rugăciu­nea lor, asemenea şi acela căzând jos cu tică­loşie şi-a lepădat din sine sufletul său cel fără de Dumnezeu.

După aceea s-au sfătuit să ridice război şi asupra bulgarilor, că doi voievozi erau şi unul a rămas să strice împă­răteasca cetate, iar altul s-a dus asupra bul­garilor să se bată cu dânşii, cu care lovindu-se, a rămas biruit de ei şi au căzut din oastea lui mai mult de douăzeci de mii; iar cei ce au rămas s-au întors cu ruşine.

Însă după în­toarcerea de la bulgari se silea să treacă cu corăbiile ce le aduseseră spre partea dinspre Vlaherne; dar s-au oprit de un lanţ de fier ce era întins de la Constantinopol până la Galata, neputând să facă ceea ce se sfătuiseră. Şi aşa au mers cu corăbiile la locul ce se cheamă Sosten şi la alte limanuri mai mici şi acolo foarte mulţi dintr-înşii au murit de iuţimea frigului şi multe corăbii de vânturi groaznice s-au sfărâmat şi altă mulţime de corăbii mari, grecii le-au ars.

Iar oraşul a fost într-o mare strâmtorare pentru lipsa de cele de trebuinţă oamenilor. Şi potrivnicii cu toate cele ce li se întâmplaseră lor fără nici o fereală mâncau orice şi întru amară nevoie au căzut de foame, cât şi trupuri omeneşti şi de dobitoace moarte au mâncat şi pentru o nevoie mare ca aceea, mulţi din cei vestiţi ai lor şi viteji fugind în cetate, s-au predat.

Şi în ce chip pe egiptenii care goneau pe Israel de demult i-a cufundat întru adânc ca o piatră şi a adus peste dânşii apa mării, aşa şi asupra saracinilor a adus Domnul, fugind ei de la Constantinopol. Că întărindu-se ma­rea cu vânt întunecat şi valuri groaznice, a pierdut acele mii de corăbii. Pentru că pe Marea Egee mergând corăbii multe, a căzut fără de veste piatră din cer; că precum fie­rul când se apropie de foc i se încălzeşte ră­ceala, aşa şi piatra aceea căzând în apa mării a facut-o de s-a înfierbântat şi pentru fierberea aceea, s-a topit smoala corăbiilor celor protivnici şi toţi s-au cufundat întru adânc, numai trei corăbii rămânând pentru înştiinţare.

Şi putea să vadă cineva grăme­zile morţilor care zăceau lepădaţi afară pe la toate ostroavele, ţărmurile, limanurile şi sănurile mării. Deci nişte isprăvi ca acestea să se spună şi altor popoare, precum zice psalmistul şi toată gura creştinească sâ cânte cuvânt sfinţit: „Tu, Doamne, ai sfărâmat capetele balaurilor în apă” şi spre aceasta să se adauge cu mare glas şi cântarea israelitenilor cea de la ieşire: „Să cântăm Dom­nului, căci cu slavă S-a preaslăvit”.

Până la acest cuvânt ajungând şi privind la înălţi­mea minunilor celor preaslăvite ale lui Dum­nezeu şi Stăpânului şi ale singurei Preacu­ratei, de Dumnezeu Născătoarei, rămân fără glas de spaimă şi nu pot a afla cuvinte ase­menea lucrurilor ce s-au făcut.

Ce limbă împodobită vorbitoare va putea lăuda după vrednicie pe Fecioara de Dumnezeu Născă­toare? Sau în ce chip va slăvi cum se cuvine preaslăvit darul ei, sau va putea preaslăvi izvorul milostivirii ei, sau va aduce ei mul­ţumită? Că se cade nouă cu faptele să adu­cem mulţumire Maicii lui Dumnezeu; că de acestea se veseleşte şi ea singură şi Fiul ei, mai mult decât de fluiere şi de cântările cele muziceşti; iar faptele plăcute lui Dumnezeu sunt dragostea cea nefăţarnică, ce este capul Legii şi al profeţilor, iubirea de fraţi cea neschimbată, milostenia cea fără de întoarcere, fecioria cea dumnezeiască şi căsătoria cea după lege, curăţia cea fără de prihană, dreptatea cea statornică, vitejia cea după lege asupra poftelor, gândul cel tocmit după voia lui Dumnezeu, milostivirea cea fără strâmbătate, înfrânarea fără trufie, smerenia cea cu bună umilinţă, încă şi viaţa cea fără prihană, chipul vieţuirii cel drept, obiceiul cel smerit, mintea cea cu bună price­pere, gura ce grăieşte cele bune, limba care laudă pe Dumnezeu, ochiul cei ce nu se uită la cele ce nu se cuvin, mâinile cele nejefui­toare, picioarele cele negrabnice spre rău şi altele, cu care omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu şi unit cu Dumnezeu, se împodobeşte ca şi cu o podoabă de mult preţ şi fru­moasă.

Cu acest fel de fapte bune se cade nouă să mulţumim Născătoarei de Dumnezeu, pentru că aşa au zis cei înţelepţi, că mulţumirea din fapte, iar nu din cuvinte se face. Însă de vreme ce neputinţa firii noastre şi poticnirea gândului, ne fac pe noi leneşi spre osteneala faptelor bune şi încet ne atingem de dânsa, cum am zice, cu vârful degetului, pentru aceasta avem trebuinţă să mulţumim după datorie.

Deci, măcar şi cuvinte de cântări să aducem şi înălţând glasurile noastre şi mintea ridicându-ne, aşa să zicem cu strigare: „Tu dar, o, Stăpână, de Dumnezeu Năs­cătoare, Ceea ce ai din fire iubire de oameni, n-ai încetat, apărând, neamul nostru cel creştinesc, ca o Maică iubitoare de fii împre­ună şi milostivă şi încă pururea ne dăruieşti nouă facerile de bine, mântuindu-ne, acoperindu-ne, păzindu-ne, din nevoi slobozindu-ne şi din primejdii izbăvindu-ne”.

„Deci, noi pen­tru aceasta mulţumim ţie şi mărturisim darul, nu tăinuim facerile de bine, lăudăm cu mare glas minunile tale, ajutorul tău preaslăvim, purtarea de grijă pentru noi preamărim, folosinţa ta o slăvim, pe tine, Ajută­toare, de bine Făcătoare te avem, milostivirea ta o vestim şi pomenind darurile tale cele mari ce ai făcut nouă până acum şi din câte primejdii ne-am izbăvit prin tine, aces­te cântări de mulţumită ca o datorie aducem ţie, nu doar că suntem vrednici facerii tale de bine. Însă iubeştele şi le primeşte ca de la nişte prunci ce nu pot grăi. Că pentru aceste necazuri de acum, care ne scârbesc pe noi, cerem ajutorul tău cel grabnic şi avem ne­voie de ocrotirea ta; strică smintelile cele ce sunt între noi; risipeşte norul şi întunericul, care ne înconjoară pe noi, în care ca într-un război de noapte suntem răniţi şi mai ales zicând: ca şi cum am fi fără de minte, ne mâncăm trupurile noastre, necunoscând rudeniile, nici gândind de cei de un neam cu noi”.

Şi unele ca acestea îndrăznim a face noi, care ne-am învrednicit a avea un Duh, pe Hristos Unul, o credinţă, un botez, o Biserică şi aceleaşi Taine. Ci, ca să nu întindem cuvântul mult, „pentru aceasta ne rugăm milostivirii tale, Preasfântă Stăpână, ca să luăm îndu­rările tale noi, poporul tău şi moştenirea ta. Şi fii Rugătoare către Dumnezeul nostru, Cel ce S-a născut din tine, ca să ne ajute nouă să nu pierim de tot şi să ne scoată pe noi din ispitele cele ce nu se pot vindeca. Vezi, Stă­până, cu câte lacrimi ne udăm; deci, te milostiveşte şi nu ne lepăda pe noi până în sfârşit. Pentru ce, împărăteasă, întorci faţa ta de la noi şi uiţi neputinţa noastră şi în­tristarea? Risipeşte frica şi spaima care vin asupra noastră; alină mânia lui Dumnezeu care s-a pornit asupra noastră şi pierderea noastră o potoleşte şi dezbinările care sunt între noi şi zarvele le împacă şi dă linişte şi pace robilor tăi. Că spre multe facerile tale de bine şi acestea adăugând, vestim totdeau­na minunile tale. Şi până aici înotând, lăsând în jos pânzele cuvântului, să stăm în limanul cel tare al tăcerii. Şi când ne adu­năm, iarăşi să facem pomenire de acestea, ca să nu ne arătăm nerecunoscători faţă de binefacerea Stăpânei; nici să facem bunătăţi prin fapte numai şi leneşi fiind prin cuvinte să aducem mulţumire, că dobânda iarăşi la noi se va întoarce. Că de vom fi mulţumitori pentru cele ce a făcut spre noi, mare nădejde vom găti nouă spre cele ce vor să fie şi vom dobândi bunătăţile cele ce nu se pot spune, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Din minunile de la Bisericani: ”Trebuia să mor, dar am fost vindecat, am avut ciroză în ultimul stadiu”

1

Tradiția săvârșirii Sfântului Maslu la Bisericani are rădăcini adânci, la fel ca ale stejarului în care s-a arătat Maica Domnului călugărilor ce voiau să plece la Muntele Athos. Multe minuni de vindecări se vor fi săvârșit și se săvârșesc și astăzi, din mila lui Dumnezeu, după cum mărturisește Părintele stareț, protosinghelul Serafim Mihali.
Pentru întărirea și îmbărbătarea celor care au nevoie de ajutor, suferinzi fiind de vreo boală gravă, istorisesc această minune pe care mi-a spus-o un părinte, viețuitor în obștea de la Bisericani în timpul petrecerii ei.

„Omule bun, ficatul tău este nou”

Era vineri seara, momentul în care se săvârșește Taina vindecării la Bisericani. Biserica plină, ca de obicei. Preoții duc rânduiala slujbei, citind Evangheliile cuvenite, cu epitrahilele pe capetele credincioșilor. Printre ei, și un bolnav de ciroză, căruia medicii i-au dat de trăit cel mult două luni.

Nu era singurul bolnav și nici nu s-a remarcat în vreun fel. Detaliile pe care le-a dat sunt spuse de el însuși, când a venit să mărturisească starețului vindecarea sa miraculoasă. La câteva zile după Sfântul Maslu, la finalul Sfintei Liturghii, în altar era starețul și încă un părinte. În biserică, un om îngenuncheat în fața iconiței Maicii Domnului. Fața îi strălucea de recunoștință, iar lacrimile i-o încununau. S-a ridicat sfios și s-a apropiat de ușa diaconească din stânga.

‒ Aș dori să vorbesc cu părintele stareț, a spus el.

‒ Eu sunt, i-a răspuns părintele.

‒ Preacuvioase, doresc să mulțumesc Maicii Domnului și Sfinției voastre că, iată, am avut ciroză în ultimul stadiu, trebuia să mor, după spusele medicilor, dar am fost vindecat! Am fost vineri la Taina Sfântului Maslu și am avut bucuria să stau chiar sub epitrahilul Sfinției voastre. Acum vin de la spital. Am fost la control și medicii s-au mirat foarte mult, întrebându-mă ce-am făcut, ce-am luat: „Omule bun, ficatul tău este nou!”, mi-au spus.

‒ Mulțumește-i Maicii Domnului, frate, și mergi sănătos la casa ta, l-a mângâiat starețul.

Omul s-a închinat și a plecat bucuros.

Sfântul Efrem cel Nou daruiste unui bolnav un trandafir

1

Se înserase, stelele se iviseră una câte una ca nişte candele sfinte pe cer. Era primăvară şi mănăstirea noastră, cufundată în sfânta ei tăcere, îşi primea vizitatorii întârziaţi şi grăbiţi. Un frate al unui om pe moarte m-a chemat să-l însemnez în semnul crucii cu sfintele moaşte ale Sfântului nostru pe fratele său în spital. Era atât de bolnav, încât îi cumpăraseră şi cele pentru înmormântare. Toţi plângeau în jurul său, situaţia lui era deznădăjduită; pentru o clipă a deschis cu efort ochii şi cu glas întretăiat şi prin semne pe care abia le-am înţeles, a întrebat: cum se numeşte Sfântul? I-am spus: Sfântul Efrem şi am continuat, spu­nându-i: Sfântul te va face bine şi vei veni pe picioarele tale ca să i te închini. Era în Săptămâna Stâlpărilor, în ziua de vineri când l-am vizitat. În Vinerea Mare, ieşind din biserică, în chip uimitor l-am văzut şezând în spaţiul de dinaintea curţii interioare, plin de bucurie şi veselie pentru darul de mult preţ al sănătăţii, pe care i l-a dăruit Sfântul.
În ajunul praznicului Sfântului nostru, toate surorile cu bucurie am pregătit biserica. În momentul în care am terminat cununa pentru icoana Sfântului şi am coborât de pe scaun, în acea clipă a căzut un trandafir mare şi s-a oprit pe geamul ce se află peste obrazul Sfântului. Am urcat iarăşi ca să-l pun la locul lui, dar pentru o clipă am gândit şi am zis: „ÎI voi lăsa şi oriunde voieşte Sfântul, acolo îl va dărui”. Au trecut mai multe ore şi slujba a început. Au venit mulţi credincioşi din diferite părţi, cei mai mulţi din clasele sociale înalte. Sosi şi cel vindecat de Sfântul nostru şi au trecut înainte atâţia alţii şi toţi s-au închinat la sfânta sa icoană. În acea clipă s-a întâmplat ceva uimitor. Trandafirul care rămăsese agăţat la icoana Sfântului a căzut în acel moment în capul omului care cu puţine zile înainte din aproape mort Sfântul nostru l-a înviat şi în acea clipă a auzit glasul dulce al Sfântului spunându-i:

„Spune tare, copilul meu, ca să audă toţi, că te-am făcut bine”.

Acela însă a tăcut, cu toate că Sfântul i-a zis de multe ori: „Nu ascunde, copilul meu, facerea de bine pe care ai primit-o”, şi atunci fiul lui a strigat şi din când în când zicea „s-a făcut bine tatăl meu, s-a făcut bine tatăl meu” şi bucuria era zugrăvită pe faţa lui. Recunoştinţa este virtute cerească, de aceea şi Hristos, atunci când doar unul dintre cei zece leproşi s-a întors ca să mulţumească Făcătorului de bine, a zis cu tristeţe: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?”

(Vedenii şi minuni ale Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou, facătorul de minuni, vol. I-II, Sfânta Mitropolie a Atticei, Sfânta Mănăstire Bunavestire a Născătoarei de Dumnezeu, Muntele Neprihăniţilor – Attica, traducere din neogreacă de Nicuşor Deci, pp. 92-93)

1

Minunea Sfantului Nektarie de Eghina – Tamaduirea Cuviosului Nektarie Vitalis

1

Minunea Sfantului Nektarie de Eghina
Tamaduirea Cuviosului Nektarie Vitalis

09 februarie 2018: 

In acatistul Sfantului Nectarie, la Icosul 7 scrie: ”Bucură-te, ca parintele care purta numele tau a ascultat cererea ta de a-ti ridica un paraclis ; Bucură-te, cel ce ai venit ca un pelerin la biserica sa ; Bucură-te, ca ai fost vazut si de alti credinciosi;
Bucură-te, ca primind binecuvantarea ta, parintele Nectarie a fost tamaduit prin rugaciunile tale;”

Gheronda Nectarie Vitalis : In 1980, după zilele încărcate de sărbătorile Crăciunului, am simţit o mare slăbiciune, mă simţeam total epuizat şi de aceea, am hotărât să mă duc la doctor. După ce m-a examinat, mi-a spus: Nu aţi observat că din piept, atunci când tuşiţi vă curge sânge şi puroi? Ba da, am răspuns eu, dar am crezut că este din cauza multelor metanii făcute şi a oboselii. Mi-a dat imediat trimitere la mai multe spitale şi laboratoare pentru analize mai complexe. La unul dintre spitale, profesorul universitar Papaconstantin mi-a spus că am cancer la plămâni şi că nu mai am de trăit mai mult de două luni şi jumătate. I-am răspuns că vreau să ştiu precis, deoarece eram la mijlocul construcţiei cu biserica cea nouă a Sfântului Nectarie şi doream să-mi aranjez toate cele necesare. Am mers apoi şi la alte spitale, la alţi medici. Toţi mi-au spus acelaşi lucru, că trebuie să mă pregătesc, să-mi rezolv toate socotelile cu viaţa aceasta deoarece, peste puţin timp, voi pleca dincolo. Ba unul mai hazliu mi-a spus:

«Părinţele… aliluia, aliluia.».

Indată după toate acestea, am început să mă simt din ce în ce mai obosit. Tuşeam din ce în ce mai mult şi sângele îmi ţâşnea pe gură. Aveam în piept dureri îngrozitoare şi eram galben la faţă, aproape de moarte. M-am dus în faţa icoanei Sfântului Nectarie şi m-am rugat îndelung. Apoi i-am spus: «Ce se va întâmpla cu mine Sfinte Nectarie. Eu muncesc într-una ca să îţi ridic această biserică., atât de mulţi se vindecă în jurul meu., nu ai putere să îi spui Mântuitorului Hristos să mă mai lase…? … de ce mi-ai mai spus în vis ca să îţi ridic biserică de vreme ce nu o pot termina…?…dar în sfârşit, lasă să mor, nu mai contează… Toată lumea din sat aflase de starea mea. Mulţi plângeau, făceau rugăciuni şi privegheri pentru mine. I-am mai spus Sfântului Nectarie: «Lasă-mă măcar să termin biserica, să slujesc doar o Sfântă Liturghie şi după aceea pot să mor liniştit!»Intre timp, m-am apucat să mă îngrijesc pentru cele necesare înmormântării. Am comandat sicriul, am aranjat locul de veci şi toate celelalte. Au venit şi fraţii mei de peste tot şi au început să se plângă la Sfântul Nectarie zicând: «De ce ni-l iei pe fratele nostru, de ce nu ni-l mai laşi!», şi altele ca acestea. Apoi m-au luat din nou şi m-au dus pe la cei mai buni doctori. Degeaba. Acelaşi rezultat peste tot. Le spuneau: «De ce-l mai chinuiţi pe drumuri… ? Lăsaţi omul să moară liniştit!». M-au dus şi la Spitalul Central ca să mă interneze. Acolo, când m-au văzut în ce hal eram, nici nu m-au mai primit. Apoi am fost la spitalul Sfântul Sava. Un doctor de acolo le-a spus: «Dacă nu moare până în 2 Iulie, perioadă în care sunt ocupat cu alte operaţii care au prioritate, aduceţi-l la mine să încerc să îl operez, deşi nu are decât foarte puţine şanse de supravieţuire». M-au adus din nou acasă. Aveam dureri îngrozitoare şi aşteptam sfârşitul. Cu mare dificultate mai coboram din când în când la biserică şi mă rugam.

Intr-o zi, pe când mă aflam în Sfântul Altar şi citeam canonul de rugăciuni am auzit că a intrat cineva în biserică. L-am trimis pe paracliser să vadă cine este şi i-am spus că dacă mu este nimic important să spună că nu sunt acolo, că lipsesc. Mă simţeam foarte obosit. De curiozitate, am dat şi eu la o parte perdeaua Sfintelor Uşi şi m-am uitat. Era un călugăr în vârstă, mic de statură cu o rasă ponosită şi cu un fes călugăresc pe cap. A venit imediat paracliserul înapoi şi mi-a spus: «Părinte, călugărul acesta care a intrat acum în biserică, seamănă foarte mult cu Sfântul Nectarie pe care îl avem în icoană.» Eu, crezând că vrea în acest fel să mă încurajeze i-am răspuns: «Iţi mulţumesc domnule Sofian, că vrei să mă încurajezi şi că te porţi cu mine ca şi un părinte, dar acum sunt foarte obosit».

Intre timp, călugărul cel străin a aprins câteva lumânări şi s-a închinat la sfintele icoane a Maicii Domnului, a Mântuitorului şi a Sfâtului Ioan Botezătorul dar nu şi la icoana Sfântului Nectarie.
Apoi l-a întrebat pe paracliser:

– Duhovnicul este aici?

– Nu este, este acasă bolnav, are gripă. Aveţi nevoie, să-l chemăm cumva, pe preotul cel tânăr al parohiei?

– Nu, răspunse călugărul, Paştele cu bucurie! (Era în apropierea sărbătorii Paştelui anului 1980)

Printre ei se găsea şi primarul comunei care circula şi el în acea zi cu autobuzul. Până la următoarea staţie s-a făcut nevăzut, spre uimirea tuturor. Cu toate acestea, starea sănătăţii mele nu s-a ameliorat. Au urmat două luni de dureri îngrozitoare. In sfârşit, am ajuns la ziua de 2 iunie 1980, zi în care eram programat pentru operaţie la spitalul Sfântul Sava. Au venit împreună cu mine la spital ca să mă încurajeze Mitropolitul de Mesoghion, primarul comunei Sfânta Paraschiva, domnul Kobaios, Arhimandritul Agatonic Fatouros (actualmente Mitropolit de Kitros), şi Arhimandritul Nicodim Anagnostu (actualmente Mitropolit de Ieriso) şi alţii. Deasemenea, o mulţime de credincioşi din comuna noastră, care se rugau şi plângeau. Inainte de a pleca, m-am dus în biserică în faţa icoanei Sfântului Nectarie şi l-am rugat:

Sfinte Nectarie, de ce nu ai apucat să mă salvezi, iată, acuma plec, mă duc să mă opereze, te rog să te găseşti lângă mine. Vreau să mă întorc, să continui lucrarea pe care am început-o. Nu în sicriu Sfinte al meu, ci pe picioarele mele aş vrea să mă întorc. Şi de mă voi întoarce sănătos, voi cerşi, de va fi nevoie, ca să îţi fac o icoană de argint.

Am plecat deci, cu toţii, la spitalul Sfântul Sava. Acolo era director pe vremea aceea domnul Papaconstantin, un om foarte credincios. I-a spus deci Mitropolitul:

– Vă încredinţez acest vrednic preot al meu.

Spuneţi medicilor care-l vor opera, să aibă mare grijă de el, deoarece îl va plânge un întreg sat care-l iubeşte, văduve, copii orfani şi toţi credincioşii pe care i-a ajutat.

– Nu este nevoie Prea Sfinţia Voastră, să vorbesc eu cu medicii profesori, aceştia doi deja au aranjate lucrurile.

– Care aceştia doi, întrebă Mitropolitul.

– Păi, Sfântul Nectarie şi părintele Nectarie…

Am fost încurajat de ceea ce auzisem în acea clipă.

M-au pus pe o targă şi m-au dus la chirurgie. Eu atunci am început să mă rog, cerând ca sufletul mamei mele să-mi vină în ajutor. Clipele erau foarte dramatice. Voi veni să te întâlnesc mamă, spuneam. Din păcate însă, nu am terminat lucrarea la biserică….Le-am cerut asistentelor medicale prezente să dea dovadă de milă şi de înţelegere. In faţa mea au apărut doctorii cu măştile lor pe faţă. Când m-au văzut aşa de terminat şi au auzit cum mă rugam au spus: Noi nu punem mâna să-l tăiem pe părintele ăsta… Toţi stăteau la îndoială.. Tocmai atunci venise în clinică şi un doctor din străinătate, mare specialist, ca să opereze pe un alt bolnav. M-a văzut şi pe mine, m-a consultat şi la urmă a spus: Lăsaţi-mă să îl operez eu şi dacă e să moară în mâinile noastre, ce să facem, doar nu e prima dată când moare un pacient pe masa de operaţie… A venit apoi anestezistul şi mi-a spus: Părinţele te voi adormi, nu ştiu dacă te vei mai trezi. Dacă va fi să nu te mai trezeşti să nu fi pleci supărat pe mine şi să te rogi şi pentru sufletul meu. Imediat, am spus, voi chema pe “profesorul” meu, pe Sfântul Nectarie, să vină aici. Am spus: Sfinte Nectarie, vino repede, cuţitele sunt pregătite să mă taiel Te rog aleargă repede! Şi când vei veni, să nu vii singur. Ia împreună cu tine şi sufletul mamei mele şi adu-l lângă copilul ei, ca să îngenuncheze în faţa ta şi să te roage să îl salvezi…!… Am ameţit o clipă din cauza anesteziei şi apoi am adormit. Indată am simţit o mână moale care mă mângâia. Mamă, am strigat, ai venit îndată, îţi mulţumesc. Această mângâieire mi-o aduc aminte de când eram mic copil.. Iţi mulţumesc dulcea mea mamă… Acestea au fost ultimele cuvinte, pe care le-au auzit şi cei prezenţi.
Apoi am auzit îndată, o voce groasă, bărbătească, care-mi spunea: «Copilul meu, nu sunt mama ta. Eu sunt Sfântul Nectarie şi m-am coborât acuma de la Tronul lui Dumnezeu, ca să îţi aduc un mesaj de la Mântuitorul Hristos şi anume că nu îi vom lăsa să te opereze. Te vei face bine copilul meu, se va petrece minunea şi se va afla în lumea întreagă!» După câteva ore, m-am trezit într-un salon al spitalului şi nu într-o rezervă separată, aşa cum mă aşteptam să fiu, de vreme ce supravieţuisem operaţiei. Oamenii din jurul meu se uitau parcă ciudat, cu curiozitate la mine. Am început să-mi privesc pieptul şi să caut urmele tăieturilor operaţiei dar nureuşeam să descopăr nimic. M-a văzut îndată unul dintre doctori şi mi-a spus: Nu te nelinişti! Sfântul Nectarie nu ne¬a lăsat să te operăm! Mai înainte de a te opera, a venit profesorul acela din străinătate şi te-a mai consultat odată cu atenţie. Ţi-a introdus pe căile respiratorii un instrument special de investigare şi a constatat că tumorile canceroase pe care le aveai şi apăreau pe radiografie între timp, au dispărut; s-au eliminat încet, încet prin expectoraţie şi printr-un lichid negru care a apărut excremente. Nu mai ai nevoie deci, de operaţie. Nu mai ai deja cancer. Să te rogi deci, de aici înainte şi pentru noi toţi cei de aici. Ştirea s-a răspândit cu repeziciune pretutindeni. Erau foarte mulţi cunoscuţi care aşteptau cu înfrigurare rezultatul operaţiei. In satul meu clopotele au început să bată în ritm de mare sărbătoare. Cu mare bucurie ne-am întors cu toţii în sat. Cu greutate am coborât din maşină, cu biletul de externare în mână. Eram doar piele şi oase cum se spune. M-au ajutat să îngenunchiez la intrarea în biserică, i-am rugat să oprească bătaia clopotelor şi să deschidă larg uşile bisericii.
Indată ce am zărit icoana Sfântului Nectarie am zis: Părinte, fiul tău s-a întors. Nu m-am întors în coşciug şi cu mâinile încrucişate, ci aşa cum te-am rugat când am plecat, m-am întors pe picioarele mele. Te rog, ieşi în întâmpinarea mea.Primeşte-mă în frumoasa ta biserică spre a o termina… Vino să te strâng în braţele mele şi să-ţi mulţumesc că m-ai vindecat… Vino, marele meu Sfânt… Iţi mulţumesc… Primeşte mulţumirile mele smerite… Voi cerşi şi îţi voi face icoana cea mare de argint pe care ţi-am promis-o… Clerul şi credincioşii plângeau împreună cu mine. Era o atmosferă care greu se poate descrie. Indată am făcut o slujbă de mulţumire către Dumnezeu şi către Sfântul Nectarie. A urmat apoi o perioadă de refacere a sănătăţii mele după care m-am apucat din nou să lucrez la ridicarea bisericii. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al patronului ei, am terminat-o şi în vreme ce cerusem de la Sfântul, măcar o Sfântă Liturghie să săvârşesc într-însa, iată că se împlinesc de acum nouăsprezece ani de când slujesc şi încă mai trăiesc.
Iubesc mult haina preoţească. Am plecat de acasă la cincisprezece ani şi nu mi-am dorit altceva decât să port rasa preoţească. M-a ajutat Dumnezeu şi Sfântul Nectarie. La acea vârstă, în 1944, am mers la mormântul său în Eghina, am îngenunchiat şi m-am rugat îndelung. Apoi cu glasul şi gândirea mea de copil am spus: «Sfinte Nectarie, ca să te cred că eşti Sfânt, te rog să îmi spui: Voi deveni preot sau nu.? După câteva clipe, în timp ce stăteam cu capul plecat pe marmura rece, am auzit un glas care mi-a spus: «Vei deveni! Şi vei primi chiar numele meu!» Şi iată că ceea ce a spus atunci, a devenit realitate. Pe toţi sfinţii îi iubesc din toată inima. Dar cu Sfântul Nectarie, după cum vedeţi, sunt într-o legătură foarte strânsă, încă de mic copil. El este pentru mine protectorul meu, mama mea, tatăl meu, vindecătorul meu, cel căruia în clipele cele mai grele îi vorbesc. Zice de multe ori lumea: «Părintele iar vorbeşte cu Sfântul!», şi are dreptate. Merg în faţa icoanei sale şi îi spun: «Acela doreşte să se rezolve o problemă gravă, un altul să se vindece de cutare boală, şi aşa mai departe. Te rog eu deci, ascultă-le rugăciunea, arată-ţi harul şi mila ta». De aceea, pe toţi îi îndemn neîncetat, să alerge la bogăţia milei sale şi să se roage fierbinte, cu cugetul curat şi spălat de Sfânta Taină a Spovedaniei, şi nu vor pleca neizbăviţi».

eviasieghina.ro

Această prezentare necesită JavaScript.