Euharistia in aratarea lui Hristos la Emaus

1

(Luca 24, 13-35)

Repere exegetice si teologice.

Preliminarii

Invierea Mantuitorului Hristos constituie evenimentul unic si real, actul central al credintei si existentei crestine, singurul care da sens la tot ceea ce-l precede si la tot ceea ce-l urmeaza: „Caci daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra” (I Cor. 15, 14).

Certitudinea invierii lui Hristos avea sa transforme constiinte, si sa faca din Apostolii ingroziti, niste entuziasti pana la moarte in propovaduirea acestui adevar, iar din prigonitori, martiri.
Cum s-a putut petrece o astfel de schimbare radicala? Pe ce temeiuri? Apostolul Pavel ofera raspuns la aceste intrebari: „Hristos a murit pentru pacatele noastre, a fost ingropat si a inviat a treia zi, dupa Scripturi. S-a aratat lui Chefa, apoi celor doisprezece; in urma S-a aratat deodata la peste 500 de frati, dintre care cei mai multi traiesc si astazi, iar unii au si adormit; dupa aceea S-a aratat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor, iar in urma tuturor mi S-a aratat si mie” (I Cor. 15, 3-8).

Asadar, temeiurile certitudinii invierii au fost, in primul rand, aratarile lui Iisus inviat. Iar daca cei carora El li S-a aratat, dupa invierea Sa, ar fi murit inaine de a-i face pe altii sa creada minunea, aceasta evanghelie nu s-ar fi scris si nici nu s-ar fi propovaduit astazi. Ultimul capitol al Evangheliei a III-a este dedicat, de autorul ei, evenimentelor zilei invierii, adica tocmai argumentelor acesteia – aratarile. Aici se gasesc relatate trei aratari:

aratarea ingerului femeilor venite la mormantul gol (24, 1-12).

aratarea la doi ucenici in drum spre Emaus (24, 13-35).

aratarea Apostolilor carora le confera viitoarea lor misiune (24, 36-49). Un scurt Epilog (24, 50-53) concluzioneaza Evanghelia, anticipand evenimentele din debutul cartii Faptele Apostolilor. Studiul de fata este dedicat tocmai analizei dintre aceste aratari, si anume, celor doi pelerini, in drum spre Emaus (Luca 24, 13-35).

In drum spre Emaus – impartasirea de Hristos prin cuvant

Aratarea lui Hristos inviat celor doi ucenici in drum spre Emaus, consemnata, asadar, de evanghelistul Luca, este o naratiune contextuala, o simpla relatare a unei aparitii, lipsita de preocupari apologetice, dar incarcata, in schimb, de un profund caracter sacramental-liturgic.

Tristi pentru cele intamplate in Ierusalim cu Acela in care si-au pus nadejdea izbavirii lui Israel si impovarati, astfel, de intrebari fara raspuns, doi dintre ucenicii Mantuitorului Hristos, calatoresc spre un sat, numit de evanghelist, Emaus, discutand despre tot ceea ce s-a intamplat in Ierusalim in ultimele zile (24, 14). Evenimentul se petrece in chiar ziua invierii. Dar, in timp ce discutau toate acestea „Iisus insusi, apropiindu-Se, mergea impreuna cu ei” (24, 15). Cele doua vorbe „apropiindu-Se” si „mergea” rezuma intreg demersul lucanic al episodului „Emaus”: Prin Iisus, Dumnezeu se apropie de omenire, intra in istoria ei, calatoreste cu ea, dand sens destinelor noastre cotidiene. Aceasta apropiere a lui Iisus inviat si mergere impreuna cu omul, este straina evanghelistilor Marcu si Matei, exceptie facand, oarecum, Ioan, in a carui Evanghelie, prezenta lui Iisus, la ucenicii Sai, este insotita de harul Duhului Sfant (cf. Ioan 20, 21-22).

Pentru Luca, familiaritatea lui Iisus inviat, cu omul, se prezinta ca parte constitutiva realitatii invierii. In compania celui inviat, viata omului se scurge in toata simplitatea sa, cu incoerenta si imprevizibilul acesteia. Dar, in drum spre Emaus, cei doi nu-L recunosc pe Iisus, pentru ca – spune Luca – „ochii lor erau tinuti ca sa nu-L cunoasca” (24, 16). Exprimarea evanghelistului este ambigua. Expresia „ochii lor erau tinuti” nu poate fi inteleasa decat in sensul ca lipsa recunoasterii lui Iisus este corespunzatoare, mai mult, orbirii spirituale a ucenicilor, generata de lipsa credintei pascale singura prin care, poate fi contemplata dumnezeirea in Iisus in misterul patimilor si in minunea invierii, decat neobisnuintei aparitiei Sale intr-un moment in care ei nu se asteptau. „Tinerea ochilor pentru a nu-L cunoaste” devenea in conceptia evanghelistului simbolul acceptarii lui Iisus, doar cu ratiunea, fara a fi vazut si recunoscut in misterul si actul credintei pascale, in care, cunoasterea numai prin puterea ratiunii este depasita.

„Strainul”, destul de indraznet, intra in vorba cu ei, intrebandu-i: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbati unul cu altul, in drumul vostru si de ce sunteti tristi?” (24, 17). Cuvintele pe care ei le schimbau nu erau, pe buzele lor, altceva, decat deceptia, disperarea, prabusirea sperantelor lor, absurdul faptelor si, in cele din urma, fuga din fata lor; erau simbolul calatoriei in lumea ante-pascala, marcata de intrebari fara de raspunsuri.

La nedumerirea „Strainului” unul dintre ei, cu numele Cleopa, raspunde: „Tu singur esti strain in Ierusalim si nu stii cele ce s-au intamplat, in el, in zilele acestea?, adica Cele cu Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic in fapta si in cuvant inaintea lui Dumnezeu si a intregului popor. Cum L-au osandit la moarte si L-au rastignit arhiereii si mai marii nostri?” (24, 19-20). Era amintirea faptelor recente, care i-au deceptionat si infricosat: „Iar noi nadajduiam ca El este Cel ce avea sa izbaveasca pe Israel” (24, 21). Se confrunta acum speranta lor mesianica, prabusita, cu necunoscuta invierii.

In acest moment ucenicii sunt pe cale sa etaleze anuntul pascal, care va fi expus in marile discursuri de mai tarziu ale Apostolilor (Cf. Fapte 2, 22-36; 10, 37-43; 13, 23-31), dar acestui expozeu ii lipseste cheia. Discursul lui Cleopa contine esenta din punctul de vedere al celui care merge deja impreuna cu Hristos, dar care nu poate marturisi inca numele Sau. Ucenicii n-au inteles cuvintele Scripturii, desi le cunosteau, pentru ca textul biblic nu coincidea, in mintea lor cu evenimentul Revelatiei; el poarta doar urma acestuia ca negativul unui eveniment trecut, instaurand o distanta intre semn si referent, respectiv intre evenimentul sau realitatea de care vorbeste.
Interpretarea cuvintelor de catre ucenici nu atinge insa decat un sens al evenimentului Revelatiei, nu insasi realitatea lui. Referentul acestor cuvinte, Cuvantul divin – in Care locutorul, semnul, referentul coincid – ramane in afara textului. Textul se elucideaza abia atunci cand „referentul insusi (Cuvantul negrait) transgreseaza textul pentru a-l interpreta, explicand mai putin textul, decat pe Sine insusi si facandu-Se, in cele din urma, cunoscut in calitate de „Cuvant netextual al cuvintelor” la frangerea painii”.

Dupa ce-i mustra, si inca destul de aspru, pentru nepriceperea Scripturilor, care vorbeau clar de Patima si Jertfa Aceluia care i-a „deceptionat”, „Strainul”, nimeni altul decat Mantuitorul Hristos inviat, incepe a le interpreta Scripturile, adica locurile care vorbeau de patima Sa, deschizandu-le mintea, dupa ce mai inainte le stimulase interesul pentru talcuirea acelorasi Scripturi (Luca 24, 32), ca sa priceapa ceea ce n-au putut singuri intelege (24, 25): „Nu trebuia, oare, sa patimeasca Hristos acestea si sa intre in slava Sa?” (24, 26).

Daca in Luca 9,26 se arata ca „slava” este conditia lui Iisus Hristos ca „Mesia”, ca „Fiu al Omului”, inseamna ca acum El se bucura deja deplin de comuniunea cu Tatal Sau ceresc. „Slava – gloria este splendoarea divina asociata cu prezenta lui Iahve in Vechiul Testament (Cf. Exod 14, 4, 17-18; 24, 16; 40, 34-35) si chiar intr-un sens eshatologic (Isaia 43, 7; 58, 8; 60, 1-2; cf. Luca 21, 27; Fapte 7,2, 55).

In episodul Emaus „slava” reprezinta timpul lui Iisus de a tranzita spre Tatal si care coincide cu invierea Sa, ceea ce inseamna ca in momentul in care El vorbea cu cei doi spre Emaus, El atinsese deja deplina Sa preamarire si comuniune cu Tatal, astfel ca lor li se arata tocmai din aceasta slava. Faptul ca, in exprimarea Mantuitorului, intrarea in „slava” Sa era conditionata de Patimi arata clar ca cele doua acte mantuitoare, Patimile si Invierea, se prezentau in viziunea mesianica si lucrarea Sa mantuitoare, ca un eveniment soteriologic unic, in care acestea nu pot fi nici despartite si nici separat intelese.

Este remarcabil, in acest sens, modul in care Luca dezvolta, in finalul Evangheliei sale, dimensiunea apologetica a hristofaniei pascale. Astfel, ultimul act al lui Iisus, dinaintea Patimilor, „Cina cea de Taina”, „Frangerea painii” sau „Cina euharistica”, constituie, in viziunea pascala lucanica, si primul act de dupa inviere. In acest fel, se afirma identitatea dintre Hristos glorios si Iisus cel suferind, continuitatea intre „Pasti „dupa Pasti”.

Dupa aceasta nuantare a sensului Patimii Sale, Iisus „incepand de la Moise si de la toti proorocii, le-a talcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” (24, 26-27). Sensul acestor cuvinte era de a le arata, pelerinilor de la Emaus, ca „El este telul unic si centrul tuturor Scripturilor”.

Efectul interpretarii s-a aratat imediat. Atat de mult s-au identificat cei doi ucenici cu Cuvantul Scripturii, talcuit de Iisus cel inviat, tovaras de drum cu ei, incat nu s-au mai putut desparti de El. Asa se face ca, in momentul in care au ajuns la Emaus si Iisus „se facea ca merge mai departe” (24, 28), il roaga staruitor, sa ramana cu ei, cu siguranta, pentru a le mai rosti cuvantul: „Dar ei L-au rugat staruitor, zicand: Ramai cu noi ca este spre seara si s-a plecat ziua. Si a intrat sa ramana cu ei” (24,29). Se identificasera cu El, s-au impartasit si unit cu Cuvantul Sau care ii mangaiase, linistise, risipindu-le nedumeririle si oferind raspuns intrebarilor. Aceasta era, credem, noua cale pe care voia sa mearga mai departe Iisus, cea a deschiderii credintei in care se realizeaza atasamentul si comuniunea deplina cu El intr-un suflet netulburat si o minte eliberata de chinul nedumeririlor si oferind raspuns intrebarilor. Asadar, Iisus nu se limiteaza la perspectivele umane de intelegere a consecintelor invierii Sale: El S-a prefacut ca merge mai departe, dar, de fapt, El isi urma calea, deschizand-o, din acel moment si loc, pe cea a crestinatatii, adica cea a credintei pascale in care se va realiza intalnirea si ramanerea, pentru totdeauna, cu El, a tuturor crestinilor. Prin urmare, interpretarea si intelegerea Scripturii nu este doar o problema de cercetare intelectuala, ci in primul rand o lucrare de investigare harica, ce sta sub inraurirea credintei pascale, dar si o experienta euharistica, in care se descopera deplin, sensul Cuvantului sfant, realizand o unire cu Acela care l-a descoperit, precum odinioara la Emaus.

La Emaus – impartasirea cu Hristos euharistic

In aceasta faza, insa, de unire doar mentala cu Cuvantul, ucenicii inca nu-L recunosc deplin pe Iisus. A fost nevoie de altceva ca sa-L recunoasca si cunoasca, fapt care se si petrece in clipa urmatoare, Iisus Cel inviat ia painea, o binecuvinteaza si o frange, apoi o ofera ucenicilor spre mancare si, deodata, in acel moment, li s-au deschis ochii si L-au cunoscut. Dar, in aceeasi clipa, El s-a facut nevazut. Iata marturia evanghelistului: „Si cand a stat impreuna cu ei la masa, luand El painea, a binecuvantat-o si, frangand, le-a dat lor. Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut; Si El s-a facut nevazut de la ei”. Ceea ce este important in acest context este faptul ca evanghelistul Luca nu spune ca ei L-au vazut, ci, simplu, ca El s-a facut doar nevazut, si aceasta pentru ca el nu considera aceasta recunoastere ca fiind rezultatul unei aparitii spontane a lui Iisus. Deschiderea ochilor lor era lucrarea lui Dumnezeu, astfel -ca ei vedeau, acum, cu ochii credintei, in sensul ca L-au cunoscut pe Hristos, ca fiind Domnul Cel inviat. Asadar, deschiderea ochilor lor nu a insemnat vedere fizica, ci cunoastere spirituala.
Vederea ochilor credintei este asadar, in viziune lucanica, in primul rand, cunoastere spirituala, contemplare pascala, si mai putin privire. Intrebarea care se pune, in acest context, este urmatoarea: Unde disparuse trupul lui Iisus, pentru ca evanghelistul spune clar ca El S-a facut nevazut de la ei? Raspunsurile date de specialisti, la aceasta intrebare, au fost din cele mai diferite. Raspunsul nostru, sintetic spus, s-ar putea concentra in urmatoarele: in timp ce El S-a facut nevazut, ochii lor s-au deschis si prezenta Lui a devenit, acum, transparenta in ceea ce ei traiau. Astfel, El nu mai este a treia persoana care S-a asezat cu ei la masa: El a trecut in vietile lor, asa incat S-a facut simtit si in cei ce nu L-au descoperit inca. El este acolo viu, dar nevazut, inlauntrul painii frante, dar si inlauntrul existentei lor concrete.
Asadar, nu disparuse, ci S-a contopit cu painea euharistica pe care a oferit-o ucenicilor spre hrana, savarsind astfel, El insusi, prima Liturghie euharistica dupa invierea Sa, inaugurand in acest mod celebrarea vesnicei Liturghii ceresti, pe care El o savarseste in calitate de Arhiereu ceresc, vesnic, la altarul cel adevarat, nefacut de mana (Cf. Evr. 8, 2), adica trupul Sau inviat, pnevmatizat si penetrat de energiile Duhului Sfant dupa inviere.

Astfel, cei doi ucenici sunt primii care se impartasesc cu trupul lui Hristos euharistic, Cel jertfit, mort, inviat si pnevmatizat prin inviere. Asadar, cunoasterea si unirea deplina cu Hristos s-a realizat nu in Cuvant, ci in Hristos Cel euharistic. La aceasta concluzie ne conduce faptul ca in episodul painii Emausului exista toate elementele specifice instituirii Tainei Euharistiei din ajunul Patimilor, mentionata de evanghelistii sinoptici (Cf. Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-26; Luca 22, 15-20). Trei dintre cuvintele mentionate de Luca, in acest episod, sub ecoul verbelor din scena instituirii Euharistiei, consemnata si in Evanghelia sa (22, 19; Cf. 9,16). Astfel, Luca II descrie pe Hristos inviat indeplinind aceleasi gesturi care au fost savarsite la inmultirea painilor, minune cu profunde conotatii sacramentale si la Cina euharistica pascala, din ajunul Patimilor.

Verbele cu profunda incarcatura simbolic-sacramentala – a lua, a binecuvanta, a frange, a da- prezente in episodul lucanic, sunt mai mult decat un argument, in acest sens. Liturghia cuvantului se implineste, astfel, in si prin Liturghia euharistica, Taina a tainelor, care transforma cuvantul dintr-un simplu mesaj, despre Iisus, intr-o participare reala la viata Sa dumnezeiasca.

Este adevarat, ca ucenicii s-au unit cu El si in Cuvant, pentru ca n-au mai dorit sa se desparta de El, mentioneaza evanghelistul Luca, dar cunoasterea Sa desavarsita, s-a realizat doar in experienta euharistica. Si tot numai in aceasta experienta euharistica liturgica se produce si se constientizeaza deplin si fiorul sfant al intalnirii si unirii cu Hristos. Faptul acesta este, minunat descris de Luca in cutremuratoarea constatare a ucenicilor, in timp ce se intorceau la Ierusalim: „Oare nu ardea in noi inima noastra cand era pe cale si ne talcuia Scripturile? „ (Luca 24, 32).

Este limpede ca cei doi ucenici din Emaus il cautau pe Hristos istoric, dar cautarea lor a sfarsit prin a li se descoperi si a se unii deplin cu Hristos Cel euharistic, Care ofera si o alta dimensiune intelegerii, de catre ei, a cuvantului Sau. Asadar, in lumina episodului Emaus, se poate concluziona ca exista o impartasire de Hristos si prin Cuvantul Sau, in Scripturi, dar contopirea reala cu El, in cunoastere deplina si unire ontologica, are loc abia in experienta euharistic-liturgica, in care eshatologia, din faza ei plenara, se traieste anticipat.

In acest context, se impune, insa, o precizare: Este adevarat ca intre cele doua moduri de impartasire de Hristos – prin Cuvantul Sau si prin trupul si sangele Sau euharistie – exista o legatura fiintiala, Hristosul Evangheliei fiind acelasi cu Hristosul euharistic, dar impartasirea de Hristos, prin Cuvantul Sau, nu suplineste impartasirea cu Hristos cel euharistic din Sfanta Liturghie.
Nu exista doi Hristosi, este evident aceasta, dar in timp ce prin Cuvant ne unim cu Mantuitorul Hristos doar relational, haric, in Euharistia liturgica ne unim cu El in mod ontologic, fiintial. Astfel ca, numai in Hristos Cel euharistic il putem patrunde, citi, intelege si cunoaste deplin pe acelasi Hristos din Cuvantul Scripturii. Cu alte cuvinte, Hristosul Cuvantului se descopera deplin numai in Hristosul euharistic. Aceasta deosebire de nuanta, dintre cele doua moduri de impartasire cu Hristos, este cat se poate de evidenta in episodul lucanic, Emaus.
Asadar, Iisus nu ofera intelegerea Scripturilor printr-un discurs numai, ci, in primul rand, printr-un eveniment pascal. Astfel ca, exegeza facuta de Mantuitorul, in drum spre Emaus, este prima interpretare a cuvantului Scripturii in lumina intelegerii pascale a Scripturilor celor despre El. Textul lucanic al episodului Emaus devine, astfel, locul clasic in care se descopera ca Scriptura nu poate fi inteleasa si interpretata decat in lumina si experienta evenimentului pascal. In acest sens, episodul Emaus descopera si una din marile dimensiuni ale exegezei crestine – cea contemplativ pascala, in care hermeneutica culmineaza in Euharistie, gasindu-si numai in ea desavarsirea.

Asadar, pericopa lucanica prezinta, oarecum, doua tipuri de interpretare, de hermeneutica a Scripturii: teologica a ucenicilor, si, respectiv, teologic-euharistica a lui Hristos Cel inviat.

Din aceste puncte de vedere, perspectiva semnificatiei teologice a evenimentului Emaus nu mai poate fi inteleasa, astazi, ca cea a unei simple creatii a credintei sau ca o prezentare spirituala a unui fapt biblic, ci ca pe obisnuitul cotidian perceput mereu la nivelul experientei umane a celor ce cred. El nu mai poate fi privit nici numai atat ca unul din „giuvaierele” operei lucanice, ci mai ales ca un text fundamental pentru o teologie sacramentala, in general, si pentru o teologie euharistica, in special.

Scena frangerii painii pascale. Pozitii critice

a. Critica semnificatiei sacramentale a episodului Emaus. Un numar insemnat de comentatori biblici nu vad in frangerea painii, la Emaus (24, 30), savarsita de Iisus, decat un simplu gest de recunoastere, servind numai pentru a demonstra identitatea persoanei care i-a „acostat” pe cei doi pelerini. In acest sens, teologul E. Osty estimeaza ca este putin probabil ca frangerea painii la Emaus sa fi fost Euharistie, despre care respectivii ucenici nu ar fi avut nici o idee. Surprinzator, M. J. Lagrange se situeaza si el in tabara opozantilor sustinerii unui ritual euharistie la Emaus, sustinand ca ar fi fost destul de ciudat ca Iisus sa fi reinviat Cina euharistica cu doi dintre ucenicii care n-au fost prezenti la instituirea ei.

J. Huby, referindu-se la unele opinii ale unor teologi contemporani, este de parere ca in gesturile lui Iisus, la Emaus, nu poate fi inteleasa Euharistia, intrucat nu a refacut „partajul frangerii”. Iisus – socoteste el – putea sa aiba o maniera speciala de a binecuvanta painea, ceea ce, probabil, face la Emaus.

In concluzie, argumentele celor care vad in acest gest al frangerii painii la Emaus un simplu gest de recunoastere si comensalitate fraternala, pot fi rezumate astfel:

1. Cei doi ucenici neluand parte la Cina pascala dinainte de Patimi nu puteau sa cunoasca ritualul.

2. „Expresia „frangerii painii” – scrie J. Dupont era curenta la evreii din Palestina, caracterizand maniera in care incepe orice masa.”. Asadar, Iisus, potrivit si argumentului lui J. Huby, citat mai sus, „trebuie sa fi procedat la binecuvantarea si distribuirea painii dupa o maniera unica si cu totul particulara”.

3. O alta parte a criticilor mai adauga un amanunt, si anume, ca gestului de la Emaus ii lipseste un element caracteristic ritualului euharistic, acela descris ca fiind traditional: impartirea bucatilor frante.

Toata aceasta argumentatie, insa, este plasata pe un plan pur istoric de prezentare a evenimentului, trecand foarte usor cu vederea, dimensiunea sacramentala a intentiei teologice a autorului Evangheliei. Cat priveste absenta frangerii, ea este datorata unei schematizari, prezenta ca de fiecare data cand Luca face mentiuni despre Euharistie (Cf. Fapte 2, 42, 46; 20, 7, 11; 27, 35).

b. Ritual euharistiei. Comparatia „episodului Emaus” cu „episodul botezarii eunucului de catre diaconul Filip” (Fapte 8, 26-39), faciliteaza intelegerea semnificatiei teologice a episodului Emaus. In „episodul botezarii eunucului etiopian” toata relatarea conduce la Botez, iar receptarea Tainei este rezultatul predicii pascale.

In episodul Emaus, finalitatea relatarii se identifica cu cunoasterea lui Iisus inviat. Insa aceasta cunoastere nu este rezultatul direct al interpretarii Scripturilor despre Iisus. Ea a aparut doar in momentul in care a avut loc si altceva, si anume: frangerea painii. Toata semnificatia teologica a episodului este concentrata de Luca asupra acestui gest al lui Iisus, caruia evanghelistul ii confera o profunda dimensiune sacramentala.

J. M. Guillaume aduce, in acest sens, cateva argumente de ordin literar. Dincolo de ceea ce inseamna, in gandirea autorului, distinctia dintre eveniment si semnificatia sa, cateva argumente de ordin literar pot fi invocate in sprijinul tezei semnificatiei sacramentale a episodului Emaus. Iata ce spune autorul citat mai sus: „frangerea painii este primul act savarsit de Iisus dupa inviere. Ultimul act indeplinit inaintea patimii si mortii Sale era ritualul euharistic al instituirii Tainei” (cf. Luca 22, 14-20). Astfel apare marcata, in viata lui Iisus, continuitatea intre „inainte de Pasti” si de „dupa Pasti”. Ritualul euharistic se situa, asadar, intr-un context liturgic, acela al Pastilor (cf. Luca 21, 1-7).

Episodul Emaus se deruleaza dupa schema liturgic-traditionala, care s-a transmis pana in celebrarile euharistice actuale: reamintirea Scripturilor (V. T), comentarii si invataturi date din Scripturi (Luca 24,27), ritual euharistie (Luca 24, 30). Pericopa cu diaconul Filip si famenul etiopian (Fapte 8, 26-39) este realizata pe aceeasi schema; si asa, cum aceea duce la ritualul botezului, la fel, pericopa lucanica a evenimentului Emaus, duce la ritualul euharistic. Faptul ca ucenicii sunt prezentati de autor ca recunoscandu-L pe Iisus intru „frangerea painii” dovedeste ca acest semn are o valoare si semnificatie cu totul aparte, acela pe care Iisus insusi a voit sa le dea.
Simpla binecuvantare, obisnuita obiceiului evreiesc la consumarea painii, n-ar fi putut provoca recunoasterea si cunoasterea lui Iisus inviat. De aceea, a afirma ca Iisus avea un mod special de a pronunta „berakoth-ul” este un fapt pur imaginativ, cu atat mai mult, cu cat, nici o Evanghelie nu face vreo aluzie la vreun ritual special de binecuvantare a alimentelor. Fiecare referire la „frangerea painii” vizeaza Euharistia si nu vreun ritual evreiesc vechi. De fapt, formula utilizata de Luca 24, 30 este o reproducere aproape identica a diverselor formule euharistice traditionale: Luca 24,30, Luca 22, 19, ICor. 1,23-24, Marcu 14, 22, Matei 26, 26.

Asadar, cel putin o data, Evanghelia de la Luca ne da sa intelegem ca Domnul a savarsit dupa inviere si pe pamant Euharistia ca o prezentare vazuta a starii Lui de aducere permanenta a Sa in planul nevazut. Sau, altfel spus, ea da marturie despre trecerea de la savarsirea vazuta a Euharistiei, de insusi Mantuitorul, la prezenta Lui ca aducere nevazuta in timpul consumarii ei din toate timpurile. In episodul Emaus, Iisus arata ucenicilor calitatea in care El va savarsi, in continuare, Euharistia, in vinul cel nou, prezis in seara ultimei Cine (cf. Marcu 14, 25), adica in calitatea Sa de inviat; le arata, acum, ca detin dovada, ca pot avea pe Hristos in mod real in Euharistie, odata ce a inviat, chiar daca este acum nevazut.

Asadar, „Frangerea painii” la Emaus a fost si va ramane pentru totdeauna in Biserica marele semn al misterului pascal si al prezentei Celui inviat in sacramentul euharistic post-pascal.

Reflectii – mesaj ale evenimentului Emaus

1. Pe drumul spre „Emausul eshatologic” toti calatorim cu aceleasi intrebari si sfasiati, adesea, de aceleasi sperante prabusite, precum odinioara „ucenicii lui Luca”.

2. Acelasi Iisus Se apropie si de noi, intra in dialog cu noi, preocupat fiind, la fel, si de tristetea noastra.

3. Daca nu-L recunoastem este pentru ca ne lipseste si noua credinta pascala si nadejdea post-pascala, singurele care ofera cadrul ramanerii cu Iisus la masa spre „seara plecarii zilei” calatoriei noastre.

4. Singura cunoastere si recunoastere a lui Iisus, ca Domn inviat, are loc in sacramentul euharistic al frangerii painii post-pascale, in care El este si Cel care o frange, dar si Cel care Se frange, si Cel care o da, dar si Cel care Se da. Numai aici vom simti ca a inceput sa „arda inima”, cunocand ca L-am intalnit nu numai cand ne vorbea pe cale.

5. In lumina „episodului Emaus”, drumul de la Ierusalim la Emaus, marcat de lipsa credintei pascale, este simbolul calatoriei doar cu intrebarile, nedumeririle, deceptiile. Drumul de la Emaus la Ierusalim, marcat de existenta credintei pascale, este, in conceptia evanghelistului, simbolul calatoriei cu raspunsurile, cu bucuria sperantei renascute, cu fiorul sfant al contemplarii Domnului inviat.

6. „Calea Emaus” devine, astfel drumul de la necunoastere la cunoastere, de la recunoastere la marturisire si marturie in actul credintei pascale: „Si ei au povestit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei la frangerea painii” (Luca 24,35).

Pr. conf. dr. Selian Tofana

Reclame

Saptamana Luminata: Aratarea lui Iisus la doi din ucenicii Sai, in drum spre Emaus

2

Luca XXIV, 13-25
Marcu XVI, 12-13
Luca XXIV, 13-14

„Si iata doi dintre ei mergeau in acea zi la un sat, care era departe de Ierusalim, ca la saizeci de stadii, a carui nume era Emaus. Si aceia vorbeau intre ei despre toate intamplarile acelea”.

Calatoria lui Iisus cu cei doi ucenici la Emaus este istorisita numai de Luca. Marcu o noteaza numai foarte succint. Ea este relatata asa de natural incat impresioneaza profund si presupune a fi facuta de un martor ocular, iar Renan o pretuieste si nu se indoieste de autenticitatea ei. Sosirile si plecarile femeilor la casa unde erau adunati ucenicii au durat doua sau trei ore sau poate si mai mult (Prot), dupa care lucrurile au revenit la normal, din punct de vedere exterior, dar agitatia domnea in interiorul locuintei respective.
Si iata ca doi din numarul ucenicilor se ridica si pleaca in aceeasi zi dupa masa, la o localitate departe de Ierusalim, cam la saizeci de stadii, cel mult 10 km numita Emaus. Ei erau Cleopa (vers. 18), probabil sotul Mariei, cumnata Sfintei Fecioare, iar al doilea nenumit din modestie probabil, era Luca Evanghelistul (Teofilact) iar altii cred ca ar fi Natanael. Oricum, se crede ca erau din randul celor 72 de ucenici. Localitatea era situata la nord-vest si era vechea localitate Ammaus, amintita de Iosif Flaviu.

Era un sat dupa Marcu (XVI, 12), iar unii exegeti afirma ca era vestita printr-o fantana cu ape termale. Mai tarziu a devenit colonie romana sub numele de Nicopoli. Cei doi ucenici nu plecau la plimbare, ci pentru chestiunile lor particulare sau poate se intorceau acasa de la sarbatorile Pastilor. Oricum, sub impresia vie a evenimentelor dramatice intamplate cu Mantuitorul, ei se intretineau despre ele si le comentau, poate chiar confruntandu-se.

Luca XXIV, 15-16. „Si pe cand vorbeau si se intrebau intre ei si Iisus insusi, apropiindu-se mergea impreuna cu ei. Dar ochii lor erau tinuti ca sa nu-l cunoasca”.

Discutiile lor erau, precum se va vedea, despre prinderea, judecata si rastignirea Mantuitorului si mai ales despre invierea Lui, mai precis despre mormantul gasit gol de femei.
In timp ce ei vorbeau, Domnul Hristos se ataseaza lor, venind din spatele lor, prefacandu-se a veni si El din Ierusalim. Era imbracat ca un strain, un voiajor. Si totusi puteau sa-l cunoasca prin infatisare sau vorba, dar era aruncat un val supranatural asupra fetei lor spre a nu-l cunoaste. De altfel, se poate presupune ca un inviat n-are aparentele familiale din toate zilele (Ioan XX, 14 ; XXI, 4).

Poate din cauza emotiei si tristetei lor, ei l-au confundat cu un voiajor. Intre Luca si Marcu pare a fi o mica nepotrivire; Luca spune ca „ochii lor erau tinuti sa nu-l cunoasca”, iar Marcu afirma ca „(Iisus) s-a aratat in alt chip (alta forma)”. Nepotrivirea este aparenta. Luca arata efectul „ochii erau retinuti”, iar Marcu cauza : „Li s-a aratat in chip nou”. La intrebarea de ce Iisus n-a vrut ca ucenicii sa-L cunoasca indata, Teofilact raspunde : „Pentru ca ei sa-i descopere toate nedumeririle lor, sa-si arate ranele si apoi sa primeasca leacul”.

Luca XXIV, 11-18. „Si el a zis catre ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbati unul cu altul in drumul vostru? Iar ei s-au oprit cuprinsi de intristare. Raspunzand unul cu numele de Cleopa a zis catre el: Tu singur esti strain in Ierusalim si nu stii cele ce s-au intamplat in zilele acestea”.

In timp ce ucenicii schimbau ideile lor intre ei, asupra chestiunii lui Mesia, Iisus se adreseaza in chipul unui prieten care compatimeste cu ei si care poate sa fi remarcat nelinistea si tristetea lor. „De ce sunteti tristi?” – fara a cunoaste obiectul. Si atunci unul dintre cei doi amintiti – Cleopa – il intreaba cum de el este singurul dintre strainii veniti in Ierusalim la sarbatorile Pastilor, care sa nu stie despre evenimentele intamplate? Aceste evenimente foarte importante cum tu le ignori?

Luca XXIV, 19-20. „El le-a zis: care? Iar ei au raspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, care era prooroc puternic in fapta si in cuvant inaintea lui Dumnezeu si a intregului popor. Cum L-au osandit la moarte si L-au rastignit arhiereii si mai marii nostri”.

Evident, Iisus isi continua intrebarile, pentru ca ei sa-si exprime toate nedumeririle si pentru ca la urma El sa le rezolve. Deci, nu se poate admite, cum spun unii rationalisti ca A. Reville ca Iisus se prefacea. Si atunci, Cleopa sau poate amandoi ucenicii rand pe rind arata lui Iisus, necunoscut de ei, ca Iisus Nazarineanul – numit astfel de adversarii lui Iisus – s-a aratat in fata poporului : „puternic in fapte si cuvant”, adica minunat prin invatatura si minunile sale; iubit de Dumnezeu prin minunile de care-l invrednicise si pretuit de oameni, ca vechii profeti (Fapte VII, 22). Dar „arhiereii si mai marii” lor l-au rastignit.

Cleopa socotea rastignirea o fapta odioasa, caci desi Mantuitorul a fost rastignit la ordinul lui Pilat, cei care l-au dat au fost arhiereii (Fapte II, 36) 56.

Luca XXIV, 21-24. „Iar noi nadajduiam ca El este cel ce avea sa izbaveasca pe Israel; si cu toate acestea astazi este a treia zi de cand s-au petrecut acestea. Dar niste femei de ale noastre ne-au spaimantat ducandu-se dis-de-dimineata la mormant si negasind trupul Lui, au venit zicand ca au vazut aratare de ingeri, care le-au spus ca El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormant si au gasit asa precum spusesera femeile, dar pe El nu L-au vazut”.

Dupa relatarea crimei pe care o facusera arhiereii, Cleopa arata speranta pe care o nutreau ucenicii si alti iudei referitoare la Iisus, inainte de rastignire,- ei credeau ca El va fi izbavitorul lui Israel, evident mantuitor politic. „Noi nadajduiam” este la trecut, ceea ce inseamna ca aceasta nadejde ar fi fost distrusa in intregime. Si totusi un nou motiv de speranta: astazi este a treia zi de la petrecerea acelui fapt, iar ei isi amintesc ca El le spusese candva, ca a treia zi va invia. Dar nu se intamplase nimic, asa precum ei asteptau: o inviere publica si glorioasa, precum fusesera cunoscute in toata lumea Patimile si moartea Sa.
Evident, adauga ei, o noua peripetie a survenit. Niste femei dintre cele apropiate din societatea lor, au fost dis-de-dimineata la mormant si au vazut mormantul gol, precum si niste ingeri care le-au spus ca Mantuitorul este viu, a inviat. Aceste vorbe au produs agitatie intre ei si i-au spaimantat. Spre a verifica spusele femeilor, „unii dintre noi”, adica nu unul singur (Luca XXIV, 12), ci mai multi (Ioan XX, 3) au plecat la mormant si au gasit mormantul gol, precum femeile au spus. Insa pe El sau pe ingeri nu i-au vazut, nu li s-au aratat.

Mirarea lor consta in faptul ca el nu s-a aratat ucenicilor sai intai, daca este viu. Iar daca ucenicii n-au vazut pe ingeri, ar fi un semn ca nici femeile n-au vazut nimic. Deci o parere foarte descurajanta. „Si El le-a zis catre ei: O, nepriceputilor si zabavnici cu inima ca sa credeti toate cate au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos sa patimeasca acestea si sa intre in slava sa? Si incepand de la Moise si de la toti proorocii le-a talcuit lor, din toate Scripturile cele despre El”.

Dupa ce ucenicii isi exprima nedumerirea si indoielile lor, Iisus ia cuvantul si printr-o serie de cuvinte tari ii cearta pentru neintelegerea si credinta lor greoaie. El ii mustra mai intai ca nu cred in probele pe care le daduse ca El este Mesia si nu intelesesera tot ce se intamplase si care fusesera prezise de profeti. Iisus prezisese ca a treia zi va invia. Aceasta a treia zi venise. Femeile ii asigurasera ca le aparusera ingeri care le anuntara ca Iisus a inviat.
Doi Apostoli fusesera la mormant si confirmasera spusele femeilor. Acestea nu le fusese suficient spre a-i convinge. Dar ei trebuiau sa-si aminteasca si de spusele profetilor, in privinta patimilor si invierii lui Hristos. Atunci Iisus devine ca si inainte instructorul lor si le arata ca patimile si suferintele sale trebuiau sa se indeplineasca pentru ca El sa se proslaveasca. Prin cruce si moarte, Hristos trebuia sa intre in slava Sa (Filipeni II, 8 ; Evrei II, 10).

Daca n-ar fi murit Hristos, noi n-am fi fost rascumparati. Daca n-ar fi suferit, n-ar fi fost recunoscut drept Mesia, una dintre caracteristicile sale esentiale i-ar fi lipsit. „Si incepand de la Moise… le-a talcuit din toate Scripturile”. Adica Domnul Hristos le-a aratat ca tot ce se intamplase, referitor la Iisus-Mesia erau prevazute in planul lui Dumnezeu, totul fusese prezis prin profeti si se implinise.

Astfel el aminteste sacrificiul lui Isaac, faptele lui Iacov, prinderea lui Iosif, exilul lui Moise, diferite sacrificii ale legii care prefigurau patimile si moartea Mantuitorului. Eliberarea lui Isaac gata de jertfa, reintoarcerea lui Iacov in pamantul promis, ridicarea lui Iosif, slava lui Moise, totul preinchipuia invierea Sa. Profetii l-au zugravit in toate aceste stari; ei au prezis nasterea, viata, moartea si invierea Sa. Acestea le-a aratat Iisus ucenicilor Sai.

Evident, El n-a putut relata chiar toate locurile scripturistice in detaliu, referitoare la aceste evenimente, ci numai cele mai importante, dintre care nu puteau lipsi unii Psalmi si Isaia (LIII), unde este descrisa suferinta si slava sa. Evident, ideea despre Mesia suferind si mort pe cruce nu era conforma cu parerile si convingerile Apostolilor, desi profetii prezisera, precum am amintit, de atatea ori suferintele si patimile lui Iisus, dar ei le atribuiau mai mult poporului iudeu cel suferind sub stapaniri straine.

Luca XXIV, 28-29. „Si s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se facea ca merge mai departe. Dar ei il rugau staruitor zicand: Ramai cu noi ca este spre seara si s-au plecat ziua. Si a intrat sa ramana cu ei!”

In timp ce ucenicii ascultau cu interes si pasiune, cu sufletul arzand lucrurile mesianice explicate de Iisus ei ajung in locul unde trebuiau sa paraseasca drumul mare si s-o ia spre casa din Emaus, unde trebuiau sa ramana. Caci unii exegeti afirma ca ucenicii erau din Emaus si se reintorceau la casa lor.
Mantuitorul se prefacu ca merge mai departe, spre a le da lor ocazia sa-l invite, sa-l roage sa ramana cu ei. Aici nu exista nici cel mai mic gest de fals sau minciuna, ci numai o lectie, ocazie spre a fi invitat. Ocazie pe care El nu trebuia s-o neglijeze. Mantuitorul procedeaza ca si in alte ocazii, ca spre exemplu, cand ucenicii mergeau pe marea Galileii si Domnul Hristos aparand, voia sa-i depaseasca daca ei nu l-ar fi chemat. (Marcu VI, 48).

In adevar, ucenicii vazand ca vrea sa plece mai departe, il invitara la ei, motivand ca „este seara”. „A ramane la noi”, ne indreptateste a crede ca ucenicii erau din Emaus. Ucenicii au exagerat putin in privinta timpului, pentru a-l obliga pe Iisus sa ramana, deoarece dupa plecarea lui Iisus ei au putut sa se reintoarca la Ierusalim. Iisus accepta.

Luca, XXIV, 30-31. „Si cand a stat impreuna cu ei la masa, luand El painea, a binecuvantat-o si frangand le-a dat lor. Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut, si El s-a facut nevazut de ei”.

Dupa ce Domnul Hristos a intrat in casa din Emaus cei trei calatori s-au asezat la masa pentru a cina de seara, lasand strainului locul sa prezideze. Caci cei doi trebuie sa-l fi luat, cel putin, ca pe un rabin foarte invatat. El se comporta intocmai ca la un pranz iudaic, pronuntand rugaciunea pe care evreii o fac inainte de masa, in toate momentele cand sunt cel putin trei la aceeasi masa. Prin formula intebuintata: „a binecuvantat painea si frangand-o le-a dat-o lor”, formula euharistica (Luca XXII, 19) si care se afla si in Fapte unde se arata misterul euharistic (Fapte II, 42, 46), se recunoaste ca aici Mantuitorul a mancat cu ucenicii Sai prima Euharistie dupa inviere. Parintii si scriitorii bisericesti, ca si multi exegeti o afirma, ca Hrisostom, Augustin, Teofilact, Fouard etc.

Totusi alti exegeti mai noi spun ca Iisus nu putea oferi unor ucenici Sf. Euharistie, ei care nu fusesera la instituirea ei. La pranzul din Emaus a lipsit formula absolut consacrata: Multumind, a frant si a dat-o lor (Luca XXII, 19), iar Euharistia nu poate fi efectuata complet fara Vin.

Dar la „binecuvantarea si frangerea painii” li s-au deschis ochii si L-au cunoscut, spun ucenicii mai tarziu in fata celor din Ierusalim (vers. 35). Acest fapt, al recunoasterii, se spune, ar fi o minune divina efectuata in virtutea acestei hrane ceresti care este o figura a Euharistiei. Iar alti exegeti afirma ca Hristos a fost recunoscut dupa maniera sa de a rupe painea. Insa cea mai verosimila interpretare este cea veche: Iisus a fost recunoscut dupa ce frange euharistic painea.

Dupa frangerea painii Mantuitorul s-a facut nevazut de ei, fara a se explica motivul si modul disparitiei. Felul acestei disparitii se datoreaza insusirilor Domnului dupa inviere, cand El imbraca un corp simplu nesupus conditiilor timpului si spatiului, un corp nou proslavit, spiritual. Cand a vrut sa se indeparteze de ucenici s-a indepartat ca o umbra. De ce a disparut?
Probabil ca a socotit ca si-a atins scopul de a convinge pe cei doi ucenici ca este Mesia cu adevarat, inviat din morti. „Si au zis unul catre altul: Oare nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile? Si in ceasul acela, sculandu-se, s-au intors la Ierusalim si au gasit adunati pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei, care ziceau ca a inviat cu adevarat Domnul si S-a aratat lui Simon”.

Dupa disparitia brusca a Mantuitorului, ucenicii ramanand singuri au inceput sa vorbeasca intre ei si sa reflecteze asupra intalnirii lor cu Iisus si faptele legate de el. Ei isi amintira caldura ce le incalzea sufletele pe cale si profunzimea cu care le explica Scripturile. Ei se mirara cum de nu l-au recunoscut mai devreme, din elocventa divina si din forta supranaturala a vorbelor sale. Oricum, simteau o mare bucurie ca Iisus este viu si li s-a aratat.
In acelasi timp, desi orele erau inaintate, simtind nevoia sa comunice si celorlalti aceasta veste imbucuratoare, au renuntat la odihna si s-au intors la Ierusalim. Ei au gasit in camera colegiului „pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei”. Propriu-zis ei au gasit numai zece ucenici, caci Toma lipsea (Ioan XX, 24) si pe cei ce se adunau cu ei. Ucenicii care veneau din Emaus sub numele de „unsprezece” denumeau in general colegiul apostolic, denumirea tuturor apostolilor.
Apostolii impreuna cu anumiti ucenici – probabil din cei 72 sau chiar toti – erau adunati in Duminica invierii si discutau impreuna, spunandu-si ce vazusera si auzisera despre acest mare eveniment. Intrand cei doi noi veniti, sunt intampinati cu noua veste pe care gandeau ca o impartasesc primii: „A inviat Domnul cu adevarat si s-a aratat lui Simon”. Un strigat de bucurie si triumf pe care Biserica primitiva si cea Ortodoxa il intrebuinteaza ca salutare intre crestini in zilele Pastilor.

Luca XXIV, 35. „Si ei au istorisit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei in frangerea painii”.

La aceasta veste raspunsera si cei doi ucenici, istorisind cum au calatorit impreuna cu Iisus spre Emaus cum le-a explicat Scripturile, aplicand profetiile mesianice ale Vechiului Testament la El, cum au cinat impreuna cu El si cum l-au recunoscut ca este Iisus inviat, din binecuvantarea euharistica de la cina. Evanghelistul nu ne spune cum au primit ucenicii relatarea celor doi.

Insa Evanghelistul Marcu adauga: „Si aceia (cei doi), mergand, au vestit celorlalti, dar nici pe ei nu i-au crezut” (XVI, 13). Deci, nu i-au crezut nici pe ei, dupa cum nu crezusera nici pe Magdalena (Marcu XVI, 11). Probabil necredinta lor provenea din acea neintelegere cum Iisus s-a aratat aproape in acelasi timp lui Petru (Luca XXIV, 34) si la acestia doi dintr-un loc atat de indepartat, cum era Emaus. Probabil ca starea de necredinta si indoiala o aveau numai unii.

Oricum, ei s-au incredintat deplin numai cand Domnul Hristos s-a aratat intregului colegiu. Insa nu se poate pune la indoiala aceasta aratare, desi E. Renan spune ca pe ucenicii din Emaus i-a impresionat un intelept in Scripturi, care a frant plinea .

Sa tindem spre Lumina care va straluci in mijlocul intunericul raului din lume

1

*1

Mirul compatimirii

Si iata ca era in cetate o femeie pacatoasa; si afland ca El sta la masa in casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. (Luca 7, 37)

„Cata vreme il mai aveti, nu lasati neintrebuintat mirul din vasele de alabastru ale iubirii voastre si ale ajutorarii aproapelui. Turnati asupra lor pretiosul mir al compatimirii. Spuneti-le semenilor vostri cuvinte de mangaiere, indulciti-le viata cu fapte de iubire, atata timp cat iubirea voastra mai poate sa-i aline si sa-i bucure. Cuvantul bun pe care il veti spune despre ei cand nu vor mai fi in viata, spuneti-l mai bine acum, in prezenta lor. Florile pe care ati vrea sa le puneti pe morminte, duceti-le mai bine acum, sa-si impodobeasca casa.
1Prietenii nostri duc deseori lipsa de compasiune, de ajutor; sa nu le refuzam acum, cat timp mai pot sa ni le aprecieze, sa venim la ei, cat timp mai sunt in viata, cu vasele noastre de alabastru pline cu mir, sa le dam curaj si putere, la ceas de singuratate. Sa invatam, ca si femeia aceea, cat timp inca nu-i tarziu, ca putem sa-i ungem cu mir.

Dincolo de mormant nu-i mai putem ajuta pe fratii nostri; in fata mormantului deschis iubirea ne va ramane neputincioasa, iar florile noastre nu vor mai pastra mireasma trecutei lor vieti”.

***

Grabeste-te!

Lucrurile Celui ce M-a trimis trebuie ca Eu sa le fac pana este ziua; ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze (Ioan 9, 4)

Cat de des ni se intampla sa pierdem ocazia de a ajuta un sarac, de a ne arata compasiunea fata de un om aflat in suferinta, de a cerceta un bolnav, de a bucura si a da alinare unui batran sau unui copil! Tarziu ne dam seama cat de mult am pierdut dezinteresandu-ne de viata oamenilor cu care ne-am aflat in relatie. Poate ca sufletul le va fi fost coplesit de durere, sau le va fi fost apasat de raul lumii, ca un cuvant bun din partea noastra, spus la timp, le-ar fi risipit negura din suflet, care putea fi amenintarea beznei vesnice. Am avut deseori in preajma un copil; am aratat oare un semn de iubire adevarata fata de sufletul lui gingas? Nu! Si acel copil a crescut ca un om fara credinta, ratacind poate si astazi brambura, sau pe caile desfranarii, pentru ca n-am stiut sa-l oprim la vreme.
Inimile batranilor sunt sfasiate de singuratate, cati dintre ei nu varsa lacrimi in taina? Noi trecem pe langa ei fara sa-i luam in seama si, dintr-o data, venind moartea, ne trezim ca nu mai putem face nimic pentru ei. Atunci, cuprinsi de o ne­putincioasa durere, venim la trupurile lor lipsite de viata, ii ducem la groapa oftand si plangand. Dar e prea tarziu, ochii lor inchisi pentru totdeauna nu mai pot sa ne vada, gura lor nu ne mai poate vorbi, nimic nu mai putem face pentru ei! Ni se strange inima, ne mustra constiinta, ne dam seama tot ce am fi putut face si n-am facut, ne recunoastem nepasarea, neatentia pe care nu le mai putem drege si nici intoarce timpul inapoi. Am fi putut aduce un pic de bucurie in viata batranilor, cu un cuvant bun, mangaietor, cu un ajutor dat la timp, cu o preocupare sincera, dar acum nu putem face mai mult decat sa aducem niste flori si sa plangem langa un trup neinsufletit!

Sa fim „toti intr-un gand, compatimitori, iubitori de frati” (I Petru 3,8) pana cand mai este timp, sa nu lasam de azi pe maine, sa ne grabim sa punem suflet in ajutorarea aproapelui. Sa fim sarguinciosi in a lucra Domnului.

***

Lumina lui Hristos

Fiindca voi sunteti toti fi ai luminii… ca fii ai luminii sa umblati. (I Tesaloniceni 5, 5; Efeseni 5, 8)

Caci cu Tine intunericul nu va fi intuneric si noaptea lumina va fi ca si ziua. (Psalmi 138, 12)

1Toate plantele se indreapta spre lumina, din dorinta de a primi de la ea putere proaspata, datatoare de viata. Sa tindem si noi mereu spre lumina, sa nu ramanem in partea intunecata a vietii. Oricat de mare ar fi durerea care ne-a lovit, oricat de grele ar fi suferintele care ne tulbura sufletul, sa nu deznadajduim ci, indreptandu-ne mereu spre lumina, sa sorbim din ea forte proaspete, energii noi, pentru a sluji semenilor, aducandu-le lumina si caldura iubirii si a alinarii.
Sa nu uitam ca lumina este Hristos Insusi, a Carui forta de atractie este aceeasi cu a soarelui pentru o floare. El cheama sufletele din intuneric la lumina, iar atunci cand vin la El le face mai puternice, in stare sa iradieze ele insele lumina, lumina din lumina Sa. Lumina care nu se stinge niciodata. Cu cat este mai mare intunericul din jur, cu atat straluceste in suflete mai puternic lumina lui Hristos, cea pe care El a sfintit-o si care, asemenea unui luminator, lumineaza si cele mai intunecate locuri.

***

Sa-L primim in inima pe Hristos

“Iar ei, ducandu-se, au pecetluit piatra si au intarit cu straja paza mormantului” (Matei 27, 66)

Apar din cand in cand timpuri grele, cand ni se pare ca triumfa puterea intunericului si 1ca biruinta este de partea vrajmasului lui Hristos. Domnul a ingaduit pironirea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu, punerea Lui in groapa; mormantul parea sa se fi inchis cu El pentru totdeauna, nu se mai vedea decat imensa piatra cu pecetea pusa pe ea. Este privelistea care i-a umplut de jale pe Apostoli.
Deseori ni se pare si noua ca credinta este pangarita, infranta… Dumnezeu nu-Si face auzit glasul, sau poate nu ajunge la urechile noastre, iar faradelegile nu inceteaza.
Lumina a fost cuprinsa de o bezna de nepatruns, brutala forta vrajmasa pare sa fi invins adevarul si dreptatea. In disperare, cu sufletele coplesite de durere, apostolii lui Hristos se intreaba: De ce oare Hristos S-a lasat pe Sine acoperit de o lespede de mormant?

1Astazi traim ceasul infrangerii, maine, ceasul biruintei. Chiar daca in istoria popoarelor, din pricina multimii pacatelor omenesti, Hrisos apare de mai multe ori infrant decat biruitor, sa fim convinsi ca, dupa multi ani de stapanire a fortelor raului, va veni deplina biruinta, vazuta, incununata de slava a lui Hristos, in fata Caruia „tot genunchiul se pleaca, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor dedesubt” (cf.Filipeni 2, 10).

Fiecare dintre noi, care repetam zilnic “vie imparatia Ta”, poate grabi venirea acestui timp, dandu-si inima in stapanirea lui Hristos si inmultind numarul celor care, aflati sub domnia pacatului si al trupului, se inchina lui Hristos cu intreaga fiinta si cu toata viata lor”.

(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

cuvantulortodox

1

Minunea cea mai mare: lumina care se aprinde in noi cand ne schimbam viata!

2

1

Revista “Lumea monahilor“, nr. 82/aprilie 2014:

„Invierea, ca si Crucea, nu poate fi inteleasa decat cu un «cuget de om nebun»”

Interviu cu parintele Teofan Munteanu, duhovnicul Manastirii Nera, episcopia Caransebesului

Adeseori incercam sa rostim cuvant, teologhisind despre iconomia pe care Domnul a aratat-o in momentele hotaratoare ale petrecerii Sale pamantesti — avem in vedere marile praznice de peste an: Bunavestire, Nasterea Domnului, Botezul, Schimbarea la Fata, Rastignirea, Invierea. Totusi, fata de toate celelalte, la apropierea de praznicul Invierii, ne simtim cu atat mai mult nevolnicia.

1“Suntem neputinciosi a-l intelege, ba chiar a-l trai. Si dupa dreptate este aceasta, intrucat varstei noastre duhovnicesti apartin mai mult cele legate de celelalte praznice, mai apropiate sta­rii noastre, ca unii ce suntem, macar, pe calea pocaintei. Asa cum Sfintii Parinti vorbeau foarte putin despre starile inalte in care Domnul Cel Viu Se descopera fata catre fata nevoitorului si staruiau in a sfatui cu privire la cele ale faptuirii, ale lucrarii duhovnicesti de inceput: infranarea, lacrimile, instrainarea – ca impar­tasire, la masura cu putinta omului, de chenoza Mantuitorului -, putine putem spune si noi despre Inviere.

In asteptarea Pastilor, timp de sapte Saptamani traim in post si in pocainta, al caror rastimp s-ar putea inca prelungi, dar bucuria si lumina Invierii, in sim­tamantul ei plenar, ramane cu noi doar vreme de trei zile – sapte zile, socotind pe de-a-ntregul Saptamana Luminata -, insa la sfarsitul acesteia, deja cantarea care in noaptea Sfintelor Pasti ne cu­tremura sufletul, lasa acum in noi doar un dor, o nostalgie. Putin cate putin, ne intoarcem la „normalul” din care ne-a rupt “nebunia” Invierii. Parintele Nicolae Steinhardt, cu stilul sau caracteristic, spunea:

„Drumurile care duc spre credinta poarta aceleasi nume, toate; pariu, aventura, incertitudine, cuget de om nebun“.

Invierea, ca si Crucea, nu poate fi inteleasa decat cu un astfel de „cuget de om nebun”.

Despre pocainta gasim la Parintele Sofronie un cuvant:

„Omul, in starea lui cazuta, nu poate sa-si tina inima si mintea in bucuria Pastilor decat foarte putina vreme. Restul timpului, aici, pe pamant, trebuie sa fie inchinat pocaintei”.

Invierea nu ne este la indemana, am spune mai simplu, ne copleseste putina intelegere. Parafrazandu-l pe Parintele Sofronie, ca cel ce s-a aratat nou teolog in aceste vremuri ale apostaziei si necredintei, am spune ca Invierea deopotriva o avem si n-o avem. Este o realitate de care ne impartasim — „Invierea lui Hristos vazand…“ canta Biserica in fiecare duminica, dar este si o stea polara ce ne calauzeste existenta, dandu-i un sens, un tel, la ea nazuim sa ajungem — la Pasti cantam:

„O, Pastile cele mari si prea­sfintite, Hristoase […] Da-ne noua mai adevarat sa ne impartasim cu Tine, / In Ziua cea neinserata a Imparatiei Tale”.

Stihul in limba greaca are inca si mai multa adancime. Dorirea omului dupa o impartasire mai adevarata este, de fapt, cea dupa intiparirea chipului lui Hristos in noi – ektypoteron.

Care este rostul minunii in viata noastra? Acum, de Pasti, ne duce gandul la venirea 1Sfintei Lumini din fiecare an de la Ierusalim.

– Din mila Domnului, cu mijloacele de comunicare de astazi, despre Sfanta Lu­mina de la Ierusalim se stie atat de mult, insasi venirea ei se poate transmite in timp real pe intregul mapamond. Sa-mi fie cu iertare, marturisindu-mi dinainte, intreaga cinstire si evlavie ce se cuvin unui semn pe care Dumnezeul Cel Viu il lucreaza an de an chiar sub ochii neprietenilor Lui, pomenesc, totusi, cuvantul Sfantului Apostol Pavel, indraznind sa-l numesc, alaturi de alte minuni vrednice de pomenire (intoarcerea Iordanului, norul de roua de pe Tabor etc), „semn pentru cei necredinciosi” sau pentru noi, cei putin credinciosi. Ma bucur si pentru lumanarile care se aprind singure si pen­tru flacara lor nematerialnica ce pret de cateva minute nu arde, dar mai mare imi este bucuria sa aflu ca sunt oameni care urma acestei minuni si-au schimbat viata, daruindu-se trup si suflet Domnului.

Minunea este in viata crestinului una indoita. Si simtita, o apucam cu mana, o pipaim cum a facut Toma cu ranile Mantuitorului sau cum facem inca si noi cu aceasta flacara a „Luminii line” de la Ierusalim – ar fi ceea ce numim “senza­tionalul” din viata noastra – dar mai co­plesitoare decat orice dovada palpabila pe care Domnul o ingaduie intre toate celelalte semne si minuni, este chiar fla­cara ce, prin Sfintele Taine ale Bisericii, se reaprinde mereu si mereu in sufletul nostru.
Este o judecata a diavolului si una a lui Dumnezeu. Cand ne judeca stapanitorul lumii acesteia, nimicul ce ramane in urma cernerii agoniselilor noastre duhovnicesti, nu-i lasa loc omului decat de deznadejde, de sinucidere, fie ea dusa la „bun” sfarsit sau nu. Nu tot astfel stau lucrurile cu Dumnezeu. Aceeasi ne este saracia, acelasi nimicul sufletului nostru, si totusi judecata lasa in urma nu doar nadejde, ci insasi Invierea, ridicarea, biruinta cu Hristos.
1Ca Invierea aduce biruinta, curaj, o vedem din insasi purtarea Apostolilor. Ei care, in timpul uceniciei langa Domnul, la prinderea Sa, s-au risipit care incotro, tremurand de frica iudeilor, ba chiar si lepadandu-se cu juramant ca nu-L cunosc, cum a facut Petru, dupa Inviere, dupa intalnirea cu Dumnezeul Cel Viu si inviat, s-au facut marturisitori, s-au dat fara preget la moarte, au baut cu prisosinta paharul mortii. Lasi au fost cata vreme invatatorul era cu ei si, culmea — iata paradoxul Invierii! —, au devenit neinfricati si de nestavilit in propovaduirea lor dupa ce Hristos a calcat in picioare boldul mortii si al iadului. Cu cata putere striga Petru in fata templului cu prilejul vindecarii ologului:

„Iar pe incepatorul vietii L-ati omorat, pe Care insa Dumnezeu L-a in­viat din morti si ai Carui martori sun­tem noi“.

Martori si martiri – mucenici au fost Apostolii. Greaca foloseste acelasi cuvant: „martyres”.

– Ce insemnatate au pentru crestini zilele Saptamanii Mari?

– Calea pe care ne conduce Biserica este una prin excelenta eshatologica. Cu atat mai accentuata simtim aceasta dimensiune strabatand Postul cel Mare. Traim vreme de sapte saptamani poca­inta, ne indreptam ochii inimii noastre spre “Camara cea impodobita a Mantuitorului”, ne pregatim haina de nunta, dar si „lintoliu” pentru impreuna-ingropare cu Hristos. Totusi, incheiem postul purtand in maini stalpari de biruinta. Dupa randuiala Parintilor, la Praznicul Floriilor, cand inainte de Patima Mantuitorului, primim incredintarea „invierii celei de obste”, Postul Mare este deja incheiat, Saptamana Mare nefiind altceva decat o pregatire pentru marele praznic al Invierii. In aceasta si consta diferenta dintre noi si catolici cu privire la inte­legerea Patimilor Mantuitorului. Pentru noi, infricosatoarele Patimi sunt o fereas­tra deschisa prin care stravedem Invierea Domnului. Este o drama care nu devine tragica, ci este deja adapata de bucuria si de harul ce izvorasc din omorarea mortii. Hristos a pradat iadul. Biserica, in toate duminicile de peste an, canta:

“Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si Sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim”.

Zilele Saptamanii Mari sunt trepte ale unui urcus pe care il strabatem cu ochii atintiti „dincolo”. Aceasta realitate este surprinsa in chip intelept si de ma­rii Parinti ai Bisericii, care au randuit ca imediat ce se incheie Prohodul Domnului, aceasta minunata si „umilincioasa”, ca sa folosesc un cuvant drag Parintelui Rafail, jale a ingroparii Domnului, sa in­ceapa cantarea Binecuvantarilor invierii.

– Cum praznuim Pastile? Bucuria este si una a trupului, pregatim tradi­tionala masa de Pasti…

– Cercetand vechile insemnari de ti­pic, vedem ca pentru felurite prilejuri ce tin de praznicele care imbogatesc crugul anului bisericesc, acestea prevad – cu atat mai mult la Praznicul praznicelor, Sfin­tele Pasti si chiar pentru cei mai ascetici dintre nevoitori oua-ciocnite— dezlegari la pamantestile bunatati pe care Domnul le-a daruit poporului Sau in aceasta vale a plange­rii. Pe cat de aspra era nevointa vechilor Parinti, totusi, nu pregetau a se pleca spre mangaierea fratilor, dupa sinaxele liturgice, bunaoara, la acele mese ale dragostei. Avem in minte si agapele primi­lor crestini, care se adunau, staruind „in frangerea painii si in rugaciuni”. Despre „agapele” noastre ce am putea spune? Masa noastra pascala este, pe de o parte, ancorata in traditie, dar pe de alta parte, profanata de duhul acesta consumerist si inchinator la pantece, ajungand pana la aberantele „randuieli”, cand cele mai insemnate zile ale Saptamanii Patimilor, incepand cu Joia Cinei celei de Taina — zi in care cu osebire suntem chemati toti a ne impartasi de Trupul si Sangele Domnului -, Vinerea cea Mare a infricosatoarei Rastigniri si Sambata in care Bi­serica ne cere prin imnografii sai „sa taca tot trupul omenesc”, sa fie in intregime ocupate cu o teribila forfoiala dupa co­zonaci si oua rosii, fierberea caldarilor cu carnuri si sarmale, „traditionalul” varuit si curatenia „de Pasti” etc. Departe de mine gandul de a infiera aceasta bucurie de a fi alaturi de cei dragi imprejurul unei mese incarcate de bunatati. De altminteri, pentru a-l cita tot pe Parintele Nicolae Steinhardt, suntem incredintati ca un crestin adevarat n-are a face cu nici o tendinta dochetista sau maniheica. Semnalez doar formele aberante pe care le imbraca pregatirea si rolul mesei in tot acest peisaj al asteptarii Pastilor.

Se incetateneste mai nou si o „vacanta” de Pasti…

– Odata cu alinierea ceva mai regula­mentara a politicului la randuielile Bisericii, a aparut si asa-numita „vacanta de Pasti”. As fi fericit sa se faca un sondaj pentru a vedea cati la suta dintre beneficiarii concediului cu pricina inteleg vreo legatura intre acesta si sarbatoarea Pastilor, alta decat cea strict calendaristica. Pentru multi este un concediu din care Dumne­zeu a fost „concediat”. Iar Pastile („trecerea”) nu ne mai scot din Egiptul acestei lumi, nici din moartea in care ne adancim cu din ce in ce mai multa incapatanare.

– Ce urare ati face cititorilor nostri de Sfintele Pasti?

– Cunoscand, dupa cuvantul Apocalipsei, ca exista doua tipuri de inviere, cea spre viata si cea spre osanda (Apoc. 20, 15), as alege urarea intalnita la fratii nos­tri greci in zilele premergatoare Sfintelor Pasti – „Kali Anastasi!“, adica sa ne dea Domnul “Buna Inviere”!

a consemnat Razvan Bucuroiu

Revista “Lumea monahilor”, nr. 82/aprilie 2014

cuvantulortodox

1

Bucuria Invierii

1

“Ziua Invierii, sa ne luminam popoare. Pastile Domnului, Pastile. Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cantam cantare de biruinta.
Va putea gasi cineva ceva mai inaltator si mai veselitor decat cantarea aceasta? Va putea gasi cineva, undeva, expresia unei mai mari bucurii?
Toata bucuria acestei vieti, prin care putem vedea pe Dumnezeu “in oglinda si in ghicitura“, nu este nimic. Bucuria aceea, acea bucurie adevarata si desavarsita va incepe dupa moarte, cand vom vedea pe Domnul “fata catre fata“.

Dar atunci nu vom vedea pe Dumnezeu toti in acelasi fel, ci fiecare dupa masura vredniciei si puterii lui. Sa nu uitam insa ca vederea serafimilor se deosebeste de vederea celorlalti ingeri. Dar trebuie sa spunem si aceasta: cel ce nu L-a vazut pe Hristos aici in aceasta viata, nu-L va vedea nici acolo.
Bucuria de a-L vedea pe Dumnezeu se dobandeste cu osteneala in aceasta viata. Viata fiecarui crestin se poate schita ca o linie neintrerupta urcatoare. Da, este un suis, chiar daca omul “paseste” clatinandu-se ca puiul de gaina. Dar Domnul nu lasa pe om sa-si vada aceasta calatorie suitoare. I-o ascunde deoarece cunoaste neputinta omeneasca. Deoarece stie ca, atunci cand omul se increde in sporirea sa, in aceeasi clipa se si mandreste. Si unde este mandrie, este si cadere cumplita“.

(Mitropolitul Meletie de Preveza, Stareţul Varsanufie – Sfaturi către monahi şi omilii duhovniceşti, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

cuvantulortodox

1

Saptamana Luminata

1

Saptamana care urmeaza praznicului Invierii Domnului este numita Saptamana Luminata. In vechime, Botezul era savarsit in noaptea de Pasti. Cei botezati erau numiti „luminati” si purtau haine albe in toata saptamana de dupa Pasti. Sunt persoane care afirma ca de la purtarea hainelor albe, aceasta saptamana a primit numele de Saptamana Luminata.

Daca privim mai adanc, putem marturisi ca in aceasta perioada toate s-au umplut de lumina sfanta a Invierii Domnului.

Sa ne amintim ca in noaptea Sfintelor Pasti, se sting in biserica toate luminile. Numai candela de pe Sfanta Masa din Sfantul Altar ramane aprinsa. Spatiul intunecos este chipul mortii si al iadului in care a coborat Hristos cu sufletul Sau. Candela aprinsa de pe Sfanta Masa este sufletul viu si indumnezeit al Mantuitorului coborat la iad.
Preotul adreseaza chemarea „Veniti sa primiti lumina!” tuturor, nu doar anumitor persoane. Pe toti ne cheama sa facem trecerea de la intunericul mortii, la lumina vietii vesnice. Iar aceasta trecere este exprimata prin aprinderea tuturor lumanarilor de la o singura lumanare. De aceea Biserica vesteste de Sfintele Pasti: „Acum toate s-au umplut de lumina: cerul si pamantul si cele de sub pamant”. Iata de ce Biserica numeste aceasta saptamana ca fiind Saptamana Luminata. Ea ne cheama sa purtam in noi lumina Invierii lui Hristos si in aceasta lumina sa ne imbratisam unul pe altul si sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi.

Randuieli speciale in Saptamana Luminata

In Saptamana Luminata, zilele de miercuri si vineri sunt zile cu „harti”. Biserica ne ofera dezlegare la mancarurile de dulce datorita Invierii Domnului. Conform Tipicului Sfantului Sava, miercurea si vinerea, in perioada cuprinsa intre Invierea Domnului si Duminica Tuturor Sfintilor (prima dupa Rusalii), avem „dezlegare la peste”.

De la Invierea Domnului si pana la Rusalii, nu se fac metanii, ci doar inchinaciuni.
Incepand din Duminica Sfintelor Pasti si pana la Inaltarea Domnului, la Liturghie se canta Axionul Pastilor: „Ingerul a strigat …”, iar credinciosii se saluta cu cuvintele: „Hristos a inviat!” si raspund: „Adevarat a inviat!”

In Saptamana Luminata nu se citeste Psaltirea.

In aceasta saptamana nu se fac parastase pentru cei trecuti la cele vesnice. Amintim ca incepand cu praznicul Intrarii Domnului in Ierusalim, Biserica nu mai face slujbe speciale pentru cei adormiti. Aceste slujbe sunt reluate dupa Duminica Tomii. Acest lucru nu inseamna ca ei sunt dati uitarii. Sa nu pierdem din vedere ca Biserica ii pomeneste pe acestia in cadrul oricarei Sfinte Liturghii. Chiar si in Saptamana Patimirilor cei adormiti sunt pomeniti in cadrul Sfintei Liturghii din Joia cea Mare, apoi de praznicul Invierii si la orice Sfanta Liturghie de dupa Sfintele Pasti.

Dupa binecuvantarea de inceput de la Vecernie si Utrenie, se canta troparul „Hristos a inviat din morti.” (de trei ori) si stihurile Pastilor. In vremea rostirii stihurilor, preotul cadeste cele patru laturi ale Sfintei Mese si intreg Sfantul Altar.

Slujbele de inmormantare din Saptamana Luminata sunt oficiate dupa o randuiala speciala. Slujba inmormantarii este inlocuita de slujba Invierii. Asadar si cantarile acestei slujbe vorbesc de biruinta Vietii asupra mortii.

Marti, in Saptamana Luminata, au loc uscarea si sfaramarea Sfantului Agnet, sfintit in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile din Sfanta si Marea Joi, din Saptamana Patimilor. Amintim ca in Joia Mare, in cadrul Proscomidiei, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, se mai scoate inca un Agnet, care se sfinteste impreuna cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat.

Al doilea Agnet este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce este sfaramat, este asezat intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Acest Agnet este folosit de-a lungul intregului an pentru impartasirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserica din motive bine intemeiate.

In vinerea din Saptamana Luminata, de Izvorul Tamaduirii, se obisnuieste ca dupa otpustul Sfintei Liturghii sa se savarseasca slujba sfintirii celei mici a apei.

Hristos a Inviat!

Adrian Cocosila

sursa

Cum devine INVIEREA o realitate tainic lucratoare in concretul zilelor vietii noastre?

1

“Multe din cele traite cu durere pe pamant vor aparea in vesnicie intr-o lumina noua, ne vor invata sa binevestim si sa preaslavim ceea ce am platit candva cu lacrimi”.

***

Domnul ne sta alaturi

Iar noi nadajduiam ca… (Luca 24,21)

Cand simti ca toate cele in care ai crezut incep sa se surpe, te incearca o grea dezamagire, o tulburare launtrica; cum a putut sa se intample asa ceva? Totul iti apare intunecat si fara nicio perspectiva de limpezire. In asemenea clipe ar trebui sa ne aducem aminte ca si Apostolii erau tristi mergand spre Emaus, dar sa ne gandim si la ceea ce s-a intamplat dupa aceea.
Mergeau pe drum cuprinsi de o nesfarsita tristete, dezamagiti; pierdusera totul, le era neinchipuit de greu. Iisus S-a apropiat „mergand impreuna cu ei“, dar ei nu L-au recunoscut. El vine, Se apropie de noi, merge impreuna cu noi cand suntem apasati de tristete; noi insa ne vedem de durerea noastra, n-avem ochi pentru El! Trece multa vreme si nu-L recunoastem pe Cel ce merge impreuna cu noi!
1De ce sunteti tristi? Credeti ca El nu stie de ce? Dar vrea sa-I spuneti voi, va intreaba. Fireste ca stie de ce, dar vrea sa-I spuneti voi insiva, pentru ca de aceasta marturisire aveti nevoie.

…Apostolii incep sa-si verse necazul, Ii spun de ce sunt dezamagiti, „iar noi nadajduiam ca…” (Luca 24, 21). Si, totusi, nu-L recunosc! El le vorbeste si inimile li se inflacareaza de vorbele Lui, incep sa se lumineze la chip si la suflet, dar durerea pare sa nu li se fi risipit, pentru ca inca nu L-au recunoscut. Cuvintele Sale ii mangaie, incat nu s-ar mai desparti niciodata de El: „Ramai cu noi!“

Si El a ramas. Au urmat apoi bucurie, viata noua, „dovada lucrurilor nevazute“ (Evrei 11,1).

El S-a ascuns de ochii lor, dar ei au continuat sa mearga cu hotarare inainte, fiindca stiau „in Cine si-au pus credinta“ (cf. II Timotei 1, 12), intristarea li s-a prefacut in bucurie (cf. Ioan 16,20).

Asa ni se intampla si noua: trebuie sa-I spunem tot, chiar daca nu-L recunoastem inca, pentru ca El merge impreuna cu noi, Se adreseaza sufletului nostru, care trebuie sa-I raspunda. Ii va raspunde, si El se va transpune in starea lui, il va primeni prin cuvintele Sale. Iar el se va inflacara cu flacara sfanta si ii va spune: „Ramai cu mine!“

Iar El va ramane si i se va deschide, iar sufletul Il va cunoaste si Il va iubi, se va bucura de El, Ii va arata incredere si in aceasta incredere isi va gasi pacea.

***

Renasterea noastra

“Ca sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui” (Filipeni 3, 10)

Hristos a murit pe cruce. Cum vor fi resimtit Apostolii, prietenii si ucenicii Sai acest tragic eveniment? Vor fi sperat pana in ultima clipa, refuzand sa accepte un asemenea1 deznodamant. Mai credeau intr-o minune, care sa puna capat acelei nenorociri. Dar nemiloasa moarte le-a spulberat toate sperantele.
Oare nu ni se intampla si noua sa trecem printr-o situatie asemanatoare? N-am fost confruntati si noi cu evenimente inexplicabile, cu incercari care ne-au sfasiat sufletul, cu probleme irezolvabile, cu enigme ramase nedeslusite? Asupra noastra se abat necontenit lovituri imprevizibile. Te afli in mijlocul unei vieti clocotitoare peste care se proiecteaza dintr-odata umbra mortii, smulgand de langa tine o fiinta scumpa, lasandu-te incremenit de durere. Cea mai grea incercare pe care au trebuit sa o suporte ucenicii Domnului a fost aceea ca mintea lor, inca necoapta, a vazut in aceasta moarte o infirmare a tuturor asteptarilor lor.

Din cuvintele Lui intelesera ca El este viata si adevarul si ca, daca vor crede in El, nu vor vedea moartea, ca Tatal va ramane in ei; atunci, ce explicatie mai putea avea moartea Lui?

Putea-va omul vreodata sa patrunda caile si intentiile lui Dumnezeu? Sa gaseasca cauza si explicatia evenimentelor? Unde ne este atunci credinta? O credinta vie, adevarata, nu se poate naste decat dintr-o bezna totala si dintr-o desavarsita orbire. Deplina incredere in Dumnezeu apare doar atunci cand nu putem vedea nici simti nimic in jurul nostru.
De cele mai multe ori renastem in durere, in furtuna, in dezamagire, cand ni s-au spulberat toate sperantele. Supunerea neconditionata la legea iubirii se obtine numai in asceza trupului, prin infrangerea si nimicirea trufiei din noi.

1Invierea lui Hristos s-a produs cu imprevizibilitatea unui cutremur. Era ceva la care nimeni nu se astepta, parea un lucru imposibil. Dar “puterea invierii Sale” va va elibera si pe voi. Ramaneti neclintiti in intuneric si lumina, puterea si iubirea Lui va vor lumina. Nu deznadajduiti!

Vi s-a parut ca a murit [definitiv], dar El e vesnic viu si v-a iubit cu iubire vesnica. Biruinta voastra aduce cu sine si biruinta altora. Domnul isi va vadi puterea in voi; oamenii va vor vedea credinta, vor afla ca sunteti supusi si rabdatori in incercari, va vor pretui indelunga-rabdare, bucuria duhovniceasca la vreme de necaz, pacea launtrica in timpul furtunilor vietii si vor spune: „Iata roada, iata puterea invierii Lui”.

Prin aceasta putere, lucratoare asupra neputintelor noastre, vi se va da sa indepliniti cele de neindeplinit si sa atingeti cele de neatins.

***

Sa mergem la El

Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni! (Matei 11, 28)

Aceste cuvinte le-au adus multora mangaiere si intarire. Ele ne sunt adresate noua, tuturor, incat nu se va gasi niciun om care sa nu aiba nevoie de ele, mai devreme sau mai tarziu. Dar exista cazuri, exista vremuri cand ele capata o importanta deosebita. Fericirea pamanteasca, visurile avantate, inflacaratele sperante ale anilor tineri cedeaza mult prea repede locul deziluziilor si uratului, cand ni se pare ca impartasim cu lumea intreaga o imensa suferinta universala.

Oare nu ne gasim si noi, astazi, intr-o asemenea situatie? Nu ni se pare uneori ca, dupa nenumarate emotii si alarme, a dat peste un fel de acalmie morala, o nepasare fata de tot si de toate? O asemenea stare sufleteasca este explicabila in cazul unor necredinciosi, noi 1insa, mai fericiti in privinta cunoasterii adevarului si luminii si carora cerurile ne sunt deschise, nu putem si nu trebuie sa cadem in deznadejde si sa tot spunem ca nu mai avem nimic de asteptat de la viata! Ne facem oare ca n-am auzit aceste cuvinte: „Veniti la Mine toti cei osteniti…“?
Veti spune, poate, ca unuia care a obosit si se simte impovarat ii lipseste hotararea, nu are puterea de a se urni din loc si de a merge catre Iisus. Dar daca Iisus imi cere acest efort, daca ma cheama, daca asteapta raspunsul meu, inseamna ca prin insusi cuvantul Sau imi da putere. Cand spune: „Veniti la Mine…” El parca a si inceput sa ne atraga spre Sine si cuvantul Sau, care emana atata iubire, atata mila iubitoare, ne da taria sa pornim pe cale, oricat de grea ar fi ea. Cand spune „cei osteniti si impovarati” simtim in cuvintele Lui o compatimire adanca fata de neputintele noastre si o dorinta de a ne ajuta, de a ne face sa ne trezim din somnul sufletului, de a ne ridica si de a porni spre El, pentru a ne gasi in El vesnica odihna sufleteasca.

***

Ingerul de deasupra pietrei

Ingerul Domnului, pogorandu-se din cer si venind a pravalit piatra de la usa si sedea deasupra ei. (Matei 28, 2)

1De ce nu va fi zburat ingerul dupa invierea lui Hristos, ci a ramas stand pe piatra de la usa mormantului? Nu era firesc sa se intoarca in cer, dupa savarsirea maretei biruinte a Invierii? Nu, el a ramas pe piatra, pentru ca prin prezenta sa acea piatra sa se umple de lumina, sa se transforme, sa se vesteasca prin ea celor indurerati de moartea lui Iisus biruinta Lui asupra mortii si pentru ca plansul lor sa se transforme intr-o lauda adusa Domnului.
Invierea lui Hristos iradiaza lumina asupra intregului nostru trecut, asupra tuturor rugaciunilor noastre. Ea ne vesteste ca nu mai exista loc pentru ceea ce ne-am obisnuit a numi moarte. Invierea Domnului ne sterge lacrimile, da durerii si suferintei noastre o alta semnificatie.
Fie ca Domnul sa ne faca pe toti cei a caror inima sta sub apasarea pietrei suferintei sa-l vedem pe ingerul mangaietor, aducatorul vestii celei bune. Sa vedem deschisa usa sperantei, raza dumnezeiestii iubiri, triumful invierii.

Si pentru ca prinosul necazurilor noastre sa ne aduca, “din prisosinta-n prisosinta, vesnica plinatate si slava” (II Corinteni 4, 17)

***

Martorul Invierii

Si marama care fusese pe capul Sau nu se odihnea laolalta cu giulgiurile, ci invaluita intr-un loc deoparte. (Ioan 20, 7)

De ce i se va fi dat atata atentie unui obiect, pare-se lipsit de importanta? Marama care se1 afla pe capul lui Iisus fusese stransa cu grija de mainile ingerului si pusa deoparte! Aceasta marama isi indeplinise menirea, acoperind fata moarta a Mantuitorului, iar acum, dupa invierea Lui, parea sa fi devenit un lucru de care nimeni nu mai avea nevoie. Si totusi, ingerul a avut grija de ea! De ce? Fiindca vointa Domnului era ca nimic din cele ale Lui sa nu se piarda. Sa fie pastrate toate cate au purtat semnul mortii, din dorinta de a se arata prin ele biruinta asupra mortii.
Dintr-un simbol al lacrimilor aceasta marama s-a prefacut intr-un stindard al biruintei. Incepuse prin a insemna esecul, distrugerea, moartea, dar de acum inainte avea sa vesteasca slava vesnica si viata vesnica.
Astfel, multe din cele traite cu durere pe pamant vor aparea in vesnicie intr-o lumina noua, ne vor invata sa binevestim si sa preaslavim ceea ce am platit candva cu lacrimi. Un obiect menit sa ramana in mormant, ca apartinand mortii, avea sa devina martor al invierii lui Hristos, dovada a faptului ca Cel ce statuse intins, mort, cu acea marama pe fata, S-a ridicat din moarte.

Exista si in viata noastra multe lucruri care pareau moarte, lipsite de viata si care au inviat sub suflarea acelei forte „plapande care nu se stinge“ (cf. Matei 12,20), cea care rezideste ceea ce a fost daramat sau nedus pana la capat, sau rostit numai pe jumatate, care pe cele nedesavarsite le aduce la desavarsire! Atunci intelegem ca au existat clipe care ni s-au parut irosite fara rost, dar de la care ne-am ales, de fapt, cu un imens folos. In timpul cand viata noastra parea ca bate pasul pe loc, fara scop si fara folos, Domnul ne-a purtat pasii, fara sa ne dam seama, in timp ce ni se pregatea marea, cruciala cotitura a vietii noastre sufletesti. Pe solul unui pustiu aparent, avea sa rasara o dumbrava minunata; in timp ce eram cuprinsi de disperare si orbecaiam prin bezna, ne slujeau ingerii, scotandu-ne din intuneric la lumina, lumina cea fara de seaman a iubirii dumnezeiesti, in care toate ale noastre, schimbandu-se la fata, vor straluci intr-o noua, netrecatoare frumusete.

*

1

Cât timp este ziuă

“Priveghează şi intăreşte ce-a mai rămas şi era să moară” (Apocalipsă 3, 2)

Când durerea stă să ţi se prefacă in disperare, intr-o neostoită suferinţă pentru ceva ce ai pierdut, adu-ţi aminte de ceea ce incă mai ai. Amintirea răposaţilor nu trebuie să se şteargă din inima noastră, dragostea faţă de ei nu trebuie se stingă, dar această amintire să se prefacă in iubire pentru cei rămaşi in viaţă, să ne facă să slujim acestora in amintirea răposaţilor.

Când se intâmplă să-i pierdem pe apropiaţii noştri ne cuprinde părerea de rău şi ne mustrăm că nu i-am preţuit indeajuns in timpul vieţii, nu i-am iubit pe cât meritau, nu i-am mângâiat, ne este greu să recunoaştem că nu le-am oferit tot ce ne stătea in putinţă şi că acum nu mai putem nimic. N-ar trebui să ne lăsăm copleşiţi de aceste sentimente, dar se cuvine să tragem invăţăminte. Dându-ne seama de tot ce puteam face şi n-am făcut in trecut, să ne propunem să fim mai activi în prezent. Iar pentru ca părerile de rău să nu ne fie zadarnice, să le prefacem forţă lucrătoare, in iubire, să ardă de dorinţa de autosacrificiu, spre slujirea celor pe care îi mai avem printre noi. Aţi pierdut mult? Gândiţi-vă insă că mai puteţi fi de folos multora. Câte lacrimi mai puteţi şterge, câte suferinte mai puteţi uşura, câte inimi rămase in singurătate mai puteti incălzi cu iubirea voastră!

„Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9, 4).

Lucraţi cât timp este ziuă şi „intăriţi ce-a mai rămas”.

***

Fii activ

Secerisul este mult, dar lucratorii sunt putini. (Matei 9, 37)

Ce minunate sunt zilele de vara, cu campii bogate, presa­rate cu flori, cu lanuri acoperite cu grane care dau in copt si ce bine se potriveste acest anotimp cu viata omului! Fieca­re zi care ne este data de Dumnezeu ne ofera o infinitate de posibilitati de a sluji Domnului in fiecare clipa. Daca vom fi atenti si grijulii cu ea, ar putea fi o splendida floare deschisa ochilor nostri. Frumusetea si mireasma ei ar trebui sa ajun­ga in acele cotloane intunecate unde iubirea lui Dumnezeu nu patrunde.

Holda vietii noastre este incarcata de spice care nu s-au copt inca, dar care promit o recolta bogata; sa-i purtam de grija, sa nu irosim nicio clipa, niciun prilej de a fertiliza pamantul, pentru a face ca recolta sa dea in parg cat mai repe­de. Taramul de activitate care ni se deschide in fata este ne­tarmurit, depinde doar de noi sa muncim, sau sa ramanem cu mainile incrucisate.

Fiecare sa se intrebe astazi: Cum mi-am folosit ziua de ieri? Iar la sfarsitul saptamanii, ajunsi in Ziua Domnului, sa privim in urma si sa ne intrebam cum ni se prezinta campul: infloritor, cu roade coapte, sau lasat in paragina, nelucrat, neingrijit, napadit de buruieni? Sa ne aducem aminte cat de scump este timpul, sa nu irosim nicio clipa si atunci campul vietii noastre ni se va infatisa infloritor, plin de frumuse­le. Secerisul este mult peste tot, sa ne grabim sa fim lucratori harnici pe ogorul Domnului, sa fim gata sa ne dam si viata pentru a-l lucra cum se cuvine.

(“Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

cuvantulortodox

1

*

1