Sa cinstim Sfintele Icoane

1

Argumente scripturistice pentru cinstirea icoanelor

1. Adam a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27)
2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).
3. Iisus Hristos este “chipul fiinţei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).
4. În Iisus Hristos, Dumnezeu S-a aratat în Trup (I Tim. 3, 16) şi cu chip de om (Filip. 2, 7-8).
5. Sfântul Duh S-a arătat la Iordan în chip de porumbel (Matei 3, 16-23).
6. Sfântul Duh la Sfânta Cincizecime S-a arătat în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Şi toate acestea sunt chipuri fără să fie idolatrie.
7. În Testamentul Vechi icoanele au fost făcute chiar cu porunca lui Dumnezeu (vezi Ies. 25, 18-22; 26, 31 ş.a.).
8. Dumnezeu Însuşi – Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne închina la idoli – a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce înseamnă că aceşti heruvimi lucraţi de mână de om sunt icoane şi nu idoli.
9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau “heruvimii slavei” (Evrei 9, 5).
10. Perdelele, covoarele şi alte obiecte din biserica veche au fost făcute cu chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ies. 36, 8 şi 37, 7-9; II Paral. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28).
11. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15).
12. Înaintea acestor icoane ale heruvimilor se cântau lui Dumnezeu cântări de laudă şi de preamărire (Ps. 137, 1).
13. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preoţii le tămâiau cu mare cinste, după porunca lui Dumnezeu şi iudeii le venerau şi se închinau la ele (vezi Ies. 30, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6).
14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi – ce erau în templu – niciodată nu a fost dezaprobată de Hristos sau de Sfinţii Apostoli.
15. Atât Mântuitorul cât şi Sfinţii Apostoli au cinstit şi s-au închinat în templu înaintea acestor chipuri făcute de mâini omeneşti (Marcu 11, 7; Fapte 24, 11 ş.a.).
16. În Testamentul Nou închinarea la idoli este oprită cu anatema, iar închinarea la sfintele icoane nicidecum, nefiind totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau dumnezei, pe cand icoana este numai o închipuire, a cărei cinste trece la chipul cel dintâi, adică la cel zugrăvit pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfânt.
17. Istoria Sfintei Tradiţii şi practica dintotdeauna a Bisericii şi până azi, sfintele icoane au fost cinstite şi venerate.
18. Icoanelor şi sfinţilor li se aduce venerare iar nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu.
19. În faţa icoanelor ceri mijlocire şi ajutor duhovnicesc, nicidecum nu le rosteşti: “Miluieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu.”

sursa

Rostul si intelesul duhovnicesc al icoanei

12540995_103088376742230_8229439379062577640_n

Daca icoana este o forma de arta, atunci ea nu este o arta obisnuita, oricare ar fi ea, ci o arta sacra, atat in ceea ce priveste rostui ei, cat si modul de realizare. Icoana are rostul de a fi cinstita de catre credinciosi in cadrul liturgic al bisericii sau in cadrul privat al caminului, „biserica de acasa”, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Cinstirea ei se arata prin semne exterioare: inaintea icoanei crestinii ortodocsi fac metanii mici sau mari (inclinari si prosternari); o saruta cu mult respect si iubire, facand semnul Crucii; aprind lumanari si, fireste, se roaga; adesea o poarta in procesiuni. Icoana poate contine elemente de peisaj, de interior sau arhitecturale, dar are intotdeauna in centru una sau mai multe persoane: Hristos sau Maica Domnului sau sfinti, singuri ori insotiti de alte persoane, reprezentati fie dincolo de timp, fie intr-un moment precis al vietii sau lucrarii lor pamantesti. Dupa cum a stabilit Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787), contra iconoclastilor care-i acuzau de idolatrie pe cei care cinsteau icoanele, acestea nu sunt obiect de adorare (care se cuvine doar lui Dumnezeu), ci de cinstire indreptata nu catre reprezentarea propriu-zisa, realizata cu ajutorul lemnului, formelor si culorilor, ci catre „prototip”, catre persoana reprezentata. Icoana este sprijinitoarea rugaciunii, ajutand sufletul sa dobandeasca, prin imitarea sfantului infatisat in ea, buna si cuvenita asezare duhovniceasca, ca sa se poata astfel aduna din risipirea in cele de rand si inalta la cele de sus. Dar ea este mai mult decat atat. Forma ei deosebita i se face crestinului cale duhovniceasca de unire cu sfantul infatisat in ea si de primire a harului pe care acesta il poarta. Icoana e atat de imbibata de harul acesta, incat adesea se petrec semne minunate: in lumea ortodoxa multe icoane sunt izvoratoare de mir, vadire a „bunei miresme a lui Hristos” (II Cor. 2,15) si a sfintilor Sai, si prin atingerea lor se savarsesc tot felul de minuni. Icoana este intotdeauna inconjurata de o rama, care este parte din icoana, fie pictata, fie ca o mulura. E asemenea cadrului unei usi sau al unei ferestre, care leaga lumea aceasta de lumea cealalta, a Imparatiei lui Dumnezeu, si le deschide una catre alta, ca sa-si vorbeasca si sa se cunoasca. Pe de o parte, icoana il petrece pe om duhovniceste in cealalta lume in chip simtit – avand, asadar, partas si trupul; pe de alta parte, prin ea ni se arata, vin la noi si ne cerceteaza duhovniceste in aceasta lume, Mantuitorul, Maica Sa si sfintii. Cel ce priveste la icoana e la randul sau privit de sfantul din ea, e sorbit intr-o alta dimensiune. Prin icoana Imparatia lui Dumnezeu este intr-un anume fel de pe acum aici, iar noi suntem intr-un anume fel de pe acum acolo, aproape de Dumnezeu si de sfintii Sai, primind pregustarea celor ce vor sa fie. Chiar daca icoana este, inainte de toate, un portret, centrat pe ceea ce are persoana mai caracteristic, adica pe chip, ea nu este totusi un portret obisnuit. Icoana nu infatiseaza persoanele in realitatea lor pur omeneasca, pamanteasca, trupeasca, ci in realitatea lor divino-umana, adica in starea in care firea omeneasca a fost transfigurata prin harul dumnezeiesc si in care persoana, ramanand ce este dupa fire, s-a inaltat la viata cea mai presus de fire. Icoana lui Hristos nu infatiseaza nici firea Sa omeneasca, nici dumnezeiasca Lui fire, ci Persoana Sa, in care natura omeneasca si cea dumnezeiasca s-au unit in chip neamestecat si nedespartit. Icoanele Maicii Domnului si ale sfintilor infatiseaza persoane in care firea omeneasca este unita cu energiile dumnezeiesti, patrunsa si transfigurata de ele; icoanele ni le arata in starea in care au devenit „partasi dumnezeiestii firi” (II Ptr. 1, 4) sau „dumnezei prin har“, dupa fagaduinta dumnezeiasca (cf. Ps. 81, 6; In 10, 34) si dupa marturia Parintilor.
Chipul si trupul sfintilor din icoane nu poarta, asadar, nici urma de semn al firii celei cazute, in care sa se vada pacat si patimi, simtire supusa desfatarii, nici un semn de stricaciune, nimic din povara si ingrosarea trupului de lut; dimpotriva, sunt inzestrate cu insusiri care arata transfigurarea savarsita in ele de energiile dumnezeiesti si de prezenta harului; prefigureaza trupurile slavite ale dreptilor la invierea cea de obste (Filip. 3, 21; I Cor. 15, 44). Trasaturile fetei si indeosebi privirea vadesc instrainarea lor de lumea aceasta, pacea cereasca salasluita in ei, infranarea, fecioria, curatia, smerenia si dragostea lor. Nu-i vedem zambind, caci bucuria lor e toata inauntru; pe chipul lor se vede mai intai de toate smerenia, cainta, luarea-aminte la Dumnezeu si mila de oameni. Statura hieratica ii arata viind in afara timpului acestei lumi, in vesnicie. Lumina dumnezeiasca necreata, nemateriala si nestricacioasa in care sunt scaldati este reprezentata in mod simbolic de fundalul poleit cu aur, materie stralucitoare si nestricacioasa. Lumina care ii invaluie si care iradiaza din ei – inchipuita prin linii delicate si albe (asa-numitele „lumini”) trasate in mod armonios pe chipul lor – se revarsa peste vesmantul lor si peste toate fiintele din preajma. Aceasta lumina izvoraste din launtrul lor si straluceste peste tot la fel; de aceea, nu vom afla in icoane umbre sau tehnici de clar-obscur sau vreo sursa exterioara de lumina. Icoana arata si statorniceste cu mijloacele de expresie care-i sunt proprii, de natura simbolica, transfigurarea celor infatisati; firea omeneasca se face transparenta pentru har si se arata preschimbata de har. De aceea, se cuvine ca iconarul sa puna drept bun inceput al lucrului sau icoana Schimbarii la Fata, prototip si temei a oricarei icoane.
In icoana, tot ce este in jurul persoanei sfintite si indumnezeite este scaldat si preschimbat de harul care izvoraste din ea, si inaltat la starea in care nu mai lucreaza legile firii cazute. Aceasta este ratiunea – iar nu presupusa naivitate a pictorului – pentru care plantele si animalele sunt infatisate intr-un mod care pare strain de firea lor obisnuita; de aici, ciudata arhitectura a cladirilor; de aici, aspectul plutitor al vesmintelor si obiectelor, care nu se mai supun legii gravitatiei. Perspectiva insasi, inversata, simbolizeaza rasturnarea valorilor acestei lumi, savarsita de Evanghelie, si o noua vedere pe care o da vietuirea crestina.

Persoana in umanitatea sa indumnezeita, fundament si centru dogmatic al icoanei

Fundamentala in icoana este dogma crestina a intruparii, adica faptul ca cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, S-a intrupat, facandu-Se om deplin si ramanand Dumnezeu deplin, unind in ipostasul Sau in chip neamestecat si nedespartit cele doua naturi, cea dumnezeiasca si cea umana. In vreme ce in Vechiul Testament Dumnezeu nu Se facea cunoscut oamenilor decat prin cuvinte si simboluri, fapt care nu permitea reprezentarea Sa, El S-a aratat in Persoana Cuvantului intrupat. Dupa cum scrie Sfantul Ioan Damaschin in Primul tratat in apararea icoanelor:„Odinioara, Dumnezeu cel necorporal si fara de forma nu se zugravea deloc. Acum insa faptul ca Dumnezeu S-a aratat in trup si a locuit printre oameni, face icoana chipului vazut al lui Dumnezeu“.
Prototipul oricarei icoane este asadar reprezentarea Persoanei Cuvantului in omenitatea Sa plina de Dumnezeire. Toate celelalte icoane au ca model icoana lui Hristos, asa cum arata Canonul 3 al Sinodului din 870. Intr-adevar, potrivit credintei crestine ortodoxe, in Persoana lui Hristos, Dumnezeu S-a facut om pentru a desfiinta despartirea creata de pacat intre om si Dumnezeu, pentru a restaura natura umana si a o face partasa la natura dumnezeiasca, fapt pe care Sfintii Parintii il exprima pe scurt prin bine-cunoscuta formula: „Dumnezeu S-a facut om pen-tru ca omul sa se faca dumnezeu.“
Indata dupa icoana lui Hristos vine cea a Maicii Domnului (Theotokos), prima faptura omeneasca indumnezeita. Urmeaza icoanele sfintilor, in care acestia sunt reprezentati in starea duhovniceasca a firii lor omenesti transfigurate si indumnezeite prin harul dumnezeiesc. Astfel, icoana este intotdeauna, in esenta ei, reprezentarea unei persoane in umanitatea sa indumnezeita (Persoana dumnezeiasca in cazul lui Hristos, persoana omeneasca in cazul Fecioarei si al sfintilor). Pe aceasta persoana vrea iconarul s-o faca cunoscuta si cinstita de credinciosi, cu ea vrea el sa-i aduca in comuniune pe credinciosi. Asadar, pe ea o pune in centrul compozitiei sale; in jurul ei randuieste si spre ea indreapta toate celelalte reprezentari. De aceea, nu are nici un rost sa cautam in icoana un principiu de compozitie geometrica care sa stea la baza structurii sale, de exemplu un punct geometric care sa constituie centrul ei. Centrul icoanei nu este geometric, ci dogmatic. Pentru ca iconarul nu vrea doar sa infatiseze o persoana, ci si sa ne puna in legatura cu ea, ar fi tot atat de lipsit de sens sa cautam in icoana un centru geometric pe cat de fara rost ar fi si cautam centrul geometric al unei persoane in carne si oase pe care o avem in fata ochilor sau al unei trairi. De altfel, este interesant sa observam ca in-cercarile recente de a determina centrul geometric al icoanelor reprezentative nu au dus la nici un rezultat; din ele reiese ca nu exista vreo constanta in aceasta privinta (ceea ce demonstreaza ca iconarii nu aplica nici o tehnica prestabilita), si ca acest centru – determinat de altfel dupa me-tode variabile, mai mult sau mai putin arbitrare – nu corespunde niciodata cu un element semnificativ al icoanei, nici cu ceea ce ochiul inchinatorului sesizeaza imediat ca fiind centrul ei dogmatic, aflat adesea destul de departe de centrul ei geometric. Un lucru sigur este insa acesta: daca in icoana persoana constituie intotdeauna un centru, chipul ei este si el un centru al persoanei, spre care converg toate liniile trupului si ale vesmintelor sale. Prin chip se manifesta si se comunica realitatea spirituala a persoanei, si in mod special prin privire – care constituie la randul ei un centru, centrul fetei.
Aceasta corespunde de altfel experientei de zi cu zi oferite de relatiile interpersonale, dar ea e subliniata in mod deosebit in icoana prin prezenta nimbului – insemn al luminii dumnezeiesti pe care o raspandeste chipul slavit al lui Hristos si al sfintilor Sai -, ca si prin caracterul deosebit de expresiv si plin de semnificatii al privirii lor. Insa trebuie sa ne ferim de orice descompunere analitica a icoanei; continutul ei nu constituie subiectul de analiza al mintii rationale, ci e menit sa fie sesizat de mintea contemplativa si duhovniceasca intr-o vedere intuitiva si atotcuprinzatoare. Icoana se daruieste vederii ca un intreg care nu poate fi imbucatatit, si iconarul o picteaza ca pe un ansamblu unitar, ale carui elemente sunt legate organic intre ele. S-o spunem inca o data: adevaratul centru al icoanei este stabilit de iconar ca centru spiritual, si nu ca un centru geometric (si cu atat mai putin ca un punct!), si este menit a fi sesizat de privitor.

Functia pedagogica a icoanei

Icoana nu este o opera de arta care se ofera contemplarii si desfatarii estetice, ci un obiect de cult care se ofera contemplarii si cinstirii duhovnicesti. Cinstirea aceasta nu se acorda icoanei de lemn, ci prototipului ei, altfel spus persoanei reprezentate in ea. Rostul ei este acela de a-i pune pe credinciosi in legatura cu aceasta persoana, pentru ca ei s-o cinsteasca in sfintenia sa, sa se uneasca cu ea, sa se faca partasi ai harului dumnezeiesc de care e plina si pe care-l impartaseste inchinatorilor. Rostul ei este asadar sa le faca acestora cunoscute prin imagini, potrivit Traditiei, adevarurile credintei crestine si totodata sa le inlesneasca aceasta comuniune si partasie, transfigurand felul lor de a vedea si de a fi. Icoana are asadar un rost pedagogic, care nu este teoretic si abstract, ci practic si operant, prin care il modeleaza duhovniceste pe om in intregime, ajutandu-l nu numai sa se desprinda de aceasta lume carnala si sa se familiarizeze cu lumea duhovniceasca, ci si sa ajunga launtric la asemanarea cu persoanele infati-sate de ea ca sfinte si pline de virtuti prin forma, expresia si tinuta lor. Acest rost pedagogic duhovnicesc face ca icoana sa nu fie si sa nu poata fi o lume inchisa, ferecata in sine, existand in sine si pentru sine, lasandu-l pe privitor in afara ei; dimpotriva, ea este o lume care-si revarsa lumina catre el, care-l pofteste in ea si-l face sa se impartaseasca de rea-litatea duhovniceasca pe care i-o descopera. Ca urmare, compozitia unei icoane trebuie sa fie ordonata in vederea implinirii acestui rost. Or, acesta nu poate fi implinit prin folosirea perspectivei centrale, pentru ca ea construieste – dupa cum am vazut – o lume care ramane exterioara pentru privitor si care se indeparteaza tot mai mult de el. Tabloul este conceput de teoreticienii acestei forme de perspectiva ca „un fel de fereastra” prin care privirea, plonjand in spatiu, se pierde in acest presupus infinit reprezentat de punctul de fuga; icoana este si ea conceputa in chip de fereastra (dupa cum o arata limpede rama, sculptata sau pictata, care-i defineste conturul), dar ca fereastra deschisa catre privitor. Datorita perspectivei inverse – si acesta este un alt motiv al folosirii sale -, realitatea infa-tisata in icoana se apropie de privitor si ii devine prezenta. Putem vedea aici o necontenita aducere aminte de pogorarea Cuvantului lui Dumnezeu printre oameni si de deschiderea necurmata a lumii dumnezeiesti catre lumea pamanteasca si catre intregul cosmos, rodita de venirea Sa. In timp ce constructia moderna de tip perspectiva centrala ne prezinta un spatiu iluzoriu, abstract, fara legatura cu spatiul real in care se afla privitorul, in icoana, dimpotriva, „spatiul reprezentat se include in spatiul real, si intre ele nu este nici o ruptura“. Deoarece reprezentarea iconografica, mai ales prin tehnica perspectivei inverse, exclude la maximum profunzimea spatiala si se limiteaza cat se poate de mult la prim-plan, „persoanele infatisate in icoana si cele care stau in fata ei sunt unite intr-un acelasi spatiu“.
Am spus ca reprezentarea conform perspectivei centrale este in intregime dependenta de individ, dar ca in acelasi timp, in mod paradoxal, creeaza o distanta intre om si lucruri. Un paradox asemanator aflam si in icoana. Aceasta reprezinta ceea ce traieste si invata Biserica, facand in intregime abstractie de punctul de vedere individual al iconarului si al privitorului. Dar, in loc sa ramana straina pentru privitor, icoana i se arata deosebit de apropiata; departe de a stabili o distanta intre el si persoana reprezentata, ea ii alatura, cuprinzandu-i intr-un spatiu comun, si stabileste intre ei o legatura nemijlocita si vie. In vreme ce in fata unei reprezentari conform perspectivei centrale doar privitorul este activ, icoana, prin aceasta legatura pe care o stabileste, implica o dubla activitate: in primul rand a sfantului reprezentat, care intr-un anume fel inainteaza catre cel care-l cinsteste, il face sa intre in comuniune cu el si sa se impartaseasca de harul dumnezeiesc de care el insusi se impartaseste deplin; apoi, a credinciosului, care isi gateste sufletul pentru aceasta comuniune si se deschide harului ce i se daruieste. Reducerea profunzimii spatiale si folosirea perspectivei inverse in icoana au inca si rostul de a-l ajuta pe cel ce o cinsteste sa se reculeaga. Am putea crede ca prin subordonarea compozitiei unui punct de fuga unic, perspectiva centrala moderna permite unificarea privirii; dar suntem siliti sa recunoastem ca, in mod paradoxal, ea o disperseaza, o indeparteaza si in cele din urma o desfiinteaza. Icoana, in schimb, marginindu-se la reprezentarea in prim-plan, nu lasa pri-virea sa se indeparteze de esential; prin tehnica perspectivei inverse, dar si prin orientarea dinamica si convergenta liniilor catre centrul dogmatic al compozitiei, ea impiedica privirea sa se imprastie si o sileste sa se concentreze. Astfel, icoana inlesneste concentrarea spirituala, contribuie la reunificarea launtrica a omului cazut, sfasiat de patimi si ratacitor cu gandul, fiind un pretios sprijin pentru rugaciune si pentru contemplatie, prin care credinciosul intra in legatura cu sfantul infatisat in ea.

Jean-Claude Larchet, “Iconarul si artistul”, Editura Sophia

sursa

Care este conceptia autentic crestina despre Icoana si idol?

8

Icoana sau idol?

Pornim acest articol de la disputa dintre mărturisirea ortodoxă cu privire la cinstirea sfintelor icoane și teoria protestantă care afirmă că sfintele icoane sunt idoli. Protestanții aduc ca argument un pasaj al Vechiului Testament căruia i-au atribuit în afara contextului o tălmăcire proprie:

,,Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea și a zis: … Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt din cele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești….” (Ieșirea 20, 1; 4-5).

Bazându-se pe acest text protestanții consideră că nu trebuie cinstită nici un fel de asemănare a nici unui lucru, ca atare nici lui Hristos sau a vreunui sfânt. Biserica Ortodoxă, Biserica cea adevărată având în spate aproape 2000 de ani de existență, mărturisește că Scriptura nu condamnă icoanele ca fiind idoli și aduce ca argument porunca lui Dumnezeu:

,,Atunci a zis Dumnezeu către Moise: spune fiilor lui Israel să-ți aducă prinoase. (…) Din acestea să-mi faci locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor. Cortul și toate vasele și lucrurile lui să le faci după modelul ce-ți voi arăta eu: Așa să le faci! Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm (…), să-l fereci cu aur (…). Iar în chivot să-mi pui legea pe care ți-o voi da. Să faci și capac la chivot, de aur curat, (…). Apoi să faci doi heruvimi de aur și să-i faci ca dintr-o bucată, ca și cum ar răsări din cele două capete ale capacului, să pui un heruvim la un capăt și un heruvim la celălat capăt al capacului. Și heruvimii șă-i faci ca și cum ar ieși din capac. Heruvimii aceeștia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar fețele să și le aibă unul spre altul; spre capac să le fie fețele heruvimilor. Apoi să pui acest capac deasupra chivotului, iar în chivot să pui legea pe care ți-o voi da. Acolo între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ție și-ți voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel” (Ieșirea 25, 1-22).

Iar despre cortul pe care trebuia să-l facă Moise iată ce poruncește Dumnezeu:

,,Cortul însă să-l faci din zece covoare de in răsucit și de mătase violetă stacojie și vișinie; în țesătura lor să faci chipul de heruvimi alese cu iscusință.” (Ieșirea 26, 1).

Iar în altă parte poruncește Dumnezeu așa:

„Să faci o perdea de in răsucit și de mătase violetă stacojie și vișinie, răsucită iar în țesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusință (Ieșirea 16-31).”

Deci este imposibil ca Dumnezeu să se contrazică, pe de o parte poruncind lui Moise să facă icoane de heruvimi iar în altă parte să nu-și facă chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, sau din câte sunt pe pământ, jos, sau din câte sunt în cele de sub pământ.
Pentru a afla răspunsul este important să știm ce înseamnă sau câte înțelesuri are cuvântul ,,cer”. Cuvântul ,,cer” în limba ebraică înseamnă văzduh, cosmos, cât și rai.
Deci Dumnezeu interzice cinstirea celor din văzduh:
păsări, insecte, fulgere, trăsnete, nori sau a celor din cosmos: soare, lună, planete, stele, meteoriți sau comete.

Despre făpturile din rai însă nu face referire, iar la vremea aceea doar îngerii erau în Rai căci știm că oamenii au ajuns acolo abia după moartea și învierea Mântuitorului.

Dar pentru a nu lăsa pe oameni în ceață iată că însuși Dumnezeu face o exemplificare – care are menirea de anu induce în eroare – în Scriptură la Deuteronom 4, 16-19:

,,Să nu greșiți dar și să vă faceți chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfățișeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăște pe pământ, ori de sub pământ, sau închipuirea vreunui pește din apă; sau privind la cer și văzând soarele, luna, stelele și toată oștirea cerului, să nu te lași amăgit ca să te închini lor, nici să le slujești, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer.”

Deci iată cât de deslușit ne arată Dumnezeu ce interzice.

Odată cu învierea lui Hristos, Raiul începe să fie populat cu sfinți alături de îngeri, astfel că în mod firesc putem face icoane și unora și altora după porunca lui Dumnezeu.
Din cele amintite mai sus reiese că heruvimii de pe Chivot și Chivotul erau icoana tronului lui Dumnezeu, Cel ce dă legile lumii (tablele legii), dă viață și putere (toiagul lui Aaron) și stă pe heruvimi. Această icoană a tronului ceresc era tămâiată de Arhiereu – Marele Preot și acolo Se arăta Dumnezeu vorbind cu aleșii Săi, după cum El Însuși hotărâse (Ieșirea 25, 22). Această cinstire adusă icoanei Tronului Ceresc nu înseamna nici idolatrie, nici confundarea icoanei cu originalul și ca atare prin intermediul ei, cinstirea era înălțată către Dumnezeu, iar El primea de fapt și tămâirea și rugăciunile.
Ca să folosim un termen modern, icoana poate fi asemănată cu un ,,telefon” având ca centrală pe Duhul Sfânt. Deci ne închinăm la icoană lui Dumnezeu, nu icoanei ca materie, tot așa cum vorbim la telefon cu cineva și nu vorbim cu telefonul ca și cum ar fi o persoană.
Din nefericire protestanții și toți sectanții care rătăcesc neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, sunt asemenea unui om care în viața lui nu a văzut vreodată un telefon, și-l crede nebun pe cel care vorbește de ,,unul singur” la telefon.
Deci noi creștinii ortodocși nu ne închinăm icoanei, ci lui Dumnezeu prin intermediul sprijinului haric oferit de icoană. La „telefon” poate vorbi doar cel care are un „credit” la centrală (Duhului Sfânt). Deci noi ca și ortodocși având credit / credința putem purta haric cu Dumnezeu și sfinții săi un dialog tainic în timp ce adepții sectelor neavând credit / credință primesc mereu ton ocupat.
După întruparea Măntuitorului lucrurile s-au schimbat! De ce? Deoarece ,,Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1-14), Cuvântul care este Dumnezeu (Ioan 1, 1). ,,Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1-18), El, Care este Chipul Lui Dumnezeu (Filipeni 2, 6).
Prin urmare odată cu întruparea se deschide posibilitatea realizării icoanei Fiului Lui Dumnezeu, Care Însuși este Dumnezeu. Totodată, Învierea Domnului Hristos aduce cu ea și ridicarea la Rai a drepților Vechiului Testament, care așteptau venirea Sa din veac (I Corinteni 15, 20; Evrei 6, 18-20).
În consecință Sfânta Scriptură -Biblia este foarte lămuritoare în ceea ce privește închinarea la idoli. Din lipsă de discernământ și de har dumnezeiesc unii și-au permis să traducă din Scriptură cuvântul idol cu icoană ceea ce-i face călcători ai poruncilor dumnezeiești. În altă ordine de idei Biseica Ortodoxă poate dovedi că creștinii ei se închină de aproape două mii de ani în același chip. Pe întreg cuprinsul lumii unde creștinătatea a existat găsim vestigii și descoperiri arheologice care dovedesc că din totdeauna creștinii au cinstit Sfintele Icoane, Sfânta Cruce, Sfinții și Sfintele Moaște. Istoria și toate scrierile din toate timpurile dovedesc acest lucru. Pe teritoriul țării noastre găsim o multitudine de mărturii cu privire la cultul creștin din primele secole când poporul nostru a devenit creștin. Întreaga istorie a poporului român ne înfățișează un anume tip de închinare pe întreg cuprinsul țării de-a lungul secolelor ceea ce ne face să credem cu tărie că adevărul este acesta. În lume există și astăzi biserici, monumente, descoperiri arheologice, picturi, sculpturi , cruci și icoane, pietre funerare sau morminte, catacombe samd care dovedesc de netăgaduit modul creștin de închinare în Duh și Adevăr. de la începuturi și până astăzi.
E de-a dreptul uimitor cum acești oameni care se bazează pe o teorie născută în secolul XVI, nu-și dau seama că s-au făcut potrivnicii lui Dumnezeu asemenea evreilor de altă dată. Ne rugăm Bunului Dumnezeu să-i lumineze pe calea cea dreptă și să simtă mângâierea Maicii Domnului ca Mamă a Fiului lui Dumnezeu.

Cristian Stavriu

sursa

Învăţătura ortodoxă despre Icoane

1

I. Ce reprezintă icoana ortodoxă pentru creştini?

Biserica Ortodoxă păstrează o bogăţie imensă în domeniul gândirii patristice şi al Sfintei Liturghii, din care face parte şi icoana.
Cuvântul icoană este de origine greacă: εικον = “eikon” înseamnă “chip, imagine, portret”. Cinstirea iconanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă. Aceasta pentru că icoana nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi. Ea este ceva mai mult: mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică. Aşa se explică importanţa pe care Biserica o dă imaginii (icoanei); se înţelege că nu oricărei imagini (reprezentări), ci imaginii specifice (icoanei), pe care ea însăşi a făurit-o în decursul istoriei sale în lupta împotriva păgânismului şi a ereziilor, pe care a plătit-o cu sângele unui mare număr de martiri şi mărturisitori în timpul perioadei iconoclaste (726 – 843 d.Hr.).
În decursul istoriei sale, Biserica a biruit în toate împrejurările asupra ereziilor (învățături greșite). Însă dintre toate biruinţele sale, numai biruinţa icoanei, a fost proclamată în chip solemn “Biruinţa Ortodoxiei”, pe care Biserica o sărbătoreşte în prima Duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei[1].
În icoană, Biserica vede nu una din laturile învăţăturii ortodoxe, ci expresia Ortodoxiei în ansamblul ei, a Ortodoxiei aşa cum este ea. Nu se poate deci nici înţelege, nici explica imaginea sfântă, icoana, în afara Bisericii şi a vieţii ei. Icoana, imagine sacră, este una din formele Tradiţiei Bisericii, deopotrivă cu Tradiţia scrisă şi Tradiţia orală. Cinstirea icoanelor, a Domnului nostru lisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor este o dogmă a credinţei creştine, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic (787); ea decurge din dogma fundamentală a Bisericii: mărturisirea că Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1, 14). Chipul Acestuia (icoana Cuvântului – Hristos) este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu închipuite, iluzorii. Tocmai pentru aceasta este numită adesea “teologie în imagine”. Sfântul Vasile cel Mare precizează: “Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”[2].
Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea ecumenic repetă aceste cuvinte şi precizează: “Prin aceste două mijloace, imaginea (icoana) şi cuvântul, care se completează unul pe altul… noi primim cunoaşterea despre aceleaşi realităţi”[3].
Învăţătura ortodoxă a Bisericii a fost formulată de Sfinţii Părinţi, întemeindu-se pe Sfânta Scriptură cu toată limpezimea.

“Icoana, scrie Sfântul Ioan Damaschin în Cele trei tratate contra iconoclaştilor, este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva. Însă icoana nu seamănă întru totul cu originalul, adică cu persoana înfăţişată. Altceva este icoana şi altceva este originalul; este o deosebire între ele, pentru că aceasta nu este celălalt şi celălalt nu este aceasta. Spre exemplu: icoana omului, cu toate că întipăreşte figura corpului, totuşi nu are facultăţile sufleteşti, căci nici nu trăieşte, nici nu cugetă, nici nu vorbeşte, nici nu simte, nici nu se mişcă. Tot astfel fiul, cu toate că este icoana naturală a tatălui, totuşi are ceva deosebit faţă de el, căci este fiu, şi nu tată”[4].

“Icoana, spune Sfântul Teodor Studitul, este neasemănătoare în ce priveşte esenţa, însă este asemănătoare în ce priveşte persoana”. Icoana Mântuitorului lisus Hristos ne înfăţişează persoana Sa şi nu firea Sa, pentru că zice Sfântul Atanasie Sinaitul: “Nu firea vede firea, ci persoana contemplă persoana”. “Icoana poartă numele prototipului (originalul, persoana care este înfățișață), ea nu conţine natura sa”, precizează Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea ecumenic. Locul prezenţei nu este planşa de lemn, ci asemănarea pe care ea o înfăţişează. Nu există nici o natură înscrisă. “Nu cunoaştem în icoană nimic altceva decât înfăţişarea reprezentând o asemănare a prototipului”, subliniază aceiaşi Sfinţi Părinţi.

II. De ce cinstim icoanele?

Cinstirea sfintelor icoane are o valoare educativ-morală. În general, icoanele trezesc, întreţin şi întăresc peste tot viaţa duhovnicească. Ele întăresc credinţa şi aduc un real folos în sporirea evlaviei, fiind un stimulent pentru săvârşirea binelui, a dreptăţii şi a împlinirii dragostei. Pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi spre imitarea vieţii neprihănite a modelelor al căror chip îl reprezintă, fiind o adevărată călăuză în formarea duhovnicească a credincioşilor.
La întrebarea: “Pentru care motiv icoana trebuie cinstită?”, Sfântul Ioan Damaschin răspunde: “Orice icoană scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns. De exemplu: pentru că omul nu are cunoştinţe complete despre ceea ce este nevăzut, deoarece sufletul este acoperit cu corpul, nici despre cele ce vor fi după el şi nici despre cele distanţate şi îndepărtate în spaţiu, ca unul ce este circumscris în spaţiu şi timp, a fost creată icoana pentru conducerea cunoştinţei şi pentru arătarea şi punerea la iveală a celor ascunse. În general, icoana a fost făcută spre folos, binefacere şi mântuire, pentru ca prin faptul că sunt scoase la iveală şi vădite lucrurile nevăzute, să cunoaştem cele ascunse şi, astfel, pe cele bune să le dorim şi să le râvnim, iar pe cele contrare, adică pe cele rele, să le evităm şi să le urâm”[5].
Că icoana scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns, înţelegem şi din cuvintele Psalmistului: “Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-Ţi aduci aminte de el?… Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Psalm 3, 8, 9); “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1). Sfântul Apostol Pavel subliniază: “Cele văzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică din veşnica Lui putere şi dumnezeire…” (Romani 1, 20). Deci cele văzute, materiale, ne ajută (ne fac) să înţelegem cele nevăzute, nemateriale, ale lui Dumnezeu, puterea, dumnezeirea, slava, înţelepciunea, fără ca aceste lucruri materiale să fie socotite idoli, căci nu pe ele le cinstim, ci pe Dumnezeu şi atributele Sale. Dacă am cinsti cele materiale care ne descoperă pe Dumnezeu, în locul Creatorului, am cădea în păcatul idolatriei, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: “ştiind pe Dumnezeu, făpturile nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu l-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios în asemănarea şi chipul omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea, Dumnezeu i-a dat necurăţiei… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului… şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în conştiinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1, 21-28). Cinstirea creaturii în locul Creatorului (“neavând pe Dumnezeu în conştiinţa lor”) înseamnă idololatrie, falsificarea adevăratei credinţe şi cinstiri a lui Dumnezeu, dar şi perturbare a vieţii morale până la pervertirea totală.
Icoanele, pictate după învăţătura ortodoxă, înfăţişează nu chipul omului stricăcios, ci chipul omului nestricăcios, înnoit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, făcând astfel de chipuri, icoane, şi cinstindu-le, nu cădem în idololatrie, pentru că tocmai chipul nestricăcios al omului înnoit duhovniceşte ne conduce la Dumnezeu, iar această stare de înnoire ne-a aşezat din nou în deplina vrednicie, cea dintâi născându-ne “fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).
În icoană este înfăţişată şi natura: lumea animală şi vegetală, ca şi stânca şi apele; toate şi tot în starea de înnoire prin acelaşi har dumnezeiesc al întrupării.
Această înfăţişare atât a omului, cât şi a naturii în starea de înnoire exprimată în forme, linii, culori (şi ele înnoite) realizată aici pe pământ, sugerează în acelaşi timp starea, chipul lumii din viaţa veacului ce va să fie; o sugerează într-un mod suficient şi limpede pentru a trezi în sufletele noastre deplina încredinţare despre chipul veacului ce va să fie şi aprinzând în sufletele noastre râvna după această stare, “frumuseţea cea dintâi” sau “chipul cel dintâi”[6]. Numai aceste trăsături, acest conţinut şi acest mesaj al icoanei fac din imaginea sfântă icoană şi nu idoli, ne păstrează în adevărata închinare, ferindu-ne de idololatrie. Icoana devine, ca şi cuvântul, vehicul al Revelaţiei, cale de cunoaştere a puterii şi slavei lui Dumnezeu, de sfinţire şi comuniune cu Dumnezeu şi oamenii în duhul dragostei şi al înnoirii duhovniceşti.
Temeiul sfinţirii noastre prin icoană ni-l oferă mărturisirea lui Iacov, care şi-a mântuit sufletul când L-a văzut pe Dumnezeu sub chipul unui bărbat: “Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu” (Facerea 32, 30). Prin icoanele sfinţilor ne împărtăşim de aceeaşi sfinţire de la Dumnezeu ca şi cei care sunt “prietenii lui Dumnezeu” (Ioan 15, 14), iar aceasta cu mult mai mult prin icoana Maicii Domnului ca cea care este Născătoare de Dumnezeu, a lui Dumnezeu întrupat (Matei 2,11; 14,20).
Cinstirea icoanelor a fost formulată de Biserică prin gura Sfântului Vasile cel Mare, care zice: “Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană.”
Sfântul Ioan Damaschin, la întrebarea: “Cine a fost cel dintâi care a făcut icoana?”, răspunde: “Însuşi Dumnezeu, Cel dintâi a născut pe Fiul Său, Unul Născut şi Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturală şi chipul cu totul asemenea al veşniciei Lui”[7], potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: “Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 15); “Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (II Corinteni 4, 4); “Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui…” (Evrei 1, 3).
Traducătorul în limba română al cuvântului grecesc eikon foloseşte termenul de “chip” care este, cum bine ştim, sinonim cu cel de “icoană”. “Dumnezeu a făcut pe om, continuă Sfântul Ioan Damaschin cu cuvintele Sfintei Scripturi, după chipul şi asemănarea Sa” (Facerea 1, 26-27). Iată deci că atât omul, cât şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos sunt icoanele lui Dumnezeu pe Care nimeni nu L-a văzut, adică nimeni nu a văzut firea lui Dumnezeu, ci Fiul Cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18; I Timotei 6, 16). Mântuitorul Iisus Hristos este icoana naturală a lui Dumnezeu, pe când omul este icoana lui Dumnezeu din imitare, prin faptul că este dăruit de Dumnezeu cu minte, cuvânt, duh şi liber arbitru[8].
Dacă lui Dumnezeu I se cuvine închinare absolută, adorare, învaţă Biserica prin gura aceluiaşi Sfânt părinte Ioan Damaschin, icoanelor li se cuvine închinare relativă, venerare sau cinstire[9].
În decursul veacurilor, Biserica a luptat pentru păstrarea curăţiei adevărului revelat, iar lupta cea mai mare a fost în faţa pericolului iconoclast (luptător împotriva icoanelor), care tăgăduia legitimitatea facerii şi a cultului icoanelor. Aceasta pentru că iconoclaştii nu înţelegeau posibilitatea facerii icoanelor. Iconoclaştii nu puteau să înţeleagă că în icoană se înfăţişează nu firea sau firile, ci persoana, iar chipul persoanei înfăţişate în icoană nu este identic cu persoana însăşi. “Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, scrie Sfântul Ioan Damaschin, nu ca nevăzut, ci ca pe Unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp şi la sânge (Evrei 2, 14). Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul nevăzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu, Care a dat sufletului imaterialitatea[10].”

III. Închinarea la icoane nu este idolatrie

Iconoclastii respingeau posibilitatea facerii icoanei si a cultului ei pornind de la cele poruncite de Dumnezeu lui Moise în Vechiul Testament: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau… Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine! Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cele ce sunt în cer, sus, si din câte sunt pe pamânt, jos, si din câte sunt din apele de sub pamânt! Sa nu te închini lor, nici sa le slujesti…” (Iesire 20, 2-5). “Iar Domnul v-a grait de pe munte din mijlocul focului si glasul cuvintelor lui L-ati auzit, iar fata Lui n-ati vazut-o, ci numai glasul Lui l-ati auzit… Tineti doar bine minte ca în ziua aceea, când Domnul v-a grait din mijlocul focului, de pe Muntele Horeb, n-ati vazut nici un chip. Sa nu gresiti dar si sa va faceti chipuri cioplite, sau închipuiri care sa înfatiseze barbat sau femeie sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pamânt, sau închipuirea vreunei pasari ce zboara sub cer, sau închipuirea vreunei jivine ce se târaste pe pamânt, sau închipuirea vreunui peste din apa, de sub pamânt; sau, privind la cer si vazând soarele, luna, stelele si toata ostirea cerului, sa nu te lasi amagit ca sa te închini lor, nici sa le slujesti…” (Deuteronom 4, 12-19). Oprirea facerilor era cu un scop precis: pentru a nu se închina lor, socotindu-le Dumnezeu, asa cum lamureste Sfântul Apostol Pavel (Romani 1, 23-25): “Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor… s-au închinat si au slujit fapturii în locul Facatorului” (Iesire 32,1-8). Vitelul de aur turnat. Psalmistul David l-a numit idol. “Si au facut vitel în Horeb si s-au închinat idolului (Psalmul 105, 19): cinstirea si aducerea jertfei idolului se numeste idololatrie. Idolul este deci un lucru facut de mâna omului sau aflat în natura, o vietate – fiinta nerationala socotita dumnezeu. Idolul se pune în locul lui Dumnezeu, departându-l pe om de El, pe când icoana îl apropie pe om de Dumnezeu.
Dupa marturiile Sfintei Scripturi, cinstirea sfintelor icoane nu poate fi considerata idolatrie, deoarece însusi Dumnezeu a poruncit lui Moise sa faca heruvimi si chipuri de heruvimi la Cortul Sfânt (Iesire 25, 18-22; 26, 31; 36,35) si apoi lui Solomon la Templu (III Regi 6, 23-35; II Paralip. 3,10-14), pe care evreii i-au cinstit prin închinare (Iosua 7,6), prin jertfe, tamâieri (Iesire 30,1- 8), aprinderea candelelor si prin cântari de lauda (Psalm 137,1). Chipurile de heruvimi au fost respectate si de catre Mântuitorul, Care spune despre Templu ca este “Casa lui Dumnezeu” (Luca 2, 49) si de catre Sfintii Apostoli (Fapte 3, 1-3; 24,11). Între sfintele icoane si idoli nu este nici o asemanare, nici ca reprezentare, nici ca functie, nici ca efect. În timp ce sfintele icoane reprezinta realitati obiective, chipurile sau înfatisarile unor persoane care exista sau au existat în viata de aici sau de dincolo, idolii sunt nascociri imaginare, fictive ale mintii omenesti, lipsite total de realitatea celor prezentate de chipul lor. Sfântul Apostol Pavel afirma ca: “Idolul nu este nimic în lume” (I Corinteni 8, 4) si ca închinatorii la idoli nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9; Galateni 5, 20; Efeseni 5, 5). În cuvântarea sa rostita în fata atenienilor, Sfântul Pavel, dupa ce a constatat ca cetatea este plina de idoli (Fapte 17,16), a vrut sa le demonstreze adevarul ca Dumnezeu, Care este Duh (Ioan 4, 24), nu poate fi asemanat cu idolii materiali. El a facut deci o distinctie clara între idolii din templele pagâne si înfatisarile sfinte din icoanele crestine. La Sfântul Apostol Pavel vom întâlni marturii dupa care putem reprezenta chipul lui Dumnezeu pe sfintele icoane (II Corinteni 4, 4; Filipeni 2, 6; I Timotei 3, 16; Filipeni 2, 7-8), caci însusi Mântuitorul ne încredinteaza ca: “Cel care Ma vede pe Mine, vede pe Cel care M-a trimis pe Mine” (Ioan 12, 45), adica pe Dumnezeu-Tatal.
Poporul lui Israel n-a vazut fata lui Dumnezeu (Deuteronom 4, 12) de aceea nici nu putea sa zugraveasca chipul lui Dumnezeu. Dar când “Hristos Iisus… Care, Dumnezeu fiind în chip… S-a desertat pe Sine, chip de rob luând, facându-Se asemenea oamenilor si la înfatisare aflându-se ca un Om” (Filipeni 2, 5-7), când Cuvântul S-a facut trup si S-a salasluit între noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia Nascut, plin de har si de adevar” (Ioan 1, 14), “atunci înfatiseaza în icoana ceea ce învata Biserica prin gura Sfântului Ioan Damaschin, asemanarea Celui ce S-a facut vazut spre contemplare. Zugraveste coborârea Lui fara nume, nasterea din Fecioara, botezul în Iordan, Schimbarea la Fata de pe Tabor, patimile, mijlocitoarele patimirii, moartea, minunile, simbolurile firii Lui dumnezeiesti, minuni facute prin activitatea corpului, dar cu ajutorul activitatii dumnezeiesti, Crucea cea mântuitoare, înmormântarea, învierea, înaltarea la ceruri. Zugraveste-le pe toate si cu cuvântul si cu culorile”[11].
De aici întelegem ca icoana are un temei si un rost dogmatic, adica întruparea lui Dumnezeu si marturisirea ei. Aceasta o face deci chiar prin graiul tacut al culorilor si al liniilor desenului, aratând ca întruparea lui Dumnezeu nu a fost închipuita, ci reala; “ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru vaz”, precizeaza Sfântul Ioan Damaschin[12]. Si el continua: “Prin icoana ne sfintim vederea, iar prin cuvânt auzul. Primul dintre simturi este vederea”.
Chiar si în Vechiul Testament, Dumnezeu a învatat pe poporul ales prin graiul culorilor, liniilor si volumelor unor obiecte sau chipuri; chivotul Legii, lucrat cu deosebita maiestrie artistica, în care au fost puse, din porunca lui Dumnezeu, tablele legii, vasul cu mana si toiagul lui Aaron care a odraslit pentru a-si aduce aminte de Dumnezeu si de minunile Sale facute cu poporul ales. Mai mult, deasupra chivotului strajuiau chipurile celor doi heruvimi facuti si asezati acolo tot din porunca lui Dumnezeu Care oprise, cum stim, facerea chipurilor cioplite si tocmai “acolo, între cei doi heruvimi, de deasupra chivotului Legii, Ma voi descoperi tie si-ti voi grai de toate câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel” (Iesirea 25, 18-22), încredinteaza Dumnezeu pe Moise. Despre aceasta aminteste si Sfântul Apostol Pavel (Evrei 9, 3-5), numindu-le chipuri si umbre ale celor adevarate (Evrei 10, 1).
Icoana, ca si cuvântul, este arta liturgica… este parte integranta a religiei, unul din mijloacele de cunoastere a lui Dumnezeu, unul din modurile de comuniune cu El. Pentru ca poporul ales sa-si aduca aminte de binefacerile primite de la Dumnezeu, Dumnezeu le porunceste sa ia din Iordan 12 pietre si sa le zideasca într-un altar (Iosua 4, 5-9). Aceste pietre nu erau idoli, ci semne de aducere aminte de Dumnezeu si de binefacerile Sale, cum s-a zis mai sus.
Dumnezeu, Care opreste facerea chipurilor cioplite, îi porunceste lui Solomon ca sa împodobeasca templul cu chipuri de animale, cu ornamente florale si vegetale.
Continutul si mesajul icoanei sunt mai mult decât umbrele ei din Vechiul Testament: marturisire a întruparii, a faptului ca Dumnezeu S-a facut om, dar si ca omul s-a facut “dumnezeu” prin har, prin împartasire, dobândindu-si chipul cel dintâi, cum învata Sfintii Parinti ai Bisericii, una si nedespartita. Si tot ei spun ca daca icoana Mântuitorului Iisus Hristos marturiseste întruparea lui Dumnezeu, luând chipul lui Adam si înnoindu-l, icoana Maicii Domnului este aratarea chipului celui dintâi dintre oameni care s-a împartasit de harul întruparii, înnoirea cu chipul cel dintâi, chipul celui dintâi om îndumnezeit.
Sfânta Scriptura ne vorbeste foarte mult despre înnoirea omului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu si despre chipul înnoit al omului. “Caci în Hristos Iisus nici taierea împrejur nu este ceva, nici netaierea împrejur, ci faptura cea noua” (Galateni 6, 15). “… Sa umblam si noi întru înnoirea vietii” (Romani 6, 4). “… Sa înfatisati trupurile voastre ca pe o jertfa scumpa, bineplacuta lui Dumnezeu ca închinarea voastra cea duhovniceasca. Si sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin înnoirea mintii ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu…” (Romani 12, 12). “Îmbracati-va în Domnul nostru Iisus Hristos (Romani 13, 14), “dar v-ati spalat, dar v-ati sfintit, da rv-ati îndreptat în numele Domnului lisus Hristos” (I Corinteni 6,11). “Daca este trup firesc este si trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44). “Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se îmbrace în nestricaciune si acest trup muritor sa se îmbrace întru nemurire” (I Corinteni 15,53). “Iar noi, privind ca în oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem în acelasi chip din slava în slava, ca de la Duhul Sfânt” (II Corinteni 3, 18). “Deci daca este cineva în Hristos, este faptura noua; cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi” (II Corinteni 5,17). Aceste cuvinte si altele, pe care nu le-am mai citat din cauza numarului lor mare ne arata, cum am amintit, adevarul înnoirii omului prin harul întruparii si ne fac icoana omului înnoit întru Hristos Iisus. Tocmai acest adevar al înnoirii si acest chip al omului înnoit ni le arata icoana ortodoxa; fara acest mesaj si trasaturi, imaginea nu mai este o icoana ci un tablou, un portret cu un subiect religios, al unui om cel mult placut la vedere. Aceasta înfatisare placuta la vedere, caracteristica artei religioase a Renasterii, trebuie sa ne duca cu mintea la cuvintele Sfintei Scripturi: “De aceea femeia, socotind ca rodul pomului este bun de mâncat si placut ochiului la vedere” (Facerea 3,6), a mâncat din el, dând si lui Adam, si a murit.
Atât icoana cât si Sfânta Scriptura nu ne-au pastrat trasaturile chipului istoric-fizic al Mântuitorului Iisus Hristos. Unii Sfinti Parinti ai Bisericii spun ca Mântuitorul avea un chip frumos, referindu-se la textele care vorbesc de starea Sa de proslavire (Psalmul 44, 3), altii spun ca era urât, referindu-se la momentele patimilor (Isaia 43, 2-3). A înfatisa în icoana numai chipul istoric al Mântuitorului, înseamna a ni-L înfatisa ca si cei din vremea Sa pamânteasca, cei care-L vedeau numai ca om, nu ca si Dumnezeu, ca Dumnezeu-Om, Care a facut minuni ca Dumnezeu ce era, si nu ca om. (Matei 12,24). Mai mult, Fiul lui Dumnezeu a luat chip de rob nu numai ca sa faca minuni, aratându-Si puterea Sa dumnezeiasca, sa ne faca sa credem si sa marturisim ca El este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu (Matei 27, 54), si sa dea iertare de pacate, vindecarea sufletului si trupului, adica sa dea înnoire omului învechit prin pacat. Aceasta înnoire a lucrat-o mai întâi în trupul Sau si ne-o împartaseste si noua tot prin trupul Sau, trupul Sau mort si înviat care este trupul Sau dumnezeiesc. Tocmai acest trup înnoit al Mântuitorului ni-L înfatiseaza icoana ortodoxa.
Facem icoanele sfintilor pentru ca ei sunt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), Care Se odihneste si este minunat întru sfintii Sai. Minunate a facut voile Sale întru sfintii Sai. Între voile Sale este si cea a înnoirii noastre, împartasita prin întrupare. “Voia lui Dumnezeu este sfintirea vietii noastre” (I Tes. 4, 3). Omul, fiind chipul lui Dumnezeu, înnoit prin întrupare, se reflecta prin icoana sfintilor, icoana fiind, cum s-a mai spus, o marturie a întruparii.
De harul întruparii s-a împartasit într-o masura mai mica decât omul si “faptura care asteapta cu nerabdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu… ca sa fie partasa la libertatea maririi” (Romani 8, 19-22). De aceea în icoana apare si faptura nerationala alaturi de om, înfatisata si ea în haina înnoirii, marturisind si ea lucrarea harului întruparii.
Apocalipsa, care ne înfatiseaza chipul lumii în pragul venirii Domnului Iisus Hristos întru slava sa judece viii si mortii, ne zugraveste icoana lumii cu numeroase scene si culori, ajungând la starea de “cer nou si pamânt nou”, încât cuvintele parca dispar, ramânând în mintea noastra numai imaginea lumii în care puterea si slava lui Dumnezeu ni se fac prezente în culorile icoanei Apocalipsei. Imaginea exprima mai mult decât cuvântul: “Chipul slavei Domnului de pe vârful muntelui era în ochii fiilor lui Israel ca un foc mistuitor” (Iesirea 24,17).
Potrivit marturiei Sfintei Traditii, Biserica a folosit icoanele în cult, iar credinciosii în casele lor, înca din primul veac. Sfântul Evanghelist Luca era nu numai doctor, ci si pictor, si a pictat, între altele, icoana Maicii Domnului. Avgar s-a bucurat sa aiba o icoana a Mântuitorului nefacuta de mâna.
În Sfânta Scriptura a Noului Testament nu gasim nicaieri vreo porunca a Mântuitorului sa se faca icoane, dar nici porunca de a scrie Sfânta Evanghelie. El a poruncit Sfintilor Apostoli sa propovaduiasca Evanghelia, nu sa o scrie (Marcu 16, 15). Cine a poruncit Sfintilor Apostoli sa scrie epistolele? De unde a pornit porunca sa se scrie Evanghelia, de acolo a pornit porunca sa se faca si icoane. Icoana si Evanghelia sunt Traditia scrisa a descoperirii dumnezeiesti, prima în culoare si desen, a doua în cuvinte. Revelatia dumnezeiasca, propovaduita mai întâi prin viu grai, nu a fost cuprinsa toata în scrierile Sfintei Evanghelii (Ioan 20, 30-31; 21, 25; Fapte 20, 35). Sfintii Apostoli au învatat si prin epistola, dar si prin viu grai (II Tesaloniceni 2, 15; I Corinteni 11 ,12).
Prin icoana, ca si prin Sfânta Scriptura, nu doar aflam ceva despre Dumnezeu, ci îl aflam pe Dumnezeu. Icoana nu este o reprezentare a Dumnezeirii, ci un semn al participarii unei persoane la viata dumnezeiasca. Este o marturie a cunoasterii concrete, practice, a sfintirii corpului omenesc.
Icoana este o expresie exterioara a starii de transfigurare a omului, a sfintirii sale în lumina divina necreata… un fel de stralucire launtrica… Stralucirea de lumina apare în icoana ca aureola, o reprezentare picturala exacta a manifestarii reale a luminii spirituale. Dar tocmai aceasta stare duhovniceasca, desavârsirea launtrica a omului, al carui semn exterior este lumina, nu se poate transmite nici în cuvânt nici în imagine. De obicei, atunci când Parintii si Scriitorii bisericesti ajung la descrierea momentului îndumnezeirii, ei o caracterizeaza ca tacere, întrucât este cu totul de nedescris si de neexprimat.
Însa efectul acestei stari asupra materiei umane si mai ales asupra timpului poate fi într-o anumita masura descris si înfatisat.
Întreaga lume vazuta reprezentata în icoana se schimba, devine imaginea unitatii viitoare a întregii creatii, împaratia Duhului Sfânt.
Este noua ordine din noua creatie, “cer nou si pamânt nou” (Apoc.21, 1).
Iconarul trebuie sa participe permanent la viata sacramentala a Bisericii; de aici si cerintele morale pe care Biserica le impune iconarilor. Pentru un pictor de icoane, creatia este calea ascezei si a rugaciunii, adica o viata monastica în esenta. Desi frumusetea si continutul unei icoane sunt percepute subiectiv de fiecare privitor dupa capacitatile sale sufletesti, ele sunt exprimate obiectiv de iconar prin depasirea constienta a propriului “eu” si înjugarea lui la adevarul revelat – autoritatea Sfintei Traditii. Obisnuitele cuvinte “eu înteleg asa”, “eu vad asa” se exclud cu totul în acest caz. Iconarul nu lucreaza pentru sine, nu pentru gloria sa, ci pentru slava lui Dumnezeu. De aceea icoana nu se semneaza niciodata. Libertatea unui iconar nu consta în exprimarea nestingherita a personalitatii sale, a eului sau, ci în eliberarea lui de toata “patima si placerea lumii si a trupului”. Este libertatea spirituala de care vorbeste Apostolul Pavel: “Unde este Duhul Sfânt, acolo este si libertate” (II Cor. 3, 17). Principiul calauzitor al acestei cai este canonul iconografic. El nu reprezinta suma totala a regulamentelor exterioare care restrictioneaza creativitatea artistului, ci o necesitate interioara, constient acceptata ca regula constructiva, ca unul din aspectele Traditiei Bisericii, paralel cu traditiile liturgice, ascetice si altele. Altfel spus, canonul este forma pe care Biserica o imprima înjugarii vointei umane la voia lui Dumnezeu.
Crestinismul nu este numai revelatia Cuvântului lui Dumnezeu, ci si a chipului lui Dumnezeu în care se descopera asemanarea Lui. Acest chip Dumnezeiesc reprezinta trasatura distinctiva a Noului Testament, fiind marturia vizibila a îndumnezeirii omului. Calea iconografiei ca mijloc de exprimare a lucrurilor privitoare la Dumnezeu este calea teologiei. Ambele exprima ceea ce nu se poate exprima cu mijloace omenesti… metodele utilizate în iconografie nu pot fi decât figurative, simbolice, ca si limbajul parabolelor din Sfânta Scriptura. Dar continutul exprimat prin acest limbaj simbolic este imuabil atât în Scriptura cât si în imaginea liturgica – icoana. Pentru omul ortodox al zilelor noastre icoana, fie ea veche sau moderna, nu este obiect de admiratie estetica sau obiect de studiu, este o arta vie, de Dumnezeu inspirata, care îl hraneste sufleteste.

IV. Deosebirea dintre icoana ortodoxa si pictura religioasa

Închinarea în “duh si adevar” (Ioan 4,23) nu exclude icoana, ci dimpotriva, o cere daca este pictata dupa învatatura Bisericii Ortodoxe. Privind o icoana în care totul este dematerializat, dar nu derealizat, real, dar nu realist, o lume, un chip înnoit prin Harul întruparii, privim ca printr-o fereastra puterea si slava lui Dumnezeu Care salasluieste în chipul înnoit al omului si al lumii din icoana. Închinarea în duh si în adevar nu exclude materia organizata în icoana, iconic sau iconografic, “Nu este materie cerneala si preasfânta carte a Evangheliilor? Nu este materie Trupul si Sângele Domnului nostru?”, se întreaba Sfântul Ioan Damaschin[13]. Materia nu este deci potrivnica închinarii noastre în duh si în adevar. Chiar în Vechiul Testament, în care Dumnezeu interzicea facerea idolilor, a chipurilor cioplite, sunt prelucrate (aurul, argintul, arama, diferite fire si stofe) pentru a fi folosite la cult. Materia folosita iconografic, atât în Vechiul cât si în Noul Testament, a capatat forme artistice de o valoare si frumusete nepieritoare, marturii ale civilizatiei lumii, contributii valoroase ia tezaurul de cultura al lumii.
Icoanele, lucruri facute de mâini omenesti, chiar cele care sunt îmbracate în metal pretios (argint), obicei târziu si strain traditiei iconografice, pentru ca materia metalului nu poate sa exprime atât de bine starea omului înnoit cum poate sa o arate culoarea, nu pot fi socotite idoli pentru ca ele nu sunt identice prin fire, ci prin asemanare cu cele pe care ele le înfatiseaza. “Idolii pagânilor sunt aur si argint, lucruri ale mâinilor omenesti; gura au si nu vor grai, ochi au si nu vor vedea… asemenea lor sa fie cei ce-i fac pe ei si se încred în ei”. Tocmai identitatea de fire ce era atribuita idolilor socotiti persoane care vad, vorbesc si aud, face ca aceste lucruri ale mâinilor omenesti sa fie idoli. Spre aceasta voia sa atraga atentia Sfântul Apostol Pavel celor din Areopag: “Nu trebuie sa socotim ca Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de mestesugul si iscusinta omului” (Fapte 17, 29).
Biserica Dumnezeului Celui viu, “stâlp si temelie a adevarului” (I Timotei 3, 15), a pastrat toate cuvintele Sfintei Scripturi în curatia cea dintâi, când aceste cuvinte au trebuit sa fie traduse în diferite limbi din cea în care ele au fost scrise prima data. Textul: “Sa se rusineze toti cei ce se închina chipurilor cioplite si se lauda cu idolii lor” (Psalmul 96, 7) nu cunoaste nici o schimbare, adica înlocuirea cuvintelor “chipuri cioplite” cu “icoane” în nici o traducere. Ceea ce întâlnim în unele traduceri recente facute în afara tarii, în limba româna, nu se bucura de credibilitate nici din partea marilor grupari crestine care nu au cultul icoanelor.
Icoana facuta dupa învatatura ortodoxa, prin mesajul si continutul ei, identice cu cele ale Evangheliei si mai ales prin graiul universal al culorilor si liniilor, îsi are pentru timpul nostru lucrarea ei ecumenica. Icoana ortodoxa tot mai mult îsi face prezenta în lumea crestina din afara Ortodoxiei, ca si slujba ortodoxa din care icoana face parte integranta.
Putem sa ne rugam, la caz de mare nevoie si fara icoane si în afara de biserica, dar în rugaciunile noastre în fata acestei ferestre deschise catre cer, care este icoana, vedem, întelegem, ne împartasim din plin de harul îndumnezeitor care a înnoit chipul si lumea din icoana în fata careia ne aflam. Este o experienta de doua ori milenara, cu radacini în însusi faptul crearii omului si în Persoana celui Care este “Chipul (icoana) lui Dumnezeu celui nevazut” (Coloseni 1, 15).
Ce putem spune despre icoana noastra ortodoxa româneasca? Dupa cum stim, Ortodoxia a cultivat si cultiva si un specific national; pe care îl gasim si în icoana. Nu este locul si nici spatiul pentru a consemna într-o masura mai mare, asa cum merita sa se spuna, ci vom spune doar câteva cuvinte. Icoana noastra se caracterizeaza printr-o masura cumpanita între omenesc si duhovnicesc în înfatisarea chipului omenesc: este o masura care tine seama de formula calcedoniana: fara schimbare si fara amestecare, adica omenescul nu este înghitit de duhovnicesc ca în unele vechi fresce bizantine, dar nici invers, ca în arta religioasa a Renasterii. Sunt chipuri pline de bunacuviinta care acopera o adânca traire duhovniceasca învaluita de o smerenie de care era stapânit permanent Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 1,15). Duhul comuniunii persoanelor sfinte cu natura din icoana si mai ales cu privitorul sau închinatorul se lasa lesne de perceput chiar si celor din afara Ortodoxiei.
Pentru a patrunde cu adevarat în duhul icoanei trebuie sa urmam drumul pe care l-a strabatut practica Bisericii pâna astazi, si occidentalul trebuie sa se situeze în universul religios si liturgic în care se situeaza icoana.
Icoana este facuta pentru a-l ajuta pe om în desavârsirea sa duhovniceasca, caci ea îl ajuta sa primeasca harul chiar de la izvorul acestuia. Omul se concentreaza în rugaciuni si se slujeste de icoana ca de o unealta care-i îngaduie sa-si îndrepte rugaciunea catre arhetip (persoana înfatisata în icoana).
Faptul ca ne-am rugat lui Dumnezeu având în fata o icoana în care am privit o persoana si o natura în starea de înnoire a facut sa fim mai legati de oameni si de natura, de oamenii pamântului, de stramosi, de natura patriei în care duhul mioritic este expresia populara a duhului Ortodoxiei noastre românesti, în care cerul se uneste cu pamântul în nunta bucuriei nesfârsite a celei de a opta zi, a desavârsirii.

Note:
[1] Expunerea acestei învăţături despre icoană este tratată pe larg de L. Uspenski în cele două lucrări ale sale: Essai sur la Theologie de l’icone dans l’Eglise Orthodoxe, I, Paris, 1960 şi Theologie de l’icone dans l’Eglise Orthodoxe, Paris, 1980.
[2] Citat luat din Sfântul loan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, traducere din greceşte cu un studiu introductiv de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1998, p. 72.
[3] Mansi XIII, 3000, C.
[4] Op. cit.,p. 113.
[5] Ibidem.
[6] Canonul din Duminica Ortodoxiei.
[7] Sf. loan Dmaschin, op. cit.
[8] Ibidem, p. 114-115.
[9] Ibidem, p. 4.
[10] Ibidem, p. 4-5.
[11] Ibidem, p. 7-8
[12] Ibidem.
[13] Ibidem, p. 17.

Extrase din: Învățătura Ortodoxă despre Icoane – I.P.S. Pimen Suceveanul, 2007

sursa

Sfintele Icoane

12647377_1015787715129450_811081995925100959_n

Despre Sfintele Icoane – adevăr al învăţăturii despre Iisus Hristos Domnul, Stăpânul şi Mântuitorul – importanţa şi celebritatea lor…

Sfintele icoane formează un mare tezaur spiritual al Bisericii. Despre sfintele icoane s-au spus multe, de către teologi, şi s-au scris volume întregi. Înaintaşii şi Sfinţii Părinţi au vorbit despre rolul lor, duhovnicesc şi dogmatic în acelaşi timp, şi ne-au învăţat să ne închinăm la icoane ca la înşişi sfinţii care sunt închipuiţi pe ele. „Căci cinstea dată icoanelor se urcă la chipul cel dintâi” spune Sfântul Vasile Cel Mare. Mulţi consideră sfintele icoane mai mult ca valori artistice şi istorice decât ca obiecte putătoare de har şi sfinţenie. Ei admiră îndeosebi vechimea, culorile, măiestria şi arta cu care sunt lucrate. Dar nu surprind, nu simt duhul care vibrează şi se transmite prin aceste sfinte obiecte!…
Prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem permanent în comuniune cu Hristos, cu Fecioara Maria – Născătoarea de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii, prin sfânta rugăciune. Prin icoane întreţinem un continuu dialog cu Creatorul cerului şi al pământului şi cu toţi sfinţii. Este suficient numai să vezi o icoană, să îngenunchezi în faţa ei, că te şi înalţi, imediat, cu mintea la Iisus Hristos. Desigur, ne putem ruga şi fără să avem în faţă icoane, dar creştinul obişnuit îşi adună mintea cel mai uşor şi intră în atmosfera rugăciunii, stând în faţa unei icoane făcătoare de minuni, şi, defapt, toate icoanele pot fi făcătoare de minuni!… Atunci simte imediat Harul Sfântului Duh în inima sa, simte o prezenţă divină continuă, căldură şi încredere duhovnicească, pe care le-ar simţi mult mai greu dacă s-ar ruga în lipsa unei astfel de icoane!… Cu alte cuvinte sfintele icoane scurtează calea între cer şi pământ, întreţin un permanent dialog între Dumnezeu şi om, îl urcă pe om spre cer, după măsura smereniei lui şi îl coboară pe Dumnezeu spre pământ, după nemăsurata Lui dragoste!…
În cele ce urmează doresc să prezint, pe scurt, trei dintre cele mai renumite icoane care se află la noi în ţară. Una dintre cele mai vechi şi mai vestită icoană de pe pământul ţării noastre este, fără îndoială, Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Mănăstirea Neamţ, atât din punct de vedere istoric cât, mai ales, spiritual. Este destul de greu să vorbeşti, astăzi, despre tot ce a însemnat această sfântă icoană, de-a lungul celor şase secole de existenţă pe pământul binecuvântat al Moldovei.
Să ne gândim mai întâi la atâtea generaţii de călugări cuvioşi, care s-au nevoit în Mănăstirea neamţ, şi care au fost îndemnaţi, supravegheaţi şi mângâiaţi de duhul celei mai curate evlavii prin această minunată icoană. Să ne gândim că mii de monahi, din care unii au devenit mari sfinţi, s-au rugat ziua şi noaptea la acestă sfântă icoană şi i-au închinat atâtea imnuri, acatiste, paraclise şi cântări de laudă. I s-a cerut ajutorul pentru voievozi, pentru poporul nostru dreptcredincios, pentru ţară, pentru sănătoşi şi bolnavi, pentru buni şi pentru mai puţin buni, pentru toată lumea. Să ne gândim la toţi voievozii din Ţara Moldovei, care veneau negreşit an de an să-şi plece frunţile la icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, cerându-i acoperământul şi rugăciunile, atât în vreme de linişte cât, mai ales, în cele de restrişte. Să ne gândim la pelerinajele de mari proporţii ale credincioşilor noştri de pe toate meleagurile care veneau, şi vin în continuare, să se roage, să se întărească în credinţă datorită acestei sfinte icoane. Darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu îi ajuta pe toţi: domnitorii dobândeau curaj şi biruinţă în lupte, călăgării obţineau ajutor împotriva patimilor şi negrăite mângâieri duhovniceşti, credincioşii primeau binecuvântare şi tărie în necazurile vieţii, bolnavii dobândeau sănătate, săracii răbdare în suferinţă, bătrânii sfârşit bun şi creştinesc. Fiecare primea, şi primeşte, după credinţa şi eforturile sale. Nimeni nu se întorcea sau nu se întoarce, acasă, supărat şi dezamăgit!…
Această icoană a fost dăruită Domnitorului Alexandru Cel Bun al Moldovei de către Împăratul bizantin Manuel Paleologul, în anul 1401. Este adevărat că lipsesc documentele din acea epocă care să ateste acest fapt. Pentru că întotdeauna lucrurile mari, închinate spre slava lui Dumnezeu, se făceau fără documente. Totuşi sunt destule însemnări mai târzii, care demostrează în mod convingător că icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ este de origine bizantină, că este adusă de către Alexandu Cel Bun, că este miraculoasă protectoare a călugărilor şi a oamenilor de rând!… Această icoană este foarte bine păstrată până astăzi. Are mărimea de 1 m/1, 20 m şi este îmbrăcată în argint aurit din timpul stareţului Neonil adică din anul 1850. În tot acest timp a stat în naosul bisericii mari (ca şi astăzi), într-o strană specială (tron) aşezată puţin către absida (latura) nordică a bisericii. Să se reţină faptul ea are două feţe: Maica Domnului cu Pruncul pe mâna stângă – în faţă, iar pe verso este pictat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de biruinţă. De remarcat faptul că, până astăzi, domnitori, cronicari, boieri de sfat, scriitori, credincioşi de la sate şi oraşe, călugări, sihaştri şi preoţi, turişti din ţară şi de peste hotare vin să admire şi să-şi plece frunţile înaintea icoanei Maicii Domnului de la Neamţ şi fiecare primeşte ajutor după credinţa lui. Se închină, o sărută, se sfinţesc şi sfinţesc icoana cu lacrimile, cu credinţa şi cu căldura inimii lor!…
O alta dintre cele mai importante icoane săvârşitoare de minuni din ţara noastră este cea de la frumoasa Mănăstire Dintr-un Lemn, din Judeţul Vâlcea, importantă ca frumuseţe artistică şi grad de conservare şi mai ales, deosebită pentru rolul ei spiritual pe care l-a avut dintotdeauna pentru mănăstire şi pentru credincioşii din zona Olteniei dar nu numai. Tradiţia veche locală spune că un cioban ar fi văzut-o pe Maica Domnului, care i-a poruncit să taie din poiană un stejar falnic şi să facă din el o biserică mică de lemn. Tăind stejarul, ar fi găsit în tulpina lui acest preţios odor – Icoana Maicii Domnului.
Paul de Alep aminteşte în însemnările sale că un călugăr sihastru a găsit această sfântă icoană agăţată de tulpina unui stejar, din care a auzit acest glas: „Dorinţa mea este ca tu să faci aici pentru mine o mănăstire din acest stejar”. Aşa a luat fiinţă în prima jumătate a secolului al XVII – lea (1634 – 1636), o bisericuţă de lemn, cu hramul „Naşterea Micii Domnului”, în care s-a păstrat o vreme sfânta ei icoană până la zidirea bisericii mari din piatră. După părerea celor mai autentici specialişti, acestă icoană este de origine bizantină, din epoca împăraţilor paleologi şi ea a ajuns la noi, probabil, odată cu căderea Constantinopolului sau, ulterior acestei date. Dincolo de datele istorice, însă, această icoană este o perlă a icoanelor vechi din România. Ea este aşezată în catapeteasmă (iconostas) şi are dimensiuni foarte mari, fiind înaltă de 1, 50 m şi lată de 1, 10 m. Poate este cea mai mare icoană a Maicii Domnului – făcătoare de minuni de la noi, din ţară. Este o adevărată Împărăteasă a icoanelor româneşti şi sufletul Mănăstirii Dintr-un Lemn!…
Însuşi felul în care a fost descoperită şi păstrată atât de bine până astăzi este o dovadă incontestabilă că această icoană este făcătoare de minuni, în primul rând cu ea însăşi!… După obiceiul locului, icoana nu este scoasă pe câmp în timp de secetă ca altele în schimb este renumită vindecătoare de boli şi suferinţe omeneşti pentru care fapt este foarte vizitată de către foarte mulţi oameni cu diferite cereri şi suferinţe urmând ca, pentru rugăciunile şi darul sfintei icoane din acest minunat lăcaş să dobândească sănătate, uşurare, mângâiere, încredere în viaţă şi nădejde în Dumnezeu!…
Dorim să continuăm acest material cu prezentarea Icoanei Maicii Domnului – Făcătoare de minuni de la Mănăstirea Nicula, Judeţul Cluj. Această vestită icoană a fost pictată pe lemn în anul 1681, de către preotul Luca din Iclod şi donată, mai târziu, Mănăstirii Nicula, unde se păstrează până astăzi. Prin Harul Duhului Sfânt şi cu rugăciunile Maicii Domnului, această icoană a plâns de mai multe ori cu lacrimi adevărate şi a devnit vindecătoare de boli. Unii credincioşi care se închină cu evlavie la ea se fac sănătoşi, se izbăvesc de primejdii şi sun apăraţi de necazuri cu rugăciunile Preasfintei Fecioare Maria. Alt mar dar al acestei sfinte icoane este că, în fiecare an – la 15 August – Hramul Mănăstirii Nicula – în cinstea ei se adună sute de mii de credincioşi din toată ţara, aşa încât Mănăstirea Nicula din judeţul Cluj a devenit, în ultimii ani, unul dintre cele mai mari şi mai vestite locuri de pelerinaje nu numai în ţară dar şi în Europa!… Pregătirea pentru acest hram se face cu câteva zile înainte, când sute şi mii de oameni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare pornesc, pe jos, spre această mănăstire. Este caracteristic acestui hram faptul că majoritatea pelerinilor vin în procesiune cu icoane ale Maicii Domnului, purtate în general de către copii şi tineri. Pe cale merg rugându-se sau rostind cântări bisericeşti închinate Sfintei Fecioare!…
Cu alte cuvinte sau în altă ordine de idei Creştinismul se înţelege ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. Deasemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare e lungă, ea are origini în creaţie, când omula fost creat după „chipul” şi asemănarea lui Dumnezeu şi până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu întrupa, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu şi deci despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este, deci, întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se reprezintă nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu”, ne spune Sfântul Ioan Damaschinul.(Cuv.I.despre icoane)
Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idol şi simbol. El a fost făcut pentru prima dată în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt( Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Hristos (Numeri 21, 8-9).
Iată un citat clasic a Sfântul Teodor Studitul (Antiorh I) „O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care este una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”.Acest text face o diferenţiere clara intre idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut deci în funcţie de transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărurisitorul zice: „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult… îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia nensufleţită”. De aceea Sfăntul Apostol Pavel (I Corinteni 8,4) spune: „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni…”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează forţe imonente, exagerate demonic, sau asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor e legat de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru e un semn sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, depildă: „Să faci doi heruvimi din aur,… să fie aripile întinse pe deasupra… „Acolo Mă voi întâlnii cu tine” iată deci imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice.
Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Iisus Hristos. Icoana nu mai este nici idol, care identifică natura sau diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentare lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original. Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Iisus Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei.
Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos – Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de „icoană” presupune difernţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este spune Patriarhul Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru iconoclaşti nu poate fi icoană, decât aceea xare poate reprezenta cele două naturi ale lui Iisus Hristos, umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoana, pe de alta. De aici icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana, spune Teodor Studitul a unei Persoane divine întrupate, în cazul lui Iisus Hristos. Icoana se
leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia netă: „În Sfânta Treime, Iisus Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne spune Teodor Studitul.
De la interzicerea picturii, reprezintării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – lea, care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, este limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştlor, şi în general, a tot ceea ce este material.
Pentru ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materi, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiască în materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”… Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă Domnului: „Nu este urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci este chiar foarte iubită”. Fiindcă, altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că este Iisus Hristos, cel ce, pentru imensa lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?… Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta  Fecioară Maria – Născătoarea de Dumnezeu, dacă nu se zugrăveşte în icoană la fel ca noi?…
Dacă nu se înfăţişează în icoană, nu este din ea trupul, ci ceva deosebit… Şi ca urmare, Răscumpărătorul nu a dat morţii preţul pentru noi… nici n-a înfrânt pentru sine împărăţia morţii… Nu a omorât moartea în trup, nu om a înviat în Iisus Hristos cei ce am murit în Adam… Depărtează-te, deci, de la rătăcire, de voieşti, omule, şi cunoaşte că Hristos, făcându-se om adevărat, a fost vestit de cuvântoâătorii de Dumnezeu ca unul ce poate fi descris prin cuvinte şi zugrăvit. Pentru că cele ce cuvântul le înfăţişează istoriei prin auz, acelea pictura tăcând le arată prin imitare”. Sfântul Teodor Studitul vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Iisus Hristos, a patimii, morţii etc. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos…
A nega lui Iisus Hristos putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a nega toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fără chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Părinţii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii. Aşadar, se cuvine ca noi să avem mare credinţă în mila cea nemărginită a Domnului nostru Iisus Hristos, ca, prin rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi cu jutorul acestor sfinte icoane să ne vindece, să ne miluiască, să ne poarte de grijă şi să ne mântuiască sufletele noastre, dacă mai credem în aşa ceva!…

Dr. Stelian Gomboş

sursa

Icoana, deosebirea intre ea si idol

397945_378992308883194_1686718091_n

Deosebirea radicala si esentiala intre idol si icoana sta in faptul ca idolul e reprezentarea confectionata a fortelor imanente ale naturii. Omul insusi e conceput ca fiind cu totul stapanit de ele sau incadrat in ele, chiar daca sta pe treapta cea mai inalta in cadrul naturii care le totalizeaza. Idolul nu e un mijloc prin care inchinatorul transcende (trece peste) natura fatala, in care este el insusi incadrat. Idolul este concluzia religioasa a conceptiei panteiste, careia Spinoza i-a dat ex­presia cea mai pregnanta in formula : Deus sive natura.
Icoana dimpotriva, este semnul realitatii transcendente a lui Dum­nezeu, cea mai presus de natura. Ea exprima credinta ca Deus est super natura. Icoana il ajuta pe inchinator sa implineasca actul unei trans­cendente a naturii. La baza icoanei sta credinta intr-un plan mai pre­sus de natura si vointa de a trece peste natura, de a intra in legatura cu transcendenta divina. Icoana nu identifica planul naturii cu planul divin, ci le deosebeste cu desavarsire. Inchinatorul icoanei se refera totdeauna la o realitate de dincolo de icoana. Inchinarea adusa icoanei „trece” la prototipul zugravit in ea. Aceasta nu e „trecere” de la idolul vazut la o forta vie a naturii tot vazuta, ci o trecere din planul vazut in cel nevazut, din planul naturii si al lumii create in cel mai presus de natura.
„Prototipul” icoanei nu face parte din planul experientei naturale a inchinatorului, ci din planul transcendent naturii sesizate prin simt. Icoana reda realitatea dumnezeiasca, care e spirituala. Icoana cere re­ferirea inchinatorului la prototipul dumnezeiesc sau la Sfantul plin de dumnezeirea transcendenta, negraita, tainica, nesesizabila prin sim­turi. Icoana e o fereastra sesizabila a lumii spre ceea ce e mai presus de lume, pe cand idolul e un zid care inchide in lumea aceasta. Idolul, fiind confectionat din aceeasi substanta universala a naturii materiale, poate fi identificat uneori cu zeul insusi, pe cand icoana redand o reali­tate spirituala nu poate fi identificata ca acea realitate.
Dar sa prindem acest caracter al icoanei in cateva trasaturi care o disting si o opun idolului.

Icoana nefiind un chip al fortelor sesizabile ale naturii, se foloseste pentru a sugera pe Dumnezeu Cel spiritual si transcendent naturii si prezenta lui coborata la noi, nu de orice chip, ci cu deosebire de cel uman. Dar in ea omul e valorificat dupa spiritul lui purificat de pasiuni, nu dupa trupul lui aplecat prin pasiuni spre natura.

Ea isi are in aceasta privinta un temei in Sfanta Scriptura care spune ca, omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu.
Faptul ca omul prin firea lui e legat si de trup si prin aceasta si de natura, dar si de Dumnezeu Cel pur spiritual, il situeaza la mijloc intre natura si Dumnezeu, ca inel de legatura intre amandoua. El poate servi de aceea si ca chip al fortelor naturii, deci ca model de idol, cand spiritul lui se lasa dominat de pasiunile provocate prin trupul lui de natura, dar si ca chip al lui Dumnezeu, putand fi un transparent al lui Dumnezeu Cel nevazut, cand actualizeaza si potenteaza comunicarea cu Dumnezeu, deci prezenta spirituala a lui Dumnezeu Cel transcendent sau absolut superior lui, facand ca Dumnezeu sa se reflecte prin spiritul lui si prin trupul lui. Fiinta umana este iconica prin faptul ca poate sa actualizeze in mod culminant realitatea umana a chipului lui Dumnezeu. Chiar faptul ca omul e numit de Scriptura „chipul lui Dumnezeu” arata ca el e destinat prin fiinta sa fie nu idol sau chip al naturii ca suprema realitate, ci „icoana” care deschide privirea spre nemarginirea spirituala a lui Dumnezeu.
Omul este prin sine o realitate ce depaseste natura supusa unor legi involuntare si inconstiente. El este un insetat dupa nemarginirea si libertatea ce depaseste natura. El are in sine o viata indefinit de complexa, capabila de o libertate ce voieste sa se lungeasca necontenit, gandire mereu noua ce depaseste simpla inregistrare a legilor naturii. El este o oglinda stravezie si un canal prin care se comunica lumii viata constienta, spirituala, libera si infinita a lui Dumnezeu. El poate aduce mereu ceva nou in natura supusa legilor repetitiei. El se poate transcende in mod propriu la Dumnezeu.
La baza icoanei sta mai intai o alta conceptie despre om decat cea de la baza idolului. E o conceptie care vede pe om in relatie cu Dum­nezeu Cel mai presus de natura, Cel cu adevarat infinit, intrucatt de la El vine prin om o noutate continua in natura si nu o lasa nici pe ea nici pe om inchisi in repetitia monotona a lor. Intre ideea ca natura este eterna si ideea ca ea este incapabila de un progres infinit este o acuta contradictie. Daca natura ar fi din veci, ea ar fi trebuit sa „fi ajuns” din veci la treptele de progres cu mult mai inalte (daca se mai poate folosi in acest caz termenul „a ajunge”), iar daca „nu a ajuns” inca nici azi pana la trepte mai inalte, nu va ajunge nici in viitor. Ea se misca in intervalul acelorasi trepte. Idolul ca chip al acestei naturi nu deschide nici el orizonturi spre infinit.
Omul este o fiinta destinata transcenderii naturii. Caci desi se afla in cadrul naturii, nu se poate inchide in ea.

Dar sa insiram intr-o anumita ordine caracteristicile icoanei :

1. Fiind un chip al transcendentei lui Dumnezeu, icoana ne ajuta sa transcendem finitul chipului spre infinitatea lui Dumnezeu.
Chiar chipul omului ne indeamna la o transcendere a lui. Cand privim la ochii omului nu dintr-o apropiere care ne face sa vedem nu­mai compozitia lor biologica, ci privirea lui, constatam ca ea e dincolo de biologic. Privirea fiecarui om e altfel si privirea fiecarui om din orice clipa e alta. Ea e ceva pe de o parte, deifindbila, pe de alta indefi­nibila.
Dar cu cat este omul mai putin impatimit de cele lumesti, cu atat vedem mai mult in privirea lui ceva ce transcende nu numai planul biologic intr-un plan al intentiilor spiritului indreptat spre cele mai pline de sens si mai frumoase din lume, ci si acest plan intr-un plan de dincolo de lumea vazuta. In privirea lui licareste o gandire indreptata spre un plan transcendent lumii.
Privind ochii unui om nepatimas simti ca te scufunzi intr-o infinitate spirituala de dincolo de ei. In acest caz atentia nu se concentreaza spre organismul trupesc, ca la un idol, ci la indefinitul spiritual.

2. Aceasta tendinta e proprie umanului ramas la inaltimea lui. In aceasta se manifesta calitatea omului de transparent, de oglinda a transcendentei. Dar aceasta calitate a umanului fiind slabita prin voia proprie sau prin pacatul despartitor de Dumnezeu, a fost refacuta in Hristos, care a asumat umanul in ipostasul Fiului lui Dumnezeu. De aceea cea mai deplina icoana a lui Dumnezeu este cea a lui Hristos. Asumand umanitatea noastra insusi Fiul lui Dumnezeu, Lumina suprema si bogatia coplesitoare de sensuri, al caror ipostas este El, prin fire si din veci, toata aceasta Lumina si bogatie coplesitoare de sensuri trebuie sa fi umplut ochii Lui. El, care e modelul umanului ca chip al lui Dumnezeu, a restabilit astfel si a ridicat la gradul suprem calitatea umanului de chip deplin al lui Dumnezeu.
Apostolii care priveau in ochii Lui vedeau aceasta lumina suprema desi ea lua o forma de suprema blandete si intelegere umana. Preacurata Lui Maica vedea in ochii Lui si ea, cu intelegerea si simtirea ei de mama, adanca taina de lumina din ei. Ei nu vedeau in aceasta infinitate din ochii Lui o anumita forta in­expresiva a naturii, ci o infinitate plina de sens personal, superioara naturii. Vedeau in ochii Lui cauza ultima a tuturor, dar deosebita de toate, strabatuta de o adanca intentie personala, iubitoare. Vedeau in ochii Lui totul in ultima lui obarsie, dar ca intr-un adanc spiritual, con­stient, intentional, nu ca intr-o forta inca nedefinita a naturii. Vedeau in ochii umani ai lui Iisuis o privire care facea vadit actul supremei transcenderi a Lui spre infinitatea Sa proprie de caracter personal, care chiar prin aceasta e stravezie si Maicii Sale si Apostolilor Sai, fara ca ei sa o poata exprima.
La fel, daca in cuvintele omului obisnuit, cand ne ridicam de la simpla lor analiza in sunete, la intelesul lor, descoperim un act de transcendere a lui spre ceea ce-i spiritual in el si noi insine transcendem prin ele in acele planuri superioare, cu atat mai mult trebuie sa fi trait aceasta transcendere Apostolii si Sfanta Maica a lui Iisuis auzind cuvintele Lui. In ele trebuie sa se fi imbracat in sunet uman, format din vibratiile cosmice, insasi infinitatea dumnezeiasca plina de intentiona­litate personala. Dar insusi continutul cuvintelor Lui reda acest plan infinit al transcendentei personale divine sesizata si exprimata prin umanitatea Lui. Din acest motiv insasi Scriptura care le cuprinde scrise, ne este o „icoana” sonora, sau auzibila a dumnezeirii intrupate in Hris­tos, cu toate ca cuvintele din ea sunt alcatuite din sunetele marginite ale trupului omenesc, legat organic de elementele lumii sensibile.
Iar daca cuvintele lui Hristos, redate in scris, sunt o astfel de icoa­na sonora a vietii Lui personale divino-umane, sau a infinitatii Lui dumnezeiesti, in forma umana, de ce n-ar fi si chipul fetei Lui umane zugravit, icoana infinitatii Lui dumnezeiesti, personale ?
Desigur nu maiestria iconarilor fac fata lui Iisus, expresie vazuta a spiritului Lui, oglinda a dumnezeirii Sale, purtatoare a spiritului Sau uman. Sunt o seama de semne obiective unice ale lui Iisus care fac gan­direa inchinatorilor sa savarseasca la privirea icoanei Lui actul de trans­cendere spre dumnezeirea Lui. Dar e necesara si gandirea noastra pen­tru aceasta transcendere, asa cum e necesara si gandirea noastra ca sa vedem in fotografia unei persoane oarecare, actul de transcendere pe care acea persoana il traieste sau l-a trait in existenta ei reala. Vede­rea chipului si actul transcenderii se savarsesc deodata. Ele sunt ne­despartite, asa cum nedespartit este chipul vazut al unei persoane si viata ei nevazuta.
Cand vedem in icoana Pruncul nascut in ieslea din Betleem – fapt personal caracteristic pentru Iisus, cand vedem pe Pruncul unic ce se naste din Fecioara, vedem odata cu aceasta pe Fiul lui Dumnezeu ce se naste ca om, chiar prin faptul ca savarseste acest act biruind randuiala firii, cum nu o pot face zeii pagani. Chiar prin aceasta transcendem in icoana Pruncului ce se naste in iesle, umanitatea Lui vazuta la dum­nezeirea Lui nevazuta.
La fel, cand vedem pe Iisus rastignit, sau aducandu-se jertfa Tata­lui pentru mantuirea noastra, intr-un act de transcendere totala a Sa ca om, dar pe acelasi Il vedem inviat, transcendem de la chipul vazut la Dumnezeu care bitruieste moartea, desi o primeste in Sine. Caci vedem in El insusi savarsindu-se trecerea de la omul care primeste moartea, ca un supus mortii, la Dumnezeu care biruieste moartea, sau cea mai mare slabiciune a naturii, cum nu au putut face zeii si nu se vede nici in idolii lor. Caci la aceia nu e vorba de inviere a Persoanei transcendente naturii, ci de un proces (mit) al naturii, cane trece din faza topirii si aparitiei formelor sale individuale.
In toate icoanele lui Iisus vedem pe Dumnezeu Cel liber de servi­tutile naturii, vedem pe Dumnezeu cu adevarat liber de lanturile na­turii, superior lor, acceptand de bunavoie unele coborari de dragul nos­tru, ca sa ne ridice pentru vesnicie la inaltimea slavei si fericirii sale. Si prin aceasta e satisfacuta aspiratia si gandirea noastra care nu poate socoti natura cea robita legilor repetitiei si inchisa in saraca ei rela­tivitate ca suprema irealitate si isi da seama ca mai presus de aceasta natura sclava, neputincioasa trebuie sa fie o forma de irealitate superi­oara, libera de orice sclavie, de care sa depinda aceasta natura inferi­oara, relativa, neputincioasa.
Astfel noi nu ramanem cu inchinarea noastra nici la materia rela­tiva, roaba, modesta a icoanei, nici la un mod pur omenesc, lumesc, supus si el perisabilitatii si coruptiei, deci nu facem din aceasta niste idoli, socotindu-le suprema realitate, ci transcendem cu gandirea si cu inchinarea de la materia icoanei la Hristos Dumnezeu Cel intrupat si inviat in umanitatea sa pentru veci, transcendem la Cel ce este mai presus de toate, la Cel ce este izvorul liber si absolut suveran al vietii atotputernice de care tine si aceasta libertate, la Cel care din aceasta libertate si atotputernicie a binevoit sa ia trup omenesc, pentru a veni aproape de noi, pentru a intra in comuniune cu noi si a ramine in aceasta comuniune cu noi in veci.
Iar caracterul spiritual al acestei atotputernicii libere, superioara naturii sclave, se arata in faptul ca ea se manifesta nu in marimea fi­zica, a chipului pe care il asuma, deci nici in statui uriase, caci acestea abat gandirea la puterea fizica, ci intr-o umanitate subtire, delicata, complexa, inundata de adancimile infinite si negraite ale spiritului si sensurilor lui nenumarate.
Fiul lui Dumnezeu se manifesta mai adecvat in spiritualitatea Lui prin chipul uman firav ca dimensiuni fizice, dar mai capabil prin ochii lui, prin cuvintele lui, prin gesturile lui, prin delicatetea lui sa fie o fereastra si un vas comunicant al infinitatii spirituale.
Gandirea crestina occidentala, accentuand prea exclusiv transcen­denta lui Dumnezeu, nu a tinut seama si de faptul ca Dumnezeu Cel transcendent, prin intruparea sa a indumnezeit firea sa omeneasca si prin aceasta ne-a mantuit pe toti cei ce intram in legatura cu El prin ea ; nu a tinut seama de ramanerea lui Dumnezeu Cel intrupat si in­viat cu noi prin energiile sale necreate, comunicate prin firea Lui ome­neasca. Omul insusi ca spirit a ramas inchis acestei intelegeri si de aceea a crezut ca marimea lui Dumnezeu se face mai simtita prin di­mensiunile impunatoare ale statuilor, sau prin sunetele coplesitoare ale orgii, decat prin lumina fetei umane prin care Dumnezeu vine in suprema intimitate a omului. Acest fel de gandire a ramas neincrezatoare in icoana inca in ca­tolicismul de la inceputul scolasticii, ceea ce a dus pana la respingerea totala a ei in Reforma si in toate denominatiunile ei. Tot ce s-a vazut e pentru aceasta gandire numai creatie despartita de Dumnezeu, deci neputand sluji ca transparent si filtru comunicant al transcendentei di­vine. Daca pentru paganism natura insasi e Dumnezeu, pentru Occiden­tul crestin ea e condamnata la o despartire deplina de Dummezeu. In amandoua avem aceeasi neintalnire cu Dumnezeu Cel transcendent prin creatie.
Rasaritul crestin a impacat transcendenta lui Dumnezeu cu comunicarea Lui prin cele vazute ; n-a inchis nici transcendenta, nici ima­nenta in sine. De aceea Occidentul crestin n-a vazut nici fata ome­neasca in capacitatea ei de a fi transparenta, de a fi icoana a lui Dum­nezeu, socotind-o capabila de a fi numai idol. Prin aceasta Occidentul aproape ca a anulat odata cu taina aspectului vazut al realitatii, taina creatiei in general si cu aceasta justificarea deplina a intruparii lui Hristos. El n-a vazut in creatia insasi o premisa a intruparii ca Parintii rasariteni, ci a dat o justificare pur juridica intruparii. Fiul lui Dum­nezeu s-a intrupat, dupa gandirea apuseana, numai pentru a aduce prin cruce o satisfactie onoarei jignite a lui Dumnezeu de catre om, nu pentru a inalta firea omeneasca, umpland-o de dumnezeire pentru veci.

3. Dar daca Hristos a restabilit fata umana in capacitatea ei de chip transparent al lui Dumnezeu, toti cei ce se alipesc de El prin cre­dinta si printr-o imitare totala, umplandu-se de infinitatea Lui dum­nezeiasca, devenind adica sfinti, fac sa se vada aceasta infinitate si prin fetele si deci si prin icoanele lor. Daca in toti sfintii este Hristos cu dumnezeirea Lui infinita, cu umanitatea Lui indumnezeita, El se reflecta si in icoanele lor. „Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai”. Prin icoana fiecarui sfant vedem pe Hristos sau umanitatea Lui indumnezeita, fara sa-i identificam ca persoane cu El. El se vede imprimat in toti, dar intr-un mod personal al lor de a fi. In fata icoanei fiecarui sfant savarsim actul transcenderii nu numai la sfantul zugravit, ci si la Hristos, care este imprimat in el.
Deci aceasta nu inseamna o confundare a sfintilor cu persoana lui Hristos, nici a icoanelor lor cu icoana lui Hristos. Caci persoana nu este anulata in credinta crestina. Odata ce Dumnezeu e personal, sau o Treime de persoane distincte, nici persoanele umane nu se confunda cu Dumnezeu si intre ele. Dimpotriva, cu cat e mai plina o persoana umana de Hristos ca Persoana, cu atat e mai realizata si ea ca per­soana. Hristos intrupandu-se, n-a devenit un om confundat cu toti, ci a ramas o Persoana centrala, dar profund distincta, promovand pe fiecare om ca persoana, in adunarea tuturor celor ce-L iubesc, in Sine.
O mama nu-si confunda copiii imbratisandu-i, ci cu cat ii iubeste mai mult, cu atat ii distinge mai mult, referind pe fiecare la ceilalti, iubind in fiecare specificul lui, in comparatie cu al celorlalti.
Infinitatea lui Dumnezeu nu e un ocean inform, ci lumineaza din cele trei Persoane dumnezeiesti si iradiaza in lume prin luminile ce le reprezinta constiintele umane deosebite. Ea se reflecta mereu altfel si altfel in ochii ganditori si curati ai fiecarei persoane umane.
Infinitul dumnezeiesc ia in oameni forma persoanelor, umane in care se salasluieste pentru ca are in sine insasi forma Persoanelor. De aceea dum­nezeirea asuma umanul intr-un ipostas, intr-o Persoana, ca sa apara si ca om ca o persoana, ca sa intre in relatie cu oamenii ca o persoana cu alte Persoane, iradiind prin ele infinitatea dumnezeiasca, fara sa le anuleze in ea sau fara sa le copleseasca prin lumina ei.
Sfintii ne arata in ei infinitatea lui Dumnezeu imprimata in voia si simtirea lor personala, in tensiunea lor personala dupa desavarsirea fara sfarsit. Aceasta o arata si icoanele lor, indeosebi ca o tensiune dupa filiatia infinita in Duhul Sfant, care implica si pe Tatal infinit. Aceasta o arata si scrierile lor ascetice si contemplative, purtatoare de pecete personala, de ex. Scara. Auzim pe cate un cititor al lor spunand : „Dar aceste stari nu le poate ajunge nimeni”. Totusi ele arata posibi­litatile proprii deschise spre infinit altfel in fiecare om unit cu Hristos si unii le-au actualizat intr-o foarte mare masura, sau le actualizeaza si azi facand si mai deschis infinitul. Icarii acestia sant sfintii. Si icoa­nele ii reprezinta pe ei. Sfintii au ajuns la o imprimare maxima a lui Hristos in ei, fiecare in felul lui, dar n-are sfarsit aceasta tensiune.
Faptul ca infinitatea desavarsirii dumnezeiesti din Hristos si din sfintii in care El s-a imprimat dinamic pentru veci ii este si Lui si lor proprie ca unor persoane distincte, fiind sesizabila in ele ca in cele ce si-au insusit desavarsirea, si traiesc constient si voluntar in ea, fiecare in modul propriu, face ca icoanele lor sa devina mijloace de comuni­care intre Cuvantul Cel intrupat si sfintii plini de dumnezeirea Lui si noi. Dar pentru aceasta e necesar ca ele sa primeasca numele lui Hristos sau al unui Sfant prin chemarea Lui asupra icoanei ca chip al lui Hristos, sau al unui Sfant.
Numele lui Hristos sau al unui sfant, purtat de icoana si puterea Sfantului Duh coborata in ea, il fac pe inchinator sa se adreseze prin numele purtat de icoana persoanei reprezentata de ea si prin aceasta si prin puterea Sfantului Duh se pune in legatura cu ea. Pomenirea nu­melui lui Hristos il face pe inchinator sa-si aduca aminte de „intrupa­rea Lui si de toate minunile Lui” (slujba sfintirii icoanei). Iar prin aceasta inchinatorul se pune in legatura cu persoana insasi zugravita in icoana, prin Duhul cel Sfant a carui putere iradiaza din icoana. Nu­mele exprima concentrat persoana; el provoaca persoana care-l poarta sa-si trimita lucrarea acolo unde e pomenit mai ales ca insusi Duhul Sfant chemat asupra icoanei e o putere lucratoare, ce se uneste cu lu­crarea persoanei. Numele e legat de persoana mai mult decat umbra de trup. In nume se distinge, se exprima si se recunoaste o persoana anumita cu toate faptele ei deosebite, cu toata viata ei traita in mod unic, cu tot specificul ei. Prin numele cuiva pomenit de altcineva, e pome­nita insasi persoana respectiva. Si fiecare sfant poarta pe Hristos im­primat si trait dinamic in sine intr-un mod propriu, potrivit cu insu­sirile lui naturale, manifesta puterea Lui intr-un mod personal propriu, deschis puterii Lui si pus in lucrare intr-un mod propriu. In fiecare sfant vedem pe Hristos intr-un alt mod de eficienta, implinita o alta virtua­litate inclusa in infinitatea Lui dumnezeiasca si in nesfarsita Lui com­plexitate omeneasca. Noi ne adresam sfantului ca persoana deosebita, dar stiind si simtind in tot ce a realizat el si ne poate ajuta noua, puterea lui Hristos aflatoare in el si pusa in valoare de el, prin ru­gaciunile lui catre El, prin alipirea lui la El. De aceea cerandu-i sa ne ajute, ii cerem sa ne ajute prin rugaciunile lui catre Hristos, care stim ca vor fi ascultate datorita unirii lui intime cu Hristos, datorita puterii lui Hristos lucratoare in el. Astfel cerand ajutorul lui prin rugaciunile lui catre Hristos pentru noi, socotim pe Hristos ca ultimul izvor al ajutorului ce ni-l va da. Si de aceea lui Hristos ii inaltam toata ma­rirea si toata multumirea pentru ajutorul primit prin sfant.
Dar nu nesocotim persoana sfantului si nefolositoare chemarea nu­melui lui. Caci Hristos ne ajuta in acest caz ca Cel ce e unit cu sfantul, ca cel induiosat de dragostea sfantului fata de noi, fratele nostru intru umanitate. Daca Hristos poate comunica cu noi prin fapturile Lui, ca daruri ale Lui, cum ar dispretui sa comunice cu noi prin fapturile lui constiente si voluntare, cum ar dispretui sa nu puna in lucrare pe se­menii nostri ca daruri, ca daruri active, nu pasive, catre noi ? Dum­nezeu a randuit sa purtam fiecare un nume si sa ne auzim si sa ras­pundem cand ne chemam pe nume, tocmai pentru a ne face sa ne punem de bunavoie in valoare ca daruri reciproce, asa cum ne-a facut. De aceea nu e gelos Hristos, cand chemam un frate al nostru sfant, pe nume, in ajutorul nostru, asa cum nu e gelos cand ne cerem si ne dam reciproc ajutorul pe pamant, cu conditia sa avem constiinta ca Dumnezeu ne-a facut si ne face capabili sa ne fim unii altora, spre ajutor.
Chemand pe sfant pe nume in fata icoanei lui, transcendem icoana si ne punem in legatura cu insasi persoana celui chemat, dar si cu Hris­tos, sfantul sesizeaza atentia ce i-o acordam, nadejdea ce ne-o punem in ajutorul lui si ne raspunde cu atentia lui. Prin numele cu care chemam pe cineva punem in miscare persoana insasi a aceluia ca sa implineasca ceea ce-i cerem.
Prin numele „Iisuse Hristoase” adresat in fata icoanei lui Iisus Hristos, transcendem materia icoanei, punandu-ne in legatura cu Per­soana Lui si induplecandu-L pe El sa-si indrepte atentia spre noi. Dar aceasta transcendere ne-o prilejuieste icoana. Odata ce Fiul lui Dum­nezeu s-a facut ca unul din noi si a luat un nume distinctiv asemenea noua, El s-a supus aceleiasi legaturi care leaga pe oameni prin nume, si in asa fel ca cel chemat nu se poate sa nu raspunda celui ce-l cheama. De aceea in fata icoanei are loc nu numai o transcendere ireala de la noi la Hristos, ci si o coborare reala a Lui la noi care-L chemam. Sfintirea icoanei nu e decat prima si cea mai intensiva che­mare a numelui lui Hristos sau a Duhului Sau peste chipul Lui zu­gravit in icoana ; e chemarea lui Hristos ca Persoana deosebita sau a lui Hristos cel aflator in sfinti in numele Bisericii, sau de catre Bise­rica ca trup colectiv al Lui, plin de El. Si ca atare sfintirea pune intr-o legatura permanenta pe Hristos sau pe Duhul Lui, sau pe sfantul umplut de Hristos si de Duhul Lui, cu icoana. Prin sfintire se face din icoana un loc in care Hristos sau sfantul e obisnuit sa fie chemat si sa-si reinnoiasca venirea, prezenta sau lucrarea.

4. Hristos, sau sfintii, sau Hristos si sfintii nu sunt chemati in fata icoanei in ajutor unii impotriva altora, cum sunt chemati zeii in fata idolilor, ca chipuri ale fortelor naturii opuse intre ele, conform con­ceptiei pagane ca toate se fac in natura intr-un razboi al tuturor im­potriva tuturor. Am vazut ca toti sfintii ne ajuta prin rugaciunile lor catre acelasi Hristos atoateiubitor si atoatesustinator, transcendent fortelor naturii, in care pacatul a introdus razboiul raului impotriva binelui. Sfintii au depasit si ei razboiul din ei biruind raul si punandu-se exclusiv in slujba Dumnezeului binelui. In Hristos cel infinit si in dumnezeirea Lui cea atotbuna se concentreaza in tensiunea lor toti cei ce vor sa-i slujeasca Lui si sunt concentrati toti sfintii, uniti nu nu­mai cu Hristos, ci si intre ei, uniti nu intr-un razboi „parinte al tuturor”, ci in dragoste. Toti voiesc ceea ce voieste Hristos, adica binele tuturor si daruirea de sine. Crestinismul nu se multumeste cu o pace menti­nuta printr-un echilibru intre forte contrare, ci tinde la pacea dra­gostei, la pacea in care egoismele nu se tin reciproc intr-un echilibru silit, ci in care el e parasit de toti, intr-o reciproca daruire de sine.
Inchinatorii cer de aceea si ei toti ceea ce voieste Hristos, puterea de a-L imita in desavarsirea promovata prin daruirea si jertfirea de sine. Intre inchinatorii lui Hristos si ai sfintilor din icoane si intre Hristos si sfintii inchinati prin ele e armonia deplina in voirea ace­luiasi bine, nu contrazicerea dintre inchinatorii zeilor si dintre acestia insisi. Caci toti inchinatorii se misca spre aceeasi unire in Hristos, la care au ajuns sfintii: spre unirea in acelasi Hristos, in care este infi­nitatea binelui, nu a razboiului, intre toate, sau a unui echilibru men­tinut in parte, sau realizat din cand in cand prin lupta. Si in aceasta se vede ca Dumnezeu e transcendent naturii si in Fiul lui Dumnezeu cel intrupat s-a realizat aceasta transcendere ca si in umanitatea Lui din care se poate extinde in toti. Transcendenta ontologica a lui Dum­nezeu si transcendenta celor ce implinesc voia Lui e totodata si o trans­cendenta si o transcendere morala. Aceasta o invata credinciosii cres­tini de la icoane. Hristos, sfintii si credinciosii nu se mentin intr-o unitate a contrariilor, ci se unesc sau urmaresc unirea in binele unitar, in binele dragostei desavarsite si deci in viata neamenintata si nesu­pusa mortii. Toti sfintii si toti cei ce cred in Hristos se unesc, trecand prin moartea adusa de pacat, dar biruita de Hristos, in mod desavarsit si definitiv in Hristos, viata infinita si netulburata de lupte. Toti se umplu de desavarsire si de viata netrecatoare a dragostei tuturor aflata in Hristos. Hristos a venit, unind transcendenta dumnezeiasca cu viata omeneasca, nu ca sa tina mai departe pe toate intr-o lupta neincetata, incheiata cu moartea ca in natura, ci ca sa-i recapituleze pe toti in sine, ca izvor de viata vesnica a tuturor, de viata in pace si dragoste a tuturor persoanelor, nu a unei vieti in care individualitatile pier si se nasc unele dupa altele, mentinandu-se in existenta numai ca totul esentei in generalitatea ei. Pentru credinta crestina pacea nu inseamna moarte a individualitatilor in esenta nediferentiata si diferentiabila, ci viata desavarsita a tuturor in constiinta si in dragoste.
Numai cele limitate se afla in razboi, ca sa apuce mai multa viata unele de la altele. In Dumnezeu Cel infinit nu e razboi, fara ca aceasta sa insemne ca e simplu esenta si nu comuniune de Persoane lipsita de dragoste. Dar un Dumnezeu al dragostei le ajuta pe toate sa-si depa­seasca limitarea in El, nu prin lupta, ci prin comuniunea cu El si intre ele, umplandu-se astfel toate de infinitatea Lui. Astfel la sfarsit vor in­ceta cu totul toate impartirile ce mai domnesc de pe urma pacatului. „Dupa aceea sfarsitul, cand Domnul va preda Imparatia lui Dumnezeu si Tatal, cand va desfiinta orice domnie si orice stapanire si orice putere (opuse Tatalui dumnezeiesc infinit). Caci El trebuie sa imparateasca pana ce va pune pe toti vrajmasii sai sub picioarele sale… Iar cand toate vor fi supuse Lui, atunci si Fiul se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca sa fie Dumnezeu totul in toate” (I Cor. XV, 24-28). Toate inainteaza, e drept cu greu, spre pacea finala a unirii in Viata infinita a lui Dumnezeu. Spre aceasta pace si viata infinita care nu topeste persoanele in ea, care echivaleaza mai degraba cu moartea, ne con­duce Hristos. In ea domneste suprema daruire reciproca care nu poate fi insa fara dragoste. Aceasta e slava tuturor, nu moartea lor. Toate sunt slavite in Hristos, prin dragostea de sine daruitoare a tuturor, care a pornit ca un val mereu crescand din jertfa lui Hristos.
Sfintii ajung (inca de pe pamant, dar deplin numai dupa moarte, in aceasta pace, unita cu Viata. Aceasta o vedem si pe fetele lor din icoane.

5. Cum am mai spus, aceasta inseamna ca in Hristos si in sfinti in care salasluieste El, domneste Binele. Caci numai unde e binele e si armonia adevarata, lipsita de tensiune, ca fericire simtita. Numai in bine se pot uni launtric toti in armonie. Numai in bine se poate afla bucuria tuturor de infinitate, sau nedezbinarea si absenta luptei intre partile limitate. In Hristos, in viata si invatatura Lui, ca si in icoa­nele care-L redau, nu vedem decat binele. Si acelasi bine il vedem in sfinti, in viata si in icoanele lor. Prin aceasta ne ajuta ei si ele si pe noi sa transcendem natura cu lupta ei intre partile finite, asa cum exista ea, cand e divinizata, in zeii care o simbolizeaza, si in idoli.
Hristos ne arata prin viata Lui lipsita de lacomie si mandrie, prin rastignirea Lui, prin tot binele care-l revarsa peste cei ce cred in El, prin porunca de a iubi si pe vrajmasi, ca nici un rau, nici o tendinta egoista nu se afla intr-Insul, ci numai iubire. El ne ridica mereu spre bine, prin unirea cu El, prin puterea data de El, prin poruncile date de El.
La fel sfintii prin chipurile lor ascetice, care redau viata lor de infrmare, de detasare de lume, de transcendere a ei, de daruire si de jertfire de sine, care arata si mai accentuat transcenderea existentei pamantesti, de urmare a lui Hristos, ne ajuta sa ne inaltam mereu spre bine, sa transcendem alipirea la viata pamanteasca, sa ne oprim de la raul care ne leaga de cele limitate ale lumii, sa ne curatim de patimi, cum nu o fac zeii si idolii lor ce reprezinta fortele lumesti in ambigui­tatea lor contradictorie. Si chiar prin acest bine spre care ne atrag tot mai sus, ne atrag spre infinitatea transcendenta a vietii dumnezeiesti, la unirea cu ea, in care se afla ei, sau ne indeamna la transcenderea vietii relative, pieritoare, pamantesti.
Caci icoanele ne arata cum viata sfintilor a fost o continua si totala transcendere de la umanul supus patimilor si mortii, la dum­nezeiesc, o continua daruire si jertfire din puterea si pilda lui Hristos, o viata de daruire totala lui Hristos si cu Hristos, Tatalui. Iar icoa­nele mucenicilor ne arata puterea cu care au savarsit ei aceasta trans­cendere prin pecetluirea marturisirii dragostei lor de Hristos, prin jertfirea fara ezitare a vietii lor pamantesti pentru a fi mai curand si mai deplin cu El.
Dar trebuie adaugat ca in chipurile ascetice ale sfintilor, binele ni se face atragator si prin frumusetea luminoasa a spiritului lor umplut de Hristos si curatit de toata patima ce-i putea lega de lume, frumu­sete redata adeseori atat de expresiv de icoane. In delicatetea subtila a fetelor lor, a statuarii lor, iese in relief forma curata a ispiritului lor, care „isi are ultima obarsie si perfectiune in Dumnezeu izvorul tuturor formelor si care si-a gasit in fata lui Hristos cea mai desavarsita implinire.
Fata sfantului nu-si pierde delicata frumusete sub valul de gra­sime, nici nu e strambata si intunecata de patimi. Frumusetea este la urma urmelor o forma clara, spirituala, armonioasa, nestrambata de patimi, a spiritului. O fata e frumoasa nu prin simpla dreapta rinduire a formelor ei, caci aceasta poate fi foarte rece si pustie, ci intr-o anu­mita lumina curata, iubitoare, cuviincioasa ce iradiaza din spirit prin ochii ei.

6. Iar cum binele este pentru oameni rezultatul unui efort liber, nu al necesitatii naturale, in care binele se alterneaza cu raul, iar in Dum­nezeu realitatea suprema in binele care e propriu fiintei Lui, este im­plicata totodata in mod suprem libertatea, dat fiind ca Dumnezeu nu e stapanit de nimic, icoana care ne invata binele si ne indeamna sa-l savarsim si prin aceasta sa ne desavarsim, ne da si dovada libertatii care domneste pe treapta suprema a existentei si de care pot dispune si oamenii pentru a se decide pentru bine si a se mentine in efortul pentru el. Icoana nu ne invata ca totul se savarseste in mod fatal, ca nu avem nici o libertate prin care sa scapam de rau si sa ne facem mereu mai buni, ca deci trebuie sa ne resemnam cu ceea ce ne aduce natura supusa legilor inguste ale repetitiei de bine relativ si de rau final pentru existenta individuala.
De ce sa nu cinstim deci icoanele care ne invata tot ce e bun, care ne tin deschisa si concretizata in pildele ce ni le dau calea spre infinitatea si bunatatea nemarginita in Dumnezeu ?
Nu trebuie sa vorbim noi de rastignirea lui Hristos pentru noi, de invierea Lui, care ne asigura invierea noastra, de bunatatea si puterea Lui mai presus de natura roaba legilor, aratata in minuni? Dar cand vorbim de ele nu ne facem in mod involuntar imaginile lor ? De ce sa evitam atunci ca sa facem aceste imagini mai vii si mai folositoare, mai eficiente in forta lor de promovare a binelui, in noi si de unificare a noastra in Hristos si prin credinta comuna in El, zugravind in mod vazut fata Lui, faptele Lui mantuitoare, iubirea Lui de oameni, aratata in minunile Lui, ca sa ne comunicam nu numai prin cuvant, ci si prin vedere credinta si iubirea noastra fata de Hristos si indemnurile de a-i urma pilda?

Parintele Dumitru Staniloae

sursa

Despre icoană

1

De ce punem icoana in casa?

Icoana nu poate lipsi din casa crestinului. Prezenta icoanei arata ca acea casa este increstinata, ca familia care locuieste acolo este crestina. Icoana din casa este o marturisire a credintei in Dumnezeu.
Icoana, prezenta a celui infatisat in ea

Asa cum fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne aduc in fata persoana draga pe care o reprezinta, tot asa si icoana ne poarta cu gandul la cel infatisat in ea. Icoana este o prezenta a celui infatisat in ea: a Mantuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a sfintilor. Prezenta chipului unei persoane este intr-o masura prezenta respectivei persoane. Chipul ne pune in legatura cu persoana pe care o reprezinta, ne ajuta sa ne ducem cu gandul la ea sau mai curand, aduce persoana respectiva in fata noastra, langa noi, ne inlesneste o intalnire cu ea. Icoana ne ajuta sa ne rugam mai bine, pentru ca ne ajuta sa intram mai usor in legatura cu Dumnezeu, sa-L vedem in persoana Mantuitorului Hristos, sa simtim prezenta Maicii Domnului si a sfintilor pe care ii dorim impreuna rugatori cu noi si pentru noi.

Icoana, fereastra spre adevaratul Dumnezeu

Icoana este mai mult decat o fotografie. Mai intai, pentru ca ea ne infatiseaza chipul lui Dumnezeu Insusi, chipul Fiului lui Dumnezeu intrupat. Ea este o fereastra spre lumea lui Dumnezeu, spre Imparatia Cerurilor. Chipul Maicii Domnului si cel al sfintilor din icoane este chipul omenesc indumnezeit, coplesit de lumina dumnezeiasca a Imparatiei lui Dumnezeu. Icoana este sfintita prin chipul pe care il reprezinta. Fara icoana ne putem rataci de la adevaratul Dumnezeu, inchipuindu-ne fiecare, dupa mintea, priceperea si credinta sa un Dumnezeu, care de cele mai multe ori este unul plasmuit de imaginatia noastra. Asa incat riscul idolatriei este mult mai mare fara icoana, omul fiind tentat sa-si ”inchipuie” un Dumnezeu “convenabil”, dupa propriile dorinte si nevoi.

Sfintirea icoanei

Inainte de a fi asezata in casa, icoana noua se aduce la biserica pentru a fi sfintita. Ea se lasa la biserica, de obicei patruzeci de zile, timp in care este tinuta in Sfantul Altar. Intre timp, sau la sfarsitul celor patruzeci de zile, preotul o sfinteste, stropind-o cu apa sfintita si rostind rugaciunile randuite de Biserica.

Locul icoanei in casa

Este bine sa avem in fiecare camera cate o icoana. Locul icoanei in casa este pe peretele de rasarit. Pe peretele cu icoana nu trebuie sa mai punem nimic altceva, pentru ca atentia noastra sa nu fie atrasa de alt lucru atunci cand ne rugam in fata icoanei si pentru ca nu este bine sa punem alaturi de icoana lucruri care nu au legatura cu aceasta. Punem icoana la rasarit pentru ca ne rugam intotdeauna cu fata la rasarit, si la biserica si acasa. Rasaritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mantuitorului Hristos, numit in rugaciunile Bisericii “Rasaritul cel de sus”, ”Soarele Dreptatii”, etc. Apoi lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui si al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, in timp ce apusul, intunericul este semnul raului si al lucrurilor ce se fac la intuneric. Deci, trebuie sa avem grija sa asezam icoana la rasarit.

Cine nu iubeste icoanele nu iubeste cu adevarat nici pe cei care sunt infatisati in icoane

In ratacirea lor, unii spun ca nu e bine sa cinstim si sa ne inchinam la icoane pentru ca sunt idoli, ca nu e bine sa te inchini la o bucata de lemn sau hartie. Dar cestinii nu se inchina la lemn sau hartie. Cine-si poate inchipui ca mamele si bunicile noastre ingenuncheaza, se roaga si plang in fata unor bucati de lemn, aceia se inseala amarnic si isi dau in felul acesta masura intunecimii mintii lor. Cel mai simplu exemplu care este la indemana tuturor ne poate lamuri asupra acestui lucru: in fata fotografiei unei persoane dragi, ceea ce ne bucura si ne emotioneaza nu este bucata de hartie oricat de frumoasa ar fi acesta, ci este chipul celui drag. Adeseori, de prea mult dor, sarutam fotografia persoanei indragite. Aceasta nu inseamna ca sarutam hartia, ci chipul celui drag. Fotografia ne este draga si o pastram cu sfintenie mai ales cand cel din fotografie este departe de noi. Daca am pierde fotgrafia respectiva sau daca cineva ne-ar rupeo, de exemplu, ne-am supara foarte tare su ne-ar parea rau. Nu prentru ca am pierdut o bucatica de hartie, ci pentru ca am pierdut un semn, o prezenta a celui drag. Cu cat ne este mai draga persoana respectiva cu atat pretuim mai mult si fotografia si o tinem la loc de cinste. Tot asa si cu icoanele. Cu cat ne sunt mai dragi Mantuitorul, Maica Domnului si sfintii, cu atat iubim si cinstim mai mult icoanele. Cine nu iubeste icoanele nu iubeste cu adevarat nici pe cei care sunt infatisati in icoane. Altfel cum s-ar putea lipsi de chipurile celor dragi!

sursa