Ucenic al staretul Efrem din Arizona: „În Creta s-au făcut greseli serioase”

Papa Efrem este preot duhovnic la mănăstirea Sf. Antonie din Arizona și cel mai apropiat ucenic al starețului Efrem din Arizona. Papa Efrem, bazându-se pe cele spuse de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, Mitropolitul Serafim din Pireu, Pr. Theodoros Zisis, teologul Dimitrios Tselenghidis, afirmă că Sinodul din Creta conține greșeli teologice serioase, iar pr. Matei Vulcanescu comentează erezia ecleziologică din cadrul textelor pseudo-Sinodului din Creta referitoare la „Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”.

Deși deocamdată este o poziție temporară și destul de slab argumentată, e bine totuși că din acel loc se vorbește contra pseudo-sinodului din Creta.

ortodoxinfo

Reclame

Sfantul Macarie de la Optina – Sfaturi duhovnicesti

2

Sfaturi pentru mireni

(fragmente)

“(…) Smerenia atra­ge asupra noastra mila lui Dumnezeu si ajutor in treburile noastre. Mangaierea duhovniceasca pe care ati dobandit-o nu poate sa ramana neschimbata pentru mult timp: ea este trimisa din cand in cand, ca sa fim intariti in ispite; cei care au agonisit smerenia se desfateaza mai mult de ea, insa, oricum, harul lui Dumnezeu ii cerceteaza si pe ei cu ispite, potrivit masurii lor, ca nu cumva in urma primirii mangaierilor duhovnicesti sa se mandreasca. Cu atat mai mult noi, cei neputinciosi, avem nevoie de focul ispitelor, ce arde ma­racinii patimilor noastre.

Va tulburati ca in timpul rugaciunii nu va pu­teti aduna gandurile, ci va imprastiati. Sa stiti ca rugaciunea fara imprastiere este partea celor de­savarsiti, iar noi, cei neputinciosi, care ne aflam in lupta cu patimile, trebuie sa ne adunam gandurile ce ratacesc, si sa ne smerim atunci cand ne bantuiesc gandurile, si sa nu ne tulburam nicidecum, pentru ca tulburarea ii da vrajmasului pu­tere sa se inarmeze si mai mult impotriva noastra, pe cand smerenia il alunga. Daca am avea intotdeauna rugaciune curata, fara imprastie­re, tot n-am scapa de gandurile slavei desarte si mandriei, pe care vrajmasul le-ar aduce negresit asupra noastra. Aduceti-va aminte ca Dumnezeu primeste rugaciunea celor smeriti.

Intrebati ce rugaciuni sa cititi zi de zi. Nestiind care este situatia din casa dumneavoastra, care va sunt indeletnicirile si puterile, nu va pot spune intocmai – dar daca va vine la indemana va propun urmatoarele: dimineata sa cititi rugaciunile diminetii, iar daca aveti timp – o catisma sau o slava; seara – rugaciunile celor ce merg spre somn-de-a lungul zilei, dimineata sau seara, canonul Maicii Domnului si cel al ingerului pazitor; sambata – acatistul Maicii Domnului, iar duminica acatistul lui Iisus, cate un capitol din Apostol si din Evanghelie, precum si cateva metanii. Toate acestea sa le savarsiti cu smerenie, fara sa ganditi: „bine fac”, cum gandea fariseul. Daca in urma unor piedici sau chiar si din lenevire nu reusiti sa impliniti vreo parte din aceasta pravila, nu trebuie nicidecum sa va tulburati, sa va trandaviti si sa cadeti cu duhul, ci trebuie sa va smeriti si sa va socotiti mai prejos decat toti“.

*

“Dupa cum spuneti, va intristeaza sa vedeti ca aveti o inima atat de rea: or, cele scrise mai inainte va arata ca atunci cand ne vedem ranile ne smerim, vrand-nevrand, ne pocaim si capatam mila lui Dumnezeu. Daca vi s-ar parea ca aveti o inima buna, cu aceasta paruta mangaiere ochii launtrici s-ar amagi si, rezemandu-va pe paruta dumneavoastra corectitudine duhovniceasca, ati cadea usor in trufie, care orbeste ochii sufletului, lucru de care Domnul sa va fereasca. Este neaparata nevoie de lupta: prin lupta ne cunoastem pe noi insine, ne cunoastem puterile si devenim iscusiti, incercati”.

*

„Scrieti ca v-ati impacat cu gandul ca va trebui sa purtati razboi cu propriile patimi pana la sfarsitul vietii. Da, este nevoie neaparat: chiar si Sfintii Parinti, atata timp cat nu ajunsesera la nepatimire si la pacea desavarsita, aveau cu totii razboiul lor; prin acest razboi ne cunoastem neputinta si asezarea sufleteasca rea, si ajungem, de nevoie, sa ne smerim. Dumneavoastra insa vreti nu numai sa fiti buna si sa nu aveti nimic rau, ci sa va si vedeti cu desavarsire buna. A vrea sa fii bun este o dorinta de laudat, insa contemplarea propriilor calitati este deja hrana pentru orgoliu.

Chiar daca am implini toate poruncile lui Dumnezeu, toti trebuie sa ne socotim slugi netrebnice – iar noi, cu toate ca avem multe neajunsuri, nu gandim astfel despre noi insine, si de aceea ne tulburam in loc sa ne smerim. Dumnezeu nu ne da putere sa-I implinim poruncile tocmai ca sa nu ne inaltam, ci sa ne smerim si sa dobandim chezasia smereniei: cand aceasta va fi in noi, atunci si virtutile vor fi in noi statornice, si smerenia nu ne va lasa sa ne ingamfam. Si atunci, de ce vi se pare ingrozitor sa va ganditi ca atunci cand va comparati cu oamenii cei mai buni vedeti in dumneavoastra o multime de lucruri rele? Daca ne vedem pacatele (lucru pentru care Il si rugam pe Domnul: „da-mi sa-mi vad gresalele mele”), suntem nevoiti sa ne smerim, pe cand vazandu-ne virtutile ne ingamfam. Lauda omeneasca nu vatama atunci cand nu ne indulcim de ea – iar daca o primim cu placere, atunci, dupa cuvantului Sfantului Isaac, „lucratorul nu are plata”.

Cu privire la citirea acatistului intrebati: „Daca nu apuc sa-l citesc la vremea potrivita, pot sa citesc la lucru, sezand?” La aceasta va voi raspunde ca nu trebuie sa faceti asa ceva: oare citirea acatistului este ca darile, care se cer de la oameni cu strictete si pe care pana nu le platesti, nu esti linistit? Nicidecum: Dumnezeu vrea de la noi libertate. Daca se intampla sa nu indepliniti citirea la vremea cuvenita, pocaiti-va si socotiti-va, cu smerenie, datornica, dar nu va tulburati; asa va fi mai bine decat daca veti citi acatistul cum se va nimeri, iar apoi va va fura gandul ca ati indeplinit si deja nu mai sunteti datoare, iar de smerenie veti uita. Or, se stie ca inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18); de asemenea, si Maica lui Dumnezeu va primi dorinta dumneavoastra si smerita recunoastere a propriei neputinte mai bine decat ar primi indeplinirea cu tulburare.

Greutatile si imprejurarile intristatoare prin care treceti, care va ranesc inima, nu trebuie sa va duca la cartire. Pe calea vietii este neaparata nevoie de ele, ca vointa si libertatea noastra sa fie puse la incercare: nu ne va fi de nici un folos daca vom avea intotdeauna belsug de mangaiere, fie aceasta duhovniceasca sau lumeasca”.

*

„Imi scrii ca ai descoperit in tine insati o multime de lucruri rele: si ce daca? Cand vedem ceva rau, suntem nevoiti sa ne smerim si sa ne pocaim inaintea lui Dumnezeu, pe cand daca vom vedea in noi binele, nu vom fi de laudat. Trebuie sa facem binele, dar sa nu credem ca l-am facut: sa-l pretuiasca Dumnezeu, nu noi insine; noi trebuie sa ne vedem pacatele noastre si sa nu-l osandim pe aproapele nostru…”

*

“Noi vrem sa fim luptatori, aparatori ai Bisericii Ortodoxe – fara indoiala, Dum­nezeu are multi ca acestia, si nu va ingadui sa fie intunecata lumina adevarului in fiii lui credinciosi: lumina lumineaza in intuneric, si intunericul n-a cuprins-o (In 1, 5). Judecatile lui Dumnezeu sunt nepatrunse de mintea noastra: de ce ingaduie El sa fie semanate neghine in graul Sau si de ce le porunceste ca ele sa creasca pana la seceris?… Cata necredinta era in Israel, poporul ales, si cat de indelung a rabdat Domnul! Vreme de cate veacuri oamenii, cufundati in intunericul paganismului, i-au prigonit si i-au chinuit pe fii Bisericii lui Hristos! Au ridicat capul ereziile – pentru ce? Ca sa se invedereze cei incercati (I Cor. 11,19)! Si acum se revarsa un suvoi de necredinta – iar de ce ingaduie Dumnezeu sa fie asa, nu putem intelege, pentru ca cine a cunoscut gandul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? (Rom. 11, 34). Sa ne incredintam voii lui Dumnezeu, si sa ne rugam, si sa asteptam ajutor de la El. Cine va ajuta, daca nu Domnul Insusi? Viitorul este ascuns de noi printr-un val de nepatruns”.

*

“In ce-i priveste pe necredinciosii care sunt oameni buni, noi nu putem si nu trebuie sa judecam si sa nu dam nicidecum frau liber cugetarilor noastre, fiindca judecatile lui Dumnezeu sunt de nepatruns pentru mintea noastra; trebuie sa le lasam in seama Proniei Lui. El singur stie cum sa randuiasca corabia lumii si pe fiecare om in parte. In discutii de amanunt pe aceasta tema sa nu intrati si, indeobste, sa va feriti de disputele care aduc neindoielnic vatamare sufletului. Amintiti-va cuvintele Sfintei Scripturi: credinta fara fapte este moarta, si fapte­le sunt moarte fara credinta (v. Iac. 2, 20; Efes.2, 8-9). Daca credinciosul vede in sine ca faptele ii lipsesc, se pocaieste, avand nadejde in milele Mantuitorului nostru Iisus Hristos – si cand avem fapte bune nu in acestea trebuie sa avem nadejde, ci tot in harul lui Dumnezeu, care ne ajuta sa le facem, si in suferintele Mantuitorului, Care ne-a rascumparat cu preacuratul Sau Sange.

Iar despre necredinciosi nu pot sa zic nimic. Daca cineva lucreaza virtutile, puternic este Domnul sa-l cheme la credinta, cum s-a intamplat cu Cornelie sutasul si cu multi altii. Ar fi foarte bine ca nu numai sa nu intrati in dispu­te, ci sa va si feriti de tovarasia „liberilor cugetatori”. Rugati-va lui Dumnezeu sa va pazeasca de cursele vrajmasului, ce cauta pierzarea oamenilor; rugati cu duh smerit milostivirea Lui sa ne invredniceasca a merge pe calea adevarata, care este ascunsa in poruncile lui Dumnezeu, in invatatura apostoleasca, in randuielile si asezamintele Bisericii, in invatatura Sfintilor Parinti – in toate acestea a lucrat si lucreaza Duhul Sfant, randuind mantuirea noastra. Straduiti-va sa paziti toate acestea.

Doriti sa nimiciti trufia si sa agonisiti smerenia: dorinta si vointa dumneavoastra este de laudat. Trufia este vinovata de toate relele si nenorocirile, pe cand smerenia este datatoarea si pazitoarea tuturor lucrurilor bune: ele sunt potrivnice una alteia. Trebuie sa va rugati lui Dumnezeu, cerand ajutorul Lui, fiindca El a zis: fara de Mine nimic nu veti putea face (In 15, 5), si cu orice prilej sa va straduiti a vana gandurile trufase nimicindu-le prin aducerea-aminte de propria nimicnicie si rautate. Orice alunecare spre pacatul cu gandul si cu fapta are ca pricina tru­fia, si trebuie sa ne pogoare in adancul smereniei. A dobandi aceasta virtute sau bogatie cere insa multa osteneala si multa vreme, si cine crede ca o are este inca departe de ea, iar cine crede despre sine ca nu are nimic se linisteste in constiinta sa si simte pace. Domnul Insusi ne-a poruncit: invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Domnul sa va invredniceasca a deprinde virtutea aceasta”.

*

“In multe dintre faptele dumneavoastra bagati de seama ca dracul trufiei va spurca nazuintele bune. Luati aminte: inca nu ati facut nimic, ci numai ati pasit in arena luptei cu vrajmasul, si acesta, din siretenia si viclenia sa, nu va lupta ca sa lucrati niste patimi grosolane, ci va imbie cu patima cea dintai, de la care vin toate, si anume trufia, precum si pe Adam in Rai l-a amagit mai intai cu aceasta patima! Bagand de seama gandul acesta, doborati-l cu gandul smereniei care este potrivnic lui, la care Domnul ne-a invatat atat prin fapta, cat si prin cuvant:

smerindu-Se pe Sine, S-a pogorat dintru inaltimea slavei pana la chipul robului, si toata viata Sa ne-a dat pilda, si a poruncit sa ne invatam de la El, ca este bland si smerit cu inima (v. Mt. 11, 29),

si:

Cand veti savarsi toate cele poruncite voua, sa spuneti: „Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori sa face am facut” (Lc 17,10).

Nu va mirati de faptul ca mergand in Lavra sa va inchinati sfintilor de acolo n-ati avut mangaiere duhovniceasca, ci, dimpotriva, ati simtit raceala si uscaciune. Dumnezeu v-a daruit mangaiere si bucurie duhovniceasca la intrarea in Biserica Ortodoxa, cand ati primit Taina Mirungerii, daruindu-va cunoasterea darurilor si lucrarilor harice care se afla in Ortodoxie – insa este cu neputinta sa va indulciti de ele mereu, fiindca ele se dobandesc prin impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc si a voii noastre, prin implinirea cu smerenie a poruncilor lui Dum­nezeu. Ele se ascund de noi si nu ni se arata, ca sa nu ne semetim si sa nu ne trufim; cu timpul, dupa masura smereniei, ne este daruita si simtirea lor, ca dupa aceea sa fie luata de la noi iarasi. Dumneavoastra sa nu va tulburati ca nu aveti mangaiere, si fiind lipsit de ea sa nici nu o cautati, caci acesta este un fel de trufie duhovniceasca, ci lasati-o la voia lui Dumnezeu, Care stie cand sa ne-o daruiasca. Stiti si singur cat de inclinat spre trufie va este gandul chiar si cand nu aveti nimic – iar daca vi s-ar da aceasta bogatie duhovniceasca, cu atat mai mult ati avea prilej de ingamfare. Multi, primind harisme, dar neavand smerenie, au patimit necaz sufletesc“.

*

“Prin scrisoarea dumneavoastra imi cereti sfatul cu privire la intamplarile pe care le descrieti. Din cate vad, in asezarea dumneavoastra sufleteasca lucrul de capetenie este acesta: cu toate parutele dumneavoastra ispravi duhovnicesti inalte, nu aveti pace si liniste sufleteasca: tocmai lucrul acesta v-a facut sa intrati in legatu­ra cu mine. Spuneti in repetate randuri ca Il iubiti pe Dumnezeu, si pe deasupra ma incredintati „il iubesc pe Dumnezeu atat de mult, ca nici nu pot sa descriu deplin”. Ati uitat insa ca dragostea este culmea desavarsirii si ca se dobandeste prin implinirea tuturor poruncilor Domnului, lucru despre care Domnul nostru Iisus Hristos invata: cel ce pazeste poruncile Mele, acela este cel care Ma iubeste si cel ce nu Ma iubeste nu pazeste cuvintele Mele (In 14, 21,24). Iar Sfantul Apostol Pavel ne-a descris insusirile dragostei:

Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata (I Cor. 13, 4-8).

Daca veti spune ca insusirile acestea sunt ale dragostei de oameni, iar dumneavoastra Il iubiti pe Dumnezeu, sa stiti ca nu poate fi vorba ca fara dragos­tea de oameni sa-L putem iubi pe Dumnezeu! Despre aceasta da marturie Sfàntul Apostol Ioan Teologul:

Daca zice cineva: „Iubesc pe Dumnezeu”, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este, pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau (I In 4, 20-21).

Intre poruncile Domnului se mai numara si aceasta:

Cand veti savarsi toate cele poruncite voua, sa spuneti: „Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori sa facem am facut” (Lc. 17,10).

Aceasta este smerenia, fara de care virtutile noastre nu pot sa placa lui Dumnezeu. Si dragostea are insa cu ea o legatura foarte stransa, asa incat nu pot fiinta una fara cealalta. Or, in asezarea dumneavoastra duhovniceasca se vad frica, indoiala si tulburare, care nu au loc acolo unde este buna mireasma a dragostei si smereniei, fiindca Domnul ne porunceste: invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Nimeni nu se poate lauda ca este fara de pacat; chiar si apostolii se recunosteau pacatosi: Sfantul Apostol Pavel zice: Domnul a venit ca sa mantuiasca pe pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu (I Tim. 1,15); asijderea si Sfantul Petru isi aducea aminte intotdeauna de pacatul sau; numerosi oameni care au dus viata duhovniceasca, pana si sfintii, se socoteau pe sine pacatosi, dar nu se tulburau, fiindca isi vedeau mantuirea intemeiata nu pe virtutile lor, ci pe suferinte­le si milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos. Dumneavoastra va si socotiti pacatoasa, va si ve­deti virtutile, insa va tulburati cu duhul – si toate acestea alcatuiesc in dumneavoastra un haos intunecat, care nu lasa lumina dreptei socotinte sa fie in dumneavoastra.

Din cate spuneti, cel mai mult va tulbura faptul ca nu puteti sa va rugati cu pace in biserica, impreuna cu toata lumea: dupa ce iesiti va simtiti ca si cum n-ati fi fost acolo, pe cand acasa va rugati mai bine si inaltati rugaciuni cu umilin­ta. Nu intelegeti ca aceasta este o mare inselare, care va lipseste de liniste; atunci cand, rugandu-va in singuratate, credeti ca va rugati bine, sa fiti incredintata ca rugaciunea aceea este neplacuta lui Dumnezeu, chiar daca ati avea lacrimi si simtamantul de umilinta: daca toate acestea sunt lipsite de smerenie adanca, avem de-a fa­ce cu inselarea. In rugaciunea bisericeasca, dumneavoastra, cautand simtamantul de acasa si neaflandu-l, credeti ca nu v-ati rugat si va tulburati, iar aceasta este urmarea, roada rugaciunilor dumneavoastra de acasa; vrajmasul va inalta pana la ceruri si va arunca pana in adanc; acolo va inalta, iar aici va doboara si va pricinuieste tulburare, ceea ce si dovedeste ca rugaciunea dumneavoastra este intemeiata pe semeata cugetare. Rugati-va simplu, fara sa cautati in dumneavoastra harisme inalte, socotindu-va nevrednica de acestea: atunci va veti linisti. Chiar daca vedeti raceala in rugaciunea dumneavoastra, cu atat mai mult sa aveti smerenie, gandind ca sunteti nevrednica, dar fara sa va tulburati: fara indoiala, Domnul va socoti ca rugaciunea aceea este mai presus decat cea despre care credeti dum­neavoastra ca este buna.

Luati exemplul vamesului si fariseului, ce se rugau in templu: fariseul se ruga cu parere de si­ne, pe cand vamesul se ruga cu smerenie si nu isi avea nadejdea de mantuire in neprihanirea sa, ci, marturisindu-si pacatele, se ruga cu smerenie – si l-a auzit Cel ce da intotdeauna iertare celor smeriti. Dimpotriva, fariseul a fost lepadat.

Sfantul Isaac Sirul invata: „Rugaciunea celui ce nu se socoate pacatos nu este bineplacuta inaintea lui Dumnezeu”. Iar harismele in rugaciune se dau celor vrednici de asta si smeriti, pe care acestea nu-i vatama, ci le aduc [folos] – iar cine se roaga cu parere de sine se afla intr-o mare primejdie. Va propun cugetarea unui barbat intelept, intemeiata pe adevar si pe experienta:

“In cea mai mare primejdie ii pune lucrarea diavolului pe cei inselati de parerea ca au sfintenie; de obicei, oamenii de felul acesta se rup, mai mult sau mai putin, de obiectele vietii fizice, prin nevointele trupesti subtiaza fìrea materiala si dezvolta in ei viata propriu-zis sufleteasca, dar intr-o directie gresita. Aceasta ii face in stare sa primeasca impresii care sunt in parte duhovnicesti, drept care si duhul rau devine mai apropiat de ei. Duhul rautatii umple sufletul visatorului cu naluciri ale luminii, cu ganduri inguste, insa foarte exaltate; dupa ce a starnit in el o deosebita incredere in sine, il abate de la adevar si face din el o jertfa a superstitiei, iar apoi si fanatismului. Visatorul devine dusman neimpacat al oricui nu este de acord cu el in vreo privinta, intarind in el tot mai mult parerea de sine, in cele din din urma duhul rautatii il face pe visator sa ajunga intr-o neoranduiala desavarsita atat a vietii, cat si a gandurilor”.

Cu privire la rugaciunea bisericeasca sa stiti ea este mai presus decat rugaciunea dumneavoastra de acasa, pentru ca ea este inaltata de catre un intreg sobor de oameni, din care multi aduc lui Dumnezeu rugaciuni preacurate din inimi smerite, pe care El le primeste ca pe o tamaie de buna mireasma – iar impreuna cu rugaciunile acestea sunt primite si rugaciunile dumneavoastra, chiar daca sunt neputincioase si nimicnice. Iata care e sfatul meu: nu parasiti rugaciunea bisericeasca, ci luati parte la ea cu smerenie si nu va tulburati de faptul ca parca nu v-ati rugat si parca n-ati fost acolo, ci alungati acest gand, iar pentru rugaciunea de acasa sa nu va inaltati si atunci veti avea pace. Sa stiti ca roadele trufiei si semetiei sunt tulburarea si neoranduiala, iar roada smereniei este pacea si linistea; din trufie a venit tot raul, iar din smerenie tot binele; ca atare, cercetandu-va asezarea duhovniceasca, urmati cele de folos”.

*

“Din scrisorile dumneavoastra vad ca sunteti in cautarea mantuirii sufletului. In acest scop, ati dori sa parasiti lumea, insa nu puteti face asta, intrucat sunteti datoare sa va ingrijiti de copii si gospodarie. Din cate imi amintesc, in prima dumneavoastra scrisoare scriati ca aveti iubire de Dumnezeu, iar in ultima scrieti ca uneori simtiti bucurie, iar alteori – intristare si tulburare. La aceasta va voi raspunde ca toti crestinii ortodocsi sunt datori sa traiasca potrivit poruncilor lui Hristos si ca in fata lui Dumnezeu nu ne putem indreptati pentru neimplinirea lor decat cu preascumpele Sale merite si prin adevarata marturisire pocainta pentru faradelegile noas­tre. Trebuie, de asemenea, stiut ca viata crestina este lupta duhovniceasca, dupa cum scrie Sfan­tul Apostol Pavel: lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui si asa mai departe (Efes. 6, 12), iar Sfantul Apostol Petru scrie: vrajmasul vostru, diavolul, umbla ca un leu racnind, cautand pe ci­ne sa inghita (I Pt. 5, 8). Vrajmasul cel atotrau se straduie din rasputeri sa-i razboiasca pe crestini, inselandu-i cu desertaciunea acestei lumi, si cu trufia vietii, si cu pofta trupului. El se inarmeaza si mai mult impotriva celor care vor sa se apro­pie de Dumnezeu. El ii lupta si din partea dreap­ta, si din partea stanga; daca nu poate sa-i traga in pacate grosolane, prin parerea despre virtuti­le lor ii duce in semeata cugetare si, inselandu-i, le intuneca ratiunea si ii instraineaza de Dumne­zeu in asa hal, ca dezmatatul care se leapada de dezmatul sau se poate impaca, prin pocainta, cu Dumnezeu mai degraba decat cel inselat cu paruta sa sfintenie; tocmai de aceea v-am prevenit, ca sa nu vi se para ca aveti iubire de Dumnezeu – aceasta este culmea desavarsirii – si atunci, cum vom cuteza sa ne inchipuim ca am dobandit-o? Chiar daca aveti cateodata parte de simtaminte mangaietoare si lacrimi, nu trebuie sa va bizuiti pe ele si sa le socotiti drept un lucru mare, ci mai mult trebuie sa va smeriti, socotindu-va nevred­nica de asemenea harisme.

Sfintii Parinti, cu cat erau mai presus cu via­ta, cu atat mai mult se defaimau pe ei insisi si se smereau, iar smerenia atragea si mai mult la ei harul si darurile dumnezeiesti. Smerenia este o arma nebiruita impotriva tuturor curselor vraj­masului, insa dobandirea ei e ostenicioasa, iar celor ce vietuiesc in lume chiar aproape de neatins – iar dumneavoastra, chiar daca va mustrati singura cu vorbele, acestor vorbe nu li se poate da crezare de nu veti dobandi adevarata smerenie a inimii.

Vad ca cititi cartile sfintilor invatatori ai Biseri­cii, dar cartile sunt o padure in care fara o calauza iscusita te poti rataci si primejdui, precum au si patimit multi, din pricina nadajduirii lor in sine. Asupra celui ce se apuca de vietuirea inalta si cauta in sine vedenii si desfatari duhovnicesti vine mania lui Dumnezeu pentru faptul ca, fara sa-si fi vindecat mai intai partea patimasa a sufletului prin lucrarea rabdarii patimirii crucii, si-a inchipuit in mintea sa slava crucii, cum zice Cuviosul Isaac Sirul. Acelasi Sfant Isaac Sirul scrie:

„Mai inainte de a intra in cetatea smereniei, sa nu crezi ca te-ai odihnit de patimi, pentru ca cel potrivnic iti gateste tie cursa, si dupa ce ti se va parea ca te-ai odihnit multe necazuri vei avea”.

Citind acele sfinte carti, nu va apucati de vie­tuirea inalta sau de rugaciunea mintii, ci tineti-va mai mult de poruncile lui Hristos, cele de via­ta facatoare, si, vazand inaltimea lor si propria nevrednicie, cufundati-va cu gandul in adancul smereniei, spre care Domnul va cauta. Simtamintele dumneavoastra „mangaietoare” sunt foarte primejdioase: ele pot sa va amageasca si sa va intunece de tot mintea. Chiar daca ar fi fara putinta de tagada de la har, nu trebuie sa va lasati fu­rata de ele, ci, luandu-va smerenia ca ajutor, socotiti-va nevrednica de ele; harul, cercetandu-va cateodata, ne arata ce bogatie se ascunde in el, dupa care se ascunde, insa ramane cu noi pururea: dorindu-l, trebuie sa ne ingrijim pentru curatirea de patimi, iar daca suntem patimasi sa nu cutezam a visa la dobandirea lui. V-am spus de­ja ca vrajmasul ne lupta cu ispitele de-a dreapta, inaltandu-ne mintea prin parerea de sine – or, dupa spusele Sfantului Ioan Scararul, trufia e in stare si singura, fara alte pacate, sa-l dea pierzarii pe om. Asadar, atata timp cat trebuie neaparat sa traiti in lume ca sa va aranjati copiii, traiti ingrijiti-va in primul rand de implinirea poruncilor lui Hristos, iar ca sa le cunoasteti cititi Sfanta Evanghelie, Faptele si Epistolele Apostolilor, precum si invataturile Sfintilor Parinti despre patimi si virtuti. Strabatand calea vietuirii crestine, cunoasteti-va neputinta, smeriti-va si pocaiti-va inaintea Domnului pentru scaderile dumneavoastra, si nu nadajduiti nicidecum in faptele dumneavoastra, ci in milostivirea lui Dumnezeu. Pravila de rugaciune impliniti-o dupa putere si dupa cum va ingaduie imprejurarile, insa cu simtamantul vamesului, nu cu al fariseului. Sfantul Isaac scrie:

„Rugaciunea celui ce nu gan­deste despre sine ca este pacatos nu este bineplacuta inaintea lui Dumnezeu”.

De lucrare inalta si de pravila mare nu va apucati; acelasi Sfant Isaac invata ca „lucrarea cu masura nu are pret”. Paziti-va insa constiinta si nu cautati rasplata aici in mangaierea duhovniceasca: lasati aceasta in voia lui Dumnezeu, Care stie cand sa dea.

Deocamdata va ajunge atat – iar daca Domnul va va chema sa Il urmati in sfanta manastire, atunci si calea vietii duhovnicesti vi se va desco­peri practic, nu numai teoretic.

Pregatindu-va copiii pentru viata lumeasca, v-ati ingrijit sa le saditi in inimi credinta si frica de Dumnezeu, care sa ii calauzeasca pe viitor? Rugati-va Domnului ca El sa le pazeasca inimile de neghinele pe care vrajmasul le seamana printre grane”.

*

“In scrisorile dumneavoastra ma incredintati ca imi scrieti, fara fatarnicie, tot adevarul si ma rugati sa va indrum, aratandu-va randuiala de care trebuie sa va tineti in viata dumneavoastra. In scrisoarea mea dinainte v-am descris – destul de limpede, cred eu – calea vietii crestine si lupta vrajmasului impotriva celor ce do­resc sa aiba impartasire cu Dumnezeu; mai mult si mai limpede nu pot sa va spun nimic. Nu am nici cea mai mica banuiala ca ati ascuns ceva fata de mine sau ca va prefaceti, insa bag de seama ca singura nu va intelegeti si va contraziceti. Scrieti ca din scrisorile dumneavoastra am tras incheierea ca sunteti mandra, si imediat va indreptatiti „Vai, chiar ca nu-i asa… mi se spune cea simpla”, si ziceti ca asta va „mangaie mult”. Ce anume va mangaie? Lauda? Hrana pentru trufia dumnea­voastra? Si totusi, vi se pare ca in dumneavoastra nu exista trufie. Scrieti: „A-L iubi pe Dumnezeu, a-l iubi pe aproapele – iata fericirea mea! Nu pot sa-i urasc nici pe vrajmasii mei, ci imi pare rau ca ei se poarta asa; inaintea lui Dumnezeu nu voi avea de dat socoteala pentru ca as fi rasplatit cuiva raul cu rau”. Din calitatile acestea s-ar putea trage incheierea ca v-ati ridicat pe culmea desavarsirii – insa eu va incredintez ca asta s-a intamplat numai in cuvintele dumneavoastra si ca degeaba va amagiti cu aceste virtuti pe care le-ati agonisit, fara sa va intelegeti pe dumneavoastra insiva, ceea ce se vadeste din scrisorile pe care mi le-ati trimis. In continuare spuneti ca sunteti vinovata de toate pacatele, ca o zidire neputincioasa a lui Dumnezeu, si ca mai ales doua patimi va tulbura: iubirea de arginti si vrajmasul casnic – insa doar trufia va inviforeaza mai putin decat celelalte; si atunci, cum sa punem de acord lucrurile pe care le scrieti? Se stie ca pentru toa­ta nenorocirea noastra si toata instrainarea noastra de Dumnezeu vinovata este trufia si ca, dimpotriva, fericirea si apropierea de Dumnezeu vin prin smerenie. Toate pacatele noastre vin, ca niste mladite rele dintr-o radacina rea, din trufie. Aceasta se ascunde insa atat de adanc in ini­ma, incat cel ce o are nu poate s-o patrunda si s-o inteleaga daca nu i-o da Dumnezeu in vileag prin ispite. In treapta a 23-a, Sfantul Ioan Scararul scrie despre trufie ca un staret isi indemna fiul duhovnicesc sa nu se trufeasca, la care acela a raspuns: „Iarta-ma, parinte, dar in mine nu e trufie.” „Dar cu ce ai putea sa dovedesti mai bi­ne ca esti trufas decat cu vorbele acestea, cum ca nu-i in tine trufie?“, i-a zis atunci staretul. Va puteti da seama incotro bat cuvintele lui.

As vrea sa va vorbesc si despre dragoste. Dom­nul nostru Iisus Hristos ne-a descoperit in ce sta iubirea lui Dumnezeu: cine Ma iubeste pazeste po­runcile Mele (In 14, 21). Asadar, atunci cand calcam poruncile lui Dumnezeu nu mai este in noi iubirea de Dumnezeu.

Iubirea de Dumnezeu este pusa la incerca­re prin cele potrivnice – altfel, n-o putem implini decat cu inchipuirea. Cu ingaduinta lui Dumnezeu, s-a infipt in inima dumneavoastra sageata iubirii de arginti; aceasta va tulbura, nu va da pace, va impinge sa faceti orice ca sa traiti cu copiii fara sa duceti lipsa de nimic. Unde sunt credinta si nadejdea dumneavoastra, cu care vi se pare ca va intariti? Ce sa mai zicem de dragoste. Daca credem ca Pronia lui Dumnezeu ne carmuieste, trebuie sa ne supunem ei si sa primim chiar incercarea saraciei ca pe ceva ce vine din iubirea lui Dumnezeu, spre un folos sufletesc pe care noi nu-l stim. Prin saracie se intra mai usor in impa­ratia cerurilor, drept care a si zis Domnul: cu greu va intra bogatul in imparatia cerurilor (Mt. 19, 23). Dumnezeu, Bogat fiind in milostivire, i-ar fi putut imbogati pe toti daca ar fi fost de folos lucrul acesta – El insa face altfel, potrivit judecatilor Sale preaintelepte si neurmate, in fata carora suntem datori sa ne plecam cu smerenie si sa ne supunem cu recunostinta. Copiilor dati-le o educatie morala buna, si atunci cand vor fi vrednici si le va fi de folos, Dumnezeu are puterea de a-i imbogati sau de a le darui cele de trebuinta. Impotriviti-va acestei patimi, straduiti-va sa smulgeti din inima dumneavoastra sageata ei prin nadejdea in Dumnezeu si prin supunerea fata de voia Lui; multumiti-va cu putinul ce v-a fost dat.

Tot ce place lui Dumnezeu se face cu smerenie. V-am scris deja, din Sfantul Isaac, ca lucrarea cu masura nu are pret – iar daca va veti nevoi intru priveghere si rugaciune, dar veti avea parere de sine, care va fi folosul? Scrieti ca faceti aceasta spre omorarea trupului, adica vrand sa biruiti salbaticia cu care vi se impotriveste. In aceasta privinta ascultati ce zice Sfantul Ioan Scararul in treapta a 15-a, ca din partea trupului catre suflet:

„Daca vei cunoaste neputinta cea mare a mea si a ta, prin aceasta imi vei lega mainile; daca vei taia imbuibarea, imi vei lega picioarele, asa incat nu vor putea merge mai departe; daca te vei lipi de ascultare, vei scapa de mine; daca vei dobandi smerita cugetare, mi-ai taiat capul“.

Si marele staret Apollo il mangaia astfel pe un frate luptat de patima trupeasca:

„Nu te deznadajdui de atata aprindere a trupului, ca nu se tamadu­ieste atat prin sarguintele omenesti, cat prin iubirea de oameni dumnezeiasca”.

Trebuie stiut si ca acest puternic razboi este ingaduit in pri­mul rand pentru trufie, fiindca aprinderea cea fi­reasca din noi nu ne poate birui vointa fara sa fie in noi una dintre acestea: trufie, osandirea altora, lacomia pantecelui si odihna peste masura. Aici este vorba nu de trufia lumeasca, ci de cea duhovniceasca, despre care am scris destul mai sus, aratand ca ea se poate ascunde de cel ce o are. Deasa impartasire cu Preacuratele lui Hristos Taine ar fi foarte buna si mantuitoare daca nu ar fi insotita la dumneavoastra de cartire si de osandirea altora pentru iubirea de arginti.

A plati pentru spovedanie nu este deloc o lege, ci este chiar impotriva legii bisericesti. Propovaduitorul grec Ilie Miniat se ridica cu putere impotriva acestui obicei. El nu se trage insa nicidecum de la fetele duhovnicesti, ci mai mult de la cei ce se pocaiesc, care isi arata prin aceasta recunostinta, si a ajuns sa fie privit ca ceva ne­cesar. Sunt insa multi care se descurca si fara el. In aceasta privinta judecata dumneavoastra este nedreapta: potrivit poruncii bisericesti si apostolesti, trebuie sa-i cinstiti pe preoti ca pe niste slujitori ai altarului, caci fara ei nu se poate mantui nimeni, si sa le faceti parte din averea dumneavoastra, pe cat va sta in putere, spre nevoile lor pentru ca cei ce slujesc altarului au parte de la altar (I Cor. 9,13). La spovedanie puteti sa-i lasati bani preotului sau nu, dar sa-l judecati pentru greselile lui nu este deloc treaba dumneavoastra: oaia nu-l judeca pe pastor, oricum ar fi el. A-l judeca pe preot inseamna a-L judeca pe insusi Hristos: paziti-va de aceasta din rasputeri!

*

“Doriti sa va pastrati grija pentru mantuirea sufletului, si dupa cat se vede va impliniti dorinta cu fapta: spuneti ca in dumneavoastra are loc o lupta neincetata si ca pe zi ce trece ies la lumina noi neajunsuri. Pai, lucrul acestea este de trebuinta neaparata in nevointa crestinului: noi ne luptam impotriva duhurilor rautatii iar acestea se lupta impotriva noastra prin propriile noastre patimi. Uneori suntem biruiti, alteori biruim; uneori cadem, alteori ne ridicam, si dupa masura smereniei noastre capatam aju­torul dumnezeiesc. Avem neaparata nevoie de aceasta arma puternica impotriva vrajmasilor – dar cum sa ne smerim daca nu ne cunoastem neputinta cunoscandu-ne neajunsurile? Tocmai acestea ne smeresc. Cititi in Filocalie, la Sfantul Grigorie Sinaitul, la sfarsitul capului 117: „Daca nu va fi biruit omul… nu se va putea smeri”. Acolo se scrie amanuntit si foarte folositor despre aceasta. Vad ca vreti sa traiti in lume pustniceste, fara caderi, si vreti ca sufletul dumnea­voastra sa fie intotdeauna cu Dumnezeu, si intrebati daca in lume poti ajunge sa iti tai poftele la fel ca in insingurare, si cum se poate incepe lu­crarea aceasta. Ca raspuns ati primit impotriviri puternice fata de planurile dumneavoastra, si neavand puteri duhovnicesti si smerenie nu puteti ramane neclintita in aceste planuri. Asta inseamna ca intreprindeti sau doriti sa impliniti in viata dumneavoastra o nevointa mai presus de masura si de asezarea sufleteasca pe care o aveti. Trebuie sa incepeti prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, care ne-au fost date prin Evanghelie, si atunci cand, straduindu-ne sa le implinim, ne vedem nestatornicia si neputinta, nu trebuie nicidecum sa ne tulburam, ci trebuie sa ne smerim si sa ne pocaim.

Chiar daca ati merge neabatut pe calea poruncilor lui Dumnezeu, sa va temeti de primejdie din cealalta parte: vrajmasul va incerca mereu sa va amageasca prin semeata cugetare si prin parerea ca v-ati indreptat, vanandu-va prin acestea in chip subtire – iar dumneavoastra, neavand inca smerenie, dar vazandu-va implinitoare a poruncilor, va puteti abate pe nebagate de seama spre gandurile acestea. Trebuie sa va amintiti cat mai des cuvintele Domnului:

Cand veti savarsi toate cele poruncite voua, sa spuneti: „Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori sa facem am facut” (Lc. 17, 10).

Prin aceasta puteti alunga semeata cugetare. Oricum, intrucat suntem inca departe de implinirea poruncilor lui Dumnezeu, trebuie chiar de nevoie sa ne smerim si sa ne pocaim, dupa cum scrie Cuvio­sul Marcu Ascetul in „Cuvantul despre pocainta”, intotdeauna avem nevoie de pocainta, insa noi vrem sa ne vedem ispravile: dar de ce credeti ca in rugaciunea sa Sfantul Efrem spune: „Asa, Doamne Imparate, daruieste-mi sa vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu”? El vrea sa zica nu ca trebuie sa pacatuim dinadins, ci ca trebuie sa ne vedem pacatele facute atat inainte, cat si acum, si nicidecum sa nu deznadajduim,. ci sa ne pocaim, socotindu-ne in mintea noastra cei mai de pe urma dintre toti oamenii.

In Filocalie, dupa ce vorbeste despre cele sapte lucrari trupesti, Sfantul Petru Damaschinul spune:

„Si atunci incepe mintea a vedea gresalele sale ca nisipul marii – si acesta este inceputul luminarii sufletului si semnul sanatatii lui”.

Vedeti? Dupa savarsirea multor virtuti vede pacatele sale, iar nu ispravile. Nici Sfantul Isaac Sirul nu zi­ce sa cautam vederi inalte, ci ne arata nemijlocit spre poruncile dumnezeiesti. Va sfatuiesc sa va straduiti sa impliniti poruncile, dar sa nu va tulburati atunci cand se intampla sa gresiti in vreo privinta, ci sa va pocaiti si sa va smeriti: cand va fi in inima chezasia smereniei, veti si avea ajutor de la Dumnezeu pentru a savarsiti lucrurile bu­ne si pentru a va abate de la cele potrivnice. Iar pricina poticnirilor noastre sta, potrivit Sfantului Ioan Scararul, in trufie: „Unde s-a savarsit caderea in pacat, acolo a mers inainte trufia.“ Asadar, sa ne straduim a ne folosi neputintele pentru a dobandi smerita cugetare, fiindca aceasta este nimicitoarea trufiei, pe care noi nici n-o bagam de seama in noi insine. Va necajiti ca va osanditi aproapele: daca ne vom smeri, nu-l vom mai judeca pe aproapele nostru. Sa ne rugam cu smere­nie, asemenea vamesului, si Dumnezeu va primi rugaciunea noastra, fiindca primeste rugaciunea celor smeriti si aude cererea lor, pe cand noi insine nu avem dreptul sa pretuim rugaciunea noas­tra, ca ne rugam cu osardie. Dumnezeu stie pretul ei, iar daca ne-o vom pretui singuri, suntem in primejdia ca ea sa fie fariseica.

Sunteti nedumerita cu privire la post: aflandu-va la rude, va vedeti silit sa mancati de dulce, iar de cerut sa gateasca pentru dumneavoastra mancare de post va temeti sa cereti, ca nu cumva sa dati prilej sa se spuna ca va socotiti mai pre­sus de altii si ca va ingamfati. Intrebati ce sa fa­ceti intr-o asemenea situatie. Nu vreau sa va leg, insa va dau urmatorul sfat: dupa parerea mea, nu trebuie sa va temeti sa va rugati rudele sa ga­teasca pentru dumneavoastra mancare de post. Asta nu inseamna sa va dati aere. Nicidecum, ci indepliniti datoria ascultarii fata de Sfanta Bise­rica: cu ce sa va dati aere? Vazandu-va, si altii va vor urma exemplul. Dar daca veti manca de dulce, si altii se vor lua dupa dumneavoastra si nu se vor teme ca gresesc, iar dumneavoastra veti fi atunci de doua ori vinovat: si pentru sine, si pen­tru ei. Ce va pasa ce se va spune despre dumnea­voastra? Nu dati atentie, ci fiti linistit. Daca rudele dumneavoastra mananca de dulce pentru ca sunt bolnave, au o oarecare indreptatire, insa bineinteles ca si ele trebuie sa se pocaiasca pen­tru aceasta – dar daca fac aceasta doar pentru ca se tem de gura lumii, nu este deloc bine. Stiti ce plata a hotarat Domnul pentru neascultarea fata de Biserica?…

Dintotdeauna v-ati socotit un om rabdator si bineinteles ca in felul acesta v-ati mangaiat, insa asta nu va e de folos. Acum vi s-a dat in vileag neputinta, cele ce se intampla va tulbura, va nelinistesc, si va cunoasteti nerabdarea si neputinta. Trebuie sa va smeriti. Vedeti in asezarea dumneavoastra duhovniceasca doua lucruri care se bat cap semetirea si deznadejdea. Bineinteles, va dati seama ca aceasta vine de la vrajmasul, dar nu va puteti lupta cu ele, si amandoua sunt foarte apasatoare pentru suflet. Poate ca intelegeti pricina lor. Dupa cum scriu Sfintii Parinti, ele vin din trufia duhovniceasca, si din pricina putinatatii smereniei si ne vine greu sa le tinem piept: impotriva amandorura trebuie sa ne smerim”.

(Sfantul Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Editura Sophia, 2011)

Din sfaturile duhovnicesti ale Staretului Nicon al Optinei

2

“… Aceasta pace dum­nezeiasca poate dainui in toate imprejurarile grele. Se intampla ca dintr-un anumit punct de vedere omul sa fie nefericit, sa vina peste el necazuri cumplite, dar in suflet sa aiba pacea lui Dumnezeu, sa fie fericit”.

2

Invataturi duhovnicesti scrise de Cuviosul Nicon monahiei Ambrozia O.

(fragmente)

“Chiar daca oamenii se fatarnicesc inaintea noastra, noi trebuie sa ne purtam natural, fara sa ne gandim la fatarnicie.

Supararea, mania sunt pacatoase. Insa, daca ne departam de ceilalti oameni pentru a ne indrepta pe noi insine, pentru a ne impaca cu noi insine, acest lucru este ingaduit. Parintele Moise Optineanul, cand se mania sau se tulbura, pleca in camera cealalta.

Purtarea smerita nu numai tie insuti iti aduce folos, ci si asupra celor din jur are o influenta binefacatoare.

Numai nu osandi pe niciunui dintre oameni.

Cand a sosit vestea despre moartea Pasei, au aparut intrebarile – cum ar trebui sa fie pomenita, imbracata si asa mai departe? Batiuska a spus:

„Temeti-va, copii, sa anticipati judecata lui Dumnezeu. Cat de cumplit este sa osandim! Domnul nu a osandit-o pe desfranata… Cuviosul Iacov, dupa niste pacate de moarte, dupa cainta si o viata pocaita a devenit sfant. Nu exista pacat, care sa biruiasca milostivirea lui Dumnezeu daca omul se caieste sincer. Temete sa anticipezi judecata lui Dumnezeu, osandindu-i pe oameni. Potrivit cu cinul ei trebuie sa fie pomenita si imbracata“.

Exista si o alta parere despre acest lucru, care, desi nu este de acord cu parerea batiuskai, insa, tot dupa spusele lui, este ingaduita si vine tot din simtaminte de evlavie – calugarul sa fie amenintat ca va fi lipsit de inmormantare calugareasca. Sa fie pentru ceilalti un exemplu infricosator. In proloage exista o asemenea povestire. Pentru iubirea de argint un mo­nah a fost lipsit chiar si de o inmormantare crestina.

2Semnul crucii este totuna cu rugaciunea rosti­ta. Daca dintr-un motiv anume nu te poti inchina, poti inlocui acest lucru cu rugaciunea. Si, chiar daca nu ai simtire launtrica, demonii si atunci se tem de semnul Crucii. Exista in proloage o povestire, cum intr-o pes­tera, in care locuiau diavoli, a intrat un evreu si s-a inchinat, pentru ca s-a speriat de ei. Ei au fugit si au spus: „Acolo este un vas pecetluit si gol, dar noi nu putem sta acolo“. Evreul, ca necrestin, era un vas gol, dar si semnul crucii facut de el a avut efect – au fugit diavolii…

Va doresc izbanda duhovniceasca, fiindca nu­mai aceasta ma bucura…

Unii se falesc cu apropierea lor (paruta sau inchipuita de ei insisi) fata de batiuska. Acest lucru este foarte rau – si pentru cei care se falesc si pentru ceilalti, caci le starneste invidia. Unii se straduiesc sa se laude cand batiuska le da ceva. Eu, cand batiuska Varsanufie ma mangaie cu ceva, ascund cu grija acest lucru fata de ceilalti. Insusi batiuska m-a prevenit, ca sa nu starnesc invidie. Caci din aceasta ingamfare se naste mult rau…

Pravila de rugaciune este sarcina duhovnicului sa o hotarasca. Exact asa este si in legatura cu Pastile. Cea mai mare parte a duhovnicilor si la noi in schit la Pasti au inlocuit totul cu cantarile pascale. Dar existau duhovnici, care nu inlocuiau nici la Pasti nici Apostolul, nici Evanghelia. Iar la Craciun se inlocuiesc numai cincisutimea si metaniile.

[…]

Nu este bine sa te superi. Sfintii Parinti intr-adins procedau asa cu ucenicii, ca sa-i dezvete sa se supere.

Nu trebuie sa iei seama la tonul cu care este spusa o expresie. Ia seama numai la tine insuti… In vechime schima era purtata cu gluga in jos, mai pe ochi, ca schimnicul sa nu-i vada pe ceilalti. Si la masa statea asa, lasand gluga schimei in jos, ca sa nu vada cat mananca ceilalti.

Cu toata fiinta ta sa-I slujesti Domnului. Iata invatatura pentru ziua onomastica.

[…]

Nu ai rugaciune neimprastiata… Oare nu din pricina slavei desarte?… Nu ai… pentru ca nu ai mintea pregatita. Cum, dar, sa o pregatesti? Straduieste-te – asa spun Sfintii Parinti- Ioan Scararul si altii, si batiuska Varsanufie asa imi spunea me­reu – straduieste-te totdeauna sa introduci mintea in cuvintele rugaciunii! Si de fiecare data cand pleaca, adu-o iarasi inapoi!

Este foarte important, spunea batiuska, sa aveti ordine in toate, atat in impartirea timpului, cat si in cadrul chiliei. Dezordinea are influenta asupra sufletului. Chiar si in deznadejde puteti cadea din pricina dezordinei. Trebuie ca rugaciunea sa fie facuta la vremea ei, samovarul sa fie pus la vremea lui, sa va sculati si sa va culcati la vremea cuvenita si tot asa. Si in chilie trebuie sa fie ordine. Mai bine sa cheltuiti timpul ca sa puneti totul in ordine, iar apoi sa pastrati ordinea…

Privegherea de toata noaptea este cea mai buna invatatoare a rugaciunii lui Iisus. Slujba este lunga. In timpul ei poti aduce mintea si inima in starea de ruga­ciune plina de evlavie. Dupa ea mergi direct in chilie, caci nu mai ai nicio treaba de facut.

Sfintii Parinti spun: daca cel ce se ineaca iti cere o mana, da-i un deget, caci altfel te poate trage si pe tine in apa. Inseamna ca trebuie sa te ingrijesti mai intai de tine, de sufletul tau si apoi si de ceilalti.

[…]

In schitul optinean inainte era mare evlavie, calugarii atingeau acolo desavarsirea duhovniceasca. Printre altele, acolo era randuit (fara niciun motiv anu­me) ca ei sa se impartaseasca doar de cinci ori pe an. De doua ori in Postul Mare, o data in Postul Adormirii Maicii Domnului, o data in Postul Craciunului si o data in Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Si acest lucru fusese randuit asa dintr-o chibzuiala adanca, pentru folosul sufletesc, iar nu din nepasare, desigur. Tratamentul doctorilor pamantesti este pro­totipul tratamentului celui mai bun, ceresc, care este impartasirea cu Sfintele lui Hristos Taine. Caci tratamentul medical, pamantesc, trebuie administrat in­tr-o anumita masura, la timpul potrivit. Iar daca este administrat fara masura si nu la timpul potrivit, este rau. Daca mantuirea ar depinde numai de cat de des ne impartasim, atunci preotii care slujesc si se impartasesc in fiecare zi ar trebui, se pare, sa se mantuiasca toti. Sfantul Ioan Gura de Aur a indraznit sa spuna ca putini dintre preoti se mantuiesc. Inseamna ca mantuirea nu consta numai in deasa impartasanie. Eu insa am inceput sa le dau voie fiilor mei duhovnicesti sa se impartaseasca mai des de cand s-au raspandit vestile despre inchiderea bisericilor.
In ultima noastra convorbire, cand ne-am plimbat impreuna prin padurea Optinei, 1batiuska Varsanufie, presimtindu-si parca grabnicul sau sfar­sit, a cantat irmoasele Intampinarii Domnului. Ii pla­ceau mult aceste irmoase… Si a spus atunci ca le canta pentru ultima data, ca in anul urmator nu le va mai canta. Era iarna… Iesind pe portile schitului, am luat-o la dreapta, spre satul Praski. Pe drum batiuska a admirat frumusetea naturii, frumusetea padurii Optinei. (Batiuska Nicon a gasit mai tarziu chiar o no­tita despre aceasta – poate ca batiuska Varsanufie a vrut sa-i lase o invatatura pe aceasta tema). Batiuska a admirat frumusetea pinilor seculari. Iar acolo, sub un copac, erau adunate lemne de foc. Si a facut o com­paratie: un pin frumos, viu – si sub el lemne taiate, facute bucati!… Asa este si cu omul. Cat timp locu­ieste in el Duhul lui Dumnezeu, ii vedem infatisarea placuta, frumusetea. Iar cand moare si sufletul ii pa­raseste trupul, toata frumusetea lui dispare si totul se transforma intr-o gramada de glod urat mirositor. Cat de fericit este acela care poate transpune aceasta frumusete in linii, in cladiri frumoase, asa cum face Arhitectul. Sau altul, iubind frumusetea, o transpune in imne sau o zugraveste in tablouri. Insa mai fericit, de o suta de ori mai fericit este acela care poate vedea frumusetea in sufletul omului, care poate vedea chipul lui Dumnezeu in om. Nimic nu se poate compara cu frumusetea chipului lui Dumnezeu, care se poate vedea in suflet. De aceea batiuska ne ruga: nu osanditi pe nimeni, nu osanditi pe niciun om! Dimpotriva, intampinati-l pe fiecare cu sentimentul ca aveti inaintea voastra chipul lui Dumnezeu, intampinati-l cu bunatate, cu nadejdea de a gasi in el numai ce este bun. Inchipuiti-va ca in fata voastra este o cladire frumoasa, un palat stralucitor. Veti admira liniile frumoase ale arhitecturii lui, coloanele lui zvelte, stralucirea oglinzilor si desenele frumoase ale pardoselilor lui. Nici prin cap nu va va trece sa cautati gropile lui de gunoi, latrinele si sa simtiti mirosul lor urat. De ce, asadar, cand intalnim un om, nu admiram frumusetea lui sufleteasca, chipul lui Dumnezeu, care se afla in sufletul lui, ci scormonim in neputintele lui, asa cum fac cei care osandesc? Nu osanditi pe niciun om – ne ruga batiuska – ci amintiti-va totdeauna ca in el exista chipul lui Dumnezeu! Si cand am intrat eu in schit, batiuska mi-a spus ca la intalnirea cu orice om sa ma aplec, fara sa fac deosebire, ori ca e batran, ori ca e tanar, cinstind in fiecare chipul lui Dumnezeu… Au trecut nouasprezece ani de cand a murit parintele Moise, schiarhimandritul Optinei, si nu s-a alcatuit biografia lui desi nu era lipsa atunci de calugari invatati. Pricina este aceea ca trebuia (sa astepte) momentul ca sa se potoleasca patimile. Fiecare nevoitor, chiar fiecare sfant, are vrajmasi deoarece pe pamant nu se afla nimeni care sa fie fara de pacat. Intotdeauna se gasesc oameni, care nu privesc cu ingaduinta slabiciunile omenesti. De aceea si este nevoie de timp ca cei nemultumiti sa moara sau sa se caiasca pentru nemultumirea lor si atunci viata staretului Moise va fi scrisa.

Episcopul Trifon, cand m-am hotarat eu sa plec la Optina si i-am pus o intrebare, printre altele, si despre spiritism (de care eram atras uneori), mi-a spus: va sfatuiesc sa va amintiti cuvintele apostolului: “prin credinta traim, nu prin vedenie“! Feluritele ve­denii sunt necesare numai pentru cei sovaielnici, care au putina credinta. In aceste povestiri, care circula din mana in mana in manuscrise, in legatura cu aceste vedenii, sunt atatea adaosuri si modificari, de aceea este mai bine sa ne ferim de toate povestirile si vedeniile scrise de mana. De ce a inceput Patriarhul Nicon indreptarea cartilor bisericesti? Pentru ca erau scrise de mana si in ele se strecurasera multe greseli grosolane, care schimbasera sensul.

Noi nu putem face nimic prin puterile noastre, din pricina neputintelor noastre. Absolut nimic, m-am convins de asta. Omul trebuie sa se smereasca. Nimic din tot ce este omenesc nu este vesnic. Ce priveliste uimitoare era in Egipt cand Pahomie cel Mare era indrumatorul atator monahi. Dar ei s-au impartit in mai multe manastiri. Iar in 1manastiri peste fiecare zece monahi a fost randuit un staret. Si iata, chiar in timpul infloririi monahismului, Domnul i-a aratat lui Pahomie cel Mare in vedenie care va fi sfarsitul tuturor acestora. Oricat de mare ar fi un lucru, dupa voia lui Dumnezeu totul se preface in nimic. Un singur lucru trebuie sa-l tinem bine minte si de un singur lucru sa ne ingrijim – de mantuirea sufletului, iar toate celelalte sunt vremelnice. Si numai intr-atat trebuie sa le pretuim intrucat ne sunt de folos in lucrarea mantuirii sufletului nostru. Ce folos vom avea „daca vom castiga lumea toata, iar sufletul ni-l vom pierde?”

Ce nesimtire am eu, a spus mai departe batiuska despre sine, nu mi-e mila de nimeni. Iata, in Optina, la ince­put s-a propus sa fie adapostiti 50 de refugiati. Noi ne-am ingrijorat. Unde sa-i adapostim, cum si unde vor sta oaspetii daca toate casele de oaspeti vor fi pline? Totusi i-am adapostit. Si nici n-am bagat de seama – traim ca si inainte. Casele de oaspeti sunt ocupate cu refugiati, schitul incetul cu incetul ne este luat, gradinile la fel… Dar noi traim tot ca inainte… In cele din urma am venit la Kozelsk. Si aici traim bine… Dar mi se pare ca, daca si de aici va trebui sa plecam, vom cadea in deplina saracie… Cand batiuska Varsanufie m-a invaluit cu mantia sa, a spus: „Si veti ramane toti fara acoperis si adapost…” si iata, tocmai atunci, poate, vom simti mai bine Pronia lui Dumnezeu. Tocmai atunci, poate, vom primi acea inalta mangaiere a ajutorului lui Dumnezeu, pe care acum nici nu ne-o putem imagina. Cat de mult imi place ideea exprimata in „Pribeagul”, in testamentul lasat de cneaz fiului sau:

„Te conjur sa-ti amintesti de Dumnezeu, sa-ti pazesti constiinta, sa fii prudent, bun, chibzuit, sa te porti cu supusii cat se poate de binevoitor. Sa nu-i dispretuiti pe cersetori si pe straini, amintindu-ti ca si raposatul tau tata in saracie si in pribegie si-a gasit linistea si pacea sufletului sau chinuit…“.

Va rog, asadar, aduceti-va aminte de mantuirea sufletului vostru si paziti-va de orice pacat!

Va rog, copilasi, fiti mai atenti cu rugaciunea! Mai bine sa nu cititi tot (daca nu aveti mult timp), dar sa cititi cu atentie. Infricosator este cuvantul ce se spu­ne in Sfanta Scriptura: „blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului cu nepasare”.

Cincisutimea (rostirea rugaciunii mintii de cincisute de ori) trebuie sa o savarsiti fara graba. In schit, in vremurile bune, imi trebuia pentru ea nu mai putin de o ora si un sfert. Episcopul Ignatie spune ca numai pentru o suta trebuie 30 de minute. Dar, desigur, nu exista un termen anume. Cum si cand ii este fiecaruia mai usor. In timpul navalirii gandurilor, uneori, unora le convine sa zica mai repede ca sa alunge gandurile… Cum poate fiecare…

Doctorii spun ca, daca omul mananca tot timpul numai hrana dulce, este rau. Daca nu consuma nimic acru, amar sau sarat, ci numai zahar, este foarte rau, omul poate chiar sa moara din aceasta pricina. Iar voi cereti intotdeauna numai mangaieri si asteptati de la mine numai mangaiere. O sora mi-a spus: „Suntem slabi, nu putem trai fara mangaiere. Poate mai tarziu, dupa vreo 10 ani, cand ne vom desavar­si, atunci poate…”. Daca veti astepta 10 ani si dupa aceea veti fi incercati numai de necazuri, veti cadea intr-o asemenea mandrie incat va fi cu neputinta sa se mai faca ceva cu voi. Si la Domnul Dumnezeu exista o asemenea judecata, cum ca omul ales de Dumnezeu se cunoaste dupa faptul ca ii sunt trimise neincetat necazuri si dureri. In Psaltire, cand am citit, mi-am oprit atentia la cuvintele:

„De osteneli omenesti n-au parte si cu oamenii nu sunt biciuiti. Pentru aceea ii stapaneste pe ei mandria” (Ps. 72, 5-6).

Noi, oamenii, trebuie sa traim in osteneli si necazuri, trebuie sa primim lovituri. Sfintii Parinti priveau necazurile astfel: se bucurau cand erau ispititi… Despre un adevarat ascultator se spune ca nu observa necazurile, chiar daca are necazuri tot timpul.

Spre folos, daca stii ceva, poti spune, insa nu ca invatator. Vasile cel Mare spune:

Citeste pentru a te invata pe tine insuti si a-i invata pe ceilalti atund cand este nevoie“.

Trebuie totdeauna sa tinem bine minte – aceasta este infricosatoarea lege a vietii1 duhovnicesti: daca osandesti pe cineva pentru ceva anume sau te tulbura ceva al altcuiva, exact acelasi lucru te va ajunge si pe tine. Vei face si tu lucrul pentru care l-ai osandit pe celalalt sau vei suferi de acelasi defect. Si eu de multe ori am observat in mine insumi implinirea acestei legi. Imi aduc aminte cum m-a cuprins tristetea odata, pentru ca dupa iesirea din biserica i-am amintit parintelui arhimandrit despre un lucru, care ii era trebuincios tot lui. Doar ca puterile pe atunci ii slabisera mult. Si, epuizat fiind, s-a suparat si mi-a raspuns: „Acasa trebuie, nu acum sa vorbim“. Si m-a cuprins tristetea. Ma gandeam, tot pentru el… Iar el s-a purtat asa… Am hotarat sa nu-i mai spun… Insa apoi m-am gandit: monahul trebuie sa se smereasca. El a spus doar ca trebuie sa vorbim acasa, inseamna ca trebuie sa ma duc – si m-am dus. Acolo parintele arhimandrit mi-a vorbit cu totul altfel. S-a straduit chiar sa stearga acea impresie. Si, iata, acum eu insumi… sunt aproape asa, iar atunci m-am tulburat.

Va rog, puneti-va toata nadejdea voastra in Domnul, pomeniti binefacerile Lui aratate voua si impliniti poruncile! Nu va lipiti inima de desertaciunea lumii, tineti minte ca nu puteti sluji la doi domni, lui Dumnezeu si lui mamona! Mai ales in vremea rugaciunii – parasiti toate gandurile lumesti. Este cu pu­tinta, oare, spune Sfantul Dimitrie de Rostov, ca intr-o saptamana din 168 de ceasuri sa nu poti jert­fi un singur ceas lui Dumnezeu? Si, in acelasi timp, cand in biserica ingerii cu cutremur stau langa sfanta masa impreuna cu preotul, cand se savarseste Jertfa cea infricosatoare – noi ne gandim la diverse fleacuri. Dupa rugaciunea bisericeasca si dupa cea de acasa, pentru a pastra induiosarea, trebuie sa pastram tacerea. Caci numai un cuvant, chiar si unul simplu in aparenta, ca pe o pasare, care sta pe o crenguta, asa izgoneste din sufletul nostru acea induiosare pe care am dobandit-o in timpul rugaciunii. De aceea, cat era de bine cand se intampla, in schit, ca din biserica, mai ales dupa priveghere, sa ne raspandim in tacere pe la chiliile noastre. Cat de bun era sentimentul acesta! Te intorceai in chilie, iarasi in liniste – si induiosarea nu te parasea.

Cat de folositoare este privegherea pentru rugaciunea lui Iisus! Durata ei le acorda simtamintelor timp sa se mangaie. Iar cuvintele psalmilor si ale celorlalte cantari, desi nu sunt intotdeauna clare, totusi au o influenta binefacatoare asupra sufletului. Odata un frate i-a spus staretului:

„Ce folos am eu din citirea Psaltirii, caci nu inteleg nimic?“

– „Tu nu intelegi, dar diavolii inteleg si se cutremura“.

In mod concret putem explica acest lucru astfel. Uneori parintii isi trimit copilul la cineva si il insarcineaza sa-i transmita aceluia un anumit lucru. Copilul nu intelege si nu cunoaste lucrul respectiv, nici pe omul caruia trebuie sa-l transmita, el reda numai cuvintele mamei si ele isi produc efectul, lucrul este savarsit. Asa este si in timpul citirii Psaltirii. Citesti: „Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui“ – si demonii dispar.

A tine post inainte de impartasanie inseamna a avea evlavie. A te purta cuviincios, a nu face fapte necuviincioase, a umbla ca si cum ai fi in prezenta lui Dumnezeu. Si monahii, care, dupa cum se stie, tot timpul se poarta cuviincios, inainte de impartasanie trebuie sa se pregateasca. Asa si spun: „noi ne pregatim” – in locul cuvintelor „tinem post pentru impartasanie“, cum spun mirenii. Si chiar in cuvintele acestea se afla sensul tainei.

Cand ceri iertare, trebuie sa faci acest lucru din toata inima, cu deplina sinceritate. La fel si cand ierti si spui: „Dumnezeu sa te ierte” – in sufletul tau in acel moment trebuie sa existe sentimentul iertarii sincere, ca apoi nici sa nu-ti mai aduci aminte de lucrul respectiv, ca pacea si dragostea sa domneasca intre tine si cel care te-a suparat.

Cat de multe se spun cand se citeste Apostolul la inmormantare (Epistola intai catre Tesaloniceni, cap. 5, vs. 14):

„Va rugam insa, fratilor, dojeniti pe cei fara de randuiala“

– adica nu procedati cu cruzime, explicati-le ca ei sa se indrepteze –

mangaiati-i pe cei slabi la suflet, sprijiniti-i pe cei neputinciosi

– ocrotiti-i pe cei suferinzi si intariti-i –

fiti indelung-rabdatori fata de toti

– rabdati lipsurile unul altuia.

Luati seama sa nu rasplateasca cineva cuiva raul cu rau, ci totdeau­na sa urmati cele bune unul fata de altul si fata de toti. Dati multumire pentru toate: caci aceasta este voia lui Dumnezeu intru Iisus Hristos pentru voi. Duhul sa nu-l stingeti.

Daca va vine induiosarea, starea duhovniceasca, straduiti-va sa o pastrati.

Toate sa le incercati; tineti ce este bine

– sa le incercati de prima data si tot atunci sa le tineti.

Feriti-va de tot ce este rau! Insusi Dumnezeul pacii sa va sfinteasca pe voi desavarsit.

1Insusi Domnul va va darui pacea. Aceasta pace dum­nezeiasca poate dainui in toate imprejurarile grele. Se intampla ca dintr-un anumit punct de vedere omul sa fie nefericit, sa vina peste el necazuri cumplite, dar in suflet sa aiba pacea lui Dumnezeu, sa fie fericit. Si imi aduc aminte povestirea despre moartea unui pribeag, a unui cersetor. Tot era plin de bube, zacea, slabanogit, langa drum. Nu avea cine sa-l ingrijeasca. Insa el, avand pace in suflet, era fericit; si era atat de fericit incat, atunci cand Arhanghelul Mihail a fost trimis dupa sufletul lui, sufletul nu vroia sa iasa, sa se desparta de aceasta viata, in aparenta, nenorocita, asa ca Arhanghelul l-a chemat pe proorocul David cu psaltirea si cu alauta ca prin cantecul lui minunat sa determine sufletul sa iasa! In aceasta epistola, foarte pe scurt, se afla o invatatura pentru viata fiecaruia.

Pentru a intelege, pentru a vedea frumusetea si bucuria vietii duhovnicesti, trebuie sa cercetezi. Oamenii de acum, fara sa cerceteze, neaga direct si nu-L recunosc pe Dumnezeu si nimic duhovnicesc. Iar in Apostol se spune: „cercetati!”. Si se canta: „gustati si vedeti ca bun este Domnul“. Iar ei neaga, fara sa studieze vreun pic, fara sa cerceteze, adica fara sa cunoasca din experienta. Asemenea oameni nu pot sti, de exemplu, ce fericire este in smerenie. „Fericiti cei saraci cu duhul“. Ce fericire este in blandete, in milosardie. In sfarsit, „fericiti cei prigoniti pentru drepta­te“. Cum poate crede cel ce nu a cercetat acest lucru si nu a vazut ca si in temnita, si in prigoana poate fi fericit? Cu Hristos pretutindeni este bine, iar fara Hristos nicaieri nu exista fericire adevarata, bucurie sincera.

„Daca ramaneti intru Mine si cuvintele Mele raman in voi, cereti ceea ce voiti si se va da voua“.

Va repet, ascultati cu atentie cuvantul lui Dumnezeu in biserica si cititi-l acasa! Straduiti-va sa retineti cuvantul lui Dumnezeu. Este foarte important sa retineti cuvantul lui Dumnezeu. Caci cea mai mare parte a pacatelor noastre provine din faptul ca in acele momente nu ne amintim poruncile lui Dumnezeu. Rareori se intampla ca omul sa-si aminteasca faptul ca un lucru este oprit de Dumnezeu si, cu toate acestea, il face, dar cel mai adesea uita. Luati aminte la cat de important este sa va amintiti cuvantul lui Dumnezeu. Domnul ne fagaduieste ca atunci si rugaciunea noastra va fi auzita, desigur, daca cerem cele cuvenite, folositoare pentru mantuirea noastra.

Vazand saracirea credintei in familia noastra, as vrea sa rostesc un cuvant de invatatura.1 Daca ati ascultat cu atentie randuiala prohodirii, trebuia sa ob­servati ca toate cuvintele acelor cantari si rugaciuni se potrivesc pe deplin cu starea sufletului si cu starea duhovniceasca a celei raposate. De exemplu, „in inima mea sunt ascunse cuvintele legii tale…“. Ea era, intr-adevar, profund credincioasa si poruncile Domnului le pazea tot timpul in inima ei. De aceea moartea ma­mei mele nu imi pricinuieste durere, ci, dimpotriva, bucurie. Pe deplin i se potrivesc cuvintele: “Calatoria am savarsit, credinta am pazit…“. Asa ca pot spune ca eu nu mi-am pierdut mama prin fericitul ei sfarsit, ci am castigat-o. Caci nu despre orice sfarsit se poate spune ca este cu adevarat fericit. Ea a atins acel tel, spre care nazuim toti. Exista o traditie bisericeasca cum ca, daca langa sicriul unui raposat simti pace si bucurie, poti nadajdui ca acel om a placut lui Dumnezeu, ca viata lui a fost dreapta. Langa sicriul mamei, si cand am citit Psaltirea, si in timpul prohodirii, nu am simtit nici frica, nici tristete, ci, dimpotriva, pace si bucu­rie. Vad cu durere ca a saracit credinta si in familia noastra. Va rog, fratilor si surorilor, paziti-va credinta ca si langa sicriele voastre sa pot spune: „Calatoria am savarsit, credinta am pazit…”

Cu prilejul rostirii acestei invataturi, cineva dintre cele ce ascultau a spus: „Acest cuvant despre pazirea credintei sa fie ca un testament pentru noi…“.

Imprastierea vine pentru doua motive. In pri­mul rand, omul traieste cu totul in Dumnezeu si nu poate sa-si distraga mintea sa de la Dumnezeu. In al doilea rand, nu are concentrare launtrica si nici nu asculta ceea ce spun ceilalti. Intr-o chilie locuia un pustnic si se ocupa cu rugaciunea. A venit la el un frate, a batut la usa si i-a cerut un lucru. Parintele i-a ras­puns: „Ţi-l dau acum” si a mers in chilie dupa lucrul respectiv, insa, ajungand la jumatatea chiliei, a uitat, deoarece mintea lui era adancita in rugaciune. A mers iarasi – si iarasi a uitat. Fratele i-a amintit de cateva ori si i-a repetat. Si i-a repetat asa de multe ori. Acesta este un exemplu de imprastiere, care vine din pricina adancirii in rugaciune. Toata atentia lui era indreptata catre Dumnezeu si nu era atent la cele din exterior.

Iar, daca omul traieste numai in exterior si nu este obisnuit cu concentrarea launtrica, nici nu asculta ceea ce i se spune si nu face ceea ce este rugat. Imi amintesc de cuvintele unui mirean, care mi-au pa­truns in suflet si care mi-au fost spuse dupa tunderea in monahism. Cand eram in biserica, a venit un om care dorea sa intre in Optina, dar inca nu fusese primit. El a spus asa: „Daca nu voi ramane in manas­tire si voi merge in lume, inseamna ca iarasi ma voi imprastia“. Ce inseamna sa te imprastii, stie numai cel care a fost imprastiat si a depus un oarecare efort pentru a se aduna. Si, intradevar, omul in inima si mintea sa este o casa, sau un depozit, in care totul este adunat si pastrat. Daca imprastii semintele pe camp dupa aceea va fi cu neputinta sa le aduni pe toate, deoarece unele vor fi mancate de soareci, viermi, pa­sari si asa mai departe. Trebuie iarasi sa semeni grau, iar apoi sa aduni spicele. Acesta este modelul vietii imprastiate. Omul a luat si a imprastiat toata comoa­ra sa. Nu a luat aminte sa vada daca ea sta bine la el. Apoi si-a dat seama de propria sa greseala, dar a fost prea tarziu…

Totul creste la om. Cresc trupul, sufletul, creste parul, cresc si patimile, si virtutile. Doctorii spun ca chiar si dintii cresc, insa noi nu observam acest lucru, pentru ca datorita mestecarii hranei ei se rodeaza. Trebuie sa ne straduim sa lasam sa creasca ceea ce ne este necesar, de exemplu, virtutile. Si sa se rodeze ceea ce nu ne trebuie.

In Evanghelie se spune: „Fiti intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii“. Aceasta inseamna ca, atunci cand esti ocarat, sa nu te superi. Iar la minte sa fii om matur”.

(Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009)

Sfaturi duhovnicesti ale Cuviosului Pahomie din Chios

1Câteva sfaturi duhovnicesti de la Cuviosul Pahomie din Chios (1839-1905), duhovnicul Sfinților Nectarie din Eghina și Antim din Chios. Cuviosul Pahomie a lăsat în urma sa o moștenire duhovnicească de mare preț, prin pilda vieții sale și prin cuvintele cu care a povățuit necontenit sufletele celor care îl cercetau. Mai jos puteți citi și viața Cuviosului Pahomie.

• Numai aceasta cer, Doamne: luminează-mă ca să cunosc voia Ta, dă-mi putere de a o săvârși. Vai mie, ticălosului şi întinatului.

• Tot binele pe care îl faci fraților tăi, Hristos îl primeşte ca pentru El.

• Cel ce ascultă pe altul grăind împotriva fratelui său pe la spate, şi merge spunând mai departe, acela nu va fi iertat nici în viaţa aceasta, nici în cea viitoare.

• Întotdeauna să te micșorezi pe tine însuţi şi să nu te îndreptăţeşti; să arunci vina asupra ta, şi așa te vei odihni.

• Pravila ta, cu mare grijă să o faci.

• Cu simplitate să trăieşti, adică, dacă ţi-a spus cineva un cuvânt tulburător, să îl rabzi, sau dacă te-a defăimat ori umilit cineva, să nu răspunzi cu rău, ci să rabzi duşmănia.

• Să fii rotund (n. tr.: adică să nu fii colţuros din fire).

• Să îţi vădești gândurile în chip simplu.

• Să păzeşti atenţia minţii tale.

• Atenţia se mai numeşte ţinere a minţii, păzire a inimii, trezvie, liniştire a minţii.

• Când te rogi, să înţelegi cele rostite.

• Păzeşte micșorarea de sine, căci este mai presus de tăcere; aceasta înseamnă să nu râzi, să nu flecărești şi să nu grăiești de rău.

• Nimic nu te îndepărtează mai mult de păcat precum amintirea morţii.

• Întotdeauna să rostim Rugăciunea (n.tr. rugaciunea minţii), oriunde s-ar întâmpla să fim.

• De câte ori te ocărăşti pe sineţi, să nu te temi de înşelare.

• Nu voia mea, ci voia Domnului nostru.

• Trebuie să fiu mereu pregătit pentru moarte, să trăiesc ca şi când este ultima zi din viaţa mea.

• Întotdeauna să ascult de Bătrânii mei.

• Trebuie să-mi tai voia proprie; atunci când gândul îmi zice să privesc undeva, eu să nu privesc, iar când îmi zice să spun vreun cuvânt, eu să nu-l spun.

• Neîncetat trebuie să mă prihănesc pe mine însumi.

• Când oamenii te laudă, să nu-i crezi, căci lauda lor este blestem.

• Este cu neputinţă ca Dumnezeu să nu se milostivească spre cel ce se luptă în adevăr pentru mântuire.

Sfaturi duhovnicesti despre smerenie:

• Cu smerenie să-L rog pe Dumnezeu să mă păzească, şi să nu cred gândurilor mele.

• Virtutea fără smerenie, nu e virtute.

• Orice ai face, dacă nu ai smerenie şi – mai vârtos – dragoste, nu ai nimic.

• Smerenia înseamnă să nu ai nicio răutate asupra nimănui.

• Să rostesc rugăciunea (n. red.: Rugăciunea lui Iisus) cu smerenie, ca la urechea Lui.

Sursa: Antonie Charakopou, Bătrânul Pahomie – Întemeietorul Sfântului Schit al Sfinţilor Părinţi din Chios, pp. 189-194, Athena, 2003.

Viata Sfantului Pahomie din Chios (†1905)

Sfântul Pahomie s-a născut în 1840, în satul Elaia din Insula Chios. La Botez a primit numele de Panayotis Arelias.                                                                                                 Panayotis s-a născut spre sfârșitul perioadei marelui masacru al turcilor asupra populației grecești din Insula Chios, din 1822, în urma căruia locuitorii trăiau împovărați, îndurând o sărăcie lucie. Din această cauză, cei mai mulți își căutau bunul trai în Constantinopol, care, la vremea aceea, era un centru comercial.
Într-o zi, în Constantinopol, tânărul Panayotis a fost arestat de către turci, fiind învinuit că ar fi omorât un turc, cu toate că el nu făcuse decât să se apere.
În timpul nesfârșitelor ore de agonie din temniță, îngrozit fiind de condamnarea la moarte, își află mângâierea în credința sa ortodoxă. Acolo, el se rugă Născătoarei de Dumnezeu să-l scape de pedeapsa cu moartea și din temniță, pentru a-și trăi în pocăință cealaltă vreme a vieții sale.
După ce a fost eliberat, doi preoți l-au sfătuit să se ducă la Ierusalim pentru a găsi viața pe care o căuta. La vârsta de 22 de ani a fost tuns monah în Lavra Sfântului Sava din Țara Sfântă, dându-i-se numele de Pahomie.
Aici, Pahomie trăia în rugăciune neîncetată, post și citirea sfintelor cărți, ducând o pocăință profundă pentru crima sa. Împodobindu-se cu toate virtuțile, Pahomie dobândi de la Dumnezeu o cunoaștere adâncă a tainelor cerești.
S-a întors în Chios în 1865, unde a ctitorit Schitul „Sfinții Părinți din Muntele Provateiou”. De asemenea, el a reînviat viața monastică din Chios atrăgând la aceasta mulți bărbați și femei, refăcând, de asemenea, Parthenonul Sfinților Constantin și Elena din regiunea Frangovryni.
Sfântul Pahomie nu a încetat niciodată să cerceteze cărțile sfinte; râvnind bogăția acestei cunoașteri, a întemeiat o măreață bibliotecă în schit. În ciuda lipsei sale de carte, Sfântul a scris tratatul „Apărarea Adevărului”, în care amintește păcatele de moarte și învață despre mântuirea sufletului.
Pe 14 octombrie 1905, săracul, umilul, și milostivul Sfânt Pahomie adoarme în Domnul.
Prin viața și exemplul acestui sfânt, învățăm că și noi ne putem ridica din cele mai groaznice păcate, și să atragem mila lui Dumnezeu prin pocăință sinceră.
El nu este canonizat încă, dar e cinstit ca sfânt în mănăstirile pe care le-a ctitorit din nou, și în conștiința multor credincioși.
Sfântul Pahomie și Mănăstirea Sfinții Părinți din Chios au reprezentat și un exemplu ce a inspirat în viața duhovnicească pe Sfântul Nectarie Taumaturgul (†1920) și pe Sfântul Antim din Chios (†1960).
În 1866, la vârsta de 20 de ani, Anastasie (viitorul Sfânt Nectarie) a mers în insula Chios, unde a lucrat ca profesor. În această perioadă, el a vizitat Schitul Sfinții Părinți, avându-l ca povățuitor duhovnicesc pe Bătrânul Pahomie. După 7 ani, a intrat ca frate începător în Mănăstirea Sfinții Părinți din Chios, sub purtarea de grijă a Sfântului Pahomie.
După alți 3 ani, a fost tuns monah, dându-i-se numele de Lazăr, la Nea Moni din Chios. Un an mai târziu, a fost hirotonit diacon și a primit numele de Nectarie. Atunci, Bătrânul Pahomie și un bogat binefăcător local, l-au convins pe tânărul monah să își termine liceul în Atena.
În 1888, la vârsta de 19 ani, Argyrios (viitorul Sfânt Antim) a vizitat Mănăstirea Sfinții Părinți. Aici, el a primit binecuvântare de la Bătrânul Pahomie de a duce o viață călugărească atunci când avea să se întoarcă acasă, având în vedere că părinții lui, săraci fiind, și întregul sat, aveau nevoie de sprijinul său.
După ceva vreme, Argyrios s-a întors la Mănăstire, unde a devenit monah, primind de la Cuviosul Pahomie numele de Antim. După ce s-a îmbolnăvit grav, monahul Antim a fost trimis acasă de către egumen pentru a se trata. În 1909, la vârsta de 40 de ani, a primit Schima Mare de la succesorul Sfântului Pahomie, Ieromonahul Andronikos.

Sursa: JohnSanidopoulos.com

Traducere de Andrei Pirea

triadikon

Aveţi încredere în Maica Domnului până la urmă

579

Ştim că aveţi mare evlavie către Maica Domnului, ne puteţi spune câte ceva despre Maica Domnului?

– O, Maica Domnului! Fiţi fiii Maicii Domnului şi veţi vedea! Vă daţi seama cine este Maica Domnului? Stăpâna cerului şi a pământului! Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea! Este la dispoziţia fiecărui creştin. Nu există o rugăciune cât de mică, trăită, să nu te audă Maica Domnului, să nu coboare.

Vă spun încă o dată, că o fată cu viaţă foarte bună i-a spus Maicii Domnului: „Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!” Şi Maica Domnului i-a spus: „Arată-te a-mi fi fiică!” Adică să faci nişte fapte de fiică către Maica Domnului, Stăpâna stăpânelor, Stăpâna cerurilor, Mama lui Dumnezeu, cu puteri nemăsurate peste heruvimi şi serafimi. Şi totuşi, Maica Domnului este mereu lângă noi, este mereu lângă necazurile noastre. Smerenia aceasta te depăşeşte şi te face să verşi mereu lacrimi. Adică să insişti la Maica Domnului, să te rogi la Maica Domnului. Dar, dacă nu înţelegi multe lucruri, roagă-te, că vei înţelege tu. Important este că ne este de ajutor. Te scapă din starea în care eşti.
Deci, arată-te de a-i fi fiică, adică Maica Domnului să nu stea, aşa, ca la o slăbănoagă, ştii. Dumnezeu locuieşte în slăvile cerului, dar îi face plăcere să stea într-o inimă de creştin. Dar Maica Domnului, care a fost o fiinţă creată? Aveţi încredere în Maica Domnului până la urmă.

Părintele Arsenie Papacioc

Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a II-a, vol. III, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 134-135

sursa

235

Nu trebuie a se increde cineva in intelepciunea sa

2

Inteleptul Solomon zice la paremii: „Cei lipsiti de povatuitori cad ca frunzele”, iar „mantuirea se savarseste cu multa povata”. Vedeti fratilor, puterea cuvantului? Vedeti ce ne invata dumnezeiasca Scriptura? Ne sfatuieste sa nu nadajduim in noi insine, nici sa nu ne socotim intelepti, sa nu credem ca ne putem chivernisi fara ajutor; ca dupa Dumnezeu, negresit avem trebuinta de povatuitor, care sa ne poarte de grija si sa ne chiverniseasca.
Nu sunt mai ticalosi, nici mai lesne porniti spre cadere decat aceia care nu au pe nimeni ca sa-i povatuiasca pe calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiti de chivernisitori cad ca frunzele. La inceput, frunza este verde si frumoasa, apoi se usuca putin cate putin si cade si este calcata de picioarele oamenilor. Asa este si omul care nu este povatuit de cineva. La inceput are ravna spre post si priveghere, spre sihastrie si spre alte bunatati, apoi, putin cate putin, potolindu-se acea caldura si neavand pe cineva ca sa-l sfatuiasca, sa-i atate fierbinteala, pe neobservate se stinge de tot si din ravna cazand in trandavie se face rob vrajmasilor sai, care-si bat joc de dansul dupa cum le este voia.
Iar pentru cei ce au la cine nazui ca sa-si spuna gandurile, sa-si marturiseasca faptele, sa-si arate toate lucrurile si sa primeasca sfatuire, zice: „Mantuirea se savarseste cu mult sfat.” Nu zice sa se sfatuiasca cu multi, ci ca la toate lucrurile se cade sa se sfatuiasca. Insa de la inceput se ia sfat, in care are credinta si incredere. Sa nu spuna numai unele, iar pe altele sa le tainuiasca, ci pe toate sa le marturiseasca si pentru toate sa se sfatuiasca. Unora ca acestora, mantuirea se savarseste intru mare sfat.
De nu va va spune cineva toate gandurile sale si mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea si stramba sa alcatuire, diavolul, afland intr-insul vreo voie ascunsa, vreun dreptar de viata de sine izvodit, unindu-se cu acesta, il strica desavarsit. Caci diavolul cand vede pe cineva, ca de sine nu voieste sa pacatuiasca, nici nu are pornire fireasca sa creada ca face vreun rau, ca la acea pornire sa adauge si el indemn spre pacat, nici el nu-l supara sau sileste catre cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adica, du-te de curveste, nici mergi de fura, daca pricepe ca omul nu vrea si nu primeste sa le faca; ca nu-si bate capul diavolul sa ne indemne spre cele ce nu vrem. Dar daca afla vreo voie de a noastra, inclinata spre pacat, sau vreo randuiala de sine intru noi, cu aceasta ne strica, gasind cale usoara.
De aceea se zice: „Vicleanul atunci face rau, cand se va alcatui cu indreptarea noastra.” Diavolul este viclean si atunci face rau cand se uneste cu indreptarea noastra; fiindca atunci sporeste mai mult, atunci mai rau strica, atunci lucreaza cu mai multa prisosire. Fiindca de suntem stapaniti de voia noastra si urmam indreptarilor noastre, si raul pe care-l facem il socotim drept lucru bun. Astfel, ne primejduim, fara sa ne dam seama ca ne stricam, pentru ca nu pricepem nici voia lui Dumnezeu si nici nu voim a cerceta sa o aflam, deoarece ne incredem in noi insine si urmam voii noastre.
De aceea, zicea , ca „voia noastra este zid de arama intre noi si Dumnezeu”. Pricepeti puterea cuvantului? Si iarasi a adaugat: „Voia noastra este o piatra ce se impotriveste voii lui Dumnezeu.” De se va lepada omul de aceasta voie, poate zice si el: „Intru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fara prihana e calea ta!” Foarte minunat a zis! Caci daca am trecut peste acel zid de arama al voii noastre, precum a zis Sfantul Pimen, atunci vedem ca nu are prihana calea lui Dumnezeu.
Apoi batranul zice si pentru indreptare: „Cand se va uni indreptarea cu voia noastra, atunci omul se indaratniceste cu totul.” O, ce minunata alcatuire au cuvintele sfintilor! Moarte vadita este insotirea voii cu indreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticalos piere desavarsit! Caci cine il poate face sa creada ca un altul stie mai bine folosul sau? Atunci cu totul se robeste si urmeaza gandului sau si asa diavolul il surpa. De aceea, zice ca vicleanul atunci face rau, cand se alcatuieste cu indreptarea noastra.
Diavolul uraste glasul sfatuirii. Nu numai sfatul il uraste dar nici insusi glasul sfatuirii nu-l poate suferi. Chiar inainte de a incepe a face ceva din lucrul intrebat, chiar inainte de a vedea vrajmasul de pazesti sau nu ceea ce ai auzit, uraste insasi intrebarea ce o faci pentru folosul tau. De ce oare nu sufera nici sunetul intrebarii? Fiindca stie ca prin intrebare si prin cercetare se vadesc mestesugirile lui; de aceea se intristeaza mai mult decat orice cand i se descopera vicleniile, pentru ca nu mai poate sa insele dupa cum pofteste, fiindca cu intrebarea se indrepteaza sufletul.
Marturisindu-ti adesea toate gandurile, afli de la cel mai iscusit care stie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este buna; aceasta este indreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivita. Iar diavolul nu gaseste vreme sa te strice sau sa te prinda in cursa, caci te vede pururi povatuit de altul, fiind din toate partile intarit. Asa se savarseste, precum am zis, mantuirea, cu mare sfat.
Pe cat de mult vicleanul nu voieste si uraste sfatul, pentru ca pofteste sa faca rau, pe atat se bucura de cei ce n-au povatuire. Pentru ce? Pentru ca asemenea frunzelor cad. Vicleanul iubea pe acel frate despre care zicea : Am un frate, care cand ma vede, se intoarce ca un vartej. Pe unii ca acestia ii iubeste, de unii ca acestia se bucura totdeauna, care nu au nici un povatuitor, care nu intreaba pe cel ce poate dupa Dumnezeu sa le ajute si sa-i indrepteze.
Dar oare diavolul acela pe care l-a vazut sfantul ca purta cu el in tigvulite, tot felul de ierburi, nu cerca si pe ceilalti frati? Nu putea sa insele pe altii, ca fiecare dintre ei, cunoscand viclesugul lui, alerga la duhovnic si-si marturisea cugetele si afla ajutor in vremea ispitei. Pentru aceea nu putea sa-i biruiasca. Numai pe cel ticalos, pe care il gasea urmand voii lui si gol de sfatuire – pentru ca de la nimeni nu vrea sa ceara ajutor – il batjocorea si se intorcea diavolul de la dansul multumit, blestemand pe ceilalti. Dupa ce a spus Sfantului Macarie aceasta, si cercetand sfantul, a aflat numele fratelui, a alergat la el si a aflat ca acesta era pricina pierzarii lui, ca nu voia sa se spovedeasca. Nu avea obiceiul sa-si spuna cugetele lui, de aceea se intorcea ca un vartej pentru ca vrajmasul il intorcea ori unde voia. Intrebandu-l sfantul batran: „Cum petreci frate?” I-a raspuns: „Bine parinte, cu rugaciunile tale.” Si iarasi zicandu-i batranul: „Nu te supara gandurile?” A raspuns: „Pana acum, sunt bine!” Si nu voia sa marturiseasca, pana ce sfantul pe ocolite l-a facut sa-si spuna gandurile si asa graindu-i cuvantul lui Dumnezeu, l-a indreptat. Venind iarasi diavolul dupa obicei, vrand sa-l cerceteze, s-a rusinat ca l-a gasit intarit, l-a aflat indreptat, nemaiprimind inselaciune. Intorcandu-se fara nici o isprava, si infruntat, s-a intalnit iara sfantul cu dansul si l-a intrebat: „Cum se afla fratele acela, prietenul tau?” Iar diavolul, nu l-a mai numit prieten ci vrajmas si-l blestema zicand ca si acesta s-a indaratnicit si nu-l mai asculta, ba chiar s-a facut mai salbatic decat ceilalti.
Pricepeti acum pentru ce uraste vrajmasul sunetul indreptarii? Pentru ca pururea se sileste spre pierzarea noastra. Vazut-ati pentru ce iubeste pe cei ce urmeaza voii lui? Pentru ca se supun diavolului si singuri se dau robi lui. Nu cunosc la calugar cadere din altceva, fara numai din crezamantul inimii sale. Unii zic ca dintr-aceasta cad, altii din alta pricina. Insa eu, precum am zis, alta cadere nu stiu sa fie la cineva fara numai din pricina sfaturilor inimii sale. Ca nu este alta greseala mai rea decat aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, ca totdeauna m-am temut de aceasta primejdie. Vazut-ai pe cineva ca a cazut? Sa stii ca a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rau, decat a crede gandurilor sale.

*

Cand eram in obste, spuneam toate gandurile mele batranului parinte Ioan, ca in viata mea, precum am zis, nu voiam sa fac ceva fara voia lui. si de multe ori imi zicea gandul: cutare lucru o sa-ti zica batranul, pentru ce sa-l mai superi? Dar eu ziceam cugetului meu: Anatema tie si invataturii tale si mintii tale si intelepciunii tale, ca orice stii, de la dracul este. si asa mergeam de intrebam pe batran.
Uneori se intampla de-mi zicea acelasi cuvant ce-mi spusese gandul: De aceea ma tulbura cugetul, zicandu-mi: Iata ca s-a intamplat ce ti-am spus, pentru ce ai mai suparat pe batran? Iar eu ii raspundeam gandului: Acum este bine, acum este din Duhul Sfant, iar a ta socoteala este rea, este de la diavolul si de la starea cea patimasa. Astfel, niciodata nu ma incredeam gandurilor mele, fara intrebare. Si credeti-ma, fratilor, ca eram la mare odihna si la multa negrijire, cum v-am mai spus si altadata. Fiindca auzeam ca, cu multe scarbe trebuie sa intre cineva intru Imparatia Cerurilor, iar eu ma vedeam ca nu am nici o scarba si ma temeam si eram la mare banuiala, nestiind pricina acestei odihne, pana ce mi-a spus batranul sa nu ma intristez ca tot cel ce se da pe sine in ascultarea parintilor are acest fel de odihna si este fara de grija.
Deci nevoiti-va si voi, fratilor ca sa intrebati, si nu va nadajduiti spre stiinta voastra, pricepeti ce fel de negrijire are lucrul, ce bucurie, ce odihna. De vreme ce v-am spus ca niciodata nu m-am scarbit, sa va spun si aceasta ce mi s-a intamplat, tot pe cand eram in obste.

*

Odata, mi-a venit atata intristare si atata scarba, ca m-am inspaimantat si eram intru atata truda si mahnire, incat credeam ca voi pieri. Intristarea aceasta imi venise din ispita diavolului. Aceasta bantuiala e foarte grea, intunecata si fara mangaiere. Din nici o parte nu are odihna, ci din toate partile nevoie si stramtorare. Curand insa, se risipeste, ca vine darul lui Dumnezeu in suflet si-l mangaie, ca de n-ar sosi darul lui Dumnezeu degraba, nimeni n-ar putea suferi aceasta scarba.
Deci, fiind precum am zis, in acest fel de ispita si la atata stramtorare, intr-una din zile, pe cand stateam in curtea manastirii, avand mare greutate si ma rugam lui Dumnezeu, uitandu-ma spre Biserica, vad inauntru un barbat in chip de arhiereu ca purta omofor si a intrat in sfantul altar. Eu, care niciodata nu ma apropiam de om strain, fara de mare trebuinta sau porunca, acum, ca si cum m-ar fi impins cineva, am mers dupa dansul. El, dupa ce a intrat inauntrul altarului, a stat ca un ceas, tinand mainile ridicate la cer, iar eu eram inapoia lui, rugandu-ma cu multa frica, fiind cuprins de mare cutremur la vederea lui.
Dupa ce a incetat de la rugaciune, s-a intors si venea catre mine. si cu cat se apropia, simteam ca se ridica de la mine intristarea si frica. Dupa ce s-a apropiat si a stat inaintea mea, a intins mana sa spre pieptul meu si a grait acestea: Asteptand am asteptat pe Domnul si m-a ascultat pe mine; a auzit rugaciunea mea si m-a scos din groapa ticalosiei si din tina noroiului; a pus pe piatra picioarele mele si a indreptat pasii mei si a bagat in gura mea cantare noua, lauda Dumnezeului nostru. Toate aceste stihuri zicandu-le de trei ori, ma batea pe piept. Apoi a iesit afara.
Si indata s-a facut in inima mea lumina dulce, bucurie, mangaiere si mare veselie, si m-am aflat cu totul schimbat din intristarea ce-o aveam. Dupa ce a iesit, eu alergam dupa dansul vrand sa-l intalnesc, dar nu l-am mai putut ajunge, caci se facuse nevazut. Din acel ceas, din mila lui Dumnezeu, nu stiu sa ma mai fi ispitit nici de intristare, nici de frica, ci m-a acoperit Dumnezeu pana acum prin rugaciunile acelor sfinti batrani.
V-am povestit acestea, fratilor, vrand sa va arat cata odihna si negrijire are cel ce nu se increde in sine; cu cata intemeiere si adeverire traieste cel ce nu nadajduieste in mintea sa si nici nu crede gandului sau, ci spre Dumnezeu arunca nadejdea sa si spre cei ce pot, dupa Dumnezeu, sa-l povatuiasca.

*

Deci, fratilor, invatati-va si voi sa intrebati si sa cereti sfat; sa nu nadajduiti in voi insiva, nici sa credeti ceea ce va zice cugetul vostru, ca foarte buna este intrebarea. Intrebarea este smerenie, este bucurie. Sa nu se trudeasca cineva astfel in zadar, ca nu se va putea mantui intr-alt chip, decat numai asa.
Poate va zice cineva, ca de nu va avea pe cine sa intrebe ce sa faca? Adevarul va zic, de va vrea cineva din toata inima sa faca voia lui Dumnezeu, nu-l va parasi Dumnezeu, ci pururea il va povatui dupa vrerea sa. Iar de nu va vrea sa faca voia lui Dumnezeu, iar va zic adevarul, ca si la prooroc de va merge, dupa inima lui cea razvratita, va primi raspuns de la prooroc precum zice Scriptura: „De va gresi, prooroc graind, eu am ratacit pe proorocul, zice Domnul.”
Drept aceea, avem datoria sa ne intoarcem cu toata puterea noastra spre voia lui Dumnezeu si sa nu credem inimii noastre, ci chiar de va fi vreun lucru bun, pana nu vom auzi de la vreun sfant ca bun este acel lucru, sa nu ne incredem in noi insine ca bine am facut si cum ca, cu cuviinta este sa se faca.
Inca si dupa ce ne vom sargui dupa puterea noastra, se cade iarasi sa ne spovedim in ce chip am facut, pentru ca sa ne incredintam de l-am facut bine si iarasi atunci inca sa nu fim fara de grija, ci sa asteptam si judecata lui Dumnezeu, precum se spune despre sfintitul parintele Agaton, ca a raspuns cand a fost intrebat: si tie iti este frica parinte? Stiu ca m-am silit din toata puterea sa fac voia lui Dumnezeu, dar nu stiu daca a placut sau nu lui Dumnezeu fapta mea; ca alta este judecata lui Dumnezeu si alta a oamenilor.
Domnul Dumnezeu sa ne acopere de primejdia celor ce fac voia lor si sa ne invredniceasca sa tinem calea parintilor nostri. Ca lui se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci, Amin!

Sfantul Dorotei din Gaza

sursa

1