Schiarhimandritul Ioachim Parr despre aroganta credinciosilor care si-au luat in “propietate” Ortodoxia: “Ne pur­tam ca si cum Evanghelia ne-ar apartine noua. Luam sfintenia si socotim ca ea este a noastra. Aceasta este tragedia Bisericii”. Cum ii putem ajuta pe tinerii rataciti?

1

1

– Venind din America, vedeti vreo deosebire intre rusi si americani? In ce consta ea?

– Oamenii sunt oameni peste tot. Din punct de vedere cultural si social ne deosebim. Dar, ome­neste, suntem complet la fel. Printre particularitatile caracterului rus se afla si faptul ca, datorita influentei indelungate a culturii ortodoxe asupra poporului, voi aveti un avantaj in intelegerea vietii duhovnicesti. Foarte multe din cultura voastra ajuta la dezvoltarea vietii duhovnicesti. Dar asta nu are nicio importanta daca voi nu aveti credinta, si nu este de niciun folos daca nu va osteniti. In Rusia vad foarte des lucruri care ma intristeaza foarte tare. Cand in tara mea vad cum oamenii, care niciodata nu au auzit despre Biserica, fac felurite necuviinte, imi pare rau, pentru ca ei nu stiu. Cand vad cum fac lucruri necuviincioase ortodocsii, aceasta imi provoaca o tristete mult mai mare. Deseori intalnesc aici aroganta fata de Dumnezeu. Ne pur­tam ca si cum Evanghelia ne-ar apartine noua.
Trebuie sa va povestesc o intamplare hazlie. Odata, am slujit in Rusia cu un diacon foarte chi­pes, elegant, absolvent al feluritelor academii duhovnicesti si asa mai departe. La un moment dat, eu intind mana sa iau cadelnita, iar el, dandu-mi-o, face un anumit gest care trebuie sa insemne ca imi saruta mana in timp ce el saruta aerul. Eu ma gandesc in sinea mea: „Ce ciudatenie mai e si asta?” Asa ca am luat eu mana lui si am sarutat-o. Diaco­nul s-a cutremurat tot:

– Ce faceti? a exclamat el.

– Pai, raspund eu, daca tu nu recunosti prezenta harului dumnezeiesc, eu o recunosc. Tu esti hirotonit in cinul preotesc si eu sunt hirotonit in cinul preotesc. De aceea iti si sarut mana.
Acum, in situatie asemanatoare, imi saruta mana.
Noi luam sfintenia si socotim ca ea este a noastra. Aceasta este tragedia Bisericii. Problema nu consta in faptul ca cineva este slab – toti suntem slabi. Dar sa nu recunoastem ceea ce a facut Domnul pentru noi, sa credem ca toate acestea sunt proprietatea noastra… Pentru multe va trebui sa raspundem noi inaintea lui Dumnezeu.
La voi in Rusia sunt atatia sfinti. Ei ne pot aju­ta, dar noi nici macar nu ii rugam acest lucru. Aveti atatea exemple de rusi care L-au gasit pe Dumne­zeu si au devenit icoane vii ale lui Hristos… Ce s-a intamplat cu voi?

– Cum sa vorbim cu cei care socotesc ca nu au nevoie de ajutorul nostru? Vorbesc despre acei tineri care traiesc pur si simplu in cluburile de noapte, cu droguri, cu bani, despre oameni, care sunt cu totul afundati in cele lumesti? Cum si unde sa gasim punctele de con­tact cu ei? De unde sa incepem?

Inainte de toate sa incepeti cu rugaciunea. Ti­nerii lumii contemporane sunt goi. Ei nu stiu ce este dragostea. Si, mai mult decat atat, nici macar nu se gandesc la aceasta. Singurul lucru pe care il stiu este iubirea de sine. Din multe puncte de vede­re putem vedea poporul rus ca pe un popor neimbisericit. Trebuie sa incepeti purtandu-va ca si cum acesti oameni nu au auzit niciodata despre faptul ca exista Evanghelia. Ca sa faceti aceasta, trebuie sa incepeti voi insiva sa traiti dupa Evanghelie, pentru ca, daca ei va vor intalni si vor vedea altce­va, vor spune: „Despre ce vorbesti tu? Tu traiesti la fel ca si mine“. Si se vor intoarce si vor pleca, pentru ca nu veti avea ce sa le spuneti. Dar daca viata voastra se va schimba si veti incepe sa traiti dupa Evanghelie la vedere, ei vor fi obligati sa ob­serve asta.
La Valaam am intalnit un tanar care avea vreo 25 – 30 de ani. Se tragea dintr-o familie instarita. De la 18 ani gonea prin Petersburg cu un BMW, colindase toate cluburile de noapte, incercase dro­gurile si toate cele legate de ele. Si mi-a spus:

“Acesta era iadul, dar eu nu stiam nimic alt­ceva. Aveam prieteni care si-au sfarsit viata prin sinucidere. Aveam prieteni care luau special supradoze de narcotice. Cand beam si luam droguri, credeam ca am prieteni. Dar, cand m-am imbolna­vit, toti m-au parasit, pentru ca, prin boala mea, ii impiedicam sa se ocupe cu ceea ce ei voiau.”

El avea un singur prieten, un coleg de clasa care era credincios. Si acest prieten i-a spus:

“Tu ai nevoie de Hristos!”

Bunica lui fusese credincioasa si il botezase in copilarie. Cand el era inca un copil, ea il lua cu ea la biserica. Ea a murit cand el avea opt ani. Parintii nu erau interesati de Biserica si de aceea el nu a mai trecut pragul bisericii.

Prietenul i-a spus:

– Mergi la Valaam!

– Ce sa fac acolo? s-a mirat el.

– Ramai acolo pana cand te vei regasi, a ras­puns prietenul lui, iar apoi il vei gasi si pe Dum­nezeu.

Si, iata, acest tanar a venit sa stea de vorba cu mine. Si a spus:

– Prietenul meu mi-a spus ca trebuie sa imi gasesc un parinte duhovnic. Nu ati putea fi dumneavoastra?

Eu am raspuns:

– Eu nu pot… Eu traiesc in New York, iar tu traiesti aici. Dar stiu un preot caruia i te poti adresa.
I-am spus numele preotului si am vazut ca ta­narul se uita la mine cu ochii holbati. Si am intrebat:

– De ce te uiti asa la mine?

– Este acelasi preot pe care mi l-a recomandat prietenul meu.

Si l-am trimis atunci la acest preot. Iar mai tarziu, cand i-am impartasit unele planuri ale mele cu privire la sederea in Rusia, el a spus:

– Vreau sa fiu primul dumneavoastra ajutor voluntar in infaptuirea acestor planuri.

Totul incepe de la faptul ca trebuie sa mergeti la acei oameni, care poarta in ei insisi o durere si sa le spuneti ca vreti sa ii ajutati sa invinga aceas­ta durere. Pe masura ce veti stabili cu ei legaturi reciproce, bazate pe incredere, le veti putea poves­ti despre propria voastra viata pacatoasa, despre acea pustietate care [a] exista[t] si in voi si despre faptul ca Hristos este raspunsul. Iar apoi, il duceti pe om la biserica.
Dragostea nu are nevoie de limba. Credinta nu are nevoie de limba. Slujirea nu are nevoie de limba. Trebuie sa incepeti cu faptul ca va insusiti aceste lucruri.
Nu stiu cum putem sa traim si sa nu vedem responsabilitatea pe care o avem in a ne purta cu dragoste fata de toti. In New York exista o femeie, o monahie catolica. Candva a fost presedinta cole­giului catolic. Odata, a venit la autogara din oras ca sa mearga intr-o calatorie prin toata tara. Apropiindu-se de autobuz, a vazut niste femei sarmane, fara adapost, dintre care uneia i-a dat milostenie. Femeia i-a multumit, iar ea s-a intors ca sa-si con­tinue drumul cand, deodata, s-a apropiat de ea o alta femeie sarmana si i-a cerut si ea bani. Si atunci s-a gandit: „Mda, acum, pesemne, toate vor veni la mine pe rand!” Si, ca sa evite acest lucru, a sarit repede in autobuz. Autobuzul a plecat. Si tot dru­mul, dupa cum a povestit ea, s-a gandit la aceste femei sarmane, fara adapost, de care fugise. Mer­gea si se gandea: „Merg la o conferinta a profesori­lor colegiilor catolice si pentru ce, daca nu pot trai ca o crestina? Intre ceea ce spun eu si felul in care traiesc, este o foarte mare prapastie…“
In cele din urma, s-a intors in New York, a povestit in colegiul ei despre acest caz, si apoi, in semestrul urmator, a renuntat la mandatul de pre­sedinte al colegiului. Mai departe, ea si alte cateva monahii au cumparat o casa in fata acelei autogari si au numit-o „Resedinta”[*]. Acum are aproape 85 de ani, si in fiecare dimineata deschide usa casei sale si primeste sub acoperisul ei una dintre acele femei fara adapost. Ii da posibilitatea sa se spele, sa-si spele hainele, sa manance si sa se odihneasca. Si un om a intrebat-o:

– Dar ce le povestiti despre Hristos?

Drept raspuns, ea a izbucnit in ras. Intelegeti? A izbucnit in ras si a spus:

– Daca asta nu le invata Cine este Hristos, nicio cateheza nu le va invata niciodata, nicio cruce de pe perete nu le va invata.

Si a povestit ca au mai intrebat-o:

– Dar ati botezat pe cineva?

Iar ea a raspuns:

– Nu. Aceasta a facut-o Hristos.
Tot ceea ce trebuie sa facem noi este ceea ce ne spune El, si atunci El va rezolva greutatile noastre. El Se va ingriji de toate barierele in ceea ce priveste limba, de absolut tot, pentru ca El ne va folosi pe noi ca unelte in lucrarea Sa. El este mult mai in­telept decat noi. El vorbeste intr-o multime mult mai mare de limbi decat noi. El poate face orice minune. Si El boteaza atunci cand socoteste ca este posibil.

(Schiarhimandrit Ioachim Parr, Convorbiri pe pământ rusesc, Editura Egumenita, 2015)

—————————————————————————–

[*] „The Dwelling Place” – adica locul in care locuieste Dumnezeu.

cuvantulortodox

2

Reclame

“Crestinismul radical” al Parintelui Ioachim Parr: “Aceasta lume moare, iar voi va purtati ca si cum navigati intr-o croaziera captivanta. Vreti sa fiti misionari, dar nu vreti sa traiti dupa Evanghelie. Crestinismul ‘confortabil’ nu exista!” Ce trebuie sa faca niste misionari ortodocsi autentici?

1

“Cand veniti la biserica si auziti cuvantul lui Dumnezeu, ar trebui sa va aruncati in foc, ti­nand cont de cat de departe va aflati de el. Ar tre­bui sa va cutremurati cand va apropiati de Sfanta Impartasanie. Nu intalnesti asta prea des…”

“Oare voi si eu apartinem unor Biserici diferite? Oare noi citim Sfinte Scripturi diferite? De fiecare data, cand deschid Noul Tes­tament, ma simt ca intr-un foc: nu imi ofera nicio posibilitate de a ma simti confortabil, in schimb, zdruncina chiar temeliile vietii mele. Ce Ii voi spu­ne eu lui Hristos, daca El ma va chema astazi la Sine? Ce Ii veti spune voi? […] Voi sunteti Biserica si, prin faptul ca voi cautati confortul si siguranta personala, voi o ucideti. Voi vreti o Biserica confortabila, dar ea nu exista […] Eu nu cred ca poti trai dupa Evanghelie izo­lat, in afara comunitatii. De aceea, cred ca Rusia, ca si America, si Grecia si oricare alta tara sufera din pricina ca viata bisericeasca se desfasoara in afara limitelor comunitatii crestine…”.

***

Convorbire in biserica Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

[…]

(9 Octombrie 2011) [1]

1Dupa calatoria mea la Valaam am fost invitat la voi sa vorbesc despre ce trebuie sa facem ca sa devenim misionari. Eu cred ca una dintre greselile cu care lumea contemporana incearca sa cocheteze, consta in faptul ca exista, chipurile, o multime de credinte, valabile deopotriva, o intelegere diferita, dar acceptabila deopotriva a crestinismului. Aceasta este o idee falsa. Exista doar o singura Biserica. Exista doar un singur crestinism. Exista doar o singura intelegere a ceea ce este crestinismul – si o multime de „neintelegeri” ale lui. Exista o multime de pseudobiserici si doar o singura Biserica. Fiind crestini ortodocsi, noi trebuie sa intelegem ce este Biserica noastra. Eu cred ca, daca am efectua un interoga­toriu printre cei adunati astazi aici, am obtine, pro­babil, atatea interpretari cu privire la ce este Bise­rica in functie de cati oameni sunt. Dar noi trebuie sa intelegem Biserica asa cum Biserica se intelege pe sine. Si aici este inceputul drumului vostru ca misionari.
In Evanghelia de la Matei, Domnul Iisus Hristos le da Ucenicilor si Apostolilor Sai o porunca pe care unii teologi o numesc „Marea misiune“:

„Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei 28,19).

Noi nu gandim asa. Noi ne gandim cum putem intra in dialog cu oamenii. Dar, inainte de a intra in dialog, trebuie sa stim ce le putem noi oferi lor. Cum putem aspira sa devenim misionari, daca noi insine nu credem in ceea ce incercam sa-i invatam pe ceilalti? Daca aveti de gand sa fiti misionari si nu va rugati in fiecare zi, renuntati la acest lucru. Daca aveti de gand sa fiti misionari, dar nu cititi in fiecare zi Sfanta Scriptura, renuntati la acest lucru. Daca aveti de gand sa fiti misionari, dar nu stiti nimic despre Traditia bisericeasca, nu ii cititi pe Sfintii Parinti, renuntati la acest lucru. Daca nu va spovediti, nu va impartasiti, nu va rugati la dumnezeiasca Liturghie in fiecare duminica si in acelasi timp aveti de gand sa fiti misionari, renuntati la acest lucru. Ce ii puteti invata pe oameni? Noi nu putem da ceea ce noi insine nu avem. Si acesta este numai inceputul care trebuie sa va dea de inteles cat de monumentala este sarcina care va sta inainte.
Eu cred cu tarie ca voi nu veti putea trai in credinta in afara comunitatii bisericesti. In majoritatea bisericilor noastre, asemenea comunitati lipsesc. De aceea, trebuie sa vedem cum putem forma o comunitate activa, vie, de credinciosi. Chiar daca veti intra in dialog cu oamenii, unde ii veti duce? Le veti preda literatura catehizatoare si le veti spune: „Delectati-va“? Le veti arata icoane minunate si si le veti spune: „Trebuie sa va acoperiti peretii cu icoane“? Ce putem oferi noi? Vorbind despre credinta, ii veti insufleti pe oameni sa faca o alegere in viata, dar unde ii veti trimite apoi? Intr-o parohie, in care li se va spune: „Nu trebuie sa postiti”, „Daca nu sunteti casatoriti, ci pur si simplu convietuiti, nu este nimic” si multe alte lucruri pe care le auzim astazi?
Noi avem nevoie de comunitati bazate pe cre­dinta. Acestea sunt niste lucruri foarte puternice. Majoritatea oamenilor cred ca lumea – eu vorbesc acum nu de lumea materiala, ci de lumea duhov­niceasca – aceasta lume este decazuta. Dar noi spunem noii generatii: „Mergeti si va desfatati cu bunatatile acestei lumi“. Pentru ce? Cand Sfanta Scriptura, pe care noi ii rugam pe oameni s-o primeasca, spune:

„Cine deci va voi sa fie prieten cu lumea se face vrajmas lui Dumnezeu“ (Iacov 4, 4).

Cum se imbina aceasta cu ceea ce noi le ingaduim tinerilor? Domnul ne cheama pe noi la sfintenie; El ne spune ca telul vietii este unirea cu Dumnezeu, care este cu neputinta fara sfintenie. Daca noi le spunem oamenilor sa traiasca asa, traim noi insine in sfintenie? Nu cred. Avem o multime de motive si explicatii pentru faptul ca a trai asa este neprac­tic si cu neputinta si ca nu putem cere de la oameni sfintenia. Dar stiti de ce nu cerem noi asta? Deoa­rece noi nu iesim la lupta duhovniceasca pentru a castiga noi insine sfintenia, si de aceea ne este ru­sine sa propovaduim oamenilor ceea ce noi insine nu avem. Noi spunem cam asa: haideti sa nu dezbatem aceste probleme. Credem noi in cuvantul lui Dumnezeu?
Eu cred ca de aici si trebuie sa incepem, cum sa ne schimbam pe noi insine. Daca nu vreti sa va schimbati pe voi insiva, pentru ce atunci sa va ti­neti scai de ceilalti cu aceasta chemare? Acesta este primul moment important: tulburarea apare atunci cand refuzi sa intelegi ca nu poti da celor­lalti ceea ce tu insuti nu ai.
Haideti acum sa luam situatia din Rusia contemporana. Cred ca ati ghicit ca eu nu sunt rus… Dar, uneori, unui strain ii este mai usor sa intelea­ga despre oamenii si cultura unei tari straine ceea ce oamenilor insisi le este greu sa inteleaga, intrucat ei se ciocnesc de aceste lucruri extrem de des. Asadar, cand ma uit la viata Bisericii din Rusia, pe de o parte uimeste prin frumusetea ei, dar, pe de alta parte, vad tineretul vostru care nici macar nu stie ca Biserica exista si, ceea ce este mai rau, ii este indiferent daca Biserica exista sau nu. De ce? Cauza este aceeasi care este si in tara noastra, in America. Noi nu sprijinim credinta si sistemul de valori al Bisericii apostolice. Noi ne-am insusit valorile culturale, sociale si spirituale ale lumii decazute in care traim. Ingaduiti-mi sa va dau un mic exemplu.
Am avut o intalnire cu un preot. Cand intalnirea s-a terminat, preotul a inceput sa-si scoata rasa, dulama si crucea. Eu m-am mirat si am intrebat:

– Ce faci?

– Cum ce? a raspuns el. Plec.

Eu zic:

– Da, stiu, dar ce faci?

– O, a zambit el! Acum nu este sigur sa merg in acest chip pe strada. Exista oameni care urasc Bise­rica. Exista oameni care la prima vedere pot ataca chiar si un preot.

Zic eu:

– Slava lui Dumnezeu! Imbraca-imbraca totul inapoi! Biserica se cladeste pe sangele mucenicilor!

El raspunde:

– Ce, esti nebun?

– Nu stiu, raspund eu, care dintre noi este nebun. Daca tu ai ales lumea, nebun esti tu.

Ce vad oamenii cand ne intalnesc pe noi? Ce vedem noi insine?
As vrea sa va dau un mic exemplu de activitate misionara. Noi avem un mic metoc in New York. El este asezat intr-o parte foarte saraca a ora­sului, unde traiesc in general vorbitori de spaniola si afroamericani; de jur imprejur droguri, alcool, oameni fara adapost. Cred ca jumatate din popu­latia zonei traieste din alocatiile statului. Pentru adolescenti, in aceasta zona, sa nasti un copil la 14-15 ani este un motiv de deosebita mandrie. Nu, nu sa ai grija de acest copil, ci pur si simplu sa il nasti. De aceea, in cadrul acestei populatii, foarte putini vad pentru ei anumite perspective in viata. La fiecare al doilea colt de strada se afla o biserica romano-catolica sau protestanta, o sinagoga si asa mai departe, toate goale.
In fata casei noastre este o mica adancitura, pe care noi o numim fantana. Aceasta exista pentru a se putea ajunge prin ea la subsol. Odata, pe la mijlocul lui februarie, ningea cu ploaie si era frig. Deodata, printre tomberoanele de gunoi pe care, de asemenea, le tinem in acest put, am auzit un zgomot. Eu m-am gandit ca, asa cum se intampla deseori, vreun cersetor scormoneste in gunoiul nostru si cauta sticle goale. Eu nu sunt impotriva ca cersetorii sa stranga sticle goale, dar ei, de obicei, arunca peste tot gunoiul care le cade in mana, si aceasta nu am vrut s-o permit.
Asadar, deschid usa si vad in fata mea un om cu infatisare asiatica. Il intreb:

– Ce faci?

– Iertati-ma, va rog, raspunde el, caut si eu ceva de mancare.

– Pai, de ce scormonesti in gunoi? Haidem in casa!

– Nu, nu, nu pot, zice el, sunt murdar tot si mi­ros urat.

– Haide-haide, ii zic eu.

In timpul scurtei conversatii, i-am povestit ca noi avem o incapere in care poate face dus, isi poa­te schimba hainele si poate manca.

Omul s-a speriat:

– Ce vrei de la mine? Pentru ce faci toate astea?

Eu zic:

– Nu vreau sa imi arunci gunoiul in prag. Atat si nimic mai mult.

Dupa ce a mancat, m-am asezat langa el si a inceput discutia. Parea un om destul de destept. L-am intrebat:

– Unde locuiesti?

– Niciunde.

– Adica nu ai unde?

– Ei, zice el, in fiecare noapte faceam curat intr-un restaurant japonez, si ei imi dadeau voie sa locuiesc la ei la subsol.

– Dar cum ai ajuns fara adapost?

Si el mi-a povestit ca era inginer si ca a venit din Japonia. La inceput, lucrurile i-au mers foarte bine, dar apoi a inceput sa fie atras de droguri, co­caina, heroina, si in scurt timp a pierdut tot.

Eu i-am propus sa ramana la noi.

– O, nu, nu pot, a raspuns el.

– Dar de ce?

– Pentru ca eu caut adevarul! a spus omul.

Eu zic:

– Nu trebuie sa mergi nicaieri, adevarul este aici!

– Toti zic asa, a raspuns el. Am fost la catolici, la mormoni, la martorii lui Iehova, la iudei, la budisti. Toti promit unul si acelasi lucru, dar nu dau nimic.

– Bine, zic eu, totusi, mai ramai putin!…
Si a ramas sa stea la noi cateva zile. Am ince­put sa discutam. Apoi el s-a botezat si l-am numit in cinstea Sfantului Nicolae al Japoniei. Acum s-a intors deja in Japonia si a primit acolo calugaria intr-o manastire ortodoxa. Dar totul a inceput pen­tru el cu faptul ca noi i-am dat posibilitatea sa devina o parte din obste, ca i-am ingaduit sa vietuias­ca impreuna cu noi. El a vazut Evanghelia inainte de a o auzi sau de a o citi.
Trebuie sa tineti minte acest lucru. Domnul Iisus Hristos S-a intrupat ca noi sa Il putem vedea pe Dumnezeu. Noi uitam acest lucru. Deseori, singurul chip al lui Hristos pe care oamenii il vor vedea in viata lor, va fi imaginea Lui reflectata in persoana noastra. Ce vor vedea ei, dar, uitandu-se la noi?
Misionarii trebuie sa creada in ceea ce propovaduiesc. Misionarii trebuie sa traiasca potrivit cu ceea ce propovaduiesc.

„Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati fa­cut“ (Matei 25, 40).

Cati betivani ati adus la voi acasa? Cati oameni fara adapost, bolnavi, prapaditi? Sau, vazandu-i, ati zis:

„Nu, asta nu este pentru mine, caci eu am copii de care trebuie sa ma ingri­jesc si pe care trebuie sa ii ocrotesc. Ii pot lasa sa se uite la video, la televizor, sa mearga la scoli ateiste, sa se imbrace ca prostituatele – asta este in firea lucrurilor, asta nu-i nimic. Dar ma tem sa primesc la mine acasa un betivan“.

Pesemne, e ceva in neregula cu facultatile noastre mintale… Sfanta Scrip­tura spune:

„Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pdt sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena“ (Matei 10, 28).

Asadar, catre cine avem de gand sa facem misionarism? Catre noi insine?
Acestea sunt lucruri greu de insusit. Si moti­vul pentru care este atat de greu, consta in faptul ca Domnul nu are nevoie de farisei, nu are nevoie de morminte frumoase (parafraza la Matei 23, 27). Va amintiti cum, in Saptamana Patimilor, in toata Biserica citim infricosatoarele cuvinte ale Mantuitorului despre fatarnici? Aceste cuvinte ne sunt adresate noua!
Noi trebuie sa fim misionari. Botezul nostru obliga pe fiecare dintre noi sa fie misionar. Trebuie sa propovaduim peste tot, intotdeauna si fiecaruia, dar nu cu cuvantul, ci cu viata… Si cat de nevred­nici suntem de chemarea noastra…
Dovada cuvenita a faptului ca suntem devo­tati bunei vestiri a Evangheliei este sfintenia vietii noastre. Dragostea este temelia credintei noastre. De ce scapa adeseori acest lucru din atentia noas­tra? Pentru a trai asa si a face misionarism nu tre­buie sa mai organizam vreun comitet. Vorbind me­reu despre ce este Evanghelia, am mosmonit atat de mult vestea cea buna care este cuprinsa in ea, incat Evanghelia si-a pierdut viata. Nu trebuie sa vorbim despre ea, ci sa traim dupa ea. Daca vorbiti mai mult decat sa va rugati, cand propovaduiti, nu faceti decat sa scoateti aburi pe nas.
Ceea ce spun eu acum nu este deloc practic. Evanghelia lui Iisus Hristos nu este deloc prac­tica, absolut deloc. El spune:
daca va iubiti tatal, mama, sotul, sotia, fratele, sora, copiii, pe sine sau, in general, ceva mai mult decat pe Mine, nu sun­teti vrednici de Mine (parafraza la Matei 10, 37).
Ia incercati sa raspanditi aceste cuvinte in societate! Ia incercati sa le raspanditi macar in parohia voastra! Vi se va spune: „Ce, esti fanatic? Ce, ti-ai iesit din minti?” Si parerea unanima despre cuvintele voastre va fi: in viata reala ele nu pot fi utilizate, nu sunt practice. Atunci sa le raspundeti acestor oameni: aveti completa dreptate! Sa intorci si celalalt obraz cand te-au lovit peste unul nu este practic. Si cei ce cauta confortul in Biserica, vor spune: El n-a avut in vedere acest lucru la propriu! Ati auzit ase­menea obiectii? Cred ca da. El spune:

vindeti tot ce aveti, dati la saraci, lepadati-va de sine, luati-va crucea si urmati-Ma!

Iar noi, drept raspuns, doar ridicam din umeri.

Ţin minte ca un om mi-a spus odata:

– Stati putin, batiuska, Domnul a spus asta pentru cei care vor sa fie desavarsiti!

– Si ce, zic eu, tu vrei sa fii nedesavarsit?

Scopul cu care am fost creati consta in a fi una cu Dumnezeu. Calea catre Dumnezeu este dragos­tea:

„Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toa­ta inima ta si din tot sufletul tau si din toata pute­rea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Luca 10,27).

In aceasta consta toata legea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care Domnul v-a creat este dragostea. Acesta este sin­gurul motiv.
Daca aveti atata credinta incat puteti si muntii sa-i mutati din loc, dar nu aveti dragoste, nu aveti nimic (parafraza la 1 Corinteni 13,1-3).
Iar motivul pentru care sunteti liberi sa iubiti consta in faptul ca Dumnezeu v-a iubit El Cel dintai. Acum, este dragostea ceva ce putem invata? Fara indoiala. Dar, de invatat, trebuie sa invatam nu de la lume, caci lumea nu stie despre dragoste nimic. Adevarata dragoste o puteti gasi numai in Hristos si numai in El puteti iubi cu adevarat. Hristos nu a spus: la Dumnezeu duc multe cai. El a spus:

„Eu sunt Calea, Adevarul si Viata“ (Ioan 14,6).

Fara El, noi nu avem nimic. Si multi dintre noi, din pacate, nu au nimic.

Eu as putea continua si mai departe, dar acum as vrea sa aud parerea voastra pe tema despre care vorbim.

***

– Cand, ocupandu-ne cu activitatea misionara, discutam cu oamenii pe strada, cu ce trebuie sa incepem? Trebuie sa facem referire la Evanghelie sau trebuie sa vorbim in acel lim­baj care este mai clar, adica in limbajul laic? Insa, cu ajutorul lui nu poti exprima idei duhovnicesti inalte.

Limbajul in care trebuie sa vorbiti este limba­jul dragostei. Slujiti aproapelui. Sunteti capabili de asa ceva? Inchiputi-va, daca in Sankt Petersburg… cate biserici sunt in Petersburg?

– Sapte sute.

– 700??? Si, avand 700 de biserici, orasul arata asa? Iar eu, vazand cum se imbraca oamenii seara, eram aproape gata sa cred ca orasul vostru ia parte la vreun concurs in a capata cea mai necrestineasca ca reputatie… Daca fiecare biserica din acest oras va gasi cinci voluntari, veti obtine 3500 de oameni, care ar putea, o data pe saptamana, sa mearga cate doi in diferite parti ale orasului si sa intrebe de-a dreptul pe fiecare om pe care il vor vedea: „Va pu­tem ajuta cu ceva?” – si asta ar fi de ajuns.

– Vorbiti despre asistenta sociala?

– Eu nu vorbesc despre asistenta sociala, eu vor­besc despre dragoste: „Pot face ceva pentru dumneavoastra?” Dragostea de aproapele exprimata in fapte concrete, practice, in primul rand ii va schim­ba radical pe insisi acesti 3500 de oameni si, de ase­menea, pe oricine cu care ei vor intra in contact. Ganditi-va la aceasta. Eu nu stiu cum functioneaza in Rusia sistemul de ingrijire a batranilor. In SUA seamana intrucat­va cu un gulag: ii instalam in cladiri speciale ca sa nu ii vedem. Unii batrani locuiesc in asa-zisele „colivii de aur”, dar nu au posibilitatea de a comu­nica cu cineva. Cati oameni v-ati adunat astazi aici, 40? In acest oras cu multe milioane de oameni cred ca se pot gasi usor 40 de batrani singuri, care ar fi fericiti daca cineva ar veni la ei si ar petrece cu ei macar o jumatate de ceas. Cand i-ati vizitat ultima data? Intelegeti despre ce vorbesc? Vedeti, daca noi am trai dupa credinta noastra, ne-am schimba si pe noi insine si lumea din jurul nostru. Puteti fi contrazis, poate, nu cu voce tare, dar unii cu siguranta gandesc:

„acest monah propovaduieste Crestinismul radical…”

Slava Domnului!

„…Dar asta se intelege, caci el este monah. Noi, insa, traim in lume, avem familii, mergem la servicii…”.

Daca singura cale de a practica crestinismul radical este sa fii monah, atunci trebuie sa va lasati sotia si sa deveniti monah, caci crestinismul prin natura sa este radical. Si, daca el nu este radical, atunci nu este crestinism. Crestinismul este radical prin definitie. Hristos a spus:
daca nu veti muri, nu veti trai.

Iar noi raspundem:

nu, aceasta nu poate fi inteleasa literal.

Oare voi si eu apartinem unor Biserici diferite? Oare noi citim Sfinte Scripturi diferite? De fiecare data, cand deschid Noul Tes­tament, ma simt ca intr-un foc: nu imi ofera nicio posibilitate de a ma simti confortabil, in schimb, zdruncina chiar temeliile vietii mele. Ce Ii voi spu­ne eu lui Hristos, daca El ma va chema astazi la Sine? Ce Ii veti spune voi?

Ceea ce Tu, Doamne, ne-ai propus, este extrem de radical… Doar noi nu suntem fanatici, nu suntem protestanti. Un ceas, doua, duminica este intru totul de ajuns“.

Iar El va spune:

„Plecati de la Mine, nu va cunosc pe voi”.

Aceasta lume moare, iar voi va purtati ca si cum navigati intr-o croaziera captivanta. Vreti sa fiti misionari, dar nu vreti sa traiti dupa Evanghelie. Vreti, oare, sa fiti o povara in plus lumii care, si asa si-a iesit din minti? Sau vreti sa ii sloboziti pe oameni de lanturile acestei lumi? Cum ii veti slobozi daca voi sunteti inlantuiti de aceeasi lume ca si ei? Cum s-a facut ca noi am devenit atat de plini de sine? Voi traiti in aceeasi lume neroada in care traiesc si eu! Nu vedeti, oare, cat este de pustie? Nu vedeti cat de tare se rataceste? Credeti ca astea sunt nimicuri? Nu va simtiti legati de aceasta lume? Cheia care deschide lacatul de la aceste lanturi este viata traita dupa Evanghelie. 20140127-DSC_0244-600x400Devenind misionari, sub nicio forma nu ii veti invata pe oameni crestinismul „confortabil”! Crestinismul „confortabil” nu exista! Cand veniti la biserica si auziti cuvantul lui Dumnezeu, ar trebui sa va aruncati in foc, ti­nand cont de cat de departe va aflati de el. Ar tre­bui sa va cutremurati cand va apropiati de Sfanta Impartasanie. Nu intalnesti asta prea des. E greu sa traiesti dupa Evanghelie, daca te iu­besti mereu pe tine insuti. Pentru ca, atunci cand te iubesti mereu pe tine insuti, mereu cauti mijloace sa-ti faci viata placuta si sa te inconjori de confort. Evanghelia spune contrariul.

Eu sunt convins ca, mai devreme sau mai tarziu, vreunul dintre voi imi va spune:

„Ceea ce spuneti sfintia voastra este din cale-afara de extremist. Cum sa ne purtam cu aceia dintre noi care trebuie totusi sa traiasca in realitatile lumii contempora­ne? Noua ne trebuie niste sfaturi practice“.

Bine, va voi da un sfat practic:

„Iesiti din mijlocul lor“ (2 Corinteni 6, 17)

si mantuiti-va sufletul vostru, caci, daca veti ramane in lume, veti pieri. Acesta este cel mai simplu sfat pe care vi-l pot da.

– In Petersburg exista un post de radio cato­lic care ii fascineaza pe misionarii ortodocsi. Nu ati putea da un sfat practic cu privire la cum si despre ce trebuie sa vorbeasca reporte­rii ca oamenii sa nu fie dusi in ratacire si sa nu creada ca Romano-Catolicismul si Ortodoxia sunt unul si acelasi lucru?

– Din nefericire, prin viata noastra noi nu ne dis­tingem foarte mult de catolici. Uneori nu traim nici macar cu acea evlavie cu care traiesc unii dintre ei. Problema consta in faptul ca oamenii nu pot vedea deosebirea in ceea ce invatam noi, pentru ca noi traim la fel ca si catolicii. Nu este nevoie sa va im­bracati calugareste, desi aceasta n-ar fi rau, daca pe cineva intereseaza asta, n-aveti decat… Dar, daca vorbim serios, atunci, daca prin modul vostru de viata nu va distingeti absolut deloc de cei necredinciosi, de sectanti, de musulmani, de pagani, ce va spune acest lucru despre voi?

– Acum ia amploare Miscarea Harismatica, inclusiv si in cadrul Bisericii Ortodoxe – darurile Duhului Sfant, vorbirea in limbi si altele. Cum va raportati la aceasta miscare, si cum sa intelegem unde lucreaza intr-adevar Sfantul Duh si unde are loc inselarea?

– In primul rand, trebuie sa tinem minte ca darurile harismatice ale Bisericii Primare apartin intre­gii Biserici. Sfantul Duh, care dadea aceste daruri, este Acelasi si astazi ca si in ziua Cincizecimii. In caz contrar, Biserica ar fi moarta. Dar Biserica nu este moarta. Problema nu este cum lucreaza astazi Sfantul Duh, problema suntem noi. Noi nu traim in Biserica, noi nu raspundem la lucrarea Sfantului Duh, noi nu ne curatim inima pentru a-L vedea pe Dumnezeu, noi nu traim pentru Hristos. De aceea, Sfantul Duh nu produce inauntrul nostru acelasi efect pe care il producea in interiorul Bisericii Primare, pentru ca noi suntem inchisi pentru El.
Daca sunteti pictor, va trebuie o pensula buna pentru a picta un tablou. Daca sunteti un adevarat maestru al artei dumneavoastra, dar vi se da doar un singur fir de par pentru lucru, poate ca veti putea picta ca inainte ceva cu ajutorul lui, dar rezultatul final nu va fi tot atat de bun pe cat ar putea fi daca ati avea un set de pensule bune. Asa si cu noi: Sfantul Duh poate lucra ca si inainte prin noi, dar lucrarea Lui va fi simtita mai bine, daca noi vom lucra impreuna cu El. Daca episcopii, preotii, mirenii spun: „Nu, toate aceste daruri au existat in trecut. Astazi nu poate exista asa ceva. Astazi nu exista duhovnici buni. Astazi nimeni nu are judecata duhovniceasca” – atunci unde este Biserica? „Nimeni nu poate trai astazi o asemenea viata 160453.pduhovniceasca” – atunci unde este Biserica? Voi sunteti Biserica si, prin faptul ca voi cautati confortul si siguranta personala, voi o ucideti. Voi vreti o Biserica confortabila, dar ea nu exista. Domnul spune: sunteti fie cu Mine, fie impotriva Mea (parafraza la Matei 12, 30). In voi consta fie problema, fie rezolvarea ei. Vreti sa fiti misionari? Aprindeti flacara vietii voastre duhovnicesti. Incepeti sa postiti, incepeti sa va rugati, faceti milostenie, slujiti fratilor si surorilor voastre.

– Multumim, dar cum sa intelegem, totusi, unde lucreaza cu adevarat Sfantul Duh si unde nu? Miscarea harismatica se dezvolta si uneori e greu de inteles in ce masura este ea parte integranta a Traditiei Ortodoxe si in ce masura este influenta protestantismului?

– In Biserica Ortodoxa avem episcopatul, a carui existenta determina existenta Bisericii…

– Da, episcopatul…

– O! Nu imi place cand imi aruncati o astfel de privire la aceste cuvinte… (Rade). Noi avem Traditia bisericeasca. Avem duhovnici priceputi. Avem oameni care traiesc in rugaciune. Veti intreba: Cum sa-i gasim? Unde sunt ei? Un om neduhovnicesc nu poate gasi ceea ce este duhovnicesc. Acest lucru este imposibil. Ca sa incepeti sa deveniti duhovnicesc, trebuie sa va ocupati cu ravna de viata dum­neavoastra duhovniceasca: sa va rugati, sa postiti, sa mergeti la dumnezeiestile slujbe, sa cititi Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti. Sa va gasiti un duhovnic. Fireste, puteti spune ca nu exista nimeni prin preaj­ma pe care ati dori sa il vedeti duhovnicul dumnea­voastra. Ce sa spun… Asta o spune mandria noas­tra. Daca duhovnicul dumneavoastra sunteti dumneavoastra insiva, atunci aveti un duhovnic prost. Mai bine sa gasiti pe cineva acolo decat sa va con­duceti singur viata dumneavoastra duhovniceasca. Si acesta va fi inceputul. Sfantul Irineu a spus: noi avem duhovnicii pe care ii meritam, pentru ca nu ne rugam ca duhovnicii nostri sa fie sfinti. Cand v-ati petrecut ultima oara noaptea rugandu-va pentru preotii pe care ii cunoasteti? Iata, de aceea nici nu puteti gasi duhovnicul necesar.

– Nu, eu nu am spus ca nu exista episcopi buni, eu am spus…

– Dar eu nu fac decat sa glumesc putin cu dum­neavoastra, zambiti! Rusii sunt atat de seriosi!

– …eu am spus ca unii episcopi incuviinteaza aceasta Miscare Harismatica, iar altii – nu.

– V-am inteles. Darurile Bisericii apartin Biseri­cii. Faptul ca fiecare om in parte nu poate uneori sa le arate, nu inseamna ca ele nu exista. parr_7Eu cred ca, pentru viata voastra duhovniceasca este ne­cesara o parohie buna, un preot care se ocupa cu ceva mai mult decat cu simpla savarsire a slujbelor bisericesti, care se roaga cu adevarat… Dar cum sa intelegeti ca omul traieste in rugaciune? Veti intelege asta dupa faptul ca omul vorbeste despre Evanghelie, cugeta la ea si traieste dupa ea. Veti vedea ca dupa nimic altceva nu tanjeste, in afara de Dumnezeu. Si, iata, la un astfel de preot sa mergeti. Atunci veti avea o parohie sub a carei protec­tie va veti afla, Taine la care veti participa, un preot care se va lupta – si, iata, acolo veti putea incepe o viata duhovniceasca. Acolo veti vedea lucrarea Sfantului Duh iar viata voastra duhovniceasca va incepe sa sporeasca. Iata unde este izvorul credin­tei. Nimeni nu poate fi credincios de unul singur.

– Bine. Eu vreau sa fiu sfant. Vreau ca prie­tenii mei sa fie sfinti. Vreau ca toti cei care ne inconjoara pe mine si pe ei sa fie, de asemenea, sfinti. Ce sa fac? Dupa exemplul Parintelui Da­niil Sasoev, noi am organizat o asociatie misionara, deoarece credem ca activitatea misionara ne va stimula pe calea catre sfintenie. Ce credeti despre asta?

– Sunt de acord cu tot, dar cu o singura rezerva. Daca va veti ocupa numai cu faptul ca ii veti atrage pe oameni in Biserica, dar in egala masura nu va veti lupta pentru propria voastra sfintenie, va va astepta infrangerea. Foarte important este sa inte­legeti ca activitatea misionara are o natura dubla, care este alcatuita din propovaduirea Evangheliei, pe de o parte si, pe de alta parte, din viata trai­ta dupa Evanghelie. Acestea sunt totodata unul si acelasi lucru, si nu sunt unul si acelasi lucru, pen­tru ca, daca propovaduiti Evanghelia, dar nu traiti dupa ea, in realitate nu propovaduiti Evanghelia. Iar, daca traiti dupa Evanghelie, dar nu o propova­duiti, nu traiti dupa Evanghelie.

– Cand spuneti ca toti trebuie sa se lepede de lume, inseamna ca toti trebuie sa devina monahi?

– Nu.

– Atunci cine poate deveni monah?

– Exista un criteriu simplu. Daca vreti sa Il iubiti pe Dumnezeu, daca stiti ca sunteti un mare pacatos, daca intelegeti ca, traind in lume, singur nu va puteti sfinti si daca sunteti constient ca nu sunteti indeajuns de puternic ca sa atingeti acest tel in casatorie, deveniti monah.

– Dar, daca nu devin monah, atunci ce sa fac?

– Dumneavoastra nu puteti hotari dinainte ceea ce veti face. Dumneavoastra trebuie sa va inga­duiti sa fiti deschis, sa fiti sensibil pentru Sfantul Duh. Domnul spune: da-Mi Mie viata ta, vino si urmeaza-Mi Mie. Aici nu incape discutie. El nu spune unde va va duce. Daca sunteti gata sa muriti, atunci veti intelege ce trebuie sa faceti. Iar, daca nu sunteti gata sa muriti, nu veti gasi raspuns la intrebarea dumneavoastra.
Haideti sa cercetam fragmentul din Evanghelie care s-a citit astazi in biserica. Evanghelia care s-a citit astazi, povesteste despre Apostolul Petru care a pescuit toata noap­tea. El era un om care, ca multi dintre noi, era si­gur de acele deprinderi pe care le avea in meseria lui. Vine Domnul si, dupa propovaduire, ii spune lui Petru sa mane la adanc, sa lase jos mrejele si sa pescuiasca. Si Petru Ii spune Domnului:

„Toata noaptea m-am trudit… Dar, daca Tu zici, dupa cuvantul Tau voi arunca mrejele“.

El arunca mre­jele si, dupa catva timp, prinde atata multime de peste, incat nu este in stare sa o mute in barca. Si cum reactioneaza el la aceasta situatie?

„Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos“ (Luca 5, 8).

El a inteles ca nu isi pusese nadejdea in Dumnezeu. A inteles ca nadajduise in sine, fusese arogant si plin de mandrie. Dar, intelegand asta, a spus:

Doamne, iesi de la mine, ca sunt om pacatos.

Noi nu intelegem cat suntem de pacatosi. Nu suntem gata sa recunoastem cat de putin ne pu­nem nadejdea in Dumnezeu si cat de putina este credinta noastra. Cand Domnul ne porunceste ceva ce nu ne place, noi exclamam: „De ce? Pentru ce imi faci asta?” Si mai departe Ii spunem ceea ce vrem de la El.
Dupa acele cuvinte, Domnul i-a spus lui Petru:

Vino dupa Mine!

Si Petru a lasat tot si a mers dupa El.

Intelegeti cat sunteti de pacatosi. Intelegeti cat de putina credinta aveti. Intelegeti ca nadajduiti in sine si nu in Dumnezeu. Lasati tot ce aveti si mer­geti dupa El, fara sa puneti intrebari. Iata raspun­sul. Stiu ca aceasta nu este ceea ce doreati sa auziti, dar acesta este raspunsul.

[…]

– Ati pomenit despre planurile Dumneavoas­tra. Ne putem interesa care sunt aceste planuri?

Eu nu cred ca poti trai dupa Evanghelie izo­lat, in afara comunitatii. De aceea, cred ca Rusia, ca si America, si Grecia si oricare alta tara sufera din pricina ca viata bisericeasca se desfasoara in afara limitelor comunitatii crestine. Iata ce propun eu. Cred ca fiecare oras trebuie sa intemeieze o fra­tie a credinciosilor ortodocsi. Fiecare fratie trebuie sa fie alcatuita din cateva cercuri. Nucleul fratiei trebuie sa-l constituie oamenii, barbatii si femeile, care sunt gata sa traiasca dupa Evanghelie in sen­sul cel mai radical. Ei ar incepe prin faptul ca ar fagadui sa traiasca in acest fel un an de zile. Ar fagadui sa traiasca in ascultare, sa traiasca in saracie, neavand nimic. Si ar fagadui sa traiasca in cura­tie. Sa se roage impreuna, sa traiasca impreuna si impreuna sa slujeasca aproapelui. Acesta este nu­cleul. Mai departe, un cerc mai larg de membri ar continua sa traiasca in casele lor, dar ar veni sa se roage impreuna cu primul grup mai mic. Ei ar fagadui sa traiasca in ascultare, saracie si curatie, dar in cadrul acelor comunitati in care traieste fiecare dintre ei. De vineri pana duminica s-ar aduna toti impreuna si ar petrece timpul cu ceilalti membri ai fratiei, fiindca, pentru tineretul nostru, perioada de vineri seara pana luni dimineata este perioada celor mai mari ispite. Astfel, ei ar dobandi dragos­tea si sprijinul oamenilor care si-au luat asupra lor angajamente mai mari. Si a treia faza a vietii unor asemenea fratii ar fi propovaduirea Evangheliei pe strazi.
Acest lucru este realizabil. Trebuie ca in fratie sa existe cineva de baza care sa conduca activitatea ei. Trebuie sa savarseasca impreuna dumnezeiestile slujbe. Trebuie sa inceapa sa traiasca asa ca niste crestini care cred in Evanghelie, ca niste oameni care nu sunt din lumea aceasta. Daca fiecare oras ar avea o asemenea fratie, dupa catva timp ati avea din nou o tara ortodoxa. Eu cred acest lucru. Cine este gata?

– O manastire?

– Nu, nu o manastire. Cititi Faptele Apostolilor. Acei oameni despre care povesteste aceasta carte, nu erau monahi. Ei traiau si aveau totul in comun. Traiau in ascultare de mai-marii lor. Traiau in cu­ratie si sfintenie, slujind fratilor lor si propovadu­ind Evanghelia. Iata despre ce vorbesc eu. Intr-o asemenea fratie este loc pentru oamenii cu familie. Dar, chiar si in casatorie trebuie sa fiti neprihaniti. Perechile casatorite care nu traiesc o viata curata traiesc in pacat.

– Un an?

– Pentru inceput. Apoi toata viata. Exista dori­tori? (Numara mainile ridicate). Unu, doi, trei, cinci, sapte… inainte de a pleca vreau sa iau numele si coordonatele voastre. Daca promovati Evanghelia, oamenii o vor dori. Oamenii nu traiesc dupa Evan­ghelie, pentru ca nu aud despre ea, nu o vad, nu o pot atinge. Fiti gata!

—————————————————————————————————-

[1] Seminar pentru misionari, organizat de centrul apologetic „Stavros” împreună cu centrul pentru tineret al eparhiei Sankt Petersburg şi Fondul părintelui Daniil Sasoev.

(Schiarhimandrit Ioachim Parr, Convorbiri pe pământ rusesc, Editura Egumenita, 2015)

sursa: cuvantulortodox

2

Conferinta de la Optina a Parintelui Ioachim Parr despre rugaciune: “Nu-L vei iubi niciodata pe Dumnezeu si nu te vei ruga niciodata cu adevarat daca nu incetezi sa te iubesti pe tine insuti”

Convorbire la Mănăstirea Optina din Rusia, 2013:

„Despre rugăciune” – Schiarhimandritul Ioachim Parr din New York (SUA)
Traducere de A.N. pentru Cuvantul Ortodox

Părintele Egumen Melchisedec (al Optinei) mi-a cerut să vă vorbesc despre rugăciune și viața duhovnicească a familiilor și a celor care trăiesc în lume. În principiu, nu este nici o diferență între cei care trăiesc în lume și cei care trăiesc în mănăstiri. Este vorba doar de o exprimare diferită a vieții duhovnicești în lume față de cea din mănăstire, dar aceeași viață duhovnicească. Întotdeauna există o problemă atunci când încerci să discuţi pe o anumită temă şi nu eşti sigur că toţi înţeleg ceea ce spui, aşa încât aş vrea mai intâi să vă dau câteva definiţii.
Rugăciunea – vorbim despre ea tot timpul… Tocmai am terminat slujba Vecerniei si Acatistul si numim aceasta rugaciune. Aşa că aş dori să vă ofer câteva definiţii simple. Rugăciunea înseamnă conștiinţa prezenței lui Dumnezeu. Nu tu Îl faci pe Dumnezeu să fie prezent în viața ta, El este deja prezent. Dar ceea ce face rugăciunea este să îngăduie minții conştiente să fie deplin lipită de Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea. Ceea ce am făcut astăzi (participarea la slujba Vecerniei la Man. Optina) a fost o modalitate organizată, structurată de a încerca să ne ținem mintea aproape de Domnul. Dar rugăciunea [efectivă] a constat în această legătură strânsă cu Dumnezeu. În această oră de Vecernie, când mintea voastră a călătorit prin multe locuri, s-a gândit la multe lucruri, preocupată de tot felul de idei, timp in care cantati in nestire, nu v-aţi rugaţi, de fapt. Aşa că să începem să vorbim despre rugăciune. Domnul Iisus Hristos ne-a zis că cea mai mare poruncă este să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău. Aceasta înseamnă că, atunci când vă rugați, mintea este pe deplin lipită de Domnul și total implicată în conștientizarea prezenței lui Dumnezeu. Aceasta este foarte greu de împlinit. Și viața duhovnicească este viața întru Duhul Sfânt, trăind cu şi în ascultare de Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că marea majoritate dintre noi nu trăim o viață duhovnicească și nu ne rugăm cu adevărat.
Asta e usor de zis, dar cum să ajungem în punctul când vom ști cum să ne rugăm și ne vom ruga cu adevărat? Ce te poate face să fii complet absorbit de ceva, în mintea ta? Dragostea este singurul lucru care te face să fii atras și legat de altceva decât de tine însuți. Și, având în vedere că, mai presus de orice, ne iubim pe noi înșine, este foarte greu să te gândeşti la altceva și să fii atașat de altceva decât de tine însuți, cu excepţia acelor lucruri mărunte care ne aduc plăcere sau ne servesc interesele, ceea ce înseamnă, de fapt, că ne gândim doar la noi înşine. Deci, voi încerca să vă prezint câteva idei despre rugăciune, care vă vor ajuta să începeți să înțelegeți ce este rugăciunea și apoi voi mă voi strădui să vă spun cum să vă rugați, iar apoi voi va trebui să și aplicați.
Rugăciunea este scopul activității minții. Mintea voastră a fost creată cu scopul de a vă ruga. Rugăciunea este deplina conștientizare a lui Dumnezeu, nu a voastră, a nimic altceva. Vi s-a dat mintea cu scopul de a-L înțelege, vedea și relaționa cu Domnul. Imaginația, speculația, curiozitatea, toate aceste lucruri sunt activități ale minții care vă îndepărtează de rugăciune. Pentru că imaginația, speculația, curiozitatea sunt de fapt în legătură cu tine însuți. Sunt pentru scopul de te satisface pe tine însuți într-o anumită privință. Rugăciunea este cea mai măreață activitate a minţii. Nu a studia, nu a gândi, nu a munci sau a crea cu creierul, ci cea mai măreață activitate este rugăciunea.
Rugăciunea înseamnă eliberarea de multitudinea de preocupări lumeşti. Rugăciunea dă unitate minții. În loc să fie împrăștiată pretutindenea, călătorind în toate locurile, pentru că nu poate fi satisfăcută de nimic, Domnul îţi satisface pe deplin mintea și o face una cu El. Aceasta este rugăciunea. Rugăciunea face mintea surdă şi mută față de toate simțurile. Rugăciunea reprezintă unirea esenţială a omului cu Dumnezeu. Rugăciunea este mijlocul prin care mintea se poate alipi de Domnul.
Citeam astăzi câte ceva ca să pot extrage câteva analogii despre rugăciune. O propoziţie mi-a atras atenția: orice lucru care desprinde mintea de luarea aminte la Dumnezeu este rău. Și aceasta “m-a lovit” foarte tare. Avem atâtea și atâtea lucruri care în mod constant ne îndepărtează de Domnul, iar noi ne gândim că asta e ceva normal, că e bine aşa. Vorbim deseori despre divertisment, distracție, relaxare și despre toate aceste genuri de situații care ne umplu golul provocat de lipsa noastră de sens. Deci, dacă orice lucru care te îndepărtează de la conștientizarea lui Dumnezeu este ceva rău, aceasta înseamnă că toate cele care te aduc în prezența Lui sunt bune. (…)
Practicarea rugăciunii va supune patimile. Practicarea rugăciunii te va desprinde de sub stăpânirea simțurilor. Practicarea rugăciunii va restaura mintea în relația originară a omului cu Dumnezeu.
Unirea omului cu Dumnezeu devine posibilă prin rugăciune. Sunt sigur că nu puteți păstra toate aceste informații în mintea voastră, pentru că aveți atâtea alte gânduri care roiesc pe acolo. Dar am vrut să vă prezint câteva lucruri elementare, pentru a putea vorbi acum despre lucrurile care fac rugăciunea posibilă.
Deci să începem cu întrebarea: de ce este rugăciunea atât de greu de împlinit? Rugăciunea este dificilă din cauza căderii lui Adam. De la căderea lui Adam, mintea omenească a fost capturată și este ținută prizonieră de către iubirea de sine.
Pentru că sunteți obsedați de a vă satisface plăcerile și a vă iubi pe voi înșivă, nu puteți să vă rugați. Nu puteți avea relații (sănătoase) cu nimeni, pentru că întotdeauna vă raportați la voi înșivă (întotdeauna vă gândiți numai la voi). Fiecare relație e negociată în funcție de cine îmi va da mai mult din ceea ce îmi doresc. Niciodată nu e vorba despre cum să-l mulțumesc/odihnesc pe aproapele, întotdeauna mă gândesc mai întâi la cum mă va mulțumi el pe mine, la ce îmi va ieși mie din asta.
Din cauza căderii lui Adam, gândurile pe care le avem în mințile noastre nu sunt gânduri de comuniune și unire cu Dumnezeu, ci sunt gânduri despre lucrurile sensibile, despre lucrurile stimulate de simțuri. Suntem distrași și absorbiți de creație, iar nu de Creator. Nu vedem Creatorul, din cauza fascinației noastre pentru creație. Din cauza căderii lui Adam, viața noastră este plină de patimi. Patimile lucreaza mereu prin intermediul lucrurilor sensibile. Vă dau câteva exemple de distrageri care par nevinovate: mâncarea, somnul, confortul, toate aceste lucruri sunt necesare, dar, duse la extrem, ele cresc iubirea de sine și distrug relația noastră cu Domnul, pentru că devenim obsedați de relația cu simțurile pentru a ne împlini poftele și, prin aceasta, ajungem la excluderea relației cu Domnul, în favoarea relaţiei cu propriile plăceri.
Nu am petrecut foarte mult timp în sânul familiilor rusești, pentru a ști cum trăiesc cei din clasa mijlocie, dar în America, sâmbata și duminica, când toată familia este acasă, tatăl și fiii, de obicei, vor să stea în fața televizorului și să se uite la fotbal, și nu vor să fie deranjați de nimeni, fiindcă au muncit toată săptămâna și acum trebuie să se relaxeze și să se simtă bine. Prin urmare, orice relație interumană este suspendată și ocupația de weekend a tuturor devine satisfacerea propriului sine. Iar soția își petrece toate sâmbetele și duminicile încercând să-și îndepărteze soțul și copiii din fața televizorului, pentru ca aceştia să-i dăruiască ei toată atenția, ca ea să işi satisfacă propriile patimi – de a se simţi dorită şi de a fi importantă pentru ceilalţi. Și nimeni nu se gândește la Dumnezeu. Și nimeni nu relaționează. Toată lumea e absorbită doar de iubirea de sine, în defavoarea relaţiilor.
[…] Toate aceste patimi reprezintă de fapt același lucru: iubirea de sine. Prin urmare, ce trebuie făcut? Singurul lucru care face posibilă rugăciunea este iubirea, iar nu iubirea de sine. Iubirea este întotdeauna pentru celălalt, de dragul celuilalt. În iubire nu este vorba niciodată despre tine. Oricând vei auzi pe cineva întrebându-te: ”Mă iubești?”, să fugi. Fugi! Aceștia vor să te subjuge. Ei se raportează doar la ei înșiși, și nu la tine. Dragostea are legătură întotdeauna cu a dărui, și nu cu a primi.
În ce fel iubirea se defineste prin “a da”, iar nu prin “a primi“? Noi, ca oameni suntem deja iubiți cu o iubire totală. Nimeni și nimic nu te poate iubi mai mult decât ești deja iubit. Dumnezeu te iubeşte desăvârşit şi Dumnezeu este iubire. Nimeni nu îţi poate dărui mai mult, nici măcar tu însuţi. Deci cum iubim? Noi iubim pentru că suntem deja iubiți. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi. Si pe cine iubeşti, dacă-L iubeşti pe Dumnezeu? Domnul zice: Dacă Mă iubiți, iubiți-vă unii pe alții. Așa trebuie să iubiți. Nu trebuie să mergi încolo şi încoace să cauți pe cineva să te completeze sau pe cineva care să te iubească și să te ajute să devii ceea ce îți dorești. Asta e deja înfăptuit, doar că tu nu o știi și nu răspunzi la dragostea aceasta, pentru că nu te iubești decât pe tine însuți. Dar Domnul zice: Dacă Mă iubiți, iubiți-vă unul pe altul. Deci, iată încotro trebuie să se îndrepte dragostea voastră. Pentru că-L iubesc pe Domnul, te iubesc pe tine. Și toată lumea va iubi pe toată lumea, dar nu cu posesivitate, nu doar pentru interesul propriu, ci pentru că-L iubesc pe Domnul, răspunsul firesc este iubirea unul pentru altul. De ce nu ne iubim unii pe alţii? Pentru că nu-L iubim pe Domnul. Ne iubim doar pe noi înșine. Și când te iubești doar pe tine însuți, nu te poți împlini singur, și prin urmare ajungi să înnebunești căutând neîncetat ceva care să-ți aline neîmplinirea.
Cunosc o persoană care a trecut prin 9 căsătorii. E de neconceput pentru mine să ai 2 căsătorii, d-apoi 9. L-am întrebat pe bietul om: -”Ce cauți?”. ”Să fiu iubit”, mi-a răspuns. I-am zis: -”Dar ești deja iubit”. -”Ce vrei să spui?” a întrebat el. ”Domnul te iubește deja” i-am răspuns. Și răspunsul lui a fost: ”A, nu îmi este de ajuns. Vreau mai mult”. ”Dar nu există mai mult (decât dragostea lui Dumnezeu)”, i-am răspuns. “Acum nu ai nimic”. Nu a înțeles nimic. I-a ieșit prin urechi tot ce i-am zis.
Deci să vorbim despre dragoste. Cum să iubim? V-am zis la început că trebuie să-L iubim pe Domnul mai presus de orice. Pentru aceasta am fost creați. Acesta este unicul scop al vieții noastre: să fim una cu Domnul. Când aceasta unire are loc, toate celelalte merg de la sine. Când nu există, nimic nu merge.
Când Îl iubești pe Domnul, atunci poți începe rugăciunea. Când începi să te rogi și să-L iubești pe Domnul, îți iubești și aproapele și, când îți iubești aproapele, cu ușurință ajungi să-L iubești pe Domnul mai mult. Și totul începe să aibă un sens.
Cum să ajungem să iubim? Prin recunoștință. Înveți să iubești prin recunoștință. Dar ce este recunoștința? Recunoștința înseamnă a fi dator cuiva cu ceva. De exemplu, atunci când cineva te ajută cu ceva în așa fel încât, dacă nu te-ar fi ajutat, tu n-ai mai fi aici sau cineva drag n-ar mai fi și, prin urmare, nu-l poți răsplăti, iar această imposibilitate de a-i răsplăti te smerește, te face să înțelegi că nu-i poți dărui ceva înapoi şi că nu mai deţii tu controlul. Recunoştinţa noastră față de Domnul e atunci când recunoaștem că tot ceea ce suntem și toate câte avem nevoie, de la El sunt. Și ne întoarcem spre El cu smerenie, nu cu mândrie, ci cu smerenie. Și atunci când avem inima smerită, putem iubi. Dar fără aceasta, suntem mândri și nu ne iubim decât pe noi înșine.
Cineva mi-a cerut să-i dau o definiție a rugăciunii, dar aceasta ar fi ca și cum aș ruga pe cineva: ”Vreau să joc fotbal”, și mi se răspunde: ”Păi stai să-ți explic ce este fotbalul, care sunt regulile jocului și care sunt cei mai faimoși jucători”. Iar tu zici: ”Bine, dar când voi învăța să joc propriu-zis fotbal?”, iar ei răspund: ”Păi stai să-ți explic mai întâi”. ”Am auzit suficient, lasă-mă să joc acum” și ți se răspunde: ”Bine, mergi și joacă”. ”Dar, arată-mi cum se joacă, înțeleg regulile, dar nu știu cum să joc. Deci arată-mi”.
Cineva mi-a zis o dată:
Sufăr. Am încercat să mă rog și sunt în pragul de a-mi pierde mințile. Te rog să mă ierți (pentru cele pe care le voi spune), dar am fost la un preot duhovnic și i-am zis că vreau să mă rog, iar el mi-a dat un canon de rugăciune greu, care simt că-mi frânge spatele. Nu-l pot duce. Trebuie să citesc foarte multe rugăciuni înainte de Sfânta Împărtășanie, să fac multe canoane, rugăciunile de dimineață și pe cele de seară, și simt că mi-a pus o piatră mare în spate. Deci să fac? Îmi vine să arunc piatra cât colo și rămân și cu spatele frânt.
Va sună cunoscut? Şi m-a întrebat: Ce să fac? Și eu i-am zis: Știi Rugăciunea ”Tatăl nostru”? Bineînțeles, a zis el. Știi ”Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pre noi?”, l-am întrebat. “Bineînțeles”, a răspuns el. Știi ”Doamne Iisuse…”?, l-am întrebat. “Bineînțeles“, a răspuns el. I-am răspuns: “E foarte bine că le știi“. Noi, cei care ne iubim pe noi înșine – și aceștia suntem toți – și noi, cei care nu știm să ne rugăm – și aceștia suntem majoritatea – suntem plini de ”fiare sălbatice” pe dinlăuntrul nostru. Suntem bântuiți de dracii iubirii de sine și aceștia ne sfâșie de fiecare dată când vrem să ne rugăm. Și i-am zis:
“Gândește-te că te-ai decis să-ți construiești o casă mică în pădure, o termini și, când să te muți acolo, afli de la fostul proprietar că în apropiere trăiește un urs mare care te va ucide dacă nu ești atent. Te gândești imediat: ”Ce voi face? Să plec? Abia am construit casa. Să încerc să evit ursul? Să ucid ursul sau să încerc să-l îmblânzesc?”. Și te hotărăști să-l îmblânzești. Încerci mai întâi să te apropii încet de el atât cât se poate fără să rişti. Deci nu te duci direct la el să-l mângâi pe cap și să-l întrebi dacă vrea să fiți prieteni, pentru că îți va mușca mâna. Deci, iei niște mâncare și te apropii de el la o oarecare distanță în așa fel încât să te vadă; îi arunci mâncarea și fugi înainte să te ajungă. Și continui să faci asta până când te vei apropia din ce în ce mai mult. Și apoi îl vei hrăni câte un pic mai mult de fiecare dată, te îndepărtezi, el va veni mai aproape de tine, el va începe să aibă încredere în tine pentru că a gustat mâncarea și a văzut că este bună și pentru că a văzut că tu ești sursa mâncării. Deci va prinde încredere în tine. Și în cele din urmă va mânca fără ca tu să-l mai inviți. Și va dori și mai multă mâncare“.
Așa îi învăț pe oameni să se roage: ”Spune 3 rugăciuni scurte!”. ”N-ar trebui să spun mai multe?” ”Spune 3 rugăciuni scurte, zilnic. Și te vei hrăni mai mult mai târziu. Și când vei începe să simți cât de dulce este Domnul, vei vrea mai mult și atunci ți se va da mai mult”. Şi mai apoi nu va mai fi nevoie să ţi se dea, ci vei avea îndrazneala să ceri chiar tu mai mult. Pentru că ai gustat şi ai văzut că bun este Domnul.
Așa începem. Nu singuri, pe cont propriu, ci cu ajutorul cuiva, a cuiva care să-ți spună cât să primești până când vei fi capabil să decizi singur. Dar atunci când ești plin de mândrie și de iubire de sine, te apuci să spui rugăciuni zi și noapte, reziști o zi sau două și apoi te simți doborât şi renunţi. Deci sfatul meu pentru cei ce se luptă:
Încearcă! Și păstrează tăcerea! Este foarte greu. Dar găsește-ți un loc, nu contează momentul zilei, în care să poți fi singur. Poate fi chiar și baia, dacă e liberă, încuie ușa și începe să rostești rugăciunea! Domnul este pretutindenea.
Și spune doar atât: ”Doamne, vreau să gust și să văd cât de bun ești! Hrănește-mă!” Și o va face. Începe cu o singură rugăciune. Și încearcă sa faci acea rugăciune din inimă: ”Doamne, vreau să văd Fața Ta!”. El îți va spune: ”Uită-te în jurul tău, aici sunt”. Și ți se va schimba inima. ”Doamne, învață-mă să iubesc!”. Aceasta este rugăciunea. Și apoi ia mintea ta și așaz-o întru Domnul. ”Umple-mă, Doamne, nu Te vreau decât pe Tine! Pentru că nu este nimic în afară de Tine. Și eu sunt nimic fără Tine.” Aceasta este rugăciunea.
Toate rugăciunile scrise (formale) pe care le avem sunt foarte importante pentru că sunt scrise de oameni care au început cu: ”Doamne, vreau să Te iubesc!”, ”Doamne, vreau să văd Fața Ta!”, ”Doamne, ajută-mă să simt cât de bun ești!”. Și, prin aceste rugăciuni scurte, ei au învățat să-L iubească pe Domnul. Și apoi au scris aceste frumoase rugăciuni din care reiese incredibila cunoaștere de Dumnezeu pe care au dobândit-o. Și, astfel, rostim aceste rugăciuni atunci când avem nevoie să ne păstrăm mintea și inima în Domnul. Uneori iubești pe cineva atât de mult, încât vrei ca el să știe aceasta, dar nefiind un poet prea bun şi pentru că nu spui mereu ceea ce trebuie, cauți pe cineva care se pricepe foarte bine la a rosti cuvinte frumoase. Și atunci îi scrii celui iubit prin cuvintele altcuiva care a iubit la rândul lui. Acestea sunt rugăciunile (scrise). Dar ele nu ţin locul inimii tale! Fără dorința ta, fără a avea mintea în Domnul, ele pot deveni o povară care te va strivi. Dacă în fiecare zi, pentru tot restul vieții tale, vei petrece 1 minut având mintea complet cufundată în Domnul, e mai bine decât a petrece 100 de ani rugându-te prin cuvinte, dar fără a conștientiza prezența lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă să te oprești din citirea acestor rugăciuni. Dacă tot ce poți face în viața ta este aceasta, atunci a meritat să trăiești. Dar unii nu ajung niciodată aici. Pentru că nu pot scăpa de boala bolilor: iubirea de sine.
Nu-L vei iubi niciodată pe Domnul, nu te vei ruga niciodată cu adevărat și nu te vei mântui dacă nu încetezi să te iubești pe tine însuți! Iubește-L pe Domnul și pe aproapele tău. Și când vei face acestea, vei putea să te rogi. Ai greutăți în a te ruga din cauză că te iubești pe tine însuți.
Voi arunca o ”bombă” asupra voastră și apoi vă voi lăsa să-mi puneți întrebări. Iată “bomba” – deși mereu e dureros să spun, dar cred că e important pentru voi să auziţi asta. Cu toții ați venit aici cu un scop, și cred că în cele mai multe cazuri este unul bun și sper că mulți din cei din această încăpere se străduiesc și îşi doresc să se mântuiască, să fie cu Domnul. 20140126-5O3A48521-600x421Dar aproape aş putea să vă garantez, și sper să-mi dovediți că greșesc, că cel puțin unul, dacă nu chiar mai mulți din această încăpere, nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu, nu se vor mântui! Și aceasta se va întâmpla prin propria voastră alegere. Nimeni nu vă va opri, singuri vă veți opri. Orice aveți nevoie, absolut orice, pentru a vă mântui, se află în această biserică. Dar câțiva dintre cei de aici nu vor profita de aceasta. Și nu vor vedea niciodată Fața lui Dumnezeu, cu excepția Zilei Judecății. Treziți-vă! Nu rămâneți afară din Împărăție! Voi singuri sunteți cei care vă veți lăsa pe dinafară! Nimeni altcineva. Și începeți lupta prin a-L iubi pe Domnul cu toată mintea voastră! Dar mintea voastră este plină de toată nebunia, de tot felul de gânduri şi judecări nebuneşti față de aproapele, de gânduri de poftă trupească, de imaginație, de lucruri care înseamnă pierdere de timp, de muzică și de alte gunoaie, în loc să fie ocupată de gândul la Domnul. Deci nu Îi dai Domnului toată mintea ta. Nu-L iubești pe El, ci te iubești pe tine însuți. Inima ta nu este plină de iubirea pentru fratele tău, ci este plină cu mânie, judecată şi frică. Curățește-ți inima! Umple-o cu Dumnezeu și cu dragoste pentru fratele tău! Domnul știe ce este în sufletul tău, îți știe toate patimile și toată mizeria. Domnul te poate elibera de toate acestea prin cel mai frumos lucru pe care-l putem avea, prin dragoste. Rugăciunea este răspunsul la dragoste. Dar mai întâi trebuie să încetezi să te iubești pe tine însuți. E greu câteodată să-L iubești pe Domnul pe care nu-L vezi, dar Domnul ne-a dat o soluție pentru aceasta: iubește-l pe fratele pe care îl vezi și apoi Mă vei iubi pe Mine.

Orice veți face celui mai mic dintre frații Mei, Mie îmi veți face, zice Domnul.

Fie ca toți să vedem Chipul lui Dumnezeu! Uitați-vă în jurul vostru!

Întrebari si raspunsuri

– Cum să ne îngrijim de viața duhovnicească şi, în acelaşi timp, să nu ne pierdem pe drum?

Dacă vreți să vizitați Manaus, mai întâi va trebui să aflați ce este și, dacă este un loc, va trebui să aflați unde e. Manaus este un oraș pe Amazon, în Brazilia, la 1000 de mile depărtare de gura Amazonului. Dacă te-ai decide azi că vrei să ajungi acolo, va trebui să ai bani, să îți asiguri transportul, va trebui să știi cum se ajunge acolo și, dacă vrei să te descurci bine, va fi înțelept să îți iei câteva hărți la tine, să găsești pe cineva care a fost deja acolo și să afli ce te așteaptă acolo când vei ajunge. Altfel, ai putea pierde mult timp și multă energie, ai putea pierde multe lucruri și poate să nu ajungi de fapt niciodată acolo.
Viața duhovnicească e la fel. Dacă vrei să ajungi undeva, mai întâi trebuie să știi ce este viața duhovnicească, va trebui să afli ținta spre care te îndrepți și ce trebuie să faci și va trebui să găsești pe cineva care a fost deja acolo.
Prin urmare, cauți un părinte duhovnic. Dacă mergi la un părinte duhovnic și îi spui ”Părinte, învață-mă să mă rog!”, iar el îți răspunde ”Citește cartea aceasta”, atunci să-ți scoți caiețelul în care ai notat numele lui, îi tai numele de pe listă și mergi și cauți pe următorul. Și îi spui și acestuia: ”Părinte, vreau să învăț să mă rog”. Iar dacă el îți răspunde ”Citește aceasta…”, îl vei tăia și pe acesta din lista ta și mergi la următorul: ”Părinte, vreau să învăț să mă rog”. ”Vino, îți voi arăta”. Gata, căutarea ta a luat sfârșit. Stai lângă el, învață să te rogi, fă ce îți spune el și… vei ajunge la Manaus.

– Un părinte întreabă de ce studiul îndelung al teologiei dogmatice îndepărtează lacrimile și ucide rugăciunea?

Intelectul, preocuparea științifică, studiul și filosofia te pot ajuta să înțelegi multe despre Dumnezeu, dar nu te pot ajuta să-L cunoști pe Dumnezeu. Nu-L cunoști pe Dumnezeu prin cercetare academică. Ajungi să-L cunoști pe Domnul prin întâlnirea cu Duhul Sfânt, care vine prin rugăciune. Prin urmare, oricât de mult ai învăța, nu vei dobândi darurile Sfântului Duh dacă nu-L vei iubi pe Domnul, dacă nu vei respecta poruncile Lui și dacă nu-ți vei trăi viața în Duhul Sfânt.
Aceasta nu înseamnă că studiul și cercetarea academică nu pot îmbunătăți experiența ta, dar nu pot înlocui experiența. Îți pot spune totul despre cafea, unde crește, cum se prăjește, cum ar trebui să o prepari, ce gust are, dar toate aceste informații, chiar după ce citești tot ce există despre cafea, nu te vor ajuta să știi nimic despre cafea până ce nu o bei. O dată ce ai băut cafeaua, abia atunci toate acele lucruri pe care le-ai aflat despre ea încep să capete sens. Dar toată informația despre cafea nu înseamnă nimic în comparație cu experiența de a o bea. Studiul nu este rugăciune. Studiul nu este viață duhovnicească. Rugăciunea este.

– Ne puteți da sfaturi practice despre cum să înțelegem rugăciunile liturgice?

Până nu ai gustat pe Domnul, până nu ai avut experiența rugăciunii, slujbele liturgice și cărțile te pot ajuta să dobândești dorirea lui Dumnezeu, dacă le urmărești cu atenție. Dar va trebui să renunți la propriul sine și să pătrunzi cu mintea în Domnul. Altfel, slujbele rămân doar ceva foarte frumos.

– Cum să dobândești lacrimi la rugăciune și sunt acestea necesare?

Întrebări ca aceasta îmi arată că cel care a scris-o nu s-a rugat niciodată cu adevărat!
Atunci când iubești pe cineva, nu-l întrebi ce-ți va oferi în schimb…. ”Dacă te iubesc, ce obțin din aceasta?”. Dacă iubești pe cineva tot ce poți să faci este să-l iubești. Asta e totul. Nu-i zici: ”Bine, te iubesc, acum ce urmează?” Dragostea este totul. Și iubind vei primi totul. Dar nu iubești ca să primești, ci iubești și apoi primești. Nu te rogi cu scopul de a dobândi lacrimi, te rogi pentru a fi cu Domnul și Domnul va rândui pentru tine ceea ce El dorește. Și orice îţi va da, va fi ceea ce ai tu nevoie.

– Nu vreau să mă rog seara. Cum să mă pregătesc pentru rugăciunea de seară?

Nu vrei să te rogi serile pentru că tu doar rostești rugăciunile, nu te rogi, de fapt. Și, de aceea, o resimți ca pe o povară.
Nu ai nici o dorire să fii cu cel pe care îl iubești pentru că cel pe care îl iubești ești chiar tu însuți. Și de aceea nu vrei să te rogi. Pentru că ești obosit și cauți odihnă și confort pentru tine însuți. Și rugăciunea te îndepărtează de tine însuți. Deci nu vrei să o faci. Este timpul tău, în care îți porți ție de grijă. Ai făcut atât de multe pentru atât de mulți în timpul zilei așa că, acum nu mai ai timp, ești prea obosit.
Țineți minte cum era când credeați că sunteți îndrăgostiți de cineva? Și indiferent de ce ai fi făcut ziua întreagă, abia așteptai să-l vezi la sfârșitul zilei? Nu-ți păsa dacă ai dormit sau nu, dacă stăteai în zăpadă să vorbești cu el și înghețai de frig, pentru că nu voiai să pleci. Si chiar dacă știai că trebuie să te trezești dimineața, nu-ți păsa cât de târziu ai fi rămas cu el, pentru că tu credeai că-l iubești.
Te-ai ruga dacă l-ai iubi pe Domnul! Ai da fuga acasă pentru a fi cu El…. în loc de ”Oooh, iar trebuie să o iau de la capăt cu rugăciunea…”
Dacă te-ai fi gândit la El toată ziua, nu ar fi fost o problemă, dar tu te-ai gândit doar la tine toată ziua. Și tu Îl vezi pe Domnul ca pe încă unul de care trebuie să te îngrijești înainte de a avea ceva timp și pentru tine!

sursa: cuvantulortodox

1

Dacă tu ai ales lumea, nebun ești tu!

1

Haideti acum sa luam situatia din Rusia contemporana. Cred ca ati ghicit ca eu nu sunt rus… Dar, uneori, unui strain ii este mai usor sa intelea­ga despre oamenii si cultura unei tari straine ceea ce oamenilor insisi le este greu sa inteleaga, intrucat ei se ciocnesc de aceste lucruri extrem de des. Asadar, cand ma uit la viata Bisericii din Rusia, pe de o parte uimeste prin frumusetea ei, dar, pe de alta parte, vad tineretul vostru care nici macar nu stie ca Biserica exista si, ceea ce este mai rau, ii este indiferent daca Biserica exista sau nu. De ce? Cauza este aceeasi care este si in tara noastra, in America. Noi nu sprijinim credinta si sistemul de valori al Bisericii apostolice. Noi ne-am insusit valorile culturale, sociale si spirituale ale lumii decazute in care traim. Ingaduiti-mi sa va dau un mic exemplu.
Am avut o intalnire cu un preot. Cand intalnirea s-a terminat, preotul a inceput sa-si scoata rasa, dulama si crucea. Eu m-am mirat si am intrebat:
– Ce faci?
– Cum ce? a raspuns el. Plec.
Eu zic:
– Da, stiu, dar ce faci?
– O, a zambit el! Acum nu este sigur sa merg in acest chip pe strada. Exista oameni care urasc Bise­rica. Exista oameni care la prima vedere pot ataca chiar si un preot.
Zic eu:
– Slava lui Dumnezeu! Imbraca-imbraca totul inapoi! Biserica se cladeste pe sangele mucenicilor!
El raspunde:
– Ce, esti nebun?
– Nu stiu, raspund eu, care dintre noi este nebun. Daca tu ai ales lumea, nebun esti tu.
Ce vad oamenii cand ne intalnesc pe noi? Ce vedem noi insine?

Schiarhimandrit Ioachim Parr, Convorbiri pe pământ rusesc, Editura Egumenita, 2015

sursa