O lecţie despre nemurirea sufletului

20914454_1075700482564228_2066089732955677685_n

Un învăţător a explicat elevilor nemurirea sufletului în felul următor: a desfăcut înaintea lor ceasul său, separând carcasa ceasului de mecanismul lui.

– Vedeţi, le zise el, me-canismul funcţionează mai departe, chiar dacă i se ia îmbrăcămintea. Astfel şi sufletul poate trăi mai departe şi fără îmbrăcămintea sa, fără de trup.

(Grigorie Comşa, O mie de pilde)

Reclame

Crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului

1

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:

Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!

Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânăru­lui. Văzându-l mirat, i-a spus:

– Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseam­nă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.
Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea – o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.

„Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu.”

Leon Magdan, Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe, Editura Aramis, p.31

Cele patru lumînări

1

Într-o încăpere, patru lumânări ardeau încetişor. Ambianţa era atât de plăcută şi de liniştită încât le puteai asculta vorbind:

Cea dintâi a spus: Eu sunt Pacea şi pe mine nimeni nu mă mai poate ţine aprinsă. Cred că mă voi stinge în curând! Şi într-adevăr, flacără s-a micşorat cu rapiditate şi apoi s-a stins în întregime.

Cea de-a doua a zis: Eu sunt Credinţa! Dincolo de toate, se pare că nu mai sunt indispensabilă, aşa că nu mai are niciun sens să rămân aprinsă. Şi nici nu a terminat bine cele spuse, că s-a stins sub o adiere blândă.

Cu mare tristeţe, cea de-a treia lumânare a spus la rândul ei: Eu sunt Dragostea! Nici eu nu mai am puterea de a mai sta aprinsă. Oamenii mă dau la o parte şi nu îmi mai văd importanţa. Ei uită să iubească până şi pe cei care le sunt aproape. Şi acestea spunându-le, s-a stins cu un oftat de durere.
Dar deodată un copilaş intrând în cameră şi văzând cele trei lumânări stinse le-a întrebat: ,,Dar voi de ce nu ardeţi? Voi trebuie să ardeţi mereu şi să luminaţi sufletele oamenilor!”, şi a început a plânge plin de deznădejde.

Dar tocmai atunci cea de-a patra lumânare a început să-l încurajeze, zicându-i: „Nu-ţi fie frică copilaş! Câtă vreme eu încă mai ard, le putem aprinde şi pe celelalte… Eu sunt Nădejdea!”

Şi atunci, cu ochii plini de încredere copilul a luat lumânarea Nădejdii şi le-a aprins şi pe celelalte trei.
Aşadar, şi-n sufletele noastre să ardă neîncetat flacăra Nădejdii, căci astfel le vom putea menţine aprinse şi pe celelalte trei: Credinţa, Dragostea şi Pacea.

Cuvânt către creştinii ortodocşi, despre valoarea omului, Preot Ioan

Peri si ingerul

1

Peri era un duh care a fost inselat si a cazut de la Dumnezeu, dar care si-a revenit si s-a intors in Cer. Dar cand a ajuns la portile Cerului, le-a gasit inchise. Ingerul care le pazea i-a spus: „Sa nadajduim ca vei putea intra,dar adu un dar scump.”

Peri zbura pe pamant.

El a vazut un razboi. Un soldat viteaz era pe moarte, si in lacrimile mortii el se ruga lui Dumnezeu pentru tara sa.

Peri a luat o lacrima si a dus-o la Cer. Totusi, portile nu s-au deschis. Ingerul i-a spus:

„Este un dar frumos, dar nu-ti poate deschide portile Cerului.”

Asta inseamna ca toate virtutile de obste sunt bune, dar ele singure nu pot duce la Cer.

Peri zbura inapoi spre pamant. El a vazut o molima mare. Un barbat frumos murea. Logodnica lui il ingrijea cu daruire, dar ea insasi se molipsi. Abia inchisese ochii logodnicului si cazu si ea moarta pe pieptul lui. In ochi avea lacrimi. Peri a luat una si a adus-o, dar portile Cerului au ramas tot inchise.

Ingerul i-a spus atunci: Este un dar frumos, dar nici asta inca nu-ti poate deschide portile Cerului!
Asta inseamn ca numai virtutile care se manifesta in familie nu-l pot duce pe om la Cer.

„Mai cauta! Inca este nadejde.”

Peri s-a intors din nou pe pamant si gasit pe cineva care se pocaia.
El a luat o lacrima si a adus-o.
Pe cand se apropia de Cer, portile ii erau deja deschise.
Astfel ada, daca vrei, asemenea lacrimi lui Dumnezeu.
Se face bucurie in cer pentru ca omul varsa lacrimi si se pocaieste, simtindu-si pacatosenia.

Aceasta este pentru noi calea cea mai demna de incredere.

Pocaiti-va si credeti in Evanghelie ( Marcu 1,15 )

Dumnezeu sa te binecuvinteze!

Sfantul Teofan, fiicei lui duhovnicesti, „Cum sa dobandim o viata duhovniceasca”

1

Despre ostaşul Taxiot, care a înviat din morţi

2

În Cartagina, cetatea Africii, a fost un bărbat cu numele Taxiot, iar cu rînduiala ostaş. Acela în mari păcate îşi petrecea viaţa sa. Dar fiind în Cartagina multe întîmplări de morţi, a venit în frică şi în simţire Taxiot şi s-a pocăit de faptele sale. Apoi, ieşind din cetate cu femeia sa, a şezut la un sat în linişte. Iar după cîtăva vreme, din lucrarea diavolească, a căzut în desfrînare cu femeia plugarului său care era cu dînsul în sat. Şi trecînd nu multe zile după păcatul acela, l-a muşcat un şarpe şi a murit. Şi era o mînăstire, ca de o stadie de departe de satul acela, şi, alergînd acolo femeia lui Taxiot, a rugat pe monahi ca să ia trupul mortului şi să-l îngroape la biserică. Deci l-au îngropat întru al treilea ceas din zi. Iar cînd a fost ceasul al nouălea, s-a auzit din mormînt strigare, zicînd: „Miluiţi-mă! Miluiţi-mă!”

Apropiindu-se de mormînt şi glasul celui îngropat auzindu-l, degrabă l-au dezgropat şi, aflînd pe mortul acela viu, s-au îngrozit de spaimă. Şi l-au întrebat pe acela, vrînd să ştie, ce i s-a întîmplat lui şi cum a înviat? Iar acela, neputînd să le spună de multă plîngere şi tînguire, îi ruga pe dînşii ca să-l ducă la robul lui Dumnezeu, episcopul Tarasie; şi-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile îl sili să-i spună ce a văzut acolo. Şi abia a patra zi a putut grăi.
Deci, cu multe lacrimi, a spus aceasta: Eu, pe cînd muream, am văzut nişte arapi stînd înaintea mea, a căror vedere era foarte înfricoşată şi, văzîndu-i pe aceia, sufletul meu se tulbura. Apoi am văzut doi tineri foarte luminoşi şi a mers sufletul meu în mîinile lor şi, îndată zburînd de la pămînt, ca şi cum ne suiam în văzduh, spre înălţime, am aflat vămile cele ce străjuiesc suirile şi opresc pe tot sufletul omenesc. Şi la fiecare vamă pentru deosebit păcat întreabă, una pentru minciună, alta pentru zavistie, iar alta pentru mîndrie; şi fiecare păcat are pe ai săi întrebători în văzduh. Şi am văzut într-un sicriaş, ce se ţinea de îngeri, toate lucrurile mele cele bune şi, luînd din acelea îngerii, le cumpăneau cu lucrurile mele cele rele şi astfel am trecut vămile. Iar cînd ne-am apropiat de porţile cereşti, am sosit la vama desfrînaţilor şi m-au oprit acolo străjerii şi-mi scoteau toate trupeştile mele lucruri cele de desfrînare, pe care le-am făcut din copilăria mea şi pînă acum.
Şi mi-au zis îngerii cei ce mă duceau: „Pe toate păcatele cele trupeşti ce în cetate le-ai făcut, ţi le-a iertat Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocăit de acelea”. Şi mi-au zis potrivnicii mei: „Tu, după ieşirea din cetate, la satul acela ai păcătuit cu femeia plugarului tău”. Şi auzind aceasta, îngerii n-au aflat nici un lucru bun, ca să mă răscumpere din păcatul acela şi, lăsîndu-mă pe mine, s-au dus. Deci, apucîndu-mă viclenele duhuri şi vătămîndu-mă, m-au pogorît jos şi, desfăcîndu-se pămîntul, m-am pogorît, fiind purtat prin nişte intrări înguste şi prin oarecare crăpături strîmte şi necurate, pînă la cele mai dedesubt temniţe ale iadului, unde sufletele păcătoşilor sînt încuiate în întunericul cel veşnic şi unde nu este viaţă oamenilor, ci muncă veşnică şi plîns nemîngîiat şi nespusă scrîşnire a dinţilor.
Acolo totdeauna strigă cu glas mare, zicînd: „Amar nouă, amar! Vai, vai!” Şi nu este cu putinţă a spune primejdiile celor ce sînt acolo, nici nu se pot povesti muncile şi durerile acelora pe care acolo i-am văzut. Aceia gem din inimă şi nimeni nu se milostiveşte spre dînşii, plîng şi nu este cine să-i mîngîie, se roagă şi nu este cine să-i asculte sau să-i izbăvească. Şi eu am fost închis cu dînşii în locurile acelea întunecoase şi în strîmtoare m-au pus, plîngînd şi tînguindu-mă cu amar, fiind ţinut de la al treilea ceas pînă la al nouălea.

După aceea am văzut puţină strălucire şi doi îngeri care veniseră acolo şi am început a-i ruga cu dinadinsul să mă scoată din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Şi mi-au zis îngerii: „Fără vreme te rogi, pentru că nimeni de aici nu iese, pînă cînd va fi învierea tuturor”. Iar eu cerînd şi rugîndu-mă şi făgăduind a mă pocăi, a grăit un înger către celălalt: „Făgăduieşti pentru el că se va pocăi, precum spune el, din toată inima?” Şi a zis celălalt: „Mă făgăduiesc”. Şi am văzut că acela i-a dat mîna. Atunci, apucîndu-mă, m-a scos de acolo pe pămînt şi m-a adus la trupul meu. Şi mi-a zis: „Intră de unde te-ai despărţit”. Eu am văzut sufleteasca mea fire, ca un mărgăritar strălucind, iar trupul cel mort era ca nişte tină neagră şi mă îngreţoşam să intru în el. Şi mi-au zis îngerii: „Nu se poate să te pocăieşti, decît numai cu trupul cu care ai greşit”. Iar eu mă rugam, ca doar să nu intru în trup. Deci îngerii mi-au zis: „Intră, iar de nu, apoi iarăşi te vom duce acolo de unde te-am luat!”

Atunci am intrat şi am înviat şi am început a striga: „Miluiţi-mă!” Deci i-a zis sfinţitul Tarasie: „Gustă bucate”. Şi nu voia să guste, ci, umblînd din biserică în biserică, cădea cu faţa în jos, mărturisind lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri păcatele sale şi zicea către toţi: „Vai celor ce greşesc, căci munca cea veşnică îi aşteaptă! Vai celor ce nu se pocăiesc, pînă ce au vreme! Vai celor ce-şi spurcă trupul lor!”

Deci a petrecut Taxiot după învierea sa patruzeci de zile şi, curăţindu-se prin pocăinţă, şi-a cunoscut ceasul sfîrşitului său mai înainte cu trei zile şi s-a dus către Dumnezeul Cel preamilostiv şi iubitor de oameni, Care pogoară în iad şi ridică şi tuturor le dăruieşte mîntuire, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

Intunecatul suflet

1Intr-o iarna grea, un calugar a plecat din manastire spre satul de la poalele muntelui, sa vada de sanatatea unui copil pe care boala il tintuise la pat. La marginea padurii, a gasit, cazut in zapada, un cerb mort de foame si frig, dar si-a continuat drumul. Ajuns in casa baiatului, l-a chemat pe tatal acestuia si i-a spus:

– Am gasit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul si foamea l-au rapus. Haide sa il iei si veti avea hrana pentru o vreme!

Bucuros, omul i-a multumit calugarului si l-a urmat la locul cu pricina. Langa cerbul mort, insa, zacea acum un lup, care, gasind intre timp animalul, il devorase. Nestiind sa se opreasca la timp, manat doar de o lacomie exagerata, lupul mancase mult mai mult decat i-ar fi trebuit si decat ar fi avut nevoie. Acum zacea mort, ucis de propria lui lacomie.

Vazand toate acestea, calugarul ii spuse taranului:

– Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, rapusi de griji si nevoi, de lipsuri si greutati. Sufletul lor se intuneca si „ingheata” in atatea necazuri. Acestia uita de Dumnezeu si de cele sfinte, furati de viata grea pe care o traiesc, cand doar credinta le-ar mai putea incalzi sufletul. Numai dragostea si mila lui Dumnezeu ii pot intari; nu trebuie decat sa le caute. Insa, altii – vai de aceia! – sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decat le-ar trebui si, cu toate acestea, sunt si ei morti sufleteste. Traiesc doar pentru ei, cand ar putea sa dea si altora. Sufletul lor este „inghetat” de egoism, intunecat de lacomie. Vai de ei, caci pacatul lor este cu atat mai mare! Sa fii coplesit de greutati este o neputinta, insa sa fii doborat de placeri este o rusine! La Judecata ce va veni curand, va fi rau de sufletul ingenunchiat de greutati, dar va fi vai si amar de sufletul ingenunchiat de placeri.

„Ispitele sunt de doua feluri: sau stramtorile vietii incearca inimile, vadind rabdarea lor, sau belsugul vietii devine iarasi chip de ispita. E la fel de greu, atat sa-ti pastrezi sufletul neinjosit de greutati, cat si sa nu ti-l jignesti in situatii inalte.”

Smerenia

1

Despre mândrie Stareţul (Sfântul Siluan) spunea că nu este capăt pretenţiilor sale. În scrierile lui aflăm următoarea pildă:

„Un vânător iubea să cutreiere pădurile şi ţarinele după vânat. Odată, urmărind îndelung prada, a urcat pe un munte înalt şi, ostenit, s-a aşezat pe o piatră mare să se odihnească. Văzând un stol de păsări ce zburau de pe o culme pe alta, a început să se gândească: „De ce Dumnezeu nu a dat aripi omului, să poată zbura?”. În aceeaşi clipă trecea pe acolo un smerit sihastru, şi cunoscând gândul vânătorului, i-a spus: – Iată, tu gândeşti că Dumnezeu nu ţi-a dat aripi; dar dacă ar fi să ţi se dea aripi, oricum nu vei fi mulţumit, şi vei zice: „Aripile mele sunt slabe, şi nu pot zbura cu ele până la cer ca să văd ce este acolo”. Iar dacă ţi se vor da aripi atât de puternice cât să te poţi înălţa până la cer, şi atunci vei fi nemulţumit şi vei zice: “Nu înţeleg ce se petrece aici”. Iar dacă ţi se va da înţelegere, iarăşi vei fi nemulţumit şi vei zice: “De ce nu sunt eu un înger?” Şi dacă te vei face înger, iarăşi vei fi nemulţumit şi vei zice: “De ce nu sunt eu heruvim?”. Şi dacă te vei face heruvim, vei zice: “De ce nu mi-a dat Dumnezeu să ocârmuiesc cerul?” Iar dacă ţi se va da să ocârmuieşti cerul, şi atunci vei fi nemulţumit şi, la fel ca un oarecare altul, cu îndrăzneală vei căuta şi mai mult. Deci totdeauna smereşte-te, şi mulţumeşte-te cu ce ţi s-a dăruit, şi atunci vei trăi cu Dumnezeu. Vânătorul a înţeles că sihastrul grăise adevărul şi a mulţumit lui Dumnezeu că-i trimisese monahul care să-l înţelepţească şi să-i descopere calea smereniei.”

Stareţul foarte stăruitor întărea că smerenia spre a-şi curăţi mintea de toată închipuirea este calea Sfinţilor:

„Sfinţii spuneau: “Mă voi munci în iad”. Iar aceasta în ciuda faptului că săvârşeau minuni. Din cercare ei ştiau că dacă sufletul se osândeşte iadului, dar totodată nădăjduieşte în milosârdia lui Dumnezeu, atunci puterea lui Dumnezeu va veni în suflet şi Duhul Sfânt limpede va purta mărturia mântuirii. Prin osândirea de sine sufletul se smereşte, şi gândurile nici nu vor mai avea loc în el, ci va sta cu mintea curată înaintea lui Dumnezeu. Iată înţelepciunea duhovnicească”.

Cuviosul Siluan Athonitul

Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusa Ierom. Rafail (Noica), editura Reintregirea, Alba Iulia – 2009

1