9 mai: România a semnat Declarația de INDEPENDENȚĂ

1

activenews.ro: În data de 9 mai 2018 se împlinesc 141 de ani de când România și-a câștigat independența. La această dată, în anul 1877 a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, care a proclamat independența de stat a României.

Una dintre personalitățile politice marcante ale acelei perioade a fost Mihail Kogălniceanu. El este și cel care a citit Declarația de Independență a României în Adunarea Deputaților. La data de 4 aprilie 1877, România a semnat Convenția cu statul rus, în timp ce în Balcani se trasa conflictul dintre Imperiul otoman și cel Țarist.

Kogălniceanu a fost cel responsabil pentru intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusieia, ocazie cu care țara și-a declarat independența. Acest rol politicianul și l-a exercitat ca ministru de Externe în Guvernul Ion Brătianu, alături de care, susținut și de Rosetti, o altă personalitate politică cu greutate a acelei vremi a susținut trecerea trupelor rusești prin România. În aprilie 1877, Kogălniceanu l-a convins pe Carol să accepte alianța cu Rusia, contrar sfatului Consiliului de Coroană. Franța, în calitate de putere ce superviza România, la acea dată, nu a susținut această mișcare pe tabla politică.
Susținut de Rosetti și Brătianu, Louis, duce Decazes, ministrul de externe francez, nu i-a oferit lui Kogălniceanu răspunsul ferm pe care i l-a cerut, refuz care a sugerat faptul că, dacă România se alătură armatei rusești, puterile nu-i vor mai oferi protecția de care s-a bucurat până atunci. Politicianul, luând la cunoștință, și-a exprimat, totuși speranța că Franța va susține România în momentul decisiv.
Discursul său din 9 mai 1877 din fața Parlamentului României s-a concentrat pe faptul că Guvernul consideră că țara a renunțat la suzeranitatea otomană. Chiar a doua zi, Parlamentul a votat declarația de independență, validată și de principele Carol.

În anul care a urmat, Kogălniceanu a depus eforturi pentru a obține recunoașterea independenței de către toate statele europene, afirmând și susținând că politicile guvernului său se centrează pe „transformarea cât mai rapidă a agențiilor diplomatice și consulatelor străine din București în legații”.

Atât Independența României, cât și independența Serbiei și a Muntenegrului, precum și unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute oficial prin Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano de la 3 martie 1878 și prin Tratatul de la Berlin, de13 iulie 1878.

Reclame

Detaliile genocidului crud îndreptat împotriva „pieilor-roşii“. Cum au fost masacraţi băştinaşii Americii de Nord.

1

Amerindienii au fost primii locuitori ai continentului Nord-American. De-a lungul timpului, au fost lăsaţi fără pământuri, măcelăriţi, umiliţi şi marginalizaţi. Se presupune că, dintr-o populaţie de 60 de milioane de amerindieni, înaintea sosirii lui Columb, au mai rămas puţin peste 2 milioane.

Primii locuitori ai continentului nord-american au fost cei reprezentaţi de populaţiile ameridiene, cunoscuţi drept „indieni” sau „pieile roşii”.

Împărţiţi în numeroase neamuri şi triburi, cu civilizaţii şi culturii diferite sau asemănătoare în funcţie de zona ocupată de-a lungul vastului teritoriu continental, amerindienii au fost cei care au dominat teritoriul de astăzi al Statelor Unite, Canadei şi unei zone a Mexicului. Aceşti ameridieni au fost descoperiţi de europeni, odată cu întregul continent pe care-l ocupau.
Au intrat în contact cu vikingii, englezii, francezii, olandezii şi chiar spaniolii. De-a lungul secolelor însă coloniştii, iniţial ajutaţi să supravieţuiască de triburile paşnice de pe coasta de est, au ajuns să-i deposedeze de pământuri pe aceşti băştinaşi, să-i ucidă şi să-i decimeze cu boli pentru care ameridienii nu aveau niciun fel de imunitate. Mai apoi odată cu obţinerea independenţei coloniilor americane şi constituirea Statelor Unite, masacrul îndreptat împotriva indienilor a continuat. Fie prin intemerdiul armelor, dar şi al înfometării, epuizării şi dezrădăcinării.
S-a avansat ideea că pe continentul nord-american înainte de 1492, momentul debarcării lui Columb în insulele Americii Centrale, populaţia Americii de Nord, formată din triburi ameridiene se ridica la 60 de milioane de persoane. Astăzi mai sunt doar 2.7 milioane. Tocmai de aceea mulţi specialişti şi activişti spun că ceea ce s-a întâmplat cu ameridienii a fost un veritabil genocid.

Războaiele noilor veniţi cu băştinaşii

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mai precis până la obţinerea independenţei coloniilor americane şi constituirea Statelor Unite, nu a existat o politică organizată de jefuire şi exterminare a amerindienilor. Au existat însă lupte cu nativii, războaie sângeroase pentru pământ,bogăţii şi de multe şi în numele religiei.

„Pielile roşii” cu tatuaje şi vopsele războinice erau asimilaţi de mulţi colonişti puritani drept „diavolul pe pământ”. Odată cu primii preşedinţi americani şi valul de imigranţi veniţi din Europa pentru a începe o nouă viaţă pe continentul american, în numele „civilizaţiei” a început masacrarea indienilor. În special erau vizate teritoriile cu resurse aurifere sau bune pentru alte exploatări profitabile.

Ameridienii care refuzau să plece, erau ucişi sau „deportaţi”. Această perioadă a fost precedată de o serie de războaie între ameridienii de pe coasta de est şi trupele noului stat colonial, Statele Unite. Propriu-zis în 1779, noul preşedinte George Washington dorea să-i pedepsească pe irochezi, foşti aliaţi ai Imperiului Britanic pentru raidurile făcute împotriva coloniilor americane. Atacaţi prin suprindere irochezii au fugit abandonându-şi pământurile.
Şeful de trib Old Smoke a explicat mai târziu că „am pierdut pământurile noastre, dar am făcut acest lucru pentru a ne salva femeile şi copiii”. Şeful de trib de altfel avusese dreptate. Armatele continentale au distrus toate recoltele, au ars satele şi au executat bărbaţi, femei şi copiii, prinşi în timpul evacuării. Totodată alte mii au murit în exil din cauza epuizării şi a foametei. Se presupune că 15 % din această populaţie a fost decimată de armată, boli şi foamete. Era însă doar începutul unui lung şir de masacre îndreptat împotriva băştinaşilor. Sute de sate şi oraşe amerindiene au fost arse şi distruse de trupele americane în perioada 1770 şi 1815 pe un teritoriu vast cuprinzând New York, Pennsylvania, Ohio, Indiana, Illinois, Tennessee, Virginia, Carolina, Georgia, Alabama, şi Florida.
De cele mai multe ori ameridienii răspundeau acestor atacuri, organizând raiduri asupra oraşelor sau aşezărilor coloniştilor.Tot ce-şi dorea de fapt noul stat erau pământurile nativilor şi resursele care se aflau pe aceste pământuri. Doreau să scape de ei pentru a beneficia la discreţie de păduri, râuri,lacuri,minerale,păşuni şi pământuri pentru agricultură. Amerindienii le stăteau în cale şi trebuiau să găsească o cale de-a îndepărta.

Exterminarea, o politică de stat

În anul 1830, înlăturarea amerindienilor a devenit politică oficială a Statelor Unite. Mai precis în acest an a fost adoptat „Indian Removal Act”, prin intemediul căruia „pieile roşii” care locuiau la est de Missipi trebuiau „deportatate” într-un „teritoriu indian”, adică o enclavă sau rezervaţie în statele de astăzi Kansas şi Oklahoma. Această deportare ordonată de preşedintele american Andrew Jackson trebuia făcută „pe cale diplomatică sau prin forţă”.
În urma acestei decizii o mulţime de triburi de pe coasta de est au fost mutate cu forţa în „rezervaţie”. A fost un adevărat dezastru pentru amerindieni. Trimişi într-un teritoriu pe care nu-l cunoşteau, obligaţi să ducă un trai care nu era familiar lor şi mai ales fără hrană, pe distanţe lungi în marşuri ucigătoare, zeci de mii de „piei roşii” şi-au pierdut viaţa.

„Luând în considerare cele trei mari naţiuni indiene de la est de Mississippi, Choctaws, Creeks, şi Cherokees fiecare cu câte o populaţie de 20.000 de oameni. În timpul deportării din 1830, au murit 2.000 Choctaws, 4.500 Creeks şi 5.000 Cherokees. Majoritatea din cauza bolilor, foametei, epuizării şi demoralizării”, scria Brenden Rensink specialist la University of Nebraska – Lincoln în lucrarea sa Genocide of Native Americans: Historical Facts and Historiographic Debates.

Acest exil forţat al amerindienilor a fost numit „drumul lacrimilor”, o umilinţă totală a nativilor americani, ţinuţi într-un fel de tabere de tranzit şi apoi trimişi în teritorii în care nu se puteau adapta şi hrăni. Succesorul lui Andrew Jackson, preşedintele american Martin van Buren va iniţia la rândul său o campanie dură împotriva „pieilor roşii”. Acesta va deporta cu intervenţia brutală a armatei, în alte rezervaţii, peste 45.000 de amerindieni.
Deportările s-au soldat cu încă peste 4000 de victime. În 1851, guvernatorul Californiei Peter Burnett a iniţiat un adevărat război de exterminare împotriva amerindienilor declarând că nu se va opri până când „rasa indiana va dispărea”. Succesorul său John McDougal, a continuat aceasstă politică ducând la exterminarea a numeroase triburi.

„În anii următori, Idienii Yuki din Nordul Californiei care locuiau Valea Rotundă, au fost decimaţi de o astfel de politică, pierzând zeci de mii de indivizi din totalul populaţiei.”, preciza aceleaşi Brenden Rensink.

Totodată a apărut şi acel slogan în rândul populaţiei, o glumă cinică , „un indian bun este un indian mort”. În spiritul acestei ideei, au fost ucişi mii de indieni Soshoni, Cheyenne sau Sioux. În 1877, generalul Oliver Otis Howard era însărcinat cu deportarea indienilor Nez Perce din zona Washington. Acesta de altfel declara că va ordona uciderea amerindienilor „oricând şi oriunde vor fi găsiţi”. Generalul îi va urmări pe aceşti indieni până la graniţa cu Canada, într-un marş forţat de peste 2000 de kilometri. Bătrânii, femeile şi copiii au murit pe capete. Războinicii care încercau orice formă de opoziţie erau ucişi pe loc
Din 6000 de indieni Nez Perce, au mai ajuns în viaţă la destinaţie doar o treime. Totodată sunt cunoscute două masacre importante îndreptate împotriva populaţiei native. În primul rând este vorba despre masacrul de la Sand Creek din 1864.

„În dimineaţa zilei de 29 noiembrie 1864, Divizia a III a de Cavalerie din Colorado sub comanda colonelului John M. Chivington a atacat tabăra şefului indienilor Cheyenne, Ceainic Negru. Indienii au fost suprinşi în timpul somnului. În urmă au rămas un număr mare de cavadre de bărbaţi neînarmaţi, femei şi copii. Trupurile lor erau mutilate de oamenii lui Chivington. Acest eveniment îngrozitor a primit o atenţie considerabilă din partea specialiştilor, mai ales datorită declaraţiilor făcute înainte de acest atac. Autorizând regimentul de cavalerie al lui Chivington pentru turul său de forţă, guvernatorul din Colorado John Evans i-a ordonat să «ucidă şi să distrugă toţi inamicii ţării, oriunde vor fi găsiţi, toţi ca indienii ostili». Mai târziu a fost raportat faptul că Chivington şi-a exprimat dorinţa de a «ucide şi scalpa pe cei mici şi pe cei mari».”, se arată în Genocide of Native Americans: Historical Facts and Historiographic Debates.

Un alt masacru celebru îndreptat împotriva amerindienilor a avut loc în anul 1890 şi a rămas cunoscut drept masacrul de la Wounded Knee. Totul a început însă în anul 1876 atunci când liderii neamului sioux, Sitting Bull şi Crazy Horse s-au opus guvernului american care dorea mutarea acestora şi închiderea într-o rezervaţie. Căpeteniile sioux ştiau ce înseamnă acest exil dar şi dezrădăcinarea tribului. La toate acestea se adăuga umilinţa jefuirii de pământuri dar şi traiul într-o rezervaţie.
Generalul George Armostrong Custer a fost trimis cu Divizia a 7 a de Cavalerie a Statelor Unite să-i captureze pe cei doi şefi rebeli şi să-i deporteze cu forţa pe indieni în rezervaţie. Nu aveau însă să reuşească. O puternică confederaţie Sioux, Cherokee si Arapaho cu peste 9000 de războinici i-a prins pe soldaţi în ambuscadă în apropierea râului Little Bighorn din statul Montana. Cavaleriştii americani au fost omorâţi până la ultimul om.
A supravieţuit doar un cal din întreaga divizie. La 14 ani de la Little Big Horn, idienii Sioux nu au mai putut continua rezistenţa, mai ales în faţa armelor moderne şi a numărului mare de trupe. Tocmai de aceea fratele căpeteniei Sitting Bull, Şeful Bigfoot a aceeptat să plece împreună cu triburile sale în rezervaţie. Amerindienii care plecau în exil erau însoţiţi de o escortă de 500 de soldati din aceeasi Divizie a 7-a Cavalerie.
În locul numit Wounded Knee, soldaţii le-au cerut „pieilor roşii” să predea armele. Refuzul indienilor sioux a dus la măcel. Înarmaţi cu mitraliere Gatling şi tunuri cu foc rapid, soldaţii au masacrat aproape tot tribul. Au fost ucişi femei, copiii, bărbaţi, bătrâni. Au fost apoi aruncaţi într-o groapă comună, asta după ce cadavrele au zăcut două zile în zăpadă. În rapoartele oficiale, soldaţii s-ar fi apărat de un presupus atac al indienilor, iar culmea criminalii au primit şi „Medalia de Onoare”. Abia în 1970 istoricii americani au descoperit şi dezvăluit adevărul despre acest masacru.

Îmbolnăviţi, umilinţi, discriminaţi

Pe lângă gloanţele soldaţilor care au exterminat triburi întregi, moartea a venit pentru amerindieni şi de la bolile aduse de primii colonişti europeni. Thornton şi James Mooney spuneau de altfel la începutul secolului al XX-lea că printre principalele cauze ale scăderii dramatice a populaţiei amerindiene, sunt şi bolile aduse de europeni, printre care variolă, tuberculoză sau boli cu transmitere sexuală. Totodată războiul, depresia masivă provocată de mizerie şi deportări forţate, foametea au jucat un rol important.
Mai mult decât atât, începând cu secolul al XVIII-lea, dar mai ales în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX, amerindienii au fost umiliţi şi s-a încercat dezrădăcinarea lor culturală. Propriu-zis copiii de indieni erau luaţi din familiile lor, obligaţi în şcoli religioase să-şi uite cultura, tradiţiile, formele religioase şi mai ales limba.

„Asimilarea ca politică implementată sub «General Allotment Act» era ultima versiune a metodei istorice de îndepărtare. Îi îndepărta pe Indienii Americani de pământurile nou dobândite, întrerupându-le eforturile lor iniţiale şi de succes pentru a-şi reînvia cultura prin noi strategii economice. Asimilarea totodată îi îndepărta pe aceşti oameni de valorile centrate pe familia tradiţională, introducându-i cu forţa într-o nou economie în care cele mai mare şanse de reuşită o aveau cei care îşi părăseau pământurile şi întorceau spatele familiilor”, scria Şeful Roy Crazy Horse în lucrarea The North American Genocide.

Discriminarea nativilor nord-americani a continuat decenii la rând iar şeful Roy Crazy Horse spune că poporul său a fost supus unui adevărat genocid.

„Dar s-a întâmplat aici. America de Nord a avut propriul său genocid îndreptat împotriva Primelor Popoare. Un genocid violent, devastator,eficient. A fost condus de un sentiment de superiotate rasial şi religios, iar premiul au fost resursele şi pământul.”, scria şeful Roy Crazy Horse.

adevarul.ro

Războiul jidovilor împotriva românilor – Răscoala antievreiască a ţăranilor din 1907

2

după cartea „Dosare secrete privind războiul nevăzut al jidanilor sionişti cu românii” de Cornel-Dan Niculae

Răscoala ţăranilor

1Începând cu mijlocul secolului al XlX-lea, evreimea khazară din Moldova devenea stăpână pe averea imobiliară prin intermediul instrumentelor de credit şi reuşea chiar să torpileze întemeierea Băncii Naţionale Române care – spre paguba cămătarilor şi bancherilor evrei – ar fi reglat şi ordonat circulaţia financiară şi ar fi pus bazele unei instituţii naţionale de credit. Prin instrumente de credit şi ipoteci, evreii au reuşit să-şi subordoneze în Moldova o bună parte din marea proprietate funciară boierească, devenind astfel proprietarii de fapt ai acesteia.
În 1848 revoluţionarii moldoveni, foarte mulţi dintre ei masoni idealişti, care nu cunoşteau relaţiile de subordonare a lojilor masonice faţă de Alianţa Universală Israelită, au alcătuit un comitet în frunte cu Vasile Alexandri pentru redactarea programului revoluţionar, intitulat “Petiţia Proclamaţie”, care avea 25 de puncte. Reformele economice stipulate de acest program au fost însă speculate de evreime în folos propriu şi în dauna economiei naţionale.
Evreii au preluat din Petiţia-Proclamaţie lozinca “dezvoltarea comerţului” pe care au exploatat-o însă pentru dezvoltarea comerţului evreiesc, sub protecţia politică a Alianţei Universale Israelite şi cu sprijinul capitalului financiar internaţional evreiesc, beneficiind de o propagandă susţinută prin presa subordonată din Principatele Române şi din străinătate. După Revoluţia de la 1848, cei mai mulţi arendaşi de moşii erau evrei, iar la sfârşitul secolului XIX se organizaseră deja în mari trusturi arendăşeşti, punând mâna pe furniturile publice, pe perceperea accizelor şi a comerţului de bancă, îşi întăriseră hegemonia în comerţul cu amănuntul şi debutaseră în comerţul mare şi în industrie – activitate de pionierat. Petrolul şi aurul verde, pădurile, cu industriile aferente, devin cu timpul obiectivele principale ale războiului economic dus de evrei şi va avea efecte devastatoare pentru ţară. Nu le scapă din mâini nici prostituţia sau comerţul cu carne vie.
Iată numai un exemplu al înlăturării românilor din activităţile rentabile: la Iaşi, în 1839, existau 627 breslaşi români, pentru ca în 1909 să mai fie doar 71, în schimb existau acum 556 de breslaşi evrei.
Arendaşii evrei sau “cămătarii de pământ” – cum îi denumea Dr. G.D. Creangă în lucrarea sa “Situaţia arendaşilor faţă de chestiunea ţărănească” – erau organizaţi în trusturi, încurajate în mare măsură din afara ţării, de unde consorţii iudaice le puneau la dispoziţie capitalul necesar pentru a putea pătrunde masiv în agricultură.
Motivul pentru care boierimea autohtonă şi-a arendat moşiile către evrei, suspendându-şi astfel dreptul la proprietatea funciară, este acelaşi pe care l-a avut cu mult înainte şi aristocraţia poloneză, şleahta, şi care dusese la răscoalele ţăranilor poloni, apoi ale cazacilor: fuga de muncă şi de răspundere, luxul nemăsurat, obiceiul de a sta în străinătate şi de a petrece, decadenţa moravurilor etc. Toate acestea necesitau sume mari de bani, puse la dispoziţie de evreul cămătar care obţinea arenda cu toate privilegiile acordate boierului: dreptul de a avea cârciumă, brutărie, măcelărie, de a ţine farmacie, de a vinde peştele heleşteelor, de a percepe taxe la vaduri şi pentru păşunat, de a tăia pădurile. În 1903, în Ţara de Sus, 399 de evrei ţineau în arendă 45,57% din proprietăţile (moşiile) de peste 50 de hectare, în timp ce altă pondere, de 48% din proprietatea funciară (cu o suprafaţă de 497.979 hectare), erau exploatate de evrei în asociere cu arendaşi de altă etnie, chiar şi cu ciocoi români.
Aşa cum am arătat, spre sfârşitul secolului XIX şi în primul deceniu al secolului XX, evreimea care se ocupa cu exploatarea proprietăţii funciare era organizată în trusturi arendăşeşti, unul dintre cele mai mari trusturi arendăşeşti evreieşti fiind cel al fraţilor Fischer: Marcu zis Mochi, Kalman, Froim, Schoel şi Avram. În 1904 acest trust stăpânea şi exploata la sânge 237.863 ha pământ arabil, iazuri, păşuni, alcătuind o feudă cu 79 de comune rurale, botezată “Fischerland”, pe teritoriul căreia circula moneda Fischerilor, şi nu moneda naţională. Până şi pentru a-şi adapă vitele la iaz, ca şi pentru lut, ţăranii plăteau taxă evreilor Fischer.
Fraţii Fischer, reprezentaţi de Mochi, reuşiseră să realizeze un adevărat stat în stat, Fischerland-ul fiind premergătorul Judenland-ului (Ţara Evreilor) proiectat de Alianţa Universală Israelită. Tot astfel, mai existau şi alţi capi de trusturi arendăşeşti: Gastiner din Botoşani, Gutman din Roman, Juster şi Mendel din Brăila. La 6 martie 1905, D. Sturza a interpelat guvernul, afirmând că numai Fischerii au arendat de la stat 159.334 ha, de la Casa Şcoalelor, Eforia Sfântului Spiridon, de la societăţi private şi de la particulari.
Arendaşii evrei din România se subordonau, de fapt, la acea dată, strategiei rabinului Reichorn din Praga, care, in 1896, alcătuise planul de iudaizare a proprietăţilor funciare după cum urmează: «în numele justiţiei sociale şi a egalităţii, vom împărţi marea proprietate la ţărani care, fiind lipsiţi de mijloace de exploatare, se vor adresa nouă, devenind datornicii noştri, iar capitalurile noastre făcându-se stăpâne, noi vom fi marii proprietari şi puterea va fi a noastră». Documentul rabinului Reichorn a fost descoperit târziu lumii creştine, într-o sinagogă din Madrid, şi publicat de ziarul italian Accecicilo Tardi din 8 Octombrie 1938.
Acesta este motivul real pentru care francmasoneria, manipulată la rândul ei, a stimulat pretutindeni reformele agrare, evreii pândind momentul când, după reformă, ţărănimea împroprietărită, lipsită de inventar agricol, trebuind să plătească diferite impozite, a apelat la capitalul cămătarilor, arendaşilor, băncilor evreieşti, devenind, prin poliţele şi dobânzile la dobândă, sclava acestora. Prin legea rurală de la 1864 s-au împroprietărit în Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova) aproape 468.000 familii de ţărani cu 17.666.000 hectare.
La condamnabila practică de a-şi arenda proprietăţile agricole trusturilor evreieşti s-au pretat, din păcate, nu numai persoane particulare, ci şi aşezăminte de binefacere, ba chiar şi statul, care, de exemplu a dat în arendă evreilor 28.000 de pogoane de pământ ale domeniului Jegălia. Totodată, prin interpuşi, de obicei oameni politici veroşi sau proprietari dornici de câştiguri uşoare, trusturile evreieşti cumpărau moşii pe care apoi le arendau de la proprietarii lor nominali pe o durată de 99 de ani.
La începutul anului 1907, în România Mică arendaşii evrei atingeau cifra de 915, având o suprafaţă arendată de 1.113.147 ha, în afara pădurilor.
Oferind preţuri mult mai mari decât cele practicate până atunci, trusturile evreieşti urmăreau un plan bine chibzuit, acela de a distruge inventarul de proprietate al boierului care arenda. Odată realizat acest obiectiv, în cele mai multe cazuri, proprietarul nu mai era capabil să refacă inventarul necesar exploatării eficiente a proprietăţii şi, ca urmare, era nevoit să-şi arendeze mai departe moşia trustului, de data aceasta, însă, la preţurile impuse de arendaş.
Metodele de exploatare ale arendaşilor evrei, fie individuali, fie organizaţi în trusturi, erau în general asemănătoare. O parte din moşii le subarendau ţăranilor cu preţuri de patru ori mai mari decât preţul la care ei arendaseră; altă parte era exploatată sângeros folosind munca ţăranilor nevoiaşi înrobiţi prin Legea tocmelilor agricole, poliţe cu clauză penală şi dobânzi la dobânzi. Când ţăranii moldoveni de pe moşiile trustului Fischer nu acceptau condiţiile, Mochi Fischer aducea muncitori agricoli ruteni din Bucovina. Al doilea nivel al exploatării consta în faptul că ţăranul era obligat să-şi cumpere toate bunurile de consum numai de la prăvăliile arendaşului sau ale trustului, unde preţurile erau zdrobitoare. Analiza făcută de Eminescu tocmelilor agricole stabileşte că dobânzile percepute de arendaşi începeau cu 90%, cele mai ridicate fiind până acolo încât unii boieri au arendat evreilor până şi bisericile de pe moşiile lor, astfel încât preoţii şi enoriaşii, spre a putea organiza şi participa la slujbele religioase, la botezuri, la cununii şi înmormântări, trebuiau să plătească arendaşului evreu o taxă suplimentară. Bineînţeles că lumânările se cumpărau de la prăvăliile arendaşului la preţul celor din ceară, ele fiind confecţionate din puţina ceară şi multă osânză.
Neputând cumpăra moşii, evreii îi corupeau pe marii proprietari şi chiar mulţi parlamentari au cumpărat moşii pe banii trusturilor sau ai arendaşilor evrei, după care le arendau acestora pe vreme de 99 de ani, aceasta fiind forma mascată prin care evreii puteau, pe moment, să devină proprietari pe pământul românesc.
În 1906, C. Stere publica în Viaţa Românească un articol ce a avut un mare răsunet, “Fischerland”, denunţând trusturile arendăşeşti ale evreilor. Aducea o documentare strivitoare, ce reflecta o exploatare ţărănească prin învoieli agricole de tip colonial, prezentând cifre ce înlăturau echivocul privind regimul de asuprire neomenos practicat de evrei. “Siberianul” sau “nihilistul” – cum îl numea C. Stere pe evreul khazar ocupant – “turbură digestia unei întregi clase de beati possidentes”. Din paginile articolului reieşea cu uşurinţă: “conturându-se printre cifrele statisticilor chipurile crispate de ură ale ţăranilor şi se întrezăreau flăcările revoluţiei mistuind conacele marilor proprietari. Articolul apărea ca zborul unei păsări anunţătoare de furtună”. (Gabriel Constantinescu Evreii în România.) Dispunând de capitaluri imense, trusturile evreieşti au trecut în 1906 dincolo de Milcov, arendând moşii în judeţele Brăila, Ialomiţa şi Dâmboviţa, pe care le vor exploata după aceleaşi practici pe care le experimentaseră în Moldova.
Din anul 1902 până în 1906 au fost recolte bogate, ceea ce a făcut ca arenzile să crească în proporţie geometrică, iar exploatarea ţărănimii dijmaşe să atingă insuportabilul. Dintre trusturile evreieşti, numai trustul arendăşesc al fraţilor Fischer secătuia populaţia ţărănească de pe o suprafaţă de 2.368 kilometri pătraţi, cât întinderea unui judeţ. Pe acest Fischerland exista un sat cu nume predestinat: Flămânzi. Răscoala a izbucnit în Moldova, pe moşia Flămânzi, tocmai aici, şi a avut de la început un caracter puternic antievreiesc din pricina nemulţumirilor acumulate vreme de decenii de către masele ţărăneşti exploatate de cârciumarii, cămătarii şi arendaşii evrei. Ţărănimea răsculată a năvălit în târgurile create şi locuite de evreime, precum Hârlău, Târgul Frumos, Podul Iloaiei, unde au devastat prăvăliile şi cârciumile evreieşti, după care s-au revărsat asupra conacelor moşierilor şi sediilor arendaşilor (situaţie descrisă de Radu Theodoru în România ca o pradă).
Gazeta Voinţa Naţională din 9 martie 1907 publica articolul «Răscoala şi Guvernul», din care cităm:

“Trustul fraţilor Marcu, Kalman, Froim Soil şi Avram Fischer ţine în arenda 69 de moşii… în ultimii doi ani arenzile au fost urcate de două ori… Ca să vedeţi că de unde era răul mai mare, de acolo a pornit mişcarea, observaţi că în punctele unde s-au întâmplat primele răzvrătiri – şi nu uitaţi că aceste mişcări sunt contagioase – acolo sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor de arendaşi străini [evrei], care le speculau cu lăcomie, aşa cum voiau… Dacă nenorociţii ţărani încercau să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, zeci de kilometri se izbeau de aceiaşi exploatatori [evrei], şi dacă încercau să emigreze şi mai departe, găseau alţi arendaşi care, ispitiţi de câştigurile cele mai mari, ale trusturilor, profitau de învoielile cele exagerate, îi exploatau tot atât de rău astfel că nenoriciţii nu găseau nicăieri nici o uşurare”.

În aceeaşi zi, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 9 martie 1907, regele Carol I a cerut guvernului să vină negreşit cu o lege împotriva trusturilor arendăşeşti. Obligată să reziste singură presiunii diplomatice, economice, financiare şi mediatice a Alianţei Universale Israelite, ţărănimea română se văzuse nevoită să pună mâna pe bâte, furci şi coase, şi să îşi revendice dreptul la viaţă. Din acest motiv, peste 11.000 de ţărani au fost ucişi de forţele de ordine, care astfel apărau interesele exploatatorilor străini, dar au reuşit să oprească, pentru moment, înstrăinarea pământului ţării, scos la mezat evreilor. “Trustul Fischer ar fi jucat în România rolul baronului Rothschild în Boemia – afirmă Radu Theodoru. Cu un instinct milenar al naţionalului, ţărănimea a rezolvat dilema clasei politice, plătind din nou cu sânge şi suferinţe eliberarea moşiei ţării de sub jugul cămătăresc, răsturnând prin foc şi pară strategia Alianţei Universale Israelite, care îşi fixase ca obiectiv cucerirea posesiunii pământului românesc, astfel încât înlocuind boierimea naţională cu evreimea arendaşă şi cămătărească, să poată transforma România prin unirea Fischerland-urilor într-o Judenland.”

sursa