La ora 14:17 a venit Sfânta Lumină

HRISTOS A ÎNVIAT!

*

Focul Haric s-a pogorât la Ierusalim şi în acest an. Miracolul s-a produs după ce patriarhul grec al Ierusalimului, Teofil al III-lea, a rostit o rugăciune în Biserica Sfântului Mormânt.

În jurul orei 14:18, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a ieșit din Sfântul Mormânt și a dat Lumina Sfântă tuturor celor prezenţi.Lumina Sfântă a venit la Ierusalim, la Mormântul Domnului.

Mii de pelerini aflați la Mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Ierusalim au primit Lumina Sfântă astăzi, 07 aprilie 2018. Direct în Biserică pentru a vedea una dintre cele mai mari minuni ale creștinismului ortodox s-au adunat mii de oameni. Transmisiunea în direct a fost realizată în mai multe canale de televiziune și Internet.

Aprinderea Focului Haric în Sâmbăta Mare este o mărturie că Bunul Dumnezeu ascultă rugăciunile robilor Săi, iar prin trimiterea Sfintei Lumini cu toții am primit Binecuvântarea Cerească și nădejde pentru mântuire.

Reclame

Sfanta Lumina 2017

1

*

#

1

Lumina Sfântă a venit şi azi în Ierusalim la Mormântul Domnului (Hristos a Inviat!)

Focul Haric s-a pogorât la Ierusalim şi în acest an. Miracolul s-a produs după ce patriarhul grec al Ierusalimului, Teofil al III-lea, a rostit o rugăciune în Biserica Sfântului Mormânt.
În jurul orei 14:23, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a ieșit din Sfântul Mormânt și a dat Lumina Sfântă tuturor celor prezenţi.Lumina Sfântă a venit la Ierusalim, la Mormântul Domnului.
Mii de pelerini aflați la Mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Ierusalim au primit Lumina Sfântă astăzi, 15 aprilie 2017. Direct în Biserică pentru a vedea una dintre cele mai mari minuni ale creștinismului ortodox s-au adunat mii de oameni. Transmisiunea în direct a fost realizată în mai multe canale de televiziune și Internet.
Aprinderea Focului Haric în Sâmbăta Mare este o mărturie că Bunul Dumnezeu ascultă rugăciunile robilor Săi, iar prin trimiterea Sfintei Lumini cu toții am primit Binecuvântarea Cerească și nădejde pentru mântuire.

***

Sfânta Lumină de la Ierusalim sau “Focul Sfânt”, cum mai este numită, este cea mai evidentă dintre minunile creştine care se petrec în Biserica Ortodoxă. Sfânta Lumină se pogoară numai la rugăciunile Patriarhului ortodox al Ierusalimului.

Patriarhatul ortodox din Ierusalim nu are un typikon scris referitor la rânduiala săvârşită pentru coborârea Luminii Sfinte. Patriarhii care au săvârşit acest ritual au lăsat puţine mărturii cu privire la acest moment. În schimb, rugăciunea specială pentru primirea Sfintei Lumini, a cărei origine nu este cunoscută, există într-o formă tipărită. Aceasta este citită de către patriarh cât timp stă în Sfântul Mormânt. Restul slujbei este săvârşită întocmai cu tradiţiile transmise de la un patriarh la altul, pe cale orală sau prin însemnări liturgice disparate.
În prezent, se cunosc două descrieri ale ritului: una, cu puţine detalii, care aparţine lui Lionel Cust, un ofiţer districtual britanic în Ierusalim, publicată într-o colecţie de rapoarte confidenţiale asupra statu-quoului Ţării Sfinte la sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut, şi alta din anii ’90 aparţinând unei anume Ioanna Tsekoura, apreciată de fostul patriarh Diodoros al Ierusalimului ca fiind o sursă demnă de încredere. Informaţii despre Sfânta Lumină aduce şi Episcopul Auxentios al Foticeii în cartea sa “Lumina Sfântă de la Ierusalim”.

Conform acestor surse, două evenimente neliturgice preced celebrarea ritului Luminii Sfinte din Marea Sâmbătă. Primul este perchiziţionarea Sfântului Mormânt, care durează o oră şi are ca scop îndepărtarea oricărei surse de foc din interiorul lui. Percheziţia implică trei inspecţii separate, care încep la ora 10.00, şi este condusă de un paznic musulman stabilit pentru Sfântul Mormânt, în prezenţa clericilor armeni, copţi şi iacobiţi. Cel de-al doilea eveniment neliturgic este sigilarea uşii Sfântului Mormânt şi are loc la ora 11.00. Garda musulmană pune o bandă albă printre cele două mânere ale uşii, sigilând-o cu ceară.

În jurul orei 12.30, patriarhul ortodox vine în Biserica Învierii, unde corurile cântă în limbile greacă şi arabă: “Învierea Ta Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim!”. Urmat de episcopi şi ceilalţi clerici, înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, oprindu-se în faţa intrării. În timp ce se cântă “Lumină lină”, patriarhul îşi scoate veşmintele şi mitra şi se supune percheziţionării primarului oraşului şi şefului poliţiei, pentru a se dovedi că nu are asupra sa nici un dispozitiv cu care să poată aprinde vreo lumânare.
După acest moment, se deschide uşa Sfântului Mormânt. Patriarhul îmbrăcat numai în stihar, veşmânt care simbolizează giulgiurile cu care Iisus a fost înfăşurat în groapă, intră înăuntru însoţit de episcopul armean, care rămâne în Capela Îngerului, după care uşa este închisă. În interior, Patriarhul îngenunchează înaintea dalei de marmură ce acoperă mormântul, pe care se află o candelă neaprinsă şi cărticica cu rugăciunea Luminii Sfinte. Cartea este ţinută deschisă de o lumânare neaprinsă. Patriarhul are asupra sa patru mănunchiuri de lumânări neaprinse, fiecare conţinând câte 33 de bucăţi.

În lumina slabă a Sfântului Mormânt, începe să citească rugăciunea pentru pogorârea Luminii Sfinte. “Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Înţelepciune începătoare de lumină a Tatălui Celui fără de început, Carele locuieşti întru lumina cea neapropiată, Carele ai poruncit luminii să strălucească dintru întunerec, Carele ai spus să fie lumină şi a fost lumină, Doamne, Dătătorule- de-lumină, Carele ne-ai scos din întunericul înşelăciunii şi ne-ai călăuzit la lumina minunată a cunoştinţei Tale, Carele ai umplut de lumină şi bucurie tot pământul prin venirea Ta în trup aici şi cele de dedesubt prin pogorârea Ta la iad, după care Tu ai vestit lumina tuturor neamurilor prin sfinţii Tăi apostoli, Ţie Îţi mulţumim că prin credinţa cea dreaptă ne-ai scos din întuneric la lumină şi ne-am făcut fii ai luminii prin sfântul Botez şi am văzut slava Ta plină de har şi adevăr ……şi noi Te chemăm şi Te rugăm, Preasfinte Stăpâne, ca să arăţi acest dar de sfinţire plin de harul Tău dumnezeiesc prin harul preasfântului şi de-viaţă-purtătorului Tău Mormânt şi să binecuvântezi şi să sfinţeşti pre cei ce se ating de ea cu cucernicie, slobozindu-i de întunericul patimilor, şi să ne faci vrednici de preastrălucitoarele Tale sălaşuri unde străluceşte lumina cea neînserată a Dumnezeirii Tale”, se spune într-un fragment al acestei rugăciuni.

După patriarhul ce rosteşte rugăciunea, se spune că o adiere lină se simte pe deasupra pietrei Sfântului Mormânt. Adierea dispare, pe piatră încep să apară stropi de lumină albă-albăstruie, iar patriarhul Ierusalimului “adună lumina cu mâinile şi o aşează în vasul de aur“. Din vas, el aprinde apoi mănunchiurile de lumânări, iese din mormânt şi le împarte clericilor de diferite confesiuni şi credincioşilor.
Fostul patriarh al Ierusalimului Diodor I povestea în 2008 despre momentul sfânt al aprinderii luminii la Biserica Învierii: “Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revărsa o lumina nedefinită, în mod normal cu o tentă albăstrie, dar culoarea se poate schimba şi lua multe nuanţe. Nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti. Lumina răsare din piatră ca şi ceaţa care se ridică deasupra unui lac, piatra pare fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă doar piatra, alteori luminează tot mormântul, aşa încât oamenii de afară văd mormântul plin de lumină. Lumina nu arde! – niciodată nu mi-am ars bărba în toţi cei 16 ani de când sunt Patriarh al Ierusalimului şi am primit Focul Sfânt. Lumina are altă consistenţă, diferită de lumina focului care arde în candelă. La un moment dat, Lumina se înaltă şi formează o coloană în care focul este de natură diferită, aşa că pot aprinde lumânările mele de la ea. După ce am primit flacără, ies şi dau Focul întâi patriarhului Bisericii Ortodoxe Armene, apoi patriarhului Copt şi după aceea tuturor celor prezenţi în biserică.”

sursa

1

2

3

4

5

6

Sfanta Lumina – 2016

În fiecare an, în ajunul sărbătorii de Paşte, Patriarhul Ierusalimului intră în lăcaşul Adormirii lui Iisus Hristos pentru a se ruga până când se aprinde focul. Înainte de aceasta, în lăcaş sunt stinse toate lumânările, iar patriarhul este verificat minuţios ca să nu aibă la sine chibrite alte obiecte cu care ar putea aprinde focul. Ulterior, acesta iese cu focul pe care-l transmite tututor credincioşilor adunaţi în jurul bisericii.

Ritul Luminii Sfinte asa cum este celebrat astazi la Ierusalim

Ritul Luminii Sfinte nu exista in Patriarhatul ortodox grec din Ierusalim sub forma unui typikon scris. Numai rugaciunea pentru primirea Luminii Sfinte exista intr-o forma tiparita. Patriarhul o citeste cat timp sta in Sfantul Kouvouklion (Edicul) dintr-un „phylladion ” sau o carticica legata continand aceasta rugaciune tiparita (textul ei va fi redat mai jos in traducere). Originea acestei rugaciuni este necunoscuta. Restul slujbei este savarsit in conformitate cu traditiile transmise de la patriarh la patriarh pe cale orala sau prin insemnari liturgice disparate. Exista doua descrieri importante ale ritului, dupa care acesta poate fi reconstituit. Prima este cea a loannei Tsekoura, oferita mie de catre arhiepiscopul Timotheos al Lyddei, secretar principal al Patriarhiei Ierusalimului, si recomandata de catre Patriarhul Diodoros ca o sursa demna de incredere. Cea de-a doua este o colectie publicata de rapoarte confidentiale asupra status-quoului Tarii Sfinte alcatuita la sfarsitul anilor ’20 ai secolului XX de catre Lionel Cust, ofiter districtual britanic in Ierusalim, si continand un apendice care descrie in putine detalii ceremonia Luminii Sfinte, „suprema ceremonie a Bisericii Rasaritene”. Atat raportul lui Cust, cat si descrierea loannei Tsekoura prezinta in esenta aceeasi slujba, primul asa cum a observat-o in ’20 ai secolului XX, cealalta asa cum este celebrata in deceniul actual [anii ’90 ai secolului XX].

Pregatirile neliturgice pentru slujba

Tsekoura identifica doua evenimente care preced celebrarea actuala a ritului Luminii Sfinte din Sambata Mare. Intai de toate, Sfantul Mormant este perchezitionat, in al doilea rand el este sigilat. Scopul perchezitionarii este sa determine daca nu este nimic in camera Ediculului care sa poata fi folosit la aprinderea unei flacari si sa vada daca fiecare candela a fost stinsa. Potrivit Tsekourei, perchezitia dureaza o ora incepand de la ora 10 sambata dimineata si implica trei inspectii separate ale Mormantului. Ea este condusa de un paznic musulman stabilit pentru Sfantul Mormant si are loc in prezenta clericilor armeni, copti si iacobiti. La ora 11 usile ediculului sunt sigilate de catre garda musulmana care, dupa Cust, pune o banda alba printre cele doua manere ale usii si o sigileaza cu ceara. La sud de usa sta un cleric armean, la nord unul ortodox grec. Intre orele 11 si 12 dupa-amiaza, crestinii ortodocsi arabi isi desfasoara procesiunea lor zgomotoasa si necivilizata in jurul Ediculului, cantand cantece traditionale, populare, ridicand tineri barbati pe umerii lor si strigand slogane religioase.

Ceremonia liturgica

La pranz, Patriarhul grec ortodox paraseste palatul patriarhal si in dangatul sumbra al clopotelor intra in Biserica invierii si urca pe tronul patriarhal. Dupa Cust, clericii armeni, copti si iacobiti „fac apoi plecaciune si obtin permisiunea de a lua parte la ceremonie”. De fapt, asa cum indica in mod corect Tsekoura, clericii acestor diferite comunitati religioase din Ierusalim nu cer sa participe la rit, ci saruta pur si simplu mana Patriarhului grec si cer permisiunea acestuia „de a primi Lumina Sfanta”. Dupa aceasta scurta ceremonie, patriarhul se imbraca in toate vesmintele episcopale si incepe procesiunea in jurul ediculului, de regula „la ora 12.30″. Patriarhul ortodox grec se apropie de edicul, precedat de prapuri si o cruce procesionala si de garzile musulmane care purtand toiege asemanatoare bastoanelor de plimbare folosite de episcopii ortodocsi rasariteni (rahdoi), deschid calea pentru el izbind podelele cu varfurile toiegelor in cadenta ritmica. Patriarhul este urmat de episcopi si de ceilalti clerici in timp ce corurile (unul cantand in greaca si celalalt in araba) canta: „Invierea Ta, Hristoase, Mantuitorule, ingerii o lauda in ceruri si pe noi pe pamant ne invredniceste cu inima curata sa te marim!”.
Dupa o intreita inconjurare a Ediculului, procesiunea se opreste in fata Sfantului Mormant unde corurile si clericii canta imnul luminii de la vecernie, „Phos hilaron” sau „Lumina lina”. Ceilalti clerici pleaca si patriarhul singur se apropie de intrarea in Sfantul Mormant, unde este insotit de catre episcopul armean si de catre diferite oficialitati civile. Patriarhul isi scoate vesmintele si mitra si se supune perchezitionarii din partea oficialitatilor civile, incluzand pe „primarul orasului Ierusalim si seful politiei”, in scopul de a se determina faptul ca nu are chibrituri ori alte dispozitive cu care sa poata aprinde o lumanare. Dupa aceasta perchezitie, usa Sfantului Mormant este deschisa iar patriarhul, purtand o tunica alba simpla, intra inauntru insotit de episcopul armean. Usa este apoi inchisa.
In interiorul Sfantului Mormant, in prezenta episcopului armean, patriarhul ingenuncheaza inaintea dalei (de marmura) ce acopera mormantul pe care sta o candela neaprin-sa si o carticica cu rugaciunea Luminii Sfinte. Carticica e tinuta deschisa de o lumanare neaprinsa. Toate aceste lucruri sunt puse in Mormant mai dinainte, lor patriarhul le adauga patru manunchiuri de lumanari neaprinse, fiecare manunchi continand 33 de lumanari, si pe care el le ia cu sine in Mormant. Cu aceste patru manunchiuri de lumanari el transmite Lumina Sfanta. In lumina slaba a Ediculului, patriarhul incepe sa citeasca rugaciunea pentru primirea Luminii Sfinte:

„Stapane, Doamne, lisuse Hristoase, intelepciune incepatoare de lumina a Tatalui Cel fara de inceput. Care locuiesti intru lumina cea neapropiata, Care ai poruncit luminii sa straluceasca din intuneric, Care ai spus sa fie lumina si a fost lumina, Doamne, Datatorule de lumina care ne-ai scos din intunericul inselaciunii si ne-ai calauzit la lumina minunata a cunoasterii Tale, Care ai umplut de lumina si bucurie tot pamantul prin venirea Ta in trup aici si cele de dedesubt prin pogorarea Ta la iad dupa care Tu ai vestit lumina tuturor neamurilor prin sfintii Tai Apostoli, Tie Iti multumim ca prin credinta cea dreapta ne-ai scos din intuneric la lumina si ne-am facut fii ai luminii prin Sfantul Botez si am vazut slava Ta plina de har si adevar (Ioan 1, 14). Dar445 o, Datatorule de lumina Doamne, Care esti lumina vazuta de cei care au stat in intuneric; […] Stapane Doamne, Care esti Lumina cea adevarata care luminezi pe tot omul care vine in lume (loan 1, 9), singura Lumina a lumii si lumina vietii oamenilor, de a Carui slava este plin tot universul, caci Tu ai venit ca lumina in lume prin pogorarea Ta in trup, desi lumea a iubit intunericul mai mult decat lumina. Datatorule de lumina, Doamne, asculta-ne pe noi pacatosii si nevrednicii robii Tai, care in acest ceas stam langa acest Preasfant si de-lumina-purtator Mormant si ne primeste pe noi care cinstim Patimirile Tale curate, preasfanta Ta rastignire, moartea Ta de bunavoie si punerea si ingroparea trupului Tau cel fara de viata in acest prea-cinstit Mormant al Tau, si invierea Ta de a treia zi pe care incepem sa o praznuim cu bucurie, pomenind pogorarea Ta la iad prin care ca un Stapan ai slobozit prin stralucirea Dumnezeirii Tale sufletele dreptilor tinute acolo umpland cele mai de jos de lumina. De aceea praznuind cu inima plina de bucurie si cu duhovniceasca bucurie in aceasta preabinecuvantata sambata, preamantuitoarele taine implinite intr-un mod dumnezeiesc, potrivit Tie, pe pamant si sub pamant, pomenind adevarata lumina lina [vesela] si de dorit care a stralucit dumnezeieste peste acestia in cele mai de jos si intr-un chip dumnezeiesc a stralucit din Mormant, facem vadita Lumina care arata Teofania Ta, Cel care ai venit in lume pentru noi. Caci asa cum in aceasta noapte mantuitoare si stralucitoare toate se umplu de lumina, cerul si pamantul si cele de dedesubt prin taina fericitoare a pogorarii Tale la iad si invierea Ta cea de a treia zi din mormant, cei ce primesc cu evlavie din aceasta Lumina neincetat aprinsa si pururea stralucitoare o trec celor ce cred in Tine, Lumina cea adevarata, si noi Te chemam si Te rugam, Preasfinte Stapane ca sa arati acest dar de sfintire plin de harul Tau dumnezeiesc prin harul Preasfantului si de-viata-purta-torului Tau Mormant si sa binecuvantezi si sa sfintesti pe cei ce se ating de ea cu cucernicie, slobozindu-i de intunericul patimilor, si sa ne faci vrednici de preastralu-citoarele Tale salasuri unde straluceste lumina cea neinserata a Dumnezeirii Tale. Da-le, Doamne, sanatate si viata buna, umple casele lor de tot binele. Datatorule-de-lumina, Stapane, asculta-ma pe mine pacatosul in acest ceas si da-ne noua si lor sa umblam in Lumina Ta si sa locuim in ea cat timp vom avea lumina vietii de fata. Fa, Doamne, ca lumina faptelor noastre bune sa lumineze inaintea oamenilor, ca ei sa Te slaveasca pe Tine impreuna cu Cel fara de inceput al Tau Parinte si Duhul Tau Cel Sfant.
Caci Tu ne-ai asezat lumina neamurilor ca sa luminam pe cei ce umbla intru intuneric, dar lucrand raul am iubit intunericul mai mult decat lumina, caci oricine face raul uraste lumina, dupa cuvantul Tau cel nemincinos. De aceea pacatuind, ne poticnim zilnic pentru ca um-blam in intuneric. Da-ne sa vietuim restul zilelor noastre cu ochii mintii luminati. Da-ne sa umblam ca fii ai luminii in lumina poruncilor Tale, albeste vesmantul stralucitor al Sfantului Botez pe care l-am innegrit cu faptele noastre, Cel ce Te imbraci cu lumina ca si cu o haina. Da-ne sa imbracam armele luminii ca sa indepartam pe stapanul intunericului ce se preface in inger al luminii. Doamne, asa cum in aceasta zi ai stralucit lumina celor ce sedeau in intuneric si in umbra mortii, tot asa straluceste in inimile noastre lumina Ta neinserata, ca stralucind cu lumina aceasta si arzand in credinta, sa Te slavim pe Tine, singura Lumina lina a Luminii celei datatoare de lumina in veci. Amin”.
Cand, in urma rugaciunii patriarhului, Lumina Sfanta se arata, ea aprinde candela de pe Sfantul Mormant impreuna cu cele patru legaturi de lumanari pe care acesta le-a luat cu sine in mormant. Apoi el se intoarce si merge in Capela ingerului unde da unul din manunchiuri episcopului armean, apoi de la una din deschizaturile Ediculului da Lumina Sfanta unui preot arab ortodox care o duce in biserica Anastasis pentru a o imparti acolo credinciosilor. De la cealalta deschizatura, inmaneaza un alt manunchi de lumanari, asa ca Lumina Sfanta poate fi luata de patriarhul armean. Apoi bate la usa Sfantului Mormant si cand aceasta este deschisa, el si episcopul armean trec flacara clericilor copti si iacobiti si celorlalti care asteapta afara. Biserica se umple de lumina lumanarilor credinciosilor pe masura ce flacara este trecuta de la o persoana la alta. O mare rumoare domneste acum printre oameni. Patriarhul se intoarce apoi la resedinta sa. Ritul Luminii Sfinte asa cum este celebrat astazi la Ierusalim este in esenta aceeasi ceremonie descrisa de calugarul rus parintele Parfeni, in 1846 cand, ritul a ajuns la ceea ce era, mai mult sau mai putin, forma sa finala. Ar putea fi util sa incheiem descrierea noastra privitoare la ritul contemporan comparandu-l cu ceremonia descrisa de Parfeni, pentru a stabili cel putin un secol si jumatate de practica constanta. In tabelul de mai jos trasaturile ceremoniei, asa cum au fost descrise in 1846, sunt tiparite obisnuit. Trasaturile ritului actual sunt redate cu caractere cursive.

Stingerea si pregatirile candelelor in Sfantul Mormant si in bisericile inconjuratoare
Stingerea si pregatirile candelelor in Sfantul Mormant perchezitionat si sigilat
Adunarea credinciosilor in Anastasis
Credinciosii prezenti in Anastasis, procesiunea populara a arabilor

*

Procesiunea intreita in jurul ediculului Mormantului pe la ora 2 p.m.
Procesiunea intreita in jurul ediculului Mormantului pe la ora 12.30 p.m.
Patriarhul (in acest caz un Mitropolit reprezentandu-l pe Patriarh) este dezbracat
Patriarhul insotit de Episcopul armean dezbracat si perchezitionat

*

Sigiliile Mormantului sunt rupte si Patriarhul intra
Sigiliile Mormantului sunt rupte si Patriarhul intra insotit de Episcopul armean

*

Lumina apare brusc din Mormant si din Altarul Bisericii Anastasis umpland eventual intreaga biserica

*

Lumina impartita prin orificiile ediculului si apoi de catre Patriarh de la usa Sfantului Mormant, ortodocsilor si armenilor
Lumina impartita prin orificiile ediculului si apoi de catre Patriarh si Episcopul armean de la usa Sfantului Mormant ortodocsilor si armenilor

*

Mare zarva printre credinciosi (chiar musulmani) Mare zarva printre credinciosi in ritul actual al Luminii Sfinte exista doua adaosuri semnificative la serviciul pe care le-a descris Parfeni. Primul, neliturgic, este perchezitionarea Mormantului inaintea ceremoniei si, respectiv, a persoanei Patriarhului inainte ca el sa intre in Sfantul Mormant. Cel de-al doilea, un important adaos liturgic, este rugaciunea Patriarhului inaintea primirii Luminii Sfinte. Cea mai timpurie marturie pentru aceste elemente ale ritului este relatarea parintelui Mitrofan.

Auxentios al Foticeii; Extras din volumul „Lumina Sfanta de Paste de la Ierusalim”, Ed. Deisis

sursa

Sfânta Lumină de la Ierusalim coboară doar la ortodocși sau și la eretici (catolici, protestanți, neoprotestanți)?

2

Cererea pe care a lansat-o papa ca «toți creștinii să serbeze Paștele împreună» ridica următoarele întrebări: Sfânta Lumină coboară la catolici? Sfânta Lumină de la Ierusalim vine doar la ortodocși? Pe ce dată să o sărbătorim în comun? O să sărbatorim după calendarul catolic? Oare mai coboară Sfânta Lumină dacă modificăm data? Dar dacă schimbăm Patriarhul Ortodox cu un cardinal catolic? Cu siguranță tot la ortodocși va coborî (Pr. Daniel Terpea)

Sfânta Lumină de la Ierusalim

1De la începerea construirii Bisericii Învierii din Ierusalim de către Sfânta Împărăteasă Elena şi până astăzi, în fiecare an, dumnezeiasca Lumină se pogoară pentru a mărturisi adevărul Învierii Domnului şi dreapta-credinţă. Cu toate acestea, de peste 1500 de ani musulmanii şi evreii prezenţi la această minune nu vor să-L primească pe Hristos ca Dumnezeu, iar ereticii şi schismaticii nu vor să înţeleagă că numai Ortodoxia a păstrat neschimbată învăţătura lui Hristos – căci numai când ortodocşii slujesc se aprind lumânările din Sfântul Mormânt. Şi totuşi noi, cei ce ne numim ortodocşi, botezaţi fiind în numele lui Hristos, nu credem cu desăvârşire în viaţa veşnică la care ne cheamă Dumnezeu, alipindu-ne inimile de cele ale lumii acesteia. Însă Lumina continuă să se coboare, poate până când urâciunea pustiirii se va aşeza în locul cel sfânt, nu mult înaintea venirii Antihristului.

Sfântul Grigorie, Luminătorul Armeniei (cca 330 d. Hr.)

Mărturia care va constitui începutul călătoriei noastre a fost scrisă de către istoricul armean Kirakò Gandzakeţi (1201-1271), în lucrarea sa „Istoria Armenilor”. Această lucrare a fost scrisă pe la jumătatea secolului al XIII-lea şi descrie fapte istorice petrecute în perioada dintre secolul al IV-lea şi al XIII-lea. Printre aceste fapte este cuprinsă şi descrierea aprinderii minunată a unei candele pe care Sfântul Grigorie Luminătorul o aşezase în Mormântul lui Hristos în jurul anului 330.
Sfântul Grigorie (257-331) este considerat un sfânt naţional şi ocrotitor al Armeniei, cinstit în Biserica Ortodoxă. A fost un neobosit lucrător pentru creştinarea neamului armean. În anul 302 a fost hirotonit întâiul arhiepiscop al ţării. Datorită misiunii sale evanghelice, regatul Armeniei a fost primul stat care a primit oficial Creştinismul, în anul 301.
Nu se ştie anul exact când a avut loc evenimentul care îl leagă pe Sfântul Grigorie de minunea Sfintei Lumini. Dacă luăm însă în consideraţie faptul că reconstrucţia Bisericii Învierii a început în anul 326 şi că Sfântul a adormit în 331, este vădit că evenimentul pe care îl descrie istoricul Kirakò a avut loc în perioada 326-331, adică în perioada reconstrucţiei bisericii. Căci în 326 mama Împăratului Constantin, Sfânta Elena, la vârsta de circa 78 de ani, merge în Ierusalim şi face săpături pe o mare suprafaţă de teren şi scoate la lumină stânca Golgotei, mormântul lui Hristos şi Cinstita Cruce. Sfânta Elena, la porunca fiului ei, construieşte întâia Biserică a Învierii, care cuprinde în ea Golgota şi Sfântul Mormânt. Potrivit lui Eusebie, târnosirea bisericii s-a săvârşit la 13 septembrie 336.

„Se spune că Sfântul Grigorie a aşezat o candelă în Mormântul lui Hristos şi, prin rugăciunile sale, L-a rugat pe Dumnezeu ca la Praznicul Paştilor locul să se lumineze cu o Lumină nematerială, fapt care se petrece până în zilele noastre”.

Candela care a fost pusă în Mormântul lui Hristos s-a aprins în chip minunat de la o Lumină imaterială, prin rugăciunile Sfântului către Dumnezeu. Expresia „Lumină imaterială”, în esenţă, este echivalent cu Lumina necreată.
Un al doilea extras al aceleiaşi lucrări a lui Kirakò revine la acelaşi subiect şi arată că într-un anumit an a existat o neînţelegere între armeni şi georgienii ortodocşi cu privire la data exactă a sărbătoririi Paştelui. Rezolvarea neînţelegerii a venit în cele din urmă de la însăşi Sfânta Lumină, care a aprins candela neadormită la data corectă. În al doilea extras al său, Kirakò scrie:

„Iar acum, cu privire la (data prăznuirii de) Paşti, a existat o mare ceartă şi neînţelegere între armeni şi toate celelalte popoare, mai ales cu georgienii… Împăcarea a venit de la candela ce strălucea în Sfântul Mormânt al lui Hristos care, se spune, la rugăciunea Sfântului Grigorie Luminătorul armenilor (fără nici un ajutor omenesc sau foc material) se aprinde, potrivit poruncii lui Dumnezeu, în fiecare an. Iar aceasta se petrece până astăzi”.

Aceeaşi tradiţie o păstrează şi cronograful elveţian Felix Fabri, care spune că, potrivit cu tradiţia rostită a Cetăţii Ierusalimului, Sfânta Lumină a început să se arate şi să aprindă candelele îndată ce a fost descoperit Mormântul lui Hristos.

Sfântul Theodor Savaitul (836 d. Hr.)

Evenimentul acesta este menţionat în viaţa sfântului, scrisă în Mănăstirea Sfântului Sava în jurul anului 860, la câţiva ani după moartea sfântului.
„După ce (Sfântul Theodor) a prânzit cu Patriarhii şi a petrecut împreună cu dânşii Vinerea Mare, în Sfânta Sâmbătă, după aprinderea candelelor la Sfânta Înviere cu Lumina cerească, a liturghisit împreună cu Patriarhii şi a săvârşit sărbătoarea strălucită a Sfintei şi Marii Duminici…”

Arabul Ibn al-Qass (940)

Jurisconsultul arab Ibn al-Qass s-a născut pe la sfârşitul secolului al IX-lea şi a murit în 946. A fost un desăvârşit cunoscător al legii islamice şi scriitor al multor opere teologice.3 Printre acestea este cuprinsă şi opera Kitab dala’il al-qibla, în care se menţionează pentru prima dată o descriere de o mare însemnătate a ceremoniei Sfintei Lumini.
„De la Paştele creştinilor, în Sâmbăta Mare, creştinii ies de la locul Mormântului şisfanta-lumina-ierusalim-2 merg în jurul stâncii care este înconjurată cu o balustradă. De acolo privesc Mormântul şi toţi împreună se roagă şi se închină înaintea lui Dumnezeu Cel preaînalt, de la rugăciunea de dimineaţă până la apusul soarelui. Emirul şi imamul templului sunt prezenţi. Sultanul încuie uşa Mormântului. Toţi stau nemişcaţi până ce zăresc o lumină, asemănătoare cu un foc alb, care iese din interiorul Mormântului.Atunci sultanul deschide uşa şi intră ţinând o lumânare, o aprinde cu acel foc şi apoi iese.Flacăra lumânării aprinse nu arde. O dă imamului care o duce şi aprinde candelele templului. Când această lumânare a trecut prin trei mâini, atunci arde şi se preschimbă în foc (obişnuit). Apoi se întocmeşte un raport care adevereşte că focul a venit în cutare ceas şi zi şi se înmânează sultanului. Dacă a apărut în acea zi, în ceasul rugăciunii, pentru ei este semn că anul nu va fi roditor, fără ca aceasta să însemne că va fi un an secetos. Dacă flacăra a apărut către amiază, aceasta înseamnă un an cu lipsă de alimente”.
Referirea lui Ibn al-Qass are o deosebită importanţă, deoarece provine de la un musulman foarte pios şi bun cunoscător al legilor. Aşa cum se menţionează în text, conducătorii musulmani ai Ierusalimului aveau controlul absolut asupra ceremoniei. Sunt prezenţi imamul templului, emirul şi sultanul (السلطان), singurul ce deţine cheile Mormântului.
Pe toată durata ceremoniei credincioşii se roagă, iar patriarhul ortodox, în afara Mormântului şi în faţa întregii mulţimi ce stă de faţă, rosteşte rugăciunea de chemare rânduită pentru venirea Sfintei Lumini. Toate se fac la arătare. Mormântul este încuiat şi gol. Şi, deodată, o Lumină albă iese din interiorul lui. Este vorba despre Lumina cea mai presus de fire care izvorăşte din Mormânt. Atunci sultanul descuie Mormântul şi intră să-şi aprindă lumânarea, iar după ce iese o dă imamului. Musulmanii participă într-o măsură atât de mare şi cu atâta seriozitate, încât ai crede că ceremonia este a lor.
De o excepţională însemnătate este şi mărturia care spune că Lumina sfântă nu arde. Ibn al-Qass face o distincţie clară între lumina care apare în interiorul Mormântului şi flacăra pe care o iau credincioşii după câteva minute cu lumânările lor. Referirea lui are o deosebită însemnătate. El foloseşte cuvântul نور care înseamnă lumină şi cuvântul نار care înseamnă foc. Când se arată Sfânta Lumină, ea este văzută de musulmani ca o dumnezeiască lumină albă, fără nici o legătură cu focul pământesc. Iar când această flacără dumnezeiască se dă din lumânare în lumânare, după „trei mâini”, aşa cum spune, adică după câteva secunde, Lumina cerească se transformă în pământească. نور se transformă în نار, adică din Lumină dumnezeiască în foc pământesc.
Atunci când sultanul iese cu lumânarea aprinsă din interiorul Sfântului Mormânt, flacăra lumânării lui nu arde.
Este vorba despre fenomenul cunoscut al nearderii Sfintei Lumini, care continuă să fie observat până astăzi.
În clipa când se aprinde candela neadormită dinăuntrul Sfântului Mormânt, Lumina are culoarea alb-albăstruie şi nu arde deloc. Câteva secunde mai târziu se schimbă în flacără obişnuită care, aşa cum a constatat scriitorul acestor rânduri, alături de mii de creştini, cu adevărat arde, dar nu arde cu intensitatea unei flăcări obişnuite.
Acceptarea minunii de către comunitatea musulmană din Ierusalim se face încă mai vădită din referirea că imamul aprindea cu Sfânta Lumină „candelele dinlăuntrul templului”, prin templu înţelegându-se „Cupola Stâncii”, considerată al treilea templu sfânt a lumii islamice după Mekka şi Medina.
Sfânta Lumină este dusă de către imam în cel mai sfânt loc al musulmanilor din Ierusalim! Toate acestea se întâmplau în prima jumătate a secolului al X-lea, într-o perioadă în care lumile creştine şi musulmane se aflau într-un puternic conflict. Ţinând cont de severitatea religiei musulmane, pare de necrezut că cea mai importantă minune din lumea creştină, care are legătură cu Învierea lui Hristos, este primită de însuşi musulmanii din Ierusalim şi este sărbătorită cu toată solemnitatea de către conducătorii politici şi religioşi ai Cetăţii.
Povestirea lui Ibn al-Qass ne transmite un mesaj foarte luminos care descoperă multe despre autenticitatea minunii, dar şi despre Învierea Dumnezeului-Om.

Codicele L (1101)

Codicele L este un manuscris în limba latină care descrie evenimentele Primei Cruciade. Scriitorul lucrării nu este cunoscut, dar se bănuieşte că ar fi un oarecare cruciat franc.
Scriitorul franc anonim al Codicelui L participă la slujba Sfintei Lumini şi descrie evenimentele întocmai după cum le trăieşte. Aşa cum spune el însuşi, în timpul ceremoniei, se ruga împreună cu ceilalţi închinători pentru venirea Luminii cereşti:
„În Sâmbăta Mare, în fiecare an, atunci când Sfânta Lumină coboară în chip tainic deasupra Mormântului Domnului nostru şi îşi arată dumnezeiasca putere, aprinzând candelele ce sunt agăţate acolo, este ceva obişnuit pentru aceia care se află în biserică să petreacă ziua urmărind (slujbele) şi să se roage cu smerenie lui Dumnezeu, la Cel ce, cu mila Sa, poate trimite Lumina. Întreaga biserică este atunci ticsită de o mulţime nenumărată care aşteaptă dumnezeiasca lucrare de binecuvântare”.

Şi continuă:

„Atunci, după ce a trecut ceasul al nouălea al zilei, patriarhul (Latinilor), cântând de trei ori Κύριε Ελέησον (Doamne miluieşte) cu umilinţă, a luat cheile Sfântului Mormânt şi, descuind uşa, a intrat înăuntru. După ce a văzut că Lumina pe care o aştepta nu se arată, a căzut în genunchi cu lacrimi înaintea Mormântului şi Îl ruga pe Atotputernicul Dumnezeu să asculte rugăciunile lumii şi să le trimită Sfânta Lumină ca şi în dăţile trecute. Noi, de partea noastră, propuneam să se cânte Doamne miluieşte şi repetam rugăciunile noastre către Cel Preaînalt, nădăjduind că patriarhul, atunci când va ieşi din Mormânt, ne va oferi Lumina lui Dumnezeu pe care o va găsi acolo. Dar atunci când – deşi călduroasele lui rugăciuni şi implorări s-au prelungit – a ieşit, în cele din urmă, cu faţa mâhnită din Mormânt, fără să fi primit binecuvântarea pe care o ceruse, un sentiment chinuitor de deznădejde i-a cuprins pe toţi care erau de faţă. Fulcherius şi unul dintre preoţii militari au urcat la Golgota ca să vadă dacă Lumina nu se arătase acolo, dar fără nici un rezultat”.

A doua zi dimineaţă, în Duminica Paştilor, Daimbert intră iarăşi în Sfântul Mormânt să verifice dacă nu cumva a coborât Sfânta Lumină, însă din nou rezultatul a fost negativ. Atunci, împreună cu ceilalţi clerici latini, hotărăsc să meargă pentru a face litanie la „Biserica Domnului”, adică la moscheea Cupola Stâncii, pe care cruciaţii o preschimbaseră în biserică creştină, punând o Cruce mare în vârful ei. Moscheea a fost construită exact pe locul vechiului Templu din Ierusalim, ridicat de Irod pe vremea lui Hristos, care, la rândul său, a fost construit pe locul vechiului Templu al lui Solomon.
După plecarea latinilor de la Biserica Învierii, aşa cum menţionează Codicele L, grecii şi sirienii au rămas în biserică şi, având deplină libertate, au săvârşit ceremonia rânduită.
1Şi atunci, o, minune!, Sfânta Lumină a apărut în una din candelele din interiorul Mormântului. Însă nu şi-au putut aprinde lumânările, deoarece Mormântul era încuiat şi cheile le ţinea Daimbert. Apariţia Sfintei Lumini la rugăciunea grecilor şi sirienilor a fost luată drept o dumnezeiască bunăvoinţă faţă de Biserica Ortodoxă a Răsăritului şi o dezaprobare a noului regim pe care l-au impus Cruciaţii.
Aşadar, în timp ce latinii se rugau în Biserica Domnului,grecii şi sirienii rămaşi în Biserica Sfântului Mormânt au purces la o litanie în jurul Mormântului, înălţând rugăciunile lor la Dumnezeu.În deznădejdea lor îşi zgâriau feţele şi-şi smulgeau părul, tânguindu-se cu glas tare. În timp ce latinii se întorceau, patriarhul a fost înştiinţat că mult-aşteptata Lumină s-a arătat în una din candelele Sfântului Mormânt, iar cei care au fost mai aproape au putut distinge culoarea ei de un roşu palid. Auzind acestea, a grăbit îndată pasul şi, descuind uşa Mormântului cu cheia pe care o ţinea în mână, a văzut dorita Lumină strălucind într-o candelă”.

Thomas Indinopulos spune că: „Grecii erau cu desăvârşire smeriţi şi nu au pierdut deloc vremea să se «răzbune» prin mijlocirea celei mai renumite privelişti a Cetăţii, ceremonia Sfintei Lumini”.

Dana Munro spune că: „Deşi (latinii) nu erau prezenţi şi numai clericii greci şi sirieni erau în Sfântul Mormânt, Lumina a venit. Avem o dovadă dintr-un manuscris local care ne spune că Dumnezeu era supărat pentru că preoţii greci fuseseră lipsiţi de drepturile lor la Sfântul Mormânt şi că în mănăstiri fuseseră băgate femei. Drept consecinţă a negocierilor cu regele, grecii au fost repuşi în drepturile lor în biserică, femeile au fost izgonite din mănăstirile acelora, iar Dumnezeu, fiind îmblânzit, a trimis Sfânta Lumină. Restabilirea grecilor a fost o caracteristică a politicii lui Balduin”.

Istoricul francez Guibert (1101)

„Am auzit de la nişte oameni în vârstă care au fost acolo că papirusul sau fitilul (nu ştiu care din aceste două s-a folosit) a fost înlocuit cândva printr-o înşelăciune a păgânilor (musulmanilor) şi metalul a rămas gol. Însă prin minune venită din cer, atunci când Lumina a strălucit din metal, cel ce voise să înşele puterile cereşti a învăţat că puterile fireşti se luptă chiar şi împotriva naturii lor, când este vorba despre Dumnezeu”.

Aşadar, musulmanii au luat fitilul de la candela neadormită, cu toate acestea însă candela s-a aprins.

Coloana care se despică şi se aprinde cu Sfânta Lumină (1579)

În Sâmbăta Mare a anului 1579, potrivit cu cronicile bisericeşti ale Cetăţii Ierusalimului, stăpânitorii turci au interzis patriarhului şi creştinilor ortodocşi să intre în Biserica Învierii pentru rânduita ceremonie a Sfintei Lumini din pricina armenilor, care dăduseră bani pentru a fi lăsaţi ei să slujească acolo.
Scrierile care se referă la eveniment nu fixează anul exact, ci menţionează că în acea perioadă Patriarh al Ierusalimului era Sofronie, Patriarh al Constantinopolului era Ieremia, al Alexandriei era Silvestru, al Antiohiei era Ioachim, iar sultan al Împărăţiei Otomane era Murat al III-lea.
Dacă apelăm la dipticele oficiale ale acestor Patriarhii constatăm că cei patru Patriarhi ortodocşi într-adevăr şi-au săvârşit slujirea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Şi dacă cercetăm perioada exactă a patriarhatului fiecăruia şi corespunzătoarea perioadă a împărăţiei sultanului Murat al III-lea, atunci aflăm că singurul an comun în care a coincis guvernarea celor cinci bărbaţi este anul 1579.

1În Sâmbăta Mare a acelui an, potrivit izvoarelor scrise, un grup de soldaţi turci a interzis intrarea ortodocşilor în Biserica Învierii. Mulţimea credincioşilor a aşteptat în curtea bisericii toată ziua, chiar şi după apusul soarelui.
Patriarhul grec, Sofronie al IV-lea, era în primul an al patriarhatului său. Era pentru prima dată când şi-a asumat să săvârşească cea mai însemnată slujbă a anului, însă turcii l-au lipsit de acest drept legal. Patriarhul stătea rugându-se în partea stângă a uşii bisericii, lângă o coloană. Şi, deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat şi Sfânta Lumină a izbucnit din interiorul ei. Patriarhul a aprins îndată lumânarea sa şi a împărţit Sfânta Lumină credincioşilor. În câteva minute, sfânta flacără s-a întins la toţi cei ce se aflau acolo şi curtea bisericii s-a luminat. Uimiţi, paznicii turci au deschis atunci uşile bisericii şi patriarhul, împreună cu mulţimea ortodocşilor, s-a îndreptat sărbătoreşte spre Sfântul Mormânt. În Sâmbăta Mare a acelui an, potrivit izvoarelor scrise, un grup de soldaţi turci a interzis intrarea ortodocşilor în Biserica Învierii. Mulţimea credincioşilor a aşteptat în curtea bisericii toată ziua, chiar şi după apusul soarelui. Patriarhul grec, Sofronie al IV-lea, era în primul an al patriarhatului său. Era pentru prima dată când şi-a asumat să săvârşească cea mai însemnată slujbă a anului, însă turcii l-au lipsit de acest drept legal. Patriarhul stătea rugându-se în partea stângă a uşii bisericii, lângă o coloană. Şi, deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat şi Sfânta Lumină a izbucnit din interiorul ei.
Patriarhul a aprins îndată lumânarea sa şi a împărţit Sfânta Lumină credincioşilor. În câteva minute, sfânta flacără s-a întins la toţi cei ce se aflau acolo şi curtea bisericii s-a luminat. Uimiţi, paznicii turci au deschis atunci uşile bisericii şi patriarhul, împreună cu mulţimea ortodocşilor, s-a îndreptat sărbătoreşte spre Sfântul Mormânt.

1

Coloana din partea stângă a uşii Bisericii Învierii care s-a crăpat. Coloana s-a despicat de la bază în sus şi forma crăpăturii seamănă cu o flacără care se suie în sus.
Evenimentele acelei zile sunt scrise în toate aşa-numitele Proschinitare ale Ierusalimului,care sunt nişte îndrumătoare pentru închinătorii Sfintelor Locuri. Cel mai vechi dintre aceste Proschinitare, în care se menţionează despicarea coloanei, este cuprins într-un preţios manuscris aflat în Biblioteca din München. Este vorba despre de codiceleMonacensis Graec. 346, care cuprinde „Proschinitarul Ieromonahului Anania”. Manuscrisul a fost scris de către ieromonahul cretan Acachie în 1634 şi este o copie a vechii lucrări a ieromonahului Anania, scrisă în 1608, adică la 29 de ani după minunea pe care o descrie. Aceasta înseamnă că Anania a avut posibilitatea să adune date despre minune de la oamenii care au trăit evenimentele.
„În afara Sfintei Uşi, în partea de apus, sunt trei coloane de marmură. Şi din coloana din mijloc se spune că a ieşit Sfânta Lumină în vremea de demult. Este crăpată destul de mult şi se vede până astăzi. Această minune a arătat-o Dumnezeu în felul acesta: deoarece se spune că în vremea aceea cei ce rânduiau pe patriarh nu l-au lăsat să intre înăuntru, să facă prăznuirea Învierii după obicei, în Sâmbăta Mare, seara, patriarhul cu poporul stăteau mâhniţi afară în curte, având lumânările în mâinile lor. Patriarhul stătea în tronul Sfintei Elena, aproape de o coloană. Şi atunci, se spune, a ieşit Sfânta Lumină din acea coloană, despre care am spus că este crăpată destul de mult. Şi (Lumina) a mers în susul coloanei lângă care stătea patriarhul. Atunci s-au aprins lumânările pe care le ţinea patriarhul, iar apoi a aprins şi poporul, după obicei, de la acelea pe care patriarhul le ţinea în mâini. Şi se spune că atunci când cei ce rânduiau au văzut această minune, au deschis sfânta uşă şi au intrat patriarhul şi poporul şi au săvârşit sărbătoarea după obicei.”

2

Sfântul Mucenic Tunom şi în spate coloana care arde, în icoana aflată la Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

Arhimandritul Simeon scrie:

„Atunci patriarhul a stat afară în curtea bisericii, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, cu poporul până spre seară, cu mare mâhnire rugându-se din tot sufletul Domnului. Şi patriarhul s-a suit în tronul Sfintei Elena (care era) lângă o coloană. Şi rugându-se patriarhul împreună cu poporul – o, iubirea Ta de oameni, Stăpâne! – s-a despicat o coloană şi a ieşit Sfânta Lumină afară. (Atunci) patriarhul a aprins în grabă lumânările pe care le ţinea în mâinile sale, iar de la dânsul a aprins poporul lumânările spre sfinţirea lui” (Συμεών, Προσκυνητάριον Αγίας Πόλεως Ιερουσαλήμ, Viena 1749, p. 19).

În ediţia de la Viena se menţionează un eveniment în plus, care are legătură cu un emir arab, pe nume Tunom. Acesta în vremea minunii se afla în curtea Bisericii. Când a văzut aprinderea coloanei a conştientizat autenticitatea minunii şi a mărturisit coreligionarilor săi puterea lui Iisus Hristos. După ce a discutat cu ei în contradictoriu, această mărturisire a lui a fost pricină de a fi executat şi de a i se da trupul focului spre ardere.
Astăzi el este socotit oficial drept mucenic al Ortodoxiei, pomenirea lui se săvârşeşte la 18 aprilie, iar moaştele lui se află în Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

Mărturia Patriarhului Diodor I al Ierusalimului (1981-2000)

Patriarhul Diodor I a fost hirotonit diacon la Ierusalim în anul 1944 şi a deţinut vrednicia de patriarh între anii 1981-2000. Până la adormirea sa din septembrie 2000, a deţinut rangul de patriarh vreme de 19 ani şi a fost prezent la slujba pogorârii Sfintei Lumini 63 de ani neîntrerupţi.
„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost aşezat Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez, cu sfântă frică şi rostesc rugăciunile rânduite, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; după ce le citesc, aştept. Uneori se întâmplă să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce citesc rugăciunile.Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos, o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei are o culoare albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanţe diferite. Nu se poate zugrăvi în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Piatra Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită de un nor umed, dar este Lumină. Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alteori umple de Lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum toate sunt pline de Lumină.
Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt Patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o structură diferită de cea a unei lumini obişnuite, care arde într-o candelă. Într-un anume loc, Lumina se ridică în sus şi alcătuieşte un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să-mi aprind lumânările de la ea. În felul acesta, după ce iau flacăra cu lumânările mele, ies şi dau Lumina mai întâi patriarhului armean, apoi celui copt [neortodocşi, n.red.]. După aceasta împart Lumina tuturor celor care se află în biserică…
Trăim multe minuni în bisericile noastre, şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi, însă nici una din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul avut de minunea Sfintei Lumini.Minunea este o taină dumnezeiască. Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pentru noi, ca şi cum s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă… Mă aflu la Ierusalim din 1939 şi am venit aici de la vârsta de 15 ani. Am urmărit slujba de pogorâre a Sfintei Lumini în toţi aceşti ani, aşa că sunt martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă cred în minune sau nu. Ştiu că ea este adevărată”.

Extrase din lucrarea lui Haralambie Skarlakidis, “SFÂNTA LUMINĂ – Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos”, în curs de apariţie la Editura Evanghelismos. Mulţumim părinţilor români de la Chilia „Buna Vestire” – Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, pentru amabilitatea cu care ne-au pus la dispoziţie traducerea făcută după originalul grecesc.

sursa

Sfânta Lumina de la Ierusalim

2

Una dintre putinele minuni care au loc, in fiecare an, in zilele noastre este aceea a aratarii 1Sfintei Lumini la Sfintul Mormint in noaptea de Inviere, adica a acelei lumini neaprinse de mina omeneasca. Asupra acestui lucru exista numeroase marturii, sute si sute de credinciosi fiind prezenti in momentul cind, in noaptea Invierii lui Hristos, lumineaza pe pamint pentru citeva clipe un foc nematerial, o lumina care poate fi tinuta in mina fara a te arde. Procesiunea este mareata. Patriarhul cu tot sinodul, arhimandritii, staretii manastirilor din Palestina, monahi si frati, toata Fratia Sfintului Mormint, la care se adauga si pelerinii clerici, stau însiruiti pe doua rinduri într-o ordine desavirsita. Apoi merg de la altarul Bisericii Învierii spre Sfintul Mormint, în sunete de clopot si toaca, împletite cu glasurile neîntrecute ale slujitorilor. Intreg vazduhul este numai sunet si cintare. Procesiunea se face fara luminari si în toata biserica nu se afla nici o candela sau luminare aprinsa. Sa ne închipuim aceasta mareata priveliste. De jur împrejurul Sfintului Mormint, lumea de pe lume, ca la un mare spectacol, înghesuita peste tot si la toate nivelele unde se poate sta, pina sus la uriasa cupola de deasupra. Toti tin în miini buchetele de luminari, cite treizeci si trei, dupa numarul anilor pamintesti ai Mintuitorului, si, cu privirile atintite spre Sfintul Mormint, sint într-o încordata asteptare. Procesiunea slujitorilor înconjura de trei ori Sfintul Mormint si cele doua capete ale sirului se ajung înfasurindu-l ca o uriasa panglica vie.
Privindu-i, gindul se duce la hora cosmica a astrilor si a atomilor, în rotirea lor neobosita. Ceea ce simbolizeaza aceia, aici se petrece aievea: Dumnezeu este centrul existentei, toata faptura se roteste în jurul lui Hristos, prin Care toate viaza si se misca. Parca deja a început maretul ospat de nunta al Mirelui Hristos precum zice Biserica: „Mire Hristoase, Care esti mai frumos decit toti fii oamenilor, Care ne-ai chemat la ospatul cel duhovnicesc al nuntii tale”. Chipurile luminoase ale slujitorilor, tineri si cu trasaturi îngeresti, preînchipuiesc multimea tinerilor în haine albe din jurul tronului Mielului, din Apocalipsa, iar cintarea lor este barbateasca si plina de frumusete.
Mormintul Domnului este pecetluit de cu seara: „Lumina era în intuneric, dar intunericul nu a cuprins-o”. Dupa a treia înconjurare se despecetluieste usa. Patriarhul intra înlauntru, aduna cu miinile vata de pe lespedea Sfintului Mormint (care era dinainte asezata acolo), si care se aprinde acum cu o lumina fosforescenta, care nu arde si iese cu ea afara la multime… Un strigat de uimire cutremura toata biserica si ropotele de aplauze ale unei nestavilite bucurii umplu vazduhul. Minunea s-a mai petrecut o data. Toata lumea se înghesuie sa-si aprinda buchetul de luminari de la Sfinta Lumina si în citeva clipe întreaga biserica este o mare de foc. „Acum toate s-au umplut de lumina, si cerul si pamintul”.
Pastile este sarbatoarea luminii, a biruintei, a bucuriei si totodata inaugurare, început al împaratiei celei vesnice. Asa cum pe Tabor Domnul si-a aratat o clipa ucenicilor slava Sa, tot asa si acum, la Sfintul Mormint prin Sfinta Lumina, Hristos Cel înviat straluceste o raza a slavei Sale peste cei adunati la ospatul cel de taina al Învierii Sale.
Dar totul dureaza doar citeva clipe; e o icoana, o arvuna numai si înca nu e bucuria cea deplina. De aceea, în noaptea Învierii Biserica o va spune cu dorire: „O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase…! Daruieste-ni-le însa mai adevarat, in ziua cea neînserata a Împaratiei Tale!”
Incetul cu incetul, entuziasmul se potoleste, lumea e fericita ca inca o data s-a invrednicit sa primeasca Sfinta Lumina. La altarul Bisericii Invierii incepe citirea celor cincisprezece paremii si se continua Sfinta Liturghie a Simbetei celei Mari, la care am avut marea fericire sa slujesc si eu, nevrednicul, ca smerit pelerin la Sfintele Locuri din Tara Sfinta. Dar, în jurul Sfintului Mormint, pina tirziu se vor împleti cu dangatul clopotelor ecourile bucuriei pascale ale multimilor de credinciosi de toate confesiunile care s-au adunat la dumnezeiescul ospat.

Ieromonah Petroniu Tanase
Schitul Prodromu, Muntele Athos

sursa

O marturie despre Sfanta Lumina

Raza luminoasă era dreaptă şi s-a îndreptat cu o viteză fulgerătoare către o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Hristos, care se afla exact vizavi de fereastră, şi în continuare şi-a schimbat traiectoria în altă direcţie. În aceeaşi clipă, s-a auzit o şuierătură puternică, un sunet, care arăta că ceva spinteca aerul. Toate acestea au durat câteva fracţiuni de secundă.

1
În anul 2008, mă aflam la ceremonia Sfintei Lumini din Sâmbăta Mare, însă pentru prima dată nu în Biserica Învierii, aşa cum obişnuiam s-o fac mulţi ani la rând, ci în Biserica Sfinţilor Constantin şi Elena care se află în interiorul Patriarhiei. Această Biserică este aproape de marea turlă a Bisericii Învierii, iar de la ferestrele interioare se vede de sus locul Sfântului Mormânt. Cele două Biserici comunică între ele şi sunt în esenţă unite, deşi se află la altitudini diferite.
În acea Sâmbătă Mare, Sfânta Lumină a coborât la ora obişnuită a amiezii şi în câteva minute s-a răspândit, din lumânare în lumânare, şi în mica biserică unde mă aflam. După vreo zece minute, când cei ce erau de faţă luaseră Sfânta Lumină în lumânările lor, iar cei mai mulţi deja plecaseră din Biserică, o rază de lumină alb-albăstruie, care semăna cu o descărcare electrică, a intrat printr-o fereastră a bisericuţei. Raza luminoasă era dreaptă şi s-a îndreptat cu o viteză fulgerătoare către o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Hristos, care se afla exact vizavi de fereastră, şi în continuare şi-a schimbat traiectoria în altă direcţie. În aceeaşi clipă, s-a auzit o şuierătură puternică, un sunet, care arăta că ceva spinteca aerul. Toate acestea au durat câteva fracţiuni de secundă.
Exact sub icoana Maicii Domnului se aflau două femei din Rusia care, în acea clipă, erau întoarse spre fereastra prin care intrase Lumina. Când raza alb-albăstruie şi sunetul puternic au fost percepute, cele două femei şi-au ple­cat capetele lor din reflex şi după ce au scos un ţipăt puternic, au alergat câţiva metri într-o parte. Raza de lumină a trecut la câţiva centimetri pe deasupra capetelor lor. După puţin timp şi-au întors privirile spre icoană şi, cuprinse de teamă, se ţineau amândouă cu mâinile de inimile lor.
Eu mă aflam la distanţă de vreo cinci metri împreună cu prietenul şi colaboratorul meu, Ioan Koutsikidis, care, de asemenea, a văzut toată scena. În bisericuţă se mai aflau încă vreo zece persoane.
Pentru câteva secunde am încercat să conştientizăm ce se întâmplase. Când ne-am apropiat de icoana Maicii Domnului am constatat cu uimire că singura candelă, care era agăţată înaintea ei, se aprinsese de la raza alb-albăstruie. Candela aceasta fusese stinsă mai înainte, precum şi toate celelal­te candele din biserică.
Puţinii oameni care trăiseră evenimentul, au început să filmeze, să fotografieze şi să aprindă din nou lumânările lor de la candelă.
Acest caz arată limpede că Sfânta Lumină nu se manifestă exclusiv în Biserica Învierii, ci şi în alte biserici, sau chiar şi în locuri deschise.

(Haralambie K.Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 239-240)

sursa