Despre Sfanta Impartasanie

1

Omilia V

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Această poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei, ca potrivit prorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor. Având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă. (I Timotei l, 18-19)

Demnitatea învăţăturii şi a Preoţiei este mare şi minunată, având cu adevărat nevoie de alegerea lui Dumnezeu, încât pe cel vrednic să-l pună la mijloc. Aşa se făcea în vechime, aşa se face şi acum, când fără vreo patimă omenească facem alegerea, când nu avem în vedere nimic pământesc, nimic care ar avea vreo legătură cu prietenia sau cu duşmănia. Că şi dacă nu suntem povăţuiţi de un asemenea duh, totuşi este de ajuns o bună dispoziţie spre a atrage asupra candidatului hirotonia lui Dumnezeu. Fiindcă nici apostolii nu se împărtăşiseră de Duhul când au ales pe Mathia, ci încredinţând faptul alegerii rugăciunii făcute, l-au numărat pe el în numărul apostolilor, că ei doar nu aveau privirea îndreptată spre prietenie omenească. Astrel ar trebui să facem şi noi, căci atunci când noi trecem cu vederea pe cele văzute, cum ni le va descoperi Dumnezeu pe cele nevăzute? „Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa-o pe cea adevărată?” (Luca 16, li) Pe atunci însă nimic omenesc nu se avea în vedere, de aceea preoţii se făceau şi după prorocii.

Dar oare ce vrea să zică „după prorocii?” Adică după Duhul Sfânt. Căci prorocia înseamnă să vorbeşti nu numai despre cele viitoare, ci şi despre cele prezente, fiindcă şi Saul după prorocie s-a arătat ascuns între veşmintele sale , căci Dumnezeu le descoperă celor drepţi. Prorocie era şi când a zis: „osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul”. (Faptele Apostolilor 13, 2) Tot aşa a fost ales şi Timotei. Aici apostolul spune de mai multe prorocii, poate că şi de aceea în care Timotei a fost şi tăiat împrejur de apostol, şi când 1-a hirotonit, după cum îi zicea, scriindu-i: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin prorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor”. (I Timotei 4, 14)
Deşteptându- deci pe el, şi îndemnându-l de a priveghea, îi aminteşte de alegerea şi hirotonia lui, ca şi cum pare că i-ar fi zis: „Dumnezeu te-a ales pe tine, El ţi-a încredinţat acest har, şi nu ai fost ales cu vot omenesc. Deci să nu batjocoreşti şi să necinsteşti votul lui Dumnezeu”. Apoi după ce i-a dat porunca cuvenită, care se părea a fi cam grea — „această poruncă îţi încredinţez ţie” — ce spune mai departe? „Fiule Timotei” zice. Aşadar, el îi porunceşte ca unui fiu adevărat, căci nu-i spune în mod despotic, nici cu autoritate, ci „Fiule Timotei”. Când apostolul pune înainte şi exactitatea privegherii, prin aceasta ne arată că faptul nu este al nostru, căci nu noi l-am câştigat, ci Dumnezeu ni 1-a hărăzit, şi tot El ne-a hărăzit si credinţa, şi buna ştiinţă. Ceea ce ne-a dat aceea să păstrăm. Dacă El nu ar fi venit, nici chiar credinţa nu s-ar afla, şi nici o viaţă curată, pe care noi o căpătăm prin învăţătură. Este ca şi cum ar zice: „eu sunt care poruncesc, eu care aleg — fiindcă expresia „după prorociile care s-au făcut mai înainte” aceasta înseamnă, şi deci tu ascultă şi te supune lor”. Dar ce i-a poruncit? „Să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor”, zice. „Acelea (credinţa şi buna ştiinţă) te-au ales pe tine, şi deci în ceea ce ai fost ales războieşte-te”, folosind „lupta cea bună”. Aşadar, este şi luptă rea, ca atunci când zice: „Precum v-aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţeniei (arme necurăţeniei) şi fărădelegii”. (Romani 6, 19) „Aceia, zice, se luptă sub tiran, pe când tu te lupţi sub împăratul a toate.” Şi de ce oare numeşte faptul luptă? Prin aceasta arată că războiul înfricoşat s-a ridicat asupra tuturor, iar mai cu seamă asupra dascălului, şi că prin urmare avem nevoie de arme puternice, de priveghere, de trezire, de o necontenită băgare de seamă, că suntem datori a ne pregăti spre lupte crunte şi vărsare de sânge, că trebuie a ne pune în ordine de bătaie, şi a nu avea nimic slab în noi.

„Ca să te războieşti într-însele” zice. „După cum în tabără nu toţi se războiesc la fel, ci în diferite feluri, şi împărţiţi în diferite regimente, tot aşa şi în biserică: unul se războieşte în rândul dascălilor, altul în rândul ucenicilor, tu în ceea ce te afli.” Apoi ca să nu-ţi închipui că-ţi este de ajuns aceasta, ce spune el? „Având credinţă şi bună ştiinţă”, zice, fiindcă adevăratul dascăl mai întâi trebuie a fi lui-şi dascăl. După cum generalul, dacă mai înainte n-a fost ostaş bun, nici general bun nu va fi vreodată, tot aşa şi dascălul. De altfel, aceasta o mai spune, zicând: „îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”. (I Corinteni 9, 27)

„Având, zice, credinţă şi cuget bun”, ca astfel să stea înaintea celorlalţi. Acestea auzindu-le să nu luăm ca nedemne sfătuirile celor mai mari decât noi, chiar de am fi şi dascăli, căci dacă Timotei — de care noi toţi nu suntem vrednici de asemănare — primeşte porunci, şi învăţături, fiind şi el în rândul dascălilor, apoi cu atât mai mult noi.

„Pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă” şi cu drept cuvânt, când este o viaţă deşănţată şi depărtată de buna ştiinţă, atunci şi credinţa se strică şi devine la fel cu viaţa, pentru care se şi pot vedea mulţi căzând la fundul răutăţilor, şi întorcându-se la elinism. Deci, ca nu cumva să fie torturaţi de frica celor viitoare, apoi să încerce a convinge sufletul că cele prezente sunt mincinoase. Si cad din credinţă aceia care aşteaptă totul de la cugetul lor. Căci într-adevăr cugetul omului naufragiază deseori, în timp ce credinţa lui îi serveşte ca o corabie sigură. Deci cei ce se depărtează de credinţă vor naufragia. Iar aceasta o învederează cu un exemplu.

Dintre aceştia sunt Imeneu şi Alexandru (l, 20), iar prin ei ne cuminţeşte şi pe noi. Aţi văzut că din acele timpuri chiar au fost unii care-i învaţă pe alţii fals, alţii care cercetează cu amănunţime, unii care se depărtează de credinţă, alţii ce examinează totul cu cugetul lor? Cel ce naufragiază este lipsit şi pustiu de toate, căci cel ce cade din credinţă nu mai are nimic pe lângă sine, nu are de ce să se agaţe. El nu are o viaţă corectă, prin care să câştige ceva de acolo, căci dacă este stricat capul, ce folos mai are de la restul trupului? Căci, dacă nu este nimic credinţa fără viaţă, apoi cu atât mai mult viaţa fără credinţă. Dacă Dumnezeu dis-preţuieşte cele ale Sale pentru noi, apoi cu atât mai mult şi noi trebuie să dispreţuim cele ale noastre pentru El. Când cineva cade din credinţă, nicăieri nu stă, ci se scaldă în toate părţile până ce se scufundă de-a binelea.

„Pe care i-am dat Satanei, ca să se înveţe să nu hulească.” Ai văzut deci, că a ispiti cele sfinte prin raţionamente omeneşti este o blasfemie? Si cu drept cuvânt, fiindcă ce poate avea în comun raţionamentul omenesc cu cele sfinte? Dar cum Satana îi învaţă pe ei să nu hulească? Şi dacă pe alţii îi învaţă să nu hulească, cu atât mai mult trebuia să se înveţe pe el singur ca să nu hulească; şi dacă până acum încă nu s-a putut învăţa, desigur că nici pe alţii nu poate învăţa. Dar apostolul n-a spus „ca să înveţe el pe aceia de a nu mai huli”, ci „ca (aceia) să se înveţe de a nu mai huli”. Nu Satana face acest lucru, ci faptul se desfăşura aşa, precum şi în altă ocazie zice despre acel desfrânat: „să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 5, 5), nu doar ca Satana să-i mântuie sufletul, ci „ca sufletul să se mântuiască”, iar aceasta este ceva impersonal. Si cum se face acest lucru? După cum călăii, deşi sunt încărcaţi de mii de rele, totuşi pe alţii îi cuminţesc, întocmai aşa se petrece şi aici cu demonul cel viclean.
Dar de ce nu i-ai pedepsit tu singur, după cum ai pedepsit pe Bar-Iisus, după cum Petru a pedepsit pe Anania, ci i-ai predat Satanei? Nu ca să fie pedepsiţi, ci ca să se înveţe. Deşi Pavel avea putere a pedepsi, precum atunci când zice: „Ce voiţi? Să vin la voi cu toiagul?” (I Corinteni 4, 21), şi iarăşi: „Nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele”, şi iarăşi: „puterea pe care mi-a dat-o Domnul este spre zidire, iar nu spre dărâmare”. (II Corinteni 13, 7, 10) Deci, de ce chemi pe Satana spre pedepsirea lor? Pentru ca o dată cu pedeapsa, şi batjocura să fie mai mare. Apostolii certau pe cei necredincioşi mai cu seamă, iar pe cei ce fugeau de la credinţă îi predau Satanei. Şi de ce pe cei necredincioşi? Fiindcă şi Anania era necredincios încă, ispitind pe Duhul Sfânt. Pentru ca să afle necredincioşii că nu pot să se ascundă, erau pedepsiţi chiar prin apostoli; iar pe cei ce deja ştiau, şi cu toate acestea se abăteau de la credinţă, îi predau Satanei, arătând cu aceasta că demonii nu prin propria lor putere, ci pe cei ieşiţi din minte îi aveau în paza lor, după cum se petrece şi cu împăraţii, când pe unii dintre războinici îi ucid cu mâinile lor, iar pe alţii îi predau călăilor ca să-i omoare. Prin aceasta se mai arată că faptul acesta se petrecea pentru paza apostolilor.
De altfel, nici nu era puţin lucru să porunceşti diavolului; aceasta arăta că diavolul slujea apostolilor şi fără voia sa. Aşa că faptul acesta nu era de mică însemnătate. Şi cum anume se predau diavolului unii ca aceştia, ascultă-l pe apostol ce spune: „adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să daţi pe unul ca acela Satanei”. Era scos deci din soborul obştesc, era tăiat din ceata sfinţilor, devenea pustiu şi gol de harul Sfântului Duh, era predat lupului. Că după cum norul acela apăra tabăra evreilor, tot aşa şi Duhul Sfânt apăra Biserica. Deci, dacă cineva ieşea din comunitatea credincioşilor, era pedepsit prin acest fapt cu cea mai mare asprime; iar scoaterea lui din comunitate se făcea după judecata apostolilor. Aşa şi Domnul nostru a predat Satanei pe Iuda, căci îndată după ce a mâncat, a intrat în el Satana. Se mai poate zice şi aceasta, că pe cei ce voiau să se îndrepte, nu-i pedepseau apostolii, iar pe cei ce nu se îndreptau, pe aceştia îi pedepseau; iar dacă poate nu era aşa, cel puţin apostolii erau mai de temut, predându-i pe aceia demonilor. Astfel a fost predat şi Iov Satanei, însă el nu pentru păcate a fost predat, ci pentru mai mare laudă.

Împotriva celor ce se apropie foarte rar de Sfintele Taine

Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia Satanei. Când se întâmplă boli, sau curse, sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit”. (I Corinteni 11, 30) „Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de sfintele Taine o singură dată în cursul anului?” Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de sfintele Taine, nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp, şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi 1-ai mântuit.
Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de trupul lui Hristos, sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos, o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda, o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta 1-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-l îndeplinim numai o dată, şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Pască şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Pasca aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi cei iniţiaţi în Taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (I Corinteni 11, 26). Nu prescrie tu, sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. „Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Pască?” Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.
Deci, nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta, sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite, şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.
Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? „Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post, pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele?” Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.

Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui.” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26, li) Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

*

Omilia XV

Iar de văduvele tinere fereşte-te. Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îşi agonisesc osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, şi nu numai leneşe, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-si vadă de case, şi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana. (I Timotei 5, 11-15)

După ce Pavel mult a vorbit despre văduve, ba încă hotărându-le şi vârsta şi zicând ca „nu mai puţin de şaizeci de ani să aibă”, şi pe lângă aceasta mai arătând şi calităţile lor: „dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi”, iată că aici iarăşi zice: „De văduvele tinere fereşte-te.” Despre fecioare însă, deşi lucrul este cu mult mai dificil, nimic din acestea nu lasă a se înţelege. Şi de ce oare? Fiindcă acelea s-au făgăduit pentru lucruri mai mari, şi de la măreţia acestei idei el a ajuns la acest fapt. Căci cuvintele: „dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor”, şi toate cele de acest fel, le-a reprezentat, aşa-zicând, prin expresia: „femeia nemăritată şi fecioara poartă grijă de cele ale Domnului”. (I Corinteni 7, 34) Iar dacă cu acestea el n-a insistat asupra vârstei, tu să nu te minunezi, fiindcă chiar de aici se învederează şi aceea. De altfel, am spus că fecioarele şi-au ales fecioria în urma unei judecăţi mai înalte. Pe lângă aceasta, cu văduvele tinere e ca şi cum ar fi devenit nişte cadavre, şi prin urmare ele singure au dat motiv la o astfel de legiuire, în timp ce nu aşa se petrece cu fecioarele. Cum că unele dintre ele căzuseră deja, aceasta se învederează din expresia: „căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite”, şi iarăşi: „căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana”.

„De văduvele tinere fereşte-te.” De ce oare? „Căci atunci când poftele le înfierbântă, vor să se mărite”. Şi ce înseamnă „înfierbântă”? Adică se prefac ca şi cum n-ar voi un lucru, pe când îl voieşte, când se moleşeşte. Este întocmai ca şi cum, vorbind cineva despre un bărbat bun şi blând, ar spune: „apoi aceasta, lăsându-l pe el, s-a dus după un altul”. Arată deci că şi văduvia lor au preferat-o în mod întâmplător. Prin urmare, şi văduva este logodită cu Hristos în văduvia ei, după cum zice:

„Eu sunt Părintele orfanilor şi Judecătorul văduvelor”. (Psalmi 67, 5) Arată, prin urmare, că nici văduvia n-au purtat-o după cuviinţă, ci „se înfierbântă”, şi cu toate acestea el rabdă. Dar în alt loc, el spune: „că v-am logodit unui singur Bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită”. (II Corinteni 11, 2) „Când ele s-au făgăduit lui Hristos, zice, apoi iată că „vor să se mărite, agonisindu-şi osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi”. Sub numele de „credinţă”, el indică aici învoiala făcută. „Au minţit, zice, şi-au bătut joc de adevăr, l-au lepădat, au călcat acea învoială.”

„În acelaşi timp se învaţă să fie leneşe”, zice. Aşadar, apostolul nu numai bărbaţilor le porunceşte să lucreze, ci şi femeilor, căci nelucrarea sau trândăvia aduce tot răul. „Ele sunt răspunzătoare nu numai de această faptă, ci şi de alte păcate.” Căci dacă este nepotrivit unei femei a colinda casele oamenilor, apoi cu atât mai mult unei fecioare. „Nu numai leneşe, zice, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau, deci, ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case.” Când şi grija de bărbat o va alunga de la ea, şi cea de Dumnezeu nu o are, ce se alege de ele? Cu drept cuvânt că atunci devin leneşe, guralive şi iscoditoare. Căci cel ce nu se îngrijeşte de cele ale sale, desigur că se va îngriji de ale altora, precum şi cel ce se îngrijeşte de ale sale, de cele străine nu va face nici o vorbă, nu va avea nici o grijă.

„Grăind cele ce nu se cuvin”, zice. Într-adevăr, nimic nu este atât de nepotrivit ca a cenzura mai cu seamă cele ale altora, şi aceasta este zisă nu numai pentru femei, ci şi pentru bărbaţi — fiind cea mai mare dovadă de neruşinare, şi cutezanţă fără margini. „Vreau deci” — fiindcă şi ele voiesc, atunci voiesc şi eu — „ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case”, adică să se îngrijească de casă, căci aceasta e cu mult mai bine decât a umbla din casă în casă, şi a grăi ce nu se cuvine. Trebuia poate să se îngrijească de cele ale lui Dumnezeu, trebuia să păzească credinţa; dar fiindcă pe acestea nu le fac, apoi mult mai bine este de a se mărita, decât a sta aşa, căci nici Dumnezeu nu este dispreţuit prin acest fapt, şi nici ele nu se vor învăţa a fi mai bune. De la o aşa văduvie nu poate ieşi nimic bun, pe când de la o căsătorie normală, multe bunuri izvorăsc, iar mai presus de orice, prin căsătorie va putea să alunge din cugetul său trândăvia, şi să nu mai fie guralivă şi iscoditoare.
Şi de ce oare n-a spus că, de vreme ce unele văduve au căzut, atunci ele trebuie să aibă o mare băgare de seamă, ca nu cumva să pătimească la fel ca acelea, ci le-a poruncit să se mărite? Pentru că nu împiedică faptul căsătoriei lor. „Ca să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară”, adică să nu aibă de ce se agăţa. „Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana.” Aşadar, pe astfel de văduve el le împiedică, nu doar pentru că nu voieşte să fie văduve tinere, ci pentru că nu voieşte de a fi fără de treabă, grăind cele ce nu trebuie, şi iscoditoare; cu alte cuvinte, nu voieşte ca ele să aibă pe diavol de pricină. Dar dacă acestea nu s-ar petrece, nici el nu le-ar împiedica.
Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve. (5, 16) Iarăşi numeşte cu adevărat văduve pe cele singuratice, pe cele care n-au de nicăieri nici o mângâiere. Şi de ce oare îndeamnă la aceasta? Căci aşa este bine. Din acest fapt, două lucruri mari izvorăsc: şi acelea că aveau motiv de a face bine, şi că acestea se întreţineau bine, în acelaşi timp şi Biserica nu se îngreuia. Bine a făcut că a adăugat: „dacă vreun credincios”, căci nu trebuia a fi îngrijite şi hrănite de cei necredincioşi, ca să nu se creadă că au nevoie de ei. Priveşte apoi şi cât de încurajator le vorbeşte, căci nu le-a spus de vreo cheltuială mare, sau de vreun lux, ci „să aibă grija lor”, adică să le dea cele strict necesare — „ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve”. Prin urmare, o astfel de credincioasă sau credincios are şi plata ajutorului ce a dat Bisericii, fiindcă, ajutând-o pe aceasta, ajută în acelaşi timp şi pe cele ce le îngrijeşte Biserica, lăsându-i putinţa de a le îngriji cu mai multă îmbelşugare.
„Vreau, zice, ca văduvele tinere”, ce să facă? Să se desfete? Sau să petreacă în ospeţe? Nimic din toate acestea, ci „să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case”. Şi cum să chivernisească casa? Apoi, ca nu cumva să-ţi închipui că el le îndeamnă la desfătări, a adăugat imediat: „ca să nu dea nici un prilej potrivnicului spre ocară”. Trebuia ca ele să se ridice mai presus de cele pământeşti, dar fiindcă s-au coborât mai jos, cel puţin măcar în acestea să rămână.
Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura. Pentru că Scriptura zice:
„să nu legi gura boului care treieră”, şi: „Vrednic este lucrătorul de plata sa „. (5, 17-18) Sub denumirea de „îndoită cinste”, de aici, el numeşte îngrijirea, sau mai bine zis acordarea celor necesare. Căci, când el adaugă: „Să nu legi gura boului care treieră”, şi: „vrednic este lucrătorul de plata sa”, aceasta învederează. Prin urmare, şi când zice mai sus: Pe văduve cinsteşte-le (5, 3), el vorbeşte despre îngrijirea de ele cu cele necesare. „Ca pe cele ce sunt cu adevărat văduve” să le cinstească, adică pe cele ce sunt în sărăcie, fiindcă, cu cât una este mai săracă, cu atât mai mult este văduvă. Pune aici şi cele ale Legii, şi cele ale lui Hristos, ca unele ce conglăsuiesc. Legea spune: „Să nu legi gura boului care treieră.” Vezi cum el voieşte ca dascălul să muncească? Şi nu este altă oboseală şi muncă, ca cele ale lui. Dar cum de pune oare şi ceea ce Hristos a spus: „Vrednic, zice, este lucrătorul de plata sa”? Noi însă să nu ne uităm numai la plată, ci şi la aceea cum a poruncit. „Vrednic este lucrătorul de plata sa”, adică vrednic este lucrătorul de hrana, de întreţinerea sa. Aşa că dacă cineva se dezmiardă sau stă în linişte, nu este vrednic. Dacă cineva nu este ca boul ce treieră, dacă nu duce jugul prin spini şi până la a fi strâns de gât cu el, şi dacă se opreşte mai înainte de a termina lucrul, nu este vrednic. Prin urmare, trebuie să se acorde ajutoare cu îmbelşugare dascălilor pentru întreţinerea lor, ca nu cumva să şuiere, sau să se moleşească; ca nu cumva, ocupându-se cu cele mici, din această cauză ucenicii să fie lipsiţi de cele mari; ca astfel, lucrând cele duhovniceşti, să nu se ocupe deloc cu cele pământeşti. Astfel erau leviţii; ei nu se interesau deloc de cele ale vieţii, precum nici mirenii nu se interesau de cele ce priveau pe leviţi, şi prin lege se poruncea şi cele privitoare la veniturile lor: zeciuielile (dijmele), cele venite din scule de aur, veniturile provenite din pârgă, rugăciuni şi celelalte de acest fel. Acelora desigur că le-a legiuit Moise în aşa fel, ca unii ce căutau numai cele prezente; eu însă nimic mai mult nu zic că ar trebui să aibă proestoşii, decât hrană şi îmbrăcăminte, ca nu cumva să-şi petreacă timpul cu acestea.
Dar oare ce vrea să zică prin „îndoită cinste”? îndoită cinste către cele văduve, sau către diaconi (slujbaşi Bisericii), sau, simplu, îndoită cinste înseamnă multă cinste. Dar noi să nu ne uităm numai la aceea că-i învredniceşte de multă cinste, ci şi la faptul că a adăugat: „cei ce îşi ţin bine dregătoria”. Şi ce anume înseamnă cei ce îşi ţin bine dregătoria, să ascultăm pe Hristos care zice: „Păstorul cel bun, sufletul său îşi pune pentru oi”. (loan 10, 11) Aşadar, aceasta înseamnă a ţine bine dregătoria, adică a nu cruţa nimic pentru îngrijirea părintească a păstoriţilor. „Şi mai ales, zice, cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura.” Unde sunt acum cei ce spun că nu este nevoie nici de cuvânt şi nici de învăţătură, dacă apostolul chiar şi pe Timotei îl îndeamnă la aceasta, zicând: Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, şi iarăşi: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în aceasta, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă?'(4, 15-16) Deci tocmai pe unii ca aceştia voieşte apostolul să-i cinstim mai mult decât pe toţi ceilalţi, pentru care şi motivul îl pune, zicând că mult suferă ei. Când un altul nici nu privegbează, nici nu se îngrijeşte, ci stă împreună cu ceilalţi în linişte şi nepăsare, iar acela se zbuciumă îngrijindu-se, meditând, şi mai cu seamă dacă este neîntrecut în cuvintele şi ştiinţele celor de afară, apoi cum nu ar trebui să se bucure de cinste din partea tuturor şi mai mult decât alţii, când el se lasă sub atâtea osteneli? Acesta este răspunzător înaintea a mii de limbi. Unul, de pildă, 1-a hulit, altul 1-a lăudat, un altul l-a luat în râs, un altul i-a defăimat ţinerea de minte şi compunerea cuvântului; pentru toate acestea îi trebuie multă putere spre a le răbda pe toate.
Mare este cu adevărat, şi mai cu seamă mult contribuie spre edificarea Bisericii, de a fi preoţii didactici, sau învăţători ai credincioşilor; iar dacă aceasta nu este, multe din cele ale Bisericii se pierd, sau se răstoarnă pe dos. De aceea, împreună cu cele spuse — de a fi primitor şi blând şi de a fi fără de ponos — numără şi aceasta, zicând că trebuie a fi „învăţător”. Fiindcă, de cese numeşte el dascăl? Pentru ca să înveţe pe alţii filosofia vieţii. De aceea Pavel a zis: „Şi mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi întru învăţătură”, fiindcă este nevoie şi de învăţătură prin cuvânt. Şi de care cuvânt vorbeşte apostolul? Nu vorbeşte de acel cuvânt pompos, şi nici de acela care are în sine iscusinţa sau eleganţa celor din afară, ci de cuvântul care are într-însul multă putere, de acela care este plin de înţelepciune. În asemenea caz, el nu are nevoie de construcţia frazelor, ci a cugetărilor, cum s-ar zice; nu a unei condiţii din afară, străine, ci a unei dispoziţii sufleteşti.

Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori. (5, 19) Aşadar, contra celui tânăr trebuie a primi pâra fără mărturii? Contra altora trebuie numaidecât? Oare nu trebuie întotdeauna a se face ascultările cu toată exactitatea? Deci ce vrea să spună el aici? „Nu vorbesc de alţii, zice, ci mai ales de cei bătrâni (presbiteri).” Sub denumirea de presbiter, de aici, el nu înţelege demnitatea, ci vârsta, fiindcă mai uşor păcătuiesc cei tineri decât cei bătrâni. Şi cum că aşa este, se învederează de acolo că lui Timotei i se încredinţase Biserica Efesului, şi chiar întreaga naţiune a Asiei; prin urmare, apostolul vorbeşte aici de cei bătrâni.
Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă (5, 20), adică, „nu deodată să-i tai de la Biserică, ci toate le fă cu multă băgare de seamă. Când vei afla lămurit, atunci te aruncă asupră-i cu putere ca şi ceilalţi să se cuminţească.” Căci după cum a înfrunta uşor pe cineva este vătămător, tot aşa şi în păcatele cele cunoscute de alţii dacă nu te vei ridica cu toată puterea, prin aceasta vei lăsa calea deschisă şi altora, spre a face şi a cuteza aceleaşi păcate. „Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, zice, ca şi ceilalţi să aibă teamă.” Dar oare cum de a zis Hristos: „Mergi şi mustră-l pe el între tine şi el singur?” (Matei 18, 15) Dar şi pe unul ca acela Mântuitorul permite a-1 cerceta în Biserică. Căci ce? Oare nu înfricoşează mai ales faptul de a fi certat înaintea tuturor? Cum? Atunci când toţi cunosc păcatul, în timp ce osânda n-o cunosc, desigur că mai mult se înfricoşează. După cum se întâmplă cu cei ce rămân nepedepsiţi, că mulţi vor fi şi cei ce vor păcătui, tot aşa şi atunci când sunt pedepsiţi, mulţi vor fi cei ce se vor îndrepta. Aşa a făcut şi Dumnezeu: pe Faraon l-a pedepsit, de asemenea şi pe Nabucodonosor, cum şi pe mulţi alţii îi vedem pedepsiţi, după om şi după ţara în care se află.
Prin urmare, apostolul voieşte ca toţi să se teamă de Episcop, şi pe dânsul îl pune priveghetor peste toţi. „Fiindcă de multe ori se judecă cu uşurinţă, trebuie, zice, ca cei ce mărturisesc şi cei ce învinovăţesc pe presbiter să fie după cum prevede legea veche: „Că în două sau trei mărturii va sta tot cuvântul”. (Deuteronom 19, 15)

„Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori.” N-a spus „să nu-l osândeşti”, ci nici măcar să primeşti pâră, nici să stai la judecată. Dar ce? Dacă şi cei doi vor minţi? Aceasta se întâmplă foarte rar, dar şi în asemenea caz se poate învedera minciuna, dacă se examinează cu amănunţime cazul. Este de dorit ca la învinovăţire de păcate să fie doi martori, de vreme ce s-au făcut pe ascuns, aşa că ascultarea a doi martori este semn de multă ispitire, de multă cercetare. Dar ce? Dacă faptele sunt de toţi ştiute, însă martori nu sunt, ci numai bănuială, ce e de făcut atunci? „Am spus mai sus, zice, că „se cade lui mărturie bună să aibă de la cei de-afară”.

Deci, cu frică să iubim pe Dumnezeu. Celui drept desigur că legea nu-i stă înainte. Dacă cei mai mulţi făcând binele siliţi, iar nu din buna lor voinţă, şi totuşi se folosesc în urma fricii ce au, şi de multe ori taie de la dânşii poftele lor, dar cei păcătoşi? De aceea auzim vorbindu-se de gheena, ca astfel mult folos să tragem din ameninţarea şi din frica ei. Dacă ar fi urmat ca să-i arunce într-însa pe cei ce păcătuiesc, fără ca dinainte să vestească ameninţarea de ea, desigur că mulţi ar cădea într-însa. Dacă şi acum, când ni se cutremură sufletul de frică, şi încă sunt unii care păcătuiesc cu uşurinţă, ca şi cum nici nu ar fi gheenă, dar dacă nici nu s-ar fi spus mai dinainte, şi nici nu ne-ar fi ameninţat, ce rele n-ar face? Astfel că — după cum am spus deseori — gheenă ne arată nouă îngrijirea părintească a lui Dumnezeu, nu mai puţin decât împărăţia cerurilor. Căci gheenă conlucrând împreună cu împărăţia cerurilor, pe mulţi oameni prin frică îi împinge în împărăţia cerurilor. Aşadar, să nu luăm faptul acesta ca o asprime sau cruzime din parte-I, ci ca o milă şi filantropie mare, ca o îngrijire părintească şi dragoste către noi. Dacă n-ar fi ameninţat pe niniviteni pe timpul lui Iona, desigur că n-ar mai fi rămas cetatea lor. Dacă n-ar fi ameninţat cu gheenă, cu toţii am fi căzut în gheenă. Dacă n-ar fi ameninţat cu foc, nimeni n-ar fi scăpat de foc. El voieşte a face cu totul contrare celor ce grăieşte, ca tu să faci ceea ce voieşte. Nu voieşte moartea păcătosului, ca nu cumva să cazi în acea moarte. N-a spus numai prin cuvinte, ci a arătat şi faptul, ca astfel să fugim.

Despre desartaciunea celor prezente, impo rtanta celorviitoare, si cum putem imita pe Dumnezeu.
Despre dragostea lui Hristos catre noi, care ,mai ales, se arata din asafanta Impartasanie

Ca să nu creadă cineva că faptul gheenei este numai o ameninţare, ci că gheenă există cu adevărat, aceasta, zice, este învederată din faptele întâmplate aici. Sau nu ţi se pare că potopul este simbol al gheenei, potopul, zic, care a nimicit totul prin apă? „Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie” (Matei 24, 38), tot aşa era şi atunci. A fost prezis şi atunci cu mulţi ani mai înainte, precum şi acum se prezice gheena de trei sute de ani sau şi mai mult, şi cu toate acestea nimeni nu este cu băgare de seamă, toţi consideră faptul acesta ca un mit, toţi îl cred ca ceva de râs, nici o frică nu are cineva, nimeni nu plânge, nimeni nu-şi bate pieptul. Râul de foc curge în clocote, para îl aţâţă într-una, iar noi râdem, şi ne dezmierdăm, şi păcătuim fără sfială. Nimeni nu se gândeşte la ziua aceea, nimeni nu cugetă că cele prezente trec, că toate acestea sunt momentane, deşi, de altfel, lucrurile ne strigă în fiecare zi şi ne învederează acest adevăr. Morţile cele mai înainte de timp, schimbările lucrurilor ce se petrec chiar încă trăind noi, bolile şi alte multe de acest fel nu ne cuminţesc. Şi încă prefacerile acestea le-ar putea vedea cineva petrecându-se nu numai în trupurile noastre, ci chiar în înseşi stihiile lumii. Dar chiar şi în diferitele faze ale vârstei noastre, noi în fiecare zi vedem moartea, şi nestatornicia vieţii este caracterizată pretutindeni prin nestatornicia lucrurilor. Niciodată nu rămâne iarnă într-una, niciodată vară, nici primăvară, nici toamnă într-una, ci toate trec, zboară şi se scurg.
Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voiesti? Poate să spun despre demnităţi, despre împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despre clădirile cele strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despre soare sau despre lună? Dar nu se sfârşeşte şi ea? Şi chiar soarele nu este eclipsat de multe ori, oare nu se întunecă, oare nu este şi el acoperit de nori? Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi, dar iată că tocmai pe dânsul noi îl neglijăm! Avem o mare îngrijire pentru cele ce se prefac într-una, ca şi cum pare că ar rămâne, în timp ce pentru suflet, care rămâne pururea, noi nu facem nici o vorbă, ca şi cum s-ar preface şi el. Cutare de pildă, poate face lucruri mari? Până mâine numai, iar după aceasta dispare, dovadă cei ce au făcut lucruri mari, iar acum nicăieri nu se mai văd. Viaţa aceasta este o scenă de teatru, şi vis, căci precum când se ridică cortina pe scena teatrului toate se risipesc, şi toate visurile zboară când se arată raza luminii, tot aşa şi acum când se întâmplă sfârşitul unuia, sau sfârşitul obştesc de s-ar întâmpla, toate se strică, toate se nimicesc şi dispar. Copacul pe care 1-ai plantat rămâne, precum şi casa ce ai clădit-o rămâne, în timp ce cel ce a clădit casa, ca şi cel ce a plantat copacul se duc şi se nimicesc. Şi astfel petrecându-se lucrurile, noi nici atunci nu ne sfiim, ci toate le facem ca şi cum am fi nemuritori, dezmierdându-ne şi petrecând întru desfătări.
Ascultă ce spune Solomon, el care a avut o mare experienţă a faptelor şi a lucrurilor prezente. „Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii, am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori; mi-am făcut iazuri, ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii; am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, asemenea şi turme de oi fără de număr, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim. Am strâns aur şi argint şi număr mare de regi şi de satrapi; am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea fiilor omului mi-am agonisit: o prinţesă şi alte prinţese.” (Ecclesiastul 2, 4-8) Nimeni, cu un cuvânt, n-a fost atât de dezmierdat, atât de slăvit; nimeni n-a fost atât de înţelept, şi nimănui nu i-au mers lucrurile aşa de bine, după cum le-a văzut mai înainte cu mintea sa. Ei, şi ce a fost cu aceasta? Cu nimic nu s-a folosit din toate acestea, ci iată ce spune: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”. (Ecclesiastul l, 2) Si priveşte că n-a spus simplu „deşertăciune”, ci a exagerat cuvântul prin exagerare.
Să-i credem deci lui, vă rog, ca unul ce a ajuns la această convingere în urma unei mari experienţe. Să-i credem, zic, şi să ne îndeletnicim cu acele lucruri, unde nu este deşertăciune, unde este adevăr, unde toate sunt sigure şi statornice, unde toate sunt zidite pe piatră, unde bătrâneţe nu este, unde nu este nimic trecător, unde totul înfloreşte, unde totul creşte şi sporeşte, unde nimic nu este învechit, nimic îmbătrânit, şi nici aproape de sfârşit. Să dorim, vă rog, pe Dumnezeu cu adevărat, iar nu de teama gheenei, ci cu dorinţa de împărăţia Lui. Căci ce poate fi egal, spune-mi, cu a vedea pe Hristos? Nimic. Ce poate fi egal cu a ne bucura de acele bunuri? Nimic. „Cele ce ochiul n-a văzut, zice, şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” (I Corinteni 2, 9) Pe acelea să ne străduim a le câştiga, iar pe acestea să le dispreţuim. Oare nu de mii de ori ne învinovăţim pe noi înşine, şi ne spunem că viaţa omenească nu este nimic? Deci de ce te ocupi de nimic? De ce suferi necazuri pentru nimic? Poate că vezi clădiri strălucite şi privirea lor te înşală? Uită-te imediat la cer; întoarce-ţi privirea de la pietre şi coloane spre acea frumuseţe, şi atunci vei vedea că toate acestea de aici sunt lucruri de furnici şi ţânţari. Filosofează cu privirea; ridică-ţi cugetul spre cele din cer, şi de acolo dacă se poate priveşte spre clădirile cele strălucite de aici, şi vei vedea că nu sunt nimic, ci numai nişte jucării de copii mici.
Vezi cât de uşor, cât de curat şi cât de luminos este aerul, cu cât te ridici mai sus? Acolo, deci, îşi au casele, acolo îşi au sălaşurile cei ce fac milostenie. Toate cele de aici se nimicesc cu desăvârşire la înviere, sau mai bine zis chiar şi mai înainte de înviere în trecerea timpului s-au stricat, s-au descompus şi au dispărut. Ba chiar şi mai înainte de timp, adică în floare fiind, de multe ori un cutremur bunăoară le-a dărâmat la pământ, sau un foc le-a prefăcut în cenuşă. Căci nu numai în vârsta omului sunt morţi premature, ci şi în clădiri, şi de multe ori cele stricate şi hârbuite rămân neclintite la cutremurul pământului, pe când cele ce strălucesc, cele clădite din nou şi bine întărite, numai de un singur tunet s-au clătinat şi au căzut, şi aceasta după iconomia lui Dumnezeu, cred, ca nu cumva să cugetăm lucruri mari despre clădirile ce le ridicăm.
Vrei şi altfel să nu fii mâhnit? Vino atunci la clădirile obşteşti, la care şi tu te împărtăşeşti deopotrivă; că nici o casă nu este mai frumoasă decât clădirile obşteşti, stai acolo cât timp vei voi, fiindcă acelea sunt ale tale; ale tale sunt, împreună cu ale celorlalţi, sunt obşteşti, iar nu particulare. „Dar acestea, zici tu, nu încântă privirile.” Nu încântă, mai întâi din cauza deprinderii, iar după aceea din cauza lăcomiei. Aşadar, lăcomia încântă privirile, şi nu frumuseţea. Aşadar, încântarea privirilor este lăcomia, şi dorinţa de a-ţi însuşi cele ale altora. Deci, până când ne vom alipi de acestea? Până când ne vom ţine strânşi de pământ, şi întocmai ca viermii ne vom tăvăli în mocirlă? Dumnezeu ne-a dat trupul făcut din pământ, ca să-l ridicăm la cer, iar nu ca printr-însul să tragem sufletul la pământ. Pământesc este trupul meu, dar dacă vreau, va deveni ceresc. Şi de aici priveşte de câtă cinste ne-a învrednicit pe noi, dacă ne-a acordat o astfel de favoare. „Eu am făcut, zice, pământ şi cer; îţi dau însă şi ţie dreptul de a crea: fă pământul cer, căci poţi.” „Cel ce face toate şi le întocmeşte” (Amos 5, 8) — cuvinte ce sunt spuse pentru Dumnezeu — însă această putere a dat-o şi oamenilor, precum de pildă un părinte iubitor de fiu fiind zugrav, ar zugrăvi nu numai el singur, ci voieşte ca şi pe fiul său să-1 înveţe la fel. „Eu ţi-am făcut, zice, trup frumos; fă şi tu sufletul frumos.” „A zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă şi pomi roditori” (Facere l, 11), zi şi tu: „să răsară pământul rod la fel, şi va răsări ceea ce vei vrea să prăseşti”. „Eu fac vara, zice, Eu fac negura, Eu împuternicesc tunetul, Eu mişc vântul, Eu am făcut marea şi pe dragonul ce se desfată în ea — adică pe diavolul. Dar nici pe tine nu te-am lipsit de această putere. Desfată-te şi tu dacă voieşti cu el, căci poţi să-l legi ca pe o pasăre. Fac să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni; deci imită-Mă şi tu. Dă din ale tale şi celor buni şi celor răi. Fiind batjocorit, Eu sufăr şi fac bine celor ce Mă batjocoresc; imită-Mă şi tu, căci poţi. Fac bine, nu pentru răsplată; imită-Mă şi tu, şi să nu faci binele pentru răsplată. Am aprins luminători pe cer; aprinde şi tu astfel de luminători, căci poţi. Luminează pe cei rătăciţi, căci a Mă cunoaşte pe Mine este mai mare binefacere decât a vedea soarele de pe cer. Om nu poţi face, dar drept şi plăcut lui Dumnezeu poţi face. Eu am lucrat esenţa sau fiinţa, iar tu împodobeşte buna intenţie. Vezi cât te iubesc, şi cum ţi-am dat putere chiar şi în cele mari.”

Vedeţi, dar, iubiţilor, cât de mult am fost cinstiţi, deşi unii dintre cei nerezonabili şi nerecunoscători zic că de ce suntem stăpâni pe voinţa noastră? Acestea toate pe care le-am spus, şi în care noi putem imita pe Dumnezeu, dacă nu ar fi voie liberă, nu L-am putea imita. „Eu stăpânesc, zice, prin îngeri, dar şi tu stăpâneşti prin pârgă. Stau pe tron împărătesc, dar şi tu stai împreună prin pârgă pe acel tron. „împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus.” (Efeseni 2, 6) Heruvimii, precum şi serafimii, şi toată puterea îngerească, stăpâniile, puterile, scaunele, domniile şi începătoriile prin pârgă ţi se închină ţie. Deci, nu învinovăţi cerul care se bucură de atâta cinste, de care se cutremură netrupeştile puteri. „Dar ce să mai spun?” zice. Nu numai printr-acestea arăt eu dragostea Mea, ci şi prin cele ce am suferit. Pentru tine am fost scuipat, pentru tine am fost lovit, am fost lipsit de slavă, pe Părintele Meu L-am lăsat, şi am venit la tine, care Mă urai şi Mă dispreţuiai, ba încă nici nu voiai să auzi de numele Meu. Te-am urmărit şi am alergat după tine, ca să te am în stăpânirea Mea. Te-am unit şi M-am lipit de tine. Mănâncă trupul Meu, am zis, şi bea sângele Meu, ca să te am şi Sus, dar şi jos să Mă unesc în totul cu tine. Nu-ţi este de-ajuns că pârga ta o am Sus? Oare nu te mângâie acest fapt? Şi jos iarăşi M-am pogorât, şi nu oricum Mă împreunez cu tine, ci Mă amestec, sunt mâncat, sunt fărâmat în părţi mici, ca astfel unirea să se facă întru totul, căci cele unite stau pentru totdeauna unite; astfel că Eu sunt întru totul legat cu tine. Nu vreau câtuşi de puţin să fie între noi vreo rupere cât de mică, ci doresc să fim împreună unul şi acelaşi.” Acestea ştiindu-le iubiţilor, şi cunoscând marea Lui iubire către noi, să facem tot ce ar putea să ne arate pe noi vrednici de darurile Sale cele mari. Cărora fie ca toţi să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Invierea lui Lazar si intrarea Domnului in Ierusalim

1

“Hristos Se arata intotdeauna in chip umil, nevoind sa provoace prea mult furia si patima oamenilor. De altfel, acesta este motivul pentru care Hristos Se dezvaluie ascunzandu-Se si Se ascunde dezvaluindu-Se. Numai cei care au viata duhovniceasca si inima sensibila Il pot recunoaste“.

“Atunci cand a venit vremea sa patimeasca pentru neamul omenesc, Hristos a intrat in Ierusalim, unde iudeii I-au pregatit o primire triumfala. Aceasta primire a fost cauzata de minunea invierii lui Lazar, care fusese mort vreme de patru zile si ingropat in mormant. Dezamagiti de starea sociala si nadajduind in venirea lui Mesia, iudeii credeau ca El era stapanul lui Israel pe care il asteptau. Trebuie sa spunem ca aceste asteptari mesianice ale lor erau indisolubil legate de luptele pentru eliberarea poporului si pentru dobandirea libertatilor etnice.

Invierea lui Lazar si intrarea triumfala a lui Hristos in Ierusalim sunt strans legate intre ele si de aceea nu pot fi analizate separat. Desigur, in cadrul celor douasprezece mari praznice imparatesti ale Bisericii, ele sunt doua sarbatori de sine statatoare, insa din motivul pe care l-am explicat mai inainte, vor fi analizate impreuna.

De altfel legatura dintre ele se vadeste si din randuiala liturgica, pentru ca la sarbatoarea invierii lui Lazar din sambata de dinaintea Floriilor cat si in duminica Floriilor cantam acelasi tropar.

“Invierea cea de obste mai inainte de patima Ta adeverind-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta si noi, ca pruncii, semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorului mortii, strigam: Osana Celui dintru inaltime, binecuvantat esti Cel ce vii intru numele Domnului“.

La ambele sarbatori, Hristos este cantat si slavit ca biruitor al mortii. Ramurile de finic pe care oamenii le tin in maini in acea zi sunt simbolul biruintei si al triumfului datorat invierii lui Lazar, care a fost preinchipuirea Invierii lui Hristos, dar si a invierii de obste a tuturor oamenilor.

Prin urmare, mai intai vom dezvolta subiectul invierii lui Lazar, iar mai apoi, vom analiza intrarea lui Hristos in Ierusalim.

1. Invierea lui Lazar – adeverire a invierii de obste

Invierea lui Lazar ne este infatisata de Sfantul Evanghelist Ioan (Ioan 11, 1 si urm.), fiind prevestirea Invierii Domnului, dar si preinchipuirea invierii de obste a tuturor oamenilor la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. De aceea, ea are o insemnatate foarte mare.
Textul evanghelic referitor la acest eveniment poate fi impartit in trei parti prinicipale. Prima parte este aceea in care Hristos le spune ucenicilor Sai despre boala lui Lazar si mai apoi despre moartea acestuia, a doua parte este intalnirea lui Hristos cu surorile lui Lazar, care plangeau moartea fratelui lor, iar a treia parte este invierea minunata a lui Lazar. Din aceste evenimente se pot desprinde multe adevaruri teologice, ca de exemplu, acela ca Hristos este invierea sau ca toti oamenii vor invia in vremea de apoi, pe care insa nu le vom analiza in detaliu.

Ne vom opri asupra faptului a Biserica praznuieste invierea lui Lazar ca pe o adeverire a invierii de obste a oamenilor. De aceea, in troparul sarbatorii cantam triumfator:

“Invierea cea de obste mai inainte de patima Ta adeverind-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule“.

1In acest fel, Hristos a oferit certitudinea ca ii va invia pe toti oamenii. Asadar, nu vor invia numai dreptii, in vreme ce pacatosii vor disparea, ci vor invia cu totii si se vor infatisa inaintea infricosatorului scaun de judecata al lui Hristos.

Prezenta impunatoare a lui Hristos in fata mormantului si a mortii, vocea Sa poruncitoare prin care sufletul lui Lazar s-a intors in trupul mort, readucerea la viata a trupului lui Lazar, si prezenta plina de viata a lui Lazar in casa sa, impreuna cu cei apropiati lui, sunt preinchipuiri ale celor ce se vor petrece la cea de-a Doua Venire a Domnului. Cu adevarat, aceasta minune savarsita de Hristos a fost inchipuirea “invierii de obste a mortilor” (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Intre invierea lui Lazar si invierea oamenilor la cea de-a Doua Venire a lui Hristos exista, fara indoiala, o diferenta esentiala. Dupa inviere, Lazar nu a luat trup duhovnicesc, ci acelasi trup pe care il avea inainte sa moara, cu toate trasaturile caracteristice stricaciunii si supunerii fata de moarte, drept care avea nevoie in continuare de hrana si de toate cele necesare pentru intretinerea trupului biologic. Acest lucru reiese si din faptul ca ma apoi el a murit din nou. Asadar, in ciuda invierii sale, el a luat trup muritor si vremelnic. Insa dupa cea de-a Doua Venire a lui Hristos, cand trupurile vor invia, ele vor fi duhovnicesti, nemaiavand nevoie de hrana, de somn, de apa sau de vesminte.

Invierea lui Lazar a aratat ca Hristos, Care a savarsit aceasta mare minune prin Dumnezeirea Sa, poate sa ii invieze pe oameni in ziua pe care El o va alege. El este Dumnezeu puternic si stapanitor.

2. “Lazar, prietenul nostru, a adormit“

Dupa cum se vede in Evanghelie, Lazar era prieten cu Hristos. Nu numai el, dar si surorile sale, Maria si Marta, Ii erau apropiate Domnului. Comunicarea si legatura Mariei si a Martei cu Hristos si indrazneala pe care o aveau fata de Acesta arata apropierea dintre ei. Surorile lui Lazar i-au trimis veste lui Hristos: “Doamne, iata, cel pe care il iubesti este bolnav” (Ioan 11, 3). Iubirea lui Hristos fata de intreaga familie reiese din fraza: “Si iubea Iisus pe Marta si pe sora ei si pe Lazar” (Ioan 11, 5). In ceasul in care Hristos a anuntat moartea lui Lazar, l-a numit pe acesta prieten al Sau si al tuturor ucenicilor: “Lazar, prietenul nostru a adormit“ (Ioan 11, 11). Atunci cand Maria a venit plangand in intampinarea Domnului si a ucenicilor, vazand durerea ei si auzind cele spuse de ea, Hristos a lacrimat, iar iudeii au zis: “Iata cat de mult il iubea“ (Ioan 11, 36). Dupa invierea lui Lazar, Hristos a mers in casa acestuia la cina pe care I-au pregatit-o (Ioan 12, 1-3).

Asadar, din aceste fragmente se vede faptul ca Hristos il iubea foarte mult pe Lazar si pe1.jpg surorile lui. Sfantul Andrei al Cretei l-a numit pe Lazar fericit pentru ca era iubit de Hristos, Care este Insasi Iubirea. In continuare, el spune ca nu este deloc de mirare faptul ca si femeile, adica Marta si Maria, erau iubite de Hristos – care a venit in lume ca sa cheme la El pe toti oamenii – pentru ca aveau barbatie sufleteasca. Aceasta inseamna ca Marta si Maria, care simbolizeaza practica (fapta), respectiv teoria (contemplarea), dupa cum vom vedea mai tarziu, depasisera bariera emotionala si iubeau deplin si adevarat. Prin urmare, ele erau vredinice de a fi mult iubite de Hristos.
La inceput, Hristos a aflat ca Lazar s-a inbolnavit de la Marta si de la Maria. Sfantul Chiril al Alexandriei vorbeste despre obraznicia bolii care a indraznit sa vina pana si la oamenii care erau iubiti de Dumnezeu. Dar dupa cum vedem din toate textele Sfintei Scripturi sau din scrierile Parintilor Bisericii, si sfintii care sunt uniti cu Dumnezeu sufera actiunea bolii.

In continuare, deoarece, ca Dumnezeu ce era, Hristos stia ca Lazar a murit, El le-a spus ucenicilor: “Lazar, prietenul nostru, a adormit” (Ioan 11, 11). El considera ca moartea temporara a trupului este un somn, de vreme ce, printr-un simplu gest al Celui care este viata adevarata, ea inceteaza sa mai existe; In plus, Hristos vorbeste despre moarte ca despre un somn, pentru ca nu a vrut nici macar sa pomeneasca moartea, adica sa-i rosteasca numele, tocmai pentru ca El a creat omul pentru nestricaciune (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Atata timp cat traiesc in alcatuirea lor biologica si in conditiile de viata corespunzatoare acesteia, prietenii lui Dumnezeu sunt supusi stricaciunii si mortii, pentru ca sunt imbracati in haine de piele. Desigur, agonia mortii nu pune stapanire pe ei, pentru ca moartea este invinsa prin puterea lui Hristos; cu toate acestea, moartea este o realitate. Insa, prin prietenia lor cu Hristos, ei primesc inca de pe acum semintele nemuririi. Dupa slavita lor moarte, si trupul scapa de stricaciune, pentru ca moastele celor mai multi dintre sfinti nu putrezesc, iar la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, vor invia intru nestricaciune.

3. Vadirea firii omenesti si dumnezeiesti a lui Hristos

In cazul mortii si invierii lui Lazar se vadeste si taina dumnezeiestii iconomii, precum si felul in care lucrau cele doua firi ale lui Hristos.

Atunci cand ne-am referit la sarbatoarea Nasterii dupa trup a lu Hristos, ni s-a dat ocazia sa vorbim despre cele doua firi ale lui Hristos si sa facem analiza termenilor fara schimbare, fara amestecare si fara despartire, stabiliti de cel de-al patrulea Sinod Ecumenic. Fara schimbare arata ca firea dumnezeiasca si cea omeneasca au ramas neschimbate, lucru care inseamna ca nici firea dumnezeiasca nu a devenit omeneasca, nici firea omeneasca nu s-a dezbracat de trasaturile ei pentru a se face dumnezeiasca. Niciuna din cel doua firi nu si-au pierdut caracteristicile sale firesti. Fara amestecare inseamna ca nu s-a facut nici o amestecare intre energiile celor doua firi. Firea dumnezeiasca le face pe toate cele dumnezeiesti, iar firea omeneasca le face pe toat cele omenesti. Fara despartire inseamna ca cele doua firi nu s-au despartit niciodata si de aceea, atunci cand Hristos le savarsea pe cel dumnezeiesti, era prezenta si fire omeneasca, iar cand le facea pe cele omenesti, contribuia si firea dumnezeiasca. Pentru a prezenta acest adevar, Sfintii Parinti spun ca fiecare fire lucra “in comuniune cu cealalta“.

Din cazul invierii lui Lazar, se vede cum anume lucrau cele doua firi. Ca om, Hristos a lacrimat pentru moartea prietenului Sau, Lazar, dar ca Dumnezeu, l-a inviat prin puterea Sa dumnezeiasca. In continuare, vom aprofunda aceasta tema, analizand si alte laturi ale evenimentelor legate de moartea si de invierea lui Lazar.

Atunci cand a anuntat moartea prietenului Sau, Hristos nu a vorbit despre moarte, ci despre adormire, in vreme ce, mai tarziu, cand a vorbit despre moartea lui Lazar, nu l-a mai caracterizat pe acesta ca prieten. El vorbeste despre moartea lui Lazar, iar in acelasi timp, Isi exprima hotararea de a merge spre a-Si invia prietenul. Dupa cum spune Sfantul Andrei al Cretei, acest lucru nu este numai dovada a iconomiei, ci si semn al prezentei Dumnezeirii, deoarece Dumnezeirea Se retragea in fata celor omenesti si a tuturor lucrurilor legate de boala fizica, datorata luarii de catre Cuvant a firii omenesti, iar iconomia limita lucrurile care apartineau autoritatii dumnezeiesti, tot ca urmare a luarii de catre Cuvant a firii omenesti. Asadar, autoritatea si puterea dumnezeiasca se retrageau in fata tuturor celor omenesti, iar iconomia le retragea si le limita pe cele dumnezeiesti, datorata faptului ca Hristos a luat asupra Sa firea omeneasca. Aceasta este marea taina a chenozei Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

Infatisand faptele legate de intalnirea lui Hristos cu Maria, sora lui Lazar, Sfantul Evanghelist Ioan spune ca Hristos a lacrimat (Ioan 11, 35). In Evanghelii se mentioneaza de doua ori ca Hristos a plans. Prima data, atunci cand S-a aflat in fata mortii prietenului Sau, Lazar, iar a doua oara, atunci cand venea spre Ierusalim (Luca 19, 41). Lacrimile sunt dovada firii omenesti, dar si a faptului ca Hristos a luat firea omeneasca pe de-a-ntregul. Asadar, Hristos a aratat si in acest fel ca, pe langa faptul ca era Dumnezeu desavarsit, era si om intreg si desavarsit.

Hristos a lacrimat pentru moartea lui Lazar si pentru faptul ca a vazut patrunderea mortii, uratirea chipului omenesc si stricarea firii omului ca urmare a pacatului (Sfantul Andrei al Cretei). Omul nu a fost zidit pentru a muri, dar pacatul a facut sa patrunda in el stricaciunea. Numai Hristos, Care este Creatorul omului si prototipul zidirii acestuia, stie cum era el la inceputurile sale si ce a ajuns ca urmare a pacatului. De asemenea, si atunci cand a plans la vederea Ierusalimului, Hristos a aratat marea Sa mila, pentru ca S-a gandit la cele care urmau sa se petreaca, dar si pentru faptul ca nu voia sa-i omoare pe oamenii din acelasi oras din pricina a ceea ce aveau sa faca aceastia impotriva Lui. In plus, a plans pentru indiferenta Ierusalimului, adica pentru indiferenta locuitorilor lui (Cuviosul Teofilact).

Pe langa faptul ca a lacrimat in fata mortii lui Lazar si a durerii Mariei, Hristos a simtit si zbucium sufletesc. Sfantul Evanghelist Ioan spune ca, atunci cand Hristos i-a vazut plangand pe Maria si pe iudeii care erau de fata, “a suspinat cu duhul si s-a tulburat intru Sine“ (Ioan 11, 33).

Interpretarea acestei fraze necesita multa atentie, pentru ca in ea se ascunde din nou taina lucrarii celor doua firi ale lui Hristos. Tocmai de aceea, o vom aborda in contextul analizei interpretative a Sfantului Chiril al Alexandriei.

Deoarece dupa fire, Hristos nu a fost numai Dumnezeu, ci si om, El a suferit ca un om. Atunci cand tristetea provocata de lacrima incepe sa se miste in Hristos, trupul Sau era mustrat intr-o anumita masura de puterea Duhului Sfant. Trupul omenesc tremura, se tulbura si era confuz, pentru ca nu putea suporta miscarea Dumnezeirii Care Se unise cu trupul. De altfel, prin intruparea Sa, Hristos a urmarit sa omoare slabiciunea trupului cu puterea Sfantului Duh si sa izbaveasca firea omeneasca de trasaturile pamantesti.

Hristos a luat trup supus patimii si mortii pentru a-l scapa pe om de hainele de piele pe care acesta le-a imbracat dupa caderea lui Adam. El a primit tulburarea din patima in acelasi fel in care a primit foamea sau oboseala. Cu alte cuvinte, pentru ca Hristos era om, in El se miscau atat patimile nepacatoase ale trupului, cat si patimile nepacatoase ale mintii, adica tulburarea care vine din aducerea-aminte.

Un alt lucru care atrage atentia este ca Hristos a intrebat unde l-au ingropat pe Lazar. Daca oamenii care traiesc in Hristos cunosc multe din lucrurile viitoare, pentru ca le sunt descoperite de harul lui Dumnezeu, cu atat mai mult Hristos le stia pe toate. Fiind Dumnezeu, El nu stia numai ceea ce se petrecea atunci, ci si lucrurile viitoare, inainte ca ele sa inceapa a se petrece. Hristos a spus ca nu stie unde au pus trupul mort al lui Lazar pentru a arata ca firea omeneasca este saraca si roaba, vadind astfel sfanta chenoza, adica aplecarea Sa catre om, dar si pentru a-i face pe oamenii care erau acolo sa se indrepte spre locul unde urma sa aiba loc minunea (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Inainte de minunea invierii lui Lazar, Hristos a facut rugaciune catre Tatal Sau:

“Parinte, Iti multumesc ca M-ai ascultat. Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti, dar pentru multimea care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis” (Ioan 11, 41-42).

Prin acest cuvant, Hristos a aratat faptul ca este egal cu Parintele Sau, pentru ca a fost trimis de Tatal si savarseste minunile dupa voia Acestuia. Desigur, trebuie observat faptul ca voia a fost inainte de replamadirea omului, adica de invierea lui Lazar, dupa cum odinioara, voia a fost inainte de zidirea primului om, adica a lui Adam. Intre aceste doua cazuri exista insa o diferenta. Atunci (la zidirea lui Adam), Tatal a spus Fiului: sa facem om, iar Fiul a ascultat, dar acum, Fiul vorbeste Tatalui, iar Tatal asculta. De aici vedem ca Fiul si Tatal sunt de o cinste si de o voie (Sfantul Grigore Palama). Prin urmare, aceasta rugaciune s-a facut pentru iudei, spre a-i face pe acestia sa inteleaga ca Hristos a venit de la Tatal, ca El este Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu si ca are aceeasi voie si aceeasi fire cu Tatal (Sfantul Andrei al Cretei).

1.jpegAsadar, rugaciunea a fost rostita pentru multimea care era de fata. Cuvintele care au urmat – adica Lazare, vino afara! – nu au mai fost cuvinte de rugaciune, ci cuvinte de stapan, care exprimau puterea. Hristos ar fi putut sa-l invieze pe Lazar de la distanta si fara a striga cu putere, prin simpla sa voie. Insa El a strigat cu glas mare: Lazare, vino afara! (Ioan 11, 43) pentru poporul care era de fata. Toti cei de acolo trebuiau sa creada ca Hristos este Cel care cheama din nefiinta la fiinta si Care le tine pe toate prin puterea Sa, iar acest lucru trebuia sa fie dovedit prin toate simturile trupului. Astfel, prin vaz iudeii il vedeau pe Lazar in mormant, prin miros simteau mirosul greu al mortului, prin pipait au ridicat piatra, au dezlegat legaturile de pe trup si au dat la o parte mahrama de pe fata, iar cu urechile lor trebuiau sa inteleaga puterea stapanitoare a lui Hristos (Sfantul Grigore Palama).

Prin toate acestea, s-a vadit faptul ca Hristos era Dumnezeu-Om, adica Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, si ca avea doua firi, una dumnezeiasca si una omeneasca, firi care lucrau fara schimbare, fara amestecare si fara despartire. Din minunea invierii lui Lazar intelegem ca Hristos este Imparat si Stapan, dar in acelasi timp, vedem si smerirea Sa pentru mantuirea neamului omenesc.

4. Motivatiile invierii lui Lazar in cea de-a patra zi

In timpul vietii Sale de pe pamant, Hristos a savarsit trei invieri din morti asupra unor oameni care se aflau in diferite momente de la moarte. Prima a fost invierea fiicei lui Iair, imediat dupa ce aceasta murise, a doua a fost invierea fiului vaduvei din Nain, care s-a facut in ceasul cand mortul era dus la ingropare, iar a treia a fost invierea lui Lazar, care a fost savarsita in cea de-a patra zi de la moarte.

Sfantul Evanghelist Ioan spune: Deci, venind, Iisus l-a gasit pus de patru zile in mormant (Ioan 11,17). Mai tarziu, atunci cand Hristos a poruncit sa fie ridicata piatra de pe gura pesterii unde era inmormantat Lazar, Marta, sora mortului, I-a spus: Doamne, deja miroase, ca este a patra zi (Ioan 11,39).

Aceste fragmente arata ca trecusera patru zile de la moartea lui Lazar, adica de la iesirea sufletului din trup, dar si ca incepuse deja descompunerea trupului. Insa, prin puterea Sa, Hristos a poruncit sufletului sa se intoarca, iar in acelasi timp, a tamaduit si a reinnoit trupul. Prin urmare, ne aflam cu adevarat in fata replamadirii si a rezidirii, pentru ca descompunerea care incepuse in trup a fost vindecata.
Faptul ca Hristos l-a inviat pe Lazar la patru zile de la moartea acestuia a avut o motivatie precisa, tinand cont ca El nu a facut nimic fara un anumit scop. Comentand acest episod, Sfintii Parinti ai Bisericii aduc in atentie motivele sale principalele, fara insa a epuiza tema. Mai intai, iudeii trebuiau sa creada ca Cel care are putere sa invieze un om mort de patru zile are puterea de a Se invia si pe Sine dupa trei zile: „Pentru ca mai degraba este a se ridica din morti dupa trei zile decat dupa patru zile” (Sfantul Andrei al Cretei). Apoi, cu cat trecea mai mult timp din ziua mortii, cu atat mai mult era pretuita puterea lui Hristos (Sfantul Andrei al Cretei). In plus, fiindca incepuse descompunerea trupului, minunea avea sa fie nemaivazuta, dat fiind faptul ca Hristos a curmat avantul stricaciunii (Sfantul Andrei al Cretei). De asemenea, pentru ca invierea lui Lazar reprezinta prevestirea invierii de obste a oamenilor, Hristos l-a inviat pe Lazar in cea de-a patra zi, astfel incat sa arate ca invierea de obste se va face din cele patru elemente din care este alcatuit trupul omenesc.

Din toate cele prezentate aici, se vede faptul ca, prin invierea lui Lazar, Hristos preinchipuie invierea de obste a trupurilor omenesti, Acela Care l-a inviat pe Lazar, ce era mort de patru zile si mirosea, poate sa-i invieze si pe oamenii ale caror trupuri s-au descompus dupa iesirea sufletului din ele. De altfel, invierea viitoare a trupurilor se mai numeste si renastere sau rezidire, pentru ca este vorba despre o noua creare. Aceasta noua creare nu inseamna ca trupurile vor capata o alta forma, fiindca, ramanand aceleasi, ele vor fi izbavite de stricaciune si de stapanirea mortii, devenind trupuri duhovnicesti.

5. Cuvintele poruncitoare ale lui Hristos

In acord cu cele spuse pana in acest moment este si talcuirea pe care a facut-o Sfantul Andrei al Cretei cuvintelor Mantuitorului Lazare, vino afara! (Ioan 11, 43). Talcuind porunca lui Hristos, Sfantul Andrei spune ca ea are doua motivatii.

Mai intai, prin aceasta porunca, Hristos i-a cerut lui Lazar sa invieze pentru a arata cum va fi invierea cea de obste si cum, intr-o clipita, fiecare fiinta se va insufleti. Ceea ce s-a petrecut cu Lazar, care, la vocea lui Hristos, a inceput sa se miste si a iesit din mormant, la cea de-a Doua Venire a Domnului, se va petrece cu toti oamenii. Acela Care a spus odinioara sa fie lumina si sa fie tarie, acum porunceste: vino afara. Asa cum afirma Sfantul Andrei al Cretei, observam ca lui Lazar i s-au petrecut lucruri greu de inchipuit, pentru ca trupul sau a inceput a se misca, desi incetasera toate functiile sale. Astfel, vedem ca are respiratie in nari, ca venele ii sunt pline cu sange, in vreme ce vocea i se reintoarce in faringe, vorbele ii intra in urechi, ochii au puterea sa vada si nasul sa miroasa, mersul se face in mod firesc si, in general, tot trupul este inviorat si functioneaza normal, pentru ca sufletul s-a intors.

In al doilea rand, prin aceasta porunca, Hristos i-a cerut prietenului Sau, Lazar, sa invieze pentru a vedea toate lucrurile straine si peste fire care urmau sa se petreaca in acele zile la Ierusalim. Hristos ii vorbeste lui Lazar la persoana a doua si-i spune ca trebuie sa invieze pentru a-L vedea rastignit cu talharii si adapat cu otet si cu fiere, batut in cuie si impuns in coasta cu lancea, chinuindu-Se sub lumina soarelui, la mijlocul zilei, iar intunericul sa acopere soarele, Iudeii sa-L batjocoreasca si El sa teologhiseasca cu talharul.

Asadar, invierea lui Lazar trebuia sa arate felul in care se va face invierea de obste, dar si sa aduca marturia lucrurilor infricosatoare care urmau sa aiba loc in Ierusalim. Prin urmare, mortii inviati trebuiau sa confirme nerecunostinta si rautatea oamenilor.

Inviindu-l pe Lazar, Hristos a facut cel mai mare lucru cu putinta. Totusi, El a cerut ca1 Lazar sa fie dezlegat de ceilalti, avand in vedere faptul ca, asa cum erau inmormantati oamenii pe atunci, acesta era legat de maini si de picioare cu fasii de panza alba, iar fata ii era acoperita de o mahrama, adica de o basma. Porunca lui Hristos a fost categorica: Dezlegati-l si lasati-l sa mearga (Ioan 11,44).

Şi acest lucru a avut o motivatie precisa, pentru ca procedand astfel, Hristos i-a facut martori ai celor intamplate pe iudeii care erau de fata, acestia convingandu-se cu mainile lor ca ceea ce s-a petrecut nu a fost o inchipuire. Iudeii trebuiau sa-l dezlege pe Lazar, iar acesta urma sa fie lasat sa mearga singur, astfel incat sa inteleaga cu totii ca cel care fusese mort si care incepuse sa putrezeasca nu mai avea nevoie sa fie sustinut pentru a merge, deoarece capatase o noua viata (Sfantul Andrei al Cretei).

In plus, fraza Dezlegati-l si lasati-l sa mearga exprima izbavirea omului de stricaciunea pacatului si a mortii la invierea de obste din morti. Intr-o anumita masura, pacatul ne-a infasurat chipul in valul rusinii si ni l-a legat cu pecetea mortii. Insa, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, trupurile noastre vor invia, iar noi ne vom misca liberi de stricaciune si de rautate. In acest fel, se va implini cuvantul Profetului Maleahi: Şi va rasari pentru voi, cei care va temeti de numele Meu, soarele dreptatii, cu tamaduire venind in razele lui si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat (Maleahi 3,20). Asadar, aceasta fraza a lui Hristos este preinchipuirea invierii de obste a oamenilor, care va insemna izbavirea de stricaciune si de moarte (Sfantul Chiril al Alexandriei).

6. Ce preinchipuie surorile Marta si Maria

De asemenea, prin aceasta fraza Hristos a dezvaluit actiunea puterii sfinte, dar si necesitatea actiunii puterii omenesti, pentru ca toate trebuie facute teantropic [divino-uman]. Hristos l-a inviat pe Lazar prin puterea Dumnezeirii Sale, dar oamenii au fost aceia care au trebuit sa-l dezlege, iar Lazar insusi a trebuit sa mearga. Dumnezeu nu-l inlocuieste pe om, ci face ceea ce omul nu poate, in vreme ce omul trebuie sa lucreze in armonie cu energia lui Dumnezeu. Daca, dupa invierea duhovniceasca, care are loc prin Tainele Bisericii, adica prin darul lui Hristos, nu urmeaza propria noastra stradanie, atunci harul lui Dumnezeu este acoperit de patimi, iar omul va fi din nou cuprins de moarte.

1Sfintii Parinti ai Bisericii au dat faptelor legate de invierea lui Lazar si o interpretare alegorica, potrivit careia Lazar este gandul cuprins de moartea pacatului, iar surorile sale, adica Marta si Maria, sunt practica (fapta), respectiv teoria (contemplarea, vederea lui Dumnezeu). Atunci cand gandul omului este cuprins de moarte, Marta (adica practica) incearca prin diferite moduri sa il gaseasca pe Hristos si il roaga sa vina pentru a invia gandul mort, iar mai apoi ii urmeaza Maria (adica teoria), care mai inainte sedea in casa, dar acum vine la Hristos si plange inaintea Lui. Hristos inviaza gandul mort al omului si dupa aceea, se face o cina mare, iar Lazar (gandul), care fusese mort, este unul dintre invitati, alaturi de Hristos, in timp ce Marta (practica) slujeste la masa, iar Maria (teoria) unge picioarele lui Hristos cu mir scump (Ioan 11,17-33 si Ioan 12,1-3).

Aceasta inseamna ca, inainte de invierea mintii celei moarte, mai intai se apropie de Hristos fapta si apoi contemplarea, in vreme ce, dupa invierea mintii, fapta se lucreaza si ii slujeste lui Hristos, in vreme ce contemplarea exprima dragostea si comuniunea cu El prin diferite lucrari inmiresmate.

Reluand o exprimare relativa a Sfantului Maxim Marturisitorul, Sfantul Grigorie Palama afirma ca gandul care se indeparteaza de Dumnezeu se face fie fiara plina de patimi, fie demon ce se deosebeste prin mandrie. La randul sau, Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca, atunci cand mintea moare, omul trebuie sa se indrepte prin spovedanie catre Hristos si sa se roage Lui atat cu trupul cat si cu sufletul smerit, asa cum au facut Marta si Maria. Drept urmare, Hristos va da porunca de a se ridica nepasarea care zacea in mormant si va striga cu glasul mare al trambitei Evangheliei sa iesim afara din ratacirea lumii, desfacandu-ne legaturile pacatelor pentru a ne putea misca cu vigoare inspre virtute.

Intr-o alta varianta interpretativa, Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca Marta este virtutea practica, in vreme ce Maria este teoria care urmeaza practicii. Prin practica (fapta) si prin teorie laolalta, putem sa ne aratam dragostea fata de Hristos intr-o masura mai mare. De asemenea, exista unii care spun ca cele doua surori inchipuie Sfanta Scriptura, Marta fiind tipul Vechiului Testament, care ii slujeste lui Hristos, iar Maria reprezentand invatatura evanghelica. Mergand pe aceeasi linie, altii afirma ca Marta inchipuie Sinagoga iudeilor, care vrea sa il slujeasca pe Hristos prin practici trupesti, in vreme ce Maria este inchipuirea Bisericii Neamurilor, care vine catre Dumnezeu aducand jertfe duhovnicesti si credinta bine-mirositoare si care se sfinteste prin binecuvantarea trupului ce izvoraste din taina Sfintei Impartasanii.

Aceasta interpretare alegorica a invierii lui Lazar este intalnita la mai multi Parinti ai Bisericii. Il amintesc aici numai pe Cuviosul Nichita Stithatul, a carui interpretare este in acord cu ceea ce spunea Sfantul Chiril al Alexandriei. In plus, exista si tropare ale Bisericii care se refera la aspectele prezentate. Intr-unul din aceste tropare, care se canta in joia de dinainte de Florii, se spune:

„insotind gandirea si fapta la cele de sus, sa ne sarguim a trimite lui Hristos rugaciuni, ca sa invieze mintea noastra cea ingropata, ca pe alt Lazar, cu venirea Lui cea infricosatoare; ca sa-l aducem stalparile dreptatii si sa strigam: Bine esti cuvantat, Cel ce vii“.

Intr-un alt tropar, care se canta in miercurea de dinainte de Florii, se spune limpede ca Marta si Maria sunt mesagerii pe care trebuie sa ii trimitem la Hristos pentru ca El sa vina si sa invieze gandul nostru nesimtitor si mort, care, aflandu-se in mormantul nepasarii, nu simte frica sfanta si nu se misca nicidecum inspre viata.

7. Intre Betleem si Betania

Inca de la inceput am afirmat ca exista o stransa legatura intra sarbatoarea invierii lui1 Lazar si intrarea triumfatoare a lui Hristos in Ierusalim. Invierea lui Lazar a fost preinchipuirea invierii cea de a treia zi a lui Hristos si a invierii de obste a oamenilor, iar primirea triumfala a lui Hristos in Ierusalim s-a datorat tocmai faptului ca iudeii traiau inca sub impresia acestui fapt nemaiauzit.

Intr-o predica rostita in duminica Floriilor, Sfantul Chiril al Alexandriei se refera la legatura, dar si la diferenta dintre cele doua sarbatori imparatesti. Ieri, spune el, adica in sambata lui Lazar; sarbatorea Betania, iar astazi, adica in duminica Floriilor, intreaga Biserica se bucura de prezenta sfanta. Ieri, Hristos daruia viata unul om, adica lui Lazar, iar astazi, El insusi vine spre moarte. Ieri il invia pe mortul de patru zile, astazi vine in Ierusalim ca sa invieze din morti dupa trei zile.

Intre Betleem si Betania, adica intre Nasterea lui Hristos si Betania – Ierusalim exista multe asemanari, neuitand faptul ca toate praznicele imparatesti se afla in stransa legatura. De asemenea, intre aceste doua momente exista si deosebiri. Candva, in Betleem, erau Maria si [moasa] Salomeea, iar acum, in Betania, sunt Marta si Maria. Odinioara, Hristos era infasat, iar acum, Lazar este infasurat in panze albe. Atunci era ieslea, iar acum este mormantul. Atunci Irod si Ierusalimul s-au tulburat de Nasterea lui Hristos, iar acum, dupa invierea lui Lazar, Ierusalimul se tulbura, iar fariseii indeamna poporul la razmerita. Odinioara, pastorii se minunau, iar acum preotii sunt indignati. Atunci, Magii se inchinau lui Hristos si ii aduceau daruri, acum poporul se arata teomah (luptator impotriva lui Dumnezeu) fata de Hristos. Odinioara, copiii ucisi de Irod aduceau plangand cantece de ingropaciune, iar acum, copiii din popor ii canta lui Hristos imne de biruinta, ca o prevestire a mortii pe care El avea sa o primeasca. Din toate acestea se vede nebunia iudeilor care s-a manifestat si atunci cand Hristos S-a aratat in trup dar si acum cand, prin cantari, El este dus spre rastignire.

Cu adevarat, prin aparitia Sa in lume, Hristos a provocat o mare tulburare, pentru ca oamenii nu puteau indura prezenta lui Dumnezeu printre ei. Omenirea era atat de ranita de pacate, incat si cea mai umila prezenta a lui Hristos provoca durere profunda, ca atunci cand ne apropiem si atingem o rana, fie si din motive terapeutice. Intreaga omenire era o mare rana.

Din cauza acestui lucru, Hristos Se arata intotdeauna in chip umil, nevoind sa provoace prea mult furia si patima oamenilor. De altfel, acesta este motivul pentru care Hristos Se dezvaluie ascunzandu-Se si Se ascunde dezvaluindu-Se. Numai cei care au viata duhovniceasca si inima sensibila Il pot recunoaste.

8. Hristos intra in Ierusalim avand ca steag smerenia

In ciuda osanalelor datorate invierii lui Lazar si a asteptarilor poporului, adica a „primirii imparatesti” (Sfantul Chiril al Alexandriei), intrarea Imparatului Hristos in 1Ierusalim s-a facut in smerenie deplina. Episoadele petrecute in timpul intrarii lui Hristos in oras, unde dupa putine zile avea sa sufere chinuri cumplite, iar in cele din urma, sa fie rastignit si sa invieze, sunt descrise de Sfintii Evanghelisti (Matei 21,1-11, Marcu 11,1-10, Luca 19,28-40, Ioan 12, 12-16).

Intrarea Domnului in Ierusalim – ca de altfel toate evenimentele imparatesti – a fost propovaduita de profeti in Vechiul Testament. Proorocul Zaharia spunea:

Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusalimului, caci iata, imparatul tau vine la tine drept si biruitor; smerit si calare pe asin, pe manzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim si arcul de razboi va fi frant. El va vesti pacea popoarelor si imparatia Lui se va intinde de la o mare pana la cealalta mare si de la Eufrat pana la marginile pamantului (Zaharia 9,9-10).

Prezenta lui Hristos inseamna prezenta iubirii de oameni si a ingaduintei, nu a dreptei judecati sau a osandei. Hristos S-a intrupat si a venit in Ierusalim in chip de rob, ca mire si ca miel neprihanit care se da pe sine spre jertfire, smerit ca picatura de ploaie ce cade pe lana fara sa faca zgomot, iar prin acest chip umil El i-a rasturnat de pe tronuri pe cei puternici si i-a ridicat pe cei smeriti (Sfantul Chiril al Alexandriei). Hristos a venit catre oameni asa cum vine mirele la nunta, adica plin de dragoste si de smerenie, nu ca un stapanitor. De altfel, dragostea nu poate fi legata de stapanire si de tiranie.

Hristos este Imparatul noului Israel al harului lui Dumnezeu. Insa Imparatia Sa nu are legatura cu gandirea si cu slava lumeasca, pentru ca este o imparatie a iubirii si a smereniei. Hristos a intrat in Ierusalim si in istorie in chip diferit fata de ceilalti imparati si stapanitori. El nu era un tiran inconjurat de acoliti si de aghiotanti si nici nu ducea dupa Sine o multime de ostasi care traiau in belsug, cereau biruri sau ii puneau pe oameni la munci injositoare si vatamatoare. Steagul lui Hristos era smerenia, saracia si simplitatea (Sfantul Grigorie Palama).

Atunci cand comenteaza intrarea lui Hristos in Ierusalim, Sfintii Parinti au in vedere si atmosfera obisnuita a acelei epoci, cand imparatii si conducatorii militari intrau in orase cu multa autoritate si putere. Insa Hristos nu detinea o asemenea putere si nici nu voia sa Se impuna oamenilor in acest fel. De aceea, Sfantul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune ca Hristos nu avea sceptru si trambite, ci a venit intr-o saracie desavarsita; nu era insotit de sabii, de arme si de sulite, asa cum, in semn de cinste, se insoteau stapanii pamantesti, ci Se purta cu smerenie deplina; nu avea oameni inarmati, scuturi, blazoane incrustate in aur, coifuri si platose, ci numai blandete fara margini, bunatate nemasurata si cumpatare desavarsita.

Smerenia lui Hristos este expresia iubirii si simplitatii Sale, nu o virtute exterioara prefacuta. Omul simplu din fire si iubitor este neaparat un om smerit. Smerenia lui Hristos, impletita cu simplitatea si cu dragostea Sa, reprezinta in realitate energia Sa necreata, care provine din firea simpla a Dumnezeirii. De aceea, atunci cand sfintii se invrednicesc sa il vada pe Hristos in slava, ei sunt coplesiti de dragostea si de smerenia Sa. Hristos este bland si smerit cu inima, dupa cum El insusi a spus-o.

9. Ce reprezinta manzul si asina

Potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, smerenia lui Hristos se vede din faptul ca a intrat in Ierusalim sezand pe manzul asinei. Sfantul Evanghelist Ioan scrie: Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el (Ioan 12,14). La randul sau, Evanghelistul Matei spune ca ucenicii I-au adus lui Hristos asina si manzul: Au adus asina si manzul si deasupra lor si-au pus vesmintele, iar El a sezut peste ele (Matei 21, 7). Sfantul Evanghelist Luca vorbeste despre faptul ca Hristos S-a asezat pe manz, nu pe asina (Luca 19,35).

Dupa cum talcuieste Cuviosul Teofilact, intre Evanghelisti nu exista nici o contradictie.1 Hristos a intrat in Ierusalim sezand pe manzul asinei. Ucenicii au adus manzul la Hristos, dar impreuna cu manzul au adus-o si pe mama manzului, adica pe asina. Atunci cand Sfantul Evanghelist Matei scrie peste ele, nu a vrut sa spuna ca Hristos S-a asezat in acelasi timp si pe asina si pe manz. Aceste cuvinte pot fi interpretate in doua chipuri diferite. In primul rand, a sezut peste ele se refera la hainele pe care ucenicii le-au asezat pe manz. In al doilea rand, daca ar fi sa interpretam ca a sezut peste ele inseamna ca a sezut pe amandoua animalele care au fost aduse la Hristos, atunci El a sezut mai intai pe asina si mai apoi pe manz, ceea ce simbolizeaza ca mai intai s-a odihnit in sinagoga iudeilor, iar mai apoi in poporul ce venea dintre neamuri.
Sfintii interpreti ai textelor evanghelice arata ca aceste fapte au un inteles simbolic. Cuviosul Eftimie Zigabenul spune ca Hristos a sezut pe manz, care este inchipuirea poporului dintre neamuri, iar in spate venea asina, care este inchipuirea poporului iudaic. Aceasta inseamna ca, dupa ce Hristos va vesti Evanghelia catre neamuri si dupa ce Se va odihni intru ele, vor veni si iudeii, care se vor intoarce la credinta in Hristos.

Daca vom considera ca atat manzul cat si asina simbolizeaza poporul dintre neamuri, atunci sederea lui Hristos pe asina arata ca El a venit sa omoare inselaciunea idolatriei lipsite de judecata, iar sederea pe manz arata ca a venit sa tina in frau avantul nestapanit pe care il aveau popoarele spre necredinta, pentru ca nu exista nimic mai fara de judecata decat necredinta si mai indaratnic si nesupus decat neamurile care se inchina la idoli (Sfantul Nicodim Aghioritul).

1Acest episod a fost proorocit in Vechiul Testament. Referindu-se la copilul lui Iuda, din care S-a tras dupa trup si Hristos, si profetind intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, Patriarhul Iacov spune printre altele: Acela isi va lega de vita asinul Sau, de coarda manzul asinei Sale (Facerea 49, 11). Din aceasta proorocie intelegem ca Hristos este via, iar corzile, adica organele vegetale prin care vita de vie se infasoara pe lemne si se tine de ele, sunt ucenicii lui Hristos, prin care Domnul a legat de El pe manzul asinei, adica pe noul Israel cel dintre neamuri (Sfantul Grigorie Palama). Cu alte cuvinte, ucenicii, care sunt ramurile vitei Mantuitorului, au adus neamurile la credinta in Hristos si le-au unit cu via cea adevarata, care este Insusi Hristos.

Potrivit Evanghelistilor care prezinta aceste fapte (Matei, Marcu si Luca), Hristos i-a trimis pe ucenicii Sai in satul de dinaintea lor, acolo unde se gaseau o asina legata si un manz cu ea. Hristos le-a cerut sa dezlege acele doua animale si sa le aduca la El.

Talcuind acest episod, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca satul de dinaintea lor este viata aceasta pamanteasca, iar orasul este viata cereasca, adica Raiul din care a cazut Adam prin pacatul pe care l-a savarsit. Nimeni altul in afara de Hristos nu putea sa ne faca sa intram din nou in locul de unde am fost alungati. Asina si manzul reprezinta omenirea intreaga. Manzul este protoparintele nostru Adam, pe care Satana l-a legat prin inselatorie, iar asina, care este un animal necurat, reprezinta neamurile momite de idoli si murdarite cu sange necurat. Hristos ii trimite pe ucenici la intreaga omenire pentru ca acestia sa ii aduca la El atat pe iudei, cat si pe cei dintre neamuri si sa alcatuiasca Biserica din crestini proveniti din randul iudeilor si a neamurilor. Dezlegarea acestor animale si a ceea ce ele simbolizeaza poate fi facuta numai de oameni mari, nu in sensul varstei trupesti, ci in sensul credintei, al dragostei, al dreptatii, al intelepciunii, al barbatiei si al virtutii. Asemenea barbati sunt Apostolii, care au fost trimisi in lume pentru a propovadui si a plini Biserica lui Hristos.

Ucenicii lui Hristos, adica Sfintii Apostoli, au dezlegat toate neamurile din intunericul ce inseamna necunoasterea lui Dumnezeu, inselarea, pacatul, robia celui rau si stapanirea intunericului acestui veac, ducandu-le spre Dumnezeul lor Care le-a zidit. Iar acum, Hristos sta deasupra tuturor acestor neamuri si imparateste peste ele (Tit, Episcopul Vostrelor).

Atunci cand Hristos Şi-a trimis ucenicii sa dezlege manzul, El le-a spus ca, daca vor intalni pe cineva care sa-i intrebe pentru ce fac aceasta, sa raspunda ca Ii trebuie Domnului. Şi cu adevarat, atunci cand ucenicii au dezlegat manzul, unii din cei care erau de fata au intrebat: de ce dezlegati manzul? Dar cand ucenicii au raspuns ca este porunca lui Hristos, i-au lasat (Marcu 11,5-6).

Acest lucru arata puterea stapanitoare a lui Hristos, pentru ca, fiind Dumnezeu, El conduce lumea si nimeni nu poate sa Ii stea impotriva. Toate lucrurile au fost zidite de El si toate sunt conduse de energia Sa necreata.

Dupa cum talcuiesc Sfintii Parinti, daca manzul este omenirea ce a fost dezlegata din legaturile pacatului, putem sa ne gandim ca cei care se aflau de fata ii simbolizeaza pe viclenele stapanii, care nu s-au putut opune poruncii lui Hristos, ci, asa cum talcuieste Sfantul Atanasie cel Mare, au alergat imediat la stapanul lor, Satana, si i-au spus toate cele care s-au petrecut. Tocmai de aceea, imediat s-a facut sfat si intrunire a celor vicleni impotriva lui Hristos. Diavolii i-au spus lui Satana ca urma sa se intample ceva, pentru ca manzul a fost dus la domnul sau si nu mai era al lor, iar ei nu mai aveau putere asupra lui. Diavolul s-a gandit ce trebuie sa faca si astfel, i-a indemnat pe carturari si pe farisei sa pregateasca moartea lui Hristos. Nefericitii nu stiau insa ca moartea lui Hristos avea sa ne daruiasca noua viata vesnica, iar pogorarea Sa la Iad urma sa duca la ridicarea noastra la ceruri.

10. Fiecare dintre noi se aseamana manzului ce a fost legat cu legaturile pacatului

Proorocul si imparatul David se intoarce la Dumnezeu si spune:

Eram fara de minte si nu stiam; ca un dobitoc eram inaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. Apucatu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul Tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit (Ps. 72, 22-23).

David se lasa cu incredere in voia lui Dumnezeu, pentru ca are credinta desavarsita ca El il va indruma in cel mai bun chip cu putinta.

Sfantul Andrei al Cretei face legatura dintre acest fragment din Psalmi si episodul pe care il analizam, spunand ca omul trebuie sa se faca dobitoc in ceea ce priveste simplitatea mintii, la fel ca manzul ce mergea fara a se opune dupa ucenicii care il dezlegasera si il duceau la Hristos. Omul trebuie sa asculte fara cartire de cel care si-a asumat indrumarea sa duhovniceasca in Hristos si sa devina astfel manz al Domnului, izbavit de orice nebunie care il face asemenea animalului. Abia atunci va inceta sa paseasca pe pamantul grijii lumesti, sa se incovoaie sub povara incercarilor si sa se ingreuieze cu greutatea patimilor impotriva firii, pentru ca, ridicandu-se deasupra grasimii vietii pamantesti, purtandu-se deasupra placerilor carnii si calcand pe balonul de sapun al slavei desarte, el va fi manz al lui Hristos si se va face „car al tronului Heruvimilor“.

Omul indepartat de Dumnezeu devine dobitoc pentru ca este stapanit de necugetatele pofte si voile trupesti si pentru ca se supune poftelor omului celui vechi. Insa atunci cand dobandeste smerenia in Hristos si leapada aceasta lipsa de minte, omul se face car al lui Hristos. Acesta este intelesul fragmentul din Psalmi „ca un dobitoc eram inaintea Ta”.

Sfantul Atanasie cel Mare invata ca fiecare dintre noi se aseamana manzului ce a fost legat cu legaturile pacatului. De aceea, trebuie sa-L rugam pe Hristos sa-i trimita la noi pe ucenicii Sai ca sa ne dezlege. Unul este legat cu iubirea de arginti, altul cu preacurvia, altul cu betia, altul este stapanit de slava desarta, altul nedreptateste, altul rapeste avutul aproapelui sau si al saracului, altul ia dobanda peste dobanda si, in general, fiecare dintre noi a slabit prin nedreptatile sale. Din acest motiv, cu totii avem nevoie de tamaduire de la Mantuitorul Hristos: „Şi avem nevoie de El sa ne trimita si noua pe ucenicii Sai ca sa ne dezlege din legaturile diavolului“.

Atunci cand omul se face ca un dobitoc, cu sensul de supunere deplina fata de ucenicii Domnului, el este dus fara indoiala inaintea tamaduitorului Hristos, Care il vindeca de toate slabiciunile si il face tron al lui Dumnezeu. De aceea, trebuie sa ne facem dobitoace cugetatoare si vom fi sfintiti de Hristos.

11. Semnificatia asternerii vesmintelor

Atmosfera triumfala si sarbatoreasca a intrarii Domnului in Ierusalim si bucuria iudeilor rezulta si din faptul ca oamenii isi asterneau vesmintele pentru ca Hristos sa treaca peste ele. Acest lucru era obisnuit in cazul intrarii in orase a regilor si a generalilor incununati de victorie.

Din Sfintele Evanghelii vedem ca au fost asternute doua feluri de vesminte. Mai intai, Apostolii si-au pus hainele pe manzul pe care S-a asezat Hristos, dupa care unii dintre iudei si-au asternut vesmintele pe pamant, pe unde avea sa treaca manzul ce il purta pe Hristos. Şi [Apostolii] au adus manzul la Iisus si si-au pus hainele pe el si Iisus a sezut pe el. Şi multi isi asterneau hainele pe cale… (Marcu 11,7-8).

Vesmintele Apostolilor care au fost asezate pe manz sunt virtutile acestora, pe care1 Hristos sta asezat. Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, aceasta inseamna ca, daca sufletul omului nu se impodobeste cu virtutile apostolice, Dumnezeu nu poate domni peste el. Viata apostoliceasca este fundamentul venirii si biruintei lui Hristos in inima omului. A asterne hainele noastre nu inseamna altceva decat a ne supune carnea si voia in fata duhului, pentru ca numai astfel ne putem invrednici sa ne inchinam Patimii lui Hristos si slavitei Sale Invieri (Sfantul Grigorie Palama).

Vesmintele care au fost asezate pe manz nu simbolizeaza numai virtutile Apostolilor, ci si harul care le-a fost dat acestora. Hristos a fost facut cunoscut la toate popoarele prin har (Tit, Episcopul Vostrelor). Asadar, sfintii Apostoli nu ar fi putut savarsi toata aceasta lucrare daca nu ar fi avut harul lui Hristos.

Sfantul Evanghelist Luca consemneaza un amanunt foarte reprezentativ prin intelesul pe care il are. El spune ca ucenicii si-au asternut vesmintele pe manzul pe care S-a suit Domnul, iar in continuare, in vreme ce Hristos inainta, isi asterneau hainele pe cale inaintea Lui: Iar pe cand mergea El, asterneau hainele lor pe cale (Luca 19,36).

Talcuind asezarea hainelor Sfintilor Apostoli la picioarele manzului, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca hainele reprezinta legile morale care sunt asternute sub picioare. Aceste legi morale sunt poruncile lui Dumnezeu, adica sa nu fii desfranat; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau; cinsteste pe tatal tau si pe mama ta. Sfintii Apostoli si-au asternut vesmintele pe cale pentru ca noi sa nu mai pasim pe pamant si sa nu mai mergem insotiti de dorinte si de pofta pantecelui, adica sa nu fim stapaniti de patimile partii poftitoare si ale partii irascibile a sufletului. Trebuie sa fim atenti si sa nu pasim pe pamant, pentru ca Apostolii si-au asternut pentru noi vesmintele, adica poruncile lui Hristos. Pentru ca primim acest ajutor, putem urca foarte sus, fiindca, in loc sa ne aplecam fruntea spre pamant, ne-o plecam in fata lui Hristos, asa cum a facut Sfantul Ioan Teologul. Astfel, omul nu-si mai taraste picioarele pe pamant, ci paseste in ceruri. In mod vadit, aici este vorba despre virtutea practicii (a faptei) si despre virtutea teoriei (a vederii lui Dumnezeu). Prin practica trebuie sa ne luptam pentru a ne curati inima, iar prin teorie sa ajungem la comuniunea cu Dumnezeu.

Faptul ca Apostolii si-au scos hainele si le-au asezat ca sa treaca peste ele Hristos mai inseamna printre altele ca cei care sunt vrednici a-L slavi pe Hristos trebuie sa il lege pe omul cel vechi si sa il supuna Domnului. Atunci, Hristos va veni la acestia si ii va sfinti, iar carnea lor nu se va mai rascula impotriva duhului (Cuviosul Teofilact).

12. Insemnatatea cuvintelor osana si binecuvantat

Bucuria iudeilor la intrarea lui Hristos in Ierusalim era nestavilita. Ei strigau zicand: Osana! Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului (Ioan 12,13). Sfantul Evanghelist Matei spune ca multimea care mergea inaintea Lui striga: Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus! (Matei 21, 9), iar dupa cum afirma Sfantul Evanghelist Marcu, multimea aclama: Osana! Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Binecuvantata este imparatia ce vine a parintelui nostru David! Osana intru cei de sus! (Marcu 11, 9-10). De asemenea, Sfantul Evanghelist Luca spune ca multimile strigau: Binecuvantat este imparatul care vine intru numele Domnului! Pace in cer si slava intru cei de sus (Luca 19,38).

Intelesul tuturor acestor osanale este acelasi, numai cuvintele sunt diferite, pentru ca multimea striga fara a fi strunita in vreun fel, asa cum se intampla de obicei in asemenea imprejurari, iar Evanghelistii au redat ceea ce au auzit ei insisi, diferentele fiind cele specifice care apar in povestirea evenimentelor de catre martori diferiti. Cert este ca aveam de-a face cu strigate de biruinta si de slava, pentru ca cei mai multi sperau ca a venit Mesia care avea sa ii elibereze din robia lor fata de romani. S-au asteptat asadar ca El sa fie un stapan lumesc care le va aduce eliberare nationala.

Cuvantul osana este ebraic si inseamna mantuieste (Sfantul Nicodim Aghioritul). El provine dintr-un Psalm al lui David, care era cunoscut iudeilor pentru ca se canta in sinagogi: O, Doamne, mantuieste! O, Doamne, sporeste! Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului; binecuvantatu-v-am pe voi din casa Domnului. Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua (Ps. 117,25-27). Am putea spune ca iudeii au adaptat un cuvant liturgic la aceasta imprejurare. Exista si punctul de vedere ca osana se talcuieste harul lui Dumnezeu (Macarie Hrisochefalul). Insa acesta nu este un sens contradictoriu, pentru ca Dumnezeu ii mantuieste pe oameni prin harul Sau. Asadar, osana reprezinta un imn adresat Domnului care inseamna mantuieste, iar intru cei de sus arata ca Hristos nu este slavit numai pe pamant, ci si de catre ingerii din cer (Sfantul Grigorie Palama).

1.jpegCuvantul binecuvantat, atunci cand este adresat de catre oameni lui Dumnezeu, are un inteles diferit fata de cazul in care este indreptat de Dumnezeu catre oameni. Raspunzand la nedumerirea legata de cum este cu putinta ca omul zidit sa il binecuvanteze pe Dumnezeul nezidit, pentru ca ar trebui sa se intample tocmai contrariul, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca termenul binecuvantare are in Sfanta Scriptura doua intelesuri. In primul rand, el este folosit pentru a arata sfintirea care este data de Dumnezeu oamenilor, dupa cuvantul si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o (Facerea 2, 3). De asemenea, cuvantul binecuvantare mai este folosit pentru a exprima doxologia si multumirea adresata de noi lui Dumnezeu, dupa cum este scris in Psalmul lui David: Binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul si toate cele dinlauntrul meu, numele cel sfant al Lui (Ps. 102,1), unde cuvantul a binecuvanta are intelesul de doxologie si de multumire.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca nu numai Dumnezeu il binecuvanteaza pe om, ci si omul il binecuvanteaza pe Dumnezeu, dar in chip diferit. Atunci cand Dumnezeu il binecuvanteaza pe om, il face pe acesta mai stralucitor, iar cand omul Il binecuvanteaza pe Dumnezeu, devine el insusi mai stralucitor. Asadar, fie spunem ca Dumnezeu il binecuvanteaza pe om, fie ca omul Il binecuvanteaza pe Dumnezeu, cel castigat este omul, pentru ca Dumnezeu nu are nevoie de nici o binecuvantare.

Cuvintele multimii, care au devenit un imn liturgic, au un inteles hristologic profund pentru ca arata cele doua firi ale lui Hristos. Osana intru cei de sus exprima firea inalta a Dumnezeirii, iar binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului exprima firea omeneasca adica samanta lui Avraam, care a fost binecuvantata de Dumnezei pentru ca din ea avea sa vina mantuirea neamului omenesc (Tit, Episcopul Vostrelor). Faptul ca ambele doxologii sunt adresate Persoanei lui Hristos arata caracterul Sau teantropic, pentru ca El este Dumnezeu si om, avand doua firi intr-un ipostas si intr-o persoana.

Iudeii strigau: Osana Fiului lui David (Matei 21, 9). Ei Il numeau pe Hristos Fiu al lui David pentru ca stiau din proorociile Vechiului Testament ca Mesia Se va trage din neamul lui David. Dumnezeu i-a fagaduit lui David: Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: «Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau» (Ps. 131,11) in acel moment, poporul a fost luminat de Duhul Sfant, pentru ca si-a amintit acest Psalm si a inteles ca Hristos este Mesia cel fagaduit spre mantuirea lor (Sfamtul Nicodim Aghioritul).

Astfel, dupa ridicarea lui Lazar din morti, ingerii au inteles in chip tainic maretia lui Dumnezeu, iar oamenii au vazut-o cu ochii lor si de aceea s-au ridicat si au cantat cu totii imnuri de biruinta, slavindu-L pe Hristos ca pe Mesia pe Care il asteptau sa vina pentru a izbavi neamul omenesc si a aduce ingerilor darul neschimbarii [imposbilitateade a cadea]. Maretia lui Dumnezeu a fost inteleasa mai ales de ingeri. Ingerii sunt zidirea lui Dumnezeu si de aceea nici ei nu cunosc viitorul sau ceea ce nu este nevoie ca ei sa cunoasca. Ei au aflat ca Adam va fi inviat si li s-a confirmat acest lucru abia cand L-au vazut pe Hristos inviindu-i pe fiul vaduvei si pe fiica sutasului, dar mai ales atunci cand au vazut invierea lui Lazar, care incepuse sa putrezeasca, sa se descompuna si sa fie luat in stapanire de viermi. Vazand, dar, ingerii ca desi fusese sub stapanirea viermilor si a demonilor, omul a inviat, s-au ridicat minunandu-se si au cantat osana (Tit, Episcopul Vostrelor).

Prin acest imn, Hristos este slavit ca biruitor al mortii. Triumful si biruinta generalilor asupra ostirilor de pe pamant nu pot fi comparate cu biruinta lui Hristos asupra diavolului si a mortii si de aceea, acest imn este unic.

13. Pruncii Il slaveau pe Hristos

Chiar daca intregul popor il slavea pe Hristos strigand pe cale „osana”, cand El a intrat in templu, de unde i-a scos pe cei care vindeau si cumparau si i-a vindecat pe orbii si pe schiopii care se gaseau acolo, arhiereii si carturarii au fost indignati. Indignarea lor a crescut atunci cand i-au auzit pe copii strigand Osana Fiului lui David. Arhiereii si carturarii au protestat inaintea lui Hristos, dar El le-a raspuns: Au niciodata n-ati citit ca din gura copiilor si a celor ce sug Ţi-ai pregatit lauda? (Matei 21,15-16).

Asa cum aminteste si Hristos, imnele de slava cantate de copii au fost proorocite in1.jpg Vechiul Testament de Profetul David: Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda, pentru vrajmasii Tai, ca sa amutesti pe vrajmas si pe razbunator (Ps. 8,2). Fiind curati, copiii L-au slavit pe Hristos in templu, nu pe cale.

Acesti copii s-au aratat mari teologi, iar imnul lor a fost un imn teologic, chiar daca ei erau needucati si neinvatati (Sfantul Grigorie Palama). Privelistea era straina si peste fire pentru ca pruncii de lapte stateau in bratele mamelor lor si cu o mana tineau sanul mamei, iar cu cealalta ramura de finic, in vreme ce aceleasi guri care sugeau laptele matern rosteau dogma imparateasca (Sfantul Chiril al Alexandriei). Limba si buzele pruncilor erau miscate de harul si de puterea Sfantului Duh, pentru ca altfel acest lucru nu ar fi fost cu putinta.
Un fapt si mai iesit din comun a fost acela ca pruncii Il slaveau pe Hristos ca Dumnezeu, in vreme ce parintii lor, arhiereii si carturarii il huleau. Sfantul Chiril al Alexandriei face o serie de observatii deosebite, subliniind aceasta diferenta. El spune ca pruncii L-au recunoscut pe Imparatul zidirii asa cum Acesta S-a infatisat, in vreme ce parintii lor s-au aratat nestiutori; copiii L-au slavit ca Dumnezeu, insa parintii lor L-au rastignit ca vrajmas; copiii cantau osana, iar parintii strigau rastigniti-L; varsta frageda si nepriceputa s-a inteleptit, in vreme ce inteleptii s-au intunecat; copiii si-au asternut vesmintele ca sa treaca peste ele Hristos, iar parintii lor I-au impartit hainele; pruncii L-au intampinat pe Hristos cu ramuri de finic, iar parintii blestemau; copiii L-au primit pe pastor ca niste miei, in vreme ce parintii lor au sfasiat mielul ca niste lupi.

Diferenta dintre copii si parinti izvoraste din starea sufleteasca diferita a acestora, deoarece Duhul Sfant lucreaza numai asupra inimilor curate si nemurdarite de mandrie. El nu poate salaslui in inimile atinse de nepasare.

Imnul pruncilor de lapte este imnul noului popor al Domnului, care are inima de prunc. Sfantul Apostol Pavel le spune crestinilor din Corint: Fratilor, nu fiti copii la minte. Fiti copii cand e vorba de rautate. La minte insa, fiti desavarsiti (I Cor. 14,20). Exista o varsta de prunc si de copil la minte si o varsta de prunc si de copil la inima. Crestinii nu trebuie sa fie prunci cu mintea. Ei trebuie sa fie prunci cu inima, in vreme ce la minte, ei trebuie sa fie desavarsiti si impliniti. Starea de pruncie a inimii este legata de curatirea si de indepartarea de acolo a tuturor gandurilor.

Sfantul Grigorie Palama le spune crestinilor pe care ii pastorea: „fratilor, batrani sau tineri, luati rautatea pruncilor ca sa fiti laolalta cu imparatii si cu capeteniile“. Atunci cand omul are rautate de prunc, el este intarit de Dumnezeu pentru a putea tine semnele biruintei si ale triumfului nu numai asupra patimilor viclene, ci si asupra vrajmasilor vazuti si nevazuti, dupa care omul primeste harul de a grai de fiecare data cand este nevoie.

14. Ramurile de finic

Pe langa faptul ca strigau si il slaveau pe Hristos ca Dumnezeu, multimile tineau in maini ramuri de finic. Sfantul Evanghelist Ioan scrie: A doua zi, multime multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit intru intampinarea Lui (Ioan 12,12-13). Ceilalti Evanghelisti spun ca oamenii taiau ramuri din copaci si le asterneau pe cale (Matei 21, 8; Marcu 11,8).

Aceasta scena aminteste de intampinarea unui conducator lumesc care vine biruitor dintr-o batalie. Dupa victoria lui Simon Macabeul, s-a scris: Şi au intrat in ea [in cetate]… cu laude si cu stalpari si harpe si chimvale si cu alaute si cu cantari de cantece… (I Macabei 13,51). Dar si sfintii pe care Sfantul Ioan Teologul i-a vazut stand pe tronul lui Dumnezeu purtau vesminte albe si tineau in mana ramuri de finic (Apoc. 7,9).

Exista marturii care confirma faptul ca Biserica a repetat aceasta scena a intrarii triumfale in Ierusalim. Astfel, odinioara aveau loc procesiuni in care poporul mergea la Muntele Maslinilor tinand in mana ramuri de finic, iar episcopul se aseza pe un manz, inchipuindu-L astfel pe Hristos. Litania aceasta este amintita in multe dintre troparele slujbei din duminica Floriilor.

1Dupa cum spune Sfantul Epifanie, vaion [Βαΐων – cuvant in limba greaca care la plural inseamna Florii] este un cuvant provenit din limba egipteana care inseamna ramura de finic. Şi astazi, de Florii, crestinii tin in maini ramuri, pentru ca ele simbolizeaza primirea triumfala a lui Hristos si prezenta virtutilor. Aceasta zi este precedata de patruzeci de zile nevointa, de post si de rugaciune prin care crestinii se pregatesc pentru a-L intampina pe Hristos Care va invia din morti.

Sfantul Chiril al Alexandriei le recomanda crestinilor sa nu tina ramuri de finic numai in mana, ci sa le poarte si in suflet, pentru ca prezenta lor inseamna dezbracarea sufletului de moartea vechii haine de piele si lepadarea de orice boala si mandrie. Sfantul Andrei al Cretei spune sa nu asternem pe calea pe care va trece Hristos ramuri de maslin, obiecte sau ramuri de finic, ci, pe cat ne este cu putinta, sa ne asternem pe noi insine, prin smerenia sufletului si prin dreapta judecata, pentru ca astfel sa-L primim la noi pe Cuvant, iar Dumnezeul cel neincaput sa isi faca salas in noi. Iar in alta parte, Sfantul Andrei spune ca nu trebuie sa-L marturisim pe Hristos cu ramuri, ci cu viata plina de virtuti. De altfel, ramurile de maslin sunt mainile care se intind spre mila si milostivire [In limba greaca, cuvantul maslin, cu forma de genitiv plural, adica eleon (ελαιω’ν) are aceasi pronuntie cu éleon (ελεον), care inseamna mila, diferenta fiind numai de accentuare. Drept uramre, autorul face un joc subtil de cuvinte].
In sfarsit, ramurile pe care le tin crestinii in maini nu trebuie sa reprezinte doar manifestari exterioare ale credintei, pentru ca ele simbolizeaza induhovnicirea, fapta, cunostinta si lucrarea curata a omului interior, dupa cum ne invata Tit, Episcopul Vostrelor. Lucrarea duhovniceasca a omului nu se refera numai la fapta, ci si la cunostinta si la contemplare. Ramurile de finic arata lucrarea duhovniceasca completa a omului care inseteaza sa Il intampine pe Biruitorul mortii.

15. Praznuire launtrica

Un tropar al slujbei Vecerniei din duminica Floriilor incepe astfel: „Astazi harul Sfantului Duh pe noi ne-a adunat si toti, luand Crucea Ta, zicem…“ Sfantul Nicodim Aghioritul explica motivul pentru care se rosteste acest tropar, motiv care are o semnificatie deosebita. El spune ca in ziua pomenirii Sfantului Antonie cel Mare (17 ianuarie), parintii de odinioara care vietuiau prin manastiri se retrageau in pustie, in munti sau in pesteri si ramaneau acolo pana in ziua Floriilor, nevoindu-se in isihie sfanta si petrecand in post si in rugaciune. In saptamana de dinainte de duminica Floriilor, ei se strangeau laolalta pentru a praznui Patimile, Rastignirea si Invierea lui Hristos. La acest fapt se refera multe tropare. Unul dintre ele spune: „Veniti cei din pustii si din munti si din pesteri, adunati-va tinand stalpari impreuna cu noi, sa intampinam pe imparatul si Stapanul“. Tocmai de aceea cantau: „Astazi harul Sfantului Duh pe noi ne-a adunat“.

De aici intelegem ca nu este suficienta praznuirea exterioara a acestor evenimente, ci este nevoie de o abordare existentiala si interioara a lor. Rugaciunea, isihia si cumpatarea sunt mijloacele potrivite pentru ca omul sa se apropie in mod corect de aceste sarbatori si sa le praznuiasca in chip sfant, nu idolatric. De aceea, Biserica a stabilit o perioada de pregatire de cincizeci de zile [Triodul], care incepe din Duminica vamesului si a fariseului. Aceste fapte hristologice sunt legate de mantuirea omului si presupun o pregatire corespunzatoare.

*

Invierea lui Lazar si intrarea triumfala a lui Hristos in Ierusalim inchipuie nadejdea invierii de obste precum si intrarea lui Hristos in inima curata a omului. Aceste sarbatori trebuie sa depaseasca stadiul de evenimente exterioare si sa devina praznuiri launtrice.

Tit, Episcopul Vostrelor, spune:

„Sa ne facem pentru El car sfant, nu manz necurat, pentru ca [Hristos] sa urce in el. Sa punem frau pe gandurile noastre, pentru ca El sa domneasca peste noi in veac“.

Noiembrie 1994

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

Sambata lui Lazar: Inceputul Saptamanii Patimilor, inceputul drumului catre biruinta asupra mortii

1

*

2

Biruitorul mortii

Inainte de spectaculoasa minune a invierii lui Lazar, cel mort de patru zile si ajuns cadavru urat mirositor, Iisus a plans. Autori patristici, ca sfantul Chiril al Alexandriei, arata ca El a plans ca om — ca sa arate ca era om adevarat —, dar s-ar putea spune ca a plans si ca Dumnezeu.

Dumnezeu n-a creat moartea. Moartea nu era menita sa fie. Omul a ales moartea pentru sine insusi cand a hotarat sa caute viata si sensul ultim in lucrurile pamantesti, cre­ate, in loc de mijloace menite sa-l conduca spre Scopul si Izvorul vietii. Din aceasta pricina moartea a devenit ele­mentul fundamental si ultim al existentei umane. Tot ceea ce facem, toata munca noastra, toti talantii pe care ne ostenim atat de greu ca sa-i dobandim, toate realizarile, ran­gurile si telurile, devin desertaciune prin moarte. Toate se pierd in moarte. Moartea e limita, frontiera vietii omenesti.
1Din acest motiv, monahismul vede in moarte marele invatator al omului. Hotararile lui Dumnezeu sunt irever­sibile, iar moartea e marele invatator care ne-a fost dat sa ne arate ca aceasta lume nu e izvorul vietii si al sensului nostru. Dumnezeu e izvorul vietii si al sensului nostru. S-ar putea spune chiar ca modul de a judeca profunzimea sau seriozitatea unei filozofii e acela de a examina felul in care trateaza moartea. Are moartea un sens sau distruge orice sens?
Crestinismul ortodox infrunta moartea in mod direct si nu o „indulceste” — cu alte cuvinte, noi nu spunem ca moartea e „naturala” sau doar o alta etapa a vietii. E adevarat, este una din etapele vietii, dar nu e „naturala”. Ortodocsii numesc moartea drept ceea ce este: o tragedie si un scandal. Cum ar putea fi altfel? Oricat de batran sau bolnav ar fi cineva, atunci cand moare ne intristam, despartiti fiind de cineva pe care-l iubeam. Moartea desparte irevocabil.
Aceasta era situatia pe care Iisus a intalnit-o in Betania si a plans. Dar Dumnezeul nostru nu e unul exilat in cer, ci un Dumnezeu activ si cu un interes activ in toate detaliile vietilor noastre. Nici o problema nu e prea mare sau prea vulgara pentru Dumnezeul nostru si El nu lasa lu­crurile in starea in care sunt. El a facut ceva pentru con­ditia pe care ne-am provocat-o noi insine. S-a facut om si a suferit El Insusi moartea — in toata grozavia ei, cea mai rea, moarte publica plina de rusine a unui criminal in fata mamei sale.
Apoi El s-a sculat din morti, pentru ca, fiind fara pacat, nu era cu putinta sa fie tinut de ea. Facand aceasta, El a inlaturat puterea mortii asupra omului. N-a inlaturat moartea, ci acul ei (1 Co 15, 55). A transformat moartea dintr-o necesitate rezultata din hotararea irever­sibila a lui Dumnezeu intr-o alegere libera iubitoare: ne cheama pe toti sa ne luam crucea si sa murim impreuna cu El si asa sa participam la Invierea Lui. Mantuieste toata viata, realizarile si relatiile personale ale omului, mantu­ieste trupul si lumea materiala, si inlocuieste moartea cu viata vesnica. Nu moartea e elementul uman fundamental, ci Dumnezeul nostru.

Ca Domn si Dumnezeu al nostru, Iisus l-a sculat din morti pe Lazar. Lazar […] sta acum la propria lui masa de pomenire im­preuna cu Iisus ca martor incontestabil al puterii si al oferirii universale a lui Iisus. Şi in acel moment doi oa­meni sunt confruntati cu aceasta oferire: o prostituata si un preot.

Femeia pacatoasa sparge un vas de alabastru cu ulei de mare pret si plange la picioarele1 lui Iisus, stergandu-le cu parul ei. A spart vasul — n-a pastrat nimic pentru sine — si l-a varsat ca oferire a ei. Costase 300 de dinari, plata a 300 de zile de munca. Acest lucru il infurie pe ucenicul asezat la locul de cinste langa Iisus si care gestiona banii. Cantarile Saptamanii Mari ne spun chiar mai multe despre contrastul dintre acesti doi martori ai invierii lui Lazar, fiind destul de explicite despre locul de unde venea femeia atunci si despre mediul lui Iuda. Sa nu gresim: Iuda era un apostol si avea darul vindecarilor. Dar el era mai interesat de lucrurile lumesti. Nu putea privi peste preocuparile vremelnice si de aceea n-avea orizont si viziune. A luat sfanta Impartasanie. Dar moartea nu era invatatorul sau.
Femeia pacatoasa a inteles ceea ce Iuda nu intelesese: crestinismul priveste o vindecare. Nu doar o vindecare trecatoare, ci una permanenta de marile probleme ale omenirii: egoism, pacat si moarte. Categoriile fundamentale ale Ortodoxiei nu sunt dreptul si pacatosul, ci sanato­sul si bolnavul. Toti suntem bolnavi, toti avem nevoie de vindecare.
Urmarea invierii lui Lazar ne invata ca nu trebuie sa ne preocupam cu ceea ce spun sau fac altii, oricine ar fi ei, ci sa-L urmam pe Hristos. Aceasta trebuie s-o facem nu numai in bucurie, triumf si slava, cand multimile Il urmeaza, ci si in umilirea Sa pe Cruce si in moarte. El ne cheama pe fiecare din noi sa ne luam crucea si sa-L urmam, pentru ca fara Cruce nu exista Inviere.

Privindu-L mergand spre Ierusalim este atunci marea noastra biruinta. De aceea Biserica striga: „Osana intru cei de sus!” — dar nu Biruito­rului Romei, ci Biruitorului Mortii.

(Ierom. Calinic, Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura Deisis, 2012)

1

Sambata lui Lazar: “Fara prezenta Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mantuitoare”

1

Saptamana a sasea, a stalparilor

Aceasta saptamana este plina de evenimente si de mare densitate duhovniceasca.

In treacat, ea ne aduce aminte de traditia pustniceasca a primelor veacuri crestine, pomenita in viata Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfarsitul saptamanii, pustnicii se intorceau in obste de prin pustiile in care se nevoisera in vremea postului, pentru impartasirea cu Sfintele Taine si impreuna-praznuirea Sfintelor Pasti.

„Veniti cei de prin pustii, de prin munti si de prin pesteri, adunati-va impreuna cu noi, tinand, ca sa intampinam pe Imparatul si Stapanul, ca vine sa mantuiasca sufletele noastre“ (Vineri, tripesniţ).

De asemenea, vineri se incheie ostenelile Postului Mare:

„Savarsind aceste patruzeci de zile, de suflet mantuitoare, cerem sa vedem si Sfanta Saptamana Patimii tale, Iubitorule de oameni“ (Stihoavna de vineri).

Ca o pecetluire a acestor oste­neli, sfintele slujbe ne pun inainte pilda Bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Lc.16, 19-31), pentru adancul ei inteles du­hovnicesc.

Precum teologhiseste slujba de miercuri, pilda este o oglin­da a starii poporului evreu si a neamurilor pagane:

„Israel se imbraca cu porfira si vison mohorat si indestulandu-se cu Legea si cu Proorocii se veselea in slujbele Legii…; dar in loc de porfira si vison, s-a imbracat cu focul cel nestins. Iar Lazar, poporul paganesc, mai inainte lipsit de adevar, acum se incalzeste in sanurile credintei lui Avraam, imbracat cu por­fira Sangelui Tau si cu haina Botezului”.

Totodata, pilda este o icoana a vietii launtrice a omului:

„Cu porfira imparateasca tesuta de Dumnezeu si cu haina nestricacioasa fiind imbracat, suflete al meu, ti-ai ocarat vredni­cia, facand din pacat bogatie si desfatare“, ci „fa-ma Doamne, Lazar sarac de pacate si risipeste bogatia cea rau adunata“.

1De asemenea, pilda este indemn ca sa nu ne alipim inima de cele trecatoare si sa ne intarim in rabdarea lipsurilor si a necazurilor:

„Minunat este obiceiul cel bun al Mantuitorului pentru noi… ca ne-a aratat viata lui Lazar si a bogatului… Deci si noi, privind la sfarsitul amandurora, sa fugim de cumplirea si de uraciunea de oameni a aceluia si sa ravnim rabdarii si asteptarii celei indelungate a celuilalt, ca sa ne salasluim impreuna cu el in sanurile lui Avraam“.

Intelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era po­porul evreu, care avea bogatia Legii si a Proorocilor, bogat este si omul care si-a agonisit bogatie de fapta virtuoasa. Israel, pentru ca a respins pe Mesia, a mostenit iadul, iar in sanul lui Avraam a intrat Lazar cel sarac, adica neamurile care au primit pe Hristos; tot asa si omul virtuos, fara inima milostiva, lipsit de dragostea aproapelui, isi pierde toata agoniseala sufletului.

Insa, grija principala a saptamanii este sa ne pregateasca pentru cele doua mari evenimente de la sfarsitul ei: invierea lui Lazar si Intrarea Domnului in Ierusalim.

Inca de luni, Domnul vesteste pe ucenici despre boala lui Lazar:

„Doamne, umbland pe langa Iordan, ai spus mai inainte ca boala lui Lazar nu este spre moarte, ci spre slava ta“ (Luni seara).

Miercuri, iarasi le spune:

„Astazi si-a dat sufletul Lazar si l-a plans pe el Betania“.

Intristarea mortii insa, este straba­tuta de bucuria presimtitei invieri:

„Bucura-te, Betanie, patria lui Lazar, ca vine Hristos la tine, ca sa invieze pe Lazar” si „moartea incepe a se ingrozi simtind venirea Ta la dansa; caci Tu, fiind Viata, o ai aratat desarta“.

Canonul Sf. Andrei Criteanul de la pavecernita de vineri, ne arata plastic, aceasta presimtire a iadului:

„Scoala-te, Lazare, zice iadul, si iesi degrab din incuietorile mele; ce mai stai, nu auzi ca te1 cheama prie­tenul tau: Vino afara? Ca sa ma usurez, ca de cand te-am mancat pe tine, spre greata mi s-a facut mancarea; mai bine sa ma tangui numai de unul, decat sa pierd pe toti cei ce i-am inghitit cu foamea”.

Inviind pe Lazar, Mantuitorul arata cu fapta, ceea ce spuse­se Martei, ca El este Invierea si Viata si Stapanul Atotputernic al vietii si mortii. Minunea este totodata o anticipare a Invierii Sale si o intarire a ucenicilor pentru vremea de incercare care ii asteapta.

„Doamne, vrand sa incredintezi pe ucenici de invierea Ta cea din morti, ai venit la mormantul lui Lazar“.

Ca sa inteleaga ucenicii atunci cand Il vor vedea rastignit si omorat – ceea ce n-a putut intelege Israelul cel nemultumitor – ca Acel ce are stapanire asupra mortii, nu poate fi stapanit de moarte.

Invierea lui Lazar este si o anticipare a invierii de obste, precum ne arata troparul zilei:

„Invierea cea de obste, mai ina­inte de patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”.

Intr-adevar, daca cel mort de patru zile si imputit a fost inviat, apoi este cu putinta ca toti cei adormiti din veac sa se ridice din pulberea mortii.

Pe langa faptul istoric al minunii, invierea lui Lazar ne arata cu taina niste inalte adevaruri duhovnicesti.

Lazar mort si imputit este tot sufletul care zace in groapa pacatului, precum ne arata utrenia de miercuri:

„Ca o piatra ingreuindu-ma cu multe pacate, zac in mormantul lenevirii, din care ridica-ma, Milostive Doamne“. Sau: „Ridica piatra impie­tririi de pe inima mea Doamne; ridica sufletul meu cel omorat de patimi, Bunule, si ma invredniceste, Stapane, sa-Ţi aduc cu umilinta stalpiri de bunatati, ca biruitorul iadului“ (Duminica seara).

1A suspinat cu duhul si a lacrimat Domnul la mormantul lui Lazar (Ioan 11, 33); a lacrimat pentru prietenul iubit: „Iata cat de mult il iubea“, ziceau iudeii – si a lacrimat pentru firea ome­neasca, plasmuita „buna foarte”, dar stricata si imputita de pacat. Şi, in iubirea Sa cea nemarginita pentru noi, mereu suspina si lacrimeaza Domnul, vazandu-ne morti si imputiti, prin mul­timea pacatelor cele din toata vremea.

Minunea are si un inteles adanc pentru vremea de sfarsit a Sfantului si Marelui Post. Precum am vazut, urcusul duhov­nicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o intele­gere tot mai surprinzatoare a innoirii duhovnicesti, a prefacerii in omul nou. Daca ne-am luptat dupa lege, implinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am facut un Lazar, prieten al Domnului, avand doua surori, Marta si Maria, adica faptuirea si contemplatia (Marta cea ravnitoare la slujire si Maria care asculta cuvintele Lui). In lipsa Domnului, Lazar s-a imbolnavit si a murit. Intelesul duhovnicesc: fara prezenta Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mantuitoare, nu viaza. Precum zice Sf. Maxim: „Toata asceza fara dragoste este stra­ina de Dumnezeu“. Numai cu ele, murim sufleteste si ne in­multim. Domnul vine la mormantul neputintei noastre si lacrimeaza:

„Lacrimat-ai Mantuitorule, pentru mine, ca un om dupa fire si m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort“.

Apoi Domnul spune hotarat: „Eu sunt invierea si viata“. EU. Numai Eu inviez pe om din moartea pacatului; el singur fara de Mine, nu poate face nimic; si numai EU sunt Cel ce dau viata cea ade­varata. Ceea ce am urmarit noi de-a lungul postului, invierea din moartea pacatului si dobandirea adevaratei vieti, este lucrare dumnezeiasca si nu omeneasca. Trebuie sa vina Domnul, sa ne cheme afara din mormantul neputintei noastre omenesti. Numai asa putem umbla slobozi pe calea mantuirii.

Adevarul cel mare, care nu trebuie uitat niciodata: omul se osteneste dupa putinta, iar mantuirea este un dar al negraitei Milostiviri a Domnului.

(Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

1

De ce S-a rugat Mantuitorul la invierea lui Lazar?

1

Astazi, din morti inviind Lazar, daruindu-ne dezlegare de multe si felurite sminteli, nu stiu cum se face ca citirea aceasta din Sfanta Evanghelie a dat si ereticilor prilej, si iudeilor pricina de obiectie, nu pornita din adevarul lucrurilor, ci din sufletul lor inselator.

Multi eretici spun ca Fiul nu este de o fiinta cu Tatal pentru ca Hristos, spun ei, a avut nevoie de rugaciune ca sa invie pe Lazar; de nu S-ar fi rugat, n-ar fi inviat pe Lazar.
Cum sa fie de o fiinta Cel ce Se roaga cu Cel ce a primit rugaciunea? – intreaba ei. Caci Unul Se roaga, iar Celalalt a primit rugaciunea Celui ce Se ruga.

Ereticii hulesc, neintelegand ca rugaciunea Domnului a fost urmarea unui pogoramant, din pricina slabiciunii celor ce au fost de fata la invierea lui Lazar. Spune-mi, te rog, cine-i mai mare? Cel ce spala picioarele sau acela ale carui picioare le-a spalat? Negresit ca acela este mai mare ale carui picioare le-a spalat cel ce spala. Mantuitorul a spalat picioarele lui Iuda vanzatorul; ca era si Iuda cu ucenicii. Cine deci e mai mare? Iuda, vanzatorul Stapanului Hristos, fiindca Hristos i-a spalat picioarele? Doamne fereste! Acum te intreb: Ce este mai smerit: sa speli picioarele sau sa te rogi? Negresit, sa speli picioarele! Deci cand Domnul nu S-a ferit sa faca ce era mai smerit, cum S-ar fi ferit sa faca ce era mai inalt?

Dar totul s-a facut din pricina slabiciunii iudeilor, care erau de fata atunci, asa cum o va arata cuvantul in desfasurarea lui. Dar iudeii, luand din aceasta citire din Sfanta Evanghelie pricina de obiectie, spun: „Cum Il au crestinii pe Acesta drept Dumnezeu, cand El nu stie nici locul in care se afla Lazar cel mort?“ Iudeii formuleaza aceasta impotrivire pentru ca Domnul le intrebase pe surorile lui Lazar, Marta si Maria: „Unde l-ati pus?“ „Ai vazut nestiinta?, intreaba ei. Ai vazut slabiciune? Dumnezeu e Acesta, Care nu stie nici locul?“

Spui, iudeule, ca Hristos n-a cunoscut locul, pentru ca a intrebat: „Unde l-ati pus?“. Dar si Tatal, in rai, nu stia unde era ascuns Adam? Caci umbla incoace si incolo, ca si cum l-ar fi cautat in paradis, intreband: „Adame, unde esti?“ De ce n-a spus mai inainte locul, caci Adam vorbea cu indraznire cu Dumnezeu? „Adame, unde esti?“ Ce raspunde Adam? „Am auzit glasul Tau purtandu-se prin rai si m-am temut, caci sunt gol, si m-am ascuns.“ Daca numesti, iudeule, nestiinta intrebarea lui Iisus, atunci numeste nestiinta si intrebarea lui Dumnezeu! Ca si Hristos le-a intrebat pe Marta si pe Maria: „Unde l-ati pus?“, Numesti asta nestiinta? Ce-ai sa spui cand Il auzi pe Dumnezeu zicand lui Cain: „Unde este Abel, fratele tau?“ Ce spui? De numesti intrebarea lui Iisus nestiinta, numeste-o nestiinta si pe aceasta! Iata si alta dovada din dumnezeiasca Scriptura. I-a spus Dumnezeu lui Avraam: „Strigatul Sodomei si Gomorei a venit la Mine. Pogorandu-Ma, dar, voi vedea de fac dupa strigatul lor ce vine la Mine; iar de nu, sa stiu“. Dumnezeu, Cel ce stie toate inainte de facerea lor, Cel Care cerceteza inimile si rarunchii, Cel ce singur stie gandurile oamenilor, a spus: „Pogorandu-Ma, dar, voi vedea de fac dupa strigatul lor ce vine la Mine; iar de nu, sa stiu“. Daca intrebarea lui Iisus este nestiinta, atunci si aceasta este nestiinta. Dar nici Tatal, dupa Vechiul Testament, n-a fost nestiutor, nici Fiul, dupa Noul Testament, nu este.
Atunci, ce inteles au cuvintele: „Pogorandu-Ma, voi vedea de fac dupa strigatul lor ce vine la Mine; iar de nu, sa stiu?“ De aceea, a spus in alta Scriptura: „Nu crede in orice cuvant“. Nimic nu strica viata omului ca a crede iute pe cineva pe cuvant. Acest lucru si profetul David, profetindu-l, spunea: „Pe cel ce clevetea in ascuns pe vecinul lui, pe acela l-am izgonit“.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Lazare, vino afara

1

Motivatiile invierii lui Lazar in cea de-a patra zi

In timpul vietii Sale de pe pamant, Hristos a savarsit trei invieri din morti asupra unor oameni care se aflau in diferite momente de la moarte. Prima a fost invierea fiicei lui Iair, imediat dupa ce aceasta murise, a doua a fost invierea fiului vaduvei din Nain, care s-a facut in ceasul cand mortul era dus la ingropare, iar a treia a fost invierea lui Lazar, care a fost savarsita in cea de-a patra zi de la moarte.
Sfantul Evanghelist Ioan spune: Deci, venind, Iisus l-a gasit pus de patru zile in mormant (Ioan 11,17). Mai tarziu, atunci cand Hristos a poruncit sa fie ridicata piatra de pe gura pesterii unde era inmormantat Lazar, Marta, sora mortului, I-a spus: Doamne, deja miroase, ca este a patra zi (Ioan 11,39).

Aceste fragmente arata ca trecusera patru zile de la moartea lui Lazar, adica de la iesirea sufletului din trup, dar si ca incepuse deja descompunerea trupului. Insa, prin puterea Sa, Hristos a poruncit sufletului sa se intoarca, iar in acelasi timp, a tamaduit si a reinnoit trupul. Prin urmare, ne aflam cu adevarat in fata replamadirii si a rezidirii, pentru ca descompunerea care incepuse in trup a fost vindecata.
Faptul ca Hristos l-a inviat pe Lazar la patru zile de la moartea acestuia a avut o motivatie precisa, tinand cont ca El nu a facut nimic fara un anumit scop. Comentand acest episod, Sfintii Parinti ai Bisericii aduc in atentie motivele sale principalele, fara insa a epuiza tema. Mai intai, iudeii trebuiau sa creada ca Cel care are putere sa invieze un om mort de patru zile are puterea de a Se invia si pe Sine dupa trei zile: „Pentru ca mai degraba este a se ridica din morti dupa trei zile decat dupa patru zile” (Sfantul Andrei al Cretei). Apoi, cu cat trecea mai mult timp din ziua mortii, cu atat mai mult era pretuita puterea lui Hristos (Sfantul Andrei al Cretei). In plus, fiindca incepuse descompunerea trupului, minunea avea sa fie nemaivazuta, dat fiind faptul ca Hristos a curmat avantul stricaciunii (Sfantul Andrei al Cretei). De asemenea, pentru ca invierea lui Lazar reprezinta prevestirea invierii de obste a oamenilor, Hristos l-a inviat pe Lazar in cea de-a patra zi, astfel incat sa arate ca invierea de obste se va face din cele patru elemente din care este alcatuit trupul omenesc.
Din toate cele prezentate aici, se vede faptul ca, prin invierea lui Lazar, Hristos preinchipuie invierea de obste a trupurilor omenesti, Acela Care l-a inviat pe Lazar, ce era mort de patru zile si mirosea, poate sa-i invieze si pe oamenii ale caror trupuri s-au descompus dupa iesirea sufletului din ele. De altfel, invierea viitoare a trupurilor se mai numeste si renastere sau rezidire, pentru ca este vorba despre o noua creare. Aceasta noua creare nu inseamna ca trupurile vor capata o alta forma, fiindca, ramanand aceleasi, ele vor fi izbavite de stricaciune si de stapanirea mortii, devenind trupuri duhovnicesti.

Cuvintele poruncitoare ale lui Hristos

In acord cu cele spuse pana in acest moment este si talcuirea pe care a facut-o Sfantul Andrei al Cretei cuvintelor Mantuitorului Lazare, vino afara! (Ioan 11, 43). Talcuind porunca lui Hristos, Sfantul Andrei spune ca ea are doua motivatii.

Mai intai, prin aceasta porunca, Hristos i-a cerut lui Lazar sa invieze pentru a arata cum va fi invierea cea de obste si cum, intr-o clipita, fiecare fiinta se va insufleti. Ceea ce s-a petrecut cu Lazar, care, la vocea lui Hristos, a inceput sa se miste si a iesit din mormant, la cea de-a Doua Venire a Domnului, se va petrece cu toti oamenii. Acela Care a spus odinioara sa fie lumina si sa fie tarie, acum porunceste: vino afara. Asa cum afirma Sfantul Andrei al Cretei, observam ca lui Lazar i s-au petrecut lucruri greu de inchipuit, pentru ca trupul sau a inceput a se misca, desi incetasera toate functiile sale. Astfel, vedem ca are respiratie in nari, ca venele ii sunt pline cu sange, in vreme ce vocea i se reintoarce in faringe, vorbele ii intra in urechi, ochii au puterea sa vada si nasul sa miroasa, mersul se face in mod firesc si, in general, tot trupul este inviorat si functioneaza normal, pentru ca sufletul s-a intors.

In al doilea rand, prin aceasta porunca, Hristos i-a cerut prietenului Sau, Lazar, sa invieze pentru a vedea toate lucrurile straine si peste fire care urmau sa se petreaca in acele zile la Ierusalim. Hristos ii vorbeste lui Lazar la persoana a doua si-i spune ca trebuie sa invieze pentru a-L vedea rastignit cu talharii si adapat cu otet si cu fiere, batut in cuie si impuns in coasta cu lancea, chinuindu-Se sub lumina soarelui, la mijlocul zilei, iar intunericul sa acopere soarele, Iudeii sa-L batjocoreasca si El sa teologhiseasca cu talharul.

Asadar, invierea lui Lazar trebuia sa arate felul in care se va face invierea de obste, dar si sa aduca marturia lucrurilor infricosatoare care urmau sa aiba loc in Ierusalim. Prin urmare, mortii inviati trebuiau sa confirme nerecunostinta si rautatea oamenilor.
Inviindu-l pe Lazar, Hristos a facut cel mai mare lucru cu putinta. Totusi, El a cerut ca Lazar sa fie dezlegat de ceilalti, avand in vedere faptul ca, asa cum erau inmormantati oamenii pe atunci, acesta era legat de maini si de picioare cu fasii de panza alba, iar fata ii era acoperita de o mahrama, adica de o basma. Porunca lui Hristos a fost categorica: Dezlegati-l si lasati-l sa mearga (Ioan 11,44).

Şi acest lucru a avut o motivatie precisa, pentru ca procedand astfel, Hristos i-a facut martori ai celor intamplate pe iudeii care erau de fata, acestia convingandu-se cu mainile lor ca ceea ce s-a petrecut nu a fost o inchipuire. Iudeii trebuiau sa-l dezlege pe Lazar, iar acesta urma sa fie lasat sa mearga singur, astfel incat sa inteleaga cu totii ca cel care fusese mort si care incepuse sa putrezeasca nu mai avea nevoie sa fie sustinut pentru a merge, deoarece capatase o noua viata (Sfantul Andrei al Cretei).

In plus, fraza Dezlegati-l si lasati-l sa mearga exprima izbavirea omului de stricaciunea pacatului si a mortii la invierea de obste din morti. Intr-o anumita masura, pacatul ne-a infasurat chipul in valul rusinii si ni l-a legat cu pecetea mortii. Insa, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, trupurile noastre vor invia, iar noi ne vom misca liberi de stricaciune si de rautate. In acest fel, se va implini cuvantul Profetului Maleahi: Şi va rasari pentru voi, cei care va temeti de numele Meu, soarele dreptatii, cu tamaduire venind in razele lui si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat (Maleahi 3,20). Asadar, aceasta fraza a lui Hristos este preinchipuirea invierii de obste a oamenilor, care va insemna izbavirea de stricaciune si de moarte (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Editura Egumenita

Trebuie să îndure ispitele şi necazurile, cel care cere har de la Dumnezeu

1

Mă întrebi care din doi primeşte harul mai repede, pustnicul sau cel aflat sub ascultare. Fără îndoială că ucenicul ascultător. Acesta primeşte şi harul mai repede şi este şi în afară de orice pericol. Nu se teme nici că o să cadă, nici că o să ardă. Numai să nu se lase cuprins de neglijenţă. Şi să mai ştii că, atunci când omul îl are înlăuntrul său pe Hristos, atunci fie că este singur, fie că este împreună cu mulţi semeni ai săi, el îşi află liniştea şi are pace mereu.
Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul în care vieţuieşti şi de mila Domnului. Experienţa se dobândeşte, într-adevăr, o dată cu trecerea timpului, dar harul – de aceea se numeşte har, adică dar, pentru că depinde de Dumnezeu – se dăruieşte în funcţie de căldura credinţei, de smerenie şi de voia cea bună. Solomon a primit har când era de doisprezece ani. Daniil la aceeaşi vârstă. David pe când păştea turmele tatălui său. La fel toţi cei vechi şi noi. Imediat ce omul ajunge la căinţa adevărată, harul se apropie de el şi sporeşte o dată cu creşterea zelului. Experienţa cere nevoinţă îndelungată.
Înainte de orice lucru, cel care cere har de la Dumnezeu trebuie să îndure ispitele şi necazurile, în orice fel ar veni acestea. Iar dacă în timp de ispită se nelinişteşte şi nu arată destulă răbdare, nici harul nu va veni, nici virtutea nu o săvârşeşte şi nici nu se învredniceşte de vreun dar duhovnicesc. Dacă cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu; cum că sunt necazurile şi, în general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevărat care este calea Domnului. Acesta aşteaptă ispitele să vină pentru că prin acestea se curăţeşte, răbdând se luminează şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu.
Altfel Dumnezeu nu poate fi văzut, decât numai prin intermediul cunoştinţei. Iar cunoaşterea este vederea duhovnicească (theoria). Adică atunci când simţi că Dumnezeu este lângă tine şi că te mişti înăuntrul lui Dumnezeu şi că Acesta vede orice faci şi eşti atent să nu-L superi cu ceva – pentru că vede şi cele dinlăuntru şi cele din afară – atunci nu păcătuieşti. Deoarece îl vezi, îl iubeşti şi te îngrijeşti să nu-L întristezi.
Aşadar, oricine păcătuieşte nu-L vede pe Dumnezeu, este orb. (Părintele Gheron Iosif)

Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină

1