Care din ele sunt inocente şi care vinovate? Ce sunt plăcerile?

1

Plăcere este tot ceea ce face plăcută viaţa şi ne-o îndulceşte. Plăcerile sunt de două feluri, aşa cum şi firea noastră este îndoită. Suntem constituiţi din trup şi suflet şi fiecare element are părţile lui constitutive şi simţurile corespondente, iar plăcerile aparţin ambelor părţi ale firii omeneşti. Există, aşadar, plăceri trupeşti, care se fac simţite prin intermediul mădularelor trupului, şi plăceri duhovniceşti, care ţin de universul nostru sufletesc şi duhovnicesc.
Plăcerile decurg, în majoritatea lor, din activităţile noastre şi ne mângâie sau răsfaţă, în funcţie de acţiunea noastră, corectă sau greşită. Dacă programul nostru de viaţă, scopul nostru, este orientat înspre Dumnezeu, şi este conform voii Lui, simţirile şi plăcerile aferente sunt agreabile şi ne îndulcesc. Dacă însă, preferinţele şi acţiunile noastre sunt iraţionale şi împătimite, simţim dezgust şi repulsie.
Cele mai fascinante şi seducătoare plăceri au legătură cu ipostasul nostru biologic şi îşi au sediul în mădularele trupului şi în organele de simţ. Pe primul loc se află gustul, simţul tactil şi mirosul. Sentimentul plăcut provocat de contactul cu diverse materii şi lucruri se cheamă plăcere.
Este nevoie de discernerea măsurii corecte pentru a evita reaua întrebuinţare a simţurilor. Ipostasul biologic este un element indispensabil vieţii; cele trei simţiri caracterizează acest ipostas, iar prin ele se lucrează satisfacţia şi plăcerea.
Dacă omul are în vedere menirea sa – şi mănâncă pentru a trăi – atunci el controlează plăcerile aferente legii „necesităţii”. Dacă însă, vai, omul trăieşte pentru a mânca şi a risipi – aspect predominant în vremea noastră –, atunci iraţionalul preia frâiele, iar urmările mi-e şi ruşine să le descriu.
Există şi plăceri ce ţin de partea senzuală şi comportă un aspect moral, îndeosebi instinctul de reproducere şi relaţia sexuală, care dau naştere unui adevărat labirint al perversiunii, şi pe acest teren „balaurul din adânc” înregistrează succese fără număr.
Legea şi raţiunea procreării – ca necesitate primară în exilul nostru de după cădere – se bazează pe farmecul irezistibil al apropierii dintre cele două sexe. În acest loc acţionează împotriva firii, însă, şi impulsul distructiv al hedonismului, care vatămă tineretul fără experienţă de viaţă.
Am descris pe scurt cauzele plăcerilor. Este cuminte să le refuzăm, pentru a nu ajunge să plângem nenumăratele catastrofe cauzate de acceptarea şi uzul iraţional al plăcerilor. Cam atât despre plăcerile din lumea sensibilă.
Există, însă, şi plăceri duhovniceşti, care ne odihnesc şi ne întăresc cu adevărat. Plăcerile duhovniceşti sunt rodul şi lucrarea Harului dumnezeiesc, iar ele mângâie şi alină lumea noastră sufletească, luminează mintea, împacă inima, mângâie simţurile şi redau îndrăzneala şi nădejdea la vreme de necaz. Bucuria, pacea, răbdarea, îngăduinţa şi toate cele zămislite din iubire şi din simpatie, ce altceva sunt decât plăceri duhovniceşti ? Toate roadele jertfirii de sine pe care le impune dragostea sunt cele mai dulci plăceri duhovniceşti, iar ele aduc cea mai mare fericire în viaţa noastră.
Există şi plăceri suprafireşti, care, chiar dacă ţin de legile suprafireşti ale lumii de dincolo, ne sunt date, prin milostivirea lui Dumnezeu, încă din această viaţă, ca o pregustare a fericirii care ne aşteaptă. Aceste plăceri suprafireşti nu se află sub controlul nostru, nici nu pot fi programate, ci sunt dăruite, spre îndrăzneală şi mângâiere, din prea multă iubire dumnezeiască, acelora care luptă cum se cuvine. Dintre acestea, amintim: pacea gândurilor, eliberarea de războiul patimilor, moartea faţă de lucrurile şi sensurile lumii acesteia, dar şi pogorârea Harului întru aceia care şi-au curăţit inimile. Aceştia din urmă „pătimesc cele dumnezeieşti” şi evadează din spaţiul acestei lumi, din felul ei de a fi şi din simţămintele pe care le stârneşte. Aceştia sunt cei cărora le mărturiseşte Domnul că li Se va arăta şi, împreună cu Tatăl, întru ei îşi va face sălaş. Cei care vor să guste aceste daruri suprafireşti să se îngrijească să ţină poruncile, căci Domnul este „credincios în toate făgăduinţele Lui”.

Părintele Iosíf Vatopedinul (+2009)

1

Reclame

Noul martir: Sfantul Sfintit Mucenic Vasile din Polonia, martirizat de papistasi

1Ziua praznuirii: 4 mai

Sfantul sfintit mucenic Vasilie s-a nascut in binecuvantata de Dumnezeu Eparhie Helm, in satul Teratin, la sfarsitul secolului 19. Se cobora din renumita familie ortodoxa Martis, tatal sau Alexandru fiind judecator, iar ulterior preot. Tanarul Vasile crestea intr-o atmosfera ortodoxa evlavioasa si invata la Seminarul din Helm. Dupa ce si-a incheiat 2studiile, s-a casatorit, iar la varsta de 26 de ani a intrat in cler. Apoi, a fost trimis de catre autoritatea sa bisericeasca ca misionar in Alaska, iar acolo si-a oferit serviciile sale pastorale, liturghisind mai ales in insulele Afognak si Kodiak. Dupa intoarcerea sa in patrie, a fost numit preot slujitor in 1912 la parohia ortodoxa din orasul Sosnovietz 2(sudul Poloniei). Cand a izbucnit Primul Razboi Mondial, a inceput sa fie prigonit si a fost nevoit sa se refugieze impreuna cu familia in Rusia, unde in cele din urma s-a stabilit la Moscova, in Manastirea Sfantului Andronic. Liturghisea oriunde se intampla, dupa care lucra pe undeva cu mainile sale pentru a-si intretine familia. Dupa sfarsitul razboiului, s-a intors in orasul Sosnovietz si la parohia sa. In paralel cu indatoririle sale pastorale, a incercat sa primeasca permisiunea de a sluji ca preot militar pentru soldatii ortodocsi din armata poloneza. In 1921, a reusit sa se arate intaistatator clerical general si duhovnic al armatei, primind si rangul de protoprezbiter. Afandu-se in aceasta pozitie, vreme de 15 ani si-a oferit prin munca si cu truda serviciile sale, rezolvand si depasind problemele si divergentele create de cei de alta credinta decat cea ortodoxa si de regimurile politice de la putere. A colaborat cu primii Arhiepiscopi ai Varsoviei si a toata Polonia, Gheorghe si Dionisie, participand si la procedurile proclamarii autocefaliei Bisericii Poloneze in anul 1924 de catre Patriarhia Ecumenica. Dupa pensionare, s-a intors in patria sa, in Teratin, impreuna cu familia sa si acolo a trait in anii grei ai celui de-al II-lea Razboi Mondial, cand peste regiunea Helm au trecut armatele germane si antarto-poloneze, vatamand mai inainte de toate poporul ortodox. Cand razboiul a luat sfarsit si a venit pacea, a crescut actiunea rebelilor polonezi, ca si ura acestora (adica a conducerii poloneze catolice si a episcopilor si preotilor romano-catolici) fata de locuitorii bastinasi ortodocsi si atunci, de fapt, a inceput Golgota martirica a parintelui protoprezbiter Vasilie. Au intreprins atacuri si agresiuni asupra casei sale, amenintandu-l si infricosandu-l pana cand, in 1945, in Sfanta si Marea Vineri, i-au inconjurat casa si l-au schingiuit, obligandu-l sa se lepede de Ortodoxie. Parintele Vasilie insa, ramanand neclintit in credinta sa, a primit cununa muceniciei, jertfindu-si viata pentru sfanta credinta a unicei Biserici a lui Hristos, Biserica Ortodoxa.
A fost inmormantat in Teratin, iar in 1963, moastele sale au fost mutate intr-un cimitir ortodox din Varsovia. Dupa inscrierea sa in randul sfintilor in anul 2003, a avut loc descoperirea sfintelor sale moaste si asezarea lor in racla in biserica parohiala si de cimitir a Sfantului Ioan Scararul din Varsovia.

sursa