Patericul georgian

1

Fratele ajutat de frate este ca o cetate tare, spune înţeleptul Solomon (Pilde 18, 19). Cu o cetate întărită, cu o cetate de necucerit se aseamănă fiecare Biserică Ortodoxă locală atunci când este susţinută şi primeşte ajutorul şi sprijinul unei alte Biserici locale. Şi dacă aceasta se întâmplă între toate Bisericile Ortodoxe surori, atunci vom avea pe pământ icoana vie a sobornicităţii dar şi a tăriei celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
În mod deosebit astăzi, în zilele de criză pe care le trăim, este nevoie grabnică de comuniune adevărată şi ajutor reciproc între Bisericile surori, de dezvoltarea unor legături calde şi neprefăcute între ortodocşi, pentru a înfrunta cu succes săgeţile vicleanului cele aprinse (Efes. 6, 16), pe care le slobozeşte din toate părţile asupra trupului teandric al lui Hristos. Nu trebuie să uităm că „un popor sunt toţi cei ce nădăjduiesc în Hristos, şi o Biserică a lui Hristos, chiar dacă ia diferite numiri după locul unde se află“ (Sfântul Vasile cel Mare).
Însă pentru a înţelege aceasta, este nevoie mai întâi de cunoaşterea reciprocă a membrilor Bisericilor Ortodoxe „de pretutindeni“. Acestui scop doreşte să îi slujească şi publicarea cărţii de faţă. Deoarece credem că această cunoaştere reciprocă a popoarelor ortodoxe se săvârşeşte mai adânc şi mai adevărat prin sfinţii lor.

I. INTRODUCERE

Georgia

Georgia este Kolhida din mitul Greciei antice, mitul argonauţilor, ţinutul lui Iason şi al „lânii de aur“. Se află între Caucaz, Pontul Euxin (Marea Neagră), Armenia, Azerbaidjan şi Marea Caspică. Vechea capitală a ţării era Mţheta, aflată la confluenţa râurilor Mtkvari şi Aragvi.
În anul 455 d.Hr., regele Vahtang I Gorgasali (446–499) stabileşte capitala la Tbilisi, aflată la 20 de kilometri de mers pe jos înspre sud-est de Mţheta. Numele de Georgia l-a luat în secolul XI d.Hr. Până atunci, ţara se numea Iviria (în special partea ei de răsărit).
Primele contacte stabilite între iviriţi şi elini consemnate de istorie s-au înfiripat în secolul al VIII-lea î.Hr. Legăturile dintre cele două popoare au devenit mai strânse din secolul al VI-lea, o dată cu întemeierea coloniilor greceşti pe ţărmurile ivirite ale Mării Negre.
Iviria era aservită perşilor atunci când a fost cucerită de Alexandru cel Mare (secolul al IV-lea î.Hr.). Mai ales de atunci a primit influenţa civilizaţiei elene, ale cărei urme rămân neşterse până astăzi.
Prin domnia lui Parnavaz I, iviriţii s-au eliberat de sub stăpânirea macedoneană în anul 302 î.Hr.
În secolul I î.Hr. Iviria a căzut în mâinile romanilor, dar în anul 265 d.Hr. i s-a oferit o oarecare independenţă.
A primit creştinismul în secolul al IV-lea, pe vremea când în Imperiul Roman împărăţea Constantin cel Mare, iar în Iviria (Georgia de răsărit), regele Mirian. De atunci, între cele două părţi s-au dezvoltat diverse relaţii, ce au evoluat în calde legături de prietenie, graţie neobositelor eforturi ale împăraţilor romani de a proteja Iviria de năvălirile succesive ale perşilor, mai ales în secolele al VI-lea şi al VII-lea. În anul 629, împăratul romanilor Iraclie (610–641) a restabilit, de data aceasta definitiv, independenţa ţării faţă de perşi. Din secolul al VII-lea până în secolul al IX-lea, Iviria a suferit cumplit din pricina invadatorilor arabi şi a devenit câmpul ciocnirilor sângeroase dintre arabi şi romani. În acea epocă, o parte din populaţia ţării trecuse la Islam, şi urma cu credincioşie această cale. În cele din urmă, în secolul al IX-lea, împăratul Mihail al III-lea (842–867) i-a învins pe arabi şi i-a pus pe fugă din ţinutul Iviriei. În anul 1008, regele Iviriei – Bagrat al III-lea (975–1014) – a organizat un stat naţional creştin, după ce a unificat Georgia de răsărit cu cea de apus (Kolhida, Lazeti şi Abhazia) şi a întemeiat o dinastie care a durat mulţi ani, însă care, din pricina feluriţilor vrăjmaşi şi a diverselor împrejurări, a putut stăpâni doar parţial ţara.
În secolul al XI-lea, Georgia a suferit mult de pe urma turcilor selgiucizi. Un conducător însemnat în această perioadă de criză a fost Sfântul David al II-lea Agmaşenebeli (ceea ce înseamnă „Constructorul“) (1089–1121), care, după ce i-a biruit pe selgiucizi în lupta legendară de la Didgori (12 august 1121), a pus bazele unui stat puternic. A izbutit să pună pe picioare ţara din punct de vedere economic şi militar. A favorizat dezvoltarea literaturii şi artelor. A înălţat biserici şi a întărit mănăstiri. A întemeiat vestita mănăstire Ghelati1 (Mănăstire de monahi, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Aparţine de eparhia Imeretiei şi se află la o distanţă de aproximativ opt kilometri de Kutaisi.), şi academia cu acelaşi nume (1106), cu un nivel foarte înalt, unde se studiau dialectica (teologia), retorica, gramatica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica, poezia şi dreptul. Fiind el însuşi un literat, a alcătuit „Psalmul pocăinţei“, una dintre capodoperele imnografiei georgiene.
Georgia va ajunge la culmea înfloririi civilizaţiei sale în zilele Sfintei regine Tamara (1184–1212), strănepoata lui David al II-lea. Aceasta a reorganizat administraţia şi armata ţării, a îmbunătăţit situaţia comerţului exterior, a întărit pacea dinlăuntrul ţării şi i-a îndepărtat pe vrăjmaşi.
Ţara a cunoscut un impresionant progres pe plan duhovnicesc, care se reflectă în marea lucrare a lui Şota Rustaveli – „Viteazul în piele de tigru“.
Merită a fi menţionat faptul că, datorită ajutorului dat de regina Tamara, doi dintre nepoţii ei după soră, aceştia fiind şi nepoţii împăratului bizantin Andronic I (1183–1185) – Alexie şi David, au întemeiat regatul Trapezunt puţin timp înainte de cucerirea Constantinopolului de către franci, în aprilie 1204.
Însă urmaşii Tamarei, Gheorghe al IV-lea Laşa (1212–1223) şi sora acestuia Rusudani (sau Kis Malik, care înseamnă „regina fecioară“) (1223–1247) erau neputincioşi a ţine piept năvălirilor vrăjmaşilor. După devastarea oraşului Tbilisi de către şahul Djalaledini (1225), organizarea politică a Georgiei a fost distrusă de mongoli (1230–1240). Regii acesteia şi-au restrâns stăpânirea la unele regiuni inaccesibile şi doar Gheorghe al V-lea (1314–1346) a reuşit să redobândească unele teritorii.
În vremea lui Bagrat al V-lea (1360–1395), a izbucnit „furtuna“ lui Tamerlan, care până în anul 1402 a ocupat aproape toată ţara. De la sfârşitul secolului al XIII-lea până la începutul secolului al XV-lea, hoardele mongole au năvălit în Georgia de opt ori. Din pricina ultimei invazii, populaţia ţării a ajuns la jumătate.
După moartea lui Tamerlan (1405), georgienii, după lupte grele, au izbutit să-şi redobândească independenţa. Ţara a fost eliberată în întregime de către regele Alexandru I (1412–1442). Alexandru a lăsat moştenire regatul fiilor săi, împărţindu-l în trei regate, al Kahetiei, al Kartliei şi al Imeretiei (Imereti–Samegrelo). Această împărţire a Georgiei a fost hotărâtoare pentru mersul ulterior al istoriei sale: de atunci a început decăderea ei.
În veacurile următoare, ţara va cunoaşte năvălirile perşilor şi ale turcilor otomani, care vor cuceri rând pe rând teritoriile ei. În cele din urmă, ighemonii Georgiei au fost nevoiţi să ceară sprijinul Rusiei, care în anul 1722 şi-a trimis armatele în Caucaz. Astfel a început eliberarea ţării, cu sprijinul împărăţiei ruseşti.
Coaliţia ruso-georgiană din anul 1783 a fost în esenţă un tratat de subordonare a Georgiei faţă de Rusia, care în anul 1801 a anexat la teritoriile ei întreaga Georgie.
După revoluţia bolşevică din 1917, Georgia şi-a proclamat independenţa (26.05.1918).
Câţiva ani mai târziu, silită de către autorităţile statului sovietic, a devenit parte (25.02.1921), şi, mai apoi, republică a Uniunii Sovietice (1936).
Din anul 1993 face parte din Comunitatea Statelor Independente, care a fost creată după dizolvarea U.R.S.S.-ului.

 

II. BISERICA ORTODOXA A GEORGIEI

Georgia a cunoscut foarte devreme creştinismul. După o foarte veche tradiţie, prima sămânţă a Evangheliei a fost aruncată în această ţară de Apostolul cel întâi chemat – Andrei.
Această tradiţie consemnată de cronicarii georgieni concordă cu sinaxarele de pe 30 noiembrie, care menţionează că Apostolul Andrei a predicat în diferite regiuni din Georgia, precum Klardjeti, Aţhveri, Ţhumi, Abhazia, Samegrelo şi în Osetia de nord. În biserica pe care a întemeiat-o apostolul Andrei în Aţhveri, a lăsat icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu. Această icoană a fost cinstită în veacurile ce au urmat nu numai de către creştini, dar şi de către necredincioşii locuitori ai munţilor. Se păstrează până astăzi în mănăstirea Ghelati.
Însoţitorul de drum al apostolului Andrei, Simon Cananitul, a predicat Evanghelia sălbaticilor svanebi, care l-au omorât cu pietre. După cum se spune, mormântul său se află în Abhazia, în vechiul oraş Nikopsia.
Însă convertirea Iviriei (Georgia de răsărit) la credinţa creştină a avut loc la începutul secolului al IV-lea, datorită Sfintei cea întocmai cu apostolii Nina (în georgiană Nino), în zilele regelui Mirian. Mirian, după sfatul Sfintei Nina, i-a cerut lui Constantin cel Mare să-i trimită clerici buni, pentru a întări lucrarea de răspândire a creştinismului în Iviria şi pentru a ţine unită Biserica ei. Potrivit unei vechi tradiţii, Constantin cel Mare a răspuns grabnic la rugămintea regelui Mirian, trimiţând clerici în frunte cu episcopul Antiohiei Eustatie, care l-a hirotonit pe părintele Ioan episcop, acesta fiind primul episcop al Iviriei2 (După mărturia lui Rufin, Constantin cel Mare a trimis clerici din Biserica Constantinopolului, între care se afla şi un episcop, care, după Ghelasie al Chizicului, se numea Ioan.).
Datorită ajutorului dat de Biserica Constantinopolului (episcopul Alexandru) şi de Biserica Antiohiei (episcopul Eustatie), dar şi al Bisericilor învecinate din Armenia şi Siria, la sfârşitul secolului al IV-lea creştinismul se răspândise în aproape întreaga Ivirie, fiind cunoscuţi doi episcopi, al Trapezundei şi al Piţundei, din perioada întâiului Sinod Ecumenic (325) la care a participat şi episcopul Piţundei – Sfântul Stratofil.
În a doua jumătate a secolului al IV-lea, Iviria se găsea sub stăpânirea sasanizilor din Persia. Faimosul împărat al Persiei Sapor al II-lea (309–379) a încercat să impună în Iviria închinarea la foc3 (Mazdeismul s-a născut în Media, dar a cunoscut apogeul său în Persia, în vremea dinastiei Ahemenizilor (675–330 î.Hr.) şi a durat până la sfârşitul dinastiei Sasanizilor (226–632 d. Hr.). A dispărut după victoria arabilor, pe la mijlocul secolului al VII-lea. Astăzi încă există câţiva închinători la foc (cinci sau şase mii de adepţi în Persia, precum şi câţiva în India). Elementul de căpetenie al acestei religii, care se întemeiază pe învăţătura lui Zoroastru (sau Zarathustra) în primul rând cum să facem (secolul VII î.Hr.), era închinarea la foc.). Nu a reuşit însă, datorită puternicei rezistenţe pe plan duhovnicesc din partea credinţei creştine, care îşi înfipsese rădăcini puternice în această ţară. De la începuturile secolului al V-lea, Biserica Iviriei dezvoltă relaţii strânse cu cea antiohiană. Arhiepiscopul Iviriei care îşi avea reşedinţa la Mţheta se afla oarecum sub umbrela duhovnicească a tronului Antiohiei.
Regele Iviriei Vahtang Gorgasali (446–499) şi-a împărţit regatul în 12 părţi. Pentru fiecare din ele, patriarhul Antiohiei a hirotonit un episcop, şi l-a numit Arhiepiscop-Catolicos4 (Catolicos: titlul întâi-stătătorului Bisericii Ortodoxe a Georgiei, pe care îl deţine de atunci. Din secolul XI i se spune Patriarh-Catolicos. Acest termen nu are legătură cu romano-catolicismul.) al Iviriei pe părintele de origine greacă Petru (Petru I, aprox. 468–474). De atunci datează menţionarea Bisericii Iviriei în cadrul jurisdicţiei antiohiene.
Organizarea administrativă a Bisericii Iviriei a rămas aproape neschimbată faţă de secolul al V-lea, până la sfârşitul secolului al X-lea. Atât această organizare, cât mai ales dezvoltarea şi înflorirea vieţii monahale au neutralizat încercările unei părţi din aristocraţie care căuta impunerea mazdeismului, slujind interesului Persiei.
La mijlocul secolului al Vl-lea, Cuviosul Ioan Zedazneli, împreună cu alţi 12 monahi sirieni, a întemeiat o minunată mănăstire pe muntele Zadeni, lângă Tbilisi. Această mănăstire a avut o influenţă puternică până în secolul al XII-lea în viaţa bisericească şi în societatea Georgiei, în multe momente grele din istoria neamului georgian.
În secolul al X-lea, la Sfântul Munte s-a întemeiat şi faimoasa mănăstire Iviron de către Sfântul Ioan Iviritul şi fiul său Eftimie. De când patriarhul Antiohiei Teofilact (744–751) a permis sinodului episcopilor din Iviria (Georgia de răsărit) dreptul de a-şi alege ei înşişi Catolicosul, Biserica acesteia a început să aibă o oarecare autonomie administrativă, din pricina aceasta fiind recunoscută ca autocefală de facto cu acordul conştiinţei bisericeşti panortodoxe, deşi niciodată nu s-a hotărât autocefalia aceasta printr-o hotărâre de sinod. Pe de altă parte, Georgia de vest (Kolhida, Lazeti şi Abhazia) a rămas sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice până la căderea Constantinopolului (1453) şi după aceea a devenit independentă fără hotărâre sinodală.
Aşadar, după căderea Constantinopolului, Georgia avea două sinoade recunoscute în relaţiile bisericeşti ca arhiepiscopii autocefale.
După anexarea Georgiei la Rusia, la începutul secolului al XIX-lea, a fost anulată independenţa ei bisericească. Biserica Georgiei şi-a pierdut autocefalia şi a intrat în componenţa Bisericii ruse, care a numit în Georgia un exarh (1811).
După revoluţia bolşevică din 1917, clerul şi poporul Georgiei au hotărât restabilirea autocefaliei Bisericii lor. După unele împotriviri, Sinodul rus a fost de acord în cele din urmă cu această hotărâre (1927).
Proclamarea oficială şi canonică a autocefaliei şi a titulaturii de Patriarhie a Bisericii Georgiei s-a petrecut la 3 martie 1990, de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice.
Literatura bisericească georgiană este bogată în scriitori şi opere. Merită a fi menţionat că până în secolul al XI-lea, întreaga literatură georgiană era aproape exclusiv bisericească. În secolul al V-lea exista numai „Mucenicia Sfintei Suzana“. În secolele VI şi VII apar „Mucenicia Sfântului Eustatie din Mţheta“ şi „Cuvinte“, care i se atribuie lui Ioan Bolneli.
În secolul al VIII-lea avem deja multe texte cu vieţi de sfinţi.
Secolele următoare (IX–XII) reprezintă perioada de aur a literaturii bisericeşti din Georgia, plină atât de lucrări originale, cât şi de traduceri din elină, siriacă, armeană şi arabă. Imnografi vestiţi ai acestei perioade sunt Ioan din Tbeli, Ioan Minţhi, Ioan Zosima Sinaitul ş.a.m.d. Atunci a fost scrisă de către Catolicosul Arsenie şi viaţa Cuviosului Ioan Zedazneli.
Importante lucrări de scriere şi traducere au realizat egumenii mănăstirii aghiorite Iviron, Eftimie Aghioritul (1006–1028) şi Gheorghe Aghioritul (adormit în anul 1066), Efrem Ţire (secolul al XI-lea), Arsenie Ikhaltoeli (secolele XI–XII) şi monahul Ioan din mănăstirea ivirită Petriţoni (care se află în Bulgaria de astăzi). Acesta a întemeiat în oraşul Ghelati o şcoală de teologie şi filosofie care a devenit un mare centru duhovnicesc şi educaţional. Au urmat trei secole de decădere politică (secolele XIII–XV) din pricina ocupaţiei mongolilor, după care ţara şi-a regăsit încet-încet starea duhovnicească de mai înainte. Slujbele se săvârşeau deja din secolul V în limba georgiană. Bisericile ivirite comportă felurite stiluri arhitectonice, însă cel mai des se întâlneşte biserica în formă de cruce grecească, având o turlă în formă de poligon, acoperişul acestei turle având formă de con. În biserica patriarhală cu hramul Sfinţilor Apostoli din Mţheta, care se numeşte „Svetiţhoveli“ (Stâlpul de viaţă făcător) şi care este ridicată pe locul în care Sfânta Nina L-a predicat pe Hristos, se păstrează până astăzi cristelniţa din marmură în care au fost botezaţi regele Mirian şi regina Nana, cojocul proorocului Ilie şi cămaşa Domnului Iisus Hristos.

 

II. SFÂNTA NINA, CEA ÎNTOCMAI CU APOSTOLII

Obârşia

Sfânta Nina5 (În limba georgiană Nino.) s-a născut la sfârşitul secolului III în Capadocia, unde locuiau mulţi georgieni. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris fiind chiar verişoara acestuia. De aceea, evlavia ei pentru sfântul era mare.
Tatăl ei – Zavulon, ostaş vestit şi plin de cucernicie, plecase din ţinutul Capadociei pentru a-şi oferi serviciile împăratului Maximian. Mama ei – Suzana, născută şi ea în Capadocia, era sora episcopului Ierusalimului, pe care unii îl identifică cu Iuvenalie. Părinţii Suzanei şi ai lui Iuvenalie au murit de tineri. Astfel, cei doi copii au rămas orfani şi fără sprijin. S-au gândit atunci să meargă la Ierusalim.
Au pornit cu credinţă în Dumnezeu, nepăsându-le de lunga călătorie ce le stătea înainte. Ajungând în Oraşul Sfânt, au găsit refugiu în Biserica Învierii. În scurtă vreme, Iuvenalie a fost rânduit iconom al Sfântului Mormânt, în timp ce Suzana a intrat în slujba evlavioasei Sara-Niofora din Betleem, care era diaconiţă acolo.
Între timp, Zavulon – cel despre care am vorbit mai înainte – a ajuns la Roma. În scurtă vreme, a câştigat bunăvoinţa împăratului, care l-a numit comandantul armatei.
În vremea aceea, francii s-au răsculat împotriva romanilor. Au trecut Alpii, au înaintat de-a lungul râului Po şi acolo şi-au aşezat tabăra. Zavulon, la porunca împăratului, a pornit împotriva lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a biruit şi a luat mulţi prizonieri. Între prizonieri era şi căpetenia celor răsculaţi.
Maximian şi-a răsplătit armata, în timp ce pe răzvrătiţi i-a condamnat la moarte. Prizonierii i-au cerut lui Zavulon înainte de a-i omorî, să îi boteze în numele Dumnezeului său, Care îi dăduse atât de multă putere. Iar acesta nu numai că i-a botezat, dar l-a şi convins pe împărat să îi elibereze. Cei botezaţi de curând l-au luat împreună cu el şi pe Zavulon pentru a predica creştinismul în patria lor. Timp de zece zile, preoţii au botezat poporul, pe malurile râului Gadamar. Zavulon a lăsat preoţii să-şi termine lucrarea şi a plecat să se închine la Sfintele Locuri. Acolo a făcut cunoştinţă cu episcopul Iuvenalie, fostul iconom al Sfântului Mormânt. Atunci, diaconiţa Sara-Niofora l-a sfătuit pe episcop:
– Dă-o pe Suzana, sora ta, de soţie lui Zavulon, acestui slăvit conducător de oşti şi temător de Dumnezeu, care i-a ajutat pe franci să îl cunoască pe Hristos!
Sfatul diaconiţei i s-a părut bun episcopului. Astfel, în scurtă vreme, a avut loc cununia lui Zavulon cu Suzana, aceştia plecând mai apoi în ţinutul părintesc, în Capadocia.
Din acea binecuvântată pereche s-a născut fericita Nina, luminătoarea Georgiei. Când a împlinit doisprezece ani, a mers cu părinţii ei la Ierusalim. Tatăl ei, arzând de dragostea pentru Dumnezeu, a dorit să se afierosească Acestuia şi să devină pustnic.
După ce a primit consimţământul soţiei lui şi binecuvântarea episcopului, şi-a luat rămas bun cu lacrimi de la fiica lui, Nina, încredinţând-o Domnului, Părintele celor orfani şi Ocrotitorul văduvelor.
– Nu te teme deloc, copilul meu, i-a spus. Urmează cu râvnă pildei Mariei Magdalena şi a celeilalte Maria, sora lui Lazăr. Dacă Îl iubeşti pe Hristos precum acelea, atunci harul Lui nu te va părăsi.
Apoi a plecat şi s-a făcut nevăzut în pustia Iordanului. Locul nevoinţelor şi al morţii sale a rămas necunoscut.
Mama Sfintei Nina, Suzana, a fost rânduită de către fratele ei episcop diaconiţă în Sfânta Biserică a Învierii pentru a avea grijă de femeile sărmane şi bolnave. În cele din urmă, au dat-o pe Nina bătrânei Niofora, cea plină de cucernicie, pentru a o creşte.

Apostolatul

Niofora cunoştea bine adevărurile credinţei creştine şi îi vorbea neîncetat micuţei Nina despre acestea. Iar aceasta, fiind din fire ascultătoare, arăta o mare râvnă şi ascultare. Când citea în fiecare zi din Sfânta Scriptură, inima ei tresărea de iubire şi recunoştinţă faţă de Hristos, care a pătimit atât de multe pentru mântuirea oamenilor.
Când citea în Evanghelie despre răstignirea Domnului, gândul ei se oprea asupra cămăşii Lui.
– Oare unde se află cămaşa Fiului lui Dumnezeu? a întrebat odată Niofora.
– Ştim din tradiţie, a răspuns aceea, că se găseşte în oraşul Mţheta din Iviria, la nord-est de Ierusalim. Cămaşa a fost adusă acolo de rabinul acestui oraş, Elioz, după ce a luat-o de la soldatul care o câştigase la sorţi lângă cruce. Locuitorii ţării acesteia se numesc kartveli, se învecinează cu armenii şi au rămas până azi în întunericul idolatriei.
Cuvintele Nioforei au rămas adânc întipărite în inima sfintei. Zi şi noapte se ruga fierbinte către Născătoarea de Dumnezeu:
– Învredniceşte-mă, Stăpână, să merg în ţara iviriţilor, pentru a mă închina la cămaşa Fiului Tău!
Preasfânta a ascultat rugăciunea ei, i s-a arătat în somn şi i-a spus:
– Mergi în Iviria, aşa cum îţi doreşti! Însă acolo vei şi predica Evanghelia lui Hristos, care iţi va dărui din plin harul Său. Şi te voi ajuta şi eu.
– Dar eu sunt o femeie neputincioasă. Voi putea oare eu să duc la bun sfârşit o asemenea lucrare? – a întrebat smerită fecioara.
Atunci Născătoarea de Dumnezeu i-a pus în mână o cruce făcută din tulpini de viţă şi a spus:
– Ia această cruce. Îţi va fi scut şi pază împotriva tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Cu puterea ei vei aduce ţara iviriţilor la credinţa iubitului meu Fiu, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4).
Când s-a trezit sfânta, a văzut în mâinile ei acea cruce minunată şi a sărutat-o cu lacrimi de bucurie. Apoi şi-a tăiat o şuviţă din păr, a împletit-o pe cruce şi a mers să îl întâlnească pe unchiul ei, Iuvenalie. Acela, auzind de arătarea Născătoarei de Dumnezeu sfintei şi porunca ei de a predica Evanghelia în Iviria, a cunoscut limpede în aceasta voia lui Dumnezeu. De aceea, fără nici cea mai mică şovăială, i-a dat sfintei binecuvântarea lui.
Când s-a făcut ceasul plecării, episcopul şi-a dus nepoata în Biserica Învierii şi a pus mâna pe capul ei şi s-a rugat:
– Doamne, Dumnezeule şi Mântuitorul nostru! Încredinţez în mâinile Tale această fecioară, care cu multă râvnă a hotărât să se afierosească lucrării de binevestire a Evangheliei Tale oamenilor. Binecuvânteaz-o şi fă-Te însoţitor şi dascăl al ei, oriunde Te va binevesti ea. Dăruieşte cuvântului ei atâta putere şi înţelepciune, încât nimeni să nu poată a-i sta împotrivă şi a o face să tacă. Iar tu, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea creştinilor, care ai ales-o a predica popoarelor necredincioase Evanghelia Fiului tău, dăruieşte-i putere împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Fă-te veşnicul ei acoperământ şi apărătoare. Şi nu o lipsi de ajutorul tău până când va împlini sfânta ta voie.

Plecarea

În acea perioadă, au plecat din Oraşul Sfânt către Armenia treizeci şi cinci de fecioare împreună cu Sfânta Ripsimia şi cu maica lor duhovnicească – Gaiani. Veniseră din Roma pentru a se izbăvi de prigoana lui Diocleţian. Împăratul cel necinstitor o vroia pe Ripsimia ca nevastă, însă aceea dorea să rămână curată şi să devină mireasă a lui Hristos.
Sfânta Nina a pornit la drum împreună cu ele şi le-a urmat până în capitala Armeniei – Vagarsapat.
Însă Diocleţian nu a întârziat să le dea de urmă. A dat de ştire regelui Armeniei, Tiridati, iar acela, după ce le-a prins, a poruncit să fie chinuite fără milă şi în cele din urmă omorâte (pomenirea lor se prăznuieşte la 30 septembrie).
Sfânta Nina a scăpat de mucenicie printr-o minune. Condusă de o mână nevăzută, s-a ascuns după rămurelele unui trandafir sălbatic. De acolo, urmărea mucenicia celorlalte femei şi, cu ochii ridicaţi la cer, se ruga pentru ele fierbinte. A văzut în acel moment deasupra atletelor lui Hristos un înger purtând un orar strălucitor. Cobora din înaltul cerului ţinând în mână o cădelniţă. Îl însoţeau locuitori cereşti fără număr. În acelaşi timp, se înălţau de la pământ sufletele sfintelor femei, alăturându-se locuitorilor cereşti şi înălţându-se la cer.
– Sfinte îngere, a strigat Nina, de ce mă laşi singură în mijlocul acestor şerpi?
– Nu te întrista, a răspuns îngerul. Fă puţină răbdare şi vei fi condusă şi tu în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta se va întâmpla atunci când din trandafirul sălbatic ce te acoperă vor ieşi flori de trandafir de grădină şi bine-mirositoare. Ridică-te acum şi mergi la nord, acolo unde este mult seceriş.
Sfânta a pornit singură în lunga sa călătorie. În anul 315, după multe peripeţii, a ajuns la malurile râului Mtkvari, aproape de ţinutul Hertvisi. Acolo a dat peste nişte păstori şi le-a cerut de mâncare, fiindcă era necăjită şi sleită de puteri. Păstorii vorbeau limba armeană, pe care Nina o înţelegea bine, fiindcă o învăţase de la doica ei – Niofora.
– Unde se găseşte oraşul Mţheta? l-a întrebat pe un păstor. Este departe de aici?
– Vezi râul acesta? a zis păstorul. Mţheta se găseşte mai jos, pe malurile râului, departe.

Visul cel dumnezeiesc

Sfânta şi-a continuat călătoria. La un moment dat, s-a oprit. Fiind singură şi foarte slăbită, într-o ţară străină, a început să-i fie teamă.
S-a aşezat pe o piatră şi cugeta: „Unde mă duce Dumnezeu? Vor aduce roadă ostenelile mele sau poate în zadar m-am înhămat la o sarcină atât de grea?“. Având aceste gânduri, a luat-o somnul şi apoi a avut un vis: i s-a înfăţişat un bărbat plin de mare cuviinţă. Părul îi cădea pe umeri, iar în mâini ţinea un sul scris în limba elină.
L-a desfăşurat, i l-a dat şi i-a spus:
– Citeşte-l cu atenţie!
De îndată s-a făcut nevăzut, iar sfânta s-a trezit şi a văzut în mâinile ei, plină de uimire, acel sul. Pe el erau scrise următoarele cuvinte din Evanghelie:
Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei (Matei 26, 13).
Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Gal. 3, 28).
Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea. (Matei 28, 10).
Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40).
Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri (Luca21, 15).
Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi (Luca 12, 11–12).
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).
Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin (Matei 28, 19–20).
Visul cel dumnezeiesc a liniştit-o pe sfânta, care cu râvnă înnoită şi-a continuat ostenitoarea ei călătorie. A suferit mult din pricina foamei şi a setei, s-a primejduit din pricina animalelor sălbatice, dar în cele din urmă a ajuns în vechiul oraş al Iviriei – Urbnisi. Acolo a fost găzduită în case evreieşti şi a început să înveţe obiceiurile şi limba acestui popor.

Dărâmarea idolilor

A trecut o lună. Într-o zi, sfânta a auzit că toţi locuitorii oraşului Urbnisi şi ai împrejurimilor acestui oraş se pregăteau să meargă în capitala Mţheta, pentru a se închina dumnezeilor mincinoşi în care credeau.
A mers împreună cu ei şi sfânta. Apropiindu-se de oraş, a dat peste alaiul regelui Mirian şi al reginei Nana. Mirian (265–342) era fiul regelui perşilor Chosroes şi conducător în Iviria a dinastiei hosroizilor. Poporul, urmând cuplul regal, se îndrepta către vârful unui munte, pentru a se închina idolului neînsufleţit Armazi.
Purtată de mulţime, Sfânta Nina a ajuns pe munte, unde se găsea templul păgânesc. S-a oprit într-un loc potrivit şi de-acolo privea cu atenţie idolul. Semăna cu un om mare peste măsură. Era făurit din bronz poleit cu aur şi îmbrăcat în armură de aur, având un coif de asemenea din aur.
Regele şi întreaga mulţime stăteau cu evlavie şi teamă înaintea lui. Tremurau de frică, ca nu cumva Armazi să-i lovească cu sabia, supărat pe greşelile lor.
Între timp, preoţii pregăteau jertfele. Când a ars tămâia şi a curs sângele jertfelor, au început să sune trâmbiţele şi să bată tobele. De îndată, regele şi poporul au căzut cu feţele la pământ.
Inima sfintei s-a aprins de râvna proorocului Ilie. A suspinat adânc şi a început să se roage fierbinte:
– Dumnezeule atotputernic! Împrăştie aceşti idoli, precum împrăştie vântul praful şi cenuşa. Tu, Doamne şi Stăpâne, într-atât ai iubit zidirea Ta, încât L-ai trimis pe Singurul Tău Fiu, pentru mântuirea noastră a tuturor. Slobozeşte deci aceste suflete din robia stăpânitorului întunericului, care a orbit ochii lor cei înţelegători pentru a nu desluşi calea mântuirii.
Nu terminase sfânta rugăciunea şi pe neaşteptate au apărut nori dinspre apus. Regele şi poporul şi-au dat seama de primejdie şi au fugit, în timp ce Nina s-a ascuns în crăpătura unei stânci. Norii s-au apropiat de templul idolesc.
A izbucnit atunci o furtună puternică cu tunete şi fulgere. Idolii cei trufaşi s-au făcut bucăţi şi pereţii templului au căzut.
A doua zi, poporul împreună cu regele îşi căutau zadarnic dumnezeii prin noroi şi dărâmături.
– Mare este dumnezeul Armazi, spuneau înspăimântaţi. Poate este alt dumnezeu mai mare şi de aceea l-a biruit pe al nostru. Oare acesta este Dumnezeul creştinilor, cel care i-a smerit pe vechii dumnezei ai armenilor?…

Predica

Deja trecuse destulă vreme de la dărâmarea idolilor. Acum sfânta cutreiera prin Mţheta.
Într-o zi, trecea pe lângă grădina regală. Soţia grădinarului, Anastasia, aşteptând-o pe sfânta, a alergat în întâmpinarea ei. A condus-o în casă, unde era şi bărbatul ei. Au rugat-o amândoi să rămână lângă ei ca o soră a lor. Sfânta a acceptat, iar grădinarul i-a construit într-un colţ al grădinii regale o chiliuţă.
Sfânta a aşezat în noua ei locuinţă crucea pe care i-o dăduse Născătoarea de Dumnezeu şi îşi petrecea zilele şi nopţile cu rugăciuni şi lupte duhovniceşti.
Primii georgieni care au crezut în Hristos au fost aceştia doi, preacucernicul cuplu care a găzduit-o pe sfânta. Şi nu numai primii care au crezut, ci şi primii ce au tras folos din rugăciunile ei făcătoare de minuni: Anastasia, deşi era stearpă, a devenit mamă cu copii mulţi şi buni.
De atunci, cu harul lui Dumnezeu, sfânta a început să săvârşească multe minuni.
Odată, o femeie mergea pe drumurile oraşului, cu strigăte şi bocete. Ţinea în mâini pruncul ei care era pe moarte şi cerea disperată ajutor. Sfânta Nina a luat copilul, l-a pus pe patul ei ce era făcut din frunze, şi s-a rugat.
Apoi a închinat pruncul cu crucea ce i-o dăruise Născătoarea de Dumnezeu şi l-a încredinţat maicii lui tămăduit.
După această minune, sfânta a început să predice Evanghelia şi să-i cheme pe georgieni, idolatri şi iudei, la pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Cucernicia, dreptatea şi virtutea vieţii ei s-a făcut tuturor cunoscută. Mulţi oameni, şi în mod deosebit femeile evreilor, mergeau la ea, ascultau noua învăţătură din buzele ei dulci precum mierea, cele despre Împărăţia lui Dumnezeu şi începeau să primească în ascuns credinţa creştină.
Printre ele era şi fiica mai-marelui sinagogii evreilor din Kartli – Aviatar, de asemenea şi alte şase evreice. În scurtă vreme a crezut şi Aviatar, atunci când a auzit cum tălmăcea sfânta vechile proorocii despre Mesia şi cum se împlineau acestea în persoana lui Hristos.

Cămaşa lui Hristos

Odată, discutând Aviatar cu sfânta, i-a povestit despre cămaşa Domnului în felul acesta:
– Precum am auzit de la părinţii mei şi aceia de la strămoşii lor, atunci când în Iudeea domnea Irod, iudeii din Mţheta şi din toată regiunea Kartli au aflat că în Ierusalim au sosit boieri din Persia. Boierii aceştia căutau un prunc nou-născut din neamul lui David, ce s-a născut „din mumă fără tată“ şi pe care l-au numit împăratul Iudeilor. L-au descoperit în oraşul lui David – Bethleem într-o peşteră smerită, şi i-au oferit daruri împărăteşti: aur, tămâie bine-mirositoare şi smirnă. După ce i s-au închinat, s-au înapoiat în patria lor.
Au trecut vreo treizeci de ani de la acea întâmplare. Atunci, străbunicul meu Elioz a primit de la arhiereul Ierusalimului, Anna, următoarea scrisoare: „Acela la care au venit boierii perşi să i se închine a crescut acum şi propovăduieşte că este Hristos, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Însă după legea lui Moise, trebuie să moară. Veniţi cât mai grabnic la Ierusalim“.
Atunci când Elioz s-a pregătit împreună cu alţii pentru călătorie, mama lui, o bătrână cucernică din neamul arhiereului Ilie, i-a spus:
– Mergi, copilul meu, dacă te-au chemat. Însă te rog să nu urmezi necinstitorilor care au hotărât să Îl omoare. Despre Dânsul au spus proorocii că va fi o taină pentru înţelepţi, taină ascunsă, lumină neamurilor şi viaţa veşnică.
Elioz a mers într-adevăr la Ierusalim şi a fost de faţă la răstignirea Domnului. Mama lui rămăsese în Mţheta.
Deodată, în ajunul Paştilor, a simţit în inima ei lovituri puternice, ca ale unui ciocan ce bate nişte piroane, şi a strigat:
– În această clipă împărăţia lui Israel s-a dărâmat, fiindcă L-a răstignit pe Mântuitorul şi Izbăvitorul Său. De acum, poporul nostru va fi vinovat de moartea lui Hristos. Vai mie, că nu am murit mai devreme, pentru a nu auzi aceste lovituri înfricoşătoare! Nu voi mai vedea slava lui Israel pe pământ!
Spunând acestea, şi-a dat duhul.
După răstignire, Elioz a cerut cămaşa Domnului de la ostaşul care o câştigase la sorţi şi a adus-o la Mţheta.
Elioz, după ce a adeverit cuvântul mamei sale despre răstignirea Domnului, i-a arătat surorii lui, Sidonia, cămaşa. Aceea a luat-o şi cu lacrimi a început să o sărute. Apoi, după ce a strâns-o la piept, a căzut moartă.
Nimeni nu a putut să smulgă sfântul veşmânt din mâinile ei. A încercat să o ia şi regele Anterkie, care a venit cu curtenii lui îndată ce a fost înştiinţat de moartea ei neaşteptată, însă a rămas neputincios.
A trecut ceva vreme. Între timp, Elioz a îngropat-o pe sora lui împreună cu cămaşa. A tăinuit aşa de bine mormântul, încât nimeni până astăzi nu ştie unde este acesta. Câţiva oameni spun că se găseşte în mijlocul grădinii regale, în locul unde se înalţă astăzi un cedru cu umbră deasă. Acest cedru ce a încolţit singur după moartea Sidoniei adună în jurul lui mulţi oameni. Aceştia cred că are în el o mare putere.
Auzind sfânta această istorisire, a început să meargă noaptea şi să se roage lângă cedru. Oricum, se îndoia că într-adevăr ar fi ascunsă la rădăcinile lui cămaşa Domnului. Însă o vedenie pe care a avut-o i-a arătat că locul acela era sfânt şi în viitor va fi slăvit.
Aşadar, într-o noapte, în timp ce se ruga, a văzut stoluri de păsări negre care au venit în grabă din toate ţările vecine în grădina regală. De acolo s-au îndreptat către râul Aragvi, şi după ce s-au scăldat în apa acestuia, s-au înălţat. Apoi, mai albe decât zăpada fiind, s-au aşezat pe ramurile cedrului, şi au umplut grădina de cântări ale raiului. Vedenia însemna că popoarele dimprejur aveau să se lumineze cu apa sfântului botez, iar în locul cedrului aveau să ridice o biserică creştină pentru slăvirea marelui Dumnezeu.
Sfânta Nina a mai văzut că munţii Armazi şi Zadeni s-au cutremurat şi au căzut.
Cu o altă ocazie, a auzit chiote de război şi strigăte sălbatice ale dracilor care intrau în capitală având chip de războinici perşi.
Însă această înfricoşătoare vedenie a dispărut îndată ce sfânta a înălţat crucea, a făcut cu ea semnul crucii în aer şi a spus:
– Opriţi-vă, dracilor! A sosit sfârşitul stăpânirii voastre! Iată-L pe Biruitorul!

Convertirea regelui şi a reginei

Desigur, datorită acestor semne ce arătau că se apropia mântuirea poporului ivirit, sfânta predica neîncetat cuvântul lui Dumnezeu.
Împreună cu ea se osteneau în lupta propovăduirii şi primii credincioşi, în mod deosebit mai-marele sinagogii şi fiica lui.
Însuşi regele Mirian a început să se gândească la credinţa creştină. Deja ştia că, în imperiul roman, împăratul Constantin, după ce îşi biruise toţi vrăjmaşii cu puterea crucii şi a numelui lui Hristos, devenise apărător al creştinilor.
În acea epocă, Iviria se afla sub influenţa romanilor, care îl luaseră ostatic la Roma pe fiul lui Mirian, Bacar. De aceea, Mirian nu o împiedica pe Sfânta Nina să-L propovăduiască pe Hristos în ţara lui. Regina Nana era şi ea legată de idolatrie foarte puternic. Dar harul lui Dumnezeu a cercetat-o în scurtă vreme.
Regina s-a îmbolnăvit grav. Doctorii nu puteau să-i facă nimic. Atunci, câteva femei de la curte au rugat-o să o cheme pe străina Nina, care numai cu o rugăciune către Dumnezeul ei tămăduia orice boală.
Nana a dat poruncă să o aducă la ea.
Însă sfânta, vrând să încerce credinţa şi smerenia ei, le-a spus celor trimişi:
– Dacă regina vrea să se facă bine, să vină aici, la chilia mea, şi cred că se va vindeca cu puterea lui Hristos.
Nana a ascultat porunca sfintei şi a cerut să fie dusă cu o targă la căsuţa ei. Sfânta a aşezat-o pe bolnavă pe patul ei. A îngenuncheat lângă ea şi s-a rugat fierbinte Doctorului sufletelor şi trupurilor. Apoi a luat crucea şi a atins-o de capul, de umerii şi de picioarele bolnavei, făcând în felul acesta semnul crucii.
Regina s-a ridicat de îndată sănătoasă, a mulţumit binefăcătoarei sale şi, întorcându-se la palat, a mărturisit înaintea regelui Mirian că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Pe Nina a făcut-o prietena ei de suflet. Mai târziu s-a botezat şi a devenit o creştină râvnitoare. După moartea ei, poporul a cinstit-o ca sfântă. Pomenirea ei se prăznuieşte la 1 octombrie.
Regele Mirian, din contră, a refuzat cu încăpăţânare să devină creştin. În timp ce la început a manifestat toleranţă, mai târziu a pus la cale să îi stârpească pe creştini şi să o chinuie cumplit pe Sfânta Nina. Iată cum s-au întâmplat acestea.
Odată l-a vizitat o rudă a regelui perşilor, om cultivat şi adept fanatic al învăţăturii lui Zoroastru. În câteva zile însă, s-a îmbolnăvit grav şi s-a îndrăcit.
Mirian s-a temut mult de mânia regelui persan.
A fost silit aşadar să o cheme pe Sfânta Nina pentru a-l tămădui. Aceea a cerut ca îndrăcitul să fie adus la cedru, în mijlocul grădinii regale. Când acesta a venit, l-a pus să se întoarcă spre răsărit, să-şi ridice mâinile şi să repete de trei ori:
– Mă lepăd de satana şi mă predau lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!
Îndată ce a rostit această mărturisire, duhul cel viclean l-a zguduit şi l-a aruncat jos ca pe un mort. Însă, neputând rezista rugăciunii sfintei, a fost silit să plece din cel bolnav, care a crezut în Hristos şi s-a întors în patria lui creştin.
Mirian ar fi preferat să-l vadă mort decât creştin, fiindcă se temea de regele persan, care era închinător la foc. Deci a încercat să ameninţe că o va omorî pe Nina şi va stârpi pe toţi creştinii din ţară.
Supărat cum era, s-a gândit să se destindă plecând la vânat. A vânat împreună cu alaiul său în pădurile de lângă oraşul Muhrani. Fiind o zi însorită, dintr-o dată s-a făcut întuneric adânc şi a izbucnit o furtună. Fulgerele l-au orbit pe rege, în timp ce tunetele i-au risipit pe însoţitorii lui. Disperat de orbirea lui neaşteptată, a început să invoce zeii lui, dar în zadar… Atunci s-a gândit că a căzut asupra lui pedeapsa Adevăratului Dumnezeu, şi a strigat:
– Dumnezeule al Ninei! Îndepărtează întunericul de pe ochii mei, şi Te voi mărturisi şi voi slăvi numele Tău!
De îndată toate în jurul lui s-au luminat, iar vijelia s-a potolit. Minunându-se de puterea lui Hristos, şi-a ridicat mâinile şi a spus cu lacrimi:
– Dumnezeule al Ninei! Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat. Acum văd marea milă a Ta ce mă înconjoară. Simt apropierea Ta. Inima mea se umple de bucurie şi mângâiere. În acest loc voi ridica o cruce, pentru ca veşnic să se pomenească dumnezeiasca Ta arătare către mine.
Întorcându-se în oraş, striga cu putere pe drumuri:
– Slăviţi-L toţi pe Dumnezeul Ninei, pe Hristos!
Regina ieşise în întâmpinarea lui. S-a adunat în jurul lor mulţime de popor. Toţi, împreună, s-au îndreptat către chiliuţa Ninei. Îndată ce a văzut-o, Mirian, a căzut la picioarele ei şi a spus:
– O, maica mea! Povăţuieşte-mă şi fă-mă vrednic să chem numele marelui tău Dumnezeu, al izbăvitorului meu!
Din ochii sfintei curgeau lacrimi de bucurie. Văzând lacrimile ei, cuplul regal şi împreună cu ei tot poporul au început şi ei să plângă.
Convertirea regelui la Hristos a fost hotărâtoare. Mirian avea să devină pentru Georgia ceea ce Marele Constantin era pentru Imperiul roman. Domnul îl alesese să conducă toate neamurile Iviriei la credinţa cea adevărată. Fără întârziere a trimis delegaţi la împăratul Constantin, cu rugămintea să le trimită episcop şi preoţi şi pentru a-l învăţa despre credinţa creştină.

Prima biserică

Între timp, Sfânta Nina predica neîncetat sfânta Evanghelie şi le spunea georgienilor să se roage, pregătindu-i în acest fel pentru sfântul botez.
Până să vină preoţii, regele s-a gândit să ridice o biserică creştină în locul unde se înălţa cunoscutul cedru.
Cedrul a fost tăiat. Cele şase ramuri ale lui au fost făcute stâlpi, fiind aşezaţi cu uşurinţă în anumite puncte ale construcţiei. Însă atunci când constructorii au vrut să ridice cel de-al şaselea stâlp, ce era făcut din trunchiul cedrului, pentru a-l aşeza la temelia bisericii, nu puteau să îl mişte din loc.
Seara, regele a plecat întristat. S-a împrăştiat şi mulţimea. Numai Sfânta Nina a rămas toată noaptea la locul construcţiei împreună cu uceniţele ei. Se ruga Domnului şi uda cu lacrimile ei stâlpul cel nemişcat.
Spre zori, sfintei i s-a înfăţişat un tânăr minunat, încins cu un brâu de foc. S-a apropiat de ea şi i-a şoptit trei cuvinte tainice. Îndată ce ea le-a auzit, a căzut la pământ şi i s-a închinat. Tânărul s-a apropiat de stâlp, l-a luat în braţe şi l-a ridicat. Stâlpul strălucea precum fulgerul, luminând tot oraşul.
Regele şi poporul, văzând acest semn, au alergat la locul construcţiei. Şi ce să vadă! Stâlpul acela nemişcat, fără a fi susţinut de cineva, se înălţa de la pământ douăzeci de coţi, apoi cobora şi stătea pe locul unde se găsea înainte cedrul.
În cele din urmă, a rămas nemişcat pe locul său. Atunci, de la rădăcina lui a început să curgă mir bine-mirositor şi tămăduitor. Acest mir îi tămăduia de boli pe toţi ce mergeau acolo şi se ungeau cu credinţă.
În scurtă vreme, a luat sfârşit ridicarea bisericii, a primei biserici de lemn din Iviria, care a fost închinată celor 12 Sfinţi Apostoli, punându-i-se numele de „Svetiţhoveli“ (Stâlpul de viaţă făcător). Astăzi această biserică este din piatră.

Botezul

Între timp, trimişii lui Mirian au fost primiţi de Sfântul împărat Constantin cu multă cinste. Întorcându-se, l-au adus în Iviria pe arhiepiscopul Antiohiei, Eustatie6 (E vorba de Sfântul Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei, care a adormit în anul 337. Pomenirea lui se prăznuieşte la 21 februarie.), împreună cu doi preoţi.
Arhiepiscopul a botezat mai întâi familia regală, după care i-a botezat pe ostaşii şi demnitarii regelui.
Poporul s-a apropiat cu multă bucurie de taina botezului, îndemnat de cuvintele Sfintei Nina, care le spunea că cel care se va naşte din apă şi din Duh (Ioan 3, 5) va vedea lumina cea adevărată şi va moşteni viaţa veşnică.
Apoi, preoţii au colindat prin oraşe şi sate, botezând poporul. Astfel, foarte repede şi într-un mod paşnic, s-a botezat toată ţara Kartliei, în afară de muntenii din Caucaz, care mulţi ani aveau să rămână idolatri. Dintre evreii din Mţheta s-au botezat Aviatar, cu toţi ai casei lui şi încă 50 de familii evreieşti, care erau, după cum ne spune tradiţia, urmaşi ai tâlharului Baraba. Cu ajutorul lui Dumnezeu, arhiepiscopul Eustatie şi Sfânta Nina au luminat în câţiva ani o mare parte din ţara Iviriei. Arhiepiscopul a hotărât folosirea limbii elineşti în slujbele Bisericii, şi a târnosit în Mţheta prima biserică a Sfinţilor Apostoli, care a fost ridicată după modelul bisericii cu acelaşi nume din Constantinopol. De asemenea, l-a hirotonit episcop pe părintele Ioan, care avea să ţină de tronul Antiohiei. În cele din urmă, după ce a dat prin binecuvântarea lui nou-întemeiatei Biserici pacea lui Hristos, s-a întors în Antiohia. După ani de zile, cucernicul Mirian a trimis la Constantinopol o altă solie. A cerut de la împărat mai mulţi preoţi, fiindcă îşi dorea ca toţi supuşii lui să asculte bunăvestirea mântuirii. Marele Constantin a împlinit rugămintea lui Mirian cu multă osârdie. A dăruit prin cei trimişi cruci, icoane, sfinte moaşte şi, ce este mai important, o bucată din Cinstita Cruce şi unul din cuiele ce au străpuns preacuratele mâini şi picioare ale Domnului. De asemenea, l-a trimis împreună cu ei şi pe moştenitorul tronului Iviriei Bacar, pe care îl ţinuse prizonier, cu daruri bogate şi cu următoarea epistolă către tatăl său, Mirian:
„Eu, împăratul Constantin, care m-am făcut slujitor al Împăratului cel ceresc atunci când acesta m-a slobozit din legăturile diavolului, îţi scriu rege Mirian, care de curând, ca şi mine, ai fost condus la credinţă. Să fie cu tine bucuria şi pacea acelora care L-au cunoscut pe Dumnezeul cel nemărginit. Nu trebuie să îl mai ţin prizonier pe unul dintre ai tăi. Îmi ajunge să avem acelaşi stăpân, pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu. Aşadar îţi dau înapoi copilul. Bucură-te de el. Să fie cu tine îngerul păcii lui Dumnezeu. Dumnezeu Făcătorul să-l alunge pentru totdeauna pe satan cel viclean din ţara ta“.
Întorcându-se trimişii lui Mirian în Iviria, i-au adus regelui mulţi preoţi şi meşteri de biserici. Astfel, s-a ridicat prima biserică în ţinutul Erusetia, la hotarele Kartliei.
A doua biserică a fost ridicată în satul Manglisi, la patruzeci de kilometri de Tbilisi. În Mţheta s-a clădit o biserică din piatră, închinată Schimbării la Faţă a Mântuitorului, în grădina regală, aproape de chilia Sfintei Nina.

Noi lupte

Sfânta nu a mai ajuns să vadă terminată biserica cea plină de mare cuviinţă. Ocolind slava şi cinstirile regelui şi ale poporului, s-a refugiat în muntele Kazbeghi, lângă izvoarele râului Aragvi. Acolo, cu rugăciuni şi posturi, se pregătea pentru noi lupte apostoleşti.
În timp ce pribegea prin munţi, a descoperit o mică peşteră. S-a stabilit acolo, şi prin rugăciunea ei cu lacrimi a făcut să izvorască apă din stâncile ei. Astfel, s-a format un izvor ce se cheamă „cea care lăcrimează“, fiindcă până astăzi acolo cad picături de apă asemenea lacrimilor. Se mai numeşte şi „izvorâtoare de lapte“, pentru că dăruieşte lapte mamelor care alăptează prunci şi nu au lapte.
În acea perioadă, locuitorii Mţhetei au văzut ceva minunat timp de câteva nopţi: o cruce luminoasă, încununată cu stele, strălucea deasupra bisericii ce tocmai se ridica, şi o împodobea în acest fel. În zorii zilei se îndepărtau de cruce patru stele, cele mai luminoase. Dintre ele, una se îndrepta spre răsărit, alta mergea către apus, a treia lumina biserica, episcopia şi tot oraşul, iar cea din urmă, după ce lumina adăpostul sfintei, se înălţa până la vârful unei stânci abrupte, unde se afla un copac impunător. Nici episcopul Ioan, nici regele nu puteau pricepe ce înseamnă această vedenie. Însă sfânta a dat poruncă să se taie copacul acela şi să se facă patru cruci. Apoi a spus să se pună prima cruce pe stânca abruptă, iar a doua la vest de Mţheta, pe muntele Thoti, unde regele şi-a pierdut vederea, apoi şi-a recăpătat-o şi a crezut în Hristos. Sfânta a poruncit ca a treia cruce să fie dată reginei Salomeea, soţia lui Revi, fiul lui Mirian, pentru a o înălţa în oraşul Udjarma. A patra a hotărât să fie dusă în satul Bodbe din Kaheti. În acest oraş avea să meargă în scurtă vreme şi ea, pentru a predica acolo. Şi într-adevăr, după ce a luat împreună cu ea pe un oarecare presviter Iacob şi un diacon, a urcat în regiunile de munte, la nord de Mţheta, pentru a predica Evanghelia locuitorilor munteni ai Caucazului. Cu harul lui Dumnezeu, dar şi cu minunile şi rugăciunile sfintei, sălbaticii din Ţaleti, Erţo, Tianeti, precum şi din regiunile dimprejur, au crezut în Hristos, au distrus idolii şi s-au botezat.
Sfânta Nina a mers apoi în Kakabeti, unde i-a condus pe toţi locuitorii acestuia la credinţa creştină. Apoi s-a îndreptat în sudul Kahetiei, în satul Bodbe, unde s-a şi stabilit. Locul acesta a fost cea de pe urmă oprire din viaţa ei de pe pământ şi în ostenelile ei apostoleşti. Pe panta muntelui şi-a făcut o colibă şi îşi petrecea zilele şi nopţile cu rugăciuni înaintea Cinstitei Cruci. Foarte repede a stârnit interesul şi atenţia locuitorilor. Mergeau deseori la ea şi ascultau învăţătura ei despre credinţa în Hristos şi calea către veşnicie. În scurt timp, mulţi oameni au fost botezaţi de către părintele Iacob.

Sfârşitul

Predica din Kaheti a fost ultima lucrare misionară a sfintei pe pământul Iviriei. Dumnezeu i-a descoperit că i se apropiase sfârşitul. Atunci sfânta i-a scris lui Mirian următoarea scrisoare: „Să aibă regatul tău veşnica binecuvântare a lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi acoperământul Cinstitei Cruci. Eu, ca străină şi călătoare pe pământ, plec din această lume. Voi urma calea părinţilor mei. Trimite-mi-l, te rog, pe episcopul Ioan. Trebuie să mă pregătească pentru călătoria cea veşnică, fiindcă ziua morţii mele este aproape“.
Îndată ce a citit scrisoarea, regele a pornit grabnic însoţit de curtenii lui şi de tot clerul spre Kaheti. A găsit-o pe sfântă încă în viaţă. Mulţimea înconjurase patul muribundei şi îl udau cu lacrimi. Mulţi bolnavi care îl atingeau se tămăduiau.
Uceniţele sfintei plângeau lângă ea şi o rugau cu stăruinţă să le povestească despre naşterea şi viaţa ei. Salomeea, regina Udjarmei, a aşternut în scris cuvintele ei. Aceste însemnări au constituit izvorul de căpătâi pentru biografia sfintei.
– Să scrie, spunea fericita Nina, viaţa mea dusă în lenevie şi de nimic, pentru a fi cunoscută şi de către copiii voştri. Să scrie, pentru a afla urmaşii voştri despre credinţa şi dragostea cu care m-aţi înconjurat, precum şi despre semnele pe care le-aţi văzut cu ochii voştri.
Apoi a vorbit despre viaţa veşnică şi s-a împărtăşit din mâna episcopului. La urmă, a cerut să fie înmormântată în coliba săracă unde se găsea atunci, pentru ca nou-întemeiata Biserică a Kahetiei să nu rămână orfană. Astfel, după mulţi ani de rodnică misiune, şi-a dat duhul în pace în mâinile lui Hristos la 14 ianuarie, cel mai probabil în anul 338.
Regele, episcopul şi tot poporul, plângând moartea marii luptătoare a credinţei, au dorit să mute moaştele ei în catedrala din Mţheta şi să le îngroape alături de stâlpul făcător de minuni. Însă în pofida tuturor încercărilor lor, nu au putut să mişte sicriul sfintei din locul pe care ea l-a ales. Astfel, au îngropat-o acolo, în coliba ei smerită, în satul Bodbe.
În anul 342, regele Mirian a pus temelia unei biserici deasupra mormântului ei, afierosită rudei sfintei, Marele Mucenic Gheorghe, pe care a terminat-o şi târnosit-o fiul său, Bacar (342–364). Această biserică dăinuieşte până astăzi. În acelaşi loc, s-a înfiinţat mai târziu o mănăstire de femei.
Preabunul Dumnezeu a proslăvit-o pe sfânta, păstrând trupul ei neputrezit. De asemenea, l-a ţinut ascuns „sub obroc“, aşa cum ceruse sfânta. Oricum, la mormântul ei aveau loc multe minuni, dar mai mult viaţa ei îngerească şi ostenelile ei misionare au condus nou-întemeiata Biserică a Iviriei la hotărârea de a o proslăvi – cu binecuvântarea Bisericii Antiohiene – întocmai cu apostolii şi luminătoare a Iviriei. Astfel, fericita Nina a fost numărată în ceata sfinţilor şi s-a hotărât să fie cinstită în fiecare an la 14 ianuarie, ziua adormirii ei.
Proslăvirea ei ca sfântă se pare că s-a făcut la puţină vreme după moartea ei, fiindcă de asemenea în scurt timp oamenii au început să ridice biserici în cinstea ei. Lângă oraşul Mţheta, pe muntele unde sfânta a dărâmat idolul Armazi prin rugăciunile ei, se păstrează până astăzi o mică biserică de piatră închinată ei, ridicată de regele Vahtang Gorgasali (446–499).
Sfânta Nina se cinsteşte ca fiind „întocmai cu apostolii“. Fiindcă dacă cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui (Iac. 5, 20) şi cel ce osebeşte pe cel cinstit de cel necinstit (Ier. 15, 19) este – am putea spune – gura lui Dumnezeu, cu atât mai mult a fost gura lui Dumnezeu Sfânta Nina, care a condus mii de suflete de la idolatrie la Hristos. Acum se veseleşte cu ceata sfinţilor în Împărăţia Cerurilor şi mijloceşte neîncetat la Domnul pentru cei care cinstesc slăvită pomenirea ei şi cer sfintele ei rugăciuni.

Crucea sfintei

Crucea din tulpini de viţă pe care Născătoarea de Dumnezeu a dăruit-o Sfintei Nina era păstrată în anul 458 în catedrala din Mţheta. Mai târziu, când închinătorii la foc au pornit prigoană împotriva creştinilor, un oarecare monah Andrei a mutat crucea în Armenia. A rămas acolo până în anul 1236, când a fost adusă din nou în Georgia şi aşezată în catedrala din Mţheta. Însă de multe ori, pentru a nu fi pângărită de vrăjmaşi în timpul năvălirilor acestora, o ascundeau în munţi sau în biserica Sfintei Treimi ce se păstrează până astăzi în Muntele Kazbeghi, ori în vechea biserică a Născătoarei de Dumnezeu, în fortăreaţa Ananuri.
Pentru o jumătate de veac (1749–1801) crucea a rămas în Rusia, păstrată undeva pe proprietăţile principilor georgieni din Nijegorsk. Astăzi, acest simbol al ostenelilor Sfintei Nina de a binevesti Evanghelia, se păstrează în catedrala Sfântul Sisoe din Tbilisi, într-o raclă, lângă porţile dinspre miazănoapte ale altarului. Deasupra raclei de argint se pot vedea sculptate scene din viaţa sfintei şi minunile pe care le-a săvârşit cu puterea acestei cruci.

Cămaşa Domnului

În legătură cu cămaşa Domnului şi căutarea ei de către Sfânta Nina, cronicarii georgieni menţionează puţine lucruri. Conform mărturiilor lor, se spune că sfânta a descoperit mormântul Sidoniei, unde era îngropată cămaşa.
Sfânta dăduse poruncă să fie tăiat cedrul care crescuse pe mormânt. Însă butucul care a rămas în pământ împreună cu rădăcinile, l-a lăsat aşa cum era, după porunca tânărului cel purtător de lumină ce i s-a arătat în rugăciune şi i-a spus acele trei cuvinte tainice.
Astfel, cronicarii susţin că, de atunci, sfânta nu s-a mai gândit niciodată să scoată rădăcinile pentru a deschide mormântul Sidoniei, şi nici nu a mai căutat preacurata cămaşă a lui Hristos în altă parte.
Atunci când cei trimişi de Mirian au primit de la Marele Constantin bucata din Cinstita Cruce şi un cui, nu le-au adus la Mţheta, ci bucata din Cinstita Cruce au lăsat-o la Manglisi, iar cuiul la Erusetia. Fiindcă acest lucru l-a supărat pe regele Mirian, sfânta i-a spus:
– Nu te întrista, rege! Aşa trebuie să fie, ca Cinstita Cruce să ocrotească hotarele regatului tău şi credinţa în Hristos să se răspândească. Iar pentru tine şi capitala ta este de-ajuns harul că aici se află preacinstita cămaşă a Domnului.
Cât timp a trăit sfânta, dar şi după moartea ei, curgea din rădăcinile cedrului mir cu bună mireasmă şi tămăduitor, vădind prezenţa cămăşii în acel loc.
Arhiepiscopul Nicolae I., care păstorea Biserica Georgiană la mijlocul secolului al XII-lea (1150–1160), vestit pentru sfinţenia şi înţelepciunea lui, notează următoarele:
„În vremea mea, mulţi pun la îndoială dacă într-adevăr există cămaşa Domnului sub stâlpul făcător de minuni. Această îndoială este îndreptăţită, fiindcă nu s-a descoperit cămaşa, nimeni nu a văzut-o aici. În orice caz, minunile, atât cele din vechime cât şi cele de astăzi, pe care cu ochii noştri le vedem toţi, se datorează cămăşii Domnului şi se săvârşesc prin stâlpul «izvorâtor de mir»“.
În continuare, numărând minunile, arhiepiscopul descrie cum a ars cu foc ce ieşea din pământ femeia unui sultan turc, când, din curiozitate, a vrut să deschidă mormântul Sidoniei pentru a vedea cămaşa. De asemenea, menţionează că tătarii ce veniseră împreună cu ea pentru a săpa au fost loviţi de o putere nevăzută. „Această minune“, notează acelaşi autor, „au văzut-o mulţi şi au auzit-o toţi“.
Arhiepiscopul considera izvorârea mirului ca fiind o minune permanentă. Izvorârea era vădită întotdeauna tuturor. „Oricine vede“, spunea acesta, „umezeală pe partea dinspre răsărit a stâlpului. Unii, pentru a necinsti acel loc, au mânjit partea aceea cu var, dar nu au putut să oprească curgerea mirului. Toţi suntem martorii mulţimii de tămăduiri ce s-au făcut de acesta“.
Arhiepiscopul Nicolae a alcătuit o slujbă în cinstea cămăşii Domnului, care mai târziu a fost diortosită şi completată de arhiepiscopii Visarion şi Antonie.

IV. SFÂNTA MUCENIŢĂ SUZANA

SFÂNTA MUCENIŢĂ SUZANA (Şuşaniki în limba georgiană;
în limbile ebraică, persană, georgiană şi armeană, cuvântul Suzana înseamnă crin alb.)

Apostazia ighemonului

Cucernica Suzana a trăit în secolul al V-lea. Era fiica unui ostaş armean, Vardan, şi soţia ighemonului Kartliei – Varsken, fiul lui Arşuşa, împreună cu care avea patru copii, trei fii şi o fiică.
Varsken, cu toate că era botezat creştin, era foarte necredincios. Suzana se întrista din pricina necredinţei soţului ei, dar îşi ridica crucea cu răbdare prin rugăciunea neîncetată.
În cele din urmă, Varsken şi-a schimbat credinţa. În anul 466 a mers la regele Persiei, Feruz Murdanah (459–484), sub stăpânirea căruia se afla atunci Kartli, şi dorind să câştige bunăvoinţa acestuia, s-a lepădat de Hristos şi a devenit închinător la foc, precum erau perşii. Feruz, plin de bucurie, i-a oferit daruri bogate lui Varsken şi l-a condus pe drumul spre ţara lui. Acesta, ajungând în regiunea Eretiei, la hotarele Kartliei, a trimis un slujitor al său cu un cal iute ca să îi vestească pe supuşii săi, ce aveau să îi pregătească o primire grandioasă.

Părăsirea apostatului

Călăreţul a ajuns în Ţurtavi, a cerut să fie primit de stăpâna Suzana şi, după ce i s-a închinat, i-a dat de veste despre întoarcerea soţului ei.
– Dacă rămâne în credinţa lui, a spus aceasta, atunci e binevenit. Dacă nu, atunci nu vreau nici să îl văd, nici să aud despre el.
Presimţind stăpâna ceva neplăcut, i-a cerut insistent slujitorului să îi descopere adevărul. Când a auzit că Varsken şi-a schimbat credinţa, s-a tulburat şi a spus printre lacrimi:
– Cât de vrednic de plâns este! S-a lepădat de Hristos, Dumnezeul adevărat, şi s-a dus cu cei necredincioşi!
Apoi s-a ridicat, şi-a luat fiii şi fiica şi a alergat în biserică. Şi-a pus copiii să stea în faţa altarului şi a început să se roage:
– Doamne, Dumnezeul meu! Tu mi-ai dat aceşti copii. Tu păzeşte-i în sfânta credinţă. Nu îi lipsi de harul Sfântului Duh, pentru a nu se îndepărta de turma Ta.
Terminând rugăciunea, şi-a trimis copiii în palat, în timp ce ea a intrat într-o chiliuţă situată lângă biserică şi s-a cufundat în plâns adânc.
În acel moment, episcopul palatului, Fotie, lipsea, fiind în casa unui credincios împreună cu părintele Iacob – care avea să devină episcopul localităţii Ţurtavi, duhovnicul Sfintei Suzana şi biograful acesteia. Diaconul episcopului a alergat acolo şi le-a povestit cele întâmplate – cum ighemonul venea şi femeia lui a părăsit palatul.
„Ne-am întristat mult“, notează părintele Iacob. „L-am lăsat acolo pe episcop şi am mers cât de repede puteam la chiliuţă, unde se închina Suzana. Am găsit-o necăjită.“
– Stăpâna mea, i-a spus, te aşteaptă lupte cumplite. Te vei lupta cu vicleniile vrăjmaşului pentru a-ţi păstra credinţa. Înarmează-te deci cu răbdare şi curaj.
– Ştiu că mă aşteaptă o mare încercare. Însă sunt pregătită pentru toate.
– Tristeţea ta este tristeţea noastră şi bucuria ta, bucuria noastră. Ce gândeşti despre mucenicie?
– Nu te înţeleg.
– Vreau să întreb dacă eşti statornică în privinţa aceasta.
– Sunt neputincioasă şi păcătoasă. Însă nădăjduiesc în ajutorul lui Dumnezeu.
– Te aşteaptă groaznice chinuri.
– Prefer să mor de mâna lui Varsken decât să trăiesc împreună cu el. Mă tem ca nu cumva traiul împreună cu lepădatul de Hristos să schimbe şi sufletul meu.
În acel moment un oarecare persan a cerut să o vadă pe sfânta. Cu lacrimi de ipocrizie i-a spus:
– Un nor de tristeţe a acoperit palatul. Însă nădăjduiesc ca în curând bucuria să îl risipească.
Acest persan fusese trimis de Varsken pentru a smulge din gura sfintei vreun cuvânt necugetat spre a-l folosi mai apoi pentru osândirea ei.
Stăpânul era – precum se pare – foarte supărat din cauza fugii femeii lui şi hotărâse să o omoare.
Suzana a priceput viclenia lui şi nu a scos nici un cuvânt. Din starea ei sufletească, persanul a înţeles că se scârbise de soţul ei.
I-a spus aceasta lui Varsken. Cunoscând sălbăticia acestuia, l-a rugat să nu o trateze cu cruzime.

Întoarcerea la palat

În ziua următoare, stăpânul a chemat la el clericii şi le-a spus cu bunătate:
– Nu vă temeţi şi nu disperaţi.
– Ai necinstit rangul tău şi ne-ai făcut de râs, i-au răspuns fără teamă clericii.
– Pentru ce m-a părăsit femeia mea? a izbucnit atunci Varsken. Să mergeţi şi să-i spuneţi că m-a necinstit şi m-a făcut de râs, fiindcă a plecat de acasă şi a distrus căsătoria noastră.
Când i-au spus aceste cuvinte sfintei, aceea a răspuns:
– Nu l-am necinstit pe Varsken, ci el l-a necinstit pe tatăl său. Tatăl lui îi cinstea pe sfinţi, iar el s-a aliat cu dracii. Acela creştea în Dumnezeul cel adevărat, iar Varsken s-a lepădat de El şi s-a închinat focului. Pentru că L-a dispreţuit pe Dumnezeu, îl dispreţuiesc şi eu pe el. Nu mă voi întoarce lângă el, chiar dacă mă va omorî.
Varsken, turbat de-a dreptul de răspunsul sfintei, l-a trimis pe fratele lui, Djodjik, pe soţia acestuia şi pe episcopul Fotie, pentru a o preveni pe sfânta că, de nu se va întoarce fără întârziere la palat, o va târî cu forţa.
Cei trimişi au vizitat-o şi s-au străduit multă vreme să o convingă.
– Este imposibil să rămân femeia lui, a spus Suzana. Credeam că voi îl veţi readuce pe calea mântuirii, dar v-aţi comportat altfel. Djodjik! Nu te recunosc drept rudă a mea. Nu mai sunt femeia fratelui tău. Şi femeia ta nu mai este sora mea. Sunteţi părtaşi la trădarea lui.
– Varsken va trimite slugi şi îţi vor lua viaţa, a spus Djodjik.
– Să mă lege şi să mă târască. Aceasta va fi dovada că sunt roabă şi nu stăpână.
– Sora mea, nu face de râs casa ighemonicească, a rugat-o acela, şi apoi a izbucnit în lacrimi. Împreună cu Varsken au început să se plângă şi alţii.
– Este adevărat, Djodjik, că suntem ca fraţii, pentru că am crescut împreună de mici copii. Dar eu nu mă întorc la un asemenea bărbat, chiar dacă asta mă va costa viaţa.
Însă în cele din urmă, rugămintea stăruitoare şi lacrimile lui Djodjik, ale femeii lui şi ale episcopului au făcut-o să cedeze. Cu inima apăsată a primit să se întoarcă la palat. A luat sfânta Evanghelie şi Vieţilor Sfinţilor Mucenici, pe care le avea întotdeauna la ea, şi a mers cu greu la palat, spunând înlăcrimată:
– Doamne şi Dumnezeul meu! Tu ştii că eu merg cu râvnă înspre moarte.
La palat, nu vroia să stea în apartamentul ei de drept. S-a mulţumit cu o cameră mică.
– Doamne al meu, spunea, toţi m-au părăsit. Însă cred că Tu nu mă vei părăsi niciodată.

Mucenicia începe

Au trecut două zile. Varsken i-a invitat la prânz pe fratele lui şi pe femeia sa, cu toate că, după obiceiul locului şi al acelei vremi, femeile cuviincioase nu luau masa niciodată cu bărbaţii.
Când masa a fost servită, ighemonul le-a spus să o aducă şi pe Suzana, care de multe zile nu mâncase nimic. Au silit-o să vină, dar ea nu a atins nimic de pe masă.
Femeia lui Djodjik i-a oferit vin. Atunci sfânta a certat-o şi a spus:
– Unde ai auzit aşa ceva, să mănânce femeile cu bărbaţii?
Şi luând paharul, l-a aruncat pe jos.
Varsken a luat foc de supărare. La început a insultat-o cu cuvinte necuviincioase. Apoi s-a ridicat şi, răcnind ca un îndrăcit, a început să o bată, să o lovească cu pumnii, să o tragă de păr şi să o lovească în cap cu un cleşte de fier pe care îl înhăţase din sobă. Din pricina bătăii, sfânta nu mai putea vedea cu unul din ochi.
Văzând Djodjik furia fratelui său, s-a băgat între ei şi cu multă osteneală a reuşit să o smulgă din mâinile lui.
– Ajunge! i-a spus. Nu ţi-e ruşine să o loveşti în felul acesta pe nevasta ta?
Sfânta privea la ei, zăcând neputincioasă. Însă stăpânul, sfâşiind cu turbare basmaua ei ce îi rămăsese în mâini, continua să o ocărască şi să o numească nenorocirea casei lui.
– Legaţi-o! De mâini şi de picioare! – a poruncit.
Ascultându-i porunca, slujitorii au legat-o. Însă după puţin timp, când s-a mai liniştit oarecum, acel persan care venise la ea mai înainte l-a rugat stăruitor să o elibereze. Varsken a cedat la rugăminţile lui. A poruncit să o dezlege şi să o conducă într-una din camerele palatului. Însă a dat poruncă severă de a o urmări neîncetat şi de a nu lăsa pe nimeni să o viziteze.

Sfânta este supravegheată

Dimineaţa a întrebat paznicul în ce stare se afla sfânta, şi acela i-a răspuns că rănile provocate de bătaie nu erau vindecate.
Varsken a intrat în cameră. Într-adevăr, a găsit-o într-o stare de nedescris. Însă a dat din nou poruncă de a nu îi privi careva chipul, pentru a nu vedea starea în care se găsea. Apoi a plecat la vânătoare.
Puţin mai târziu, părintele Iacob, duhovnicul sfintei, a venit şi l-a rugat pe paznic:
– Lasă-mă să intru. Vreau doar să-i văd rănile.
– Mi-e teamă să nu mă pedepsească stăpânul, a răspuns acela.
– Nerecunoscătorule! Şi ce dacă te pedepseşte? Nu ţi-a făcut bine stăpâna de atâtea ori?
După aceasta, paznicul i-a deschis uşa.
A găsit-o pe sfântă cu capul aplecat şi cu faţa umflată din pricina loviturilor. În faţa acestei privelişti de plâns, nu a putut să-şi stăpânească lacrimile.
– Nu plânge, părintele meu, i-a spus sfânta. Ceea ce vezi este începutul biruinţei mele.
– Lasă-mă să-ţi curăţ faţa de sânge şi praf, să-ţi pun alifie, să-ţi leg rănile…
– Părinte, nu-mi alina durerile. Sângele acesta îmi va spăla păcatele. Oricum, arhiepiscopul Samuil şi episcopul Ioan mi-au trimis mâncare. Însă nu am putut mânca, pentru că jumătate din dinţii mei s-au rupt, iar bărbia îmi este într-o stare foarte proastă.
Atunci părintele Iacob a luat puţină pâine, a sfărâmat-o într-un pahar cu vin şi i l-a dat. Astfel, sfânta a mâncat ceva.
Însă a venit timpul să se despartă. Duhovnicul s-a ridicat.
– Părinte, l-a întrebat atunci sfânta, ce zici de bijuteriile mele? Nu ar fi mai bine să i le trimit lui Varsken? Ce nevoie mai am de ele?
– Te sfătuiesc să le păstrezi, a răspuns acela, în timp ce i se închina înlăcrimat.
În scurt timp, Varsken a trimis un tânăr slujitor pentru a-l chema pe părintele Iacob. „Oare ce treabă are cu mine?“, s-a întrebat părintele şi s-a dus în grabă.
– Plec la luptă împotriva hunilor, i-a spus ighemonul. Dar nu vreau să îi las podoabele regale Suzanei, fiindcă nu mai este femeia mea. Mergi, deci, şi adu-mi-le.
Sfânta i le-a dat înapoi cu nerăbdare, slăvindu-L pe Dumnezeu. Varsken le-a luat, le-a numărat şi, fiindcă se îndoia că nu lipseşte nici una, a spus:
– Va găsi altele cu care să se împodobească!

Alte chinuri muceniceşti

Când a intrat în Postul Mare, sfânta a părăsit din nou palatul şi s-a dus în chiliuţa ei, lângă biserică. A zidit fereastra chiliuţei şi, rămânând în întuneric, s-a dedicat rugăciunii şi postului.
Ighemonul s-a întors de la război. Cei de la curte l-au rugat să nu o necăjească pe sfânta pe durata postului.
Însă când a venit Săptămâna Mare, diavolul a pus stăpânire din nou pe inima lui. S-a dus în biserică şi a început să-l ocărască pe episcopul Fotie.
– Dă-mi nevasta! De ce ne dezbini?
– De ce te iei fără nici o pricină de episcop şi de stăpână? – a răspuns cu îndrăzneală unul din preoţi.
Însă Varsken l-a lovit cu sceptrul, silindu-l să tacă.
Sfânta Suzana stătea lângă ei. Văzând-o ighemonul, a scos-o afară şi a poruncit să fie târâtă pe pământ până la palat.
Drumul era plin de spini. Hainele i s-au sfâşiat şi trupul i s-a umplut de răni.
Ajungând la palat, Varsken a poruncit să i se dea 30 de lovituri cu varga. Iar în timp ce călăul o bătea, tiranul i-a spus:
– Cu ce te alegi de pe urma Bisericii, a creştinilor şi a Dumnezeului lor?
Suzana cea mult chinuită nici nu a suspinat, nici nu s-a plâns în timpul loviturilor. Însă atunci când au încetat să o mai lovească, i-a spus lui Varsken:
– Nefericitule! Dacă nu ţi-e milă de mine, fie-ţi milă cel puţin de tine şi întoarce-te la Hristos de care te-ai lepădat.
Stăpânul, neluând în seamă sângele pierdut de sfântă, a poruncit slujitorilor să o lege, să îi pună lanţ de gât, să o închidă în fortăreaţă şi să nu îi dea nimic de mâncare.

În fortăreaţă

Mucenica a fost dusă în fortăreaţă desculţă şi cu părul smuls, ca o criminală.
Nimeni nu cuteza a se apropia de ea, pentru că era urmată de Varsken, care înjura şi ameninţa. În spate venea o mare mulţime de oameni. Toţi plângeau cu amărăciune, compătimind-o pe stăpâna lor.
– Fraţi, surori şi copii, le-a spus sfânta, nu plângeţi! Rugaţi-vă numai să nu ies din temniţă. Să mor în chinuri pentru credinţa mea în Hristos.
Înfuriat, stăpânul s-a repezit la mulţimea de oameni şi i-a împrăştiat cu ameninţări. Când a ajuns la fortăreaţă, i-a spus sfintei:
– Ai trăit destul liberă. De aici nu vei ieşi vie. Vei ieşi cu picioarele înainte.
Au aruncat-o pe muceniţă într-o cameră întunecată şi strâmtă, în partea de miazănoapte a fortăreţei. Varsken a pecetluit cu propriul sigiliu lanţul cu care era legată de gât sfânta.
– Mă bucur, a spus aceasta, că voi muri aici, fiindcă astfel mă voi odihni în cealaltă viaţă.
– Te voi odihni eu, a răspuns cu ironie stăpânul.
Şi de îndată, după ce a întărit temniţa cu pază, a poruncit să fie pedepsită cu înfometare şi să nu îngăduie nimănui să o viziteze. Cel ce va încălca această poruncă avea să fie pedepsit cu moartea.
După trei săptămâni, Varsken a aflat de la paznici că sfânta e atât de slăbită încât se apropie de moarte.
În acea seară, părintele Iacob, cu mii de rugăminţi şi daruri bogate, a convins garda să îi permită intrarea în temniţă. Intrând, a văzut-o pe muceniţa lui Hristos strălucind în chip minunat. Sfânta, văzându-l înlăcrimat, i-a spus:
– Părinte, se poate să plângi pentru această stare minunată în care mă aflu?
Părintele Iacob, după ce a vorbit cu ea îndeajuns, s-a dus la casa sa.
În vremea aceea, Djodjik, fratele stăpânului, lipsea. Când s-a întors şi a fost înştiinţat despre pătimirea nevestei lui Varsken, l-a rugat pe acesta să o cruţe cel puţin de lanţuri. A luat încuviinţarea pentru aceasta şi a alergat la ea. I-a scos de îndată lanţul ce era legat în jurul gâtului. Însă sfânta nu i-a îngăduit să îl scoată şi pe cel de la picioare.

Sfinţenia şi săvârşirea de minuni

Cu postul, privegherea şi rugăciunea, sfânta sporea în viaţa duhovnicească. Sfinţenia ei s-a făcut cunoscută în toată Georgia. Veneau de peste tot pentru a-i cere ajutorul. Rugăciunea ei făcea ca femeile neroditoare să aibă mulţi prunci, vindeca bolnavii, dădea lumină orbilor.
O vrăjitoare persană fusese lovită de lepră. Sfânta a sfătuit-o să părăsească magia, să devină creştină şi să meargă la Ierusalim pentru a se închina la mormântul Domnului. Femeia a făcut precum i s-a spus şi s-a făcut bine.

Copiii sfintei se leapădă de credinţă

Suzana, învăţând pe de rost şi cei 150 psalmi, cânta zi şi noapte celui Preaînalt.
Într-o zi, a fost înştiinţată că copiii ei s-au lepădat de Hristos. Au fost convinşi de tatăl lor să devină închinători la foc. A început atunci să plângă şi să se vaiete.
– Dumnezeul meu! spunea. Tu mi-ai dat copiii. Însă acum nu mai sunt ai mei. Să fie voia Ta. Apără-mă numai de cursele vrăjmaşului.
De atunci, şi-a renegat copiii. Nu mai vroia nici să-i vadă, nici să audă despre ei.

Sfânta rămâne neclintită

Într-o zi, au vizitat-o trimişi ai lui Varsken.
– Părintele nostru, i-au spus, îţi porunceşte să te întorci la palat, în caz contrar, te va înjosi. Te va trimite pe un măgar la Ţora sau la palatul regelui Persiei.
– Să facă ce doreşte, a răspuns sfânta. Poate acolo mă va găsi vrednică şi nu rea.
Stăpânul nu a înţeles noima răspunsului ei. „Într-adevăr“, a cugetat, „poate că se va mărita acolo cu vreun principe persan şi astfel o va găsi bună şi nu rea?“
Însă sfânta avea gândul la mucenicia pentru care era întotdeauna pregătită.
Atunci, Varsken l-a trimis pe unul dintre fraţii sfintei pentru a o face să se răzgândească.
– Ascultă-mă, i-a apus acesta. Întoarce-te la palat. Nu ne distruge casa.
– Spune-i acestui om fără-de-Dumnezeu, a răspuns sfânta, că mi-a luat deja viaţa. El a jurat că nu voi ieşi vie de aici. Dacă poate să învie morţii, să o învie pe mama lui, care este îngropată în Urde. Dacă nu poate să o învie pe ea, nici pe mine nu mă poate mişca de aici decât cu sila.
În ziua următoare, a venit o persană de la palat şi i-a spus:
– Ai răspuns bine lui Varsken, fiindcă avea un scop rău.
– Îţi aduci aminte ce spune Evanghelia? a replicat sfânta. Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneţi (Luca 12, 11–12).

Nevoinţă şi rele pătimiri

La sfârşitul celor şase ani de încercări, fericita Suzana slăbise mult. Pe zi ce trecea, se topea ca o lumânare. În toţi aceşti ani, în fiecare Mare Post, nu se aşeza, nu dormea şi nici nu mânca. Numai în duminici, după ce se împărtăşea, punea în gură puţine legume. Pâine nu gusta până la Paşti. În restul timpului dormea într-un pat vechi şi ca pernă îşi punea o piatră.
Pentru a face metanii, nu folosea rogojină.
În fortăreaţa unde era închisă, vara era o căldură insuportabilă, mai ales când băteau acele vânturi puternice şi înăbuşitoare. Apa era stricată. Din această pricină, locuitorii acelor locuri erau întotdeauna umflaţi şi palizi. Aproape toţi mureau tineri.
În aceste condiţii a trăit înlănţuită Sfânta Suzana, şase ani întregi, slăvindu-L pe Dumnezeu. În cel de-al şaptelea an, după multe metanii şi după statul în picioare, picioarele ei s-au umflat şi s-au umplut de răni.
Cu timpul, rănile s-au infectat şi s-au umplut de viermi. Duhovnicul ei, părintele Iacob, se mâhnea mult pentru starea în care se afla sfânta.
– Părinte, i-a spus aceasta într-o zi, de ce te întristezi? În această viaţă viermii sunt vremelnici, dar în cealaltă viaţă sunt veşnici. Să mă mănânce viermii mai bine aici, decât acolo viermele cel neadormit.
– Dar nu îţi ajunge durerea pricinuită de haina din păr pe care o porţi pe piele pentru uscarea trupului?
– Te rog să nu vorbeşti nimănui despre această haină, a spus sfânta. Şi a adăugat:
– Oricum, trebuia să renunţ la ea şi la trupul acesta stricăcios de multă vreme.
Numai duhovnicul ei ştia că, pe sub îmbrăcăminte, purta de dragul relei pătimiri o haină de păr aspru, ce o ascundea pe sub o mantie monahală antiohiană.

Ultimele întâlniri

Djodjik a aflat că sfânta se apropia de moarte şi a vizitat-o împreună cu familia lui. Intrând în temniţă, şi-a făcut cruce şi a heretisit-o pe sfânta cu cuvinte mângâietoare.
– Acum, a răspuns aceea, dacă este voia lui Dumnezeu, pot să urmez plină de bucurie calea pe care o iau toţi oamenii.
– Mireasă şi roabă a lui Hristos, a spus Djodjik înlăcrimat, făcându-i metanie, roagă-te Domnului să-mi ierte multele mele păcate.
– Dumnezeu să te ierte şi să îţi dăruiască mulţi ani de viaţă.
– Sfârşitul vieţii tale muceniceşti, a continuat Djodjik, este aproape. Binecuvântează-ne, Suzana, şi de ţi-am greşit cu ceva, iartă-mă.
– Viaţa noastră este scurtă ca a unei flori de câmp, a spus sfânta, care dimineaţa înfloreşte şi seara se ofileşte. Cui îi este milă de săraci şi îi miluieşte, va fi miluit din plin în veşnicie. Cine îşi jertfeşte viaţa aici, o va dobândi în veşnicie.
Apoi i-a binecuvântat pe Djodjik şi familia lui, i-a heretisit de plecare şi i-a petrecut cu dragoste.
Îndată ce au plecat aceia, au venit arhiepiscopul Samuil şi episcopul Ioan, care adeseori o vizitase pentru a o mângâia în suferinţă, a o sprijini şi a o îngriji. Acum o pregăteau pentru limanul liniştit al cerului.
Au venit să o vadă şi mulţi alţii, oameni însemnaţi şi oameni neînsemnaţi. Toţi îi cereau rugăciunile, toţi cereau să i se scoată lanţurile de la picioare pentru a le lua ca amintire şi binecuvântare. Dar sfânta nu vroia acest lucru. Credea că nu era vrednică de o asemenea cinste. Însă în cele din urmă i-a lăsat. Un oarecare cleric i-a scos lanţurile şi le-a dat credincioşilor.
– Dumnezeu, a spus atunci sfânta celor ce o vizitaseră, să îi umple cu toate bunătăţile Lui pe cei care au luat parte la mucenicia mea. Acum mă îndrept către veşnicie. Nădăjduiesc că pentru întristările pe care le-am răbdat îmi va dărui Domnul bucuria; pentru ocară şi umilire, slavă şi cinste în ceruri.

Adormirea şi îngroparea

Poporul şi-a luat rămas bun de la stăpâna sa. Ceasul mult-râvnit de sfântă a sosit. L-a chemat pe episcopul Fotie şi s-a împărtăşit. I-a mulţumit ca unui părinte şi ocrotitor şi l-a rugat să se roage pentru ea. La sfârşit, după ce a cerut ca trupul să îi fie îngropat în biserică, a spus:
– Binecuvântat este Dumnezeu, fiindcă adorm în numele Lui.
Şi a adormit în pace, predându-şi sfinţitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu, la 17 octombrie 466.
Îndată, episcopul Ioan a spălat cinstitele moaşte şi le-a pus în giulgiu. Apoi, după ce le-au adus cu lumânări şi cu tămâie acolo unde le ceruse mai înainte sfânta, le-au îngropat cu cinste. Cei care au însoţit cinstitul trupul al sfintei până acolo au privegheat toată noaptea, slăvindu-L pe Dumnezeu cel întreit în Persoane, Care dă putere celor ce-L mărturisesc pe El. În cinstea Sfintei Suzana s-a ridicat o biserică în Ţurtavi, unde au fost mutate şi puse în mormânt cu toată cinstea sfintele ei moaşte. Atunci când armenii s-au despărţit de Biserica Ortodoxă, biserica din Ţurtavi a trecut în jurisdicţia lor. În anul 586, arhiepiscopul Simeon Kirion, de teamă că armenii le vor răpi comoara, a mutat sfântul trup în Tbilisi şi l-a aşezat în grădina bisericii Metehi, în locul unde se află astăzi fortăreaţa cu acelaşi nume, în partea de miazăzi a altarului.
Prăznuirea sfintei, nu se ştie din ce pricină, s-a mutat din 17 octombrie la 28 august. Poate că în acea zi se făcuse mutarea cinstitelor ei moaşte.

V. CEI NOUĂ SFINŢI MUCENICI–COPII DIN KOLA

„De ce ne goniţi?“

Cutremurătoarea mucenicie a celor nouă copii, a cărei pomenire o cinsteşte Biserica Georgiană la 22 februarie, ne aduce în secolul al VI-lea.
Într-un sat mare din sud-vestul Georgiei, în câmpia Kola, unde se găsesc izvoarele râului Mtkvari, trăiau câţiva creştini. Cei mai mulţi locuitori din acel sat erau încă închinători la idoli. Copiii creştini se jucau toată ziua cu copiii închinătorilor la idoli. Însă îndată ce preotul bătea clopotul pentru vecernie, părăseau jocul şi alergau la biserică.
Îi urmau întotdeauna nouă dintre copiii idolatrilor – Guaram, Adarnase, Bakar, Vace, Bardzimi, Daci, Djuanşeri, Ramazi şi Parsman. Însă atunci când ajungeau la poarta bisericii, creştinii nu-i lăsau să intre.
– De ce ne goniţi? se plângeau aceia. Copiii voştri sunt prietenii noştri şi credinţa lor este atât de minunată!
– Sunteţi închinători la idoli, le răspundeau. Din pricina aceasta nu puteţi intra în casa lui Dumnezeu.
Astfel, plecau întristaţi. Iar asta s-a întâmplat de multe ori.

Botezul

Odată au venit din nou şi au încercat să intre împingându-i pe creştini.
– Ascultaţi! le-au spus atunci aceia. Dacă vreţi să vă primim în biserica noastră, trebuie să credeţi în Iisus Hristos, să vă botezaţi în numele Dumnezeului Celui în Treime şi să trăiţi ca creştinii.
Copiii au primit acestea cu bucurie. Iar preotul satului, un om sfânt şi cinstit, amintindu-şi de cuvintele Domnului – cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37) – de îndată i-a catehizat în credinţa creştină şi i-a învăţat poruncile evangheliilor. Însă nu cuteza să îi boteze ziua, temându-se de închinătorii la idoli.
Aşadar, când s-a înnoptat, i-a luat cu el şi i-a dus la izvorul râului cel mare. I-au urmat mulţi creştini.
În acea perioadă, râul era rece ca gheaţa. Dar îndată ce copiii au intrat în el pentru a fi botezaţi, apa, cu puterea Preabunului Dumnezeu, a devenit caldă!
Acestei minuni extraordinare i-a urmat o alta, şi mai de necrezut: după săvârşirea tainei, îndată ce au ieşit din râu, îngeri trimişi de Dumnezeu s-au pogorât din cer şi i-au îmbrăcat în cămăşi albe. Naşii lor au fost copiii creştini, prietenii lor, la ale căror case au mers după botez.

„Suntem creştini“

A doua zi, părinţii închinători la idoli au început să-şi caute copiii. Găsindu-i în casele creştinilor şi aflând ce se întâmplase, şi-au ieşit din minţi din pricina răutăţii care îi stăpânea. Cu strigăte şi blesteme i-au luat pe nou-luminaţii copii creştini şi, lovindu-i fără milă, i-au târât până la casele lor. Acolo le-au dat să mănânce cele jertfite idolilor. Însă copiii nu au acceptat.
– Acum suntem creştini, spuneau, şi nu putem mânca alimente care au fost oferite idolilor.
Astfel au petrecut şapte zile fără a pune mâncare în gură.
Văzând aceasta, părinţii au început să îi ademenească cu jucării frumoase, haine minunate şi alte daruri scumpe. Însă primeau acelaşi răspuns:
– Suntem creştini şi nu mai vrem nimic de la voi, decât să ne lăsaţi să mergem la fraţii noştri.

Mucenicia

Văzând că nu puteau să-i convingă, s-au înfăţişat ighemonului, de asemenea idolatru, şi i-au cerut ajutorul.
– Cum să vă ajut eu? – a spus acela. Sunt copiii voştri, faceţi cum credeţi.
După ce s-au gândit puţin, i-au făcut cunoscută înfricoşătoarea lor hotărâre:
– Dacă îi lăsăm să trăiască, se pot lua şi alţii după ei. Aşadar, să îi omorâm, pentru a-i înfricoşa pe restul consătenilor noştri.
După ce au luat cu ei şi alţi închinători la idoli fanatici, au mers la casa preotului creştin. S-au repezit ca fiarele sălbatice asupra slujitorului Domnului. L-au bătut cu asprime, l-au gonit şi i-au luat averea. În continuare, în frunte cu ighemonul, au mers la izvorul râului, unde cu puţină vreme mai înainte fuseseră botezaţi micuţii sfinţi. Acolo au săpat o groapă adâncă şi au aruncat copiii acolo. Aveau toţi de la şapte până la nouă ani.
– Vom muri pentru Hristos, în numele Căruia ne-am botezat, şi vom trăi împreună cu El veşnic în cer.
Numai aceste cuvinte le-au spus, într-un glas, înainte de a suferi groaznica mucenicie.
Mai întâi, părinţii fără-de-Dumnezeu au început să arunce pietre mari în groapă, strivind craniile şi oasele copiilor. Fiarele sălbatice şi şerpii veninoşi se mâhnesc pentru micuţii lor, însă cei îndrăciţi nu s-au mâhnit pentru odraslele lor. După ei s-au luat şi ceilalţi idolatri.
După câteva ore, groapa se umpluse de pietre şi trupurile tinerilor mucenici fuseseră îngropate sub ele. În cele din urmă, au aruncat pământ şi l-au călcat bine sub picioare, împlinindu-şi lucrarea diavolească.
Astfel s-au împlinit încă o dată cuvintele Domnului: Şi va da frate pe frate spre moarte şi tată pe fiu… şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu (Matei 10, 21).

VI. SFÂNTUL IOAN ZEDAZNELI

Monah în Siria

Pe ţărmul stâng al râului Aragvi, la opt kilometri nord-est de Mţheta şi la cincisprezece kilometri nord de Tbilisi, se înălţa muntele Zadeni. Denumirea acestuia vine de la idolul cu acelaşi nume, ce se afla acolo în primii ani ai creştinismului. Cuviosul Ioan s-a nevoit în muntele Zadeni, de la care îşi trage numele de Zedazneli. Cuviosul provenea din Siria. Locul exact al naşterii lui nu ne este cunoscut, de asemenea nici părinţii lui. Însă ştim că s-a născut într-un sat de lângă Antiohia, la sfârşitul secolului al V-lea.
În acest oraş a studiat, având rezultate excepţionale la învăţătură. Sporul lui duhovnicesc mergea împreună cu dezvoltarea lui trupească. Devenea pildă de creştin virtuos. S-au întărit adânc înlăuntrul lui învăţăturile Sfintei Scripturi, a adunat ca într-o vistierie în inima lui fiecare lucru cu folos duhovnicesc şi a strâns prin studiile sale felurite şi bogate cunoştinţe. Încă de tânăr, ascultând o voce dinlăuntrul său, a devenit monah într-o chinovie. Slobozit prin urmare de grijile lumeşti şi de orice îndatorire conjugală, a început să-şi afierosească zilele lui Dumnezeu. Îşi propusese să păzească poruncile dumnezeieşti şi lupta în fiecare zi prin post şi rugăciune pentru a-şi atinge acest scop.

Făcător de minuni

Smerenia lui era atât de adâncă încât se vedea pe el însuşi vierme şi nu om (Ps. 21, 7). Lupta cu bărbăţie împotriva răului şi ispitelor diavolului, aruncându-se în acest război cu toate puterile lui. Izvoarele lacrimilor lui nu secau niciodată. Zi şi noapte Îl ruga pe Dumnezeu să îl întărească pentru a lupta cu patimile trupeşti. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui, dându-i putere împotriva patimilor şi harisma facerii de minuni.
Cuviosul Ioan se deosebea faţă de ceilalţi monahi ai chinoviei prin nevoinţele lui. Prin minunile pe care le săvârşea, atrăgea la el credincioşi din Antiohia, pe care îi conducea pe drumul mântuirii. Prin înalta lui vieţuire duhovnicească devenise o făclie pentru acel ţinut. Bolnavi fără număr îşi găseau lângă el tămăduirea: orbii vedeau, şchiopii umblau, cei îndrăciţi se eliberau de duhurile viclene.

Pustnic

Pe măsură ce Dumnezeu îl slăvea prin minunile pe care le făcea, pe atât de mult se mărea mulţimea care alerga la el pentru a-i cere binecuvântarea. Vestea despre el s-a răspândit în toată Siria. Însă sporirea numărului vizitatorilor îi tulbura liniştea. Din pricina aceasta a hotărât să plece din Antiohia împreună cu unii dintre ucenicii lui şi să se ascundă în adâncul pustiei. Acolo s-a dăruit netulburat rugăciunii, postului şi privegherii.
Credincioşii au încercat în fel şi chip să îl descopere pe binefăcătorul lor, dar pentru multă vreme adăpostul lui a rămas ascuns. Ucenicii lui mergeau în taină în oraş, îşi vindeau lucrul de mână, îşi cumpărau cele de trebuinţă şi iar se întorceau în taină lângă părintele lor. Îşi urmau întru virtute stareţul, şi încercau să îl urmeze în rugăciune, post şi alte nevoinţe. Niciodată nu rămâneau în nelucrare. Împlineau cele spuse de Apostol: Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine (Fapte 20, 34). Mâinile lor erau întotdeauna ocupate cu lucrul mâinilor, buzele cu rugăciunea şi mintea lor aţintită spre cer.
Însă Domnul nu vroia ca robul Lui să rămână ascuns. Fiindcă făclia aprinsă nu se pune sub obroc, ci în sfeşnic (Matei 5, 15), pentru a lumina pe toţi cei dimprejurul ei. Astfel, l-a descoperit tuturor celor care îl căutau. Mulţimi fără număr au început atunci să vină de peste tot, unii pentru a se tămădui de boli, alţii pentru a-şi odihni sufletul şi alţii pentru a-i asculta învăţăturile. Este cu neputinţă a povesti minunile pe care le săvârşea.

În Georgia

Sfântul însă vroia să fugă de slava oamenilor. Astfel, s-a gândit să meargă într-un ţinut în care să fie cu desăvârşire necunoscut. Dar unde?
Atunci Dumnezeu i-a arătat voia Lui robului Său: a văzut-o pe Preasfânta într-o vedenie, dându-i poruncă să aleagă doisprezece ucenici vrednici şi să îi ia împreună cu el în Georgia (Iviria), unde aveau să meargă pentru a întări credinţa creştină în nou-întemeiata Biserică.
Cuviosul Ioan i-a chemat pe ucenicii lui şi le-a spus să postească şi să se roage timp de zece zile. După trecerea celor zece zile, i-a strâns din nou şi le-a spus:
– Copiii şi fraţii mei iubiţi! Ştiu că aveţi din plin dumnezeiescul har şi sunteţi împodobiţi cu virtuţi. Ascultaţi-mă, deci: am văzut într-o vedenie pe Preabinecuvântata Maică a Domnului nostru. Mi-a dat poruncă să aleg doisprezece dintre voi, care mă vor urma către îndepărtata Ivirie, ca să ne ostenim pentru nou-întemeiata Biserică a ei. Pentru a înlesni alegerea celor doisprezece, voi scrie numele voastre separat şi le voi pune pe Sfânta Masă. Toată noaptea vom petrece în rugăciune, pentru ca însuşi Domnul să facă această alegere, fiindcă ne-am predat voii Lui.
– Cuvioase părinte! au răspuns ucenicii. Fă precum ţi-a poruncit Domnul. Însă noi nu te vom lăsa, şi nu ne vom despărţi de tine.
Toată noaptea au petrecut-o în rugăciune. Pe la trei dimineaţa au început Dumnezeiasca Liturghie. După ce s-au împărtăşit, cuviosul a dat poruncă tuturor să-şi înalţe mâinile către cer şi să rostească în limba greacă „Doamne miluieşte!“. Aceasta a durat o oră întreagă. Atunci îngerul Domnului, în faţa tuturor, a luat douăsprezece nume de pe Sfânta Masă şi le-a pus în mâinile cuviosului: Sisoe, David, Antonie, Tadei, Ştefan, Isidor, Mihail, Piros, Zinon, Ise, Iosif şi Aviv.
Fericitul Ioan a făcut în acest fel alegerea, pentru a nu crede ceilalţi că este părtinitor, dar şi pentru a nu-i mâhni pe cei care trebuiau să-l părăsească. Cei care aveau să rămână singuri plângeau plini de amărăciune pentru despărţirea de bătrânul lor. Sfântul i-a chemat lângă el şi le-a spus:
– Fraţii mei, nu trebuie să vă împotriviţi hotărârii Domnului. Să ştiţi că vă iubesc pe toţi deopotrivă. Voia lui Dumnezeu este aceasta: să rămâneţi voi aici şi să Îi fiţi credincioşi. Aşadar, supuneţi-vă cu toată inima voii Lui, şi să nu Îl întristaţi. Şi în numele celor doisprezece aleşi vă rog să opriţi plânsul.
Cuviosul, după ce a ales în locul lui un egumen, pe Eftimie, şi-a înălţat mâinile la cer şi s-a rugat multă vreme pentru sufletele lor. În cele din urmă, după ce i-a binecuvântat pe fiecare separat, punându-şi mâinile pe capetele lor, a pornit împreună cu cei doisprezece în lunga călătorie.

Sosirea şi întâmpinarea

Drumul a fost lung şi ostenitor. Istoviţi, au ajuns în sfârşit în Mţheta. I s-a arătat atunci arhiepiscopului Evloghie îngerul Domnului şi i-a spus:
– Iată, soseşte din Siria robul Domnului Ioan, împreună cu monahii lui. Acesta se va îngriji de credinţa pe care a sădit-o Sfânta Nina în ţara voastră. Ridică-te pentru a-i întâmpina cu multă bucurie. Nu pune piedici lucrării lor, fiindcă sunt trimişi de către Dumnezeu şi împodobiţi cu toate virtuţile.
S-a ridicat atunci vrednicul ierarh şi a pornit împreună cu tot clerul lui şi cu mulţime de popor, pentru a-i întâmpina. El însuşi mergea înainte, îmbrăcat în veştmintele sale arhiereşti. Ajungând în cel mai apropiat sat, a cerut veşti despre robii lui Dumnezeu. A aşteptat multă vreme. În cele din urmă, au apărut sfinţii părinţi, desculţi, zdrenţăroşi, purtând obişnuitele lor potcapuri siriene.
Îndată ce i-a văzut, arhiepiscopul şi-a dat seama că sunt cei pe care îi aştepta. Aşadar s-a apropiat de ei, îmbrăţişându-l pe cuviosul Ioan, şi spunându-i:
– Părinte Ioane! Îngerul Domnului mi-a descoperit venirea ta. Îi mulţumesc Domnului că a trimis pe cuvioşia ta aici, pentru a călăuzi multe suflete la cunoaşterea de Dumnezeu şi la viaţa veşnică.
Cuviosul a pus metanie arhiepiscopului şi a luat binecuvântare de la el. Acelaşi lucru l-au făcut toţi ucenicii lui. Apoi i-a spus:
– Cuvioase stăpâne! Cu smerenia ta Îl urmezi pe Hristos, de la Care te-ai şi învăţat spre aceasta. Noi, robii Lui, Îi mulţumim lui Dumnezeu, fiindcă am găsit în persoana ta un păstor vrednic, căruia i se descoperă toate cele tainice. Dăm slavă măreţiei Lui, Care ne-a învrednicit să te întâlnim. Călăuzeşte-ne spre mântuire, fiindcă socotesc eu, nevrednicul, că ai mult har dumnezeiesc în tine. Cu adevărat, când am luat binecuvântarea ta, s-au deschis buzele mele, încât acum pot vorbi o limbă necunoscută mie. Mi s-au deschis de asemenea urechile, ca să pricep sfânta poruncă pe care ai primit-o.
Este vrednic de admirat faptul că fericitul Ioan vorbea în georgiană, care îi era cu desăvârşire necunoscută. Minunea aceasta se aseamănă cu aceea care a avut loc la Cincizecime, atunci când prin pogorârea Sfântului Duh apostolii au început să vorbească în felurite limbi (Fapte 2, 1–4).
Au pornit cu toţii înspre oraş, unde arhiepiscopul i-a condus spre „Svetiţhoveli“, biserica stâlpului făcător de minuni şi izvorâtor de mir. Cuviosul şi ucenicii lui au căzut în genunchi şi s-au închinat cu multă evlavie. De asemenea, Îl slăveau şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru primirea plină de căldură pe care le-o făcuseră georgienii. Arhiepiscopul le-a propus să locuiască împreună cu el şi părinţii au primit aceasta.

Învăţau poporul

Regele şi tot poporul îi vedeau ca pe îngerii lui Dumnezeu. Din buzele lor izvorau apele pline de har ale dumnezeieştii învăţături şi deveniseră pilde tuturor prin virtuţile lor. Din toate colţurile ţării a început să vină mulţime de popor. Oamenii ascultau sfaturile părinţilor şi erau întăriţi în credinţa ortodoxă. De asemenea, şi-au adus bolnavii pentru a se vindeca cu harul tămăduitor al cuvioşilor. Prin predica lor a fost luminată aproape întreaga regiune Kartli. Însuşi regele Parsman al VI-lea (541–553) îi vizita adeseori împreună cu demnitarii lui, pentru a le cere binecuvântarea şi a le asculta învăţăturile. Cuvioşii părinţi au vizitat toate ţinuturile unde predicase Sfânta Nina şi s-au închinat în locurile care aminteau de evenimentele mai importante ale vieţii ei. O simţeau aproape de ei, de parcă ar fi fost vie. Cereau amănunte despre cele făcute de ea şi despre predicile ei, şi Îi erau recunoscători lui Hristos, care dăruise firii femeieşti neputincioase atâta bogăţie de har apostolicesc. În sfârşit, cereau necontenit de la Dumnezeu prin rugăciunile lor să le arate un loc pentru a se stabili.

Pe muntele Zadeni

Au trecut trei ani întregi. Într-o zi, fericitul Ioan, privind spre nord-est, a văzut deasupra muntelui Zadeni o mulţime de draci, ca un nor negru şi gros, care îl provocau cu neruşinare. S-a întors atunci şi le-a spus ucenicilor lui:
– Priviţi, fiii mei, acei draci vicleni deasupra muntelui! M-am gândit să ne aşezăm acolo. Din această pricină, se pare, se poartă în acest fel dracii, pentru a ne înspăimânta. Însă avem de partea noastră puterea lui Hristos.
Apoi s-a întors la draci şi le-a spus:
– Vă poruncesc în numele lui Hristos să plecaţi departe, pentru că acolo va rămâne Ioan împreună cu fraţii lui.
După aceea, sfântul a mers la arhiepiscop.
– Sfinte stăpâne, i-a spus, dă-ne binecuvântare să ne aşezăm pe acel munte înalt, până ne va arăta Dumnezeu alt loc.
– Acel munte, a răspuns acela, este fără nici o mângâiere şi inaccesibil. Mai mult decât atât, a fost o vreme când acolo era locul pe care era aşezat idolul Zadeni, pe care l-a distrus Sfânta Nina, maica noastră. Şi acum, precum se spune, este plin de duhuri viclene.
– Dacă este voia lui Dumnezeu şi rugăciunile tale cu noi, au spus monahii, binecuvântează-ne şi lasă-ne să mergem acolo.
Atunci, păstorul, din respect pentru râvna lor, şi-a dat binecuvântarea. Monahii s-au apropiat de stâlpul cel făcător de viaţă, au îngenuncheat şi s-au rugat multă vreme.
– Ajută-mă, Doamne, se ruga cu lacrimi Avva Ioan, pe drumul pe care mi-l arăţi. De este voia Ta aceasta, fă să-mi termin viaţa în acel loc retras. Doamne, de tânăr mi-am părăsit ţara şi m-am lăsat în purtarea Ta de grijă.
Şi-au terminat rugăciunea şi au plecat din oraşul Mţheta. Era luna mai, şi râul Aragvi era ieşit din matcă. Trecerea acestuia era cu neputinţă, dar nimic nu putea să îi oprească. Fiind însoţiţi de arhiepiscop şi de popor, s-au apropiat de mal. S-a întors atunci fericitul Ioan către ucenicul său Sisoe şi i-a spus:
– Roagă-te, părinte, lui Dumnezeu, să trecem fără nici o primejdie pe malul celălalt.
Ucenicul, fiind întotdeauna ascultător, s-a întors către răsărit, a făcut trei metanii şi a însemnat râul cu semnul sfintei cruci. Apoi a luat toiagul cuviosului, a lovit cu vârful lui apa şi a spus:
– Râule! Bătrânul nostru îţi porunceşte să te opreşti până trecem pe malul celălalt.
Îndată râul s-a oprit din mersul lui şi i-a lăsat să treacă, de parcă în acel loc ar fi fost pământ uscat. Văzând poporul minunea, L-a slăvit pe Dumnezeu, Cel care le dăduse robilor Lui atâta har şi credinţă puternică.
Călătoria până în vârful muntelui a fost foarte obositoare. La început au mers printre tufe pline de ţepi, iar mai târziu printr-o pădure deasă. Când în sfârşit au ajuns, cuviosul Ioan a dat peste vârful muntelui, unde mai înainte era ridicat idolul Zadeni. A găsit o peşteră mică, şi a rămas acolo. Mai târziu, o parte din ea a transformat-o în biserică. Părinţii au ridicat din loc în loc colibe din crengi de copaci, unde se nevoiau răbdând frigul şi foamea. Foloseau ca mâncare rădăcini şi iarbă de pe munte. Fericitul Ioan, acea turturea iubitoare de pustie, următorul Botezătorului Ioan, a ajuns prin post, rugăciune şi uscarea trupului pe cea mai înaltă treaptă a virtuţilor şi i-a biruit pe vrăjmaşii cei înţelegători. Atunci când trupul slăbeşte prin post şi rugăciune, duhul se întăreşte. Însă atunci când trupul se moleşeşte prin viaţa plină de mângâieri trupeşti, duhul slăbeşte şi este robit de gânduri necurate. Din această pricină, iubitorul de Dumnezeu Ioan şi-a biruit trupul şi l-a subjugat duhului. O asemenea făclie însufleţită a arătat Domnul pe muntele Zadeni, pentru a împrăştia în jurul său strălucirea rugăciunilor sale. Prin aceste rugăciuni a curăţat muntele de mulţimea duhurilor cele viclene. Îndată ce s-a răspândit vestea cum că monahii s-au aşezat pe munte, imediat poporul a făcut potecă prin pădure şi a alergat pentru a-i întâlni. S-au adunat de peste tot orbi, surzi, îndrăciţi, pe care cuviosul îi tămăduia, întorcându-se la casele lor sănătoşi, slăvind pe Dumnezeu.

Vizita arhiereilor

Odată au urcat pe munte însuşi arhiepiscopul împreună cu episcopii pentru a se întâlni cu părinţii. Aceştia l-au văzut de departe şi au simţit o bucurie mare. Au ieşit îndată în întâmpinarea ierarhilor şi au căzut la picioarele lor, cerând binecuvântarea lor. Dar şi ierarhii cereau de la monahi rugăciunile lor. Arhiepiscopul, după ce s-a rugat, s-a aşezat lângă peştera care se folosea ca biserică.
Atunci cuviosul Ioan le-a spus vizitatorilor:
– De ce, sfinţiţi păstori, v-aţi ostenit atât pentru a ne vizita pe noi, nevrednicii? Dumnezeu, Cel bogat în milă, să vă răsplătească.
– Cinstite părinte, l-a rugat arhiepiscopul pe cuvios, vrem să ne spui ceva pentru folosul sufletelor noastre.
– Asta se cuvine cuvioşiei tale, care eşti episcop, a răspuns acela.
Însă arhiepiscopul insista. În acest fel, cuviosul a început să îi înveţe despre viaţa veşnică şi despre răsplata ce are să vină. Cuvântul ce ieşea din buzele lui era preadulce, precum mierea. Episcopii au ascultat învăţătura cuviosului cu atenţie şi multă admiraţie.

Doi noi episcopi

Puţin mai târziu, doi dintre episcopi au adormit în Domnul. Eparhiile lor – Nekresi şi Ţilkani – au rămas fără păstori. Arhiepiscopul Evloghie a convocat sinodul episcopilor, care a hotărât să pună pe scaunele fără episcop doi dintre cei treisprezece cuvioşi părinţi. Aşadar, fiind luminat de Dumnezeu, arhiepiscopul s-a gândit să îi viziteze şi să îi aleagă pe aceia care la ora sosirii lui aveau să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie.
Când a ajuns în locul unde locuiau părinţii, săvârşeau Dumnezeiasca Liturghie ieromonahul Aviv şi diaconul Ise. Terminându-se slujba, arhiepiscopul l-a luat cu o mână pe Aviv şi cu cealaltă pe Ise. L-a îmbrăţişat pe primul şi i-a spus:
– Bucură-te Avive, episcopul Nekresiului!
Şi întorcându-se către cel de-al doilea i-a zis:
– Bucură-te Ise, episcopul Ţilkaniului!
Cei doi părinţi au fost uimiţi de cele ce au auzit. S-au întristat că trebuiau să ridice o povară atât de grea.
– Sfinţite stăpâne, l-au implorat cu lacrimi, nu ne despărţi de Bătrânul nostru, pe care îl iubim atât de mult!
– „Viu este Domnul Dumnezeu“, a răspuns acela. Nu îmi voi retrage cuvântul, fiindcă aceasta este porunca lui Dumnezeu.
– Copiii mei, a spus atunci cuviosul Ioan, nu vă împotriviţi voii lui Dumnezeu şi a arhiepiscopului. De aceea am venit în această ţară, ca să ne ostenim a semăna cuvântul lui Dumnezeu.
Părinţii Aviv şi Ise nu au adus alte împotriviri. Arhiepiscopul i-a luat cu el la Mţheta şi în scurt timp i-a hirotonit episcopi. Pe Aviv l-a trimis în Nekresi. Acolo a luptat mult împotriva idolatriei şi în cele din urmă a fost omorât, mărturisindu-L pe Hristos în faţa închinătorilor la foc. Minunatul Ise a primit păstorirea Ţilkaniului. În catedrala oraşului se găseşte icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu, care, după tradiţie, a fost pictată pe un lemn aflat în ieslea Domnului. După plecarea celor doi părinţi, numărul vizitatorilor veniţi pe muntele Zadeni s-a mărit. Mulţi dintre ei părăseau lumea şi intrau în obştea cuviosului. Astfel, muntele acoperit de păduri s-a umplut de monahi, care Îl slăveau neîncetat pe cel Preaînalt.

Propovăduiesc în toată Georgia

Într-o noapte i s-a arătat fericitului Ioan Preasfânta Născătoare de Dumnezeu însoţită fiind de Sfânta Nina cea întocmai cu apostolii. I-a dat poruncă cuviosului să îşi trimită ucenicii în toată Georgia, pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a povăţui oamenii. Sfântul le-a povestit vedenia monahilor săi şi le-a spus să se pregătească pentru a merge acolo unde le va arăta Domnul. S-au mâhnit părinţii pentru despărţirea de bătrânul lor, dar nimeni nu a cutezat a se împotrivi voii lui Dumnezeu. Cuviosul Ioan i-a adus pe ucenicii săi la arhiepiscopul Evloghie şi i-a spus acestuia despre porunca primită de la Născătoarea de Dumnezeu. Apoi l-a rugat să îi binecuvânteze şi să se roage pentru ei. Arhiepiscopul i-a sfătuit ca fiecare să îşi ia după el un ajutor. Toţi au fost de acord în afară de Sfântul Sisoe. Acesta, fiindcă era un râvnitor al vieţii în pustnicie, a cerut binecuvântare pentru a trăi singur.
Apoi cuviosul i-a sfătuit cum să trăiască departe de el.
– Iubiţii mei fraţi, le-a spus. Dumnezeu ne-a trimis aici pentru binele acestei ţări. Nou-întemeiata ei Biserică are nevoie de propovăduire şi învăţătură, pentru a se întări aici rădăcinile credinţei. De aceea, fiecare din voi trebuie să predice precum apostolii, să boteze în numele Tatălui, şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh şi să-i povăţuiască pe cei care se află în întuneric, pentru a se închina Domnului nostru Iisus Hristos. Nimic, copiii mei, să nu punem mai presus de dragostea Domnului, pentru a nu ne lipsi de rai, precum protopărintele nostru Adam. Acela şi raiul l-a pierdut, şi neamul omenesc l-a împovărat cu suferinţe, boli şi moarte, pentru că a gustat din rodul cel oprit. Însă Dumnezeu nu a părăsit zidirea Sa, nu a lăsat-o în robia diavolului. A luat trup pentru ea, a pătimit, a izbăvit-o din moarte şi i-a deschis din nou uşile raiului. Trebuie să ştiţi că prin post, priveghere şi curăţia trupului se vor curăţi duhurile voastre de gândurile pământeşti şi se vor uni cu Dumnezeu. Să fugiţi cu orice chip de prea mult vin, fiindcă aceasta nu se potriveşte cu monahismul, ci leagă cu legături de nedezlegat victimele sale şi stârneşte necuratele ispite. Apostolul Pavel porunceşte după adevăr: Nu vă îmbătaţi cu vin, întru care este pierzare. Fraţii mei! Să vă amintiţi întotdeauna de moarte. Să aveţi continuu în mintea voastră înfricoşătoarea zi a Judecăţii. Atunci vom sta toţi cu privirile în jos înaintea Dreptului Judecător. Aşadar, înainte! Să ne ostenim în lumea aceasta pentru dobândirea virtuţilor. Să nu ne facem rău nouă înşine. Toate cele pământeşti sunt însoţite de tristeţe. Odihna este numai în cer. De aceea să fugim de patimile trupeşti şi să răbdăm fără să ne plângem neputinţele cele vremelnice.
Dacă îl biruim aici cu bărbăţie pe vrăjmaşul nostru, vom purta în viaţa veşnică cununa nemuririi. Să ne gătim deci cu atenţie pentru ceasul morţii. O, cât de înfricoşător va fi ceasul acela când fiecare suflet va fi condus în locul gătit lui, acolo unde va primi răsplătirea celor pe care le-a lucrat în viaţă.
Întăriţi astfel cu sfaturile cuviosului, monahii au pornit la propovăduire. Îi călăuzea Sfântul Duh, Cel care le dădea puterea să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10, 19). Bătrânul lor avea sfinte moaşte ale sfinţilor, pe care le-a împărţit ucenicilor pentru a fi mai vrednici pe drumul propovăduirii cuvântului dumnezeiesc, pentru a fi însuflaţi de către sfinţi şi pentru a urma pilda lor.
Au fost trimişi în Kaheti (din Georgia de răsărit): David – mărgăritarul cel strălucitor al postului şi al sfinţeniei, Antonie – soarele cel cu multă lumină al nevoinţelor, Iosif – floarea cea minunată a fecioriei, Ştefan – cel încununat cu harisme şi vedenii mai presus de fire, Zinon – stâlpul fericitei ascultări şi Aviv, care, după cum am văzut, era deja hirotonit episcop al Nekresiului şi mai târziu a fost împodobit cu mucenicia.
În Kartli, adică spre vest, au pornit Sisoe – pildă de lacrimi şi plâns dumnezeiesc, Pir – lucrătorul umilinţei, Mihail – apărătorul adevărului, Tadei – stâlpul credinţei şi Isidor – viţa virtuţilor. În oraşul Kartliei, Ţilkani, era şi episcopul Ise, unealta dragostei celei dumnezeieşti şi a curăţiei.
Toţi acei părinţi de care lumea nu era vrednică sufereau pentru credinţă şi adevăr precum apostolii şi mucenicii, lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi, în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evr. 11, 37–38). Şi toate acestea, fiindcă s-au lepădat de toate grijile şi frământările lumeşti. Cei mai mulţi dintre ei îşi impuseseră o lipsă desăvârşită a celor de trebuinţă şi nu vroiau să folosească nici măcar haine. Mergeau să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu purtând haine din piele în zăpuşeala zilei şi în frigul nopţii (Ier. 36, 30). Căutau, precum cei întâi zidiţi, raiul. Din pricina iubirii lor pentru viaţa în retragere nu căutau nici o mângâiere omenească.
Se osteneau pe ogorul lui Dumnezeu nu pentru răsplată, ci din ascultare pentru Bătrânul lor, de la care învăţaseră cum să îngrijească sufletele credincioşilor, cum să curăţească grâul de neghina poftelor celor rele, pe care le aruncă vrăjmaşul.
Veneau lângă ei oameni credincioşi şi iubitori de Dumnezeu, pentru a le asculta învăţătura. Alţii, neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, îşi găseau lângă ei vindecarea şi luminarea. Domnul asculta rugăciunile părinţilor şi le dădea puterea de a săvârşi minuni. În acest fel întăreau credinţa ortodoxă în sufletele credincioşilor. Duhurile cele viclene îşi părăseau înfricoşate locaşurile şi plecau în pustie. Jertfelnicele idolatre erau distruse şi în locul lor se înălţau biserici, unde era cinstit Dumnezeul cel adevărat.

Strămutarea dracilor

Când şi-a trimis Sfântul Ioan ucenicii la propovăduire în Georgia, l-a ţinut lângă el numai pe diaconul Ilie, ca sprijin la bătrâneţile lui. El s-a predat luptelor duhovniceşti, prin care şi-a uscat în întregime trupul. Duhurile cele necurate vedeau marile lui nevoinţe, fiind stăpânite de invidie şi de mânie. Nu suportau prezenţa sfântului pe muntele Zadeni. La un moment dat, s-au apropiat de el cu îndrăzneală şi au încercat să îl gonească, înfricoşându-l cu strigăte şi ameninţări.
– De ce ai venit în acest loc, îi spuneau, care este al nostru din vremuri străvechi? Ce vrei, de ne deranjezi pe noi aici? Cu ce drept răpeşti ceva ce nu este al tău? Dacă nu pleci de aici de bună voie îţi vom aduce asemenea ispite că vei fi nevoit să pleci vrând-nevrând. Atunci vei înţelege ce înseamnă să calci pe locurile care nu îţi aparţin.
Sfântul şi-a făcut semnul crucii şi a spus în gând: „Cu puterea lui Hristos îi voi învinge! Domnul este împreună cu mine. De cine mă voi teme? Ce poate să îmi facă vrăjmaşul?“. Apoi, întorcându-se către draci, a răspuns:
– Dacă v-a dat Domnul putere asupra trupului meu, precum mai demult v-a dat putere asupra trupului lui Iov, atunci faceţi ce trebuie să faceţi. Eu sunt rob al Domnului meu Iisus şi nu mă tem de ameninţările voastre.
– Ioane, Ioane! a strigat plin de mânie mai-marele dracilor. De ce ai plecat din locul tău şi ai venit la noi? Pleacă de-aici de îndată. Ţinutul acesta este al nostru. Dacă nu ne vei asculta, tu însuţi îţi vei pricinui căderea. Noi suntem mulţi şi nu vei putea să ne stai împotrivă. De aceea, pleacă repede în altă parte şi nu îţi pune în primejdie viaţa.
– Duşmani ai binelui, invidioşi şi mincinoşi! a răspuns sfântul. Niciodată nu vreţi binele omului. Încercaţi în toate chipurile să îl aruncaţi în iad. Pentru ce este acest loc al vostru? Nu este a Domnului toată lumea? Nu El a dat neamului omenesc pământul? Pentru voi a gătit numai iadul şi focul cel nestins al gheenei. Acolo vă veţi chinui atât voi, cât şi cei care fac voile voastre. Voi încercaţi să mă goniţi de-aici printr-o înşelătorie. Din pricina înşelăciunii voastre s-au lipsit protopărinţii noştri de rai. Însă Domnul a dăruit iarăşi omului fericirea cerească. Şi iată! Acum urmaşii lui Adam vă gonesc de peste tot. Aşadar, în numele Domnului, fugiţi departe, pentru că El este Cel care mi-a dăruit acest loc.
– Vai nouă! au strigat dracii auzind ultimele cuvinte ale cuviosului. Aşadar ai venit aici trimis de Iisus? Acesta ne goneşte de peste tot. Cu puterea numelui Său ne biruiesc şi cei care Îl urmează, pentru că şi lor le-a dăruit puterea de a ne birui. Plecăm, deci, de-aici. Vom merge la idolatri, în cele mai dinlăuntru ale tării.
În acea clipă dracii s-au făcut nevăzuţi şi s-au ridicat asemenea unui nor deasupra peşterii cuviosului. S-au îndreptat apoi spre miazănoapte, în adâncurile Caucazului.
Minunea aceasta s-a răspândit în tot ţinutul. Locuitorii din împrejurimi, care ştiau că mai înainte în munte locuiau duhuri necurate, Îl slăveau pe Cel Preaînalt şi spuneau: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi. Să fie numele Domnului binecuvântat în veci.

Doi ucenici făcători de minuni

Fericitul Ioan îi cerceta din vreme în vreme pe ucenicii lui. Era atent cu ei, ca să nu se slăbănogească duhovniceşte, ci să fie întotdeauna pregătiţi pentru ceasul când Mirele le va chema sufletele la nunta cea cerească.
Minunată a fost una din vizitele lui la Sfântul Sisoe. Cuviosul vroia să-şi dea seama de sporirea duhovnicească a ucenicului său. L-a luat cu el pe diaconul Ilie şi a pornit spre chinovia pe care între timp o întemeiase ucenicul lui.
Fraţii mănăstirii au fost înştiinţaţi de venirea marelui părinte şi au ieşit în întâmpinarea lui. Mergea înaintea lor Sfântul Sisoe, care, după ce s-a sărutat cu Bătrânul său, l-a condus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi l-a înştiinţat printr-un monah pe episcopul Ise de vizita cuviosului.
Episcopul a pornit fără întârziere spre mănăstire. Acolo l-a sărutat pe părintele său duhovnicesc şi a primit binecuvântarea lui.
A trecut ceva timp. Într-o zi, în vremea mesei, fericitul Ioan a cerut un pahar de vin. Diaconul Ilie i-a dat paharul. Atunci cuviosul a însemnat paharul cu semnul sfintei cruci, l-a ridicat şi, după ce s-a rugat, l-a lăsat în aer. Paharul de vin stătea suspendat, ca şi cum ar fi fost pus pe ceva!
– Copiii mei, a spus cuviosul ucenicilor săi Sisoe şi Ise, luaţi paharul şi binecuvântaţi-l.
Însă nimeni nu cuteza să pună mâna pe el. În cele din urmă, l-a luat însuşi cuviosul, l-a binecuvântat şi le-a dat celorlalţi să bea.
– Părinte, i-a spus mai apoi Sfântului Sisoe, trebuie să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru minunea pe care ne-a arătat-o.
Sfântul Sisoe s-a ridicat de îndată, a pus metanie, a aşezat în palma mâinii sale stângi un cărbune aprins cu tămâie şi a început să îi tămâieze pe toţi părinţii! Încăperea s-a umplut de bună-mireasmă. Monahii, plini de uimire, Îl slăveau pe Domnul pentru semnele Sale minunate.
– Nu vă minunaţi, fraţilor! a spus cuviosul Ioan. Să ştiţi că focul este neprimejdios pentru cei cu adevărat credincioşi. Atunci când haldeii i-au aruncat în cuptor pe cei trei tineri, flacăra s-a temut înaintea nevinovăţiei lor. A intrat împreună cu ei şi îngerul ce îi ocrotea. Astfel nici părul nu le-a ars. Însă aceia care au aprins focul au ars.
Şi îndreptându-şi ochii către episcopul Ise, a spus:
– Părinte şi păstorule al oilor cuvântătoare, îţi cerem binecuvântarea.
Atunci Ise s-a sculat, şi-a ridicat mâinile la cer şi s-a rugat cu căldură. Apoi a îngenuncheat plecându-şi capul până la pământ, a udat pământul cu lacrimi fierbinţi şi, întorcându-şi capul spre cuviosul Ioan, i-a cerut să se roage pentru el. În cele din urmă, l-a rugat pe Bătrânul său şi pe toţi ceilalţi să îl urmeze.
Au ieşit şi s-au îndreptat către râul Xani. Acolo Ise s-a oprit şi s-a rugat:
– Sfântă şi Preabinecuvântată Împărăteasă, fă cu harul tău ca râul acesta să mă asculte şi să mă urmeze!
În acel moment şi-a întins toiagul şi a spus:
– În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, râule, să urmezi toiagul meu!
Şi, o, ce minune! Râul şi-a schimbat cursul şi a început să urmeze toiagul episcopului ca şi cum era tras de el. Pământul se adâncea acolo unde ierarhul trecea cu toiagul, şi făcea cale apei.
Au ajuns în acest fel până la biserica Născătoarei de Dumnezeu, în oraşul Ţilkani. Acolo episcopul Ise a slobozit apa, şi aceea a început să îşi urmeze cursul mai departe. Până în zilele noastre, râul curge pe lângă zidurile întărite ale bisericii Născătoarei de Dumnezeu, ca să se slăvească numele Domnului Iisus şi al robului Său, episcopul Ise.
Au fost martori ai acestei minuni cuvioşii Ioan şi Sisoe, diaconul Ilie, Evagrie şi alţi fraţi ai mănăstirii Sfântului Sisoe, precum şi locuitori din Mţheta şi Ţilkani. Cu toţii Îl slăveau pe Dumnezeu, care le dăduse sfinţilor Săi atâta putere săvârşitoare de minuni.
Fericitul Ioan, după ce a văzut sporirea ucenicilor săi, s-a întors împreună cu diaconul Ilie pe muntele Zadeni. L-au urmat ucenicii săi, Sisoe, Ise, dar şi alţii. Au rămas lângă el trei zile plini de bucurie duhovnicească. Apoi, fiecare s-a întors la locul ascultării sale.

Izvorul tămăduitor

Muntele Zadeni era arid. Diaconul Ilie se ostenea mult ca să aducă apă din râul Aragvi, care trecea pe la poalele muntelui. Sfântului Ioan îi părea rău de aceasta, şi a început a se ruga cu căldură şi lacrimi lui Dumnezeu, ca să izvorască apă din pământ pentru ei. Domnul i-a ascultat rugăciunea. Astfel, a început să curgă în munte un izvor cu apă rece şi curată. El curge şi în zilele noastre, propovăduind de-a lungul veacurilor puterea Celui Preaînalt.
Oamenii au aflat de noua minune şi au început să vină din diferite locuri pe munte. Aduceau cu ei bolnavi şi îndrăciţi. Sfântul îi binecuvânta şi le dădea să bea apă din izvor. Şi aceia se tămăduiau îndată. Chiar şi astăzi, cel care bea din această apă cu credinţă este miluit de Domnul, cu rugăciunile sfântului.

Sfântul supune fiarele pădurii

Bunului Ioan îi făceau ascultare şi fiarele sălbatice. Odată, diaconul Ilie a mers la izvor. În timp ce lua apă, a văzut o ursoaică uriaşă care se apropia de el. Înspăimântat fiind, a lăsat ulciorul acolo, a alergat la sfântul şi i-a povestit întâmplarea.
– Să mergem, părinte, i-a spus, ca să-ţi arăt ursoaica la izvor. Sfântul l-a urmat pe ucenicul său şi a văzut ursoaica bând apă de la izvor.
– Bea dacă îţi este sete, şi pleacă, i-a spus. Însă de acum înainte, atât tu cât şi celelalte fiare din acest munte nu veţi mai face rău nimănui.
Ursoaica a plecat capul şi a plecat de îndată de la izvor.
Pe muntele Zadeni există multe şi felurite fiare sălbatice. Însă, după întâmplarea cu ursoaica, fiarele din munte ţin porunca sfântului cu o asemenea acrivie, încât de îndată ce întâlnesc un om, pleacă în direcţia opusă şi niciodată nu fac rău cuiva.

Tămăduiri

Au adus odată la cuvios un paralitic. L-au lăsat pe targă înaintea lui şi l-au rugat spunându-i:
– Miluieşte-l pe acest sărman, părinte! Credem că prin rugăciunile tale îl poţi tămădui, pentru că eşti rob credincios al Domnului şi faci voia Lui.
– Miluieşte-mă, rob al mult-milostivului Dumnezeu! s-a auzit şi vocea neputincioasă a paraliticului. Roagă-te pentru mine, mortul fără groapă, ca să mă tămăduiască Domnul.
Cuviosului îi părea rău din toată inima de el, şi s-a rugat pentru tămăduirea lui. Apoi s-a apropiat de el precum se apropiase Domnul de paraliticul din Vitezda, şi i-a spus:
– Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Domnul Iisus Hristos te-a făcut bine!
Acela s-a ridicat îndată drept şi înzdrăvenit. Toţi care se găseau acolo L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunea pe care o făcuse robul Său Ioan.
Altădată i-au adus cuviosului pe cineva care era stăpânit de duhul muţeniei. Nu putea nefericitul să rostească nici un cuvânt. Sfântului i s-a făcut milă de el şi întorcându-se către drac ca şi către un om i-a spus:
– Duh rău şi necurat, de ce chinui zidirea lui Dumnezeu? În numele Domnului Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din el şi să pleci în locuri pustii.
Îndată duhul cel viclean a plecat şi omul a fost eliberat. Cei care au văzut minunea se întrebau unul pe celălalt:
– Ce om este acesta, care cu un cuvânt îl pune pe fugă pe diavol şi dăruieşte celor bolnavi sănătatea?
– Nu vă minunaţi, fraţilor, pentru acest semn mare, le-a spus cuviosul. Nu eu tămăduiesc, ci numele Domnului Iisus. Acesta alungă duhurile cele necurate şi eliberează oamenii de orice boală şi neputinţă. Domnul a spus: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12). Cuviosul a săvârşit multe minuni nu numai în Iviria, ci şi mai înainte, fiind încă în Siria. Din ele s-a văzut îndrăzneala pe care o avea către atotputernicul Dumnezeu.

Către corturile cele cereşti

A sosit momentul ca în sfârşit cuviosul să se odihnească şi să primească plata ostenelilor sale. Domnul i-a descoperit ceasul morţii lui. Atunci cuviosul a chemat aproape de el câţiva ucenici. Printre ei se afla diaconul Ilie şi Sfântul Tadei Stefanţmindeli (din localitatea Sfântul Ştefan). Cel din urmă, din porunca cuviosului, întemeiase o mănăstire la poalele muntelui Zadeni. Mulţi iubitori ai vieţii monahale vroiau să rămână lângă cuviosul Ioan. Însă acela, iubitor al isihiei şi al vieţii în liniştire, nu primea pe nimeni. Pe toţi îi trimitea în mănăstirea Sfântului Tadei. Lângă el nu l-a ţinut – după cum am spus mai sus – decât pe diaconul Ilie.
Când au venit ucenicii lui, cuviosul le-a spus:
– Copiii mei, în scurt timp voi lăsa această lume şi mă tem de înşelăciunile pizmaşului diavol. În ceasul morţii voastre să vă păziţi şi voi de diavol, pentru că atunci pune la cale cele mai înfricoşătoare curse. Vă mai rog, copiii mei, să privegheaţi, pe cât puteţi, şi să Îl slujiţi cu vrednicie pe Domnul, aducându-vă aminte şi de mine în rugăciunile voastre. Cu blândeţea şi smerenia lui, cuviosul Ioan devenise spaima diavolului. L-a gonit departe de el prin cuvintele şi lucrurile pe care le-a făcut. Însă acum, înainte de a-şi preda sufletul în mâinile Domnului, a simţit că era în primejdie din partea dracilor cei furioşi. Avea adânc în inima lui cele scrise în Evanghelie: Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10).
După ce a dat poruncă ca să fie îngropat în peştera nevoinţelor sale, s-a împărtăşit pentru ultima oară. În acel moment a văzut înaintea lui o armată de îngeri şi mulţi sfinţi. Veniseră să îi primească sufletul său curat. Cuviosul şi-a predat sufletul cu evlavie vizitatorilor cereşti.
Pomenirea lui se face la 7 mai, atunci când se prăznuiesc cei 13 cuvioşi părinţi sirieni, precum şi la 12 decembrie.

VII. SFÂNTUL SISOE ZĂVORÂTUL

Iubitor de Dumnezeu „din pântecele mamei sale“

Fericitul Sisoe a fost unul din ucenicii Cuviosului Ioan Zedazneli. S-a născut în Siria, la Antiohia, la începutul secolului al VI-lea, din părinţi nobili şi bogaţi, care nu mai aveau alţi copii. Sisoe era singurul moştenitor al uriaşei lor averi şi singura mângâiere a bătrâneţilor lor. L-au crescut, aşadar, cu multă blândeţe şi grijă, sădind în sufletul lui seminţele virtuţii şi evlaviei. Acela, iarăşi, binevoitor, a ascultat sfaturile folositoare şi dumnezeieştile lor învăţături. Încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt (Luca 1, 15), precum Sfântul Ioan Botezătorul. După ce a învăţat să citească, s-a dedicat neîncetat studiului Sfintelor Scripturi, purtând mereu cu el Noul Testament şi Psaltirea. La vârsta de 16 ani înţelegea atât de bine şi tâlcuia atât de înţelept cuvântul lui Dumnezeu, încât pe mulţi i-a uimit.
Părinţii lui, văzându-l că studiază necontenit, s-au neliniştit. Deseori îl îndemnau să se mai şi odihnească puţin. Uneori ajungeau să-i ia cărţile sfinte, lucru ce-l umplea de tristeţe pe tânărul iubitor de Dumnezeu.
– De ce nu mă lăsaţi să învăţ legea lui Dumnezeu? i-a întrebat plângând. Aceste cărţi sunt marea mea comoară. Vă rog să mi le daţi înapoi…
Cu lacrimi şi rugăminţi îi îmbuna. Şi luând din nou textele inspirate de Dumnezeu, continua studiul, plin de bucurie. Cu cât creştea, sporea în evlavie şi dobândea tot felul de virtuţi. Astfel, harul Duhului Sfânt s-a revărsat asupra lui şi a devenit ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu (Psalmi 51, 8).

Întâlnirea cu Cuviosul Ioan

Avea douăzeci de ani când a auzit de Cuviosul Ioan Zedazneli, care trăia într-o pustie, aproape de Antiohia, şi care avea mulţi ucenici. Fără să stea prea mult pe gânduri, a fugit pe ascuns de acasă şi a alergat să-l găsească pe marele ascet.
Când în cele din urmă l-a întâlnit, a căzut la pământ şi i s-a închinat:
– Ridică-te, Sisoe, fiul meu, i-a spus acela liniştit.
Auzindu-şi numele, tânărul a început să tremure. S-a cutremurat atât de mult, că nu mai putea rosti nici un cuvânt.
– De ce te-ai tulburat? l-a întrebat cuviosul. Pentru că Domnul mi-a descoperit numele tău? Dacă crezi în El şi-n Evanghelia Lui, nu trebuie să te îndoieşti că „toate sunt cu putinţă celui ce crede“.
L-a ridicat, l-a îmbrăţişat şi l-a binecuvântat. După aceea s-a întors către ucenicii săi, care stăteau puţin mai încolo, şi le-a şoptit:
– Acest tânăr este alesul Domnului. Va călăuzi multe suflete pe calea virtuţii.
Şi întorcându-se către Sisoe, i-a spus:
– Fiul meu, în seara asta vei rămâne aici, ca să te odihneşti. Însă mâine te vei întoarce acasă. Vei lua binecuvântarea părinţilor tăi şi după aceea vei veni iarăşi lângă noi.
Porunca părintelui l-a întristat mult pe tânăr. Dorea din tot sufletul să se facă monah şi-i era teamă că părinţii lui nu-i vor da binecuvântare pentru asta. Dar ascetul cel înainte-văzător l-a liniştit:
– Crede-mă, Sisoe, tatăl şi mama ta vor îmbrăca veşmântul monahal înaintea ta! Du-te, deci, şi Dumnezeu să te aibă în pază.
Făcând ascultare, tânărul a luat binecuvântare de la părinte şi s-a întors la casa părintească. I-a fost greu să-şi justifice absenţa. Totuşi, bucuria întoarcerii a fost atât de mare, încât părinţii au uitat repede această faptă.

Părinţii lui se călugăresc

Duminică, ca de fiecare dată, au mers toţi trei la biserică. Pericopa evanghelică pe care a citit-o diaconul la Sfânta Liturghie conţinea şi aceste cuvinte ale lui Hristos: Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică (Matei 19, 29).
Aşadar seara, pe când mâncau, Sisoe i-a spus tatălui său:
– Ai auzit, tată, ce-a spus Domnul în Evanghelia de azi? Ce ne împiedică să ne facem ucenicii Lui? Nu merită să nesocotim puţinele şi zadarnicele bunătăţi ale lumii acesteia, pentru a lua de o sută de ori mai multe şi pentru a moşteni viaţa veşnică?
– Fiul meu, a răspuns acela, mama ta şi cu mine suntem deja bătrâni. De multă vreme ne dorim şi plănuim să ne retragem în mănăstire. Îţi vom lăsa toată averea noastră. E timpul să te gândeşti şi tu la căsătorie…
Sisoe şi-a adus aminte de cuvintele profetice ale Sfântului Ioan şi inima i s-a umplut de bucurie. „Slavă Domnului!“, s-a gândit. „Peste puţină vreme voi fi liber să-mi împlinesc şi eu dorinţa.“
– Sfântă este cugetarea voastră, le-a spus părinţilor săi. Nu întârziaţi deloc să vă dedicaţi Domnului, căci nu ştiţi când vă va vizita moartea. Cât despre mine, sunt încă mic, abia am douăzeci de ani. Să mai treacă un timp şi pe urmă, dacă vrea Dumnezeu, mă voi îngriji să-mi găsesc o soţie.
Părinţii cei blânzi au fost convinşi de cuvintele fiului lor. Astfel, Sisoe a condus-o mai întâi pe mama sa într-o obşte de maici şi a încredinţat-o egumenei.
– Dragă mamă, i-a spus emoţionat, în viaţa aceasta nu ne vei revedea nici pe mine, nici pe tata. Ne vom întâlni doar în duh, prin rugăciune. Acum aparţii lui Hristos. Să rămâi până la sfârşit credincioasă Acestuia şi să asculţi de egumenă. Să ne întâlnim cu bine în Rai!
A îmbrăţişat-o cu lacrimi pentru ultima oară, a luat binecuvântarea ei şi s-a îndepărtat în grabă.
Apoi l-a condus pe tatăl său la o mănăstire. După ce a luat şi binecuvântarea lui, s-au despărţit pentru totdeauna.

În pustie

Fiind liber de-acum, Sisoe s-a îngrijit mai întâi să scape de povara moştenirii părinteşti. O parte a averii lui a împărţit-o mănăstirilor în care se închinoviaseră părinţii lui, iar restul l-a dat săracilor. El a păstrat doar Sfânta Evanghelie. Astfel, cu sfânta carte în mâini, a pornit pe drumul pustiei.
Când l-a văzut Cuviosul Ioan, i-a spus bucuros:
– Fericit eşti tu, fiul meu Sisoe! Ai luat drumul pustiei şi nu te-ai uitat înapoi. Te încredinţez că te-ai eliberat fără trudă de legăturile lumii şi ale diavolului, pentru că L-ai iubit din inimă pe Hristos.
Din ziua aceea Sisoe a devenit ucenic credincios al Cuviosului Ioan, care foarte curând, văzând bunăvoinţa şi nevoinţa lui statornică, l-a tuns monah.
După ce a îmbrăcat schima monahală, tânărul ostenitor a fost şi mai adânc pătruns de iubirea dumnezeiască. Sub călăuzirea părintelui său deosebitor a cunoscut toată ştiinţa trăirii monahale. Datorită ascultării depline, smereniei adânci, iubirii nesfârşite şi altor dumnezeieşti virtuţi ale lui, s-a învrednicit să primească de foarte devreme harisme cereşti. Cuviosul Ioan observa cu uimire şi teamă sfânta bogăţie duhovnicească a ucenicului său, care în numele şi cu puterea lui Hristos începuse să-i vindece minunat pe bolnavi şi să alunge demonii. Rămânând totodată mereu smerit, mereu slugă a lui Dumnezeu şi a fraţilor săi, obişnuia să repete versetul psalmului: eu sunt vierme, nu om.

În Georgia

Douăzeci de ani a trăit în felul acesta, alături de Cuviosul Ioan. Şi când acela, prin descoperire dumnezeiască, a plecat în Georgia, i-a luat împreună cu el, după cum ştim, pe Sisoe şi pe alţi unsprezece ucenici ai săi.
Trei ani au rămas la Mţheta, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu domnitorilor şi poporului de acolo. După aceea au urcat pe muntele Zadeni.
Doi ani mai târziu, într-o noapte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Sfânta Nina i s-au arătat Cuviosului Ioan şi i-au poruncit să-i trimită pe ucenicii săi în toată Georgia, pentru misiune.
Cei doisprezece părinţi au mers în diferite regiuni ale ţării, cu binecuvântarea părintelui lor şi a arhiepiscopului Evloghie. Arhiepiscopul i-a sfătuit ca fiecare să ia cu el, ca ajutor şi sprijin, câte un monah georgian. Însă Sisoe, iubind pustnicia, a preferat să plece singur. Cuviosul Ioan nu s-a împotrivit.
– Du-te, fiule, oriunde te va conduce Sfântul Duh. Domnul nostru Isus Hristos mi-a descoperit că vei deveni anahoret şi totodată părinte duhovnicesc a mulţime de monahi. Harul Său să fie cu tine!

Nevoinţe ascetice

Sisoe a plecat spre munţii Sarkineli din Kartala. După ce a trecut prin regiuni pustii, păduri dese şi lanţuri de stânci greu de trecut, a ajuns la Migvime8 (Migvime în limba georgiană înseamnă peşteră.), într-o vale adâncă, pe unde trecea râul Kir. S-a oprit aici şi s-a uitat împrejur. I-a plăcut frumuseţea sălbatică şi desăvârşita izolare a ţinutului. Şi-a ridicat ochii şi mâinile spre cer.
– Doamne Iisuse Hristoase, a şoptit, aici se va odihni robul Tău! Fă-te ajutor şi acoperământ al meu, cu rugăciunile părintelui şi ale fraţilor mei.
În partea de nord a văii, într-o stâncă prăpăstioasă aflată deasupra râului, a găsit o peşteră. Acolo s-a aşezat, încredinţându-se pe sine cu credinţă proniei şi milei lui Dumnezeu.
De atunci a început să trăiască în asceză severă. Se ruga neîncetat. Dormea foarte puţin. Se hrănea numai cu ierburi sălbatice şi apă.
După un timp, prin asprele sale nevoinţe, şi-a supus în întregime trupul duhului şi a devenit un înger pământesc.
Diavolii cei invidioşi, desigur, foloseau orice viclenie pentru a-l înspăimânta şi amăgi. Deseori, în ceasul în care se ruga, apăreau în faţa lui fie în chip de fiare înfricoşătoare, fie de reptile scârboase, mugind sau urlând groaznic. Într-o noapte, o oaste întreagă de diavoli s-a adunat în faţa peşterii lui. Urlând ca nişte câini turbaţi, duhurile cele mizerabile erau gata să se arunce asupra lui şi să-l sfâşie. Dar Sfântul, netulburat, a ieşit afară şi a stat înaintea lor.
– Blestemaţilor! a strigat. Nu ştiţi oare că sunteţi cu totul neputincioşi în faţa Atotputernicului Hristos? De atâta vreme mă războiţi. Şi ce-aţi izbutit? Nimic. Fiindcă Domnul este puterea, viaţa şi răsuflarea mea. Nu mi-e frică de voi! În numele lui Iisus, „plecaţi de la mine, lucrători ai fărădelegii“!
Într-o clipă diavolii s-au făcut nevăzuţi.
– Călugăr bătut în cap! l-a ameninţat unul înainte să dispară. Căpetenia noastră se luptă acum să-l amăgească pe părintele tău, Ioan. Însă mâine va veni aici. Şi-o să vezi ce păţeşti!
Iubitorul de Hristos Sisoe şi-a petrecut restul nopţii în rugăciune fierbinte. Îngenuncheat în peştera lui, se ruga la Domnul să-l ajute pentru ca diavolii cei ce urăsc binele să fie ruşinaţi.

Vizita Maicii Domnului

Deodată, în zori, a fost scăldat de o lumină neobişnuită şi totodată a simţit o mireasmă negrăită. Sufletului său a fost inundat de bucurie.
– Sisoe!
Când şi-a auzit numele, s-a cutremurat.
– Sisoe, rob credincios al Fiului meu!
După auzirea vocii blânzi de femeie a avut o vedere: când a deschis intrarea peşterii, a apărut Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu cu un toiag în mână. Alături de ea stătea un bărbat cuvios cu chip ascetic. Era Sfântul Ioan Botezătorul.
Înfricoşat de neaşteptata vizită cerească Sfântul a căzut cu faţa la pământ. Maica Domnului s-a apropiat de el şi l-a atins cu toiagul.
– Ridică-te, i-a spus.
Îndată ce s-a ridicat, aceea i-a pus în mână ceva alb ca zăpada.
– Ioan Botezătorul şi cu mine, văzând iubirea ta pentru Mântuitorul lumii, am venit să te mângâiem. Mănâncă ceea ce ai în mână. De aici înainte, până ce vei dobândi ucenici, vei primi hrană din cer. Iar de diavoli să nu-ţi fie teamă. Cu harul Fiului Meu îi vei birui. Pustia aceasta se va umple de oameni purtători de Dumnezeu, care vor urma viaţa ta şi vor slăvi numele lui Dumnezeu.
După aceste cuvinte ale Maicii Domnului, s-au făcut nevăzuţi şi ea şi Sfântul Ioan Botezătorul, şi lumina şi mireasma.
Sfântul, când şi-a revenit din teamă şi uimire, a gustat din hrana cerească pe care o primise din mâna Maicii Domnului. Gura i s-a umplut de o negrăită dulceaţă.
– O, Iisuse al meu! a rostit cu lacrimi de recunoştinţă. Îţi mulţumesc pentru această vizită a Preacuratei Maicii Tale. Te rog, Preabunule şi Iubitorule de oameni Mântuitor al meu, dă-mi putere şi răbdare pentru a trăi în acest loc după voia Ta şi pentru a mă feri de cursele diavolilor celor vicleni. Învredniceşte-mă pe mine, nevrednicul, să intru în Împărăţia Ta cerească şi să mă împărtăşesc pururea din bunătatea nespusă a dumnezeieştii Tale Feţe, cu mijlocirile Sfinţilor Tăi.
De atunci, aşa cum îi făgăduise Maica Domnului, un porumbel trimis de Dumnezeu îi aducea în fiecare zi pâine albă proaspătă.
După un timp, Dumnezeu a binevoit să aşeze această făclie a Lui în locul cuvenit, cum spune cuvântul biblic, pentru ca lumea să vadă lumina, virtutea şi binefacerile sale şi pentru a-L slăvi pe Părintele ceresc.

Primul ucenic

Într-o zi, un domnitor tânăr şi evlavios din ţinutul acela, Evagrie, aliat strâns al împăratului Parsman al VI-lea (541–553), a ieşit la vânătoare împreună cu câţiva prieteni ai lui. Trecând prin Migvime, s-a oprit să se odihnească. Tovarăşii săi s-au îndepărtat, căutând vânat bogat.
Deodată a văzut un porumbel care zbura spre partea de nord a văii, având în cioc un colţ de pâine, şi care s-a pierdut într-una din peşterile de acolo. A ieşit aproape imediat, de data aceasta fără pâine, şi s-a pierdut la orizont.
Seara, după vânătoare, Evagrie s-a întors acasă îngândurat. Porumbelul acela nu-i ieşea din minte. Astfel, a doua zi, a plecat singur către ţinutul cu pricina.
Cu uimire şi nedumerire a văzut iarăşi porumbelul venind. Ca şi data trecută, a intrat în peşteră ţinând pâinea în cioc şi a ieşit fără aceasta.
– Doamne, apără! şi-a zis în gând. Ce-o mai fi şi asta?… Să mă duc să văd.
S-a cutremurat când a văzut un om cu chip scheletic, care se ruga îngenuncheat, cu mâinile înălţate la cer.
– Hei… omule al lui… Dumnezeu, s-a bâlbâit. Cine eşti? Şi ce faci aici?
Sfântul şi-a coborât mâinile şi s-a ridicat.
– Sunt un rătăcitor al pustiei, a răspuns calm. Îl slăvesc pe Domnul meu, departe de tulburarea lumii, nădăjduind să aflu mila Lui.
Lui Evagrie cel iubitor de Dumnezeu nu i-a trebuit altceva pentru a se înflăcăra de iubirea dumnezeiască. A căzut îndată la picioarele Sfântului şi a rostit cu entuziasm:
– Dumnezeu îmi e martor, cinstite părinte, că din clipa aceasta nu te voi părăsi. Voi rămâne lângă tine şi voi trăi cum trăieşti tu!
– Fiul meu, ţinutul acesta este pustiu, sălbatic şi neprielnic. Iar tu pari om învăţat cu traiul bun. Nu vei rezista mult în acest loc. Mai bine întoarce-te acasă, trăieşte acolo împlinind voia lui Dumnezeu, şi Acela te va milui.
– Sunt gata să mor în faţa ta, părinte, a spus cu hotărâre Evagrie. Nu plec. Aici voi rămâne. Prefer sălbăticia acestui loc pustiu decât traiul bun al lumii celei zadarnice.
– Fie… Dar mai întâi vei face orice îţi voi spune eu?
– Voi împlini cu bucurie toate poruncile tale.
– Atunci du-te la râu. Când vei ajunge acolo, loveşte în el cu acest toiag. Astfel apele, cu harul lui Dumnezeu, se vor despărţi în două, lăsând o cărare printre ele. Pe această cărare vei traversa spre malul celălalt şi te vei duce acasă. După ce vei împărţi averea ta săracilor, vei lua drumul de întoarcere. Ajungând la râu, vei lovi din nou apele cu toiagul. Dacă se vor despărţi şi te vor lăsa să treci, se va dovedi că este voia lui Dumnezeu să rămâi lângă mine. Însă dacă nu vor asculta de toiag şi vor continua să curgă, vei pricepe că dorinţa ta nu este plăcută Domnului. Şi atunci te vei întoarce.
Evagrie, supunându-se întocmai, a luat toiagul împreună cu binecuvântarea sfântului şi a plecat. Ajungând la râu, a lovit apele cu toiagul. A văzut cu uimire cum s-au despărţit şi i-au deschis cărare. A trecut pe malul celălalt şi îndată apele au închis cărarea.
A pornit degrabă spre casă, a împărţit toată averea sa săracilor şi s-a întors fără întârziere spre Migvime. Nu se uita înapoi nici cu privirea, nici cu mintea, cum făcuse odinioară dreptul Lot în vreme ce alerga spre Ţoar (cf. Geneza 19, 17–23). Doar de un singur lucru se tulbura: nu cumva râul nu-i va mai deschide cărare.
Dar Dumnezeu îl cuprinsese deja în ceata aleşilor Săi. Astfel, apele s-au retras iarăşi, lăsându-l să treacă înapoi.
Peste puţin i-a pus metanie Sfântului Sisoe, înapoindu-i toiagul făcător de minuni.
– Am făcut ce mi-ai spus, cinstite părinte. Iar acum, împreună cu toiagul, mă încredinţez şi pe mine în mâinile tale.
– Pentru ascultarea ta, Domnul îţi va dărui har şi bărbăţie, încât să-l zdrobeşti pe vrăjmaşul mântuirii noastre, i-a proorocit Sfântul.
După aceea i-a dat multe poveţe în legătură cu viaţa ascetică. L-a învăţat cum şi când să se roage, când să lucreze şi când să se odihnească. Şi ducându-l într-o altă peşteră, puţin mai încolo de a sa, l-a lăsat să-şi înceapă nevoinţele.
De atunci porumbelul n-a mai apărut. Părintele şi ucenicul au început să trăiască de-acum prin truda lor.
În fiecare zi Evagrie îi mărturisea sfântului cugetele sale. Iar Sisoe cel luminat de Dumnezeu îl iniţia pe ucenicul său în ştiinţa vieţii monahale, îl hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, îl întărea cu poveţe înţelepte, îi descoperea uneltirile diavoleşti.
Atât de mare era nevoinţa, ascultarea şi evlavia tânărului ascet, încât părintele său l-a îmbrăcat cu sfânta schimă îngerească.

Ceilalţi ucenici

Vestea acestui eveniment n-a întârziat să se răspândească în toată ţara. Mulţi creştini au început să sosească în valea cea pustie, ca să primească binecuvântarea sfântului şi să-l vadă pe faimosul domnitor Evagrie îmbrăcat în smeritul veşmânt de monah. Iar mulţi au rămas pentru totdeauna lângă cei doi asceţi şi au îmbrăcat schima monahală.
Fiecare frate tânăr, la porunca părintelui, săpa o mică peşteră şi locuia acolo, trăind în post, priveghere, rugăciune şi lucrându-şi rucodelia. Sfântul Sisoe nu ieşea din peştera lui decât duminica şi în zilele de praznic, pentru a-i învăţa şi a-i călăuzi pe calea ascetică.

Izvorul îngerului

Într-o zi sfântul a văzut un monah care, în vreme ce căra apă din râu cu un urcior, s-a împiedicat şi a căzut la pământ. Ulciorul i-a scăpat din mâini şi s-a izbit de o piatră. Monahul s-a întristat atât de rău din cauza acestei întâmplări încât a izbucnit în lacrimi.
Milostivul Sisoe a vrut să se apropie de el şi să-l mângâie. Dar în aceeaşi clipă, cu ochii săi străvăzători, a văzut un înger coborând din ceruri. Acesta s-a aşezat lângă o stâncă şi a lovit-o cu lancea sa. În locul unde a lovit-o, s-a ivit îndată un izvor, din care a început să curgă apă limpede şi curată.
Sfântul s-a dus lângă monah, i-a arătat izvorul şi i-a spus cu blândeţe:
– Dumnezeu, văzând lacrimile tale, dar şi truda zilnică a tuturor fraţilor, a trimis un înger de-al Său, care a deschis acest izvor. Apa lui este destulă pentru toată obştea.
Trăiau atunci acolo, în peşteri, douăzeci şi cinci de fraţi, care având aproape de ei izvorul vădit de înger nu mai trebuia să care în fiecare zi apă de la râu.

Întemeierea bisericilor

Timpul trecea şi fraţii se înmulţeau. Cu toate acestea, nu aveau un loc potrivit pentru a săvârşi sfintele slujbe. Au cerut, aşadar, binecuvântarea Sfântului Sisoe pentru zidirea unei biserici. Iar acela, luându-i împreună cu el, s-a îndreptat spre răsărit. S-a urcat pe coama muntelui din apropiere şi a îngenuncheat.
– Să ne rugăm cu toţii, a zis. Să-L rugăm pe Domnul să ne arate unde vrea să se zidească o biserică, în care să fie slăvit numele Său.
S-au rugat vreme îndelungată. După aceea, sfântul s-a ridicat şi a cerut cărbuni aprinşi.
Au aprins focul. Când se stinsese pe jumătate, binecredinciosul Sisoe a luat câţiva cărbuni, i-a pus în palma goală a mâinii sale stângi, a presărat peste ei tămâie şi le-a făcut cruce cu mâna dreaptă. La urmă le-a poruncit fraţilor să-şi ridice mâinile şi să psalmodieze „Doamne miluieşte“.
Au cântat vreme de o oră. Fumul binemirositor al tămâii luase forma unui stâlp îngust, care urca spre înălţimi.
Deodată stâlpul s-a îndreptat spre valea în care se aflau peşterile monahilor, s-a aşezat într-un loc şi a urcat iarăşi spre cer. Sfântul, cu cărbunii în mâini, a alergat spre locul acela. L-au urmat şi ceilalţi fraţi.
Când s-au apropiat şi au văzut fumul stând acolo nemişcat, au înţeles că Dumnezeu le-a arătat locul unde voia să fie zidită biserica. Fericitul Sisoe, după ce i-a tămâiat pe fraţi, a lăsat cărbunii pe o piatră. Apoi a luat un târnăcop, a lovit de trei ori pământul de sub stâlpul făcut de fumul de tămâie şi a spus:
– Preaînalte Dumnezeule în trei ipostasuri, fie ca aici să se înalţe biserică spre slăvirea Ta!
A înaintat puţin mai spre nord şi a făcut la fel, zicând:
– Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Maria, fie ca aici să se zidească biserică spre lauda ta!
A mers şi mai mult spre nord şi a lovit cu târnăcopul asupra unei peşteri. A zis:
– Sfinte Ioane, Înaintemergătorule al lui Iisus Hristos, fie ca aici să se ridice biserica ta!
Astfel, luminat de Dumnezeu, Sfântul Sisoe a fixat locul celor trei biserici care s-au zidit mai târziu.
Stâlpul alcătuit din fumul de tămâie a rămas acolo nemişcat trei zile, împrăştiind în întreaga regiune o mireasmă minunată. A patra zi s-a destrămat.

Vizita împăratului

Atunci când binecuvântatul Evagrie a părăsit lumea şi a venit să se nevoiască lângă Sfântul Sisoe, împăratul Parsman, care era aliatul împăratului roman Iustinian I (527–565), era plecat într-o campanie militară. Întorcându-se învingător, a fost înştiinţat că preţiosul său tovarăş a devenit monah. Uimit şi întristat, a cerut să afle unde locuia. Şi, fără să mai zăbovească, luând cu el câţiva bărbaţi de încredere, a plecat spre Migvime.
Văzându-l pe domnitorul care odinioară umbla în veşminte strălucitoare cum acum era îmbrăcat într-o rasă monahală, a început să plângă.
– Evagrie, l-a implorat, întoarce-te! Patria şi poporul nostru au nevoie de înţelepciunea, cumpătarea şi vitejia ta…
– Înalte împărate, a răspuns acela scurt, Domnul m-a renăscut şi m-a luat lângă El. Ştii cât de mult te cinstesc. Cum aş putea însă să las împărăţia cerească pentru cea pământească? Cum aş putea să aleg bunurile trecătoare în faţa celor veşnice? Nu cumva vrei să devin ca un câine ce se întoarce la vărsătura lui? Niciodată!
Şi luându-l de mână, l-a dus în faţa peşterii Sfântului Sisoe.
– Părinte, a strigat, a venit împăratul!
Sfântul a ieşit îndată şi l-a salutat, înclinându-se adânc în faţa aceluia. După aceea stătea într-o parte tăcut, cu privirea în jos. Faţa îi era luminoasă, ca de înger.
Parsman, cutremurat, şi-a scos coroana şi brâul de aur, s-a apropiat de smeritul ascet şi i-a căzut la picioare. Acela a făcut câţiva paşi înapoi.
– Nu, împărate! s-a împotrivit el. Nu da asemenea cinste unui om păcătos. Ridică-te, te rog…
Însă Parsman a rămas căzut la pământ, cerând binecuvântarea sa.
Sfântul i-a făcut cruce şi l-a binecuvântat:
– Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, Cel ce pe David l-a uns împărat şi pe Solomon l-a înzestrat cu înţelepciune şi slavă, Cel ce pe Constantin l-a înarmat cu semnul crucii arătându-l biruitor, Acela să te binecuvânteze pe tine şi poporul tău, să-i zdrobească pe vrăjmaşii tăi, să dăruiască bunăstare ţării tale şi să izbăvească sufletul tău de toată uneltirea diavolilor celor vicleni. Nu uita, împărate, că Hristos este Împăratul împăraţilor, Judecătorul tuturor oamenilor, Mântuitorul lumii.
S-a aplecat, l-a ridicat pe Parsman şi i-a pus iarăşi coroana pe cap.
Însoţitorii împăratului s-au aplecat ca să ia binecuvântare de la părinte. Printre ei se afla şi o căpetenie cu un ochi strivit de săgeată.
„Mă voi ruga la omul acesta sfânt“, a cugetat cu credinţă puternică, „îmi voi atinge ochiul de picioarele sale şi, cu harul lui Dumnezeu, mă voi face bine“.
A căzut la pământ, aşadar, şi i-a pus metanie. Când s-a ridicat, vedea cu ochiul bolnav la fel de bine ca şi cu cel sănătos.
Toţi au fost cutremuraţi de minunea aceasta şi I-au dat slavă lui Dumnezeu. La urmă, după ce părintele le-a spus cuvinte folositoare pentru suflet şi mântuitoare, au plecat plini de bucurie şi evlavie.
Când a ajuns la Mţheta, împăratul s-a îngrijit ca obştea din Migvime să fie împroprietărită cu o mare suprafaţă de pământ. Lui Evagrie i-a trimis treizeci de măsuri de aur pentru zidirea bisericilor, vase sfinte şi o Evanghelie preţioasă.

Târnosirea bisericilor

Cele trei biserici n-au întârziat să fie zidite de către meşteri şi zidari împărăteşti. După terminarea lor, Parsman l-a rugat pe arhiepiscopul Macarie să le târnosească. Acela a primit cu plăcere.
Târnosirea a fost săvârşită cu strălucire, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, de către arhiepiscop şi alţi episcopi, care au venit la Migvime în acest scop. Au fost prezenţi împăratul Parsman, mulţi nobili, Cuviosul Ioan Zedazneli şi mulţi alţi părinţi.

Mulţime de ucenici

Sfântul Sisoe şi-a continuat asceza cu râvnă dumnezeiască, alergând la ţintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Iisus Hristos (Filipeni 3, 14).
Vestea nevoinţelor şi a virtuţii sale s-a întins în întreaga Kartala. Sufletele iubitoare de monahism veneau în număr atât de mare la Migvime, încât într-o perioadă scurtă de timp ucenicii lui ajunseseră la două mii. Văzând, aşadar, că valea peşterilor nu mai putea primi alţi monahi, s-a îngrijit ca tinerii veniţi cu gând de călugărie să fie aşezaţi în ţinuturi mai îndepărtate, atât la răsărit cât şi la apus, dincolo de râul Kir, acolo unde după ani de zile a fost întemeiată lavra Kvabtahev. La sfânt alergau şi mulţi bolnavi care-şi regăseau sănătatea. Nenumărate sunt minunile pe care părintele cel iubitor de oameni le-a săvârşit cu harul lui Dumnezeu, tămăduind trupuri şi suflete.

Lupul şi măgăruşii

Însă fiarele din regiune, şi mai ales lupii, deseori sfâşiau animalele oamenilor care soseau aici pentru a afla vindecare, dar şi măgăruşii pe care asceţii îi foloseau pentru căratul poverilor.
Sfântul, văzându-i pe pelerini şi pe monahi cum se necăjesc din pricina pierderii animalelor de povară, s-a rugat la Domnul să le aducă în faţa sa pe toate animalele sălbatice care trăiau în Migvime.
Într-adevăr, îndată ce a ieşit din peşteră, ce să vadă? Nenumărate fiare, mari şi mici, stăteau acolo cu capetele plecate, ca şi când ar fi aşteptat vreo poruncă de-a lui.
A început atunci să le sfătuiască, ca şi cum ar fi fost oameni.
– Ascultaţi ce am să vă spun. Hristos ştie că mă doare inima pentru voi. Această pustie însă se va umple de oameni care-L vor slăvi pe Dumnezeu. De aceea trebuie să mergeţi în alte locuri. Doar unul dintre voi să rămână aici, ca să pască măgăruşii fraţilor. În felul acesta veţi plăti pagubele pe care le-aţi făcut.
În aceeaşi clipă, fiarele s-au întors şi au început să alerge. Peste câteva minute dispăruseră toate, în afara unui lup, care rămăsese în faţa Sfântului şi-l privea în ochi.
– În numele Domnului nostru Iisus Hristos, a zis părintele, îţi poruncesc ca de astăzi să păzeşti animalele de povară ale fraţilor. În fiecare dimineaţă le vei duce la păscut şi în fiecare seară le vei aduce înapoi. Vei mânca ce mâncăm şi noi. De animale sau de oameni nu te vei atinge niciodată. Ai înţeles? Du-te acum! La muncă!
De atunci, lupul, îmblânzit şi supus de către Sfânt, păştea măgăruşii. În zori urca pe un pisc şi-i chema cu un urlet. Când ei se adunau în jurul său, îi ducea pe munţii din împrejurimi. Acolo păşteau până seara, când îi aducea iar înapoi. Carne nu mânca deloc. În fiecare dimineaţă, înainte de plecare, mânca pâine înmuiată în apă, pe care i-o dădea Evagrie. La fel mânca şi seara. După aceea, mergea în vizuina lui – o gaură săpată de Sfântul Sisoe lângă peştera sa –, unde îşi petrecea noaptea.
Au trecut astfel şase ani. Într-o zi lupul a adus înapoi animalele mai devreme de ora obişnuită şi a început să urle ciudat. Părinţii au văzut repede că lipsea un măgar, care-i aparţinea monahului Konon.
Întristat şi amărât, Konon, care credea că animalul fusese mâncat de lup, a alergat la peştera Sfântului.
– Părinte! a izbucnit el. Unde s-a mai auzit ca lupul să pască animalele?! Din cauza ta mi-am pierdut măgarul!
Blândul Sisoe nu s-a tulburat de purtarea necuviincioasă a ucenicului său. A tăcut şi s-a rugat în taină la Domnul să-l liniştească.
Între timp, lupul venise lângă ei. Uitându-se la ei cu ochi neliniştiţi şi dând din coadă, parcă ar fi vrut să le spună ceva. Văzând însă că nu este înţeles, a înşfăcat în dinţi toiagul lui Konon şi a început să tragă de el stăruitor.
– Lupul, fiule, îţi cere să-l urmezi, i-a spus Sfântul ucenicului.
– Vai de mine, sărmanul! a strigat acela. Spune-mi, părinte, nu-i îndeajuns că lupul mi-a mâncat măgarul? Vrei acum să mă sfâşie şi pe mine?
Monahul îşi ieşise din fire. Însă Sfântul a ieşit liniştit din peşteră şi le-a poruncit la doi fraţi să-l urmeze pe lup.
Peste puţin s-au aflat deasupra unei prăpăstii. S-au aplecat cu atenţie, şi ce să vadă? În fundul ei măgăruşul zăcea mort într-o baltă de sânge. Era limpede că picase în prăpastie.
S-au întors imediat. Părinţii au ascultat cu tristeţe ce se întâmplase. Iar Konon, cu părere de rău, a căzut la picioarele părintelui, cerându-i iertare cu lacrimi în ochi.
După aceea Sfântul l-a strigat pe lup şi i-a zis:
– Ne-ai slujit îndeajuns. Îţi mulţumim pentru truda ta. Du-te acum să-ţi găseşti tovarăşii. De aici încolo măgăruşii vor fi duşi la păşune de către fraţi.
Lupul a urlat cu bucurie şi a dat din coadă. În felul acesta şi-a arătat recunoştinţa sa faţă de sfânt, pentru că l-a lăsat liber. După aceea s-a întors şi a plecat alergând spre munţi.

Zăvorârea

Sfântul Ioan Zedazneli îi vizita din când în când pe ucenicii săi, pentru a cerceta măsura sporirii şi roadele lucrării fiecăruia. Într-una din vizitele pe care i-a făcut-o Cuviosului Sisoe, acela i-a mărturisit că doreşte să se zăvorască în peşteră şi să trăiască acolo restul vieţii sale, în rugăciune neîntreruptă.
– Dă-mi binecuvântarea ta, părinte, pentru a mă nevoi trăind zăvorât, l-a rugat.
– Fiule, i-a răspuns Sfântul Ioan, Dumnezeu să împlinească dorinţa ta şi să-ţi dăruiască putere şi răbdare. N-am nici o împotrivire. Însă du-te şi la arhiepiscop şi descoperă-i cugetele tale. Dacă şi acela îţi va da binecuvântare, să fii încredinţat că dorinţa ta este plăcută Domnului. În caz contrar, să te lepezi de această idee. Căci însuşi apostolul Pavel ne povăţuieşte să cerem binecuvântarea arhiereilor. Smeritul Sisoe s-a grăbit să împlinească sfatul părintelui său. A luat binecuvântarea sa şi a plecat la Mţheta. Intrând în oraş, s-a îndreptat îndată spre catedrală. După ce s-a închinat, l-a căutat pe arhiepiscop. Bunul ierarh l-a primit cu multă bucurie.
Sfântul, fără multe ocolişuri, i-a adus la cunoştinţă dorinţa sa.
– Părintele Ioan, duhovnicul meu, m-a trimis la preasfinţia voastră pentru a vă cere binecuvântare, a adăugat cu respect.
Arhiepiscopul a oftat adânc. Cu ochii în lacrimi, şi-a ridicat mâna, l-a binecuvântat şi i-a spus:
– Urmează această cărare îngustă, părinte. Fie ca ea să te conducă la viaţa veşnică. Din întunericul peşterii tale să te afli, prin mila Domnului, în lumina cereştii împărăţii, în odihna veşnică.
Aşadar Sfântul, după ce a luat şi binecuvântarea arhiepiscopului, s-a întors în îndrăgita lui pustie. I-a adunat îndată, pentru ultima oară, pe ucenicii săi.
– Părinţi şi fraţi, le-a spus emoţionat, de astăzi, cu binecuvântarea părintelui meu şi a arhiepiscopului, voi trăi zăvorât în peştera mea. Vă las, deci, nădăjduind că ne vom întâlni în lăcaşurile cereşti. Să vă luptaţi cu vitejie cu vrăjmaşul mântuirii noastre. Să aveţi smerenie, cu care veţi nimici toate cursele diavolilor, şi iubire, cu care vă veţi face plăcuţi lui Dumnezeu. Să vă îndeletniciţi cu postul, care omoară patimile şi tămăduieşte sufletul. Să vă rugaţi încontinuu. Să vă păziţi mintea de orice cuget rău. Veşnicul vostru tovarăş să fie plânsetul, care vă va aduce bucuria veşnică. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia, spune Domnul. Iubiţi sărăcia, ca să moşteniţi bogăţia nestricăcioasă. Nesocotiţi zădărnicia şi multele griji ale lumii acesteia, ca să nu intraţi în ispite. Să vă hrăniţi sufletele cu studiul Sfintelor Scripturi, care luminează mintea. Atât inimile cât şi trupurile să le păstraţi nepătate de mizeria păcatului. Spălaţi-vă şi curaţi-vă cum spune proorocul Isaia, lepădaţi-vă de viclenia din suflet. Să vă rugaţi şi să privegheaţi, aşteptând în fiecare zi cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Dacă ţineţi poruncile Lui, veţi auzi acea chemare de bucurie: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă. Altfel – ferească Dumnezeu! – veţi auzi înfricoşătoarele cuvinte: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic. Cu trudă şi răbdare, aşadar, să ridicaţi povara scurtei vieţi ascetice, pentru a vă odihni veşnic în sânurile lui Avraam. Prin multe suferinţe se cuvine nouă a intra în împărăţia lui Dumnezeu.
Terminând cuvântul de învăţătură, Sfântul a adăugat:
– Eu merg acum să mă închid în peşteră, locuinţa şi mormântul meu. Voi alegeţi-vă un frate care să vă fie călăuză duhovnicească.
Părinţii au început a plânge.
– Părinte, l-au rugat, rămâi alături de noi! Cum o să te îngropi de viu la vârsta asta? Nu-ţi sunt de ajuns mulţimea nevoinţelor pe care le făptuieşti? Ceea ce vrei să faci n-a avut nimeni curaj să săvârşească până acum. Este, oare, plăcut lui Dumnezeu? Apoi, ce se va întâmpla cu atâtea suflete care se izbăvesc cu ajutorul tău? Nu se vor împrăştia ca nişte oi lipsite de păstor?…
Ucenicii săi s-au străduit multă vreme să-l facă să-şi schimbe părerea. Însă el a rămas statornic în hotărârea lui.
– Fraţi ai mei, fie ca Dumnezeu să vă răsplătească iubirea voastră. Însă de vreme ce dreptul cu greu se mântuieşte, aşa cum scrie apostolul Petru, cât de mult trebuie să mă nevoiesc eu, păcătosul, pentru a nu rămâne afară din împărăţia lui Hristos? Sunt dator să mă ostenesc aspru până la ultima mea suflare. Rugaţi-vă numai să-L am pe Domnul ocrotitor şi ajutor în această ultimă nevoinţă din viaţa mea. Voi, cum am spus, să alegeţi în locul meu pe altcineva, pentru a vă călăuzi pe drumul ascezei.
Fraţii, văzând că nu-şi schimbă hotărârea, i-au spus cu lacrimi:
– Noi ne-am adunat în această pustie datorită ţie. Până acum am fost ocrotiţi de rugăciunile şi învăţăturile tale. Ţie ţi-am încredinţat mântuirea sufletelor noastre. De aceea nu te putem înlocui cu altul. Mai bine alege-l tu pe cel ce trebuie să-ţi urmeze.
Sfântul s-a întors spre Evagrie.
– De astăzi vei prelua călăuzirea duhovnicească a fraţilor tăi, i-a spus.
– Părinte, i-a răspuns acela cu smerenie, te implor, nu-mi încredinţa o lucrare atât de grea. E mai presus de puterile mele. Nu sunt vrednic să preiau o astfel de responsabilitate.
– Dacă faci ascultare, Dumnezeu te va sprijini, te va lumina şi binecuvânta, l-a încredinţat Sfântul. Altminteri vei da socoteală în faţa Lui pentru neascultare. Nu te împotrivi, aşadar, să-ţi ridici crucea care îţi este pusă pe umeri de către Domnul Însuşi. Să-i slujeşti pe fraţi cu iubire şi smerenie, ca să fii slăvit în împărăţia cerurilor. Să-ţi aduci mereu aminte de cuvintele lui Hristos: Cel mai mare dintre voi să vă slujească vouă.
Evagrie s-a înmuiat. Şi-a plecat capul şi a spus încet:
– Voi împlini, cinstite părinte, porunca ta şi voia lui Dumnezeu.
Atunci, fericitul Sisoe, îmbrăţişându-i şi binecuvântându-i pe toţi fraţii, a plecat spre peştera sa. Zăvorât, sau mai bine zis, înmormântat de viu în fundul ei întunecat, avea să-şi petreacă restul vieţii în post şi rugăciune (Matei 17, 21), omorându-şi cu desăvârşire trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24) şi sporind roadele Duhului. Căci, după cum este scris, dacă bobul de grâu care cade-n pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce roadă multă (Ioan 12, 24).
Nimeni nu l-a mai văzut de-atunci, nici chiar monahul care-i lăsa în fiecare zi pâine şi apă în faţa micii deschizături a peşterii. Astfel, izolat cu desăvârşire şi dedat cu totul lucrării minţii, a ajuns la măsura marilor părinţi din vechime ai pustiei egiptene. Din pricina postului aspru, a privegherii supraomeneşti şi a neîntreruptelor metanii, dar şi din cauza umezelii din peşteră, s-a topit văzând cu ochii. Faţa i se înnegrise şi din trup nu mai rămăsese decât pielea lipită pe oase.

Adormirea şi înmormântarea

Era luna mai, cam pe la sfârşitul secolului al VI-lea, când Domnul a binevoit să-l odihnească pe robul Său de nevoinţele ascetice. L-a vestit printr-un înger despre ziua şi ceasul adormirii lui.
Aşadar într-o dimineaţă, monahul care-i aducea, ca întotdeauna, pâine şi apă, a auzit din fundul peşterii o voce slabă care i-a spus:
– Frate, roagă un preot să vină aici cu Preacuratele Taine. Peste câteva zile voi pleca din lumea aceasta zadarnică.
Monahul s-a grăbit să-i transmită această rugăminte părintelui Evagrie. Iar acela i-a poruncit imediat unui preot să ia Sfintele Taine şi să meargă în peşteră. Printr-un alt frate l-a înştiinţat pe părintele Ioan Zedazneli despre aşteptata adormire a ucenicului său. Chiar în ziua următoare Sfântul Ioan a venit la Migvime pentru a conduce sufletul binecuvântatului Sisoe spre lăcaşurile cereşti.
La 9 mai, după ce s-a împărtăşit pentru ultima oară şi a luat binecuvântare de la părintele său duhovnicesc, fericitul ascet şi-a înălţat privirea spre cer şi a rostit:
– Doamne, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu!
În aceeaşi clipă, îngerii i-au luat sufletul lui curat şi l-au dus la tronul lui Dumnezeu.
Fraţii, după ce l-au înfăşurat pe cuvios în veşmântul său găurit, cu ochii plini de lacrimi l-au înmormântat în peşteră, după cum el însuşi ceruse.
Pomenirea Cuviosului nostru părinte Sisoe Zăvorâtul este prăznuită în fiecare an la 9 mai, ziua fericitei sale adormiri, precum şi în joia din Săptămâna Brânzei.

VIII. SFÂNTUL DAVID GARENGELI

Din Siria în Georgia

Sfântul David Garengeli, care a fost şi făcător de minuni, se trăgea din Siria. Primii ani ai vieţii sale sunt necunoscuţi. Nimeni nu ştie unde s-a născut exact, cum a fost educat, cine au fost părinţii lui. Ceea ce se ştie este doar că şi-a părăsit devreme mama şi tatăl pentru a-L urma pe Hristos şi pentru a împlini cu credinţă poruncile Lui.
Părinte duhovnicesc şi călăuză a sa era marele Sfânt Ioan Zedazneli, compatriot şi rudă a lui, care l-a crescut cu dulcea hrană a învăţăturii evanghelice şi a poveţelor folositoare pentru suflet. Astfel, atras de frumuseţea vieţuirii monahale, iubitorul de Dumnezeu David a ridicat de foarte timpuriu crucea Domnului şi l-a urmat cu multă bunăvoinţă pe înţeleptul său dascăl. Atunci când, la începutul secolului al VI-lea, făcătorul de minuni Ioan, la porunca Maicii Domnului s-a dus în Georgia pentru a statornici credinţa creştină a tinerei pe atunci Biserici din această ţară, a luat împreună cu el doisprezece ucenici printre care se afla şi părintele David. Părinţii, după ce pentru o vreme au trăit ascetic pe muntele Zadeni, la nord-est de Mţheta, la o nouă poruncă a Maicii Domnului s-au răspândit prin toată Georgia, pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi a-i învăţa pe oameni. Fericitul David trebuia să meargă la Kartala, în oraşul Tbilisi. S-a stabilit aşadar acolo, împreună cu ucenicul său Lucian, într-o peşteră mică din muntele vecin, care astăzi se numeşte Baţmida, adică Sfântul Munte. Acolo trăia în post şi rugăciune. O dată pe săptămână se ducea în oraş pentru a propovădui. Prin trăirea lui sfântă şi prin cuvântul inspirat de Dumnezeu a călăuzit multe suflete la Mântuitorul Hristos.

Nedreptăţirea

Însă diavolul, care urăşte binele, îl invidia pe Sfânt pentru virtutea şi lucrarea sa. Astfel, a pus o femeie fără frică de Dumnezeu să-l vorbească de rău, că ar fi păcătuit cu ea. Femeia aceea, care era necăsătorită şi fecioară, a rămas însărcinată. Închinătorii la foc din Georgia, plătind-o cu mulţi bani, au convins-o să-l învinuiască pe dreptul David şi să spună că acela a amăgit-o. După toate acestea, sfântul a fost dus la tribunal, unde a fost cercetat faţă în faţă cu cea care-l învinuia. N-a dat nici un răspuns la întrebările judecătorilor în legătură cu acuzaţiile ei. După ce i-a ascultat tăcut şi liniştit, şi-a ridicat toiagul, pe care era gravată crucea, a atins burta femeii şi a întrebat fătul:
– Sunt eu tatăl tău? Răspunde imediat!
Şi acela, din pântecele maicii sale, a vădit adevărul răspunzând de trei ori:
– Nu! Nu! Nu!
Şi l-a numit degrabă pe tatăl lui, care era un anume fierar.
După întâmplarea aceasta minunată, tribunalul l-a eliberat pe sfânt.

În pustia Garengi

După această întâmplare, Sfântul David a lăsat lumea şi a plecat în pustia Garengi9 (Garengi în limba georgiană înseamnă loc izolat.). L-a urmat şi credinciosul lui ucenic, Lucian, care n-a vrut să fie lipsit de pilda şi poveţele mântuitoare ale părintelui său.
Cei doi oameni ai lui Dumnezeu, apropiindu-se de locul cu pricina, unde au locuit mai apoi, simţeau o sete nestăpânită, datorită căldurii arzătoare. Regiunea era pustie şi apă nu exista nicăieri.
Dar iată! În adâncitura unei stânci au găsit pe neaşteptate puţină apă, care se strânsese acolo după o ploaie căzută de curând. Şi-au potolit setea şi, obosiţi cum erau, s-au aşezat să se odihnească la umbra stâncii.
– Luciane, i-a spus Sfântul ucenicului său, vezi acest ţinut pustiu şi liniştit? Să rămânem aici şi să trăim ascetic, în rugăciune neîntreruptă, post, trezvie şi răbdare, ca să primim iertarea păcatelor noastre. Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu ne va răsplăti pentru truda noastră şi, cu Atotputernicia Lui, ne va întări în neputinţa noastră. În felul acesta vom depăşi orice piedică, ispită sau greutate. Să nu-i uiţi pe Sfinţii noştri Părinţi, care răbdând atâtea şi atâtea au primit ca răsplată fericirea veşnică.
– Cinstite părinte! a zis Lucian auzind vorbele Sfântului. Toate câte ai spus sunt drepte şi adevărate. Însă acest ţinut pustiu, în afară de alte neajunsuri, este şi lipsit de apă. Cum vom trăi fără apă? Mi-e teamă că nu vom rezista.
– Nu-ţi fie teamă de asta, frate, a răspuns fericitul David. Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce a trimis mană din cer pentru a-i hrăni pe israeliţi în pustie, şi a scos apă din piatră pentru a-i adăpa, Cel ce a poruncit corbilor să-i aducă hrană proorocului Ilie, Acela ne va purta şi nouă de grijă. Ce ne spune Sfântul Duh prin Evanghelie? Nu vă îngrijiţi pentru ce veţi mânca sau ce veţi bea…. Curaj, frate! Pentru cei ce se nevoiesc au fost pregătite cununile, pe care nimeni nu le primeşte fără trudă, fără luptă şi fără biruinţă.
Lucian s-a întărit şi s-a liniştit auzind cuvintele Sfântului.
– Atunci să facem precum ai poruncit, părinte. Dumnezeu, singura noastră nădejde, se va îngriji de vieţile noastre.
S-au aşezat, aşadar, într-o peşteră şi s-au nevoit cu râvnă, nesocotind toată plăcerea pământească şi toată odihna trupească. Sufletele şi le hrăneau cu rugăciune neîncetată, iar trupurile cu rădăcini şi plante sălbatice.

Căprioarele trimise de Dumnezeu

Dar n-au trecut multe zile şi toate plantele din regiune s-au uscat din pricina zăpuşelii foarte mari. Lucian s-a împuţinat iarăşi la suflet şi a început să se vaite către Sfântul David.
– Ce-o să facem, părinte? zicea cu tristeţe. Cum vom trăi acum?
– De ce deznădăjduieşti, fiule? i-a răspuns Sfântul. Pe ierburi îţi sprijini nădejdea ta în această viaţă deşartă? Ierburile au fost date de Dumnezeu pentru hrana animalelor necuvântătoare. Atotputernicul va găsi o altă cale pentru a ne hrăni pe noi, făpturile Sale cuvântătoare.
Nici n-a apucat sfântul să-şi termine cuvintele, când deodată –o, minunată este pronia Ta, Hristoase! – trei căprioare împreună cu puii lor au venit alergând şi s-au aşezat în faţa lor.
– Ia un vas şi mulge aceste căprioare trimise de Dumnezeu, i-a poruncit fericitul David ucenicului său.
Lucian, deşi rămăsese încremenit de uimire şi surprindere, s-a grăbit să împlinească porunca părintelui său. A umplut o găleată cu lapte şi i-a adus-o credinciosului rob al lui Dumnezeu. Iar acela, făcând cruce deasupra lui, a preschimbat laptele în brânză!
Au mâncat şi I-au mulţumit din inimă Domnului pentru intervenţia Lui minunată.
Din clipa aceea, cei doi părinţi s-au lăsat cu totul la mila şi purtarea de grijă a Tatălui ceresc. Privegheau, se rugau şi se hrăneau cu laptele căprioarelor, care veneau în fiecare zi, în afara zilelor de miercuri şi vineri. În zilele acestea, părinţii nu mâncau nimic. Stăteau cu mâinile şi mintea înălţate la cer.

Balaurul

Într-o altă peşteră, puţin mai jos de cea a părinţilor, era cuibărit un balaur, adică un şarpe uriaş, cu ochi de flăcări, un corn mare în frunte şi coamă pe ceafă. În această fiară înfricoşătoare îşi făcuse lăcaş un diavol.
Într-o zi căprioarele s-au apropiat de cuibul balaurului. Atunci acela s-a aruncat asupra lor şi a înşfăcat un pui.
Celelalte căprioare, îngrozite, au alergat spre peştera asceţilor.
– Părinte! i-a zis Lucian Sfântului David, îndată ce le-a văzut. Căprioarele au venit şi astăzi, dar par neliniştite şi înspăimântate. Şi unul din pui lipseşte.
Sfântul şi-a luat fără întârziere toiagul, care, după cum am spus, avea gravată pe el crucea, şi a început să păşească cu grijă pe urmele căprioarelor. Acestea l-au condus la peştera fiarei.
Nu s-a speriat nicidecum când l-a văzut pe diavolul cel scârbos. Şi-a ridicat doar toiagul şi a zis cu voce tare:
– Răufăcătorule! De ce mi-ai atacat căprioarele şi le-ai înşfăcat puiul? Pleacă imediat de aici şi du-te în locuri pustii. Acest ţinut este destinat pustnicilor. Dacă nu vei asculta, cu toiagul acesta şi cu crucea lui Hristos îţi voi sfâşia pântecele şi te voi face hrană pentru viermi.
Atunci diavolul care locuia în balaur a rostit cu glas omenesc:
– Nu-mi face rău, robule al lui Dumnezeu! Dacă vrei să plec de aici, urcă în vârful muntelui şi priveşte-mă. Nu-ţi lua ochii de pe mine până ce voi cădea în apele râului Kir. Acolo îmi voi afla refugiu, căci mi-e frică de mânia ta.
Spunând aceste vorbe, diavolul a ieşit din peşteră. Din pricina urletului său sfâşietor, chiar şi pietrele crăpau.
Lucian, care între timp sosise şi el, de frică şi groază a leşinat.
Sfântul David s-a urcat în vârful muntelui, în vreme ce balaurul se îndrepta spre câmpie. Se aruncase deja în râu atunci când Sfântul a auzit o voce îngerească strigându-l de trei ori:
– David! David! David!
S-a uitat în sus şi a văzut foc care cădea din cer şi-l ardea pe balaur ca pe o grămadă de fan10 (În locul acela, unde a căzut foc din cer şi l-a ars pe balaur, până astăzi nu mai creşte iarbă.).
– Dumnezeul meu! a strigat cu părere de rău şi jale. Dumnezeul meu! Ce-ai făcut? Balaurul mi-a arătat încredere şi a plecat nădăjduind că nu va păţi nimic rău. Dar iată, acum Tu l-ai nimicit cu foc.
– Davide, i-a răspuns îngerul Domnului, de ce-ţi pare atât de rău pentru o jivină scârboasă? Dacă rămânea viu, ar fi provocat multe nenorociri. Pentru binele oamenilor, aşadar, Dumnezeu a vrut să-l nimicească. Tu du-te acum să-l aduci în simţiri pe Lucian.
Coborând de pe munte, Sfântul David l-a găsit pe ucenicul său încă la pământ, leşinat şi nemişcat. L-a readus în simţiri şi l-a ridicat cu multă greutate.
– De ce ţi-a fost aşa de frică de un vierme, care la porunca lui Dumnezeu a ars într-o clipă? l-a întrebat. Curaj, fiule! Nu-ţi fie teamă de nimic, de vreme ce avem cu noi puterea lui Hristos.
Lucian, uşurat şi revigorat, I-a mulţumit lui Dumnezeu, care i-a dat credinciosului Său rob, David, putere asupra fiarelor.

Uimirea vânătorilor

După câteva zile pe valea muntelui au venit nişte oameni din Kaheta pentru a vâna căprioare şi capre sălbatice. Căprioarele, înspăimântate, au alergat la peştera pustnicilor. Vânătorii le-au urmărit. Peste puţin, încremeniţi de uimire, l-au văzut pe Lucian mulgându-le. Lângă el stătea liniştit Sfântul David.
– Sfântule al lui Dumnezeu! au strigat vânătorii, căzând la picioarele lui. Ce minune este aceasta pe care o vedem? Căprioarele sălbatice stau în faţa voastră ca nişte mieluşei blânzi!
– De ce vă miraţi, fraţii mei, de lucrările minunate ale Atotputernicului? Ziditorul tuturor, care se îngrijeşte chiar şi de păsările cerului, ne hrăneşte şi pe noi, neputincioşii, cu laptele acestor căprioare. Vă rog, deci, să nu vânaţi în regiunea noastră. Mergeţi în alte ţinuturi. Animalele acestea sunt trimise de Dumnezeu pentru ca noi să putem trăi, şi nu trebuie să le omorâţi.
– Slăvit să fie Dumnezeu, au zis cu uimire vânătorii, căci pentru iubirea Lui te nevoieşti cu răbdare în această pustie vitregă. Dar pentru că şi noi avem aceeaşi credinţă ca a ta, dorim să devenim ucenici şi următori ai sfinţeniei tale. Lasă-ne să stăm alături de tine. Învaţă-ne voia Domnului. Fă-te părinte şi călăuză şi izbăvitor al sufletelor noastre.
Însă Sfântul a refuzat cu hotărâre.
– Nu, fiii mei! Acest ţinut sălbatic şi secetos, cu veri călduroase şi ierni geroase, nu e pentru voi. N-o să rezistaţi. Mai bine întoarceţi-vă la casele voastre. Acolo, păzind poruncile lui Dumnezeu, veţi afla mântuire.
Vânătorii au ascultat de îndemnul Sfântului. S-au împrăştiat aşadar prin satele lor şi au povestit tuturor ceea ce văzuseră.

Primii ucenici

Mulţi oameni, auzind povestirile acestora, au început să meargă în pustia Garengi pentru a-l vedea pe Sfântul David şi pentru a lua binecuvântare de la el. Şi nu erau puţini cei ce voiau să rămână lângă el şi să trăiască în nevoinţă sub călăuzirea sa. Sfântul însă nu-i încuraja.
– Fraţii mei, le spunea, ţinutul acesta este pustiu şi neprimitor. Mi-e teamă că vă veţi pierde degrabă râvna şi răbdarea…
– Chiar dacă am muri împreună cu tine de foame şi de sete, răspundeau ei cu hotărâre, nu ne interesează. Suntem gata să înfruntăm orice greutate şi primejdie pentru iubirea lui Hristos.
Astfel sfântul, văzând cum în mulţi dintre ei arde iubirea de Dumnezeu şi dorinţa de trăire pustnicească, ceda şi îi primea.
– De vreme ce vă sprijiniţi nădejdea doar în Dumnezeu, le spunea, şi doriţi din tot sufletul să lăsaţi lumea şi toate ale ei, de vreme ce aţi hotărât neclintit să ridicaţi jugul lui Hristos şi să trăiţi după poruncile Lui, duceţi-vă şi aduceţi târnăcoape ca să săpaţi gropi largi11 (Deoarece în pustia Garengi nu exista apă potabilă, trebuia să sape gropi largi unde se aduna cu ajutorul şanţurilor apă de ploaie din locurile cele mai înalte.) şi peşteri în care să locuiţi.
Iubitorii de linişte şi rugăciune au împlinit cu bunăvoinţă porunca Sfântului David. Peste puţin timp, mulţime de anahoreţi au umplut regiunea. Cu cât faima sfântului se răspândea, cu atât se înmulţeau cei ce veneau din regiuni apropiate şi îndepărtate, dorind să devină monahi. Pe zi ce trecea, turma Domnului creştea.

Întemeierea mănăstirii

Un ascet sfânt, fericitul Dodo, când a aflat de înalta trăire duhovnicească a Sfântului David, a venit în pustia Garengi şi a cerut să rămână lângă el. Sfântul l-a primit cu bucurie. Şi după o anumită vreme, văzând virtutea, cumpătarea şi celelalte harisme ale lui, l-a chemat şi i-a spus:
– Părinte Dodo, Domnul, care voieşte mântuirea tuturor oamenilor, a binevoit să ne aflăm în această regiune pustie pentru a ne face plăcuţi Lui prin nevoinţele noastre ascetice. Priveşte câte suflete evlavioase s-au adunat aici! Pentru fraţii aceştia, care au părăsit lumea şi familiile lor din dragoste pentru Dumnezeu, trebuie să facem o mănăstire. Urcă, deci, cu câţiva dintre ei pe muntele stâncos aflat în faţa noastră şi zideşte acolo, săpate în stâncă, chilii şi biserică, unde veţi slăvi neîncetat numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi o veţi cinsti pe Preacurata Sa Maică, Fecioara Maria.
Într-adevăr, fericitul Dodo a întemeiat pe muntele acela mănăstire săpată în stâncă, unde s-au aşezat mulţi pustnici. Mănăstirea a fost afierosită Sfântului Ioan Botezătorul.

Vânătorul arab

Într-o zi, Sfântul David a urcat pe munte pentru a-i vedea pe fraţi. La întoarcere, s-a aşezat lângă o movilă de stânci şi a început să se roage. Deodată la picioarele sale s-a lăsat o potârniche. Era urmărită de un şoim de vânătoare al unui arab care se numea Bubakar12 (Deja din perioada aceea începuse venirea arabilor în Georgia şi în Armenia.).
Peste puţin timp, a sosit arabul, stând fudul în şaua calului său, şi ce să vadă? Sfântul se ruga cu mâinile ridicate la cer, potârnichea era la picioarele lui, iar şoimul stătea liniştit puţin mai încolo.
Uimit de această privelişte, barbarul l-a întrebat pe Sfânt:
– Cine eşti tu? De unde ai venit? Şi cum de te afli aici?
– Sunt rob al Preamilostivului Domn al meu Iisus Hristos, a răspuns fericitul David, şi mă rog Acestuia pentru iertarea nenumăratelor mele păcate şi pentru mutarea mea cu pace din deşarta lume pământească la ceruri.
– Şi cum te hrăneşti? Cine te întreţine aici? a întrebat din nou arabul.
– Cel pe care îmi sprijin toată nădejdea, Dumnezeul şi Ziditorul tuturor. Acesta se îngrijeşte de mine şi de toate făpturile Lui. Acum însă, te rog, lasă această pasăre care a venit lângă mine să trăiască.
Călăreţul a râs.
– Sărman călugăr, a spus cu mândrie, zici să-mi fie milă de pasărea mea? Dar eu am de gând să te omor şi pe tine! Aşadar mai întâi ar fi trebuit să mă rogi să mă îndur de tine, nu de potârniche.
Smeritul pustnic nu s-a tulburat de cuvintele vărsătorului de sânge Bubakar.
– Nici pe pasărea aceasta neputincioasă, nici pe mine n-ai avea putere să ne omori, dacă nu ţi-ar fi dată de Dumnezeu, a spus cu blândeţe. Şi sunt încredinţat că Dumnezeu este ajutorul meu. Acela mă va scăpa din mâinile tale.
Barbarul, înfuriat de răspunsul neînfricat al sfântului, şi-a scos sabia din teacă pentru a-l ucide. Dar când şi-a ridicat mâna, aceasta a rămas nemişcată – s-a uscat cu puterea lui Hristos!
Cutremurat şi umil, Bubakar a descălecat şi a căzut plângând la picioarele Sfântului.
– Sfinte al lui Dumnezeu, a zis suspinând, iartă-mă pentru fapta necugetată pe care am vrut s-o fac! Îndură-te de mine! Tămăduieşte, te rog, trupul şi sufletul meu!
Bunul David a răspuns îndată rugăminţilor lui şi a început să se roage:
– Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Preabun şi iubitor de oameni! Îţi mulţumesc pentru minunea pe care ai săvârşit-o ca să mă izbăveşti pe mine, nevrednicul Tău rob. Însă acum, Te implor, fie-Ţi milă de această făptură a Ta, care plânge cu pocăinţă. Vindecă-i mâna pentru a Te mărturisi pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pentru a slăvi preasfânt numele Tău.
Sfântul a atins mâna uscată a lui Bubakar, care s-a vindecat imediat.
Plin de uimire şi recunoştinţă, arabul a izbucnit într-un plâns amarnic şi a zis cu durere:
– Omule al lui Dumnezeu! Acasă am un fiu paralizat şi ţintuit la pat. Cere, te rog, de la Dumnezeul tău, să-i dăruiască sănătate. Cred că rugăciunea ta va fi ascultată, căci eşti rob credincios al Lui. Dacă fiul meu va fi vindecat, voi slăvi numele Său, Îl voi mărturisi ca Domn al meu şi voi păzi toate poruncile Sale.
– Să se facă după credinţa ta, i-a spus sfântul. Mergi acasă acum. La ceasurile trei după amiază copilul tău se va însănătoşi.
Bubakar a plecat bucuros spre casă. Când a ajuns, începuse să se însereze. Şi ce să vadă? La poartă îl aştepta fiul său, sănătos şi vesel. Intrând în casă, i-a găsit pe soţia lui şi pe ceilalţi copii săltând de bucurie şi cutremuraţi de neaşteptata binefacere dumnezeiască.
– Când s-a însănătoşit copilul? i-a întrebat.
– La ora trei. Deodată s-a ridicat singur şi a început să umble. E de necrezut.
Plângând, Bubakar le-a povestit cu amănunţime toate cele ce se întâmplaseră puţin mai înainte, în timpul întâlnirii pe care a avut-o cu pustnicul cel sfânt.
În dimineaţa următoare şi-a încărcat măgarii cu alimente şi a plecat spre pustia Garengi împreună cu copilul vindecat şi cu ceilalţi doi fii ai săi. După o căutare stăruitoare, l-a găsit pe Sfântul David în peştera lui.
– Robule al lui Dumnezeu, a zis căzându-i la picioare, eşti doctor al sufletelor şi al trupurilor. Iată, fiul meu stă înaintea ta însănătoşit! El şi noi toţi cerem binecuvântarea ta.
Sfântul le-a pus mâna dreaptă pe capete, spunând:
– Dumnezeu, care i-a binecuvântat pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacob, să vă binecuvânteze şi pe voi.
Bubakar şi fiii săi au rămas lângă sfânt până seara, ascultând cu nesaţ poveţele duhovniceşti ale înţeleptului părinte.
După ce au luat o cină simplă, arabul i-a spus sfântului că doreşte să se boteze împreună cu toată familia lui. Iar sfântul l-a trimis împreună cu Lucian la mănăstirea de pe munte, la fericitul Dodo, poruncindu-i să facă orice este nevoie pentru săvârşirea tainei. Cuviosul Dodo, la rândul său, i-a poruncit unui ieromonah să catehizeze şi să boteze familia Bubakar.
Puţin mai târziu, arabul proaspăt botezat a venit în pustie cu lucrători şi a săpat în stâncă o mică biserică pentru pustnici. Biserica aceasta a fost mărită şi înfrumuseţată mai târziu de părintele nostru purtător de Dumnezeu, Ilarion13 (Sfântul Ilarion Iviritul s-a născut în anul 822 lângă Tbilisi. Încă de la vârsta de 15 ani s-a retras într-o peşteră din pustia Garengi, unde a trăit singur zece ani. În 847 s-a dus la Locurile Sfinte, unde, şapte ani mai târziu, i s-a arătat Maica Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă în Georgia. Acolo a întemeiat şi a administrat multe obşti. Vrând să evite alegerea lui în treapta episcopală, a plecat pe ascuns la Constantinopol şi apoi în Olimpul Bitiniei, într-o pustie unde s-a nevoit cinci ani. Invitat de împăratul Vasile I Macedoneanul (867–886), care auzise multe despre sfinţenia sa, a venit în capitală şi a întemeiat o mănăstire lângă biserica Arhanghelului Mihail. Întorcându-se de la Roma, unde stătuse doi ani, a trecut prin Salonic. Acolo a adormit cu pace pe 19 noiembrie 875. După un an, moaştele lui au fost strămutate la Constantinopol şi aşezate în mănăstirea întemeiată de el.), care a aşezat moaştele Sfântului David în raclă. Racla se află până astăzi în partea sudică a bisericii. Puţin mai încolo este mormântul credinciosului ucenic al lui, Cuviosul Lucian. Părinte şi ucenic, s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu pentru trăirea lor ascetică şi au fost înzestraţi cu puterea facerii de minuni, vindecând mulţi bolnavi care aleargă cu credinţă la cinstitele lor moaşte.

La Ierusalim

Sfântul David avea marea dorinţă de a vedea oraşul Ierusalim şi de a se închina la Locurile Sfinte, unde a trăit Domnul nostru Iisus Hristos. Şi, la vreme potrivită, bunul Dumnezeu i-a împlinit această dorinţă.
Astfel, într-o zi, fericitul David, după ce i-a încredinţat lui Lucian sufletele fraţilor, a plecat cu câţiva monahi la Ierusalim.
După o călătorie lungă şi obositoare, părinţii au ajuns în Palestina şi au urcat pe muntele Măslinilor. De acolo au putut vedea cetatea sfântă. I-au mulţumit lui Dumnezeu, plini de bucurie şi cucernicie. Sfântul David, cu lacrimi în ochi, a îngenuncheat, a sărutat pământul şi a zis:
– Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care ai venit pe pământ pentru mântuirea noastră, ai binevoit să Te întrupezi în pântecele Fecioarei Maria, ai pătimit pentru păcatele noastre, ai murit pe cruce şi ai înviat cu dumnezeiasca Ta putere, înviindu-l pe Adam împreună cu tot neamul lui, Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit şi pe mine, nevrednicul robul Tău, să văd locurile acestea pe unde ai umblat. Nu cutez să înaintez mai departe, ca să nu pângăresc cu picioarele mele păcătoase pământul care a fost sfinţit de neprihănitele Tale picioare. Îmi este îndeajuns că am văzut binecuvântatul Ierusalim.
Lacrimile îi curgeau şuvoi din ochi. Fraţii au început să-l roage:
– Să ne continuăm călătoria, părinte. Să mergem în cetatea Domnului. Intra-vom în locaşurile Lui, spune Sfântul David, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui.
– Însă acelaşi prooroc spune şi altceva, a răspuns sfântul. Spune că trebuie să fii neprihănit şi curat la inimă pentru a vedea locurile sfinte. Eu, fiilor, sunt lipsit de curăţie şi nevrednic să mă apropii de preasfintele sălaşe ale lui Dumnezeu. Mergeţi singuri. Vă rog doar să faceţi şi pentru mine, păcătosul, o rugăciune la Mormântul de viaţă făcător al lui Hristos. Eu voi lua acum drumul de întoarcere spre Garengi. Voi duceţi-vă mai întâi să vizitaţi toate locurile de închinăciune şi apoi întoarceţi-vă.
Făcând ascultare părintelui, fraţii au luat cu lacrimi în ochi binecuvântarea lui şi au plecat. Sfântul, după ce s-a rugat multă vreme singur, a luat ca binecuvântare din locurile acelea trei pietre mici, le-a pus în coş şi a plecat spre Georgia.
Însă Preabunul Dumnezeu, văzând adânca smerenie a robului Său, a binevoit să-l vestească pe patriarhul Ilie14 (Patriarhul Ierusalimului, Ilie I (494–516) s-a născut în Egipt în jurul anului 430 din părinţi arabi. S-a închinoviat de la o vârstă fragedă, mai întâi în patria lui, într-o mănăstire din Nitria, şi mai târziu în Palestina, la lavra Sfanţului Eftimie. În 473 a fost hirotonit preot şi aşezat să slujească la biserica Învierii. În anul 494 l-a succedat pe Salustio (486–494) pe tronul patriarhal. În 516, întrucât a refuzat să semneze crezul monofizit, a fost exilat de către împăratul Anastasie I (491–518) în Aila (Marea Roşie), unde a murit la 20 iulie 518.) despre prezenţa lui în locurile acelea. A trimis, aşadar, la patriarh un înger al Său, care i-a spus în somn:
– Alesul meu David a venit până la porţile Ierusalimului ca să primească harul cetăţii. Trimite îndată oameni iuţi de picior ca să-l ajungă. Deja se depărtează de oraş. E îmbrăcat în haine vechi şi are în mână un coş, în care a pus trei pietre. Să-i ia două dintre ele şi să-i spună: „Dumnezeu îţi dă această poruncă: ai luat, după credinţa ta, harul cetăţii mele, Sfântul Ierusalim. Însă pentru pustia ta e îndeajuns doar o parte. Celelalte două părţi trebuie să le laşi aici. Mergi, cu bine, aşadar, cu această piatră, care va tămădui trupurile şi sufletele tuturor celor ce-o vor atinge cu credinţă“.
Patriarhul s-a trezit răvăşit de vis. A chemat fără întârziere câţiva bărbaţi iuţi de picior, le-a povestit ce-a văzut în visul său şi le-a spus să alerge pentru a-l ajunge pe Cuviosul David.
Şi într-adevăr, după un timp stăteau cu respect în faţa omului lui Dumnezeu, care a ascultat plin de uimire şi teamă povestirea lor despre îngerul care i s-a arătat patriarhului.
– Binecuvântat să fie Domnul meu, Iisus Hristos! a strigat, înălţându-şi spre cer ochii înlăcrimaţi şi mâinile tremurânde. Binecuvântat să fie Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii, care Şi-a arătat bunăvoinţa către mine, păcătosul Său rob, dăruindu-mi harul Său!
După aceea a scos din coş două pietre şi le-a dat trimişilor patriarhului. Iar aceia, la rândul lor, le-au dus în Ierusalim şi le-au predat patriarhului Ilie.
Întâmplarea minunată s-a transmis repede în cetatea sfântă şi în împrejurimile ei. Toţi cei care o aflau cereau să-l cunoască pe Sfântul David. Însă părintele plecase deja.
Piatra care a fost adusă de cuvios în pustia Garengi a început să facă multe minuni. Mulţi bolnavi şi infirmi, care o sărutau cu credinţă, se însănătoşeau cu puterea lui Hristos. Piatra aceasta, care se află în catedrala Sfântul Sisoe din Tbilisi, şi-a păstrat până astăzi harul facerii de minuni.
Puţin mai târziu s-au întors în Georgia şi fraţii care s-au închinat la Locurile Sfinte. Împreună cu alte impresii ale lor despre locurile pe unde a umblat Dumnezeu, au povestit şi cele discutate de locuitorii Ierusalimului în legătură cu părintele David şi visul patriarhului Ilie.
Foarte curând, aflând despre nevoinţele ascetice ale Sfântului şi despre piatra care fusese adusă din Palestina în chip minunat, mulţi anahoreţi s-au adunat în Garengi. Trăiau în peşteri în post şi rugăciune, făcând ascultare de fericitul David şi urmând cu credinţă mântuitoarele lui poveţe. Astfel, pustia aceea s-a umplut de asceţi, precum îndepărtata Tebaidă a Egiptului. De aceea a fost denumită Tebaida georgiană.

Apa cea amară

Într-o zi sfântul l-a vizitat pe unul din anahoreţi şi l-a întrebat:
– Ce mai faci, frate?
– Cu sfintele tale rugăciuni sunt bine, cinstite părinte, şi-I mulţumesc lui Dumnezeu. Numai că, iată, această apă, care iese din crăpătura stâncii, e amară ca pelinul. Dar, cu toată scârba pe care mi-o provoacă, o beau, spunând în mine: „Chinurile iadului sunt incomparabil mai amare. Mai bine, deci, să guşti din amărăciunea trecătoare decât din cea veşnică“.
Sfântul a zâmbit şi i-a spus cu blândeţe părintească:
– Nu mă îndoiesc, fiule, că Atotputernicul nostru Dumnezeu, care a îndulcit apa amară din Mera, va îndulci pentru tine şi această apă. Umple un ulcior şi adu-mi-l.
Monahul a împlinit fără întârziere porunca sfântului. Iar acela, după ce a făcut semnul crucii deasupra ulciorului, i l-a dat înapoi, spunându-i:
– Bea, frate! Acum nu mai e amară!
Într-adevăr, a băut-o şi a strigat:
– Ce apă dulce şi minunată!
Uimit de această minune, a început să-L slăvească pe Domnul, care-i înzestrează pe Sfinţii Săi cu putere dumnezeiască. De atunci şi până astăzi apa acelui izvor este gustoasă, curată şi răcoritoare. Lângă el, apa unui alt izvor, care se află la mică distanţă şi este numit Mera din Tebaida georgiană, rămâne amară şi nepotabilă.

Sfârşit cuvios

Îngerul lui Dumnezeu l-a vestit din timp pe Sfântul David despre plecarea lui din lumea aceasta. Atunci i-a chemat pe toţi fraţii şi le-a dat ultimele poveţe. Apoi, după ce s-a împărtăşit, şi-a înălţat mâinile spre cer şi şi-a încredinţat cu pace sfântul său suflet lui Dumnezeu, care chiar în acea clipă a vădit cinstirea ce i se cuvine alesului Său, printr-o vindecare minunată: un monah, orb din naştere, atingând trupul mort al sfântului, şi-a redobândit vederea. Au urmat şi alte nenumărate minuni, pentru care dumnezeiescul David a fost numit „făcător de minuni“. Dar şi în vremurile noastre grele, orice credincios care se unge cu pământ de pe mormântul lui, care răspândeşte mireasmă negrăită, se tămăduieşte de toată boala trupească şi sufletească.
Sfântul lui Dumnezeu a adormit în prima joi de după sărbătoarea Înălţării – în ziua aceasta se prăznuieşte în fiecare an pomenirea lui. Nu se ştie exact anul adormirii sale, însă, oricum, a fost în a doua jumătate a secolului al VI-lea.

O, fericite părinte David,
lăudat să fii!
Păzeşte-ne cu rugăciunile tale
de toată primejdia trupească şi sufletească.
O, podoaba Georgiei!
Vezi-ne cu blândeţe
cum alergăm la chivotul sfânt
în care odihnesc cinstitele tale moaşte.
Ca un părinte blând,
du rugăciunile noastre
la tronul Împăratului Hristos
şi roagă-L să ierte păcatele noastre,
cele de voie şi cele fără de voie,
ca să slăvim cu inimă curată
atotţiitoarea putere
a Tatălui, a Fiului
şi a Sfântului Duh.
Amin.

IX. SFÂNTUL MUCENIC AVIV, EPISCOPUL NEKRESEI

Închinare la foc

La jumătatea secolului al VI-lea, şahul Persiei, Chosroes I (531–579), fiul şi moştenitorul lui Kabadi I (488–531), atacând Kaheta, care se răsculase în vremea aceea, a cucerit regiunile Rani, Movakan şi Alazan. După aceea s-a întors împotriva Kartalei, supunând şi acest ţinut. Conducerea regiunilor a fost dată în mâinile satrapilor15 (Satrap: (pers. hsadrap) se numea administratorul regiunii (satrapie) unui stat persan.). Locuitorilor le-a impus să-i plătească tribut. Însă cel mai rău era că voia să desfiinţeze creştinismul şi să impună mazdeismul. A poruncit aşadar, să se zidească în toate oraşele şi satele temple de închinare la foc, în care existau altare cu foc nestins. Mulţi creştini – fie nevoiţi, fie atraşi – s-au lepădat de adevăratul Dumnezeu şi au primit rătăcirea persană.

Râvnă dumnezeiască

Templu de închinare la foc a fost construit şi în oraşul Nekresa, al cărui episcop era Aviv. Bunul păstor nu putea răbda cultul demonilor tocmai în eparhia lui. Înarmat, aşadar, cu râvnă dumnezeiască, a înaintat cu curaj până la altarul lor şi, aruncând apă pe flacăra de acolo, a stins-o. Fapta vitejească a episcopului i-a făcut pe creştini să se entuziasmeze şi pe închinătorii la foc să se descurajeze. Mulţi georgieni care fuseseră amăgiţi s-au întors din nou la Biserica lui Hristos. Din ziua aceea ierarhul cel iubitor de Dumnezeu, cu crucea în mână, a început să-şi organizeze eparhia. Umblând neobosit prin oraşe şi sate, propovăduia adevărul, dezrădăcina rătăcirea, făcea semne minunate şi stârpea credinţa închinătorilor la foc. Toţi locuitorii din munţii Caucaz care trecuseră la mazdeism au redevenit creştini datorită predicilor şi minunilor sale. Într-o perioadă scurtă de timp sfântul episcop a reuşit nu numai să statornicească turma sa în credinţa ortodoxă, dar şi pe mulţi perşi i-a întors la Hristos. Acest lucru însă i-a înfuriat pe cotropitori.

Întemniţarea

Aceştia l-au prins, l-au biciuit fără milă şi l-au aruncat într-o temniţă întunecată. După aceea au trimis un raport la satrap, care locuia în oraşul Rehi, prin care îl anunţau despre toate cele ce făcuse sfântul împotriva religiei lor.
Satrapul a trimis îndată la Nekresa soldaţi înarmaţi cu porunca să-l aducă pe episcop legat în faţa lui. Şi aşa au făcut. Au venit, l-au legat şi au plecat, lăsându-i în urma lor pe creştini, care plângeau şi suspinau nemângâiaţi.
Mergând spre Rehi, au trecut prin satul Ikalto din lanţul de munţi Kahet. Acolo i-au ajuns un trimis al cuviosului Simeon Thavmastoritul16 (Stâlpnic vestit care a trăit în secolul al VI-lea în Antiohia, Siria. Biserica îl pomeneşte la 24 mai.). Cuviosul Simeon şi episcopul Aviv aveau o veche legătură duhovnicească şi deseori corespondau. Acum cuviosul cel harismatic, cunoscând despre prinderea episcopului şi înainte văzând mucenicia prietenului său, voia să-i fie alături. I-a trimis aşadar viitorului mucenic toiagul său, ca pe o binecuvântare simbolică, şi o scrisoare caldă, mângâietoare şi încurajatoare. Când a citit-o, fericitul mucenic a izbucnit în lacrimi. O putere cerească şi un entuziasm sfânt i-au umplut sufletul.
Plecând din Ikalto, sfântul şi-a luat rămas bun plângând de la clericii lui, care se adunaseră acolo din toate satele regiunii ca să primească binecuvântarea lui şi i-a povăţuit cum se cuvine, îndemnându-i să rămână credincioşi Ortodoxiei până la moarte şi să păstorească turma lui Hristos cu jertfire de sine.
Ajungând în capitala Mţheta şi văzând catedrala „Svetiţhoveli“, a simţit o mare uşurare sufletească şi a strigat:
– Priveşte, maica mea Biserică, la fiul tău care e dus legat spre mucenicie.
Şi a adăugat în gând:
– Pregăteşte-te, Avive, să primeşti cununa pe care ţi-o pregăteşte Hristos şi înaintează cu statornicie pe drumul nevoinţei tale.

Întâlnirea cu Sfântul Sisoe

La Mţheta, sfântul i-a rugat pe soldaţi să-l ducă la mănăstirea Migvime, aflată în apropiere, pentru a-l vedea pe Sfântul Sisoe, care trăia atunci zăvorât într-o peşteră. Soldaţii, care fuseseră impresionaţi de strălucitoarele sale virtuţi, i-au respectat dorinţa.
Peste puţin timp cei doi Sfinţi s-au întâlnit cu bucurie şi emoţie. După sărutarea frăţească, au început să poarte convorbiri duhovniceşti. La urmă, Sfântul Aviv a zis:
– Roagă-te, părinte Sisoe, la Dumnezeu pentru poporul nostru cotropit de nelegiuiţii perşi. Căci georgienii nestatornici în dreapta credinţă sunt amăgiţi de închinarea la foc. Iar cotropitorii îi silesc în fel şi chip pe creştini să se închine la focul cel necuvântător. Aşa cum odinioară cei trei tineri au zădărnicit puterea flăcării cu rugăciunea lor, aşa şi tu acum, zădărniceşte, topeşte şi distruge cu rugăciunea ta cea primită de Dumnezeu cugetele diavoleşti şi faptele nelegiuite ale prigonitorilor credinţei creştine.
– Ştiu, prea sfinţite episcop, a răspuns cuviosul Sisoe, că ai stins focul de pe altarele perşilor cu râvnă dumnezeiască şi cu îndrăzneală sfântă. Mă rog ca Domnul să te întărească cu harul Său, încât să stingi şi acel foc nevăzut pe care diavolul îl va aprinde pentru a te arde. Ca un ierarh înţelept, ştii că prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu te înspăimânta! Suferinţa care te aşteaptă îţi va aduce mila dumnezeiască şi cereasca fericire!
Cei doi sfinţi s-au îmbrăţişat şi şi-au luat rămas bun cu lacrimi în ochi. N-aveau să se mai vadă unul pe altul în viaţa pământească.

În faţa satrapului

De la Mţheta au mers direct la Rehi. Fericitul Aviv a fost dus legat înaintea satrapului, care a hotărât să-l judece în public. Astfel, s-au adunat mulţi episcopi, preoţi, administratori şi mulţime de lume. În faţa tuturor acestora aşadar, l-a întrebat pe sfânt:
– De ce-l nesocoteşti pe şahul nostru, Chosroes, împăratul împăraţilor? Şi de ce ne-ai omorât dumnezeul?
– Nu cunosc alt împărat al împăraţilor decât pe Domnul nostru Iisus Hristos, a răspuns fără frică episcopul. În ceea ce priveşte focul, pe care-l slăviţi ca pe un dumnezeu, l-am stins pentru a nimici rătăcirea voastră diavolească. Lăsaţi această amăgire şi credeţi în adevăratul şi singurul Dumnezeu, Care a creat lumea. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine… De Domnul Dumnezeul tău să te temi şi doar Acestuia să-I slujeşti.
– Eu te-am întrebat de ce ai omorât dumnezeul nostru, l-a întrerupt satrapul, iar tu ne spui să credem în Dumnezeul tău?
– N-am omorât nici un dumnezeu, a răspuns sfântul. Am stins doar focul pe care îl aveţi în templele voastre şi căruia vă închinaţi. Află că focul nu este dumnezeu, ci zidire a lui Dumnezeu şi una dintre cele patru stihii ale lumii create de Dumnezeu. Celelalte trei sunt pământul, apa şi aerul17 (Pământul, apa, aerul şi focul sunt cele patru stihii ale lumii, după învăţătura filosofică pe care a adoptat-o şi Sfântul Vasile cel Mare (Hexaimeronul I, VIII).). Voi ţineţi focul aprins întreţinându-l cu lemne, iar eu l-am stins aruncând apă peste el. Aşadar cum ziceţi că este dumnezeu, de vreme ce acesta se supune omului şi-l slujeşte în nevoile lui zilnice? Mă minunez de prostia şi orbirea voastră duhovnicească…

Mucenicia

Cuvintele acestea insultătoare l-au înfuriat pe satrap. Întrerupând judecata, a poruncit ca sfântul să fie biciuit fără milă. Şi când a văzut cu câtă nădejde suporta durerea, a dat poruncă să fie ucis cu pietre.
Porunca a fost împlinită imediat. Curând, cuviosul ierarh a primit cununa muceniciei, precum odinioară Sfântul Întâi Mucenic Ştefan. Trupul său zdrobit a fost târât cu sfori în afara oraşului, ca să fie mâncat de fiare şi de păsările răpitoare. Îl păzeau, totuşi, de departe, ca să nu vină creştinii să-l ia. Zilele treceau şi sfintele sale moaşte n-au fost atinse nici de fiarele sălbatice, nici de stricăciune. Când au văzut aceasta, prigonitorii le-au părăsit şi s-au dus. Atunci fraţii de la mănăstirea Samtavro (a Căpeteniilor), care a fost zidită de fericitul Isidor, şi el ucenic al Sfântului Ioan Zedazneli, au luat pe ascuns trupul mucenicului şi l-au înmormântat cu cinste în biserica lor. Biserica din Georgia l-a aşezat curând în ceata Sfinţilor şi a hotărât prăznuirea pomenirii sale la 29 noiembrie, ziua muceniciei sale. În anii voievodului Ştefan (639–663), cuvioasele moaşte ale Sfântului Aviv au fost strămutate în procesiune de la mănăstirea Samtavro la catedrala din Mţheta şi au fost puse în sfânta masă, unde odihnesc până astăzi.

X. SFÂNTUL MUCENIC ABO

De la Bagdad la Kartala

În secolul al VII-lea, când Georgia se afla sub ocupaţia musulmanilor arabi, voievodul Kartalei, Nerses, fiul lui Adarnase Kuropalat, a fost vorbit de rău de nişte duşmani ai lui către emirul stăpânitor Abul Mula şi a fost chemat la Bagdad, capitala califatului arab al Avasidilor18 (Califat se numeşte statul islamic al cărui conducător religios şi politic este califul (din verbul arab calafa care înseamnă las urmaş), adică urmaş şi moştenitor al „trimisului lui Dumnezeu“ Mahomed (570–632). Primii patru califi, Abu Bekr (632–634), Omar (634–644), Osman (644–656) şi Ali (656–661), care sunt numiţi desăvârşiţi (kulefai rasidin), au avut capitala în Medina, Arabia, cei paisprezece din dinastia Omeadinilor (661–750) au avut capitala în Damasc, iar cei treizeci şi şapte din dinastia Avasidilor (750–1258), la Bagdad. Musulmanii tradiţionalişti (suniţii) îi considerau pe califii Avasidi ca uzurpatori ai califatului şi ca simpli emiri, adică domnitori lumeşti.). Când a ajuns acolo, a fost aruncat în temniţă, fiind eliberat trei ani mai târziu, după moartea lui Abul Mula, de către fiul şi urmaşul ultimului Lagdan.
În perioada aceea trăia la Bagdad un fabricant de arome, Abo, care era credincios islamului şi bun cunoscător al cărţilor mahomedane. Cu ajutorul proniei Preabunului Dumnezeu, tânărul arab l-a cunoscut pe domnitorul proaspăt eliberat al Kartalei, care, după cum se pare, era un om deosebit, înzestrat cu multe harisme duhovniceşti. Atât de mult l-a impresionat pe Abo personalitatea lui Nerses, încât a hotărât să-l urmeze în ţara lui şi să intre în slujba sa.
La Kartala, Abo, datorită virtuţilor lui, a câştigat dragostea şi respectul tuturor. În timpul liber învăţa limba georgiană. Şi după ce a învăţat-o bine, s-a dedicat studiului sfintelor cărţi ale Vechiului şi Noului Testament. De asemenea, când putea mergea la bisericile Domnului, participa la slujbele creştine, asculta cu luare-aminte cântările şi predicile, îi întreba pe preoţi despre credinţa ortodoxă şi discuta cu georgieni evlavioşi. Astfel, încet-încet, mintea i s-a luminat, inima i s-a umplut de cucernicie şi sufletul său a crezut că Hristos este Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Cu toate acestea, n-a lăsat să se vadă îndată convertirea sa. Postea şi se ruga, cerând prilejul cel mai bun pentru a se boteza, deoarece îi era teamă de mahomedani, care se ridicaseră iarăşi împotriva lui Nerses şi-l obligaseră să părăsească Kartala.

Botezul din Hazaria

Nerses, după ce a trecut prin strâmtoarea Darial din Osetia cu trei sute de oameni, între care se afla şi fericitul Abo, şi-a continuat drumul spre nord, unde trăiau hazarii19 (Hazarii, vechi popor turc, care din secolul al V-lea d.H. locuiau pe malurile râului Volga, între Marea Caspică şi Marea Neagră. În secolul al VII-lea au fost cuceriţi de avarii din Rusia meridională. La început au fost idolatri, în secolul al VIII-lea au primit iudaismul, dar puţin mai târziu s-au întors la religia lor strămoşească. În secolul al IX-lea mulţi au devenit creştini datorită predicilor Sfinţilor Chiril şi Metodiu.). Împăratul hazarilor i-a primit cu ospitalitate pe georgieni. I-a găzduit şi le-a oferit hrană şi haine.
Abo, văzând că acolo nu este ameninţat de credincioşii lui Mahomed, şi-a împlinit în sfârşit sfânta lui dorinţă: a fost botezat în numele Sfintei Treimi de un preot foarte evlavios şi a devenit mădular al trupului lui Hristos, al Bisericii. În Hazaria trăiau atunci mulţi creştini, care Îl slăveau nestânjeniţi pe Domnul. De aceea Abo şi-a mărturisit fără teamă credinţa lui în adevăratul Dumnezeu.

În Abhazia

Peste puţin timp, Nerses i-a mulţumit împăratului hazarilor pentru ospitalitatea sa şi a plecat împreună cu însoţitorii lui spre Abhazia. Acolo îşi trimisese deja mama, soţia şi copiii, pentru a-i pune la adăpost de primejdia mahomedană.
Trei zile de drum obositor prin regiuni idolatre au străbătut până la graniţa Abhaziei şi au ajuns cu toţii, cu harul lui Dumnezeu, întregi şi sănătoşi. Domnitorul creştin al ţării i-a primit cu multă bucurie. Iar Nerses, regăsindu-şi familia lui dragă, i-a mulţumit cu recunoştinţă Domnului. Abo cel luminat prin botez a petrecut în post toată perioada celor trei zile de drum. Însoţitorii lui, plini de uimire, le-au spus despre convertirea şi evlavia lui domnitorului şi episcopului Abhaziei. Şi aceia, considerând că prezenţa lui în ţara lor este o sfântă binecuvântare, îl invitau deseori la ei şi discutau cu el despre Hristos, despre legea dumnezeiească şi despre mântuirea sufletului.
Iar Abo, văzând marea credinţă şi adânca evlavie a creştinilor abhazieni, a fost cuprins de râvnă dumnezeiască şi s-a hotărât să se dedea nevoinţei tăcerii. Astfel, din ziua pomenirii Sfântului Antonie (17 ianuarie), vreme de trei luni, până la strălucita sărbătoare a Paştilor, s-a nevoit sever în deplină izolare, tăcere, post şi rugăciune, supunându-şi trupul tânăr duhului său iubitor de Dumnezeu şi îndepărtând cu ajutorul lui Dumnezeu atacurile celui viclean.

Întoarcerea la Tbilisi

În anul 786 califul Lagdan i-a lăsat cu acte administrarea Kartalei nepotului său, Nerses Ştefan, fiul lui Gurghenie. Ştefan, trimiţând soli, l-a rugat pe calif să îngăduie întoarcerea unchiului său în Georgia. Lagdan a acceptat cererea noului domnitor. Îndată ce Nerses a primit vestea îmbucurătoare, s-a pregătit cu mare dorire pentru a se întoarce.
Atunci conducătorul Abhaziei l-a chemat pe fericitul Abo şi l-a sfătuit să nu meargă în Georgia, care era condusă de necredincioşi, ci să rămână alături de el pentru a fi în siguranţă.
– Tu te-ai născut mahomedan, i-a spus, şi de aceea vor încerca în fel şi chip să te readucă la rătăcirea lor. Mi-e teamă ca nu cumva să reuşească să te amăgească…
– De vreme ce Domnul m-a scos din întunecimea neştiinţei şi m-a adus la lumina cunoaşterii, a adevărului şi a mântuirii, atunci nu mă voi lepăda de Preasfântul Său Nume, a răspuns cu hotărâre Abo. Nici daruri şi bogăţii, nici cinstiri şi ranguri, nici chinuri şi moarte nu mă vor despărţi de iubirea lui Hristos. Nu, nu trebuie să rămân aici, biruit de teamă şi trai bun. Am îndatorirea, oricare ar fi urmările, să-L mărturisesc pe adevăratul Dumnezeu în faţa celor care-L urăsc şi să vădesc tuturor că m-am făcut creştin. Ce spune Mântuitorul nostru în Evanghelie? Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri. Şi iarăşi: Nu aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi ea le luminează tuturor celor din casă. De ce să ascund, aşadar, lumina pe care mi-a dat-o Hristos? Ca să nu pierd această viaţă trecătoare? Dar chiar dacă o voi pierde, mă voi afla mai curând aproape de preaiubitul Mire al sufletului meu. De aceea nu mă tem de moarte.
Domnitorul, văzând statornicia credinţei şi dorinţa mărturisirii pe care le avea sfântul, n-a stăruit mai mult. Astfel, l-a lăsat să plece cu Nerses în Georgia.
Când a ajuns la Tbilisi, Abo a arătat pe faţă că a devenit creştin. Cei care mai înainte erau de o credinţă cu el, mahomedanii, care îl cunoşteau, se străduiau, uneori pe ocolite şi alteori făţiş, să-l readucă la religia lor. Acela însă a rămas neclintit în credinţa creştină, pe care pretutindeni o propovăduia fără frică. Au trecut astfel trei ani, dar nimeni n-a pus mâna pe El, pentru că nu venise încă ceasul Lui (Ioan 7, 30).

În faţa judecătorului

La începutul lunii decembrie a anului 789, nişte musulmani fanatici l-au răpit pe neaşteptate pe Abo, care abia ieşise din biserică, şi l-au târât cu forţa până la judecătorul din Tbilisi. Acela, când a auzit că este de credinţă mahomedană şi a trecut la altă religie, a poruncit să fie închis în temniţă. Dar puţin mai târziu, cu mijlocirea domnitorului Kartalei, Ştefan, a fost eliberat.
După câteva zile, aceiaşi oameni, fierbând de mânie şi ură, s-au dus din nou în faţa judecătorului.
– Cum l-ai eliberat pe acest ticălos, i-au spus, care a nesocotit legea lui Alah şi a profetului Mahomed şi s-a creştinat? Iată, acum umblă fără ruşine prin oraş şi-i îndeamnă pe ai noştri să facă la fel. Porunceşte să fie prins imediat şi să fie pedepsit pilduitor pentru îndrăzneala lui, altfel pe mulţi îi va târî în rătăcirea sa.
Nişte creştini au aflat despre denunţ şi au alergat neliniştiţi la Abo.
– Vor să te prindă, l-au prevenit. Ascunde-te cât mai e timp, căci te vor tortura cu sălbăticie.
– N-au decât să mă prindă, a răspuns netulburat sfântul. Sunt gata nu numai să fiu supus caznelor, ci să şi mor pentru Hristos.
A ieşit în drum fără teamă. Peste puţină vreme, slujbaşii judecătorului l-au găsit. L-au arestat şi l-au dus la judecător.
– Ce aud despre tine, Abo? l-a întrebat acela. Se zice că te-ai lepădat de credinţa noastră şi te-ai făcut creştin? Te-ai născut din părinţi musulmani şi ai fost crescut în legea lui Mahomed. Cum se face că ai fost atât de amăgit? Vino-ţi în fire! Mărturiseşte-l iarăşi pe adevăratul şi unicul nostru dumnezeu!
Binecuvântatul Abo, întărit de Duhul Domnului, a răspuns cu îndrăzneală:
– Într-adevăr, domnule judecător, m-am născut musulman, am fost crescut în legea islamului de către părinţii mei şi am crezut în Coran, atâta vreme cât nu cunoşteam Evanghelia. Însă când Dumnezeu a binevoit să mă despartă de neamul meu şi să mă călăuzească spre împărăţia Fiului Său, Iisus Hristos, am lăsat religia musulmană născocită de oameni şi am urmat Adevărul descoperit de Dumnezeu. Nu ascund, aşadar, că acum sunt creştin. Cred în singurul Dumnezeu adevărat, Cel în Treime, şi m-am botezat în numele Lui.
– Dar e cu putinţă să crezi în prostiile creştinilor? i-a spus judecătorul. Dacă sărăcia în care te afli te-a făcut să-i urmezi, îţi făgăduiesc că-ţi voi da mult mai multe comori decât ar fi aceia în stare să-ţi ofere şi cinstiri înalte.
– „Piară banii tăi, şi tu împreună cu ei!“, a răspuns Abo, folosind cuvintele apostolului Petru. Iar cinstiri de la oameni nu cer, pentru că nădăjduiesc că Hristos mă va cinsti în ceruri cu cununa mântuirii şi cu slavă veşnică.
După acest răspuns nesocotitor al Sfântului, judecătorul a poruncit să fie întemniţat. Era luni, 27 decembrie, praznicul pomenirii Întâiului Mucenic Ştefan.

În temniţă

Liniştit şi vesel, mucenicul cel iubitor de Hristos a fost dus în întunecata temniţă.
– Îţi mulţumesc, Dumnezeul şi Mântuitorul meu, Iisuse Hristoase, zicea în gândul lui, că m-ai învrednicit să fiu întemniţat pentru Sfântul Tău Nume.
Zilele şi nopţile şi le petrecea postind, vorbind în taină cu Domnul cel preaiubit de el şi mângâindu-i pe ceilalţi deţinuţi.
Temnicerii şi denunţătorii lui veneau deseori şi se străduiau să-l întoarcă la credinţa musulmană.
Unii îl luau cu binişorul:
– Fie-ţi milă, frate, de tinereţile tale. Dacă nu te vei întoarce la credinţa noastră, judecătorul te va condamna la moarte. Nu-ţi face atâta rău ţie însuţi, căci ne vei umple de tristeţe.
Alţii îl înjurau şi-l ameninţau:
– Tu crezi, ticălosule, că te va ajuta Hristosul tău? Hotărăşte-te: nimeni nu te poate scăpa din mâinile noastre! Te va aştepta moarte grea dacă nu-ţi schimbi părerile.
Abo tăcea. Mintea îi era neîntrerupt dedicată rugăciunii. În cele din urmă, văzând că stăruiau, le-a zis:
– Nu-mi mai spuneţi nimic, pentru că nu vă mai ascult, ca şi cum aş fi surd, şi nu-mi voi deschide gura, ca şi cum aş fi mut. Plecaţi de lângă mine, pângăritorilor, căci vreau să rămân singur cu Dumnezeul meu!
De atunci nu le-a mai vorbit.
Au trecut încă nouă zile. În această perioadă sfântul a slăbit la trup şi s-a întărit sufleteşte prin post desăvârşit şi priveghere necontenită.
În ziua a noua, ajunul Arătării Domnului, le-a spus creştinilor care se aflau împreună cu el în temniţă:
– Peste trei zile voi pleca la cele veşnice. Domnul m-a înştiinţat printr-un înger al Său că voi mucenici pentru numele Lui. Rugaţi-vă să rămân credincios credinţei mele şi să primesc cu vrednicie de la Hristos cununa muceniciei.
Noaptea şi-a petrecut-o în picioare, citind psalmi la lumina lumânării.
Erau zorile zilei de 6 ianuarie 790.
– Ziua de astăzi, le-a spus iarăşi sfântul creştinilor închişi, ne aminteşte de două biruinţe ale Domnului nostru asupra duhurilor viclene. Astăzi, aşadar, Hristos S-a botezat în Iordan, zdrobind capetele diavolilor spurcaţi care se cuibăreau în apele râului. De asemenea astăzi, vineri, a fost răstignit pe Golgota, biruindu-l prin moartea Lui pe diavolul cel ce urăşte binele. Mare este deci pentru toţi ziua de astăzi. Dar încă şi mai mare este pentru mine. Fiindcă mă voi boteza şi eu din nou, nu în apă, ci în sângele meu. Pentru că trebuie să-l birui, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, pe vrăjmaşul mântuirii noastre.

Pregătirea pentru mucenicie

A cerut apă şi ulei. Cu apa şi-a spălat faţa, iar cu uleiul şi-a uns capul, zicând:
– Odată făceam mir şi uleiuri aromate. Astăzi mă ung pentru ultima oară cu ulei, pregătindu-mi trupul pentru înmormântare şi strig cu dorire, cum m-a învăţat înţeleptul Solomon: Mireasma mirului Tău e mai presus de orice mireasmă, Hristoase al meu!
După aceea a rugat să i se aducă un preot, pentru a se împărtăşi. Şi a fost chemat un preot evlavios, care a venit în temniţă la ceasurile trei după amiază, aducând Preacuratele Taine.
– Îţi mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase! a strigat sfântul îndată ce s-a împărtăşit. Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să gust Trupul Tău de viaţă făcător şi cinstitul Tău Sânge, primind de la Tine bucurie, mângâiere şi putere. Până în ceasul muceniciei mele nu voi gusta altă mâncare, de vreme ce te am pe Tine înlăuntrul meu. Ştiu să n-o să mă părăseşti. Vei rămâne împreună cu mine.
Au trecut încă două zile. Duminică dimineaţa au venit slujbaşii judecătorului. După ce l-au legat cu lanţuri la mâini şi la picioare, l-au luat şi au plecat.
– Să vă rugaţi pentru mine! le-a strigat creştinilor în timp ce se depărta. Nu mă veţi mai vedea în lumea aceasta deşartă!

Condamnarea la moarte

L-au târât legat în lanţuri pe drumurile oraşului, râzând de el şi batjocorindu-l. Creştinii aflaţi de faţă vărsau lacrimi de tristeţe şi durere.
– Nu plângeţi pentru mine, le spunea. Dimpotrivă, să vă bucuraţi, pentru că merg la Domnul meu. Rămâneţi cu bine! Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi!
Până ce a ajuns în faţa judecătorului, a rostit Psalmul 118: Fericiţi cei fără prihană în cale… La urmă a adăugat cuvintele tâlharul ce s-a pocăit: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.
Intrând în sala de judecată, şi-a făcut cu îndrăzneală semnul crucii.
– Ce-ai hotărât, Abo? l-a întrebat scurt judecătorul.
– Creştin sunt şi creştin voi rămâne, a răspuns cu statornicie sfântul.
– Deci n-ai de gând să laşi la o parte nebunia şi prostia ta?
– Nebuni şi fără de minte sunt cei care nu-L urmează pe Hristos.
– Ai grijă ce spui! Vorbele tale te vor osândi la moarte.
– Nu mi-e teamă de moarte, căci ea îmi va aduce viaţa veşnică. Fă repede ceea ce ai de făcut, pentru că nu ascult cuvintele tale. Mintea şi inima mea se află în cer, lângă Hristosul şi Dumnezeul meu.
– Dar ce lucru aşa bun ai găsit la Hristos, încât nu-ţi pare rău nici de viaţa ta?
– Ca să înţelegi ce lucru bun am găsit la Hristos, trebuie să crezi în Acesta şi să te botezi. Te îndemn, aşadar, să faci asta.
Judecătorul s-a făcut roşu de furie.
– Luaţi-l! a strigat. Luaţi-l şi tăiaţi-i capul!

Sfârşit mucenicesc

L-au scos afară din judecătorie. Acolo i-au scos lanţurile de la mâini şi picioare.
Şi-a scos singur hainele, şi-a făcut semnul crucii şi a şoptit:
– Te slăvesc şi Îţi mulţumesc, Preasfântă Treime, pentru că mă învredniceşti să am un sfârşit mucenicesc.
Faţa i s-a luminat de bucurie şi curaj.
A îngenuncheat, şi-a încrucişat mâinile la spate şi şi-a plecat capul.
Călăul l-a lovit de trei ori cu muchia săbiei, sperând că-l va speria şi-l va face să se lepede de Hristos. Dar Sfântul a rămas neclintit, răbdând loviturile cu tăcere vitejească.
În cele din urmă, a patra oară, călăul l-a lovit cu ascuţişul săbiei şi i-a tăiat capul. Astfel, fericitul Abo şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului. Era ziua de 8 ianuarie 790. La această dată în fiecare an se prăznuieşte pomenirea lui.

Arderea mucenicescului trup

Vrăjmaşii Domnului, văzând cu câtă credinţă şi nădejde în suflet a primit moartea atletul lui Dumnezeu, s-au simţit ruşinaţi şi umiliţi. Vrând, aşadar, să se răzbune pe el chiar şi mort, au mers la judecător şi i-au spus:
– După cum se ştie, creştinii obişnuiesc să fure trupurile celor care au murit pentru Hristos şi să le cinstească deosebit de mult. Şi spun că trupurile acestea fac minuni. Hainele şi părul mucenicilor lor sunt împărţite, pentru că se zice că tămăduiesc bolnavii. Cu astfel de rătăciri îi amăgesc pe mulţi naivi. De aceea, te rugăm, dă-ne trupul lui Abo. După ce-l vom arde, vom împrăştia cenuşa în aer. În felul acesta vom evita orice amăgire a creştinilor.
– Luaţi trupul şi faceţi ce vreţi cu el, le-a răspuns judecătorul.
Au ridicat, aşadar, trupul mucenicului şi l-au băgat într-un sac, împreună cu hainele lui. Au pus acolo chiar şi pământul udat de sângele său. În felul acesta n-a rămas nimic care să poată fi luat de creştini. După aceea au urcat sacul într-un car şi l-au dus afară din Tbilisi, în regiunea Sagodebeli (care înseamnă locul plângerii), unde se află cimitirul oraşului. Au aprins un foc mare şi au aruncat sacul cu trupul mucenicului, după ce turnaseră ulei pe el. Oasele, care n-au ars, le-au aruncat de pe un pod, care astăzi se numeşte Podul Mucenicului, în râul Kir.

Minuni şi semne

Atâta timp cât trupul a ars, musulmanii n-au lăsat pe nici un creştin să se apropie de foc. Însă îndată ce arderea s-a săvârşit, mulţi creştini s-au adunat acolo. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, bolnavi şi neputincioşi veneau cu evlavie, aducând lumânări şi tămâie. Slăvindu-L pe Dumnezeu şi cerând mijlocirile robului Său, Abo, luau ca binecuvântare puţin pământ din locul unde avusese loc arderea. Mulţi bolnavi cu credinţă puternică şi-au regăsit sănătatea cu pământul acela.
De altfel, Atotputernicul Dumnezeu a vădit făţiş cinstirea veşnică a lui Abo, printr-un semn minunat. În aceeaşi zi, la un ceas după miezul nopţii, o stea trimisă de Dumnezeu a stat exact deasupra acelui loc unde arsese trupul mucenicului. A rămas acolo vreme de două ore, strălucind cu lumina ei peste întregul Tbilisi.
Creştinii şi musulmanii au privit cu toţii cu teamă ciudatul fenomen. Desigur, unii din slujbaşii judecătorului au vrut să meargă până acolo ca să cerceteze de aproape steaua. Însă nu s-au putut apropia pentru că îi împiedica atât lumina orbitoare cât şi cumplita lor frică.
În noaptea următoare, iarăşi, din apele Kirului, de sub podul unde au fost aruncate oasele sfântului, a ieşit un stâlp luminos care se înălţa până la cer şi lumina întreaga regiune dimprejur.
Prin toate semnele acestea Domnul a binevoit să arate puterea Lui dar şi adevărul cuvintelor Sale: Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti (Ioan 12, 26).

XI. SFÂNTUL GRIGORIE HANGELI

Primii ani

Sfântul Grigorie Hangeli s-a născut în anul 759 la Kartala, din părinţi nobili şi evlavioşi. Încă de mic a fost luat la palat de soţia domnitorului Nerses, care era mătuşa lui şi care l-a crescut cu deosebită grijă.
Chiar din primii ani s-a arătat nespus de cucernic şi foarte inteligent. Din manifestările şi purtarea sa, părinţii lui au înţeles că era „vas ales“ al Domnului.
Vin şi carne nu voia să guste. Viclenie şi răutate nu cunoştea. Jocurile copilăreşti nu-i plăceau. Era numit „pustnic“, pentru că prefera liniştea şi izolarea în locul întâlnirilor cu oamenii şi discuţiilor.
Datorită inteligenţei şi sârguinţei cu care era înzestrat, curând a învăţat să citească şi să scrie în multe limbi. A studiat toate scrierile Sfinţilor Părinţi care erau traduse în limba georgiană şi a învăţat pe de rost atât Psalmii lui David, cât şi multe texte de cult. S-a dedicat şi studiului lucrărilor înţelepţilor şi filosofilor lumii, luând din ele tot ce era bun şi îndepărtând tot ce era rău.

Hirotonia

Când a crescut, Grigorie a devenit frumos şi zvelt, însă totodată şi cuminte, cuviincios, virtuos, plin de Duh Sfânt şi de credinţă (Fapte 11, 24).
Buna sa mamă şi toţi cei care îl cunoşteau doreau să-l vadă preot. Cu toate acestea, el nu voia să se hirotonească, având în vedere atât valoarea preoţiei cât şi vârsta sa tânără. Prinţii se străduiau să-i stingă îndoielile prin cuvinte ca acestea:
– Nu vârsta este cea care-i dă vrednicie unui om, ci înţelepciunea şi virtutea. Eşti înzestrat cu maturitate duhovnicească şi cu multe alte harisme. Toate le datorezi Domnului. Eşti dator, deci, să le foloseşti spre slava Lui şi pentru poporul Său. Acela este Cel care te cheamă să-i devii slujitor, nu noi. De aceea fă ascultare şi nu-L întrista…
Prin multe asemenea vorbe l-au convins. Astfel, binecuvântatul Grigorie a fost hirotonit preot. Mulţime de lume a fost de faţă la hirotonia sa şi a primit din mâinile lui Preacuratele Taine. Toţi L-au slăvit pe Dumnezeu, plini de bucurie şi mulţumire.

La Opiza

Însă n-a trecut vreme multă şi tânărul cleric a fost războit cu sălbăticie de diavolul desfrânării. Simţind o chinuitoare ardere trupească, a hotărât să plece pe ascuns în alt ţinut, îndepărtat şi pustiu, unde avea să trăiască viaţa monahală.
Planul acesta l-a descoperit doar la trei prieteni credincioşi ai lui, iubitori de Dumnezeu şi virtuoşi ca şi el, şi le-a cerut să-l urmeze. Aceştia erau vărul său Sava, viitor episcop al Ishanului, Teodor, mai târziu întemeietor al mănăstirii Nedzvi, şi Hristofor, mai târziu întemeietor al mănăstirii Kuiriketi. Înflăcăraţi şi ei de iubirea dumnezeiască, au primit neşovăielnic să-l însoţească pe sfânt în călătoria lui şi să intre în tagma îngerească.
Au plecat, aşadar, bucuroşi spre Opiza, unde exista o mică mănăstire a Sfântului Înaintemergător Ioan şi care-l avea egumen pe părintele Gheorghe. Acolo cei patru au rămas doi ani.
Dar Grigorie tânjea după viaţa de pustnicie. Deseori vizita pustnici care se nevoiau în locuri îndepărtate. Le admira trăirea, râvnea la nevoinţele acestora, primea cu bucurie poveţele lor. Unul l-a învăţat privegherea şi rugăciunea, altul – iubirea şi nemânierea, altul – nerăutatea şi blândeţea, altul – înfrânarea şi asprele osteneli, altul – tăcerea şi postul.

Întemeierea Hangei

În vremea aceea trăia la Hangea, în regiunea Klarzeta, un pustnic bătrân şi evlavios, pe nume Hvedie.
Într-o zi, acel om sfânt a avut o vedere dumnezeiască: în locul unde este zidită astăzi biserica din Hangea a apărut un nor luminos în formă de biserică. O mireasmă nespusă a umplut locul şi totodată o voce s-a auzit zicând:
– Robul lui Dumnezeu Grigorie va ridica aici mănăstire, de unde ca o mireasmă bine mirositoare rugăciunile ucenicilor săi vor urca până la ceruri!
Îndată vocea s-a stins şi norul a dispărut. Inima lui Hvedie s-a umplut de o bucurie negrăită. De atunci pustnicul aştepta cu credinţă împlinirea proorocirii dumnezeieşti.
Peste puţină vreme, fericitul Grigorie, călăuzit de Sfântul Duh, l-a vizitat. După ce s-au sărutat frăţeşte şi s-au rugat la Domnul, Hvedie i-a povestit vederea sa lui Grigorie şi i-a arătat locul unde apăruse norul. Sfântul a fost fermecat de frumuseţea şi liniştea ţinutului.
– Voi merge la Opiza, a zis, şi dacă este voia lui Dumnezeu mă voi întoarce curând cu tovarăşii mei, care se află acolo.
Egumenul Gheorghe, care avusese şi el o vedere dumnezeiască, le-a dat cu bunăvoinţă celor patru părinţi binecuvântare de a pleca din mănăstire.
Au venit, aşadar, la Hangea şi au început imediat să construiască sălaşul monahal: mici chilii, trapeză şi biserică de lemn.
Curând au început să vină alături de ei şi alţi fraţi, iubitori de linişte şi rugăciune. Zi de zi numărul asceţilor creştea.
Între timp a sosit ceasul adormirii părintelui Hvedie. Toţi părinţii s-au adunat lângă el.
– Binecuvântează-ne, cinstite părinte, l-a rugat Sfântul Grigorie, acum, la plecarea spre lăcaşurile cereşti.
– Dumnezeul iubirii, al păcii şi al milostivirii să fie mereu împreună cu voi, i-a binecuvântat el. Rugaţi-vă şi voi pentru mine, fraţilor. Rugaţi-vă să dau răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos.
A închis ochii şi a adormit în pace. Părinţii l-au înmormântat cu evlavie şi l-au condus la mormânt cu cântări sfinte.

Trăirea ascetică

La Hangea, fraţii trăiau foarte ascetic. În chiliile lor aveau doar un pat mic, un scăunel şi un vas. Mâncarea lor zilnică era foarte puţină, atâta cât trebuia ca să trăiască, şi aceea de obicei foarte sărăcăcioasă: varză uscată, pâine şi apă. În afara mesei de obşte nu mâncau niciodată. Vin nu beau. Focul nu-l aprindeau, oricât de frig ar fi fost. Noaptea şi-o petreceau în rugăciune – dormeau foarte puţin –, iar ziua se îndeletniceau cu lucrul, cu studiul şi cu psalmodia.

Bunăvoinţa împăratului

Împărat al Georgiei era atunci iubitorul de Hristos Asot, urmaş al dinastiei Bagratidilor. Evlaviosul şi virtuosul său curtean, Gavriil Dapansuli, închinător neobosit la mănăstiri, l-a înştiinţat despre Sfântul Grigorie şi despre obştea sa. Atât de mare era entuziasmul şi bucuria lui Gavriil când vorbea despre ascetul din Hangea, încât Asot a dorit să-l cunoască. Aşadar, printr-un ofiţer din garda sa, i-a trimis Sfântului o epistolă prin care îl invita la palat.
Fericitul Grigorie a răspuns cu simplitate invitaţiei împăratului, care l-a primit cu mult respect.
– Împăraţilor lui Israel, a spus, Dumnezeu le-a trimis prooroci şi judecători pentru a-i călăuzi pe calea evlaviei şi slavei. Acum te-au trimis în ţara mea pe tine, sfinţite părinte, spre a cinsti poporul nostru iubitor de Dumnezeu şi pentru a deveni mijlocitor al nostru la Hristos.
În loc de alt răspuns, Sfântul i-a dat următoarea binecuvântare:
– Preacucernice împărate, Dumnezeu să-ţi dăruiască virtuţile şi strălucirea marelui David. Tu şi urmaşii tăi nicicând să nu plecaţi din acest pământ binecuvântat. Să rămâneţi mereu pe tronul împărătesc al ţării noastre ca nişte stânci neclintite, îngrijindu-vă de bunăstarea poporului vostru. Amin.
După aceea a luat cuvântul ofiţerul care-i înmânase sfântului epistola împărătească. După ce a făcut o minunată descriere a Hangei, adăugă:
– Ţinutul are o climă deosebită, căci este mângâiat de soare şi ferit de vânturi. În apropiere se află un izvor nesecat, cu apă limpede ca şi cristalul. Pădurea este mare şi copacii dau multe roade sălbatice, dar ogoare pentru însămânţat nu există. Pe stâncile acelea uscate nici iarba nu creşte.
Când a auzit acestea, împăratul a dăruit mănăstirii terenuri care puteau fi cultivate. De atunci îşi arăta în toate chipurile bunăvoinţa lui către sfânt şi către obştea din Hangea. Dar şi fiii săi – Adarnase, Bagrat şi Guaram – se îngrijeau cu dărnicie de nevoile mănăstirii.

Căderea în păcat a împăratului

Asot s-a dovedit cârmuitor bun şi cinstit. Puterea lui s-a întins peste multe regiuni. La Artanuzi a construit un palat în care a trăit fericit cu familia lui, împărăteasa şi fiii săi, vreme de mulţi ani.
Dar vai şi amar! Cel ce şi-a petrecut tinereţile în evlavie şi cuminţenie a fost amăgit de diavolul desfrânării acum, la bătrâneţe. S-a îndrăgostit nebuneşte de o femeie cu mult mai tânără decât el şi a aşezat-o în palat, laolaltă cu soţia şi copiii săi, păcătuind cu ea aproape făţiş.
Sfântul Grigorie a fost înştiinţat de această faptă şi s-a întristat mult. N-a şovăit să-l viziteze pe împărat şi să-l cerceteze sever pentru desfrânarea lui.
Asot şi-a plecat ruşinat capul şi a promis s-o alunge pe femeie. Însă fiind înrobit de patima sa, n-a găsit puterea să-şi respecte făgăduiala.
Aşadar într-o zi, Sfântul, aflând că împăratul plecase într-o regiune îndepărtată a ţării, s-a dus cu câţiva fraţi la Artanuzi. Se înserase deja când au ajuns la palat. A trimis îndată pe unul din însoţitorii lui s-o găsească pe femeia desfrânată şi să-i ceară mâncare. Aceea le-a oferit cu bunăvoinţă hrană din abundenţă.
Când s-au ivit zorile, a înştiinţat-o prin acelaşi frate că vrea să o întâlnească. Luând cu ea două slujnice, a coborât şi a cerut binecuvântarea sfântului.
– Stai departe! i-a poruncit acela cu asprime.
Fraţii şi slujnicele au încremenit. Înspăimântaţi, s-au depărtat păşind înapoi.
– Mizerabilo! i-a zis atunci sfântul femeii. De ce ai intrat prin fărădelege între soţii legiuiţi? De ce l-ai aruncat în groapa păcatului pe împărat, ducându-l astfel la pieire atât pe el cât şi pe tine?…
– Omule al lui Dumnezeu! a răspuns ea izbucnind în lacrimi. Cuvintele tale mă ard! Află însă că nu sunt eu stăpână pe trupul meu. Împăratul mă ţine închisă în palat pentru a-şi satisface patima trupească. Nu mai ştiu ce să fac. Să fug? Oriunde aş merge mă va găsi. Sunt deznădăjduită…
Suspinele femeii i-au înmuiat inima sfântului, care şi-a preschimbat asprimea în blândeţe.
– Fiica mea, i-a zis părinteşte, ascultă-mă! Dacă faci ceea ce-ţi voi spune, te încredinţez că Domnul te va ierta.
– Sunt în mâinile tale, părinte! a strigat ea. Izbăveşte sufletul meu!
Atunci a binecuvântat-o şi i-a dat un cordon de la încălţămintea lui.
– Încinge-te cu acest cordon peste mijloc, fiica mea, şi vino cu mine. Te voi conduce în mănăstirea Mere şi te voi încredinţa egumenei Fevronia. Vei rămâne acolo până ce, cu harul lui Dumnezeu, împăratul se va potoli.
Femeia, după ce le-a poruncit slujnicelor să se întoarcă la palat, l-a urmat cu bucurie pe sfânt.
Egumena Fevronia a primit-o cu multă iubire şi bunătate.
– Măicuţă, i-a spus sfântul, sufletul ei este tulburat. Ai grijă de ea ca de fiica ta şi păzeşte-o de Asot.
– Hristos îi va purta de grijă roabei Sale, a răspuns aceea cu smerenie.
Între timp împăratul s-a întors la palat şi a căutat-o pe ibovnica sa. Negăsind-o nicăieri, şi-a ieşit din fire. Şi-a chemat imediat toate slugile şi a început să le cerceteze cu ameninţări. Desigur, cele două slujnice, înfricoşate, i-au spus fără întârziere ce se întâmplase.
Fără a mai trage de timp a pornit spre Mere. În faţa egumenei a stat cu evlavie prefăcută.
– Ştiţi de ce am venit la mănăstirea voastră? a întrebat-o.
– Domnul ştie, i-a răspuns ea scurt.
– Iată, am venit pentru că părintele Grigorie, după câte se pare, a adus-o aici pe responsabila treburilor economice ale palatului nostru. Ei îi încredinţasem administrarea averii noastre. Am constatat însă că ne lipseşte o sumă importantă de bani. Trebuie, deci, să vină la palat să lămurim lucrurile, iar apoi se poate întoarce aici sau poate merge oriunde doreşte.
Maica Fevronia l-a privit în ochi şi a rostit rar acest stih din Sfânta Scriptură:
– Nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Hristos… Mânia lui Dumnezeu vine peste toţi fiii neascultării.
Cuvintele apostolului Pavel au căzut ca trăznetul asupra împăratului, care a rămas pentru un timp nemişcat şi tăcut, cu capul plecat de ruşine. În el se petrecuse un cutremur. Pentru prima oară a simţit cât de greu păcătuise.
– Fericit cel care nu mai este în viaţă, a şoptit, în timp ce se ridica să plece tulburat, schimbat, umilit…
Egumena, văzându-l într-o asemenea stare, i-a spus:
– Rămâi puţin, împărate, să te odihneşti, l-a rugat.
Dar Asot n-a ascultat-o.
– Roagă-te pentru mine.
Doar asta a spus, în vreme ce se depărta cu paşi rari, paşi care-l călăuzeau spre familia lui şi spre pocăinţă.

La Constantinopol

Obştea din Hangea sporise la număr şi se maturizase duhovniceşte. Astfel, Sfântul Grigorie s-a gândit că era timpul să fie rânduit un tipic care să stabilească programul slujbelor. A hotărât, aşadar, să călătorească chiar el până la Constantinopol, vestita capitală a imperiului bizantin, să viziteze mănăstirile şi să cunoască îndeaproape modul de viaţă al monahilor de acolo. Totodată a cerut de la un creştin pe care-l cunoştea şi care pleca atunci într-un pelerinaj la Locurile Sfinte să copieze şi să-i aducă tipicul faimoasei Lavre a Sfântului Sava.
Aşadar, după ce a lăsat un frate experimentat şi virtuos să-l înlocuiască la conducerea obştii, a plecat spre capitală împreună cu vărul său Sava şi cu un ucenic de-al lui. Călătoria lor s-a desfăşurat cu bine. S-au închinat la multe sfinte moaşte şi au adunat experienţe bogate din viaţa monahală a Asiei Mici şi a Traciei Răsăritene. Slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu, au plecat pe drumul de întoarcere. Ajungând la Tao, au fost înştiinţaţi că împăratul Asot fusese ucis şi că al doilea fiu moştenitor al Bagratului l-a succedat cu îngăduinţa celor doi fraţi ai lui, primul născut Adarnase şi fiul cel mic, Guaram. Puţin mai târziu s-a întors şi pelerinul care fusese la Locurile Sfinte, aducând o copie a tipicului mănăstirii Sfântul Sava. Sfântul Grigorie, ţinând cont atât de regulile acestui tipic, cât şi de sfaturile pe care le-a adunat în timpul călătoriei sale, a alcătuit un tipic al mănăstirii Hangea. Tipicul acesta a fost pus în practică încet-încet în toate mănăstirile Bisericii din Georgia.

Episcopul cel nevrednic

Alături de ucenicii credincioşi ai lui Hristos se afla şi un trădător, Iuda. Între păstorii vrednici ai Georgiei se afla şi unul nevrednic, Ţkir, episcopul Adsiei. Om viclean şi ambiţios, a reuşit să urce pe scaunul episcopal cu ajutorul cârmuitorilor lumeşti.
Pentru purtarea lui necuviincioasă, care smintea poporul, primea mereu sfaturile, iar uneori şi mustrările, nu numai ale altor episcopi, dar şi ale pustnicilor din Klarzeta, îndeosebi ale Sfântului Grigorie.
Cu toate acestea, Ţkir rămânea neîndreptat. Şi îl vedea, desigur, cu ochi răi pe sfânt din pricină că îl mustra. Şi ce-a făcut netemătorul de Dumnezeu? A pus un răufăcător, arcaş iscusit, să-l ucidă, dându-i ca răsplată cinci capre şi douăzeci şi cinci de măsuri de mei.
Răufăcătorul a strâns informaţii despre viaţa zilnică şi despre mişcările sfântului. Şi într-o după amiază, în vreme ce acela se întorcea de pe ogoarele mănăstirii, l-a aşteptat undeva ascuns în pădurea Hangealei. Când l-a văzut că se apropie, şi-a încordat arcul. Însă atunci a văzut o privelişte ciudată: deasupra sfântului se înălţa un stâlp de foc, care urca până la cer, iar pe cap îi strălucea o cruce de aur! În aceeaşi clipă, arcul i-a picat din mână, iar el a căzut la pământ. Toate mădularele i-au paralizat dintr-o dată.
Sfântul s-a apropiat de el netulburat.
– Sărmane! i-a zis. De ce nu împlineşti porunca celui care te-a trimis? Aşadar viaţa unui om valorează cât cinci capre şi douăzeci şi cinci de măsuri de mei?
Tremurând şi plângând, răufăcătorul l-a implorat:
– Omule al lui Dumnezeu, milostiveşte-te de mine şi mă iartă!
Grigorie cel neiubitor de răutate l-a iertat îndată şi l-a însemnat cu semnul crucii, dându-i din nou sănătatea.
– Mergi în pace şi săvârşeşte binele, ca să nu păţeşti mai rău, l-a povăţuit în timp ce îşi lua rămas bun de la el.
Ţkir a turbat de mânie aflând că mustrătorul fărădelegilor sale n-a murit. A făcut, deci, o înţelegere cu o întreagă ceată de răufăcători, care au primit să distrugă mănăstirea Hangea în schimbul unei răsplăţi foarte mari.
Când aceia au plecat să-şi ducă la îndeplinire nelegiuitul lor scop, Ţkir pleca şi el la Ikorta. Acolo avea ascunşi bani şi aur, de care acum avea trebuinţă pentru înţelegerea satanică pe care o făcuse.
Însă în întunecimea lui sufletească uitase că dinte rău şi picior şovăitor este cel fără de credinţă în vreme de nevoie (Pilde 25, 19). Intervenţia la timp a lui Dumnezeu, care destramă planurile celor vicleni (Iov 5, 12), a izbăvit mănăstirea. Sosind la Ikorta, Ţkir a căzut la pământ mort!
Un preot care-l însoţea, cunoscând planurile sale, a trimis imediat la Hangea un bărbat iute de picior, care a ajuns înainte ca răufăcătorii să-şi înceapă lucrarea lor distrugătoare.
– Opriţi-vă! le-a strigat. Ţkir a murit…
La aflarea acelei veşti neaşteptate, lucrarea criminală a fost zădărnicită. Ceata, pierzând pe cel care avea să-i plătească, s-a întors la Adsi fără a face nici o vătămare sfântului aşezământ şi turmei din Hangea.

Sfârşit cuvios

Fericitul Grigorie, lucrătorul virtuţii şi făptuitorul voii lui Dumnezeu, a ajuns la adânci bătrâneţi. Împlinise 102 ani, dar cu toate acestea nici chipul său nu-şi pierduse vioiciunea, nici vederea nu-i slăbise. Ager şi sănătos, în deplinătatea puterilor sufleteşti şi trupeşti, iubea mult nu numai rugăciunea şi postul, dar şi rucodelia. Deseori le amintea ucenicilor săi cuvintele Apostolului: Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce (II Tesaloniceni 3, 10).
Între timp, întemeiase în toată ţara multe mănăstiri, în care aşezase ca egumeni pe cei mai ostenitori şi virtuoşi ucenici de-ai lui. Pe toţi îi călăuzea cu înţelepciune, îi povăţuia cu discernământ, îi învăţa cu luminare dumnezeiască, îi ajuta cu bogata lui experienţă să înfrunte serioasele lor probleme duhovniceşti.
Iar când a sosit ziua adormirii sale, cu puţin înainte de a părăsi lumea cea deşartă, i-a chemat pe fraţi aproape şi le-a spus:
– Fiii mei, să păziţi poruncile lui Dumnezeu şi poveţele pe care vi le-am dat pentru mântuirea voastră. Dacă aflu îndrăzneală la Hristos, harul Său vă va vizita deseori şi în lumea aceasta şi în cealaltă. Să mă pomeniţi în rugăciunile voastre. Peste puţin ne vom despărţi, nădăjduiesc pentru scurtă vreme. Mă rog să ne întâlnim iarăşi cu toţii în împărăţia cerească. Preamilostive Dumnezeule, primeşte sufletul meu!…
Rostind acele cuvinte, chipul i se scălda în lumină dumnezeiască şi strălucea atât de tare, încât fraţii nu puteau să-l privească. Şi-a ridicat mâna şi a făcut semnul crucii peste mănăstire. Apoi a şoptit ultima lui rugăciune pământească:
– Doamne! Tu, Mântuitorul nostru, Cel ce Te-ai răstignit şi ai înviat, Atotputernice Dumnezeu, izbăveşte-i pe ucenicii mei şi pe tot poporul Tău credincios de cursele diavolului. Ocroteşte-i pe toţi cei care nădăjduiesc în Tine. Dăruieşte-mi şi mie, nevrednicului Tău rob, viaţa veşnică în împărăţia Ta.
Astfel şi-a încredinţat cu pace sufletul său Domnului. Era ziua de 6 octombrie a anului 861. În această zi în fiecare an Biserica prăznuieşte pomenirea lui.

XII. SFÂNTUL MUCENIC GOBRON ŞI CEI O SUTĂ TREIZECI ŞI TREI DE MUCENICI

Foc şi sabie

În prima jumătate a secolului al X-lea emirul Adribezanului, Abul Kasim, împlinind o poruncă a cotropitorului Persiei şi al întregului Răsărit, Mutafi, s-a ridicat cu câteva mii de soldaţi arabi împotriva lui Bug, un general turc însetat de sânge. Abul Kasim a atacat mai întâi Armenia. După ce a pustiit capitala odinioară faimoasă a Dvinului, a distrus întreaga ţară. Împăratul Armeniei, Subat, n-a putut opune rezistenţă. Astfel, dându-şi seama că nu-l va putea înfrunta pe duşman, s-a refugiat în munţii Abhaziei.
Emirul a trecut în Albania (Albania s-a numit din epoca veche până în cea medievală o ţară din Caucazii Răsăriteni, care se afla între Armenia, Georgia şi Marea Caspică.), a pustiit Kartala şi a ajuns la Tbilisi, care era condus de Geafar, fiul lui Ali. Din Tbilisi, intrând în Kaheta, i-a trecut pe toţi prin foc şi sabie. La urmă, după ce a jefuit şi ars satele şi oraşele din regiunile Geavahedi şi Samţhe, a ajuns la fortăreaţa Kvelisţihe, unde se aflau căpeteniile Kahetei. Unul dintre ei era şi fericitul Gobron21 (Numele Gobron provine din cuvântul arab arhaic ghiubrut, care înseamnă roman puternic şi în general viteaz, curajos.). Gobron, care la botez primise numele Mihail, încă din anii tinereţii se distingea prin curajul, bărbăţia şi puterea sa.

Asediul şi cucerirea

Arabii au asediat fortăreaţa. Întreaga regiune înconjurătoare s-a albit de corturile lor, de parcă ar fi fost acoperită cu zăpadă. Atacul n-a întârziat. Şi a fost sălbatic. Dar şi apărarea fortăreţei georgienilor era puternică. Soarele se întunecase de săgeţi şi de suliţe, aruncate din ambele părţi. Pentru prima oară mahomedanii întâlneau o rezistenţă atât de vitează. Cu toate acestea, nu numai că n-au încetat asediul, dar au şi înmulţit atacurile. Morţi erau mulţi, atât arabi cât şi georgieni. Cadavrele putrezeau neîngropate în jurul zidurilor şi duhoarea lor făcea atmosfera înăbuşitoare. În cele din urmă, după un asediu de douăzeci şi opt de zile, duşmanii au reuşit să intre în fortăreaţă, dărâmând zidul printr-un loc nepăzit. Fericitul Gobron, cu soldaţii care rămăseseră, s-au aruncat ca leii asupra lor, i-au pus pe fugă şi i-au izgonit la mare depărtare. Cu toate acestea, atât marele războinic cât şi ceilalţi ostaşi şi-au dat seama că de-acum rezistenţa lor este zadarnică. Puţini luptători rămăseseră vii. În întăriri nu puteau spera. Au trimis, aşadar, sol la Abul Kasim şi i-au propus oprirea luptei.
– Dumnezeu ţi-a dat puterea să ne învingi, i-a transmis. De aceea cerem pace.
Emirul a acceptat propunerea lor şi s-au înţeles să facă armistiţiu. Astfel, binecredincioşii georgieni au lăsat armele din mâini, nebănuind ce avea să se întâmple. Pentru că mahomedanii cei vicleni, călcând înţelegerea, s-au aruncat sălbatic şi pe neaşteptate asupra fortăreţei, au junghiat mulţi luptători, iar pe ceilalţi, pe Gobron şi pe cei o sută treizeci şi trei de soldaţi, i-au luat prizonieri.
În strigăte de triumf, i-au dus pe prizonieri în tabăra lor. Emirul, care auzise de vitejia deosebită a lui Gobron, a dat ordin să fie aspru supravegheat.

Ameninţări şi promisiuni

Împăratul Adarnase al II-lea s-a străduit să-i răscumpere pe prizonieri. Însă cu toate că au oferit foarte mulţi bani arabilor, n-a reuşit să-i elibereze. Necredincioşii voiau cu orice preţ să-i facă musulmani pe vitejii luptători ai lui Hristos, şi îndeosebi pe Gobron. În îndemnurilor lor în legătură cu asta, acela răspundea cu statornicie:
– Nu numai că nu-mi voi schimba credinţa, dar sunt gata să şi mor pentru Domnul meu, adevăratul Dumnezeu, căci şi El a primit să moară pentru mântuirea mea. Între timp, înaintarea armatelor arabe continua nestingherită. Pe oriunde treceau împrăştiau moarte şi jale. Sângele creştinilor curgea în şuvoaie în toate colţurile Georgiei. Era o perioadă înfricoşătoare pentru mult pătimitoarea ţară.
Sfântul mucenic mergea în urma armatei cotropitorilor legat, până ce au ajuns în oraşul Talini din regiunea Trialsti. Acolo a fost dus în faţa emirului.
Cârmuitorul arab ştia bine cât de mult îl preţuiau şi-l admirau georgienii pe Gobron. Voia, aşadar, să se folosească de importanţa prizonierului lor pentru a reuşi să răspândească islamul în Georgia. Convertirea faimosului general ar fi fost hotărâtoare pentru reuşita scopului său. Astfel, când s-au aflat faţă în faţă i-a spus:
– Mi-e milă de tinereţile tale, Gobron, îţi admir vitejia şi respect obârşia ta nobilă. Am aflat că eşti unul din cei mai importanţi bărbaţi ai Georgiei. Nu vreau, aşadar, să te omor de timpuriu şi printr-o moarte aspră. De aceea, iubitul meu fiu, te sfătuiesc să te lepezi de credinţa ta, care nici ţie nu ţi-a fost de folos până acum, nici compatrioţilor tăi, şi să primeşti credinţa noastră, singura adevărată, datorită căreia suntem stăpânitorii atâtor ţări. Ştiu, desigur, cât de greu este ceea ce îţi cer. Nimeni nu-şi schimbă credinţa ca pe o haină. De aceea îţi făgăduiesc că-ţi voi da multe în schimb. Îţi voi dărui un palat, unde vei trăi ca un stăpân, nenumărate corturi, sclavi, cămile, arme. Şi mai mult, te voi face ofiţer al statului meu şi colaborator apropiat al meu.
La ameninţarea făţişă şi la propunerea laşă a lui Abul Kasim, Gobron a răspuns cu îndrăzneală:
– Credinţa mea în Hristos, emire, credinţa părinţilor mei, nu pot s-o schimb. În credinţa aceasta sunt înrădăcinat şi neclintit, cu harul Sfântului Duh. Dar de ce vrei să mă omori dacă nu mă convertesc la islam? Ai în slujba ta atâţia creştini pe care nu-i obligi să-şi schimbe credinţa. Cu toţii recunosc stăpânirea ta, care ţi-a fost dată de Dumnezeu, şi se supun cârmuirii tale. La fel fac şi eu. Însă musulman nu mă fac. Creştin m-am născut şi creştin o să mor. Nici ameninţările, nici promisiunile tale nu mă vor face să mă lepăd de iubitul meu Iisus. N-am nimic altceva de zis.

Măcelul soldaţilor

Emirul s-a întors spre slugile sale.
– Poate că nu ştie, le-a spus, cât de înfricoşătoare este moartea. Scoateţi-l afară şi înjunghiaţi-i în faţa lui pe toţi soldaţii săi! Va rămâne viu doar cel ce va trece în legea noastră.
Peste puţin, Gobron stătea între soldaţii lui. Ostaşii arabi, cu săbiile în mâini, îi întrebau pe rând dacă vor să treacă la islam. Şi după răspunsul lor negativ îi decapitau fără şovăială. Nici unul n-a arătat laşitate, nici unul nu s-a lepădat de credinţa lui, nici unul nu L-a trădat pe Mântuitorul nostru. Au căzut eroic toţi cei o sută treizeci şi trei, mărturisindu-L pe Hristos şi anatemizându-l pe Mahomed.
Când măcelul s-a sfârşit, priveliştea era cutremurătoare: trupurile şi capetele mucenicilor se aflau împrăştiate la pământ, scăldate în sânge. Între ei stătea neînfricoşat iubitorul de Dumnezeu – Gobron, stropit şi el de sângele tovarăşilor săi, înroşit din cap până-n picioare. Totuşi pe buze îi înflorise un zâmbet îngeresc, care arăta o fericire nemărginită. Moartea mucenicească a tovarăşilor săi de luptă nu numai că nu-l înspăimântase, ci dimpotrivă, îl entuziasmase şi-l întărise.

„Credincios până la moarte“

L-au adus iarăşi în faţa emirului, care a reînceput pe deoparte să-i făgăduiască bunătăţi şi pe de altă parte să-l ameninţe. Văzând însă că nu reuşea nimic prin asta, a ordonat să fie scos afară şi să fie lovit cu sabia pe grumaz, pentru a-l speria.
I-au legat mâinile la spate şi l-au târât în curte. După ce l-au silit să îngenuncheze, l-au lovit uşor cu sabia pe grumaz de două ori. Dintr-o rană uşoară, provocată de a doua lovitură, a început să curgă sânge. Mucenicul a reuşit să-şi elibereze mâna dreaptă şi s-o ducă la gât. A luat puţin sânge pe deget, şi-a făcut cu el cruce pe frunte şi a strigat:
– Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit pe mine, cel nevrednic, să dobândesc comoara muceniciei! Arată-mi, Doamne, mila Ta! Preadulce Iisuse, sălbăticia şi viclenia acestui tiran necredincios nu-mi vor împiedica calea spre cer. Vin lângă Tine!
L-au legat din nou cu mâinile la spate şi l-au dus pentru ultima dată în faţa emirului. Chipul îi strălucea de bucurie cerească. Semnul crucii făcut pe frunte lumina minunat. Câţiva creştini aflaţi acolo aproape au văzut o cunună luminoasă pe capul lui. În felul acesta au înţeles că deja fusese cinstit şi slăvit de către Mântuitorul Hristos, pentru Care-şi vărsa sângele.
Acum emirul nu-i mai promitea cinstiri şi bogăţie.
– Ori te faci musulman, ori mori! i-a zis scurt.
– Fă orice vrei, a răspuns sfântul. Sunt creştin şi niciodată nu mă voi lepăda de Hristos.
– Răbdarea mea s-a terminat! a strigat cu furie Abul Kasim. Luaţi-l şi tăiaţi-i capul!
Călăii s-au grăbit să împlinească porunca lui. L-au târât pe mucenic în curte şi l-au decapitat acolo, între trupurile însângerate ale tovarăşilor săi de luptă. Era ziua de 17 noiembrie 920.
Cinstitele trupuri au fost puse într-o groapă comună. Multe nopţi o lumină cerească strălucea deasupra gropii, unde mulţi creştini bolnavi veneau şi-şi regăseau sănătatea.
Biserica din Georgia n-a întârziat să-i aşeze pe cei o sută treizeci şi patru de mucenici iubitori de Hristos în ceata Sfinţilor, stabilind prăznuirea pomenirii lor pe 17 noiembrie, ziua adormirii lor.

XIII. SFÂNTUL MUCENIC SALVA ŞI CEI O SUTĂ DE MII DE MUCENICI

Viteaz conducător de oşti

Sfântul mucenic al lui Hristos, Salva, se trăgea dintr-un neam de prinţi. Era înzestrat cu multe virtuţi, dar mai ales se distingea prin marea lui vitejie. De aceea Sfânta împărăteasă Thamar cea Mare (1184–1212) l-a ridicat la rangul de general şi l-a numit conducător al regiunii Ahalţihe, cu sediul în oraşul cu acelaşi nume. Ca subadministrator al regiunii l-a pus pe fratele lui, Ioan, vestit şi el pentru acţiunile sale.
Salva a fost conducătorul oştilor georgiene în războiul împotriva sultanului Ruknaldin, avându-i ca ofiţeri pe fratele său, Ioan, şi pe prinţul Zaharia Mhargeli. Prin iscusinţa sa, în 1203 şi-a condus armata spre o izbândă triumfătoare la Basiani, datorită căreia Georgia a cunoscut o pace lungă şi lipsită de tulburări.
După adormirea împărătesei Thamar, în 1212 pe tron a urcat fiul ei, Gheorghe, care a murit foarte de tânăr, la vârsta de 29 de ani, în 1223. Întrucât fiii lui erau minori, cârmuirea împărăţiei a fost luată de sora sa, Rusudan († 1247).
În vremea Rusudanei, care nu avea iscusinţa administrativă şi celelalte însuşiri ale mamei sale, în funcţiile publice, politice şi militare, au fost aşezaţi curteni linguşitori care nu erau vrednici de rangurile lor. Astfel ţara a început să decadă. Doar în sud-vestul ei, în regiunea Ahalţihe, fraţii Salva şi Ioan conduceau cu înţelepciune.

Atacul perşilor

În epoca aceea, şahul Persiei, Gealaladin (1220–1231), a fost silit de nenumăratele hoarde mongole ale lui Gingis Han să-şi lase împărăţia şi să se deplaseze spre Armenia împreună cu familia, cu bogăţiile, cu mulţime de popor şi cu armată mare. După ce a jefuit şi a pustiit regiunile sud-estice ale Armeniei, a atacat bogatele oraşe Dvin şi Ani, care erau conduse de familia prinţilor Margeli. Numai după ce aceste oraşe au fost trecute prin foc şi sabie, în 1225 împărăteasa Rusudan a hotărât să trimită împotriva asediatorilor trupe armate conduse de atabek-ul22 (Atabek: rang al Selgiukonilor (ata = părinte, bek = prinţ), pe care îl purta dascălul şi sfetnicul moştenitorului tronului în vremea când acesta era copil. Rangul acesta a fost adoptat de diferite împărăţii (Georgia, Azerbaidjan, Mongolia etc).) Ioan Margeli, om îngâmfat şi lipsit de conştiinţă, care prin purtarea lui trădătoare, cum vom vedea mai jos, a devenit pricina înfrângerii georgienilor.

Înfrângerea şi luarea în robie

Oştile georgiene au ajuns în regiunea Garnisi, aproape de ţinuturile Armeniei, şi acolo şi-au aşezat tabăra. Perşii se aflau deja acolo. Atabek-ul Ioan şi-a împărţit oastea pe regimente, aşezându-le în poziţie de război. Salva şi fratele lui erau conducătorii trupelor care urmau să se arunce primele în luptă. Şi într-adevăr, îndată ce s-a dat ordinul, ostaşii mucenicului purtător de biruinţă s-au aruncat ca leii asupra duşmanilor.
A început o luptă dură şi încrâncenată. Salva şi fratele lui luptau eroic în prima linie. Izbânda înclina de partea georgienilor. Însă pe neaşteptate purtarea trădătoare a atabek-ului a schimbat biruinţa în înfrângere. Ce-a făcut acesta?
În vreme ce, după planul de dinaintea luptei, trebuia ca la puţin timp după atacul lui Salva asupra oştilor duşmane să arunce şi acela în luptă grosul trupelor sale, a rămas nepăsător la distanţă, urmărind bătălia ca un simplu spectator. Trimiţând soli la el, Salva i-a cerut de trei ori întăriri, pentru că vedea că puţinii lui ostaşi nu mai puteau rezista mult în faţa nenumăratelor armate ale perşilor. Însă atabek-ul îi asculta nepăsător pe trimişi şi nu acţiona în nici un fel.
Atitudinea aceasta a atabek-ului constituie o enigmă pentru istorici. Unii o atribuie laşităţii, alţii – invidiei pe care o avea faţă de Salva pentru vitejia lui, iar alţii – încercării de răzbunare asupra împărătesei Rusudan, cu care atabek-ul avea neînţelegeri personale. În orice caz, urmarea este că în ceasul cel mai greu al luptei Salva şi fratele lui, Ioan, au rămas neajutaţi. Aşadar inevitabil, în ciuda izbânzii pe care o avuseseră la început, au cedat în faţa numărului mare al trupelor vrăjmaşe. Cei doi eroi, nedumeriţi în legătură cu purtarea conducătorului lor, au preferat să cadă vitejeşte pe câmpul de luptă decât să se dea bătuţi şi să fie fugăriţi într-un mod laş. Rândurile ostaşilor lor se răriseră deja. Bătălia era crâncenă. Fiecare soldat georgian, înconjurat de perşi, se lupta cu bărbăţie, înainte de a fi străpuns de sabia acelora. În ceasul în care Ioan a căzut mort, calul rănit al lui Salva l-a aruncat pe acesta la pământ. Războinicul se afla pe jos fără coif şi cu sabia frântă. Perşii s-au aruncat asupra lui şi l-au luat în robie.
Georgienii care supravieţuiseră, rămaşi de-acum fără conducător, s-au retras în dezordine.
Nici în acest de pe urmă ceas atabek-ul n-a luat nici o măsură. Le-a poruncit trupelor rămase să se retragă odată cu oamenii lui Salva. Înaintarea oştilor persane, după izbânda lor, a fost fulgerătoare. Pustiind ţara odată cu trecerea lor, s-au îndreptat spre Tbilisi.

„Nu mă lepăd de Hristos“

Între timp, viteazul Salva a fost dus în tabăra perşilor şi a apărut în faţa şahului. Acela, auzind de obârşia lui împărătească şi de nespusa lui vitejie, nu numai că l-a primit cu respect şi cinste, dar i-a dăruit şi o moşie în oraşul Ardabani, ca să trăiască cât se poate de decent.
După un an, şahul l-a chemat pe Salva şi i-a cerut cu hotărâre să-şi schimbe credinţa.
– Dacă te faci musulman, te voi înălţa în ranguri înalte şi-ţi voi dărui bogăţii nenumărate, i-a făgăduit.
– Nu-mi cere, împărate, să-mi las credinţa mea. Nici nu vreau să aud. Şi toate câte îmi fagăduieşti le nesocotesc dacă pentru asta va trebui să mă lepăd de Dumnezeul strămoşilor şi al patriei mele, adevăratul Dumnezeu şi făcătorul lumii. Pentru Hristos mă lepăd de toate, însă pentru nimic nu mă lepăd de Hristos.
Şahul s-a aprins de mânie. Un semn de-al lui era de ajuns pentru a-l trimite la moarte pe neînfricatul mărturisitor al Domnului. Dar s-a abţinut, sperând că până la urmă va reuşi să-l convingă.
– Salva, l-a sfătuit cu politeţe prefăcută, fie-ţi milă de vitejia şi de tinereţile tale. Cugetă la chinurile îngrozitoare şi la moartea amarnică ce te aşteaptă dacă nu te lepezi de Hristosul tău. Gândeşte-te şi la bunătăţile care te aşteaptă dacă mărturiseşti islamul. Spre binele tău, aşadar, primeşte adevărata noastră credinţă şi leapădă-te de rătăcirea ta.
Salva n-a răspuns imediat. A tăcut şi a zâmbit o vreme. Apoi a spus liniştit şi cu statornicie:
– Află o dată pentru totdeauna, şahule al Gealaladinului, că mărturisesc doar credinţa în Una şi cea de o fiinţă Treime, nimic altceva. Şi pricepe că nici bunătăţile pământeşti nu mă încântă, nici chinurile nu mă înfricoşează. Îmi fagăduieşti slavă? Eu doresc doar slava cerească, aproape de Preaslăvitul meu Dumnezeu. Îmi fagăduieşti comori? O singură comoară doresc, fericirea veşnică a împărăţiei cerurilor. Fă-mi, aşadar, ce voieşti. Ai putere asupra trupului meu, dar n-ai putere asupra sufletului meu. Mă vei tortura? Mă vei arunca în foc? Dar în mine arde un foc şi mai puternic, aprins de Dumnezeul-om, Hristos. Sunt pregătit pentru toate.

Mucenicia

Şahul, înfuriat de purtarea neîngăduită a lui Salva, a poruncit să fie dezbrăcat şi bătut cu sălbăticie.
Călăii l-au luat, i-au sfâşiat hainele şi l-au lăsat complet dezbrăcat. Apoi au început să-l bată fără milă cu nişte beţe groase, să-l lovească cu picioarele şi să-l târască pe jos.
Mucenicul, răbdând loviturile fără să scoată cel mai mic geamăt, pentru a-şi face curaj îşi zicea:
– Bucură-te, Salva, căci odată cu hainele te-ai lepădat şi de „omul cel vechi, stricat de patima păcatului“. Dumnezeul cel fără de păcat, Salva, a fost dezbrăcat, lovit şi a murit pe cruce pentru tine. Mori şi tu, păcătosul, acum, pentru El, câştigând astfel viaţa cea fără de sfârşit. Atâţia răufăcători îndură moartea pentru câştiguri materiale şi stricăcioase; tu n-o vei îndura pentru un câştig duhovnicesc şi nestricăcios? Pentru împăraţii pământeşti, care te-au cinstit aici pe pământ, erai gata să-ţi jertfeşti viaţa; pentru Împăratul ceresc, care te va cinsti veşnic, n-o vei jertfi?…
Însă peste puţin timp, atletul lui Hristos nu mai putea să şoptească nici un cuvânt. Oasele i se zdrobeau sub loviturile sălbatice ale călăilor. Era pe jumătate mort atunci când Gealaladin a poruncit să fie aruncat într-o celulă mizerabilă. Închis acolo, în anul 1227 fericitul Salva şi-a încredinţat sfinţitul său suflet în mâinile Domnului, după ce păzise cu vitejie credinţa lui până la sfârşit.

Cucerirea Tbilisului

Armata persană se apropia deja de Tbilisi. În faţa pericolului, împărăteasa Rusudan a părăsit oraşul şi s-a refugiat în fortăreaţa Istimerad, la Kartala, lăsând pentru apărarea capitalei o oaste puternică condusă de Memnon Boţogeli.
Gealaladin, printr-o acţiune rapidă de încercuire, a asediat Tbilisul din toate părţile. Totuşi, datorită rezistenţei eroice a apărătorilor săi n-a putut să-l cucerească, în ciuda atacurilor repetate asupra lui. Şi fără îndoială oraşul ar fi rămas necucerit, dacă nu era ajutat de perşii care locuiau în el. Aşadar ce s-a întâmplat?
În partea sud-estică a Tbilisului trăiau de mulţi ani nenumăraţi perşi, care se ocupau îndeosebi cu negustoria. Unii dintre ei, deci, s-au înţeles pe ascuns cu Gealaladin să deschidă la o anumită oră una din porţile de sud-est ale cetăţii, cea numită Gagis-Kari. Pe poarta aceea aveau să intre ostaşii în oraş pentru a-l supune. Planul lor a fost încununat de un succes deplin. Astfel, într-o dimineaţă, uimiţi şi înspăimântaţi, locuitorii capitalei au văzut drumurile pline cu războinici perşi. Oastea cetăţii, avându-l conducător pe Memnon, s-a aruncat asupra lor fără întârziere. Au început lupte crâncene pe străzile oraşului. Duşmanii se băteau cu turbare corp la corp. Vitejia încrâncenată a georgienilor era incredibilă. Memnon secera cu sabia lui capetele duşmanilor. Însă la un moment dat, în învălmăşeala cumplită, i-a căzut coiful. Atunci unul dintre perşi i-a aruncat o suliţă în cap şi l-a ucis.
Georgienii, pierzându-l pe viteazul lor conducător, şi-au pierdut şi moralul. S-au înspăimântat şi s-au descurajat. Astfel vrăjmaşii n-au întârziat să-i zdrobească, după care au trecut oraşul prin foc şi sabie. Nenumăraţi creştini – bărbaţi, femei şi copii – au fost înjunghiaţi, iar o sută de mii au fost luaţi prizonieri. Toate clădirile au fost jefuite şi toate bisericile pângărite, înainte de a fi distruse şi pustiite. Într-un timp foarte scurt, acolo unde odinioară se întindea un oraş frumos şi viu, nu mai existau decât ruine, fum şi cadavre. Aşa cum din Ierusalim nu rămăsese nimic în urma distrugerii sale de către romani în anul 70 d.H., la fel se întâmplase acum şi la Tbilisi. Cu toate acestea, fortăreaţa Nisan, aflată în partea de sus a oraşului, se afla încă în mâinile georgienilor şi avea o oaste puternică. Împărăteasa, care între timp plecase din Istimerat în Kutaisi, când a aflat de nenorocirea care lovise capitala, a trimis poruncă oştii din Nisa, prin fratele lui Memnon, să părăsească fortăreaţa. Astfel, şi aceasta a căzut degrabă în mâinile duşmanilor. Gealaladin, stăpân de-acum peste tot oraşul, a ordonat să fie dărâmată turla bisericii Sfântului Sio şi în locul ei să fie pus cortul său. Când porunca i-a fost împlinită, a urcat acolo pentru a privi cu desfătare ruinele Tbilisiului.

O sută de mii de mucenici

Dar izbânda lui nu era deplină – aşa credea –, dacă nu schimba credinţa tuturor robilor săi creştini. Şi ce-a făcut?
Mai întâi a poruncit să fie scoase din biserică icoanele Domnului şi ale Maicii Domnului şi să fie aşezate în mijlocul unui pod care uneşte malurile râului Kir. Apoi a pus soldaţi înarmaţi cu săbii la cele două capete ale podului. Iar la urmă a pus un bărbat cu voce puternică să-i anunţe pe prizonierii care erau adunaţi acolo hotărârea lui:
– Marele nostru împărat vă porunceşte să vă lepădaţi de Hristosul vostru şi să primiţi credinţa noastră. Pentru a dovedi convertirea voastră trebuie să scuipaţi şi să călcaţi în picioare aceste icoane. Dacă veţi face aşa, veţi fi eliberaţi imediat şi veţi primi ca răsplată daruri bogate. Dar dacă, dimpotrivă, nu veţi asculta, veţi fi înjunghiaţi de săbiile tăioase pe care le vedeţi în mâinile ostaşilor şi aruncaţi în râu.
Gealaladin era sigur că vor asculta de porunca lui, pentru a nu-şi pierde vieţile. Dar a greşit. Nu ştia că credinţa în Hristos a poporului georgian era atât de mare, încât nu putea fi biruită nici de moarte. Astfel, când l-au auzit pe crainic, cei o sută de mii de prizonieri creştini – bărbaţi, femei, bătrâni, tineri, episcopi, preoţi şi monahi –, într-un cuget şi într-un glas au hotărât să-şi ofere trupurile lor ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu (Romani 12, 1). Se bucurau, desigur, atât pentru că vor mărturisi credinţa lor în faţa barbarilor, pecetluind mărturisirea cu propriul lor sânge, cât şi pentru faptul că vor scăpa grabnic de chinurile trecătoare, dobândind prin mila dumnezeiască bunurile veşnice ale împărăţiei cereşti. Răspunsul pe care l-au dat şahului a fost limpede:
– Noi, cu harul Domnului, suntem creştini. Această sfântă credinţă am învăţat-o şi ne-a fost predanisită de strămoşii noştri. Mărturisim deci în faţa voastră că noi credem în Sfânta Treime. Acum, desigur, întrucât am călcat poruncile Lui şi am nesocotit legea Sa, pe bună dreptate a îngăduit distrugerea ţării noastre şi înrobirea de către voi, vrăjmaşii noştri necredincioşi. Însă orice am păţi, nu ne vom lepăda de adevăratul nostru Dumnezeu şi nu vom necinsti sfintele Lui icoane. Pentru curăţirea noastră de păcatele pe care le-am săvârşit în viaţa pământească, suntem gata să murim muceniceşte. Să nu credeţi, necredincioşilor, că frica de moarte sau darurile voastre bogate ne vor putea despărţi de iubirea lui Hristos. Nici unul dintre noi nu se va lepăda de Acesta! Nici unul dintre noi nu va scuipa şi nu va călca în picioare sfintele icoane! Iată capetele noastre! Tăiaţi-le, pentru a ne înfăţişa înaintea Domnului.
Şi, ridicând mâinile la cer, au încheiat printr-o scurtă rugăciune:
– Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, întăreşte-ne şi primeşte în mâinile Tale sufletele noastre!
Soldaţii au început să-i ducă în faţa icoanelor. Unul câte unul, apropiindu-se, în loc să le scuipe, se închinau la ele cu evlavie. În aceeaşi clipă li se tăiau capetele, care erau aruncate împreună cu trupurile în apele râului Kir, care curgea pe sub pod. În felul acesta, într-o singură zi cei o sută de mii de prizonieri georgieni au fost ucişi!

Un bătrân…

Se spune că un bătrân cărunt, atunci când se apropia de icoane şi era îndemnat de perşi să le scuipe, a căzut în genunchi şi a spus:
– Dar cum e cu putinţă să scuip sfintele icoane ale Domnului meu şi ale Preacuratei Maicii Sale? Dumnezeul meu, iartă-mă! Maica Domnului meu, îndură-te de mine!
Cu aceste cuvinte a căzut peste icoana Maicii Domnului şi şi-a dat sufletul. Cu toate acestea, călăii cei severi i-au decapitat chiar şi trupul său mort, înainte de a-l arunca în râu.

… şi un tânăr

Când a venit rândul unui tânăr preafrumos, chiar şi perşilor celor reci la inimă le părea rău de moartea sa. S-au străduit, aşadar, vreme îndelungată să-l convingă că trebuie să se supună, fie şi prefăcându-se, poruncii şahului.
– Iată! i-au spus la un moment dat. Nu scuipa icoanele. Scuipă lângă ele. Asta e de-ajuns pentru a-ţi salva viaţa.
Şi tânărul, înfricoşat, a scuipat în stânga icoanelor. Îndată perşii, aplaudând şi mândrindu-se, l-au luat deoparte şi au început să-l îmbrăţişeze şi să-i spună vorbe de laudă şi să-l felicite. Dar deodată acela, ca şi când s-ar fi trezit dintr-o ameţeală, a zis:
– Dumnezeul meu, ce-am făcut? E cu putinţă să nu mărturisesc împreună cu fraţii mei? E cu putinţă să mă lepăd de Tine şi să-l urmez pe blestematul Mahomed? Voi fi singurul care scapă de moarte în felul acesta ruşinos? Nu! Nu mă voi despărţi de ceilalţi creştini. Vin lângă Tine, Doamne!
Printr-o mişcare bruscă a scăpat din mâinile perşilor, a alergat la sfintele icoane, a îngenuncheat în faţa lor şi, plângând amarnic, a strigat:
– Împărăteasa cerurilor! Ia-mă pe mine, fiul cel risipitor, sub acoperământul tău!
În clipa aceea şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Călăii i-au decapitat trupul mort şi l-au aruncat în apele repezi ale râului, aşa cum făcuseră mai înainte şi cu trupul bătrânului.
Astfel, nici unul dintre cei o sută de mii de prizonieri georgieni nu s-a lepădat de Domnul. Toţi au fost înjunghiaţi de voie, ca nişte oi credincioase bunului lor Păstor.

Cele ce au urmat

După cum scrie un cronicar din epoca aceea, cineva putea trece de pe o parte pe cealaltă a râului fără să-şi ude picioarele, călcând pe trupurile Sfinţilor Mucenici. Iar apele râului au rămas înroşite de sângele creştinilor vreme de două săptămâni.
Crâncenul Gealaladin a urmărit mucenicia prizonierilor din turla catedralei Sfântului Sio, unde-şi întinsese cortul. Iar când şi ultimul mucenic fusese ucis, seara târziu, o lumină cerească în formă de stâlp a coborât deasupra podului, luminând întreaga regiune, şi în acelaşi timp un cutremur puternic a dărâmat cortul şahului din vârful bisericii.
De atunci podul acela s-a numit „Podul celor o sută de mii de mucenici ai Tbilisului“ sau „Podul mucenicilor“.

XIV. SFÂNTA MARE MUCENIŢĂ KETEVAN

Împărăteasa înţeleaptă

Sfânta mare muceniţă Ketevan, această podoabă strălucitoare a Bisericii şi a tronului Georgiei, se trăgea din neamul împărătesc al Bagrationilor. Era fiica lui Asotan şi nepoata împăratului Kartalei, Constantin al III-lea (1469–1505).
În anii copilăriei şi ai tinereţii s-a ocupat cu studiul Sfintelor Scripturi. Evlavioşii ei părinţi o creşteau creştineşte întru învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6, 4), şi astfel creşterea ei trupească era însoţită de sporirea duhovnicească. Curăţia şi cuminţenia, înţelepciunea şi cumpătarea erau principalele ei însuşiri. Buzele sale blânde zi şi noapte Îl lăudau şi-L slăveau pe Dumnezeu. Îi mângâia pe cei întristaţi, îi slujea pe neputincioşi, îi ajuta pe săraci.
Când a ajuns la vârsta maturităţii, părinţii au dat-o de soţie lui David, succesor al împăratului Kahetei, Alexandru al II-lea (1577–1605). Şi acesta îşi avea obârşia în neamul Bagrationilor. Era falnic şi viteaz, dar iute la mânie, iubitor de putere şi aspru. Căsătoria s-a sărbătorit cu mare fală, aşa cum se cuvine feţelor împărăteşti. Dumnezeu le-a dăruit un copil, pe Teimuraz, care mai târziu, ca împărat al Kahetei, a zdrobit jugul perşilor, a redeschis bisericile şi s-a distins ca orator şi poet. Ambiţiosul David a vrut să urce prea devreme pe tronul tatălui său. Exploatând ura pe care o nutreau căpeteniile împotriva tatălui său, din pricina felului despotic cu care conducea ţara, i-a îndemnat să-l întemniţeze şi să-l urce pe tron chiar pe el. David însă nu avea calităţi de conducător. De aceea împărăţia era cârmuită cu înţelepciune de cinstita Ketevan. Aceasta, într-un timp foarte scurt, a adus pacea şi ordinea în împărăţie, a zidit biserici, a întemeiat spitale, a organizat cantine pentru săraci şi a întărit ţara împotriva duşmanilor din exterior.

Prinţul lepădător de credinţă

David, după ce a rămas şase luni pe tronul împărătesc, a murit. Gheorghe, cel de-al patrulea fiu al împăratului Alexandru, era foarte tânăr, şi de aceea conducerea a fost preluată din nou de bătrânul lui tată.
Între timp, Ketevan, odată cu pierderea soţului ei, l-a pierdut şi pe fiul său, care a fost trimis rob la curtea perşilor. A lăsat, aşadar, toate grijile lumeşti, a aflat mângâiere în singurătate şi s-a dedat studiului şi rugăciunii. Dar s-a întâmplat şi o altă nenorocire. Şahul Persiei, Abas I (1586–1628), când a fost înştiinţat de moartea lui David, a trimis să fie chemat la curte şi al doilea fiu al lui Alexandru, Constantin.
Constantin trăia ca rob la curtea perşilor din perioada şahului Tahmasp I (1524–1576) şi devenise mahomedan. Abas îl numise administrator al oraşului Sirvan şi al regiunilor înconjurătoare. Iar acela, pentru a urca într-un rang mai înalt, s-a instalat la Ispahan, pe atunci capitala statului persan, şi aflat la curte trăia o viaţă păgână.

Ucigător de tată şi de frate

Aşadar Abas, care cunoştea viaţa pe care o ducea Constantin şi de care nu s-ar fi putut lipsi, l-a chemat şi i-a spus:
– Mergi fără întârziere la Kaheta, omoară-l pe tatăl şi pe fratele tău Gheorghe, urcă pe tronul împărătesc şi străduieşte-te pe orice cale să-i faci pe cetăţenii tăi mahomedani.
Şahul ura împărăţia Kahetei, deoarece Hercule, al treilea fiu al împăratului Alexandru, avusese neînţelegeri cu familia lui şi fugise la Constantinopol, cerând refugiu la curtea sultanului. La fel de mult ura însă şi împărăţia Kartalei, fiindcă în anul 1534 împăratul ei, Luarsab I, se lepădase de legătura lui cu şahul Tahmasp I. Acum, aşadar, era prilejul potrivit pentru a supune ambele împărăţii, lucru ce l-ar fi uşurat în războiul împotriva Turciei. Se temea, de altfel, ca nu cumva Georgia să se alăture Rusiei.
După această poruncă, Constantin l-a înştiinţat pe tatăl lui că ar vrea să-l vadă şi a pornit cu armată mare spre Kaheta. Alexandru, plin de bucurie şi nebănuind nimic, s-a dus în oraşul Bazar – acolo urma să se întâlnească cu Constantin – împreună cu fiul său cel mic, Gheorghe, şi cu mai mulţi însoţitori.
Constantin i-a strâns în braţe pe tatăl şi pe fratele lui, le-a oferit daruri bogate, veşminte de aur şi alte asemenea lucruri, trimise de şah, şi le-a aşezat o masă încărcată cu bucate alese. Însă în spatele tuturor acestora le pregătea moartea.
Aşadar într-o zi, pe când erau cu toţii împreună, Constantin le-a spus:
– Vreau să vă aduc la cunoştinţă o poruncă a şahului. Însă acest lucru trebuie să se facă în secret. Porunciţi deci să iasă toţi afară.
Şi într-adevăr, au plecat toţi în afară de trei colaboratori devotaţi ai lui Alexandru – Korţiba, Avel şi episcopul Rustav. Atunci soldaţii lui Constantin, care urmăreau pe furiş dintr-o ascunzătoare, s-au aruncat cu săbiile asupra lor şi i-au ucis. După aceea, ucigătorul de tată şi de frate, care i-a întrecut în sălbăticie pe Cain şi pe fraţii preabunului Iosif, a încărcat cadavrele pe cămile şi i le-a trimis lui Ketevan.
Aceea a fost rănită în inimă de această nenorocire. Georgienii, după ce i-au jelit multă vreme, i-au înmormântat cu mare cinste în catedrala oraşului Alaverdi.

Înfrângerea şi moartea ucigaşului

Constantin voia să adauge crimei sale şi o fărădelege, s-o ia de soţie pe cinstita Ketevan, pentru că, după legea mahomedană, un bărbat se poate căsători cu văduva fratelui său. A trimis, aşadar, oameni şi i-a cerut sfinţita ei mână, cu făgăduinţa că o va face iarăşi împărăteasă. Şi a ameninţat-o că, dacă nu vrea de bunăvoie, va folosi forţa.
La auzul acestei veşti înfricoşătoare, Ketevan cea iubitoare de Dumnezeu s-a tulburat. Hotărâse să rămână mireasa Mirelui nemuritor, precum Ana, fiica lui Fanuel (cf. Luca 2, 36–37). Aşadar le-a spus solilor lui Constantin:
– Să nu îndrăznească nici măcar să se întâlnească cu mine acest mizerabil ucigaş de tată şi frate! Nu-i ajung crimele pe care le-a săvârşit?
Îndată înţeleapta femeie le-a vădit căpeteniilor Kahetei planurile mârşave pe care Constantin le urzea împotriva ei şi împotriva ţării lor. Şi a adăugat că, dacă n-o vor apăra de această necinste, se va întoarce la familia ei. Aceia într-un glas i-au jurat credinţă şi devotament până la moarte. Au făcut sfat şi au hotărât să acţioneze cât mai curând cu putinţă. Căpeteniile cele viteze au înarmat imediat oastea şi au pornit asupra ucigaşului.
Constantin, când a auzit că armatele georgiene se apropie, a alergat la ghicitori. De la ele a aflat că va fi învins, şi de aceea n-a vrut să se lupte cu ei. S-a gândit să se refugieze în oraşul Bazar, însă era prea târziu. Singura cale rămasă era să se lupte.
Cele două armate stăteau faţă în faţă. Căpeteniile georgienilor, David, Tamaz şi Bebur, au dat semnalul şi soldaţii s-au aruncat cu furie neîmblânzită asupra perşilor. Căpeteniile l-au înconjurat pe Constantin, l-au străpuns cu suliţele, l-au aruncat de pe cal şi i-au tăiat capul. Georgienii i-au fugărit pe perşi departe, până ce i-au ucis pe toţi.
Biruitorii s-au întors în ţara lor mulţumindu-I lui Dumnezeu. Capul tăiat al lui Constantin i l-au dus împărătesei lor. Ketevan, după ce a plâns cu amar pentru trupul şi sufletul ucigaşului, a dat poruncă să fie îngropat.

Noul împărat

Pentru o perioadă de timp, împărăţia Kaheta s-a liniştit de ameninţarea persană. Ketevan, singura persoană care rămăsese în casa împărătească, a luat iarăşi puterea în mâini. Stătea la palat, în oraşul Gremi, şi de acolo conducea ţara. Însă slăbiciunea ei femeiască o îngreuna să săvârşească îndatoririle împărăteşti. De altfel, dorinţa sa era să se retragă de la conducerea ţării şi să se dedice slujirii lui Dumnezeu. Din păcate, singurul supravieţuitor din neamul ei împărătesc era fiul său, Teimuraz, luat rob la curtea perşilor. Înţeleapta Ketevan i-a trimis atunci şahului Abas un convoi măreţ cu daruri bogate şi cu următoarea scrisoare: „Preaînalte stăpân, trimite-mi-l, te rog, înapoi pe fiul meu, Teimuraz. Am neapărată nevoie de el pentru conducerea Kahetei. Dacă nu-mi împlineşti dorinţa, împărăţia mea te va renega şi i se va supune sultanului“.
Şahul, îndată ce a citit epistola, l-a pregătit pe tânărul prinţ şi l-a trimis mamei sale împreună cu daruri bogate. Băiatul avea atunci cam şaisprezece ani. În ciuda vârstei sale tinere şi a şederii îndelungate la palatul perşilor, îşi păstrase dreapta credinţă. Şahul nu voia să-l facă mahomedan cu forţa, ca să nu stârnească furia georgienilor.
În oraşul Gremi, Ketevan şi tot poporul l-au primit pe Teimuraz cu bucurie negrăită, slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu.
Foarte curând împărăteasa i-a predat fiului ei administrarea ţării.
– Dragul meu copil, i-a spus, eu acum voi lăsa grijile lumeşti. Dacă e nevoie, te voi ajuta, până ce vei căpăta oarecare experienţă. Vreau de-acum să mă retrag din lume şi să mă îngrijesc doar de sufletul meu.
În catedrala Sfintei Nina a avut loc încoronarea şi ungerea noului împărat Teimuraz I. Puţin mai târziu s-a săvârşit căsătoria lui cu prinţesa Ana, fiica domnitorului Mamia I, de la care a dobândit doi fii, Leon şi Alexandru, şi o fiică, Tinatin.

A doua căsătorie a împăratului

În anul 1610, după naşterea lui Tinatin, împărăteasa a murit. Atunci şahul Abas l-a chemat lângă el pe Teimuraz, chipurile pentru a-l găzdui şi odihni. Când acesta a ajuns în Ispahan, a fost primit cu mari ceremonii. Însă în spatele acestora şahul pregătea distrugerea Kahetei.
– Am cerut de la împăratul Kartalei, Luarsab, i-a spus Abas lui Teimuraz, să-mi dea de soţie pe una din cele două surori ale lui. Îi voi cere ca pe cealaltă s-o iei tu, pentru credinţa şi dragostea ce mi-o porţi. În felul acesta vom deveni rude şi vom întemeia pacea între noi.
– Asta nu e cu putinţă, stăpâne, a răspuns Teimuraz. Sora lui Luarsab îmi este rudă apropiată şi religia mea nu-mi îngăduie o asemenea căsătorie.
Şahul a stăruit. Voia ca prin fărădelegea aceasta să făurească legătură de rudenie între ei şi să-l silească pe Teimuraz să se facă mahomedan. Dar nu i-a spus pe care dintre cele două surori i-o va da. El a ales-o pe cea mai mică, Elena, care era mai frumoasă, lăsându-i-o lui Teimuraz pe cea mai mare, Huaresan.
Tânărul împărat s-a gândit că refuzul lui ar avea urmări neplăcute pentru Georgia. A fost nevoit, aşadar, să accepte. A mers la Kaheta şi puţin mai târziu, în anul 1612, a luat-o de soţie pe Huaresan, fără să-şi închipuie viclenia şahului. Nunta s-a săvârşit în oraşul Gremi, cu mare fast. Pe Elena şahul a luat-o şi a făcut-o cu forţa mahomedană, dându-i numele Fatman-Sultan-Begum.

Ameninţarea persană

În perioada aceea la Kartala împărăţea tânărul şi evlaviosul Luarsab al II-lea, care mai târziu a fost torturat şi în cele din urmă ucis de către şahul Abas, pentru credinţa lui în Hristos. Acesta l-a îndepărtat de la curtea lui pe vicleanul Saakage, precum şi pe socrul său, domnitorul Nugzar. Atunci aceia s-au refugiat la curtea şahului, cerând protecţie şi răzbunare. Au fost primiţi cu multă fală şi aşezaţi în poziţii de onoare.
Sosirea celor doi georgieni i-a dat şahului un nou prilej de a interveni în ţara lor. Într-o zi, aşadar, le-a spus:
– Pe sora lui Luarsab, pe care doream s-o iau de soţie, mi-a luat-o Teimuraz. Trebuie să-mi apăr onoarea.
Astfel, în anul 1615, a pornit cu oaste mare împotriva Georgiei, avându-l cu el şi pe cei doi trădători. A ajuns în Albania şi a făcut popas în oraşul Gagea. Acolo l-a întrebat pe Saakage:
– Ce obicei aveţi în ţara voastră? Ce face un bărbat când cineva îi răpeşte nevasta?
– Dacă are putere, îl omoară pe făptaş şi-i ia averea, a răspuns acela, pentru a-l mulţumi pe şah.
– Eu, aşadar, sunt victima unei astfel de răpiri.
Pe motivul acestei calomnii, Abas s-a pornit împotriva Kahetei.

Robia

Locuitorii l-au înconjurat degrabă pe împărat şi au început să-l roage fierbinte:
– Trimite-o pe mama ta şi pe fiul tău, Alexandru, ca să-l liniştească pe şah. Altfel ne va distruge!
Împăratul a înştiinţat-o cu lacrimi în ochi pe mama sa despre rugămintea poporului.
– Fiul meu, a răspuns ea, ştii foarte bine de câte ori m-am jertfit pentru binele poporului. Acum însă orice legătură cu şahul este nefolositoare. Nimic nu va potoli furia lui împotriva noastră.
Dar sfaturile ei nu puteau fi înţelese de georgienii deznădăjduiţi. Au venit, aşadar, s-o roage şi s-o convingă.
Ieromonahul Gheorghe, care a fost de faţă în acele tragice momente, scria: „Toţi locuitorii Kahetei jeleau cu suspine în faţa împărătesei şi-i spuneau: «Du-te, maica noastră, şi izbăveşte-ne de la pieire»“.
Astfel, la presiunea poporului, Ketevan l-a luat pe nepotul ei, Alexandru, şi însoţiţi de prinţul Nadar Geordage a pornit, la sfârşitul anului 1615, spre Gagea. S-a înfăţişat cu multe daruri în faţa şahului, care a primit-o cu cinste. Însă pe când discutau, i-a spus arătând spre Alexandru:
– Nu cumva doar acestui copil îi sunt unchi şi dascăl? Teimuraz trebuie să mi-l trimită şi pe fiul său cel mare, Leon. Iar eu îi voi creşte pe aceşti doi copii aşa cum se cuvine unor prinţi.
Ketevan l-a înştiinţat pe fiul ei despre noua cerinţă a lui Abas. Însă totodată i-a transmis pe o cale secretă sfatul de a nu-l trimite şahului pe succesorul său.
Împăratul a aflat vestea cu groază. El nu voia să-l trimită pe fiul său, dar căpeteniile şi poporul l-au rugat cu lacrimi:
– Tu însuţi n-ai fost acolo de două ori? Nu te-a cinstit şahul? Nu ţi-a oferit daruri? De ce nu vrei să-l trimiţi pe Leon? Vrei ca ţara să fie distrusă? Fii sigur că copilul nu va păţi nici un rău.
Vrând-nevrând, Teimuraz a fost nevoit în cele din urmă să-şi trimită fiul, însoţit de căpetenia curţii, David-Aslan.
Crâncenul şah n-a fost mulţumit nici de sosirea moştenitorului. A cerut să vină însuşi împăratul. „Ştiu, i-a spus, cât de devotat eşti, de vreme ce ai jertfit-o pe mama şi pe copiii tăi. Vino acum şi tu, pentru a te bucura de darurile mele, iar după aceea te vei întoarce în liniştita ta împărăţie“.
Când a citit scrisoarea, Teimuraz nu ştia ce să facă de amărăciune şi păreri de rău. O pierduse pe scumpa lui mamă şi pe copiii săi. Se simţea singur şi pustiit.
Căpeteniile l-au sfătuit să meargă şi el la curtea şahului. Însă acela a refuzat stăruitor.
Între timp i s-a întâmplat o nouă nenorocire: şahul i-a răpit-o – nu se ştie cum şi când – pe scumpa lui fiică Tinatin, singura lui mângâiere. Arhiepiscopul Antonie I notează în memoriile sale că mama lui, împărăteasa Elisabeta, o ţinea minte pe Tinatin, care era atunci văduvă şi bătrână. Spune, de asemenea, că a luat-o Abas de soţie şi după aceea i-a dat-o lui Zaal, satrapul Loristanului.

Distrugerea Kahetei

Mersul evenimentelor prevestea de-acum făţiş nenorocirea care urma să se abată asupra poporului şi Bisericii din Georgia. Într-adevăr, după cum scrie istoricul armean Arakil, şahul a pornit cu oşti nenumărate împotriva Kahetei. Armatele lui au intrat în ţară şi au început distrugerea. Au înjunghiat bătrâni, prunci, clerici şi monahi. Au necinstit femei. Au profanat morminte ale sfinţilor. Au pângărit sfinte biserici. Au dat foc oraşelor şi satelor. Nenumăraţi georgieni au fost luaţi robi în Persia. Teimuraz, singur şi neajutat, s-a refugiat la curtea împăratului Imeretului, Gheorghe al II-lea. Împărăteasa Ketevan, aflând despre nenorocire, s-a îndurerat şi întristat peste măsură. Dar în cele din urmă a căzut şi ea victimă şahului. Mucenicia ei este scrisă în versuri de fiul său, Teimuraz, şi de alţi poeţi georgieni, de către istoricul armean Arakil şi de către unii latini.

Ketevan în temniţă

După ce moştenitorul Leon s-a dus la curtea şahului, acela a trimis-o pe împărăteasă şi pe nepoţii ei la Siraz. Şi i-a poruncit căpeteniei de acolo, Beglar-Bek, să-i închidă în temniţă şi să-i supravegheze aspru. Iar el, după ce a terminat de distrus Kaheta şi Kartala, s-a întors la Ispahan. Ketevan era deja de cinci ani în temniţă, când în 1620 i-au luat nepoţii, singura ei mângâiere, şi i-au trimis la Abas, care i-a făcut eunuci. Leon n-a suportat chinurile şi a murit. Alexandru a supravieţuit şi a ajuns la adânci bătrâneţi. Eroica împărăteasă presimţea grabnicul ei sfârşit şi chinurile îngrozitoare care o aşteptau, avea însă credinţă şi nădejde în Dumnezeu. Se asemăna în răbdare lui Iov şi în înţelepciune lui Tobie. Nimic nu putea s-o zdruncine, nici presiunile cumplite, nici îndepărtarea nepoţilor ei, care o chinuia mai mult decât întunecata temniţă. A îndurat cu nădejde purtarea urâtă a curtenilor perşi. A refuzat cu statornicie propunerile viclene ale şahului, care îi făgăduia s-o facă împărăteasă a statului persan. Nu dădea nici o importanţă celor care o rugau să-i fie milă de viaţa ei şi o îndemnau să rostească măcar un singur cuvânt hulitor împotriva lui Hristos, pentru a se izbăvi. A rămas devotată Mirelui ei ceresc până în ultimul moment. A mărturisit credinţa ortodoxă şi şi-a vărsat pentru aceasta, cum vom vedea, sângele său. În temniţă a rămas zece ani. Transformase un loc de acolo într-o mică bisericuţă, unde duhovnicul ei, Gheorghe, săvârşea Sfânta Liturghie. Cu post, rugăciune, priveghere şi mătănii se nevoia şi îşi pregătea sufletul pentru mucenicie. Dar şi în puţinele ei ceasuri de somn folosea în loc de pernă o piatră.

Stăruinţă în credinţă

Într-o zi veni un trimis al lui Abas şi-i spuse:
– Şahul îţi porunceşte pentru ultima dată: ori te vei lepăda de Hristosul tău şi te vei face mahomedană, ori vei muri în chinuri groaznice. Iată, călăii sunt afară şi aşteaptă…
Iar ea, care credea că suferinţele din vremea de acum nu au nici o însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi (Romani 8, 18), a răspuns:
– Nimic nu mă va despărţi de iubirea lui Hristos; nici chinurile, nici necazurile, nici prigonirile, nici strâmtorările, nici primejdiile, nici moartea mucenicească.
– Fie-ţi milă de viaţa ta, a continuat trimisul. Adu-ţi aminte de înalta ta obârşie şi leapădă-te de Hristos, căci dacă nu, şahul va porunci să-ţi fie sfâşiat trupul.
Sfânta şi-a făcut cruce şi a spus cu hotărâre:
– Este cu neputinţă să mă lepăd de credinţa mea. Prefer moartea.
Apoi a mai cerut puţină vreme. Trimisul a lăsat-o singură. A intrat atunci în mica ei biserică, a îngenuncheat şi a început să se roage cu lacrimi fierbinţi:
– Dumnezeul meu cel Unul întru Treime nevăzut şi negrăit! Tu cu porunca Ta muţi munţii din loc şi cutremuri temeliile lumii. Indienii, grecii, israeliţii, romanii şi toate popoarele pământului trăiesc sub acoperământul Tău. Te rog, Stăpâne Doamne, trimite-l pe îngerul Tău şi izbăveşte-mi sufletul de înfricoşătoarele vămi ale văzduhului. Deschide-i miresei Tale porţile împărăţiei cereşti şi aşează-mă în ceata Sfinţilor Tăi Mucenici. Doamne, păcatele mele sunt nenumărate. Nimeni n-a păcătuit mai mult decât mine. Tu ştii bine acest lucru, căci la Tine, Atotştiitorul, nu există nimic ascuns. Vindecă rănile sufletului meu şi, când se vor descoperi cele ascunse ale inimii mele, izbăveşte-mă. Dăruieşte-i fiului meu, Teimuraz, biruinţă împotriva vrăjmaşilor şi celor care mă vor pomeni veşnică fericire. Şi tu, Preasfântă şi Preacurată Maică a lui Dumnezeu, care ai rămas fecioară până la adormirea ta, miluieşte-mă pe mine, roaba ta, care crede în pronia Fiului tău.
După ce a terminat rugăciunea, s-a împărtăşit din mâinile preotului şi a luat putere pentru mucenicie.
– Hristoase al meu, a zis, nu-mi îngădui mie, roabei Tale, să mă lepăd de Tine! Nu mă da în mâinile diavolului!
Apoi şi-a făcut semnul crucii şi le-a spus fără teamă călăilor care deja o înconjuraseră:
– Faceţi orice vreţi. Sunt gata pentru toate.

Mucenicia

Îndată aceia au luat-o şi au târât-o până în piaţă. Au aprins un cuptor şi au aruncat în foc o mulţime de fiare – uneltele torturii. Priveliştea provoca groază. Administratorul oraşului n-a putut vedea aceasta şi a plecat întristat. Iar slugile sfintei plângeau nemângâiate şi îşi smulgeau părul. Aceea, văzându-le într-o asemenea stare, le ruga să-i urmeze pilda şi, în felul acesta, să plece toate împreună la ceruri. Călăii le-au adus pe slujbaşe aproape de cuptor. Atunci acelea s-au înspăimântat şi s-au lepădat de Hristos. Şi au început s-o roage şi pe împărăteasă să facă la fel, ca să nu încerce durerile cumplite ale fiarelor înroşite în foc. Ea însă a rămas neclintită în hotărârea sa.
Îi venise acum rândul preotului şi duhovnicului ei, Gheorghe. Călăii l-au dus în piaţă. Flăcările se înălţau ameninţătoare, iar fiarele înroşite erau gata să încerce credinţa atletului lui Hristos.
Preotul s-a apropiat. L-a cuprins groaza. Părea că se clatină. Atunci s-a auzit puternic vocea sfintei:
– De ce tremuri ca o frunză? Crezi că vei trăi veşnic pe pământ? Mai bine să plecăm cât mai curând din această lume. De ce ţi-e frică de torturi? Ai uitat ce-a pătimit Domnul de la iudei? Dacă ne facem părtaşi patimilor Sale, vom deveni şi părtaşi ai Învierii Lui.
Auzind aceste cuvinte, părintele Gheorghe s-a întărit. Dar şi slujbaşele care se lepădaseră de Hristos L-au mărturisit iarăşi. Călăii, fără să piardă timpul, i-au ucis pe preot şi pe slujbaşe, dăruindu-le cununa muceniciei.
După aceea s-au apropiat de sfântă. În zadar i-a rugat să-i acopere puţin goliciunea. Nu-i dădeau nici o importanţă.
Au luat-o cu forţa, au atârnat-o de un copac şi i-au legat mâinile cu sfori, în formă de cruce. Apoi au scos din foc un cuţit înroşit. La vederea acestei privelişti înfricoşătoare, sfânta a zis:
– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
Călăii au început să-i taie sânii, până ce n-au mai rămas nimic din ei. Cu acelaşi cuţit i-au tăiat bucăţi din carnea de pe mâini.
Scoţând apoi din foc nişte unelte cu mânere lungi, ardeau rănile, precum şi toate membrele Sfintei. Îndată ce uneltele atingeau trupul ei, ieşea un fum gros.
Şi ca şi când acestea nu erau de ajuns, au coborât-o din copac şi au întins-o pe o grămadă de cuie pe care abia le scoseseră din cuptor. Apoi au luat nişte lopeţi de fier, le-au umplut cu alte cuie înroşite şi le-au pus peste trupul ei, apăsându-le cu putere. Peste puţin trupul său a devenit în întregime o rană. Bucăţi de carne cădeau pe jos, iar sângele curgea şuvoi.
Dar călăii nu-şi săvârşiseră încă lucrarea lor cumplită. Au scos din foc câteva ţepuşe atât de fierbinţi încât aruncau scântei. Cu acestea au început să sfâşie pieptul şi spatele Sfintei. Pe unde treceau ţepuşele, trupul era ars imediat. Astfel, nici o părticică din trupul ei n-a rămas nerănit. Mucenicia sa însă nu se terminase.
Călăii, după cum notează în versurile sale episcopul Ruisei, Nicolae, au scos din cuptor un lanţ înroşit. Deşi istovită, împărăteasa a reuşit să-şi facă semnul crucii şi să şoptească:
– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Călăii i-au legat lanţul în jurul mijlocului, provocându-i o durere nesuferită. Apoi au luat o lopată înroşită.
– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, a şoptit din nou Ketevan.
Au atins lopata pe fruntea şi pe gâtul ei. Un fum des i-a ieşit pe gură, pe nas şi pe urechi. Şi pe când se pregătea să-şi încredinţeze sufletul în mâinile lui Hristos, călăii au început ultima tortură.
Au luat o oală de fier, au băgat-o în foc şi au aşteptat să se înroşească bine. Apoi au luat-o şi au adus-o lângă muceniţă. Ea, arsă deja pe tot trupul, a şoptit pentru ultima oară:
– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
În vreme ce cratiţa înroşită i-a acoperit capul sfintei şi i-a atins umerii, arzându-i carnea şi părul, fum gros s-a înălţat din nou. În aceeaşi clipă viteaza muceniţă şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Hristos, pentru a primi cununa neveştejită a biruinţei, în veşnica Lui împărăţie. Era ziua de 13 septembrie 1624.
În felul acesta s-a săvârşit Sfânta Mare Muceniţă Ketevan şi a ajuns la limanul liniştit al raiului, unde se roagă neîncetat Domnului pentru poporul ortodox.

Semne şi minuni

Îndată ce sufletul ei a plecat spre sălaşurile dumnezeieşti, cerul a arătat biruinţa sa într-un mod suprafiresc: trei stâlpi de foc au coborât peste trupul ei, luminându-l minunat. Şi fiindcă mulţime de lume a început să se adune în piaţă, pentru a vedea minunea, şahul a poruncit ca trupul să fie aruncat într-o baltă, unde se scurgeau resturile din oraş. Dar lumina cerească a urmat acelaşi drum. Noaptea târziu câţiva creştini evlavioşi au scos din balta murdară trupul cel multpreţuit de ei, l-au aşezat într-un sicriu şi l-au îngropat cu cinste.
Sfânta Ketevan a primit de la Domnul harisma facerii de minuni. Nenumărate au fost minunile care s-au săvârşit la mormântul ei.

Sfintele moaşte

După un an, mormântul său a fost deschis, dar trupul mucenicesc nu era acolo. După cum a scris împăratul Teimuraz, câţiva monahi latini, care se aflau la curtea perşilor, i-au cerut şahului sfintele moaşte în schimbul a o sută douăzeci de mii de ruble. Însă şahul a refuzat. Nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Atunci monahii au început să-l caute în secret. După o străduinţă stăruitoare au descoperit mormântul sfintei, au scos moaştele din el, le-au ascuns şi aşteptau prilejul cel mai bun pentru a fugi cu ele.
S-au gândit însă că cel mai bine era să se adreseze fiului sfintei, Teimuraz, care, la şapte luni după distrugerea Kahetei, a preluat din nou conducerea ţării sale. L-au înştiinţat, aşadar, că-i vor dărui craniul şi mâna dreaptă din sfintele moaşte ale lui Ketevan. Au făcut asta pentru a câştiga bunăvoinţa lui şi, ca urmare, să le fie îngăduit să se instaleze în Georgia. Împăratul, îndată ce a auzit vestea, a ieşit cu arhiepiscopul Zaharia, cu preoţimea şi cu tot poporul, în cântări şi miresme de tămâie, pentru a întâmpina moaştele mamei sale. Bucuria şi emoţia tuturor era negrăită. Peste puţin timp, împărăteasa, mijlocitoarea lor la tronul lui Dumnezeu, avea să se afle între ei.
Primirea s-a făcut cu mare strălucire. Poporul a urmat cu evlavie sfintele moaşte până la catedrala Sfântului Gheorghe Purtătorul de Biruinţă, aflată în oraşul Alaverdi. Acolo au săvârşit slujba cuvenită şi, după ce s-au închinat, le-au aşezat sub sfânta masă, pentru a ocroti biserica şi întreaga ţară. Între timp, monahii latini au aşezat pe ascuns restul moaştelor într-un chivot preţios şi le-au trimis la Roma, la cimitirul apostolului Petru, unde odihnesc până astăzi. Cinstitul craniu şi mâna dreaptă a Sfintei au început să facă minuni. Mulţi bolnavi alergau cu credinţă la sfintele moaşte şi îşi redobândeau sănătatea. Evenimentul acesta l-a făcut pe arhiepiscopul Zaharia, ca întâi-stătător al Bisericii din Georgia, s-o aşeze pe împărăteasa muceniţă în ceata Sfinţilor. Şi a stabilit ca pomenirea ei să fie prăznuită la data de 13 septembrie.
Până astăzi Biserica Georgiei o cinsteşte cu strălucire în fiecare an pe Sfânta Mare Muceniţă Ketevan şi o imploră să mijlocească pentru toţi creştinii la Domnul nostru Iisus Hristos, „căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor“.

O, luceafărul Bisericii ivirilor,
Sfântă preaostenitoare,
Mare Muceniţă şi împărăteasă Ketevan!
Luminează sufletul meu
cel întunecat de multe păcate.
O, mireasma Raiului,
podoaba şi mândria ivirilor!
Întăreşte-mă cu mijlocirile tale,
călăuzeşte-mă cu rugăciunile tale.
O, maică blândă,
fă-mă locuitor al Ierusalimului ceresc!
Potirul durerii mele alină-l
cu mângâierea ta cerească.
Primeşte, bucuria sufletului meu,
lumina ochilor mei,
Primeşte această smerită cântare!

XV. CEI ŞASE MII DE SFINŢI MUCENICI

Tebaida Georgiei

Sfântul David Garengeli, ucenicul părintelui nostru purtător de Dumnezeu – Ioan Zedazneli, a întemeiat în pustia Garengi faimoasa „Tebaidă a Georgiei“, adică un lăcaş monahal în care vieţuiau mii de suflete, cuib de virtute şi sfinţenie, care a luminat cu făclia lui duhovnicească întreaga ţară a ivirilor, din secolul al VI-lea şi până la începutul secolului al XVII-lea. Atunci acest far strălucitor al ortodoxiei georgiene a fost distrus de către perşi, cum vom vedea în continuare. Sfântul David a întemeiat pe coasta unui munte din Garengi o mică mănăstire, iar mai târziu, ucenicii lui au ridicat alte unsprezece mănăstiri. Cea mai frumoasă şi mai mare dintre acestea a fost afierosită Învierii lui Hristos. Falnica ei biserică şi trapeza spaţioasă, cu mese şi scaune de piatră, se păstrează până astăzi şi sunt împodobite cu minunate fresce bizantine.
Mai sus de mănăstire, în vârful muntelui, se află o bisericuţă cu turla asemenea Sfântului Mormânt al Domnului. Acolo se adună în fiecare an, în seara Sâmbetei Mari, mii de părinţi ai Tebaidei georgiene, pentru a sărbători împreună „Preacinstitele Paşti“ şi pentru a participa la slujba Învierii.

„Înjunghiaţi-i!“

În anul 1615, cumplitul şah al Persiei, Abas I (1586–1628), a atacat Georgia cu oaste mare, pustiind ţara şi înjunghiindu-i pe locuitorii ei. După ce s-a săturat de sânge creştin, l-a luat în robie pe evlaviosul împărat al Kartalei, Luarsab al II-lea, care mai târziu a mucenicit pentru credinţa lui în Hristos.
La puţină vreme după campania lui biruitoare, şahul a plecat la vânătoare în stepele din Karaiah, mai jos de Tebaida georgiană. Aşadar noaptea, pe când stătea întins în cortul lui, a văzut în depărtare, pe o coamă de munte, nenumărate flăcări mici care se mişcau. Erau monahii din Garengi, care sărbătoreau Paştele şi făceau litanie în jurul micii biserici, ţinând în mâini lumânări aprinse şi psalmodiind cu bucurie „Hristos a Înviat…“.
– Ce făclii sunt acelea pe munte? i-a întrebat Abas pe cei din garda lui.
– Sunt monahii din Garengi, care-şi sărbătoresc Paştele, au răspuns aceia.
– Ce? a murmurat ca o fiară înfometată şahul. Există încă monahi vii? Eu credeam că soldaţii mei i-au ucis pe toţi. Ascultaţi-mă, până mâine dimineaţă nu trebuie să mai trăiască nici unul dintre ei. Înjunghiaţi-i! Aţi auzit? Înjunghiaţi-i pe toţi! După aceea dărâmaţi din temelii bisericile şi chiliile lor şi toate clădirile care există acolo!
Câţiva din oamenii lui au îndrăznit să-l roage:
– Fie-ţi milă de ei, preaînalte! Nu deranjează pe nimeni. Ba dimpotrivă, tuturor soldaţilor obosiţi le dau hrană şi apă. Şi apoi, nu ne porunceşte Mahomed să avem milă faţă de asemenea oameni ai rugăciunii?
– Cum îndrăzniţi să comentaţi? a strigat Abas ieşit din fire. Se va face cum am spus! Altfel…
Nu s-a mai auzit vreo altă împotrivire. Cine ar fi vrut să-şi piardă capul? Stăpânul lor cel cu suflet sălbatic – o ştiau bine – nu vorbea de două ori. Astfel, în scurt timp, un regiment a pornit spre mănăstirea Învierii Domnului.

Prevestire îngerească

Între timp, înainte de a începe utrenia de Paşti, un înger al lui Dumnezeu i s-a înfăţişat ieromonahului Arsenie, egumenul mănăstirii Învierii Domnului, şi i-a spus:
– Hristos vă cheamă pe toţi în lăcaşurile Lui cereşti. În seara aceasta vă vor secera săbiile perşilor! Cine vrea să-şi salveze viaţa, să fugă să se ascundă. Cui nu-i e frică de moarte va fi înjunghiat, dar Domnul îl va încununa. Asta să le spui părinţilor care s-au adunat aici.
Şi după aceste vorbe îngerul s-a făcut nevăzut.
Părintele Arsenie, cu inima întristată, a căzut pe gânduri. Cum să le spună fraţilor, care au venit să prăznuiască strălucitoarea Înviere, că vor găsi moarte amară provocată de săbiile mahomedanilor?…
La un moment dat în chilia lui a intrat monahul care-l slujea. Văzându-l nemişcat, cu faţa palidă din pricina durerii sufleteşti, s-a tulburat rău.
– Ce ai, părinte? l-a întrebat ducându-se lângă el. Nu cumva eşti bolnav?
– Ah, fiule!… Nu…
– Atunci ce se întâmplă?…
Părintele a rămas tăcut vreme de câteva minute. Apoi a oftat adânc.
– Îngerul lui Dumnezeu mi s-a arătat cu puţin înainte, a zis cu o voce abia auzită. M-a înştiinţat că toţi părinţii care sunt aici sunt chemaţi la cina cerească a lui Hristos. În seara asta vor fi înjunghiaţi de către perşi. Mi-a poruncit să-i anunţ. Cine vrea să-şi salveze viaţa, mi-a spus, este liber să plece; cine nu, va muri. Nu ştiu, aşadar, ce să fac. Fraţii au venit să prăznuiască Paştele, iar eu să le spun că vor muri în chip îngrozitor? Şovăi…
– Nu şovăi, părinte! a zis monahul. Domnul ne cheamă. E cu putinţă să nu mergem lângă El? Cred că nu se va găsi nici un frate care să nu dorească o asemenea ieşire mucenicească din viaţa pământească. Vădeşte-le deci fără teamă părinţilor mesajul îngerului. Neîndoielnic te vor asculta cu bucurie şi se vor pregăti cu bunăvoinţă pentru întâlnirea cu Hristos. Peste puţin toţi monahii ştiau ce urma să li se întâmple. Şi toţi, de la cel mai tânăr şi până la cel mai vârstnic, s-au pregătit să-şi bea potirul amar al morţii, care le-a şi adus dulcea veşnicie. Doar doi fraţi începători s-au împuţinat la suflet şi s-au hotărât să plece. Au trecut de valea împădurită şi de mănăstirea Sfântului David şi au ajuns pe un munte.

Mucenicia de înviere

La mănăstirea Învierii Domnului a început slujba pascală. Părinţii, după ce au urcat pe munte şi au făcut obişnuita litanie în jurul micului paraclis, au coborât iarăşi la mănăstire pentru a săvârşi utrenia şi Sfânta Liturghie în biserică.
Deodată, cu puţin înainte de sfârşitul Liturghiei, de afară s-au auzit tobele şi trâmbiţele perşilor. Egumenul a ieşit imediat din biserică, s-a apropiat de căpetenia regimentului şi a căzut cu ochii în lacrimi la picioarele lui.
– În numele lui Dumnezeu, l-a implorat, lăsaţi-ne să terminăm Sfânta Liturghie şi după aceea faceţi ce vreţi cu noi!
Au respectat lacrimile părintelui şi i-au împlinit rugămintea. Astfel, părinţii – şase mii erau toţi – s-au împărtăşit plângând, „pentru iertarea păcatelor şi pentru dobândirea vieţii veşnice“. După aceea şi-au pus mantiile şi l-au urmat pe egumen, care mergea înainte ţinând în mâini toiagul şi sfânta cruce.
Părintele Arsenie s-a apropiat de căpetenie, l-a privit în ochi şi i-a spus:
– Acum suntem pregătiţi şi, după cum vezi, neînarmaţi. Fă ceea ce ţi-au poruncit! Pe împăratul tău nu-l cinstim. Legea profetului vostru n-o primim. Preferăm să murim decât să ne supunem vouă şi să mărturisim credinţa voastră. Iată, deci, îţi ofer capul meu!
A arătat spre monahii care erau în spatele lui şi a adăugat:
– Şi aceştia vor sta cu bucurie în faţa săbiei tale.
Nici nu terminase bine, când o lovitură fulgerătoare de sabie a făcut ca să i se rostogolească capul la picioare. Îndată, ca la un semnal, soldaţii s-au aruncat fără milă asupra părinţilor şi i-au înjunghiat pe toţi. Le-au tăiat trupurile în bucăţi, lăsându-le ca hrană sălbăticiunilor pustiei.
După măcel, s-au apucat să jefuiască şi să distrugă mănăstirea. În continuare, încheindu-şi ticăloasa lor lucrare, au pustiit toate chiliile din Garengi.
Acest sfârşit trist l-a avut, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Tebaida Georgiei, care aproape de zece secole fusese centrul mărturisirii ortodoxe şi al trăirii ascetice din ţinutul acela.
Cerul a încredinţat slăvirea ce se cuvine celor şase mii de Sfinţi Mucenici. Peste trupurile lor tăiate în bucăţi au stat vreme de trei nopţi trei stâlpi de foc care luminau toată regiunea precum şi nenumărate cununi de trandafiri care răspândeau miresme negrăite.

Înjunghierea fraţilor

Între timp, cei doi fraţi care fugiseră în noaptea întunecoasă înaintau în grabă şi discutau în şoaptă despre mucenicia părinţilor. Când au ajuns în munte, unul din ei s-a întors deodată către celălalt şi i-a spus:
– Unde mergem?… De ce fugim?… Am lăsat lumea şi am venit în pustie. Iar acum suntem ca nişte câini care se întorc să-şi lingă vărsătura. Trebuia să rămânem la mănăstire şi să murim împreună cu părinţii noştri. Ce-o să facem cu această viaţă amară şi nestatornică?
– Să mergem înapoi, frate! a zis atunci şi celălalt. Să mergem să mărturisim şi noi, ca să trăim veşnic în împărăţia Părintelui nostru ceresc.
În clipa aceea au văzut cei trei stâlpi de foc, care coborau din cer deasupra trupurilor Sfinţilor Mucenici, făcând ca noaptea întunecoasă să se asemene cu o zi însorită. Au văzut şi cununile de trandafiri care acopereau mănăstirea. Au observat însă că două dintre ele au rămas foarte sus.
– Sunt ale noastre! au strigat într-un glas şi au început să alerge ca nişte cerbi către mănăstire.
Au coborât în valea împădurită şi au ajuns la drumul care despărţea mănăstirile Sfântul David şi Sfântul Dodo, vizavi de chilia Sfântului Iacob. Aici i-au întâlnit pe soldaţii care aveau în mâini săbii pline de sânge.
– În Hristos credem şi mărturisim că Acela este adevăratul nostru Dumnezeu şi Mântuitor! au strigat cu îndrăzneală când au ajuns în faţa lor. Blestemat să fie Mahomed şi legea lui!
Perşii s-au aruncat asupra lor urlând ca nişte lupi. I-au înjunghiat şi i-au tăiat în bucăţi, aşa cum făcuseră mai înainte cu ceilalţi părinţi, şi le-au lăsat trupurile acolo, să le mănânce fiarele pădurii.

Semnul trandafirilor

Dumnezeu, care-i slăveşte pe sfinţii Săi, n-a lăsat lipsit de semne nici acest loc de mucenicie. Aşadar, în mijlocul drumului pustiu şi mărăcinos unde muceniciseră cei doi fraţi de mănăstire a sădit mai târziu un trandafir preafrumos. Până în ziua de astăzi se află acolo această floare trimisă de Dumnezeu. În fiecare iarnă turmele de oi ale tătarilor nomazi care trec prin Garengi o mănâncă până la rădăcină. Iar primăvara răsare din nou şi înverzeşte în pustietatea cea seacă. Înfloreşte din mai până la sfârşitul lui iunie. Trandafirii roşii şi înmiresmaţi care înfloresc sunt înzestraţi de Dumnezeu cu putere tămăduitoare. Mulţi credincioşi îi culeg şi se izbăvesc de bolile lor, cu mijlocirile Sfinţilor Mucenici. În zilele de după Paşti, trandafirii sângerii împodobesc întreaga regiune, şi desigur cele două mănăstiri din apropiere. De atunci până astăzi nici o altă floare nu mai există acolo. Şi nimeni niciodată n-a reuşit, oricât s-a străduit, să sădească un alt trandafir din altoiul celui sădit de Dumnezeu. Astfel, acesta rămâne unic, aducând aminte odată cu trecerea veacurilor de minunata mucenicie a celor doi fraţi de mănăstire.

Moaştele izvorâtoare de mir

Mai târziu, împăratul Georgiei, Artsil al II-lea, adunând cu evlavie moaştele mucenicilor, le-a aşezat într-un mormânt mare, săpat în zidul de stâncă al altarului unui paraclis al mănăstirii Învierii, care de atunci s-a numit „Moţameti“, adică Mucenicească. Din moaşte a început să izvorască mir înmiresmat şi făcător de minuni, care curge şi în ziua de astăzi, adeverind sfârşitul plăcut lui Dumnezeu al părinţilor iubitori de Hristos. Astfel, fraţii de la mănăstirile Sfântul David şi Sfântul Dodo, care mai târziu au fost rezidite, i-au cerut mitropolitului Antonie I să-i canonizeze pe mucenici, lucru care s-a şi întâmplat. Curând după aceea a fost alcătuită şi slujba pentru praznicul pomenirii lor, care a fost rânduit în Marţea de după Paşti. În această zi, în fiecare an, Biserica Ortodoxă a Georgiei îi cinsteşte cum se cuvine pe cei şase mii de Sfinţi Mucenici şi-i imploră să mijlocească neîncetat la Domnul nostru Iisus Hristos pentru mult pătimitorul popor georgian.

XVI. CUVIOSUL ILARION GEORGIANUL

Fericitul stareţ Ilarion georgianul se trăgea din ţinutul Imeretiei (Georgia). S-a născut în anul 1776 în statul Losijat-Khevi din Shorapani, în jurisdicţia Cutaisei. Părinţii săi, Hanulias şi Maria Konţaveli (fii de veche familie aristocrată), erau foarte evlavioşi şi cinsteau în chip deosebit pe Marele Mucenic Gheorghe. Pentru credinţa lor Dumnezeu le-a dăruit un băiat pe care la botez l-au numit Iesei.
Când copilul a împlinit 6 ani, icrodiaconul Ştefan – frate al mamei sale şi pustnic al mănăstirii Tabakin din Georgia – l-a luat de la casa părintească şi l-a dus în sihăstria sa din munte, unde, timp de 12 ani, l-a învăţat viaţa cea după Dumnezeu.

Unchiul părintelui Ilarion

Ierodiaconul Ştefan, în lume Simeon, era de viţă nobilă şi fusese hrănit de mic cu frica de Dumnezeu şi cu cărţile Sfintelor Scripturi. Mai târziu a fost trimis la Curte şi a fost luat în slujba împărătească sub călăuzirea ighemonului Gheorghe Tsereteli care era administrator al vistieriei împărăteşti.
Noul mediu de la Curte nu l-a împiedicat pe Simeon să ducă o viaţă aspră şi înfrânată. Se ruga continuu şi urmărea să se întâlnească cu oameni duhovniceşti, cu care se sfătuia. Deoarece toţi curtenii îl stimau mult, nu era uşor să se elibereze de slujba împărătească, aşa încât să poată, fără împrăştiere, să urmeze viaţa monahală pe care o dorea în chip arzător. Când a primit cinstirea de sutaş, cu mijlocirea protectorului său, Tsereteli, a fost dezlegat de înaltele responsabilităţi. Dobândind râvnita libertate, a aruncat îndată de pe sine ţinuta militară şi, dispreţuind slava cea lumească, a intrat în mănăstirea Tabakin pentru a-I sluji lui Dumnezeu. După trei ani de încercări la diferite ascultări, a fost tuns călugăr cu numele de Simeon. În acel timp păstorea mănăstirea Arhimandritul Gherman, bărbat virtuos şi cu experienţă. Cu rugăciunea sa şi cu harul Domnului, care din belşug sălăşluia într-însul, deschidea cerurile pentru a cădea ploaia şi îi tămăduia pe cei bolnavi. În timpul utreniei obişnuia să citească singur canoanele sfinţilor, în vreme ce, deseori, ochii i se transformau în două izvoare de lacrimi. După ce Ştefan a trăit trei ani ca monah, a fost hirotonit diacon de Mitropolitul Cutaisei – Dositei, şi în curând i-a descoperit părintelui Gherman dorinţa sa veche de a trăi ca anahoret. Părintele Gherman, care în timpul îndelungatei sale şederi la Ierusalim şi în Sinai, în insulele Mării Egee şi în Sfântul Munte văzuse cu ochi experimentat mulţi pustnici, se îngrijea cu orice chip să-l întoarcă de la dorinţa sa, pentru a nu cădea în cursa satanică a rătăcirii. Când a înţeles însă că tânărul ierodiacon era foarte statornic a fost de acord, după ce mai înainte l-a încercat în felurite ascultări pentru alţi trei ani de zile. A trăit, deci, părintele Ştefan în mănăstire nouă ani. După încercare, egumenul Gherman a făcut sinaxă cu bătrânii mănăstirii, la care l-a chemat şi pe el. L-a întrebat despre dorinţa sa şi a primit iarăşi acelaşi răspuns hotărât. Atunci membrii sinaxei au cerut să afle în ce loc vrea să pustnicească. Obişnuit de mic să se predea pe sine voii lui Dumnezeu şi hotărârilor celor mai mari, i-a lăsat pe bătrâni să hotărască despre aceasta. După sfatul lor, a hotărât să meargă la 6 kilometri depărtare de mănăstire, într-un munte împădurit, unde mai demult trăiseră mulţi pustnici.
Începutul vieţii pustniceşti era legat iarăşi cu încercări ce au ţinut cinci ani. În primul an părintele Ştefan a avut următoarea rânduială: lua, plecând pe munte după Sfânta Liturghie, apă şi legume. Toată ziua muncea singur: deschidea drumul, despădurea, iar seara se întorcea în mănăstire. În aceeaşi vreme şi-a făcut şi coliba din trunchiuri de copaci. Pentru anul următor a luat binecuvântare să rămână singur în colibă noaptea şi să se întoarcă în mănăstire la ceasul utreniei, rămânând cu părinţii până la vecernie. În cel de-al treilea an putea să-şi cultive grădina şi să rămână în pustie două zile, iar în cea de-a treia trebuia să vină în mănăstire. În cel de-al patrulea an, patru nopţi pe săptămână rămânea în coliba sa pustnicească, vinerea însă se întorcea în mănăstire şi rămânea aici până duminică. În cel de-al cincilea an al încercării era obligat să rămână în mănăstire doar de sâmbăta până duminica.
Când, cu ajutorul harului dumnezeiesc, s-a întărit în nevoinţă, bătrânii i-au dat binecuvântare pentru desăvârşita pustnicie, neclintirea dorinţei sale. Trei ani a trăit în deplină tăcere, apoi l-a cuprins o râvnă dumnezeiască de a călăuzi şi pe altul în viaţa pustiei. După o îndelungată cugetare a mers în satul Losiat-Hevi, la sora sa Maria Konţaveli, şi le-a propus, ei şi soţului acesteia, să-l dăruiască pe fiul lor cel întâi născut în slujba lui Dumnezeu. Părinţii au rămas nehotărâţi vreme îndelungată; când însă părintele Ştefan le-a proorocits moartea lui Iesei şi a oricărui alt copil în caz că se vor împotrivi voii lui Dumnezeu, şi-au dat cu sârguinţă copilul ce era în vârstă de numai 6 ani.
L-a luat deci stareţul pe Iesei în pustie şi timp de doisprezece ani l-a învăţat să trăiască în linişte, în înfrânare, în rugăciune şi în studiul Sfintelor Scripturi. Rareori îi îngăduia să-şi vadă părinţii sau să viziteze mănăstirea.
Pustnic de la o vârstă aşa de tânără, cel mai târziu numit „părintele Ilarion“ a cunoscut devreme răutatea demonilor, care urăsc mai mult decât orice pe pustnici, şi numai Domnul ştie ce atacuri a avut de primit din partea lor. Urătorul de bine se străduia prin diferite viclenii să-i clatine mintea şi să-l aducă la disperare. Noaptea năvăleau diavolii în chip de tâlhari, în vreme ce alteori îl strigau cu vocea mamei sale, amintindu-i astfel de casa părintească. Ziua se străduiau a-l speria luând chip de urs sau de alte fiare. Cu nevoinţe aspre şi desăvârşită însingurare au trecut astfel anii tinereţii.
Un ţăran ce fugise de la ighemonul Abasidi a venit înainte de adormirea stareţului Ştefan pentru a rămâne împreună cu ei. După trei ani de încercare a fost tuns călugăr cu numele de Lavrentie.
Mai târziu, monahul Lavrentie a mers să se închine la Sfintele Locuri, iar la Ierusalim a fost hirotonit preot. După ce a slujit destul timp la Sfântul Mormânt, cu binecuvântarea Patriarhului a plecat la Mănăstirea Iviron, unde a şi adormit.
Bătrânul Ilarion povestea despre el că era plin de simplitate şi de dragoste dumnezeiască. Părintele Benedict, care a fost prezent la adormirea sa, spunea că sfârşitul său a fost fericit, deoarece părintele Lavrentie şi-a dat sufletul lui Dumnezeu rugându-se cu mâinile ridicate asemeni unor făclii.
Presimţindu-şi sfârşitul vieţii, părintele Ştefan i-a lăsat ca poruncă părintelui Ilarion să părăsească coliba după adormirea sa, pentru a nu cădea în vreo rătăcire drăcească trăind acolo fără povăţuitor. Apoi a mers la mănăstire, i-a îmbrăţişat pentru ultima dată pe fraţi şi, întorcându-se, după o boală de puţine zile a plecat spre veşnicie.
Plecarea sa a fost o mare pierdere nu numai pentru obştea mănăstirii, ci şi pentru oamenii din ţinuturile dimprejur. Mulţi s-au lipsit de ajutorul rugăciunilor sale, de povăţuitorul şi mângâietorul lor. Nepotul şi ucenicul său spunea că părintele Ştefan era un om auster şi atâta înaintase în viaţa duhovnicească, încât i s-a dat darul dreptei socoteli. Putea să mănânce pentru multe săptămâni doar o bucată de mămăligă cu sare şi apă şi, câteodată, numai puţine legume. În primele trei zile din Postul Mare nu gusta şi nu bea nimic.
Oamenii mergeau şi-i cereau sfatul. Când vreun vizitator îl întreba despre călugărie, părintele Ştefan îi răspundea:
– Dacă vrei să urmezi viaţa monahală, mai întâi trebuie să te curăţeşti de patimi şi de plăceri. Să te curăţeşti măcar pe jumătate înainte de tundere, iar apoi să te osteneşti astfel încât să dispară cu desăvârşire orice urmă de viaţă mirenească.
După adormirea unchiului său, Iesei a mers în mănăstirea Tabakin. N-a rămas însă mult timp, deoarece avea o puternică râvnă să se ocupe de învăţătură. Auzind că în Tbilisi se deschisese o şcoală, fără a spune nimănui a plecat spre Georgia.
Trecând prin ţinutul Nikozi din eparhia Gori, deoarece îi plăcea să dea cinstire sfinţiţilor slujitori, a vrut să ia binecuvântare de la episcopul Atanasie. Noaptea l-a găzduit acest om sfânt şi l-a întrebat despre viaţa sa. Apoi – precum obişnuiau părinţii cei de demult – l-a îndemnat să se roage împreună. La sfârşit, mişcat de felul în care citise, episcopul i-a dat un sfat părintesc:
– Copilul meu, la şcoală nu vei învăţa nimic din cele ce le-ai învăţat în pustie. Întoarce-te acasă. Dumnezeu, Care te-a învăţat aceste rugăciuni, te va călăuzi – pentru rugăciunile stareţului tău – şi te va aşeza ca pe un mădular de folos în Biserica Sa şi în poporul tău.
Cu binecuvântarea acestui om al lui Dumnezeu, Iesei s-a întors în satul Losiat-Hevi, la casa părintească.
N-a rămas însă mult aici. În curând, tatăl său l-a dus la Curte, dându-l în slujba împăratului. Acesta l-a predat celui mai apropiat dintre casnicii săi, ighemonului Tsereteli, pentru a-l educa. Văzând ighemonul setea sa duhovnicească, l-a îndreptat pentru o deplină formare a sa către vrednicul arhimandrit Gherontie – în lume ighemonul Solangasvili – care trăia în Mănăstirea Dzhurshk din Georgia.
Părintele Gherontie l-a educat într-un duh călugăresc auster şi s-a străduit mai mult a-i transmite dragostea pentru rugăciune. Mai târziu părintele Ilarion spunea cu uimire că dascălul său priveghea în picioare de după amiaza până la răsăritul soarelui, cerând deci şi de la el să se roage împreună cu dânsul. Toată noaptea o petreceau cu cântări şi rugăciuni. Tânărul Iesei a trăit deci lângă dascălul său o viaţă ascetică în deplină ascultare.
Într-o iarnă, părintele Gherontie l-a însărcinat să ducă o scrisoare la un oarecare cunoscut din Cutaisa, şi l-a trimis desculţ prin zăpadă. Iesei a dus scrisoarea la adresa rânduită. Destinatarul, uimit de înfăţişarea sa exterioară, i-a dat bani pentru a-şi cumpăra încălţăminte. Când s-a întors, stareţul l-a văzut încălţat şi l-a certat aspru pentru micimea de suflet şi lipsa de răbdare.
Părintele Gherontie îl învăţa pe ucenicul său şi înfrânarea, dar nu dintr-o dată; îl ridica încet-încet din treaptă în treaptă. La început l-a obişnuit să nu mănânce nimic înainte de apusul soarelui în zilele de luni, miercuri şi vineri, iar în continuare l-a călăuzit spre postul desăvârşit. Îl mai învăţa, de asemenea, gramatică, aritmetică, caligrafie şi altele. Astfel, cu osteneli şi nevoinţe neîncetate, au trecut trei ani şi jumătate.
Părintele Gherontie a văzut că ucenicul său a înaintat repede în toate şi l-a predat din nou ighemonului Tsereteli, pentru a-şi continua studiile în lume. Ighemonul îl avea întotdeauna lângă el pe Iesei şi îl lua în toate călătoriile; după trei ani i-a încredinţat responsabilitatea veniturilor suitei sale. L-a împuternicit, de asemenea, să scrie porunci în numele lui şi i-a dat, pentru aceasta, sigiliul său personal. După doi ani, ighemonul Tsereteli l-a introdus pe Iesei la Curte. Împăratul Solomon al doilea l-a rânduit printre secretari, slujind aici doi ani şi jumătate, apoi i-a propus să se însoare şi să primească hirotonia.
În acea vreme stăpânea o mare nelinişte la palat şi printre cercurile aristocrate referitor la planurile şi la străduinţele de anexare a Imeretiei la Împărăţia Rusiei. Văzând împăratul simplitatea şi duhovnicia lui Iesei, a judecat că în atât de grele vremuri ar trebui să-i încredinţeze o oarecare responsabilitate duhovnicească.
Pe nici unul dintre oamenii din jurul său nu se putea bizui. Singurul de încredere era conducătorul armatei, ighemonul Kaihosro Tsereteli şi, împreună cu el, alţi câţiva devotaţi. Cel ce fusese econom la Curte şi credincios împăratului, Gheorghe Tsereteli, murise lăsând în urma sa multă tristeţe şi mari responsabilităţi. Nu mai exista deci nici un om cu care să împartă gândurile şi simţămintele sale. Împăratul i-a propus deci lui Iesei hirotonia pentru a-l avea ca duhovnic şi sfătuitor în problemele personale şi în treburile statului.
Iesei s-a plecat voii domnului său şi s-a căsătorit cu tânăra prinţesă Maria. După ce a rămas la casa părintească a soţiei sale doar două săptămâni, a plecat la Cutaisa unde curând a fost hirotonit diacon şi, în continuare, preot şi protoiereu al bisericii Curţii. Împăratul Solomon îl ţinea totdeauna lângă el pe părintele Iesei şi îi încredinţase sarcina de a dezlega neînţelegerile dintre ighemoni referitoare la proprietăţi. Această lucrare de împăciuire cerea mare răbdare şi pricepere şi, în acelaşi timp, îl lega pentru perioade mari, aşa încât rareori se putea întâlni cu soţia sa. Aceasta o întristă foarte mult pe Maria care, odată, a aflat că soţul ei după o călătorie la moşia ighemonului Abasidi a mers îndată la Cutaisa fără să mai treacă pe acasă. Atât de mult s-a mâhnit, încât a căzut la pat şi după şase luni de boală a murit, după ce împlinise numai doi ani de la căsătorie.

Destrămarea împărăţiei Imeretiei şi moartea lui Solomon al II-lea

(Evenimentele ce se referă la ultimele zile ale împăratului Imeretiei – care aici sunt prezentate foarte pe scurt – le-a povestit bătrânul Ilarion părintelui Gavriil georgianul şi, cu îngăduinţa acestuia, le-a transcris mai târziu părintele Pantelimon, duhovnicul Mănăstirii Russikon).
După alipirea împărăţiei Georgiei la Rusia în 1801, guvernarea rusă a început tratativele scrise cu împăratul Imeretiei pentru anexarea împărăţiei sale. Sfatul stăpânitorilor Imeretiei, deoarece nu exista urmaş la tron, a hotărât să se păstreze suveranitatea ţării până la moartea împăratului Solomon. Cele două state urmau să păstreze relaţii frăţeşti, temeinicite pe sfinte tradiţii. Protocolul Sinodului a fost trimis spre a fi citit ţarului Alexandru I.
În vreme ce hotărârile acestea fuseseră primite de toţi supuşii, altul era planul ighemonului Zurab Tsereteli. În Petrograd, unde fusese trimis de împăratul Imeretiei, orbit de bogăţie şi de slavă şi-a pus în minte însuşirea tronului.
La noua întrunire a Sfatului Imeretiei, ighemonul şi-a ascuns planul şi a propus, cu convingere, întâlnirea dintre împărat şi şeful de stat major rus Tormazov la Surami, la graniţa dintre Imeretia şi Georgia. Pentru planul acestei întâlniri se înţelesese pe ascuns cu Tormazov, spunând că, chipurile, ar exista o poruncă prin viu grai a ţarului Rusiei ce ar trebui transmisă împăratului. Prezbiterul Iesei însă a înţeles înşelăciunea şi a început, în Sfat, a-l demasca pe ighemon ca vânzător, prefăcut, iubitor de putere şi cauză a dihoniei din ţară.
Puţine zile însă mai târziu a primit vestea despre moartea soţiei şi a plecat în grabă acasă pentru a-i da sărutarea cea mai de pe urmă. Îl sfătuise însă mai întâi pe împărat să nu primească propunerea lui Tsereteli de a părăsi Cutaisa până ce nu se împlinesc cele 40 de zile de doliu pentru soţia sa; mai bine să-l aştepte să se întoarcă. Solomon însă, „târât“ de anumiţi ighemoni care i-au propus să plece, nu a urmat povaţa părintelui Iesei. Cu o suită de 300 de soldaţi a plecat către Surami şi, în continuare, la Tbilisi. N-a voit însă să meargă de acolo la Petrograd, aşa precum îi propusese Tormazov, pentru a nu contribui la lăudăroşenia ţarului Rusiei.
Travestit în cerşetor, a plecat pe ascuns cu suita sa din Tbilisi şi a mers în Akhaltisikhe, în Turcia. Paşa l-a primit cu mari cinstiri şi, în acelaşi timp, a trimis de ştire sultanului, la Constantinopol, înştiinţându-l de sosirea acestuia.
Îndată ce Mahmud a primit înscrisul şi l-a citit, a dat firman în care făgăduia împăratului Imeretiei protecţia, deplină libertate şi siguranţă până ce se va întoarce în regatul său, iar ca întreţinere – din veniturile regiunii Erzerum, unde îi propunea să locuiască. După o asemenea primire binevoitoare a sultanului, împăratul Solomon a prins curaj şi a hotărât să declare război împotriva Imeretiei cerând ca ajutor voluntari turci. Supuşii săi s-au despărţit: unii au rămas de partea sa, în vreme ce alţii i-au trimis de veste că nu-l mai primesc ca împărat. Potrivnicii s-au unit cu armata rusească, iar rezultatul luptei a fost că împăratul Solomon a fost înfrânt şi s-a întors la Erzerum.
În aceste clipe grele pentru împărat, părintele Iesei şi-a lăsat patria pentru a-i fi alături.
Solomon nici la Erzerum n-a găsit odihnă. Paşa provinciei, primind daruri de la ruşi, îi făcea tot felul de greutăţi; astfel, a plecat în Trapezunda, unde, în 1814, şi-a dat ultima suflare.

Părintele Iesei în Rusia

În mai 1814, la numai trei ani de la moartea împăratului Solomon, părintele Iesei cu restul suitei s-a întors în Imeretia. A rămas la casa părintească şi, eliberat de sarcina de duhovnic, a început să caute un loc potrivit pentru a se dedica rugăciunii. Gândea să se stabilească undeva aproape de sat sau în pustie, aproape de Mănăstirea Tabakin, unde trăise în primii ani ai tinereţii sale. Nu trecuseră însă nici şapte luni de la întoarcerea sa în ţară şi a fost chemat de împărăteasa Maria la Moscova, acolo unde fusese trimisă după plecarea împăratului Solomon, soţul ei, în Turcia. Duhovnicul soţului ei şi devotat supus al acestuia, părintele putea mai bine decât oricare altul să-i povestească despre ultimile zile ale împăratului. Credincios responsabilităţii sale, părintele Iesei n-a întârziat să se prezinte şi să o înştiinţeze pe împărăteasă de toate câte se întâmplaseră. Împărăteasa, cinstind devotamentul său către soţul ei cel răposat şi nedorind a avea ca duhovnic un străin, l-a ţinut lângă ea. Părintele Iesei avea cu el şi o bucată mare din Crucea Mântuitorului, odor personal al împăratului, pe care Maria a aşezat-o în biserica Curţii. Nu se ştie pentru ce motiv ţarul Alexandru I a voit să-l cinstească pe părintele Iesei cu vrednicia de arhiereu al capitalei; poate pentru sfatul pe care părintele îl dăduse împăratului Solomon de a se întoarce la supuşii săi credincioşi, sau pentru mijlocirea împărătesei Maria. Măreţia acestei vrednicii nu putea fi însă dorită de sufletul cel iubitor de pustie al preotului, care cu statornică râvnă căuta singurătatea. În curând, părintele Iesei a văzut în ce stare jalnică se găsea viaţa duhovnicească şi morală a curtenilor, care o influenţase şi pe împărăteasa Imeretiei cu suita ei, având ca rezultat o depărtare tot mai mare de evlavia părintească. Cu toată purtarea aspră faţă de sine, a început să observe schimbări şi în viaţa sa. Chiar şi nevrând era obligat să se supună obiceiurilor vieţii capitalei. Mânca totdeauna la mese preaîncărcate cu felurite mâncăruri, bea mult vin şi dormea pe aşternuturi pufoase. Mai mult decât acestea, a apărut şi pericolul mai grav al unei mari căderi. Părintele Iesei se distingea prin frumuseţea sa exterioară; era înalt, cu umeri largi, şi avea o prestanţă bărbătească. Frumuseţea sufletului se răsfrângea pe chipul nobil şi, fără voia sa, atrăgea privirile în jurul său. Celor evlavioşi le provoca cinstire şi respect, în vreme ce celor pătimaşi – dorinţe trupeşti. În mod deosebit îl oboseau cu „stânjenelile“ lor continue doamnele şi domnişoarele de la Curte.
Apăsat de pretutindeni, a luat hotărârea statornică de a se îndepărta, oricum, de palat. De multe ori a rugat-o pe împărăteasă să-l slobozească din greaua viaţă din capitală şi să-l trimită în ţară, dar ea nici nu voia să audă una ca aceasta.
Trei ani şi jumătate au trecut, care au fost o mare ispită pentru evlaviosul suflet al părintelui Iesei, cu mult mai mare decât pribegirea timp de şapte ani prin ţinuturi străine împreună cu împăratul Solomon. Aflându-se într-o aşa de grea situaţie, îşi afla odihna numai rugându-se Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Îşi deschidea înaintea lor sufletul întristat şi se ruga să-i împlinească dorinţa pentru o viaţă singuratică undeva, în pustie. Se ruga de asemenea, Marelui Mucenic Gheorghe, la care din tinereţe avea o deosebită evlavie şi care de multe ori în viaţă îl ajutase. În timpul acestor greutăţi, părintele Iesei a cunoscut un oarecare arhimandrit al Mănăstirii Iviron, care atunci locuia în Mănăstirea Nicolaevsk şi care, mai târziu, a mers în Sfântul Munte şi a descoperit călugărilor că părintele Iesei a fost duhovnicul Curţii. Timpul trecea şi necazurile părintelui Iesei se înmulţeau. Într-o zi, într-o discuţie sinceră cu un prieten al său credincios – foarte apropiat împărătesei Maria – i-a descoperit acestuia dorinţa sa. Prietenul său, înţelegându-i ţelul acesta plăcut lui Dumnezeu, a făgăduit să îl ajute; a înjghebat chiar un plan şi i l-a făcut cunoscut. După ce s-au rugat fierbinte, au plecat la mitropolitul Serafim care deseori o vizita pe împărăteasă şi pe care îl cunoşteau bine amândoi. Ajungând la mitropolie, logofătul a spus că a fost trimis de împărăteasă pentru a mijloci obţinerea paşaportului pentru părintele Iesei, deoarece trebuia să meargă pentru puţin timp în Imeretia, la casa sa. Mitropolitul, fără a bănui nimic, a poruncit îndată să se scoată paşaportul, care în scurt timp a fost pregătit.
Părintele Iesei, înaripat de nădejdea că dorinţa sa se va realiza, s-a înfăţişat împărătesei. Ca de obicei, i-a spus că va pleca, iar aceea a început să glumească pe seama cuvintelor sale. În continuare i-a descoperit că deja are în mâini paşaportul, împărăteasa însă a răspuns că nu crede că aşa ceva s-ar putea face fără ştirea ei. Aşa încât părintele Iesei şi-a luat rămas bun, zicând:
– Iertaţi-mă pentru toate. Plec!
În aceeaşi noapte părintele Iesei a plecat din Rusia. Nu s-a îndreptat spre Georgia, cu gândul că împărăteasa l-ar putea găsi uşor şi l-ar readuce în Moscova. A plecat aşadar la Odessa, de unde, fără a trage de timp, a ajuns în Constantinopol. Ţelul său era de a vizita Palestina şi Sinaiul, căutând refugiul în regiuni unde mai demult se nevoiau georgieni. Despre Sfântul Munte nu cunoştea aproape nimic.
În Constantinopol a sosit în zilele Cinzecimii şi îndată l-a vizitat pe Patriarhul Ierusalimului, ce se afla atunci acolo, cu dorinţa de a-i cere sfatul în legătură cu călătoria sa la Sfintele Locuri. Patriarhul l-a primit şi i-a spus că, dacă dorea să rămână la Ierusalim până la Paştile următor, ar trebui să petreacă acolo aproape un an, lucru poate obositor. I-a propus deci ca mai bine să meargă în Sfântul Munte până în iarnă şi, mai târziu, când se apropie Postul Mare, să plece la Ierusalim.
Părintele Iesei i-a mulţumit pentru sfat şi s-a pregătit pentru împărăţia monahilor – Sfântul Munte. Cugeta chiar la stabilirea aici, hotărât să slujească întru toate pe Domnul.
S-a îmbrăcat îndată cu haine vechi, nădăjduind că va ascunde sub această înfăţişare măreţia sa lumească de mai înainte şi, ca un necunoscut, să se devoteze lui Dumnezeu cu deplină lepădare de sine. A lăsat deci Constantinopolul şi a plecat, pe mare, către Grădina Maicii Domnului. Era anul 1819.

Intrarea în Sfânta Mănăstire Dionisiu

Ajungând în Sfântul Munte, părintele Iesei a rămas la început în Sfânta Mănăstire Iviron, unde nu a întâlnit nici un georgian. A spus că provine din Georgia, că este sărac – lucru pe care îl întăreau şi hainele sale vechi şi murdare – şi că scopul său era să viziteze şi să se închine la sfintele locuri ale Athosului. L-au condus, ca de obicei, la arhondaric, unde a rămas o săptămână, luând parte la slujbă şi observând viaţa mănăstirii. Necunoscând limba greacă, vorbea numai turceşte cu câţiva fraţi, nevoit fiind ca cea mai mare parte a timpului să tacă. Nimeni nu-i dădea vreo atenţie deosebită. Tăcut, înconjura mănăstirea, urmărind rânduiala interioară a mănăstirii idioritmice care diferea de cea de obşte, şi nu i-a plăcut deloc. „Deşi este mănăstirea noastră, georgiană – s-a gândit – pentru mine nu-i locul aici“.
Într-o dimineaţă a ieşit la poarta mănăstirii. Aşa cum stătea pe gânduri, a observat că anumiţi călugări, purtând traiste pe umeri, mergeau undeva. A cerut să afle unde merg şi i-au spus că merg la hramul Mănăstirii Dionisiu, deoarece în ziua următoare era Naşterea Cinstitului Înaintemergător Ioan. Părintele Iesei a întrebat dacă puteau să-l ia împreună cu ei.
– Dacă vrei, vino, plecăm! i-au răspuns.
Toţi închinătorii la praznice merg, după obicei, mai întâi la arhondaric unde se odihnesc puţin şi primesc trataţia rânduită: uzo, cafea şi apă. În continuare li se arată locul şederii, merg în trapeză pentru a se întări trupeşte şi apoi la biserică pentru priveghere.
Nu s-a întâmplat însă acelaşi lucru cu părintele Iesei. La intrarea în mănăstire, printre ceilalţi închinători i-a pierdut pe cei ce-l aduseseră, care, la rândul lor, au uitat că acesta nu cunoştea rânduielile şi, astfel, nu l-au căutat. De dimineaţă nu mâncase nimic şi îi era foarte foame. Deoarece însă nu-l duseseră la masă şi deja tocase pentru priveghere, a intrat în biserică împreună cu ceilalţi, cugetând în sine că pentru privegherea acelei mari zile părinţii nu mănâncă nimic, socotind-o cu desăvârşire de post.
L-a impresionat slujba lungă căci, deşi trecuse întreaga noapte, privegherea încă mai continua; slujba s-a terminat la două ore după răsăritul soarelui. „Vor da oare acum ceva de mâncare, sau va continua postul?“ s-a gândit. L-au condus însă şi pe el în trapeză, împreună cu toţi ceilalţi, îndată după sfârşitul Sfintei Liturghii.
Praznicul a fost o mare mângâiere duhovnicească pentru părintele Iesei. Tipicul slujbei, modul de viaţă al călugărilor, asprimea şi buna rânduială în toate i-au plăcut atâta, încât nu mai voia să plece.
– Nu pleci cu ceilalţi? l-a întrebat a treia zi arhondarul.
– Aş vrea să mai rămân încă puţin, ca să cunosc rânduiala voastră, a răspuns părintele Iesei. Sufletul meu a simţit odihnă aici.
– După rânduiala mănăstirii noastre, este nevoie de binecuvântare de la egumen, a continuat arhondarul.
Părintele Iesei a mers la egumen, care vorbea puţin turceşte. I-a explicat că i-a plăcut mult rânduiala aspră şi i-a cerut binecuvântare să mai fie găzduit încă puţine zile, adăugând că era gata să rămână pentru totdeauna dacă ar fi fost primit. Egumenul Ştefan, văzându-i puterea trupească, l-a primit spunându-i că aveau nevoie de „mâini muncitoare“, rânduindu-l să slujească ca ajutor la bucătărie.
La locul slujirii, părintele Iesei s-a întâlnit cu vechiul său prieten, părintele Benedict georgianul, care trăia atunci în pustie aproape de mănăstire. În Postul Mare, în anul 1821, au fost tunşi schimnici împreună. Deşi a fost tuns mai întâi părintele Iesei – deci, după rânduiala monahală, era mai vechi decât părintele Benedict – îl socotea întru toate mai înalt pe prietenul său, mai ales în viaţa ascetică, precum vom vedea mai târziu. Pentru tundere i-au pregătit haine noi, dar părintele Iesei, care a primit numele de Ilarion, nu le-a primit, rugându-se să-i fie lăsate cele vechi.
A trecut pe la diferite ascultări. În afară de bucătărie şi trapeză a lucrat la toate muncile grele ale mănăstirii, precum şi la via pe care mănăstirea o avea la Monoxiliti, nu departe de graniţa Sfântului Munte. Acolo alegea, de obicei, cele mai grele munci. Lua cea mai mare şi mai grea sapă şi astfel lucra, încât nimeni nu-l putea ajunge. Şi înăuntrul mănăstirii lucra fără oboseală la toate ascultările, deoarece Domnul îi dăruise multă putere trupească dar şi râvnă pentru nevoinţă. Atât pentru exemplara sa iubire de osteneală, dar şi pentru blândeţea şi viaţa sa ascetică, a fost iubit de toată obştea, deşi nu ştia limba greacă.
Părintele Ilarion, ca şi călugăr simplu şi neagonisitor, niciodată nu încuia uşa chiliei sale. Odată, în vreme ce lipsea, un frate a intrat înăuntru şi a văzut o cutie metalică. Stăpânit de curiozitatea de a vedea ce conţine cutia, n-a răbdat ispitei şi a deschis-o: spre marea sa uimire a găsit un paşaport rusesc şi un înscris turcesc din al cărui text se vedea că posesorul lui este preot. A spus îndată despre asta egumenului, iar acesta l-a chemat pe părintele Ilarion şi l-a întrebat:
– Ce ţii în cutia metalică?
– Paşaportul, a răspuns.
– Poţi să mi-l arăţi?
Ucenicul a ascultat. L-a adus îndată şi unul dintre fraţi, care cunoştea bine limba turcă, a citit exact firmanul. Toţi au aflat astfel că era preot, dar el i-a rugat să nu se discute cu nimeni despre asta.
Au trecut aproape doi ani de munci obositoare, în care ieromonahul georgian slujea cu dragoste şi jertfire de sine. Era trist însă deoarece nu ştia greceşte şi nu putea înţelege cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, odată s-a hotărât să ceară binecuvântare de la egumen să meargă la Mănăstirea Iviron. Acolo se aflau multe cărţi în limba georgiană şi s-ar fi rugat să-i dea câteva; îi era foarte greu pentru că nu avea Sfânta Scriptură. A luat binecuvântare, deci, şi a plecat cu obişnuitele sale haine vechi.
Ajungând la Portăriţa, a stat să se roage în faţa icoanei Preasfintei, aflată deasupra porţii mănăstirii. Era ceasul prânzului şi afară şedeau călugării cei mai bătrâni; împreună cu ei era şi arhimandritul pe care părintele Ilarion îl cunoscuse la Moscova. Îndată ce l-a văzut, l-a recunoscut şi a alergat spre el. L-a îmbrăţişat şi i-a sărutat mâinile, zicând cu voce tare:
– Măi, măi! Părintele Iesei, părintele Iesei! Duhovnic împărătesc!
Uimiţi de o aşa neobişnuită salutare, ceilalţi s-au ridicat şi s-au apropiat. Arhimandritul, ţinându-l de mână pe părintele Ilarion, a făcut prezentările necesare, zicând în limba georgiană:
– Este părintele Iesei, duhovnicul împăratului Imeretiei, cu care am avut cinstea să mă cunosc la Moscova, în palatul împărătesei.
Călugării l-au condus îndată pe vizitator în mănăstire. Toţi s-au minunat de neaşteptata descoperire, şi mai ales cei câţi îl cunoscuseră în urmă cu doi ani, ca fiind un străin sărac. Arhimandritul i-a certat că au lăsat să plece din mănăstirea lor un om aşa de important. L-a luat mai apoi în locuinţa sa şi l-a ţinut trei zile, rugându-l să se stabilească acolo. I-a propus cele mai bune chilii, să fie întreţinut în întregime de mănăstire şi să fie slujit de fraţi. Văzându-i însă hotărârea nestrămutată de a pleca, i-a dat cărţile în limba georgiană şi l-a petrecut cu mare tristeţe.
Părintele Ilarion s-a întors în Mănăstirea Dionisiu cu traista pe umăr, fără a gândi că şi acolo sosiseră ştirile despre el. Vestea că duhovnicul împăratului se ascunde ca simplu monah a străbătut repede întreg Sfântul Munte. L-a intrarea în mănăstire portarul i s-a închinat ca unui stareţ şi l-a înştiinţat îndată pe egumen. Acesta a ieşit şi l-a primit cu căldură, deschizându-şi braţele. În acelaşi timp însă l-a certat frăţeşte, deoarece şi-a ascuns vrednicia şi obârşia.
Tulburat de întâlnire, părintele Ilarion a spus:
– Mai bine să nu fi mers la Mănăstirea Iviron deoarece, necunoscut, aveam mai multă linişte; aici n-am venit pentru alt motiv, decât pentru a-mi plânge păcatele.
Egumenul n-a voit să-l lase să se întoarcă la ascultările de mai înainte. Îl ruga să devină duhovnicul mănăstirii, el însă a refuzat hotărât, în vreme ce cerea cu stăruinţă să nu-l lipsească de posibilitatea de a sluji fraţilor. Îndată a mers la bucătărie, unde însă nu a rămas mult. Acum îl urmărea peste tot respectul general şi nu mai putea să lucreze ca înainte. Fraţii se străduiau a i-o lua înainte la toate ascultările grele, când, spre exemplu, trebuia să ridice oalele sau să care apă şi lemne. Toate acestea l-au făcut pe părintele Ilarion să lase bucătăria şi să locuiască într-o chilie pustnicească, aproape de mănăstire.

Râvna pentru mucenicie

În 1821 stăpânea peste tot silă şi groază. Sângele creştin se vărsa din belşug. Turcii voiau ca, prin puterea armelor, să înece revoluţia şi să liniştească tulburările. Din pricina participării sale la război, Grădina Maicii Domnului a avut şi ea de suferit multe nenorociri.
La începutul anului 1822, guvernatorul Tesalonicului, Abdul Robut Paşa, s-a ridicat cu o oaste numeroasă din Cassandra împotriva Sfântului Munte, aşezându-şi tabăra la Cumiţa, care este o trecătoare lângă graniţa Sfântului Munte. De aici a trimis poruncă să se înfăţişeze toţi proistamenii mănăstirilor, pentru a i se închina; altfel, ameninţa că va cuprinde Athosul şi că va distruge mănăstirile.
Egumenul Mănăstirii Dionisiu, Ştefan, neîndrăznind a se înfăţişa în persoană paşei, l-a rugat pe părintele Ilarion să meargă în numele său. Ieromonahul georgian a primit bucuros şi a mărturisit cu curaj:
– Eu nu mă tem de turci.
Egumenul l-a înştiinţat mai înainte despre greutăţi.
– Lucrurile nu sunt deloc uşoare, i-a spus. Când vei merge la paşă pentru tratative, fraţii vor ieşi din mănăstire luând cu ei toate lucrurile sfinte şi de mare preţ, pentru care deja au pregătit vapor. Acest fapt poate că nu va rămâne neobservat. Turcii pot îndată presupune că este vorba de înşelăciune şi vor ucide pe toţi trimişii, astfel că trebuie să te pregăteşti de moarte.
Pregătit pentru toate, părintele Ilarion a răspuns că deja de mult dorea să sufere pentru Hristos şi să se învrednicească a deveni mucenic. Egumenul a adăugat:
– Da, împrejurările sunt mai favorabile acum pentru mucenicie decât oricând altădată. Fie după voia ta şi pentru mântuirea tuturor!
Trimişii, adică părintele Ilarion, ieromonahul Pantelimon şi încă un monah, au plecat îndată spre Cumiţa. Ajungând, s-au înfăţişat paşei şi i-au predat scrisoarea Sfintei Chinotite în care toţi trei erau scrişi ca reprezentanţi ai mănăstirii. Paşa, citind scrisoarea, s-a oprit la numele părintelui Ilarion, i-a privit pe părinţi şi a întrebat:
– Cine este georgian?
Cei doi monahi l-au arătat pe părintele Ilarion şi paşa, îndreptându-se spre el, a continuat în georgiană:
– Din ce regiune?
– Din Imeretia, a răspuns el.
– Şi eu sunt din Abhazia.
– Din ce loc? a întrebat cu interes părintele Ilarion.
Paşa a spus numele oraşului, iar părintele Ilarion a adăugat:
– Nu este departe de satul meu. Cum te cheamă?
– A, deci aşa! Cunosc bine şi casa ta, a spus bucuros părintele Ilarion, auzind prenumele georgian al paşei.
– Adică suntem compatrioţi, a spus paşa. De cât timp eşti aici? Cu ce scop ai venit?
– Am venit în urmă cu trei ani, a răspuns părintele Ilarion, pentru a mă ruga lui Dumnezeu.
Atunci paşa a început să înjure fără milă Sfântul Munte şi pe călugării săi, străduindu-se, în acelaşi timp, să-l convingă pe compatriotul său să plece din Athos. Aducea multe şi felurite motive, între care şi acela că el însuşi avea drept scop junghierea tuturor aghioriţilor. Deoarece deci îl compătimeşte, nu ar vrea să păţească acelaşi lucru. Pentru a-l convinge, i-a propus să rămână în casa sa, în împrejurimile Tesalonicului, unde trăia soţia lui. I-a spus de asemenea că îl va înştiinţa pe sultan, făgăduind în numele său orice favoare, adică să se mute oriunde voia, în ţara sa sau în Tesalonic, şi că toate ar fi fost la dispoziţia sa.
Părintele Ilarion a răspuns că îl interesează numai mântuirea sufletului său; nu are nevoie de nimic altceva. Paşa a făcut o ultimă încercare pentru a-l determina să părăsească Sfântul Munte, „cuibul stricăciunii şi al tâlhăriei“, cum îl numea; era gata să-l trimită chiar pe banii săi în patrie şi iarăşi i-a făgăduit că sultanul îi va acorda orice protecţie. Părintele Ilarion s-a întors hotărât de la toate propunerile referitoare la sine însuşi, în vreme ce despre aghioriţi a spus că sunt oameni cinstiţi şi adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu.
Din discuţie s-a desprins faptul că paşa era fiu de preot ortodox şi că la o vârstă tânără fusese răpit şi vândut turcilor, unde a fost trecut la islam; părintele Ilarion a început să-l certe pentru lepădarea sa de ortodoxie, zicând:
– Cât de neruşinat lucrezi! Te-ai lepădat de adevărata credinţă creştină şi acum te-ai ridicat cu oaste înarmată împotriva ucenicilor lui Hristos, vărsându-le sângele nevinovat. Mai mult, răpeşti cu silnicie copii mici de la creştini pentru a-i duce la aceeaşi apostazie, la aceeaşi pierzare!
Ca răspuns, a primit iarăşi de la paşa înjurături împotriva aghioriţilor, deoarece luaseră parte la revoluţia împotriva stăpânirii turceşti şi îi îndemnau pe locuitorii din jur să provoace tulburări. Despre tinerii pe care însuşi paşa îi luase din Sfântul Munte, a spus că pot mai bine să slujească cu folos statul decât să se îngroape de vii în pustie. Apoi a început să blasfemieze credinţa ortodoxă cu următoarele cuvinte:
– Cât de mare-i rătăcirea creştinilor, care cred că Fecioara L-a născut pe Dumnezeu! Ca şi când ar putea Dumnezeu să fie încăput de pântece omenesc, şi cea care L-a născut să rămână fecioară.
– Tu nu înţelegi taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, a spus părintele Ilarion. Înţelegerea tainei este un dar de la Dumnezeu. Celui ce i s-a dat darul, înţelege cum Fecioara s-a făcut maică a lui Dumnezeu, a Mântuitorului lumii! Iată, acum o să-ţi explic…
Paşa a început să se enerveze în mod vădit şi să se plimbe nervos prin cort. Ceilalţi reprezentanţi ai mănăstirilor, văzând că discuţia nu va avea un sfârşit bun, l-au tras cu atenţie pe părintele Ilarion în spate şi i-au şoptit:
– Nu-i timpul pentru ceartă. Îl poţi enerva pe paşă, aşa încât să te chinuiască şi să te ucidă nu numai pe tine, ci şi pe noi, toţi aghioriţii. Nu ţi-e milă de tine? Fie-ţi milă cel puţin de ceilalţi, să nu-i afle nenorocirea aceasta.
Astfel, l-au liniştit cu cuvintele lor pe părintele Ilarion şi, în continuare, s-au îndreptat spre paşă şi i-au oferit daruri.
Abdul l-a lăsat pe compatriotul său să meargă unde vrea, în vreme ce pe ceilalţi reprezentanţi ai mănăstirilor i-a închis în temniţă, la Tesalonic. În Tesalonic a mai trimis şi mai mult de trei sute de băieţi pentru a fi pregătiţi de a fi turciţi. Însuşi Abdul a mers în Nausa – care atunci se răsculase – şi a dat la chinuri şi moarte mulţime de creştini.
Părintele Ilarion s-a întors în Sfântul Munte foarte întristat că n-a izbutit să dărâme blasfemiile paşei; şi mai mult însă s-a mâhnit când a auzit de sălbăticiile sale din Nausa. Atunci, cu duhul aprins de râvna pentru Dumnezeu, a început a-l ruga pe egumenul Ştefan să-i îngăduiască a merge din nou în Tesalonic pentru a mai vorbi cu paşa. În primul rând, voia să continue discuţia referitoare la tainele credinţei creştine şi să-i demonstreze rătăcirea sa, dar dorea şi să înfiereze purtarea sălbatică şi setea de sânge a lui Abdul.
– Găseşti înăuntrul tău atâta vitejie şi putere? Te simţi în stare să suporţi îndelungat martiriu, încă şi moartea? l-a întrebat egumenul.
– Sunt pregătit pentru toate, a răspuns ieromonahul georgian. Şi la Cumiţa căutam mucenicia – pentru aceasta am început să-l acuz pe paşă, dar nu m-au lăsat să termin.
Părintele Ştefan, după această mărturisire, i-a dat fără ezitare binecuvântarea sa şi s-a rugat să aibă ajutorul Domnului şi al Preasfintei. Părintele Ilarion, cerând rugăciunile obştii, a plecat pe jos către Tesalonic.
A ajuns exact înainte de a începe ramadanul, în care turcii postesc toată ziua şi încep să mănânce şi să bea după apusul soarelui.
La intrarea în locuinţa paşei l-a oprit garda şi l-a întrebat ce vrea. El a răspuns că trebuie cu orice chip să-l vadă pe paşă şi să vorbească cu el pentru o treabă importantă. A rugat deci să-l înştiinţeze pe acesta că Ilarion georgianul, cu care a vorbit la Cumiţa, vrea să lămurească o problemă.
În camera paşei erau adunaţi în acea zi funcţionari turci de vază, precum şi alţi invitaţi – englezi, francezi, greci şi armeni. Se apropia apusul soarelui şi, după obicei, ar fi început ospăţul. Îndată ce i-au dat de ştire, paşa a strigat atât de tare încât să-l audă toţi:
– Ah, este preotul pe care l-am întors din deşarta sa credinţă creştină. A venit să primească credinţa marelui profet. Chemaţi-l!
Părintele Ilarion s-a înfăţişat şi l-a văzut şezând pe divan, având în jurul său pe toţi funcţionarii. L-a salutat după rânduială, iar Abdul i-a spus vesel:
– A, popa Ilarion, bine-ai venit! Ai vrea, oricum, să continuăm discuţia noastră despre credinţă.
– Da, exact pentru aceasta m-am întors, pentru a vorbi în amănunt cu tine, de vreme ce la Cumiţa nu m-au lăsat să termin discuţia. Şi mă bucur că văd aici pe cei mai de seamă locuitori ai Tesalonicului.
– Şi eu mă bucur că te pot ospăta în ziua praznicului nostru, a răspuns paşa şi l-a aşezat alături de el, pe divan.
Părintele Ilarion a şezut şi a început să-i spună:
– Te îndoieşti că Născătoarea de Dumnezeu L-a născut pe Dumnezeu şi a rămas şi după naştere fecioară? Dar şi profetul vostru, Mohamed, primeşte că Iisus Hristos s-a născut fără de sămânţă din Fecioară. De necuprins pentru mintea omenească este aceasta. Dumnezeu a luat trup pentru a izbăvi neamul omenesc cel căzut prin păcat.
Paşa a înţeles că stareţul era neclintit în credinţa sa şi a deschis cu el o discuţie contradictorie; părintele Ilarion a folosit ocazia şi s-a referit la nelegiuirile sale din Nausa:
– Nu te temi de Dumnezeu, chinuind creştini nevinovaţi? Te-ai născut în casă creştină, şi cu toate acestea lucrezi cu atâta sălbăticie pentru a-ţi astupa glasul conştiinţei care te chinuieşte pentru apostazia ta!
– Sunt foarte mulţumit că m-am izbăvit de ridicola credinţă creştină, a spus Abdul zâmbind. Cândva m-a vizitat cel ce mă răpise şi mă vânduse la turci. I-am dat bacşiş – eram deja paşă – şi i-am mulţumit ca unui binefăcător ce mi-a făcut un mare dar! Dacă credinţa voastră era adevărată şi bineplăcută lui Dumnezeu, atunci nu v-ar fi dat în mâinile vrăjmaşilor şi aceştia nu v-ar fi călcat în picioare.
– Tu, paşă, toate le înţelegi greşit! a răspuns părintele Ilarion. Nu cumva tatăl nu ia toiagul său, pentru a-l educa pe copilul iubit, când acesta nu ascultă? Nu o face pentru că se întoarce de la copilul său, ci pentru a-l îndrepta; şi, când vede că s-a pocăit, rupe toiagul şi-l aruncă în foc. Aşadar, Dumnezeu a îngăduit să ne tiranisiţi pentru păcatele noastre. Voi sunteţi toiagul în mâna dreaptă a Domnului, pe care, când se va încredinţa de pocăinţa noastră, Acesta îl va arunca, nemaifiind de folos!
În cea dintâi zi, părintele Ilarion n-a apucat să spună câte voia, deoarece deja se înserase. Paşa a continuat să-l asculte liniştit, fără a se enerva; i-a propus chiar să petreacă noaptea la conacul lui, dar stareţul nu a primit, de vreme ce căuta mucenicia, şi nu odihna. A preferat să petreacă toată noaptea în curte, aşteptând să se facă ziuă, cu nădejdea că în ziua următoare va izbândi în scopul său.
Dimineaţa, după ce avusese loc petrecerea nocturnă, părintele Ilarion a început să îi vorbească serios paşei despre adevărul credinţei creştine şi să-l înfrunte cu cuvinte jignitoare, numindu-l ateu, răufăcător şi animal. Folosea orice mod pentru a-l înfuria şi a-l face să dea hotărâre de moarte asupra sa. Cu mai multă tărie s-a răzvrătit pentru băieţii care atunci fuseseră conduşi, toţi în haine albe, pentru a fi tăiaţi împrejur. Din cei 400, pe care paşa îi adunase din diferite locuri, numai doi au mărturisit neclintit credinţa creştină şi au fost martirizaţi; toţi ceilalţi au fost trecuţi la islam.
Paşa le-a ascultat pe toate dezinteresat, dar când şi când îl întrerupea, pentru a nu putea „acuzatorul“ să-şi întregească cuvintele. Astfel au trecut trei zile şi jumătate. Părintele Ilarion venea şi-l mustra, în vreme ce funcţionarii prezenţi, turci şi străini, se mirau cum poate paşa răbda să audă repetându-se dojanele unui ieromonah zdrenţuros.
Cea de-a treia noapte părintele Ilarion a petrecut-o la familia unui creştin iubitor de Dumnezeu, pe nume Spandoni, care l-a găzduit cu multă mărinimie.
Într-una din aceste nopţi, în ceasul în care se ruga pregătindu-se pentru nevoinţa muceniciei, a intrat în cameră un soldat turc înarmat. Cu libertatea ce-o avea de a ucide pe orice creştin, fără drept de apărare, a smuls iataganul şi a năvălit să-l taie pe părintele Ilarion, strigând:
– Acum te voi face bucăţi.
N-a putut însă să facă nimic; mâna i-a rămas nemişcată, ca şi când i s-ar fi împietrit sau cineva i-ar fi ţinut-o. A izbutit s-o coboare numai când s-a hotărât să nu-i mai facă rău. Învins, turcul a pus iataganul în teacă şi a plecat.
În cea de-a patra zi, părintele Ilarion s-a străduit încă şi mai mult să-l enerveze pe paşă. A început să vorbească despre deşertăciunea şi minciuna Islamului, numindu-l pe Mahomed înşelător şi zicând că toţi credincioşii lui vor merge la pierzanie, precum şi acesta însuşi.
– Şi unde, după tine, vom merge noi? a întrebat, râzând, Abdul.
– Acolo unde va merge şi profetul vostru!
– Unde adică va merge Mahomed?
– În iad, şi împreună cu el voi toţi, a răspuns părintele Ilarion.
– Şi cine crezi că se va mântui şi va merge în rai?
– Numai cei ce cred adevărat în Dumnezeu şi se găsesc în sânul Ortodoxiei. Ceilalţi – evrei, catolici şi protestanţi – sunt osândiţi să fie chinuiţi.
În acea clipă toţi cei din încăpere au început să strige cu turbare:
– Trebuie să-l omorâm!
Paşa nu mai putea să rămână nepăsător; deşi nu voia moartea părintelui Ilarion, a dat poruncă să-i fie tăiat capul – pentru a nu fi bănuit el însuşi că s-a lepădat de legea mahomedană.
– Uite, singur ţi-ai propovăduit pierzarea. Acum nici eu nu pot să te ocrotesc. Pentru cuvintele tale obraznice, capul îţi va pleca de pe umeri!
Cel ce era mucenic după dorinţă s-a plecat descoperindu-şi capul, şi a zis:
– Iată, taie-l! Nu mă tem să mor pentru adevăr!
A rămas astfel aplecat până ce au venit serdarii care l-au ridicat şi l-au condus la locul execuţiei.
În vreme ce se întâmplau acestea, au sosit la paşă doi oameni de-ai săi, tot din Abhazia, pe care îi iubea pentru credincioşia şi devotamentul lor; unul era vistiernic, iar celălalt slujbaş de încredere. Le-a spus despre porunca ce o dăduse cu puţin timp înainte, de a-l executa pe preotul georgian, şi, tulburaţi, aceştia şi-au lovit mâinile, strigând:
– Asta nu trebuie să se întâmple. Va fi o mare ruşine pentru noi; nu vom mai putea ieşi în oraş. Toţi vor spune că un compatriot de-al nostru se afla în această regiune, şi l-am omorât. Ne va fi ocară veşnică.
Paşa n-a voit să-i întristeze şi l-a predat lor pe părintele Ilarion.
Între timp, călăii îl duceau pe stareţ la execuţie, urmaţi fiind în zgomot de mult popor – creştini, musulmani şi evrei. Pe când înaintau, se strângeau tot mai mulţi, aşa încât în piaţă erau atâţia, încât nimeni nu se mai putea apropia. Părintele păşea statornic prin mulţime. Nici o urmă de teamă nu se distingea pe chipul său sau în mişcările sale. Şoptea încet o oarecare rugăciune şi părea aşa de bucuros, de parcă ar fi mers la nuntă.
La un moment dat au sosit în piaţă, alergând, cei doi funcţionari. Au împins repede lumea şi s-au aflat în faţa părintelui Ilarion. L-au eliberat în numele paşei din mâinile călăilor şi l-au luat cu ei. Poporul i-a urmat.
Părintele Ilarion s-a gândit că poate i-au schimbat locul şi felul execuţiei, sau poate că-l duc la spânzurătoare, aşa încât păşea cu încredere în urma lor, continuând să se roage. Dar, cu cât îl duceau mai departe, cu atât mai mult se mira. S-au îndepărtat destul de mult. Treceau pe drumuri şi prin curţi, şi în fiecare loc aştepta să fie executat. Îl duceau însă tot mai departe, spre drumul pe care trecuse el însuşi, venind din Sfântul Munte.
Au ajuns la poarta oraşului. Acolo paza a oprit poporul care îi urma. Funcţionarii abhazi au ieşit cu părintele Ilarion afară şi au continuat să meargă. Când deja s-au găsit departe, l-a împins unul dintre ei din spate atât de tare, încât fără puţin n-a căzut cu faţa la pământ.
– Mergi, popă, în Sfântul tău Munte, i-a zis, şi să nu te mai vedem pe aici!
După puţin timp, părintele Ilarion şi-a revenit şi a pornit încet-încet, singur, către Athos. Îndepărtându-se puţin, a aruncat o privire către oraş. Cei doi funcţionari stăteau în picioare în acelaşi loc şi-l ameninţau să plece fără a privi înapoi. A mers destul şi s-a întors încă o dată înapoi, şi iarăşi i-a văzut că cei doi erau acolo şi-l ameninţau, mişcându-şi mâinile. Peste puţin timp n-a mai putut să-i vadă. A suspinat, şi-a făcut cruce şi a zis:
– Sunt nevrednic eu, păcătosul, să primească Domnul jertfa mea mucenicească!23 ( Evenimentul despre moartea iminentă a stareţului Ilarion se pare că a produs o deosebită impresie, aşa cum îl descrie diplomatul englez Urquhart în lucrarea sa „The spirit of the East“, Vol. II, pp. 167–168. Observaţia aceasta a diplomatului englez este citată la pagina 577 a cărţii „Istoria Macedoniei – 1354–1833“ a domnului Vakalopoulos: „Atunci a îndrăznit să se opună cu curaj samavolniciilor lui Mehmed-Emin şi a luat cununa muceniciei un oarecare ascet georgian misterios, poate principe izgonit cu puterea armelor ruseşti“. În textul de mai sus nu este pomenit, desigur, numele mucenicului, dar toate datele îl adeveresc pe el.)
Continuând drumul spre Athos, i-a venit în minte dragostea creştinului ce-l găzduise în Tesalonic şi a luat hotărârea de a se întoarce pentru a-i mulţumi.
Spandonis, când l-a revăzut, nu l-a lăsat să-şi continue călătoria pe jos, dându-i cal şi însoţitor.

Slujind celor osândiţi

Pe calea către Athos părintele Ilarion şi însoţitorul său trebuiau să străbată tot Tesalonicul. Trecuseră de marginea oraşului când, deodată, au auzit un glas:
– Părinte, părinte!
Părintele Ilarion a privit împrejur, dar n-a văzut pe nimeni. Glasul s-a repetat. A văzut atunci în zidul clădirii învecinate o ferestruică deschisă şi o mână spânzurată făcându-i semn. Era un întemniţat care cerea ajutor. S-a apropiat de geam. Mâna ce-i făcuse semn s-a pierdut, dar a apărut peste puţin ţinând un oarecare vas; în acest timp, o voce îl ruga să aducă apă. Părintele Ilarion a împlinit rugămintea întemniţatului, dar îndată a apărut o altă mână cu un vas şi cu aceeaşi rugăminte, apoi alta, şi alta… Cu bucurie le-a slujit tuturor.
N-a întârziat a se informa de la deţinuţi. Împreună cu alţii se aflau şi creştini – călugări aghioriţi, cei mai mulţi datorită participării lor la revoluţia grecească – şi toţi sufereau groaznic de foame şi de sete. A hotărât să rămână pentru a-i ajuta. A înţeles că Domnul îi dăruise viaţa pentru a-i sluji pe aceşti nefericiţi condamnaţi. A slobozit pe însoţitor şi calul, şi în fiecare zi mergea în temniţă şi căra orice-i cereau, adică pâine, apă şi altă mâncare.
Mişcările sale le-a observat un paznic turc şi, de mânie, a voit să-l ucidă. Părintele Ilarion, fără a se teme deloc, era gata să primească cu bucurie moartea. Un alt paznic însă s-a trezit în acea clipă şi l-a ţinut pe tovarăşul înfuriat, zicând:
– Lasă-l să le slujească. Nici eu, nici tu, nici altul nu le va da pâine. Nu-i treaba noastră să-i omorâm cu foamea, ci doar să îi păzim. Dacă el vrea, lasă-l să-i hrănească. De ce să-l împiedicăm?
De atunci paznicii nu-l mai deranjau. Pentru a se asigura pe ei înşişi însă, l-au înştiinţat pe Abdul Paşa că un oarecare preot georgian stă lângă temniţă şi le slujeşte celor închişi. Paşa le-a spus:
– Nu-l împiedicaţi. Să le aducă orice vrea, numai să nu fie lucruri interzise de lege.
După aceasta, l-au lăsat cu desăvârşire liber să le aducă întemniţaţilor tot ce cereau, în afară de vin, rachiu şi alte băuturi, ameninţând că, în caz de călcare a poruncii, capul îi va sta acolo unde îi sunt picioarele. Neobositul stareţ se ostenea zi şi noapte. Nu cumpăra numai pâine şi fructe, ci le împlinea orice comandă, cu aceeaşi râvnă şi pentru creştini, şi pentru musulmani. Le spăla hainele şi era continuu ocupat, căci temniţa era plină de lume.
Odată un oarecare proestos din Mănăstirea Marea Lavră l-a rugat să aducă puţin rachiu, din cauza unei slăbiciuni trupeşti. Părintele Ilarion i-a adus, ferindu-se de pază, dar l-au înconjurat cu rugăminţi şi ceilalţi; unul se ruga pentru vin, altul pentru rachiu. I-a mulţumit pe toţi, aducând lucruri interzise cu asprime.
Odată nu a luat vin şi rachiu. Şi-a umplut traista ca de obicei cu pâine, iar în faţa zidului închisorii l-a oprit paznicul.
– Stai, popă, să vedem ce ai: nu cumva ai adus şi ceva interzis?
L-a cercetat cu atenţie. Nu a găsit nimic şi l-a lăsat, dar şi-a repetat ameninţările.
Cu toate acestea, părintele Ilarion a continuat să le aducă rachiu şi vin celor închişi, când îi cereau. La un moment dat aceştia au aflat de controalele ce se făceau din când în când şi s-au neliniştit, socotindu-se responsabili de urmările neplăcute la care ar fi fost expus iubitorul de fraţi, ajutorul lor.
În curând banii s-au terminat, iar deţinuţii s-au cufundat în suferinţă. Părintele Ilarion nu avea nimic în afară de hainele sale vechi. Simţind adâncă compasiune pentru nefericiţii aceia, a început să strângă ofrande de la creştinii din Tesalonic. Aceştia s-au entuziasmat de lucrarea milosteniei şi s-au înţeles îndată cu un brutar să dea pâine gratis la cei întemniţaţi. Pentru a se şti exact cât trebuiau să plătească, i-au dat acestuia şi stareţului două toiege asemănătoare, pe care făceau atâtea crestături câte pâini dădeau la închisoare. Mai târziu, plata se rânduia după numărul crestăturilor.
Într-o celulă deosebită a aceleiaşi închisori se aflau un creştin şi un bancher turc; pe cel de-al doilea paşa îl chinuia, dorind să-i ia banii pentru nevoile statului. Erau amândoi condamnaţi la moarte prin înfometare şi spânzuraţi în aşa fel de tavan, încât la cea mai mică mişcare sfoara se strângea, iar trupurile lor se balansau în stânga şi în dreapta. Lângă ei se afla o pază specială care avea armele pregătite continuu şi săbiile scoase din teacă, şi nu îngăduia nimănui să se apropie.
Părintele Ilarion, care mergea des în temniţă, şi-a îndreptat toată atenţia pentru a-i ajuta pe cei doi condamnaţi deşi, pe cât se părea, orice încercare l-ar fi costat viaţa. Pregătit cu un vas cu apă şi două pere mari, părintele aştepta vremea potrivită. Într-adevăr, la un moment dat, serdarii care păzeau stând în picioare au aţipit şi s-au sprijinit de zid. Părintele Ilarion a trecut încet-încet printre ei şi, cu toată strâmtorarea culoarului, nu i-a trezit. S-a apropiat de cel dintâi condamnat, i-a aruncat în gură puţină apă şi îndată a făcut acelaşi lucru şi celuilalt. A repetat de trei ori, apoi a pus în gura fiecăruia câte o pară.
Văzând jertfa sa de sine, turcul a spus:
– Allah să-ţi răsplătească cu tot ceea ce-i bun. Dar pleacă repede, să nu te omoare.
Toţi cei întemniţaţi urmăreau cu groază fiecare mişcare a părintelui Ilarion. După ce a întărit astfel puterile celor doi condamnaţi, s-a grăbit să plece. Dar, cu toată atenţia sa, a atins uşor pe unul dintre paznici care s-a mişcat, şi s-au trezit amândoi. Domnul însă, Care-i adormise, în chip minunat l-a acoperit şi acum pe credinciosul său rob: deşi paznicii s-au deşteptat şi l-au văzut, cu toate acestea au rămas nemişcaţi, ca orbiţi, fără a-l stânjeni deloc.
Mai târziu, după plecarea stareţului în Sfântul Munte, rudele turcului au izbutit să dobândească de la paşă eliberarea lui, iar cel mai înainte întemniţat vorbea tuturor despre fapta părintelui Ilarion.
– Vreau să mi-l aduceţi, spunea. Îl voi îmbrăca în aur şi mă voi închina lui ca mântuitorului meu!
Şase luni a petrecut părintele Ilarion ajutând pe cei condamnaţi. La puţine zile după ultima faptă de jertfire de sine a găsit un înlocuitor râvnitor să-i ia locul; i-a explicat ce şi cum să facă, iar pentru osteneala sa i-a făgăduit că va fi plătit de iubitorul de Dumnezeu Spandonis. În continuare, a mers în temniţă şi i-a anunţat pe prietenii săi că în acea noapte a avut descoperire de la Dumnezeu să se întoarcă în Sfântul Munte. I-a salutat pe toţi şi a luat calea de întoarcere.
În ziua următoare s-a aflat deodată că paşa a poruncit călăului să taie capul stareţului. Toţi cei întemniţaţi au slăvit pe Domnul Care L-a păzit pe robul său, iar tristeţea pentru plecarea lui s-a transformat în bucurie.

În pustia Sfântului Munte

Prihănindu-se pe sine şi socotindu-se nevrednic de cununa muceniciei, părintele Ilarion s-a întors pe jos în Sfântul Munte. S-a stabilit iarăşi în Mănăstirea Dionisiu, unde pentru puţin timp a lucrat la aceleaşi ascultări ca şi înainte. Mai mult îi slujea pe turci, care cuprinseseră atunci tot Athonul şi erau atât de mulţi, încât numai cu mare greutate putea găsi loc pentru sine şi pentru cei câţiva călugări; numai la Dionisiu se aflau 50 de turci.
Această situaţie l-a obligat pe părintele Ilarion să se mute în pustie. Căutându-şi loc, a descoperit o peşteră sub un munte – nu departe de mănăstire – unde a trăit doi ani şi jumătate. De mâncare nu avea nimic. La început i-a dat cineva un dovleac, pe care l-a mâncat crud, tăind în fiecare zi din el câte o bucăţică. În curând i s-au terminat apa şi dovleacul; a petrecut nemâncat alte trei zile, apoi s-a hotărât să meargă la mănăstire pentru a cere de mâncare. Ieşind din peşteră, a găsit un sac cu făină. Cine şi când i-l adusese, nu ştia. A mers la mănăstire să întrebe, dar nimeni dintre călugări nu se gândise să-i ducă, de vreme ce nici ei înşişi nu aveau cele necesare. Părintele Ilarion le-a lăsat jumătate din sacul de făină şi a luat restul. Din ea a făcut aluat, din care câteodată mânca copt, câteodată crud.
Nerăbdând pizmaşul vrăjmaş dumnezeieştile sale isprăvi, i-a adus război arzător trupesc, încât a plecat din peşteră la Catunachia. Acolo a trăit în diferite peşteri, răbdând cele mai grele ispite. Trei ani a avut luptă atât de neînduplecată, încât nici noaptea nu găsea linişte. Era ca şi când s-ar fi aflat în flăcările cuptorului din Babilon. În peşteri a trăit, în total, trei ani şi jumătate, în care nici pâine, nici ceva gătit n-a mâncat, numai câteva ierburi, rădăcini şi castane. Şi-a omorât trupul, luptând împotriva nevăzutului vrăjmaş.
Câţi l-au cunoscut ziceau că în timpul cât trăia la Catunachia, între Schiturile Sfânta Ana şi Sfântul Vasile, nu a lăsat piatră pe care să n-o adape cu lacrimi în privegheri şi rugăciuni, zdrobind capul balaurului ce se ridicase împotriva lui cu toate oştile iadului. Atunci ţinea tăcere desăvârşită şi nu vedea aproape pe nimeni. Când se întâmpla să întâlnească pe cineva, îndată cotea pentru a evita vorbirea împreună cu el.
Odată, în timpul unui atac demonic puternic, a petrecut 40 de zile în poziţie de crucificat, fără a mânca şi a bea nimic, şi aproape fără să se odihnească, biruind astfel pe vrăjmaşul ce-l lupta prin trup. Cu atâta nebunie năvălea satana împotriva lui în acele zile, încât în acelaşi timp cu arderea trupului aprindea şi foc material sub el pentru a-l arde. L-a atacat şi în faţă. Îl ispitea în felurite chipuri, înfăţişându-se în chip de arapi, soldaţi şi fiare. A făcut totul pentru a-l smulge din rugăciune, dar n-a izbutit. Peştera în care părintele Ilarion a rămas cel mai mult timp era spaţioasă, dar se afla pe o parte complet deschisă, astfel încât se umplea de apă când ploua. Împreună cu umezeala, de la care îi picase aproape tot părul, îl chinuiau foamea şi boala. Suferea foarte mult de răceli continue. Picioarele i se umflau, astfel încât nu putea să iasă din adăpostul său. Odată, în timpul bolii, i s-au terminat rezervele de apă. Deoarece nu avea putere să meargă până la izvor, a început să se roage. Dumnezeu a trimis îndată un nor deasupra peşterii, şi ploaia i-a umplut cu apă toate vasele.
De multe ori nu avea nici să mănânce, nici să bea pentru 5, 10 sau mai multe zile, şi se preda dumnezeieştii pronii, zicând:
– Dacă vrea Dumnezeu, va trimite tot ce am nevoie.
Către sfârşitul celui de-al treilea an al şederii lui acolo, un călugăr a ieşit să adune melci şi a trecut din întâmplare pe la peştera sa. L-a găsit la pământ, cu desăvârşire istovit. Când a aflat că de 15 zile era nemâncat, i-a lăsat melcii şi a plecat, fără a trece cu vederea să înştiinţeze schiturile despre situaţia lui. Au început deci să-i aducă de peste tot hrană şi, văzându-i sfinţenia, îi cereau sfaturi.
Odată era nemâncat de mai bine de două săptămâni şi atât de slăbit, încât nu se mai putea mişca; aştepta moartea. A trecut atunci, după dumnezeiasca pronie, pe lângă peştera lui un pustnic ce căra pesmeţi (puţin mai sus de acel loc există o potecă ce duce de la Schitul Sfânta Ana la Marea Lavră) şi, pe cale, i s-a făcut foarte sete; a coborât la izvor pentru apă şi, înainte de a pleca, s-a gândit să-l viziteze pe părintele Ilarion, pe care l-a găsit aproape mort. Pustnicul a înţeles ce i se întâmplase, i-a dat apă şi câţiva pesmeţi muiaţi, şi astfel stareţul şi-a revenit. Vizitatorul i-a salvat viaţa.

Zăvorât

Când numărul vizitelor s-a mărit, părintele Ilarion a fost nevoit să părăsească peştera. Pentru puţin timp a încercat să nu primească pe nimeni, dar apoi s-a gândit că mai bine este să se izoleze cu totul de lume, dorind liniştea şi neîncetata rugăciune. A luat deci binecuvântare de la Mănăstirea Sfântul Pavel să locuiască ca zăvorât în turnul de la Schitul Nou. A petrecut acolo trei ani şi avea ca şi canon să se întreţină numai cu pâine sau pesmeţi, mâncând o dată pe zi. Vinerea nu mânca nimic. La sosirea sa în Sfântul Munte mânca atâta, încât şi o pâine şi jumătate zilnic îi era puţin. În turn, imitându-l pe cuviosul Macarie, băga pesmeţi într-un vas ce avea o gură strâmtă; scotea deci, pentru toată ziua, cât putea să apuce o dată cu mâna. Pesmeţi îi aducea la fiecare 15 zile părintele Gherasim, pe care schitul îl rânduise ca slujitor al său. Părintele Ilarion, la Curte, bea mult vin, pe care în Sfântul Munte l-a înlocuit cu o foarte mare cantitate de apă; pentru aceasta transpira atât de mult, încât nici nu prididea să-şi schimbe hainele. Părintele Neofit Caramanlis – duhovnicul său „la peşteră“ – văzând nemăsurata sa poftă de apă, l-a adus, treptat, la măsura sa: un pahar mic pe zi; i-a spus că a bea cât vrea nu este de folos, ci provoacă boli.
La Curte, părintele Ilarion nu făcea metanii mari; nu putea. În Sfântul Munte făcea multe, iar în turn le-a dublat. Cât priveşte odihna – dormea două ore din 24, iar mai târziu doar una. În acelaşi timp cu nevoinţele practice s-a adâncit în rugăciunea minţii şi în largul contemplării, dar, în acelaşi timp, au început şi grele lupte duhovniceşti. Deseori i se înfăţişau hoarde de demoni, ca cete ostăşeşti, care făceau gălăgie în jurul turnului ca şi când ar fi făcut asediu sau ar fi săpat tunele subterane. La sfârşit, însă, vrăjmaşii cedau învinşi, ameninţând că îl vor alunga de acolo. Câteodată, urmărind să-l înfricoşeze, spuneau tare: „Trei părţi deja le-am dobândit; a mai rămas încă una, dar o vom stăpâni şi pe aceasta!“.
Puţin mai târziu, după ce părintele Ilarion s-a izolat cu desăvârşire, a venit părintele Gherasim cu mâncare. Intrând în turn, s-a aşezat într-un colţ. Cei doi asceţi au început să discute despre mântuirea sufletului, când, deodată, au auzit pe scări paşi grei apropiindu-se. Necunoscutul păşea atât de tare, încât se cutremurau pereţii turnului şi, desluşindu-se după zgomot, împreună cu el pe trepte târa o sabie uriaşă. Călugării ştiau că uşile turnului erau încuiate pe dinăuntru, şi se mirau. Cine era şi cum a putut să intre? Paşii grei se apropiau continuu şi, deodată, s-a deschis uşa: în faţa lor a apărut un luptător mare la trup, purtând ţinută militară cu epoleţi, înarmat din creştet până la călcâie. În aceeaşi clipă a scos un pistol uriaş, l-a îndreptat spre părintele Ilarion şi a strigat cu furie:
– Îndrăzneşti să mi te împotriveşti?
Din cauza înfricoşătoarei vederi şi a înfăţişării neaşteptate, bătrânul Ilarion a sărit în picioare de pe rogojina sa, ce se afla lângă zid. Predat întreg voii lui Dumnezeu, a ridicat mâinile şi a invocat numele Său. Învins de puterea Domnului, diavolul a dispărut îndată. Părintele Gherasim, de frică, a paralizat.
Altădată a apărut o armată de diavoli; s-a izbit însă de credinţa neclintită a stareţului şi n-a putut să-i facă nici un rău.
– Să nu crezi… te vom arunca! au zis. Vom ridica împotriva ta toţi oamenii. Vom aduce turci, vom răscoli tot locul, încât să nu mai rămână piatră peste piatră, iar pe tine te vom alunga nu numai de aici, ci şi din Sfântul Munte.
– Binecuvântat este Dumnezeu! a răspuns părintele Ilarion. Dacă-i voia lui Dumnezeu, poftiţi, terminaţi-mă!
Demonii, văzându-i marea statornicie, au strigat:
– Ştii cu cine ai de-a face?
În acea clipă s-a desfăcut acoperişul turnului şi s-a înfăţişat părintelui Ilarion diavolul cu un chip atât de uriaş, încât capul său atingea cerul. Ascetul a început să se roage şi diavolul s-a făcut nevăzut.
Alte dăţi, când Domnul îngăduia, diavolii îl loveau cu răutate şi furie, şi îl lăsau pe jumătate mort.
Părintele Ilarion se mutase în turn pentru a evita multele vizite. Aici nu primea pe nimeni, în afară de părintele Gherasim şi de duhovnicul său, Neofit Caramanlis, care îl vizita foarte rar. Aproape îndată după ce s-a zăvorât, a venit duhovnicul şi l-a întrebat:
– De ce ai lăsat peştera şi ai venit aici?
– M-au obligat vizitatorii, a răspuns părintele Ilarion.
– Cum ai hotărât o nevoinţă atât de mare, fără binecuvântarea duhovnicului?
– Am venit, dar nu te-am găsit24 (Părintele Neofit, ca duhovnic al tuturor pustnicilor din latura de sud a Sfântului Munte, mergea deseori în pustie pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie.) şi am cerut binecuvântare de la duhovnicul meu de mai înainte – părintele Ştefan, egumenul Mănăstirii Dionisiu. M-am adăpostit aici căci toţi au început să mă slăvească şi mi-am făgăduit mie însumi că aici voi muri.
Într-o oarecare vreme, când părintele Ilarion voia să se obişnuiască să nu mai doarmă, a petrecut 12 zile fără somn. Această priveghere continuă l-a vătămat foarte mult. Trupul a început să-i tremure; ameţea, ca şi când s-ar fi învârtit toate în faţa sa, şi mintea i s-a întunecat. Preavicleanul diavol, văzându-l într-o aşa stare, s-a apropiat de el şi se străduia, prin gânduri, să-l convingă că se rătăcise: „Uite, deja ai căzut în rătăcire! Dă poruncă să-ţi lege o sfoară în jurul gâtului şi să te ţintuiască de zid. Şi să spui ucenicului tău să te omoare, deoarece ţi-ai pierdut minţile şi nu mai eşti bun de nimic…“.
L-a vizitat atunci părintele Gherasim, care i-a ascultat gândurile. Când a aflat că nu dormise de 12 zile şi că îşi pierduse somnul, i-a dat puţină apă şi apoi o bucăţică de pesmet înmuiat care a lucrat atât de binefăcător, încât părintele Ilarion a adormit câteva minute. În continuare, luând puţină apă şi cafea, a dormit o oră şi şi-a revenit la starea firească.
Cândva părintele Gherasim a uitat să aducă pesmeţii pe care la fiecare la 15 zile îi lăsa afară, lângă uşa turnului. Neavând nimic de mâncare, părintele Ilarion s-a gândit: „Se pare că Dumnezeu vrea să mă încerce“. Putea să strige pe vreunul din cei ce treceau pe acolo, dar n-a făcut-o. Nouă zile a petrecut nemâncat, predat voii lui Dumnezeu, fără a slăbi deloc obişnuitele nevoinţe. Când a trecut şi cea de a noua zi, nu şi-a mai putut continua canonul. A şezut pe rogojină, şi-a încrucişat mâinile şi a rămas în această stare şase zile.
Îndată ce s-au împlinit 15 zile, a venit părintele Gherasim. Spre uimirea sa, l-a găsit pe stareţ complet epuizat, aproape mort, şi l-a întrebat dacă nu cumva este bolnav. Stareţul a răspuns că nu are nimic, fără numai o lipsă de poftă. Atunci părintele Gherasim şi-a amintit că data trecută uitase să-i aducă mâncare; a început să se pocăiască amarnic şi să se prihănească pe sine pentru uitarea sa. Îndată a voit să-i dea ceva să mănânce, dar nu putea, căci buzele ascetului se crăpaseră de la umflare. A încălzit puţină apă, a înmuiat câţiva pesmeţi şi i-a pus în gura bolnavului. Pentru a nu se mai întâmpla însă ceva asemănător, pe viitor s-au înţeles ca, în caz de nevoie, să scoată afară, la geam, o broboadă.
Altădată, din nou s-au înfăţişat o mulţime de demoni care au năvălit asupra turnului şi au început să strige:
– Aruncaţi-l, aruncaţi-l!
– Dacă-i voia lui Dumnezeu, aruncaţi-mă! a răspuns fără teamă stareţul, şi vrăjmaşii au fost învinşi.
Odată, diavolii l-au ameninţat că vor acoperi cu zăpadă turnul. Şi, într-adevăr, într-o vreme de vijelie a căzut acoperişul şi a nins atâta înăuntru, încât l-a acoperit cu totul pe stareţ. Trei zile a rămas îngropat, până ce au venit monahii din schit şi l-au ajutat. L-au luat aproape fără simţire şi l-au dus la arhondaricul schitului, unde cu greu şi-a revenit. Atunci l-au rugat să lase viaţa de zăvorât, dar el n-a primit.
Până la sfârşitul vieţii a suferit, apoi, de reumatism. Boala sa nu era rezultatul numai al celor trei zile în care stătuse sub zăpadă, ci şi al umezelii din turnul care, din cauza acoperişului stricat, avea tot timpul pereţii umezi. În scurt timp tot trupul a fost vătămat de reumatism şi numai datorită constituţiei sale puternice a rezistat aceşti trei ani şi n-a ajuns în mormânt. Altădată, închinătorii din Răsărit treceau cu vaporul pe lângă schit. I-a prins o mare furtună şi deja începuseră să-şi piardă nădejdile de mântuire când, amintindu-şi de părintele Ilarion pe care îl cunoşteau, s-au rugat Domnului invocând şi sfintele lui rugăciuni. Furtuna a încetat îndată. Imediat ce vaporul a tras la ţărm, au mers să mulţumească binefăcătorului lor. Au găsit însă turnul încuiat şi au început să-l „preseze“ pe părintele Gherasim – care se pare că ducea de mâncare stareţului – să le deschidă, dar el n-a primit.
În deznădejdea lor, doi pelerini s-au gândit să se urce în turn; s-au căţărat, au sărit înăuntru pe geam şi au deschis uşa. Au intrat astfel toţi şi au început să urce scările. Părintele Ilarion s-a gândit că iarăşi vor fi fiind diavolii. Deşi de obicei nu se temea, de această dată s-a înfricoşat. Aşa a îngăduit Domnul, pentru a ne învăţa că fără El nu suntem în stare de nimic. Pelerinii au văzut frica stareţului şi, pentru a-l încredinţa că sunt oameni, au intrat în micul paraclis de lângă chilie şi au început să se roage. Peste puţin timp s-au apropiat iarăşi, i s-au închinat şi i-au mulţumit pentru izbăvirea lor. Această vizită a provocat atâta tulburare părintele Ilarion, încât aproape că s-a hotărât să părăsească turnul. Diavolii nu-l lăsau liniştit; îl înţepau continuu cu gândul: „Uite, te-ai sfinţit; ai devenit deja făcător de minuni!“. Pentru a se linişti de gânduri, l-a rugat pe părintele Gherasim să spună tuturor că este rătăcit şi că are nevoie de rugăciunile lor. Cu toate acestea, ispita nu ceda. A cerut atunci să-i lege mâinile şi să-l plimbe ca pe un nebun pe la colibele schitului, cerând rugăciunile părinţilor; părintele Gherasim însă n-a fost de acord.
Cândva a venit în Schit un mare grup de închinători care au oferit mulţi bani pentru biserică şi, auzind de părintele zăvorât, au vrut să-l viziteze. Deoarece alt mod de a trece nu exista, s-au hotărât să facă o „scară vie“, urcând unul pe umerii celuilalt. Ar fi ajuns astfel până la fereastră, de unde ar fi putut să-l vadă şi să ia binecuvântarea lui.
Când stareţul a înţeles ce voiau să facă s-a speriat deoarece era foarte mare înălţimea şi, prin urmare, acţiunea ar fi avut un sfârşit rău. S-a aprins atunci înăuntrul său un război puternic. Un gând îi zicea să deschidă îndată uşa, pentru a nu deveni el însuşi cauza pierderii vieţii vreunuia dintre zeloşii cei neînţelepţi, în vreme ce altul îl împiedica – pentru a nu-şi călca rânduiala. Pentru câteva minute sufletul său s-a chinuit, neştiind ce să facă. În cele din urmă însă a fost biruit de dragostea pentru aproapele şi a alergat să deschidă uşa, dar, ieşind, s-a ascuns.
Pentru că şi-a călcat canonul a început să se îndoiască dacă va trebui să se mai întoarcă în turn. S-a spovedit şi a descoperit gândurile sale duhovnicului schitului, părintele Leontie, care l-a liniştit; i-a spus că nu-i corect să socotească această ieşire ca pe o adevărată călcare a canonului şi, prin urmare, putea să-şi continue viaţa ca zăvorât. Stareţul a ascultat, dar în turn n-a mai rămas mult.
L-au atacat din nou cu tărie demonii, ca şi când ar fi făcut un adevărat asediu. Se năpusteau continuu la ferestre în chip de pelerini şi îi spuneau că sunt nevoiţi să se comporte astfel, deoarece nu primeşte pe nimeni, în vreme ce ei doreau foarte a-l vedea – ca pe un compatriot al lor, căci pentru el făcuseră o aşa îndelungată călătorie. Părintele Ilarion, crezând că sunt cu adevărat închinători, i-a primit şi a deschis discuţia cu ei. Au vorbit timp îndelungat despre nenorocirile poporului său şi ale Bisericii, şi la sfârşit l-au ironizat cu sarcasm; de asemenea, atâta l-au bătut, încât două luni a rămas întins şi fără glas.
În aceeaşi vreme urătorii de bine au încercat din nou să-l rătăcească. I-au înfăţişat cum că, chipurile, căzuse afară multă zăpadă, până la cele mai de sus ferestre ale turnului, încât vizitatorii ar fi putut să intre fără nici o piedică. Când părintele Ilarion a văzut zăpada, şi-a zis întru sine: „Fugi, fugi cât poţi mai repede de aici“. Dar, a răspuns la acest gând cu putere:
– Voi muri, dar de aici nu plec!
În cel de-al treilea an al vieţii de zăvorât a venit la turnul din Schitul Nou un arhiereu pentru a discuta cu părintele ceva probleme duhovniceşti. Orişicât l-a rugat, stareţul n-a deschis. Amărât de refuz, arhiereul a strigat:
– Ia aminte, stâlpnicule, nu cumva purtându-te astfel să cazi în înaltă cugetare. Ai dispreţuit un episcop care nu te-a vizitat din curiozitate, ci pentru a se folosi duhovniceşte; Dumnezeu te va pedepsi!
Când vizitatorul a plecat, în ceasul în care părintele Ilarion îşi făcea canonul personal, a căzut deodată foc din cer şi l-a făcut să-şi piardă, pentru puţin, simţirile.
Către sfârşitul vieţii de zăvorât, părintele Ilarion a văzut nenumărate cete de diavoli de la turn până la stâncile Mănăstirii Sfântul Pavel – o jumătate de oră de drum depărtare – atacând în linii strânse. Dumnezeu a îngăduit să fie bătut iarăşi, precum cândva marele Antonie, cuviosul Avramie şi alţii. Trei zile mai târziu părintele Gherasim i-a adus mâncare şi l-a găsit pe jumătate mort. I-a chemat pe ceilalţi şi l-au dus la o chilie apropiată, unde, după multe străduinţe, l-au readus în simţiri.
Când şi-a revenit, a povestit ispita şi i-a rugat să-l ducă înapoi în tum. Părinţii schitului însă i-au cerut prietenului său, părintele Benedict, să judece situaţia; acesta, după ce a discutat cu el, a anunţat că nu trebuie să mai trăiască ca zăvorât. Toţi au fost de acord, iar părintele Ilarion s-a supus cu smerenie părerii celorlalţi.
L-au aşezat în Chilia Sfântului Haralambie, unde îl îngrijea părintele Benedict. Tot spatele îi era o rană, şi timp de două luni a rămas întins, suferind de puternice dureri; dar şi starea sa sufletească inspira nelinişte. Experimentat în viaţa ascetică, prietenul său a început să-i taie voia. I-a dat, înainte de toate, mâncare cu ulei, peşte şi brânză. Părintele Ilarion era atât de blând şi înţelept, încât fără de cârtire a făcut ascultare de duhovnic cu deplină încredere în dreapta lui socoteală, iar sănătatea a început, în curând, să i se îmbunătăţească.
Când şi-a revenit din boală, s-a mutat într-o catismă aparţinând Mănăstirii Dionisiu, cu hramul Sfântul Iacob, fratele Domnului, unde însă nu a rămas mult. I-au crescut durerile de la reumatism, de care a suferit până la sfârşitul vieţii, dar au apărut şi alt fel de greutăţi. Obştea Mănăstirii Dionisiu s-a dezbinat din cauza neînţelegerilor legate de problema desei Împărtăşanii: unii erau pentru împărtăşirea săptămânală, unii pentru împărtăşirea o dată pe lună, iar alţii – la trei luni. Astfel au izbucnit certuri. Toţi se străduiau să-l ia de partea lor pe părintele Ilarion, lucru ce a întristat adânc sufletul său cel iubitor de linişte, aşa încât după două luni a plecat şi a mers la Mănăstirea Iviron.

La obşte, la mănăstirea Iviron, „dobândeşte“ linişte.

La Mănăstirea Iviron părintele Ilarion a mers bolnav. Îndată ce s-a refăcut puţin sănătatea sa, a început să pună în rânduială biblioteca georgiană. A înscris în catalog cărţile şi manuscrisele, a creat o serie de douăsprezece volume ce conţineau, în principal, vieţi de sfinţi. Culegerea a fost dată egumenului Mănăstirii Zografu, care urma să călătorească în Rusia, şi care a editat acolo toate volumele fără a însemna numele celui ce se ostenise cu adunarea acestora.
La Iviron stareţul a petrecut şase luni în deplină linişte. Când şi-a revenit cu totul din boală, a mers la Schitul Sfântului Ioan Înaintemergătorul, unde trăiau monahi georgieni deja din veacul al optulea, şi s-a stabilit într-o colibă mică, lângă biserica schitului.
Cât de iubită îi era liniştea, tovarăşul nedespărţit al tuturor călugărilor ce se îndeletnicesc cu lucrarea minţii, se vede din răspunsul pe care l-a dat când l-au întrebat de ce a preferat schitul în locul turnului.
– Aici am găsit adevărată linişte, a spus, pentru că pot trimite pe toţi vizitatorii la duhovnicul schitului. Le spun că eu nu sunt duhovnic, am venit numai ca să-mi plâng păcatele.
Deşi în colibă nu primea pe nimeni şi uşa îi rămânea continuu închisă, lumea îl găsea ca şi mai înainte. S-a hotărât deci, să o părăsească şi să se stabilească în Chilia Sfinţilor Arhangheli, pe care Mănăstirea a ridicat-o special pentru el. Acolo au mers doi fraţi şi l-au rugat să-i primească ucenici. Rămăseseră la început la un oarecare stareţ care, după trei ani, adormise şi lăsase ucenicilor o chilie mare, cu destul loc împrejur; în curând însă se încredinţaseră că nu pot trăi fără călăuzire duhovnicească. Cel mai mare, Macarie, a intrat în Mănăstirea Iviron, unde îl chemaseră ca fiind bun caligraf, în vreme ce cel mai tânăr, Sava, a rămas singur, deoarece căuta un stareţ cu experienţă. Pentru că faima părintelui Ilarion pentru marea sa asceză se împrăştiase în tot Sfântul Munte, s-a hotărât să devină ucenicul său.
Când a sosit, l-a găsit purtând nişte vechituri murdare şi zdrenţuite, iar părul şi barba îi erau cu desăvârşire nepieptănate. La rugămintea părintelui Sava să-l primească, stareţul a refuzat hotărât, spunându-i că n-ar putea trăi acolo. După rugăminţi stăruitoare însă, i-a spus ce canoane ar trebui să ţină dacă ar rămâne. Trebuia să nu aibă bani, să nu primească nimic de la nimeni şi până în ultima zi a vieţii sale să se nevoiască cu hrană uscată şi rugăciune continuă. Sava a fost de acord cu toate din inimă şi a rămas împreună cu el, dar era cam uşuratic. Deşi făcea ascultare, făcea şi multe cu voia sa, aducând deseori contraziceri. Părintele Ilarion nu a voit să-l alunge, nădăjduind că, prin răbdare şi sfat părintesc, îl va îndrepta; fără experienţă însă fiind tânărul, s-a vădit a fi neputincios în a-şi controla nestăpânirea tinereţii.
De câteva ori a simţit dorinţa să meargă la Hagi Gheorghe, la Cherasia, şi n-a întârziat a se muta acolo. Îndată ce a mers, experimentatul stareţ i-a înţeles ispitele şi l-a întrebat:
– Vei asculta la toate?
Sava a răspuns că era pregătit şi l-a rugat să-l primească, nădăjduind că în noua obşte va afla odihnă. Hagi Gheorghe l-a dus mai departe şi l-a aşezat sub o stâncă – unde se afla o adâncitură asemeni unei peşteri – întrebând pentru a doua oară dacă este pregătit să asculte întru toate. După ce a primit din nou răspuns afirmativ, l-a înştiinţat despre tipic, rămânând a-i aduce el însuşi mâncare dintr-a sa.
Sava şi-a ţinut cuvântul pentru puţin timp, mâncând numai verdeţuri sălbatice amare – hrana stareţului, însă n-a putut să rabde mult o asemenea lipsă. A început deci – fără să ştie Hagi Gheorghe – să meargă în Schitul Sfânta Ana şi să ia pe ascuns pâine şi pesmeţi; de asemenea, în lipsa acestuia, ieşea din colibă şi se juca copilăreşte cu fraţii mai tineri, asemeni unui întemniţat ce-şi găseşte libertatea.
Când a aflat de acestea, Hagi Gheorghe l-a certat pentru neascultarea şi uşurătatea sa, adăugând că hrana aceasta, de nesuportat pentru Sava, era şi hrana lui zilnică. Deoarece însă şi-a făcut voia sa, îl va băga ca pedeapsă într-un butoi mare, până ce se va convinge de ascultarea sa nefăţarnică; dacă nu primea acestea, trebuia să plece.
Sava, simţindu-se vinovat, a fost din nou de acord. A intrat în butoiul care era aşa de larg, încât putea să îşi facă acolo canonul – chiar şi metanii mari – şi chiar să păşească puţin.
Scopul lui Hagi Gheorghe era pedagogic – neputând adică ucenicul să suporte astfel de condiţii, să ceară singur întoarcerea la stareţul său de mai înainte.
Într-o zi Hagi Gheorghe l-a cercetat pe Sava şi i-a spus că a auzit cum că părintele Ilarion murise. Ucenicul a început să plângă cu amar, să se lovească în piept şi să se prihănească pe sine pentru purtarea sa; la sfârşit, a adăugat:
– Nu mai ies din butoi. Aici voi muri!
A început apoi să-l roage pe Hagi Gheorghe să-l învieze prin rugăciune pe părintele Ilarion. Văzându-l că se pocăise, l-a întrebat dacă, în caz că părintele va reveni la viaţă, îl va asculta. Cu lacrimi a făgăduit că îl va asculta până la moarte, pentru că se simţea foarte vinovat. Hagi Gheorghe a făgăduit că se va ruga.
După puţin timp, stareţul l-a luat pe Sava şi au pornit împreună spre părintele Ilarion; în timp ce mergeau, la un moment dat l-a pierdut din ochi. Ucenicul, din nerăbdare de a vedea dacă trăieşte stareţul său, o luase înainte. Începuse să se întunece când, în sfârşit, a văzut de departe lumină la chilie. Stareţul trăia! Acum Sava alerga mai repede şi, îndată ce a ajuns, a ciocănit la uşă.
– Cine-i? a întrebat părintele Ilarion.
– Un câine! a răspuns Sava.
Stareţul l-a recunoscut după voce şi a zis:
– Mi-e frică de câine, nu cumva să mă muşte.
– Sunt ucenicul tău, a spus, cu tristeţe, Sava.
– Nu am nici un ucenic-câine, a răspuns părintele Ilarion, apoi a tăcut.
Ucenicul a început să se roage să-l ierte şi să-l primească, precum părintele pe fiul cel risipitor, deoarece se pocăise pentru toate. Fără a ceda, stareţul i-a spus că nu-i va îngădui să intre dacă nu vine Hagi Gheorghe, care tocmai atunci a sosit. Părintele Ilarion a deschis, a făcut metanie vizitatorului şi i-a condus în chilie, după ce mai înainte şi-a scos rasa şi i-a dat-o lui Hagi Gheorghe, luând-o pe a acestuia în schimb. Acesta s-a mirat de fapta sa şi l-a întrebat de însemnătatea ei.
– O fac, deoarece te primesc ca pe stareţul meu, a spus bătrânul Ilarion. Mult îţi mulţumesc, pentru că Sava deloc nu mă asculta şi nu puteam să-l călăuzesc la mântuire. N-am putut să-l îndreptez şi să-l păzesc de rătăcire, pe când tu ai izbutit. L-ai câştigat pentru Domnul, l-ai adus la simţirea inimii, iar acum văd ce dar ai!
Apoi au şezut. Sava, spre arătarea deplinei pocăinţe şi smerenii, a voit să le spele picioarele, dar Hagi Gheorghe i-a interzis, în vreme ce părintele Ilarion a zis:
– De ce să faci asta? Eu încă n-am murit. Ce vrei de la mine?
– Un singur lucru vreau: să te ascult întotdeauna şi în toate.
– La orice îţi voi spune? a zis stareţul, privindu-l.
Sava s-a învoit în tăcere.
– Nu mai am încredere în tine, a continuat părintele Ilarion. Cine va garanta pentru tine?
– Hristosul meu, a spus Sava, arătând icoana.
– Dacă-L chemi pe Hristos ca martor, să te întorci iarăşi la părintele Gheorghe.
– Părinte, nu mă izgoni. Nu voi putea să suport viaţa de acolo. Părintele Gheorghe s-ar putea să mă bage iarăşi în butoi. Ce voi face atunci?
Neclintit, părintele Ilarion s-a întors spre părintele Gheorghe şi l-a rugat să-l ia iarăşi cu el. Acesta din respect a primit, dar cu aceste condiţii: Sava va mânca tot ceea ce mănâncă şi el însuşi, nu mai fură pesmeţi şi nu se mai poartă liber cu fraţii în lipsa lui.
– Ce gândeşti? a spus bătrânul Ilarion lui Sava. Părintele Gheorghe munceşte continuu şi chiar la lucrări grele, şi mănâncă aceeaşi mâncare ca tine; tu însă, în vreme ce nu faci nimic, nu eşti mulţumit. Cât priveşte purtarea ta liberă, nu ştii că naşte îndrăzneala, care este maica tuturor relelor?
La sfârşit i-a dat poruncă să facă ascultare desăvârşită de părintele Gheorghe şi l-a slobozit.
Hagi Gheorghe l-a luat iarăşi şi l-a dus în peşteră; i-a dat, de asemenea, sfaturi şi canon personal, ca şi mai înainte, şi îi aducea iarăşi ierburi amare din care mânca şi el însuşi.
De această dată, Sava n-a rămas mult la Hagi Gheorghe. La Chilia Sfinţilor Arhangheli fusese primit de părintele Ilarion fratele lui, Macarie. Proestoşii Mănăstirii Iviron, unde deja stătuse şase luni, se străduiau să-l ţină, fagăduindu-i că-l vor trimite la Academie, dar el voia un singur lucru: să slujească Domnului pentru mântuirea sa.
Macarie avea un caracter puternic şi nu făcea nici o nevoinţă fără porunca stareţului. S-a predat cu desăvârşire în ascultare, lepădându-şi voinţa proprie. Lucra cu o rară jertfelnicie de sine dar, din cauza nevoinţelor peste măsură, după opt ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi suferea mult.
Părintele Ilarion a scris lui Hagi Gheorghe câteva rânduri, în care îl ruga să-i trimită pe cineva să-i slujească celui bolnav; nu-l cerea pe Sava, dar pe acesta l-a trimis.
Zece zile după venirea lui Sava, părintele Macarie a plecat la Domnul. După numele său, fericit i-a fost şi sfârşitul25 (În limba greacă, cuvântul μακαριοσ înseamnă fericit.).
Puţin înainte de a-şi da sufletul, faţa i s-a luminat de o neobişnuită strălucire, care devenea tot mai puternică, luminând încă şi chilia. De aceasta s-au încredinţat toţi cei ce se găseau la adormirea sa. Macarie, strălucind de bucurie, a zis:
– Au venit îngeri, cuvioşi părinţi, mucenici, mărturisitori, sfinţi şi prooroci.
Şi peste puţin:
– Iat-o şi pe Doamna de Dumnezeu Născătoare!
Lumina era atât de strălucitoare, încât ochii n-o puteau suporta. Cei de faţă îl priveau cu teamă sfântă, şi la un moment dat au auzit:
– Domnul nostru Iisus Hristos!
Toţi au căzut cu faţa la pământ, iar Macarie a continuat, adresându-se stareţului:
– Părinte, iartă-mă şi mă binecuvântează, căci mă iau de aici.
Cu aceste cuvinte, sufletul său a zburat la ceruri, iar lumina ce strălucise peste toată pustia încet-încet s-a stins. Toţi s-au mirat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care atât de mult l-a miluit pe robul Său pentru nefăţarnica ascultare şi tăiere a voii. Sfârşitul său mărturisea despre adânca înţelepciune a stareţului Ilarion, care în scurt timp l-a călăuzit la foarte înalte măsuri duhovniceşti.
După îngroparea monahului Macarie, părintele Ilarion l-a chemat pe Sava şi i-a spus că nu-l poate ţine, prin urmare să meargă unde vrea. Cu toate rugăminţile ucenicului, stareţul a rămas neînduplecat. A mers deci iarăşi la Hagi Gheorghe, dar a auzit şi de la acesta acelaşi lucru: că nu-l mai poate ţine, cu nestatornicia şi neputinţele sale, aşa încât să se întoarcă la părintele Ilarion. După multe rugăminţi şi refuzul categoric al părintelui Gheorghe, Sava a fost nevoit să meargă la stareţul său, Ilarion. Pe cale a scos şaua de pe mular, şi-a pus-o lui şi, îndată ce a sosit, a zis:
– Părinte, struneşte-mă precum vrei; mă las ca un mular în mâinile tale.
Părintele Ilarion l-a primit.
În curând a venit şi Hagi Gheorghe care, arătându-l pe Sava, a zis:
– Canon îi trebuie, canon!
Ca şi când i-ar fi luat apărarea, părintele Ilarion a spus:
– Nu, acum poartă şa. Îl voi struni şi mă va asculta.
Îndată a început să-şi laude ucenicul pentru răbdarea pe care a arătat-o, şi la sfârşit a zis:
– Acum putem să-l facem diacon.
– Nu, l-a întrerupt părintele Gheorghe, e devreme. Face încă multe nebunii, multe!
După ce au discutat destul despre aceasta, în cea de a treia zi l-au hirotonit pe Sava diacon şi, în curând, preot. Această vrednicie stareţul voia să i-o dea părintelui Macarie, care însă deja se găsea în Cer; acum însă, văzând pocăinţa sinceră a lui Sava, i-a rânduit ca datorie să slujească zilnic şi să se roage pentru toată lumea.

De la Chilia Sfinţilor Arhangheli la Catisma Sfântului Iacob, fratele Domnului, de la Mănăstirea Dionisiu

La chilia Sfinţilor Arhangheli, lângă Iviron, părintele Ilarion socotea că va avea linişte, dar şi aici îl găseau vizitatorii. Deseori era obligat să-i evite şi să se ascundă la părintele Benedict, la Chilia Proorocului Ilie. Acolo mergea şi se împărtăşea, rămânând cinci până la zece zile, dar nu voia să rămână de tot; pentru aceasta, spunea prietenului său:
– Georgian, tu, georgian şi eu, uşor putem cădea în grăire deşartă.
Vizitatorii îi pricinuiau greutăţi şi părintelui Benedict, deoarece mulţi din cei ce nu-l găseau pe părintele Ilarion la chilia sa băteau la uşa părintelui Benedict.
Când la Chilia Sfinţilor Arhangheli avea ca obşte pe fraţii Macarie şi Sava, părintele Ilarion a început să slujească zilnic, luând prescuri de la Mănăstirea Iviron. De multe ori s-a întâmplat să găsească în ele necurăţii de şoareci – lucru pe care îl socotea o necinstire de neîngăduit şi jignire adresată lui Dumnezeu – şi din această cauză i-a certat aspru de trei ori pe proestoşii mănăstirii.
Lipsa liniştii şi problema prescurilor l-au obligat pe părintele Ilarion să se mute. A mers la Catisma Sfântul Iacob – la invitaţia egumenului Mănăstirii Dionisiu – care este la o depărtare de o jumătate de oră de mers pe jos de la mănăstire, şi se află într-un loc prăpăstios. Aici a trăit, împreună cu părintele Sava, din anul 1843 până în 1857.
Într-un manuscris al ucenicului său, în care răspunde la întrebările legate de pomenirea îndelungată a numelor la proscomidie, găsim câteva date despre stabilirea lor la Catismă:
„Celor care se întreabă ce anume m-a determinat să pomenesc nume şi să scot părticele la Proscomidia Liturghiei zilnice.
În 1843 am venit de la Iviron la Mănăstirea Dionisiu şi ne-am stabilit, ducând o viaţă de linişte, într-o Catismă, deasupra mănăstirii, a cărei biserică era închinată Sfântului Iacob, Fratele Domnului. Acesta catismă fiind veche, Stareţul meu a spus egumenului şi a reînnoit-o din temelie. Episcopul a venit s-o sfinţească, iar seara a venit un ieromonah din mănăstire care a cusut pânzeturile pentru Sfânta Masă şi proscomidiar, şi a pregătit uleiul pentru sfinţire.
Dimineaţa, după sfinţire şi liturghie, episcopul i-a spus Stareţului meu: «Te rog să dai părintelui Sava nişte nume pentru pomenire, deoarece face în fiecare zi liturghia, să le pomenească 40 de zile la proscomidie». Bătrânul i-a răspuns: «Dă-i câte doreşti». Episcopul a scris şaizeci şi două de nume pe o bucată de hârtie şi la sfârşit a scris şi cât îi dăduse milostenie părintelui Ştefan. După ce am pomenit aceste nume timp de treizeci şi nouă de zile, în cea de-a patruzecea aşteptam rezemat de analog pe Stareţul meu ca să vină să putem începe liturghia. Am adormit şi, în somnul meu, am văzut că purtam veşminte preoţeşti şi stăteam în faţa Sfintei Mese pe care se afla potirul plin cu Sângele lui Hristos. L-am văzut, de asemenea, pe părintele Ştefan venind şi luând de pe masa proscomidiarului hârtia cu numele şi o pereche de cleşti; a venit la Sfânta Masă şi, ţinând hârtia cu cleştele, a cufundat-o de mai multe ori în potirul cu Sângele lui Hristos. La fiecare cufundare se ştergea un nume până când, în cele din urmă, toată hârtia s-a curăţit.
M-am trezit. Stareţul meu a venit şi i-am spus ceea ce văzusem, iar el mi-a zis: «Nu ţi-am zis să nu crezi în vise?». După liturghie mi-a spus: «Tu nu eşti vrednic să fie iertate păcatele acelora. Prin credinţă au luat iertarea păcatelor».
Acesta este motivul pentru care pomenesc numele tuturor.“
Trăiau deci lângă Mănăstirea Dionisiu, unde coborau pentru privegherile praznicelor mari. Părintele Ilarion stătea totdeauna în picioare pe toată durata privegherii, în strănile numite „ale stareţilor“; nu ieşea din biserică pentru puţină odihnă nici în pauza dintre utrenie şi Sfânta Liturghie. Rămânea în naos până la începerea Sfintei Liturghii.
Îl rugau să-şi ia asupră-şi sarcina de duhovnic al mănăstirii, dar n-a voit. A început însă să primească pe vizitatorii care îl căutau pentru a primi sfaturi în probleme duhovniceşti. Răspunsurile lui aveau întotdeauna chipul sfatului. Deşi toţi îl socoteau duhovnic – îl numeau chiar „duhovnicul duhovnicilor“ – nimănui nu îi citea rugăciunea de iertare. A făcut-o numai de câteva ori, la cinci oameni, oricum pentru un motiv serios. Părintele Ilarion nu făcea deosebiri; era imparţial şi vorbea „ca cel ce are stăpânire“.
Comparând viaţa de mai înainte a părintelui Ilarion, plină de slavă lumească, cu cea de acum, de duhovnic, de ascet al pustiei, zăvorât, ca având harisme dumnezeieşti, aghioriţii îl cinsteau atât, încât îl numeau ca pe unul dintre părinţii de demult, şi se purtau faţă de el cu un adânc respect.
Cunoscutul ascet al Sfântul Munte, părintele Evstratie, care mai târziu a trăit în Halki, zicea că părintele Ilarion a depăşit cele zece trepte ale scării duhovniceşti despre care se vorbeşte în Filocalie.
Câteodată cuvântul stareţului devenea profetic şi atunci totdeauna se împlinea.
Fericitul bătrân Iacob, în lume Ioan Remundos, tipicar al mănăstirii Dionisiu şi protepistat de două ori al Sfintei Chinotite la Sfântul Munte, ne dă următoarele informaţii:
Când a venit în Sfântul Munte, împreună cu fratele său Gheorghe, dorind să se facă monahi, Ioan a rămas în Mănăstirea Dionisiu, iar fratele său a plecat la o alta. După ce a stat câteva zile în mănăstire, l-au trimis să slujească la un fierăstrău cu apă în pădure, aproape de Catisma Sfântului Iacob. Deoarece avea dorinţa şi curiozitatea de a-l cunoaşte pe vestitul duhovnic Ilarion şi pe ucenicul său – popa Sava, a trecut pe la locuinţa lor pentru a lua binecuvântare pentru viaţa sa călugărească. Părintele Ilarion, din „întâmplare“, şedea afară. Îndată ce a apărut fratele Ioan, l-a chemat lângă el, zicând:
– Poftim, fiul meu Ioan.
Fratele s-a mirat cum de ştia numele său. Harismaticul ascet i-a dat la început câteva sfaturi şi i-a urat să facă ascultare şi răbdare; în continuare, i-a spus să nu-şi facă griji pentru despărţirea de fratele său Gheorghe care cu o zi mai înainte plecase din Mănăstirea Dionisiu căci, precum îl încredinţa, în acea zi fusese deja închinoviat în Mănăstirea Xenofont. Exact aşa se şi întâmplase.
Apoi l-a condus în bisericuţa Sfântul Iacob şi l-a îndemnat să facă trei metanii şi să sărute sfânta icoană. Ioan s-a supus, iar stareţul, cu părintească dragoste, i-a pus mâna pe umăr fratelui şi i-a zis:
– Să iubeşti să-l ai la evlavie pe apostolul cel de un nume cu tine; va fi cel mai bun ocrotitor al tău.
Fratele a socotit că stareţul greşise numele.
– Nu mă numesc Iacob, părinte. Ioan mă cheamă.
– Vei fi Iacob monahul, i-a spus duhovnicul; până atunci însă, numai tu să cunoşti câte ai auzit astăzi de la un stareţ nebun.
Aşa s-a petrecut. Ioan a devenit călugăr, dar atunci duhovnicul cel sfânt nu se mai găsea în această viaţă.
În Mănăstirea Dionisiu era un monah cu ascultarea la grădină, care, din cauza unei întâmplări nefericite, s-a deznădăjduit de mântuirea sa şi a căzut în disperare. Atunci părintele Ilarion l-a trimis la mănăstire pentru o oarecare treabă pe părintele Sava, care a trecut şi pe la grădinar.
L-a găsit pregătindu-se pentru drum, cu dorinţa de a părăsi pentru totdeauna Sfântul Munte, şi a cerut să afle motivul. Monahul i-a răspuns că suportă degeaba necazurile călugăreşti, neavând nădejde de mântuire; a judecat deci că e mai bine să se întoarcă în lume şi să continue viaţa sa în linişte, fără nevoinţe.
Părintele Sava s-a străduit să-l convingă să rămână; i-a spus să se liniştească, îndreptându-şi nădejdea către Dumnezeu, şi să nu se deznădăjduiască de mântuirea sa. La început grădinarul nici nu voia să-l audă, dar apoi a început să se gândească cum că, poate, are dreptate. În cele din urmă s-a învoit, cu condiţia ca părintele Sava să ia asupra sa păcatele lui. Înţelegerea lor a fost pecetluită de o caldă strângere de mâini.
La întoarcere, diavolul a început să-l chinuiască pe Sava cu gânduri: „Oare după puterile mele am luat asupra mea păcatul fratelui?“. A început deci să fie dus el însuşi la deznădejde. Gândurile îi ziceau să nu se mai înfăţişeze stareţului, ci să meargă altundeva. În acel ceas, părintele Ilarion a văzut întru Duhul că ucenicul său se afla în primejdie şi a început să se roage. În aceeaşi clipă, părintele Sava a simţit uşurare în lupta cu gândurile şi s-a hotărât să se întoarcă la stareţul său, fie chiar şi cu tristeţe în inimă. Părintele cel iubitor îl aştepta deja în drum şi i-a zis:
– Ce s-a întâmplat? Ai plecat atât de bucuros şi te întorci întristat? Nu te teme! Domnul a luat asupra Sa păcatele întregii lumi. Nu va mântui oare un om?

Ucenicul a simţit deplină odihnă.

Faima părintelui Ilarion a ajuns până în Rusia. Înainte de începerea războiului Crimeei (1854–1856), ţarul Nicolae I (1796–1855) a trimis în Sfântul Munte o corabie cu oameni de-ai săi să-l întrebe pe vestitul duhovnic despre rezultatul războiului. La început, stareţul a refuzat să dea răspuns, dar corabia a rămas lângă Mănăstirea Dionisiu trei zile. Cedând rugăminţilor stăruitoare ale ofiţerilor ruşi, a spus:
– Rusia se va chinui; va fi învinsă în sfârşit, fără însă a pierde teritorii.
Cu adevărat aşa s-a şi întâmplat. Pe durata războiului, ascetul georgian s-a rugat stăruitor lui Dumnezeu să dea biruinţă oştirilor creştine.

Însemnare din calendarul arhimandritului Macarie,egumen al Mănăstirii Sfântul Pantelimon

Pe 8 ianuarie 1857 monahul Ioasaf georgianul, care trăieşte la noi, a mers la Mănăstirea Dionisiu pentru a se spovedi la vestitul ascet al zilelor noastre, ieromonahul Ilarion.
Când l-am petrecut pe monahul nostru, i-am dat poruncă să spună stareţului să se roage pentru mine să-mi dea Domnul răbdare; dacă viaţa mea este spre slava Lui, să mi-o mai ţină, dacă însă este spre vătămare, să mi-o ia.
Părintele Ilarion a răspuns:
– Răbdarea se dobândeşte cu nădejdea în Dumnezeu şi prin încredinţarea că fiecare dintre noi este mai nevrednic decât toţi. Cei pe care îi cheamă Dumnezeu să-I slujească se consideră din smerenie pe sine neputincioşi atât înaintea Domnului, cât şi înaintea oamenilor. De asemenea, nu cer să fie slăviţi ei înşişi, ci se îngrijesc pentru slava lui Dumnezeu. Câţi însă urmăresc slava lor sunt gata să jertfească toate, numai să câştige puterea.
Acestea le-a spus stareţul şi a făgăduit că se va ruga pentru mine.

La Chilia Cuviosului Onufrie

Vrăjmaşul mântuirii noastre nu l-a lăsat pe părintele Ilarion nici la Catisma Mănăstirii Dionisiu; l-a ridicat împotriva sa pe egumenul Evloghie care, după o ceartă între ei din cauza unei probleme a mănăstirii, l-a obligat să plece şi să se stabilească în Schitul Sfânta Ana Mică.
Părinţii Schitului cunoşteau bine acest loc, deoarece era aproape de peştera unde părintele Ilarion trăise mai demult. L-au primit deci cu mare bucurie şi un oarecare negustor i-a cumpărat Chilia Cuviosului Onufrie. La această chilie stareţul mergea adesea încă de pe când era la Catisma Sfântul Iacob, căci i se şubrezise sănătatea şi continuu răcea. La Chilia Cuviosului Onufrie a trăit până în anul 1862.
Curând după mutare, l-a vizitat bătrânul Hagi Gheorghe – ucenic şi el al duhovnicului său de mai înainte, părintele Neofit Caramanlis – care, pentru dragostea lui Hristos, i-a spus:
– Poftim, pe mine mă învăţai să am răbdare; în vreme ce tu ai plecat.
– Nu, eu am ascultat numai de Evanghelie, care zice: Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă (Matei 10, 23), a răspuns liniştit părintele Ilarion.
În timpul cât a trăit în Schitul Mica Sfânta Ana s-a întâmplat ceva vrednic de consemnat. Biserica Sfântului Onufrie avea nevoie de mari consolidări la Sfântul Altar, dar părintele Ilarion nu voia să deranjeze mănăstirea cerând ajutor. Ucenicul său deseori îi propunea câte ceva, dar el spunea:
– Cât trăiesc, nu vreau să stânjenesc pe nimeni pentru mine. Şi dacă reparăm Sfântul Altar, trebuie să chemăm preot să-l sfinţească, şi împreună cu el diaconi şi cântăreţi; se cer adică mari cheltuieli. Să avem deci răbdare şi să lăsăm asta în voia lui Dumnezeu.
Într-adevăr, cel ce se îngrijeşte pentru ce-i mai important, pentru viaţa veşnică, după spusa Domnului, va lua – chiar dacă nu dintr-o dată – şi pe toate celelalte: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei (Matei 6, 33–34).
În acel timp se găsea în Ţara Românească un monah de la Mănăstirea Marea Lavră pentru a strânge danii. Mergând într-un oraş, a întâlnit o femeie care i-a dat 20 de monezi de aur, rugându-l să le dea părintele Ilarion georgianul de la Chilia Cuviosului Onufrie. Femeia necunoscută a stăruit că banii îi sunt necesari îndată, şi a dispărut.
Întorcându-se în Sfântul Munte, monahul a mers direct la părintele Ilarion şi i-a dat banii, adăugând că, poate, donatoarea îl cunoaşte. Uimit, stareţul a spus că nu a mers niciodată în Valahia şi nu cunoaşte pe nimeni. S-ar putea deci să fie o greşeală, iar banii să fie trimişi pentru altcineva. Monahul a stăruit că erau pentru el, explicând că femeia i-a spus nu numai numele său, ci şi hramul bisericii; drept pentru care, banii nu se pot da în altă parte. Cu toate acestea, părintele Ilarion a refuzat să-i primească, rugându-l pe călugăr să-i împartă la săraci – dacă nu găseşte pe altul cu acelaşi nume.
Călugărul a plecat şi a spus toate la mănăstire. Acolo ştiau că biserica Sfântul Onufrie avea nevoie de reparaţie. Proestoşii au hotărât deci ca monahul însuşi să se ocupe de toate: să tocmească muncitori pentru lucrare, după terminarea lucrărilor să cheme episcop şi preoţi pentru sfinţire, să se ocupe de trataţia vizitatorilor ce vor veni la slujbă. Toate s-au realizat, iar la sfinţirea bisericii, după dorinţa părintelui Ilarion, i s-a dat hramul Sfintei Învieri.
După ce au trecut doi ani de la mutarea în Schitul Mica Sfânta Ana, părintele Ilarion a avut altă ispită. Duhovnicul Grigorie, care trăia la Sfânta Ana, s-a înţeles cu egumenul Mănăstirii Cutlumuş să-şi ia împreună paşaport şi cetăţenie engleză. Stareţul avea părere diferită, şi asta a provocat un conflict între ei. După aceasta, în 1862, părintele Ilarion şi părintele Sava au plecat la Russikon.

Ultimele zile ale vieţii sale pământeşti

La Mănăstirea Sfântul Pantelimon, stareţul mersese prima dată în anul 1819, adică atunci când sosise în Sfântul Munte. În 1856 a mers din nou pentru a-l întâlni pe duhovnicul Ieronim, iar acum a rămas acolo pentru totdeauna.
Îndată ce au sosit, părintele Ilarion a cerut să-i vadă pe bătrânii mănăstirii şi le-a anunţat dorinţa lor de a se stabili acolo. Aceştia i-au primit cu multă bucurie şi l-au rugat pe vestitul ascet să-şi aleagă singur o chilie izolată până ce îi vor pregăti Chilia Sfântul Gheorghe.
S-au rânduit, temporar, în Chilia Cuvioşilor din Pecerska Kievului, pe care o construise părintele Ambrozie – mai înainte egumen al Lavrei Kievului.
Anul următor, cu banii rusului E.G. Habarov care-l preţuia pe părintele Ilarion, a fost terminată Chilia Sfântul Gheorghe aflată la o depărtare de o jumătate de oră cu piciorul de la mănăstire. Biserica s-a sfinţit în octombrie, acelaşi an.
Stareţul s-a mutat în noua chilie, dar n-a mai trăit mult, căci în anul următor a plecat către veşnicie. După stabilirea acolo s-a îmbolnăvit grav: i s-au închis intestinele şi nu putea nici să mănânce, nici să bea; stomacul său nu ţinea nimic. Doctorul a spus cu siguranţă că la o oră anume, a doua zi, va muri.
Monahii au mers să-şi ia rămas bun de la bolnav, care era culcat şi gemea. Încredinţat că nu mai are mult de trăit, el însuşi îi heretisea pe toţi. Dar, o, minune! Ziua următoare, exact la ora pe care o spusese doctorul, stareţul era cu desăvârşire sănătos, şi chiar a mers pe jos la mănăstire pentru a-l vizita pe părintele Macarie, bolnav şi el. Toţi câţi l-au văzut s-au mirat.
Ce se întâmplase? În timp ce se pregătea să-şi dea sufletul şi îşi făcea rugăciunea pe patul morţii, a auzit un glas din icoana Mântuitorului:
– Vrei să te faci bine?
Predat totdeauna şi întru toate voii lui Dumnezeu, a răspuns că se lasă în purtarea Sa de grijă. Atunci a auzit că i s-a dăruit şi viaţa şi sănătatea. Îndată s-a ridicat din pat cu desăvârşire bine, iar dimineaţa a auzit despre boala părintelui Macarie. S-a grăbit deci să-l viziteze.
În curând după aceasta a sosit în Sfântul Munte epitropul guvernamental al Sinodului Bisericii Rusiei, comitele Tolstoi, care călătorea în Răsărit pentru probleme bisericeşti. În diferite locuri, şi mai ales în Alexandria, a auzit multe lucruri urâte despre Sfântul Munte, şi înaintea tuturor despre Russikon şi stareţii de aici, aşa încât venea aici „prevenit“. Singurul care ar fi putut să-l influenţeze binefăcător era părintele Ilarion.
Comitele avea informaţii despre ascetul georgian de la Prim Secretarul Sfântului Sinod, P.I. Solomon şi de la funcţionarul K.K. Zenderholm. Cei doi îl vizitaseră, voind a se sfătui pentru importante probleme bisericeşti; mai târziu P. Solomon i-a scris o scrisoare, iar răspunsul stareţului s-a publicat într-un periodic al eparhiei Tambov.
Acum comitele venea să-l întâlnească pe părintele Ilarion pentru a-i transmite şi salutările soţiei sale, care era prinţesă georgiană. L-a vizitat şi, discutând cu el, s-a încredinţat că cele câte auzise despre aghioriţi nu erau adevărate.
Când părinţii Ilarion şi Sava s-au stabilit în Chilia Pecerskăi, monahii de la Russikon au observat că aveau următoarea rânduială: noaptea, când toţi se linişteau, stareţul ieşea şi tuşea uşor sau păşea făcând zgomot lângă chilia ucenicului, ori bătea de trei ori în uşa lui, sau îl striga, chipurile, pentru un oarecare lucru. Acestea le făcea pentru ca părintele Sava să nu doarmă în timpul privegherii. La miezul nopţii ieşea iarăşi din chilia sa şi păşea cu zgomot, aşa încât să audă toţi fraţii care trăiau împreună cu ei şi să se trezească pentru utrenie. Canonul fraţilor de la Chilia Pecerskăi dura până la ora 8 şi întotdeauna urma Sfânta Liturghie. Stareţul nu slujea, se împărtăşea însă zilnic. Pentru a nu rămâne fără lucru în timpul zilei, ieşea deseori din chilie pentru oarecare îndeletnicire. Mai ales îi plăceau lucrările de tâmplărie. Se găsesc încă bănci, scaune şi scări făcute de el însuşi cu secure şi cuie, fără clei şi daltă. Mai târziu, când au mers la Chilia Sfântului Gheorghe, le-au dat un monah rus să le slujească. Ucenicul, chiar şi nevrând, trebuia să urmeze nevoinţele lor zilnice, privegherile de toată noaptea şi posturile. Părinţii, pentru a-şi ascunde cumva vieţuirea, nu-i îngăduiau să rămână mult timp acolo, ci îl trimiteau la Chilia Pecerskăi.
Mâncare găteau numai sâmbăta şi duminica. Când însă părintele Ilarion făcea vreo vizită, după marea sa dreaptă socoteală, lua tot ce i se oferea; întorcându-se la locuinţa sa, desigur, îşi continua postul. Ucenicul său însă, părintele Sava, nicicând şi nicăieri nu şi-a călcat canonul pe care i-l lăsase stareţul ca moştenire: să nu mănânce mâncare cu ulei, nici să bea vin. Lui îi dădeau şi în ziua de Paşti mâncare de post.
Stareţul dormea numai două ore, o oră în picioare, sprijinindu-se în toiag, şi cealaltă aşezat pe podea, cu spatele rezemat de perete. Privegherile de toată noaptea le făceau la chilia sa cu rugăciunea lui Iisus, având ca mijloc ajutător pentru priveghere patru lanţuri legate de tavan, două dintre ele având la capete legate prosoape. De acestea se sprijinea când nu mai aveau puteri. Pentru a nu înţelege vizitatorii la ce-i foloseau lanţurile, ziua întindea pe ele rufe.
Deoarece părintele Ilarion nu ştia bine greceşte, aproape totdeauna vorbea turceşte, şi traducea în greceşte ucenicul său. Limba rusă o uitase, dar câteodată începea brusc să vorbească foarte bine şi greceşte şi ruseşte; nu se întâmpla deoarece ştia aceste limbi, ci din insuflare dumnezeiască, în situaţii de mare nevoie duhovnicească.
Când, spre exemplu, trăia încă la Chilia Cuvioşilor de la Pecerska, era acolo călugărul rus Theonas, tâmplar şi eclesiarh, care slujea la biserică cu mare sârguinţă. Într-o noapte i s-a înfăţişat diavolul cu chip omenesc şi i-a spus:
– Ce-ţi trebuie vinul la chilie?
Monahul a răspuns că nu-l ţine pentru folos personal, ci pentru biserică. „Vizitatorul“ a început să ceară vinul şi era gata să i-l ia, dar părintele Theonas ţinea sticla şi s-a opus cu atâta tărie în această ceartă, încât a strigat cu voce tare că nu i-l dă. Cu strigătele sale i-a deşteptat pe toţi părinţii, care au ieşit şi au ciocănit la uşa sa. Părintele Theonas, fără să înţeleagă nimic, striga continuu acelaşi lucru – că nu dă vinul. Când şi-a revenit întru sine, a deschis uşa şi i-a văzut pe toţi foarte tulburaţi.
Părintele Ilarion l-a luat la chilia sa şi a început să-l liniştească, explicându-i ce se întâmplase. I-a spus că aceasta i-a făcut-o diavolul din invidie, deoarece nu suportă slujirea sa cea plină de râvnă. Au vorbit mult timp împreună, până ce monahul s-a liniştit cu totul. Dimineaţa, după slujbă, monahul s-a apropiat de părintele Ilarion, voind să continue discuţia despre cele întâmplate noaptea, dar acela i-a răspuns limpede că nu înţelege nimic. Părintele Theonas s-a răzvrătit, zicând:
– Cum aşa, după ce toată noaptea am stat de vorbă?
– Nici eu nu ştiu cum am vorbit, a răspuns stareţul prin părintele Sava. Domnul, văzând nevoia ta, a făcut să înţelegi cuvintele mele, ca şi când aş fi vorbit ruseşte. Cu adevărat, nu ştiu cum am vorbit.
La mare nevoie, când nu avea aproape pe ucenicul său sau pe altcineva care să cunoască turceşte, părintele Ilarion vorbea şi greceşte.

Adormirea Părintelui Ilarion

Din vârsta copilăriei, părintele Ilarion avea mare evlavie şi dragoste către Sfântul Gheorghe care, precum mărturisea părintele Sava, îi apărea şi l-a ocrotit în toată viaţa sa. A fost botezat într-o biserică a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi şi-a petrecut primii ani ai vieţii, chiar şi adolescenţa, la mănăstirile Tabakin şi Tzursk, care aveau de asemenea hramul Sfântul Gheorghe. La sfârşit, s-a învrednicit să adoarmă întru Domnul sub acoperişul lui – într-o chilie cu o biserică închinată tot sfântului.
Cu o zi înainte de adormirea sa, stareţul l-a lăsat pe părintele Sava să slujească la Chilia Sfântului Dimitrie. Îndată ce a rămas singur, starea sa s-a agravat şi a început să se roage. Mai târziu, părintele Sava zicea că aflându-se departe, a auzit vocea stareţului chemându-l: „Sava, Sava, Sava!“.
Întorcându-se, l-a găsit cu desăvârşire istovit; când l-au cuprins durerile morţii, zicea:
– Slavă lui Dumnezeu! Am vrut moarte mucenicească, dar Domnul nu m-a învrednicit. Mi-a trimis însă boală ce poate fi ceva mai mult decât mucenicia dacă sufăr cu stăruinţă şi credinţă în voia dumnezeiască.
Pe 14 februarie 1864 părintele Ilarion a adormit în Domnul. După aceasta, părintele Sava a mutat pe ascuns moaştele şi le-a îngropat în Schitul Cinstitului Înaintemergător de la Iviron. Presimţindu-şi moartea, este posibil ca stareţul să fi lăsat poruncă ucenicului să nu-i îngroape trupul la Russikon, de care aparţinea chilia, ci într-un loc necunoscut pentru ruşi, temându-se ca nu cumva să-l cinstească ca pe un sfânt.
(În însemnările părintelui Sava nu s-au găsit alte amănunte despre ultimele clipe ale stareţului Ilarion).
Se pare că părintele Sava a descoperit taina despre îngropare monahului Visarion – ucenic al părintelui Benedict, prietenul deja adormit al părintelui Ilarion – şi, poate, şi altor monahi apropiaţi ai stareţului. Părintele Visarion aproape imediat după adormirea stareţului a vrut să meargă la mormânt pentru a se ruga.
În noaptea dinainte, i-a apărut stareţul său, părintele Benedict, şi l-a întrebat:
– Pentru ce te pregăteşti?
– Să merg la mormântul părintelui Ilarion, a răspuns el, plângând nemângâiat.
– De ce să mergi la mormânt? Bătrânul Ilarion n-a murit.
– A adormit; am auzit-o de la ucenicul său şi de la mulţi alţii care au fost de faţă, a continuat părintele Visarion.
– Părintele Ilarion n-a murit, ci trăieşte, l-a încredinţat cu stăruinţă părintele Benedict şi l-a rugat să nu creadă toate câte aude.
– Ce este asta, părinte? Râzi de mine? a spus părintele Visarion.
– Părintele Ilarion este viu şi se află împreună cu Sfântul Atanasie Athonitul, a răspuns cu siguranţă părintele Benedict.
Părintele s-a deşteptat şi a simţit că sufletul i se umple de bucurie. Apoi a ajuns la mormântul părintelui Ilarion şi a povestit vedenia sa părintelui Sava.

Mutarea moaştelor stareţului Ilarion

Printre manuscrisele referitoare la ascetul georgian s-a găsit şi următoarea întâmplare minunată, cu data 18.06.1867.
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (Ps. 76, 13)
Iată, s-a împlinit şi aşteptarea noastră; orişicât a ascuns ucenicul moaştele părintelui Ilarion, Dumnezeu le-a descoperit şi le-a slăvit, iar cauza arătării a fost următoarea:
Printre aghioriţii greci a început să se răspândească vestea cum că pământul n-a primit trupul stareţului, lucru ce se socoteşte semn rău, şi din această cauză ucenicul nu vrea să-l dezgroape la sorocul de 3 ani. Când au auzit aceasta părinţii Schitului, l-au îndemnat pe părintele Sava să scoată şi să arate tuturor moaştele, aşa încât să se oprească jignirea; altfel, păcatul va pica asupra sa.
Părintele Sava a cedat şi a adunat patru oameni pentru dezgroparea şi mutarea moaştelor, în vreme ce el a rămas la chilie pentru a se ruga.
Pe 25 mai 1867, la privegherea Înălţării Domnului, monahii au făcut dezgroparea şi, pe durata ei, au simţit o deosebită mireasmă ce i-a însoţit şi cât timp au dus moaştele la Schitul Mica Sfânta Ana. Ajungând la Coliba Sfintei Învieri, mireasma a devenit atât de puternică, încât toţi cei prezenţi – 4 ruşi şi 70 de greci – au rămas uimiţi.
După mutarea moaştelor, un pustnic a avut vedenia următoare: la ora 5 a prânzului – ora bizantină – deasupra Colibei Sfintei Învieri a văzut o sferă asemănătoare soarelui care strălucea schimbându-şi locul, fără a se îndepărta. Aceasta a durat cam o oră. Monahul s-a gândit să dea de ştire şi altora, pentru a vedea neobişnuitul fenomen, dar îndată sfera a dispărut. Presupunând că s-ar face mutarea moaştelor părintelui Ilarion, din dragoste pentru cel adormit şi pentru neobişnuita vedenie, a mers în grabă la popa Sava. I-a povestit vedenia, iar popa Sava i-a spus cele despre dezgropare şi i-a arătat moaştele.
Bătrânul Gavriil Dionisiatul menţionează ceva asemănător cu vedenia pustnicului:
„Dumnezeu, vrând să-l slăvească pe tainicul său atlet, a binevoit ca pentru trei ani de zile să apară în fiecare vineri deasupra Colibei Învierii o lumină cerească pe care o vedeau mulţi părinţi din schitul aflat de cealaltă parte. Aceasta s-a întâmplat deoarece pururea-pomenitul stareţ în toată viaţa sa călugărească postea cu desăvârşire vinerea, fără a bea nici apă.“
Părintelui Ilarion i-a urmat popa Sava, supranumit Duhovnicul. Stareţul său spusese, înainte de a adormi, bătrânilor de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon:
– Nu-l înscrieţi la chilie pe părintele Sava, nu vrea să rămână aici. S-a obişnuit la Mica Sfânta Ana şi îi dau binecuvântare să trăiască acolo.
Astfel, îndată după adormirea stareţului, părintele Sava s-a întors la Coliba Învierii, unde a trăit până în 1908, când s-a odihnit întru Domnul.

Povestiri ale părintelui Sava despre părintele Ilarion

Cândva a fost scăpat liber în Sfântul Munte un câine turbat. Orişicât s-au străduit serdarii, n-au putut să-l prindă.
Repezindu-se la animale şi la oameni, câinele a ajuns şi la chilia părintelui Ilarion, care l-a văzut de la fereastră şi l-a strigat pe părintele Sava să aducă sfoară. Neînţelegând bine porunca stareţului26 (În limba greacă, cuvântul câine (σκυλί) se poate confunda cu cuvântul sfoară (σχοινή).), ucenicul a socotit că i s-a poruncit să îl aducă pe câine. A alergat fără a gândi nimic şi l-a apucat pe câine de ureche, gata fiind a i-l aduce. Părintele Ilarion a văzut însă spumă la botul animalului şi s-a înfricoşat. L-a certat deci pe Sava şi i-a spus să-l lase îndată. Câinele a fugit fără a-i face rău ucenicului, şi în curând serdarii l-au prins şi l-au omorât. Monahul Chiril de la Noul Schit, a cărui tundere fusese făcută de un arhiereu ce trăia la Caries, avea un frate care a plecat să-şi rânduiască în lume ceva treburi şi urma să se întoarcă, pentru totdeauna, în Sfântul Munte; acesta s-a încredinţat însă că problemele erau atât de încurcate, încât nu-i îngăduiau împlinirea grabnică a dorinţei sale. A trimis deci o scrisoare fratelui său, părintele Chiril, rugându-l să meargă să-l ajute, temându-se ca nu cumva, în caz contrar, să rămână pentru totdeauna în lume. Părintele Chiril a mers la arhiereu, care era şi stareţul său, pentru a-i cere binecuvântarea, dar acesta nu i-a dat-o. A mers şi la alţi duhovnici, dar fiecare le zicea pe ale sale, încât, la sfârşit, nu mai ştia ce să facă. L-a vizitat şi pe părintele Ilarion, care l-a ascultat cu atenţie şi, cunoscând prin Duhul ce dezlegare va avea acest lucru, i-a zis:
– Mergi din nou la stareţul tău şi să-i spui toate. Dacă acum îţi îngăduie, nu ezita să mergi să-l ajuţi pe fratele tău.
Părintele Chiril a ascultat. Arhiereul, cu toate că mai înainte refuzase atât de hotărât, acum i-a dat îndată binecuvântarea sa. Plecând de la stareţul său, părintele a coborât la Dafni, de unde trebuia să plece cu vaporul către casă. S-a ridicat însă o atât de puternică furtună, încât s-a înfricoşat şi s-a gândit, în acelaşi timp, dacă nu cumva nu este binecuvântată de la Dumnezeu călătoria. S-a întors deci şi i-a descoperit stareţului gândul său, iar acesta l-a liniştit şi l-a încurajat. Pregătit acum pentru plecare, părintele Chiril l-a vizitat mai întâi pe părintele Ilarion. Deoarece nu l-a găsit, a atârnat la uşa sa un pachet cu pesmeţi şi a plecat.
Întorcându-se, părintele Ilarion a găsit pachetul şi i-a spus părintelui Sava:
– Pesmeţii i-a lăsat părintele Chiril. A trecut pe aici, dar acum deja călătoreşte. Bine a făcut, căci le va rândui pe toate cu folos. Va tunde în monahism şi o călugăriţă, şi îl va aduce şi pe fratele său în Sfântul Munte.
Într-adevăr, părintele a mers acasă, a rânduit toate problemele şi a tuns-o călugăriţă pe sora sa. În continuare, s-a întors cu fratele său în Sfântul Munte şi îndată s-au îndreptat spre părintele Ilarion pentru a lua binecuvântarea lui. Până a ajunge, pe tot drumul, fratele său a simţit o mireasmă de nedescris, iar părintele Chiril mărturisea că stareţul georgian i-a prezis şi multe altele, care toate s-au împlinit.
Celui în care avea încredere, părintele Ilarion i se descoperea mai mult. Spre exemplu, schimnicul Nicodim, care era bulgar şi trăia în Mănăstirea Costamonitu, l-a avut duhovnic mai mult de 15 ani şi îl respecta mult pentru că vedea la el bogăţia de har. În ziua adormirii duhovnicului său, părintele Nicodim s-a gândit: „Cum, de-atâţia ani mergând pentru spovedanie, n-am cerut să-mi citească părintele Ilarion rugăciunea de iertare?“. S-a hotărât deci ca data viitoare să-i ceară oricum; a doua zi deja l-a vizitat, dar a aflat că părintele Ilarion deja plecase spre veşnicie.
Trei zile mai târziu, după fierbinte rugăciune pentru cel adormit, a aţipit uşor la slujba utreniei şi i s-a arătat părintele Ilarion cu chipul foarte frumos, luminos şi vesel.
– Nu te necăji, i-a spus, că nu ţi-am citit rugăciunea. Mergi la părintele Sava, ţi-o va citi el.
În aceeaşi zi părintele Nicodim şi-a luat traista şi a mers la Chilia Sfântului Gheorghe, pe cunoscutele cărări. Acolo l-a găsit pe părintele Sava aşteptându-l în biserică; avea epitrahilul pus şi ţinea în mâini moliftelnicul deschis.
– Pe tine te aştept! i-a zis. Mi-a dat poruncă stareţul să-ţi citesc rugăciunea de iertare.
Cu acelaşi monah – părintele Nicodim – s-a mai întâmplat şi altceva. Era odată la Catisma Sfântului Iacob, fratele Domnului, împreună cu un ieromonah. Discutând mult despre diferite probleme duhovniceşti, fără a-şi da seama, au lungit discuţia până seara târziu. Când au terminat, părintele Ilarion a spus:
– Acum să mergeţi, cu ajutorul lui Dumnezeu!
Noaptea era întunecată – fără lună – şi ei se nelinişteau, gândindu-se cum vor merge pe un întuneric aşa de mare. Din respect însă pentru stareţ n-au îndrăznit să grăiască împotrivă şi au pornit. Îndată ce au ajuns la ieşirea din Catismă şi au început să coboare spre cărarea abruptă şi şerpuitoare, a strălucit brusc o lumină puternică, de parcă era prânzul. Astfel au ajuns până la Mănăstirea Dionisiu.
Într-o vreme în care bântuia holera, când peste tot în jurul Sfântul Munte era carantină (pentru control medical), un vârtej a adus la Mănăstirea Dionisiu un vapor plin cu mireni. Călătorii au voit să ancoreze şi să aştepte la arsana până ce va trece furtuna. Din cauza epidemiei, monahul de la arsana nu putea să-i lase să aştepte la ţărm fără binecuvântare; egumenul a dat poruncă să nu le îngăduiască a rămâne, ci să meargă la Dafni pentru control. Oamenii s-au străduit să explice că, din cauza furtunii şi a nopţii – deja se întuneca –, n-ar putea să plutească până acolo. Aceasta era vădit, dar au fost refuzaţi categoric şi li s-a împins barca înapoi spre larg. Astfel, cu mare greutate au fost nevoiţi să vâslească până la mănăstirea vecină.
Câţiva din obşte s-au răzvrătit împotriva egumenului şi au mers la părintele Ilarion să-i povestească ce s-a întâmplat. Acesta i-a liniştit şi le-a spus că Domnul îl va pedepsi pe egumen pentru a se înţelepţi; va îngădui să fie lovit de o boală dureroasă care va ţine trei zile. De asemenea, deoarece şi alţi monahi s-au învoit la îndepărtarea bărcii, se va petrece şi o altă nenorocire spre folosul tuturor.
Într-adevăr, după trei zile egumenul s-a îmbolnăvit de gât şi suferea atâta, încât îşi arăta durerea gemând. Când s-a întremat, câţiva din obşte au plecat la pescuit, luând cu ei toate năvoadele mănăstirii.
Ziua era liniştită, dar deodată a izbucnit un vârtej şi atât s-a tulburat marea, încât monahii au căzut în barcă şi au rămas ca paralizaţi. În continuare, apele i-au aruncat la ţărm, barca s-a făcut o mie de bucăţi, năvoadele s-au pierdut iar pescării de-abia s-au salvat. Nenorocirea însă nu s-a terminat. Şi altă barcă, care plecase s-o ajute pe prima, a fost răsturnată de furtună şi s-a scufundat. Părintele Averchie, ieromonah la Mănăstirea Dionisiu, era în fruntea călugărilor care s-au răsculat pentru lipsa de grijă la pregătirea prescurilor. Acesta a fost cel dintâi care a povestit părintelui Ilarion aceasta, iar părintele a fost de acord cu râvna sa pentru această lucrare plăcută lui Dumnezeu şi l-a îndemnat să rămână statornic în părerea sa.
Egumenul, după ce i-a liniştit pe ieromonahi făgăduind că va pune rânduială la prescurărie, a început să-l prigonească pe părintele Averchie – ca fiind vinovat de răzvrătire, şi voia să-l izgonească din mănăstire. Ieromonahul a mers iarăşi la părintele Ilarion şi i-a vorbit despre necazul său.
– Tu te-ai îngrijit de lucrurile lui Dumnezeu, a răspuns stareţul. Deci nu te teme! Chiar şi dacă te izgonesc, pentru râvna ta Domnul îţi va da orice îţi trebuie.
După aceste cuvinte de mângâiere, părintele Averchie s-a liniştit, era deci paşnic chiar şi când l-au izgonit din obşte. Tot ceea ce i-a spus părintele Ilarion s-a împlinit, căci, într-adevăr, a mers la Schitul Sfântului Pantelimon, care ţine de Mănăstirea Cutlumuş, şi acolo i-au dat de toate: şi chilie, şi pâine şi orice altceva necesar. A trecut puţin timp şi s-a întâlnit iarăşi cu părintele Ilarion care i-a spus că nu trebuie să se necăjească pentru că este prigonit, pentru că Domnul îi fericeşte pe cei prigoniţi pentru dreptate; pentru răbdarea sa – deoarece rămăsese statornic în reduta adevărului fără a-i fi milă de sine însuşi – îi va da chiar camere spaţioase ca palatele împărăteşti, unde Îl va binecuvânta.
Ce s-a întâmplat apoi? În curând au venit la părintele Averchie bătrânii Mănăstirii Constamonitu şi l-au rugat să fie egumenul lor. La instalare, părintele Averchie a socotit de cuviinţă să aibă lângă el pe părintele Ilarion, pentru ca acesta să-i binecuvânteze noua viaţă şi să-i dea canon – cum trebuie să călăuzească frăţimea. L-a trimis deci pe părintele Nicodim bulgarul să-l invite.
Egumenul l-a primit cu bucurie pe invitat (părintele Ilarion).
Părintele Ilarion, văzând întru Duhul viitorul, înainte de a asculta ceva a stat şi a început să vorbească în pilde, folosind exemplul proorocului Samuil (I Împ. 15, 7–28). A spus că Domnul a poruncit lui Saul, împăratul lui Israel, să se ridice împotriva lui Amalic, care adusese multe nenorociri israeliţilor. Când „poporul ales“ a ieşit din Egipt şi înainta către pământul făgăduinţei, Dumnezeu a dat poruncă prin proorocul Samuil să nu fie miluit nimeni – nici boier, nici împărat, şi să nu păstreze nici o pradă.
Saul l-a învins pe împăratul lui Amalic – Agag, dar n-a împlinit porunca Domnului; nu l-a omorât adică pe împărat, nici animalele lor, ci le-a îngăduit israeliţilor să le păstreze pe cele mai bune. Când s-a întors şi a vrut să aducă jertfă la Galgala, Domnul a dat poruncă lui Samuil să-l mustre în faţa tuturor, zicându-i că se ia de la el împărăţia şi se dă altuia mai vrednic.
– Acelaşi lucru – a spus părintele Ilarion noului egumen – se va întâmpla şi cu tine!
În continuare a intrat în biserică şi, după sfârşitul slujbei, şi-a luat rămas bun de la ei şi s-a întors la Catismă.
Puţin mai târziu, egumenul Averchie s-a gândit să meargă la Mănăstirea Dionisiu pentru a se împăca cu egumenul care îl izgonise. Aşa precum s-ar fi căzut, ar fi trebuit numai să-şi ceară iertare pentru jignire. Din dorinţa de a plăcea oamenilor însă a luat asupra sa toată vina pentru răzvrătire şi, nesincer, a întărit că egumenul a avut dreptate. Purtarea lui s-a făcut cunoscută aproape în tot Sfântul Munte, iar Domnul a îngăduit să cadă şi acesta în aceeaşi ispită ca şi Saul. După o mică perioadă de timp, obştea Mănăstirii Constamonitu, pentru o oarecare greşeală, i-a ridicat stăpânirea. Împăratul Saul a fost lipsit de împărăţie, iar egumenul Averchie de stăreţie.
Cândva părintele Ilarion a povestit o întâmplare pe care sigur o trăise el însuşi, dar pe care a prezentat-o ca şi cum ar fi fost vorba despre altul: un călugăr zăvorât, ieşind odată din adăpostul său, l-a văzut pe diavol ca un monah stând şi plângând foarte jalnic. Fără a pricepe cursa demonică, s-a purtat cu multă compătimire şi l-a întrebat care era motivul tânguirii. Duhul cel viclean a răspuns că 30 de ani încheiaţi L-a rugat pe Domnul să-i ierte un păcat, dar Domnul nu-l ierta. A continuat deci să se vaite, iar ascetul l-a mângâiat precum a putut pe cel, chipurile, monah.
Întorcându-se la adăpostul său, acelaşi demon l-a atacat, înţepându-l cu acest gând: „Uite, acest om pentru un singur păcat plânge de atâţia ani şi nu-L poate întoarce pe Domnul să se milostivească de el, pe când tu, care ai păcătuit din tinereţe, ce mai aştepţi, de vreme ce ai mâniat atâta pe Dumnezeu, şi pentru tine nu mai există iertare! Ce faci aici? Îţi pierzi timpul!“. Domnul cel milostiv însă nu l-a lăsat pe robul Său să pice în cursele diavoleşti; în aceeaşi clipă monahul zăvorât a auzit un glas care-i spunea:
– Să nu crezi diavolului care te ispiteşte. Mergi şi spune-i că nu treizeci de ani pot curăţi pe om de un păcat, ci chiar numai trei ore de pocăinţă adevărată sunt de-ajuns pentru a-l izbăvi din toate păcatele lumii. Şi pe tine, satano, Domnul te-ar primi dacă te-ai pocăi.
Călugărul a ieşit, i-a spus acestea demonului iar el, râzând sarcastic, a zis:
– A, bătrâne, m-ai recunoscut! şi îndată s-a făcut nevăzut.
Când părintele Ilarion trăia încă în peşteră, l-a vizitat un oarecare pustnic. După ce au discutat puţin despre cele duhovniceşti, au gustat puţină pâine proaspătă – pe care o adusese vizitatorul, care, înainte de a pleca, i-a făgăduit că va reveni curând.
L-a vizitat din nou însă după o lună, şi şi-a cerut iertare pentru întârziere. Stareţul s-a mirat.
– Pentru ce lucru vorbeşti? Care patru săptămâni? N-ai fost ieri aici şi am vorbit despre asta şi asta?
Neînţelegându-se între ei, stareţii ţineau fiecare pe a lui. Părintele Ilarion şi-a adus aminte de pâinea proaspătă din care gustaseră în ziua trecută, şi a mers să aducă restul. N-a găsit însă decât pâine veche şi tare ca piatra. Atunci s-a încredinţat că pustnicul avea dreptate.
Poate că în tot acest timp părintele Ilarion se găsise în extaz duhovnicesc şi uitase toate cele pământeşti…27 (Acest text, tradus de părintele Evloghie Munteanu, a fost tipărit iniţial în volumul ieromonahului Antonie File de Pateric din Împărăţia monahilor, care a fost tipărit de Editura Christiana în anul 1999. Ieromonahul Antonie a tipărit şi separat o lucrare despre viaţa Cuviosului Ilarion, sub titlul Viaţa şi nevoinţele „bătrânului“ Ilarion Georgianul (Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1985).)

XVII. NOII MĂRTURISITORI GEORGIENI (Acest text a fost scris de părintele Alexie Kşutaşvili-Lenski.)

Secolul XX va rămâne în istoria omenirii ca unul marcat prin apariţia unei noi ideologii şi a unui nou sistem politic care s-a caracterizat prin totalitarism şi dictatură. Comunismul, în numele unei idei utopice, va persecuta spre a distruge tot ceea ce înseamnă cultură şi tradiţie strămoşească, cu scopul de a crea un om depersonalizat, gol intelectual şi spiritual, dar în schimb uşor de manipulat. Cea mai mare problemă de rezolvat pentru noii eliberatori şi aducători de fericire a fost distrugerea Bisericii, văzută drept factorul principal de conştientizare naţională şi spirituală a oricărui popor. De aceea se dărâmau biserici, se desfiinţau mănăstiri, clericilor li se interzicea să slujească. Dar pe toată întinderea noului şi artificialului spaţiu ideologic oamenii nu s-au lăsat înşelaţi, ci s-au revoltat pentru apărarea ţării şi credinţei. Au început persecuţiile. Un istoric modern spunea că, din timpurile împăratului Diocleţian Biserica Ortodoxă n-a mai cunoscut o prigoană atât de crudă şi de sângeroasă ca în timpul regimului comunist. Biserica Ortodoxă Georgiană a împărtăşit aceeaşi soartă cu alte Biserici surori din răsăritul Europei şi a dat mii de martiri care s-au jertfit în lupta contra duşmanului numit ateism. Mai jos vom prezenta doar câteva personalităţi din perioada aceea de persecuţii religioase şi astfel vom încerca să arătăm suferinţa şi lupta Bisericii pentru existenţa ei şi a poporului georgian.
Patriarhul Catolicos Ambrozie I (Helaia) s-a născut în anul 1861, a făcut Seminarul Teologic din Tbilisi, a fost hirotonit preot în anul 1885 şi a slujit într-o parohie din Georgia. În anul 1887 pleacă pentru studii în Rusia, unde devine student la Academia Teologică din Kazan. Încă fiind student în anul trei, se călugăreşte luându-şi numele de Ambrozie (numele de mirean fiind Visarion). În octombrie 1917, după restabilirea autocefaliei Bisericii Georgiei, este hirotonit episcop al Cicondidului (Georgia). În anul 1921 devine Patriarh Catolicos a toată Georgia, în perioada cea mai grea din istoria Bisericii Ortodoxe Georgiene, când, pe 25 februarie acelaşi an, ţara este ocupată de armata Rusiei socialiste şi în Georgia se instaurează regimul comunist. Prea Fericitul Ambrozie a fost unul dintre primii care au ridicat vocea împotriva regimului bolşevic ateist.
În anul 1922, între 10 aprilie şi 19 mai, la Genova (Italia) a fost organizată o Conferinţă Mondială la care au fost prezenţi delegaţi din 29 de ţări. Conferinţa avea ca scop, printre altele, să cerceteze situaţia economică şi politică din Rusia Socialistă, având-o în vedere ca un potenţial partener de afaceri. Şi tocmai în acest moment important pentru Rusia comunistă, la dezbateri a răsunat cuvântul Patriarhului Catolicos a toată Georgia, Ambrozie I, prin memorandum-ul său trimis la această conferinţă, în care descria în amănunt toată situaţia politică, socială şi religioasă creată în Georgia de regimul comunist rus. Mai jos prezint partea finală a acestui memorandum:
„Cu tot curajul şi fără exagerare spun că toate aceste evenimente şi experimente fără nici o raţiune pe care le fac sovieticii asupra poporului meu vor duce inevitabil la nimicirea sa fizică, la imoralitate şi sălbăticie duhovnicească! I se fură pământul strămoşesc care este udat de sângele şi plin de oasele strămoşilor noştri, pământ care în prezent se dă altora, veniţi din alte ţări. […]. Poporului i se umileşte şi i se persecută limba maternă, i se înjoseşte cultura naţională; în fine, îi pângăresc Sfânta Sfintelor – credinţa, şi, sub steagul libertăţii conştiinţei, poporului nu i se dă voie să-şi îndeplinească toate nevoile religioase; clericii sunt foarte persecutaţi; Bisericii, cea care întotdeauna a fost factorul hotărâtor în întărirea şi înălţarea conştiinţei naţionale, i se iau azi toate drepturile, încât n-are nici măcar voie, cu osteneala sa proprie, să-şi agonisească hrana şi cele necesare traiului zilnic al slujitorilor ei.
Într-un cuvânt, poporul suferă, dar n-are voie să spună nimic. De aceea, fiind în această stare, socotesc ca o îndatorire arhierească a mea proprie să spun în faţa lumii: eu, ca reprezentant al Bisericii, nu intru în discuţiile de apreciere şi de reglementare a anumitor sisteme politice. Dar nu pot să nu doresc poporului meu să aibă o anumită formă de conducere a statului care ar fi mai favorabilă pentru dezvoltarea şi renaşterea lui culturală. De aceea revendic:
– neîntârziat să fie retrasă armata ocupantă rusă afară din graniţele Georgiei, şi să fie garantată siguranţa teritoriului naţional.
– să i se dea posibilitatea poporului georgian să-şi decidă singur viaţa proprie, să promoveze forme ale vieţii politice care sunt cele mai potrivite şi care să fie responsabile pentru evoluţia spirituală, păstrarea tradiţiei şi culturii naţionale.“
În anul 1924, pe 10 martie, a început procesul împotriva Patriarhului Ambrozie şi a celorlalţi membri ai Sfântului Sinod. Ei au fost acuzaţi de trimiterea memorandumului la Conferinţa de la Genova, ascunderea tezaurului bisericesc şi neparticiparea la acţiunea de confiscare a unei biserici (Paraclisul Academiei Militare) de către statul comunist.
Prezint câteva mesaje rostite de Prea Fericitul Ambrozie în faţa judecătorilor săi în timpul procesului, care arată, la fel, dramatismul situaţiei în care se afla pe atunci Biserica şi ţara:
„Pe noi, întreg Sfântul Sinod, ne-au găsit vinovaţi că n-am realizat porunca Guvernului şi n-am participat la confiscarea Paraclisului Academiei Militare şi că n-am vrut să dăm cu mâinile noastre această biserică spre folosirea ei în scopuri laice. Sfântul Sinod a socotit acest lucru inacceptabil şi aceasta i s-a socotit ca trădare, instigare la răscoală etc.
Religia nu este creată de nici un stat. Ea are o temelie independentă a existenţei sale. De aceea, Biserica şi statul sunt două instituţii cu funcţii diferite. În misiunile lor, amândouă merg independent. În Evanghelie este scris: Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Statul nu intră în viaţa interioară a Bisericii, mai ales când ele sunt despărţite. Şi dacă Bisericii i s-au luat drepturile de persoană juridică, totuşi rămâne o singură sferă de activitate liberă, un singur colţ neatins – Sfânta Sfintelor – unde statul nu are voie să intre. Aceasta este viaţa sa lăuntrică religioasă, pusă sub canoane şi reguli date de la Dumnezeu. Dacă cineva dintre slujitorii Bisericii o să le încalce pe acestea, va fi trădător al credinţei. De aceea, în situaţia aceasta, după cum ne spune legea creştină, noi suntem datori să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (cf. Fapte 5, 29). Aceste norme ale vieţii bisericeşti, aceste relaţii dintre Biserică şi stat sunt stabilite prin lege în orice altă ţară creştină, şi nu ne-am gândit că Guvernul nostru n-o să le aibă în vedere.
Tocmai din acest punct de vedere noi am şi zis că această poruncă a fost inacceptabilă pentru noi. Pentru că, împlinind-o, noi am fi devenit trădători ai credinţei şi ai poruncilor dumnezeieşti. De când s-a instalat Guvernul comunist, în Georgia s-au desfiinţat 1200 (!) de biserici. Unele dintre ele au fost distruse complet, dar despre nici una dintre ele n-a fost anunţată conducerea Bisericii de către Guvern. Atunci, de ce confiscarea Paraclisului Academiei Militare ar fi fost imposibilă fără prezenţa delegaţilor Sfântului Sinod?
Credinţa este o necesitate spirituală pentru popor. Rezultatul prigoanelor este că această foame duhovnicească se va face tot mai puternică. Ea se va adânci odată cu intensificarea efortului de ştergere a sentimentului religios din conştiinţa naţională. Aşa a fost peste tot, aşa va fi şi la noi. Georgia nu va face excepţie. Atunci oamenii vor avea nevoie de biserici, icoane, veşminte. Cine le va reda atunci bisericile distruse, cine le va înapoia veşmintele, icoanele şi celelalte lucruri necesare pentru viaţa Bisericii?
În sfârşit, spun că eu am îndeplinit datoria mea, iar cum o să privească Tribunalul Suprem la activitatea mea de apărare a intereselor naţionale, aceasta ne-o va arăta verdictul pe care îl va pronunţa. Verdictul va demonstra dacă într-adevăr Guvernul sovietic asigură dreptul naţiunilor la autodeterminare sau aceasta este doar un ideal a cărui materializare se va face doar într-un viitor necunoscut. Oricum, aşa cum strămoşilor noştri li se părea dulce primirea suferinţelor pentru patrie şi credinţă, la fel de dulce îmi va fi şi mie această pedeapsă pe care mi-o va da Tribunalul Suprem pentru că n-am tăcut în ceea ce priveşte apărarea Bisericii naţionale şi libertăţii poporului georgian. Aceasta va fi încununarea crucii pe care o port de o viaţă, anume de 37 de ani de când slujesc lui Hristos.
Vocea înălţată de către mine pentru apărarea intereselor naţionale şi sentinţa dată mie de către Tribunalul Suprem vor găsi loc în inima fiecărui georgian care încă n-a pierdut credinţa şi dragostea de patrie. De aceea mă consider fericit. Şi, ca un credincios, voi spune – să fie voia lui Dumnezeu! – şi mă adresez vouă cu cuvintele lui Hristos: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri (Luca 23, 28).“
În anul 1924, pe 19 martie, la ora 20, Tribunalul Suprem a dat următoarea sentinţă: Patriarhul Catolicos Ambrozie, acelaşi cu Visarion Helaia, este condamnat la închisoare – 7 ani, 9 luni şi 28 de zile, regim aspru şi confiscarea averii. Alţi membri ai Sfântului Sinod au fost de asemenea condamnaţi cu diferite pedepse.
În acelaşi an, în diferite zone ale ţării a început revolta populaţiei contra regimului comunist-dictatorial. Astfel, sub presiunea poporului, Guvernul a fost nevoit să cedeze, iar în luna aprilie a dat o amnistie prin care, după doi ani de închisoare, erau eliberaţi toţi membrii Sfântului Sinod. Dar bătrânul şi mult chinuitul Prea Fericit Ambrozie n-a mai trăit mult, trecând la cele veşnice în anul 1927.
În anul 1994, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a hotărât canonizarea Patriarhului Catolicos a toată Georgia, Ambrozie I, ca Sfânt Mărturisitor; tot atunci a fost stabilită şi ziua de prăznuire a sa pe 16 martie.
Printre alţi membri ai Sfântului Sinod judecaţi împreună cu Prea Fericitul Ambrozie a fost şi Mitropolitul Kutaisului, Nazarie. Înalt Prea Sfinţitul Nazarie s-a născut în anul 1872, în familia unui preot. Urmează studii la Seminarul Teologic din Tbilisi. În anul 1893 este hirotonit preot. După moartea soţiei şi a celor două fiice, în 1904 se călugăreşte, luându-şi numele de Nazarie (numele de mirean fusese Iosif). Iar în anul 1918, pe 17 noiembrie, a fost hirotonit episcop şi instalat ca Mitropolit al Kutaisului.
La procesul sus-amintit împotriva membrilor Sfântului Sinod, Î.P.S. Nazarie s-a arătat ca unul dintre cei mai riguroşi apărători ai Bisericii şi patriei. La întrebarea judecătorului – de cine a fost ascuns tezaurul bisericesc – Mitropolitul Nazarie a răspuns fără frică – de tâlharii cei răi – referindu-se la conducerea ţării de atunci. Sentinţa Tribunalului Suprem pentru Î.P.S. Nazarie a fost cea mai dură, anume condamnarea la moarte.
După amnistia sus-amintită, Î.P.S. Nazarie a fost eliberat în luna aprilie 1924, împreună cu alţi membri ai Sfântului Sinod. Dar pe 27 august acelaşi an, fiind într-o misiune pentru sfinţirea unei biserici, într-o comună nu departe de oraşul Kutaisi, la miezul nopţii, Mitropolitul Nazarie împreună cu alţi 4 clerici au fost atacaţi şi arestaţi de către miliţia comunistă. Au fost molestaţi, apoi întemniţaţi şi batjocoriţi de către paznicii închisorii. După aceea, fără nici o judecată, Mitropolitul Nazarie împreună cu cei 4 clerici: preot Simon (Mcedlidze), preot Gherman (Geageanidze), preot Ierotei (Nicoladze) şi diacon Visarion (Cuhianidze), au fost duşi într-o pădure de lângă oraşul Kutaisi şi asasinaţi prin împuşcare.
În anul 1994, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a hotărât canonizarea Înalt Prea Sfinţitului Nazarie, ca şi a tuturor celor ce au suferit prigoană din partea regimului totalitar ateu comunist, numindu-i pe toţi aceştia Sfinţii noi mucenici, iar prăznuirea lor făcându-se în 14 zile ale lunii august.
În încheiere, ar fi spre folos să amintim ultimele cuvinte ale Prea Fericitului Ambrozie, rostite în faţa judecătorilor săi: „Sufletul meu este al lui Dumnezeu, inima a Patriei, iar trupul meu vi-l dau vouă.“

Fie ca prin rugăciunile lor, Domnul Dumnezeu să Se milostivească şi de sufletele noastre. Amin!