Draci ca ingeri de lumina. Cum s-au inchinat unii calugari diavolului si apoi au “profetit”. Si ceva despre cum “citesc” dracii gandurile

1

Despre inselare

(fragment)

A cazut in inselare mintea ta: a gustat din fructul oprit de Dumnezeu. Fructul a parut minunat privirii iscoditoare si nesocotite; minunat a parut el celui nestiutor, neincercat si lesne crezator; sfatul cel cu gand rau, sfatul viclean indemnand la gustare; gustarea fructului a adus moartea asupra celui ce a gustat. Amaraciunea mancarii otravite fierbe, inca, pe buzele tale; launtrul tau se sfasie din pricina otravii care lucreaza in el. Tulburarea, nedumerirea, intunecarea, necredinta cuprind sufletul tau. Istovit, ravasit de pacat, te uiti „indarat”, dupa ce, mai inainte, erai „indreptat spre Imparatia lui Dumnezeu” (Lc. IX, 62; Plansul I).

Episcopul IGNATIE (Briancianinov)

1

(Sfantul Ignatie Briancianinov)

Sa nu ramana ascuns fata de preaiubitii frati faptul ca roadele cele mai inalte ale vietii monahale cum ar fi anahoreza in adancul pustiei sau isihia in zavorare, precum si petrecerea pe anga un staret purtator de Duh in ascultare neconditionata fata de acesta, au fost randuite nu la intamplare, nu dupa voia si priceperea omeneasca, ci prin osebita purtare de grija, hotarare, chemare si descoperire Dumnezeiasca.

Antonie cel Mare, incepatorul monahismului, intemeietorul vietii pustnicesti, s-a indepartat in pustie imbracat fiind deja cu putere de Sus, si nu altfel decat prin chemarea lui Dumnezeu. Desi acest lucru nu este aratat limpede in Viata lui, insa intamplarile ce s-au succedat in Viata Preacuviosului ne-o arata aceasta fara putinta de tagada. Iar despre faptul ca in adancul pustiei a fost povatuit la cea mai aspra isihie prin glas si porunca Dumnezeiasca este scris in Viata lui. (Viata Preacuviosului Antonie cel Mare, Vietile Sfintilor, 17 ianuarie) si, Vitae Patrum Patrologiae cursus complectus, T, LXXIII).
Preacuviosului Macarie cel Mare, contemporanul Preacuviosului Antonie, care era cu putin mai tanar decat acesta, i s-a aratat un heruvim, aratandu-i un ses neroditor si salbatic, care avea sa fie mai apoi vestitul Schit Egiptean, si i-a poruncit sa se salasluiasca acolo spre vietuire, fagaduindu-i ca sesul acela pustiu avea sa fie locuit de o multime de asceti. (Pateric). Arsenie cel Mare, aflandu-se in palatele imparatesti, el a rugat pe Dumnezeu ca sa i se arate calea mantuirii, si a auzit glas: „Arsenie ! Fugi de oameni si te vei mantui”. Arsenie s-a insingurat in sus pomenitul Schit, innoindu-si acolo rugaciunea catre Dumnezeu, spre a-l povatui pe calea mantuirii, si a auzit iarasi glas: „Arsenie! Fugi (de oameni), taci, linisteste-te; acestea sunt radacinile nepacatuirii” (Pateric si Spuse vrednice de pomenire). Maria Egipteanca a fost chemata la a pustnici in pustia de dincolo de Iordan prin porunca lui Dumnezeu (Vietile Sfintilor, 1 aprilie).
Dumnezeu, care i-a chemat la linistire si pustnicie pe alesii Sai, adica pe aceia pe care mai inainte i-a vazut inzestrati pentru linistire si pustnicie, le-a pus inainte asemenea mijloace pentru aceste fel de vietuire, cum omul nu poate avea prin sine insusi. Chiar in acele vremi in care monahismul inflorea, in care multi erau indrumatorii purtatori de Duh, putini erau recunoscuti ca fiind inzestrati pentru linistire si mai cu seama pentru pustnicie. „Ascultarea adevarata, facuta cu intelegere”, spune Sfantul Ioan Scararul, „pot sa o strabata nu multi si anume aceia care au dobandit mangaierea Dumnezeiasca, ce ii imbarbateaza in nevointe si ii ajuta in lupte” (Cuvantul 4, cap.l20). „Linistirea pierde pe cei neincercati” (Cuvantul 27, cap.5). Zavoratii si pustnicii au cazut adesea in cele mai mari nenorociri sufletesti: si au cazut in nenorociri aceia dintre ei care s-au zavorat de voia lor, iar nu chemati de Dumnezeu.
In Prolog citim urmatoarea istorisire: in Palestina era o oarecare manastire asezata la poalele unei stanci mari si inalte, iar in stanca sa afla o pestera, deasupra manastirii. Monahii acelei manastiri povesteau: „Cu oarecare vreme mai inainte, cineva din obstea noastra a poftit sa vietuiasca in pestera care este in munte si i-a cerut aceasta egumenului. Egumenul avea darul dreptei socotinte. El a zis fratelui: „Fiul meu, cum vrei tu sa vietuiesti singur in pestera, de vreme ce n-ai biruit catusi de putin cugetele patimase trupesti si sufletesti ? Cel ce voieste sa se linisteasca trebuie sa fie sub calauzirea unui povatuitor, nu sa se carmuiasca singur pe sine. Tu, fara sa fi atins catusi de putin masura trebuitoare, ceri nemerniciei mele sa-ti ingadui ca sa traiesti singur in pestera; dar eu socot ca tu nu pricepi feluritele curse diavolesti. Mult mai bine este pentru tine sa slujesti parintilor ca sa primesti ajutor de la Dumnezeu pentru rugaciunile lor si impreuna cu ei sa slavesti si sa lauzi, la ceasurile randuite, pe Stapanul tuturor, decat sa te lupti de unul singur cu cugetele necuvioase si viclene.
Nu ai auzit tu, oare, ce spune Parintele Ioan, Glasuitorul de cele Dumnezeiesti, scriitorul Scarii: „Vai celui ce vietuieste de unul singur: daca va cadea in desnadejde sau lenevie nu va fi cineva sa-l ridice! Iar „acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor”, a zis Domnul. Astfel i-a vorbit egumenul, insa nu l-a putut desprinde pe calugar de gandurile cele pierzatoare de suflet. Vazand nebiruita dorinta a fratelui si cererile sale staruitoare, egumenul i-a ingaduit, in cele din urma, sa locuiasca in pestera. La ceasurile randuite pentru hrana, aceasta ii era adusa la pestera de catre cineva din obste, iar zavoratul avea un cos atarnat de o franghie, pe care il lasa in jos ca sa primeasca mancarea. Dupa ce a petrecut el in pestera oarecare vreme, diavolul, care se lupta pururea cu cei ce voiesc a trai in chip placut lui Dumnezeu, a inceput sa-1 tulbure ziua si noaptea prin cugete viclene; iar dupa cateva zile, luand chip de inger de lumina, i s-a aratat si i-a spus: „Sa-ti fie spre stiinta, ca pentru curatia si pentru petrecerea ta cea cu bun obicei, Domnul m-a trimis sa slujesc tie”. Monahul a raspuns: „Ce lucru bun am facut eu, ca sa-mi slujeasca mie ingerii ?” Diavolul a intors cuvant: „Toate faptele pe care le-ai facut sunt mari si inalte. Ai parasit frumusetile lumii si te-ai facut monah, te ostenesti in posturi, rugaciuni si pri¬vegheri; si apoi, parasind manastirea, te-ai salasuit aici: cum oare sa nu slujeasca ingerii sfintiei tale ?” Prin aceste vorbe, sarpele pierzator de suflete 1-a adus in ingamfare, in trufie si a inceput sa i se arate mereu.
Odata, a venit la monah un om care fusese pradat de hoti. Demonul necurat, care, amagindu-1, i se arata in chip de inger, i-a spus: „Acest om a fost pradat de hoti; lucrurile furate se afla in cutare loc: spune-i sa mearga acolo si sa-si ia ce este al lui”. Omul, venind la pestera, s-a inchinat, iar monahul i-a glasuit de sus: „Bine ai facut, frate, ca ai venit ! Eu stiu: te-a ajuns necazul, fiindca la tine au venit hotii, au furat asta si cealalta. Nu te intrista ! Si au pus cele furate in cutare loc: mergi acolo si le vei afla pe toate, si roaga-te pen¬tru mine ! „. Omul s-a minunat, a facut precum i s-a spus si a aflat cele furate. El 1-a proslavit pe monah in tot tinutul acela, spunand ca monahul care traieste in pestera este prooroc. La monah au inceput sa curga o multime de oameni; ascultandu-l, ei se minunau de invatatura pe care le-o dadea sub insuflarea diavolului. El prezicea, si prezicerile lui se implineau. Nefericitul a petrecut nu putina vreme in aceasta amagire. In a doua zi a celei de-a doua saptamani dupa Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos, spurcatul demon s-a aratat monahului si i-a zis: „Afla parinte, ca pentru vietuirea ta cea neprihanita si intocmai cu a ingerilor, vor veni alti ingeri si te vor inalta, in trup fiind, la cer: acolo te vei indulci, dimpreuna cu toti ingerii, de privelistea negraitei frumuseti a Domnului”. Spunand acestea, demonul s-a facut nevazut. Insa Iubitorul de oameni si Multmilostivul Dumnezeu, Care nu vrea pierzarea omului, a insuflat in inima monahului ca sa vesteasca despre cele intamplate egumenului. Atunci cand a venit fratele care aducea de obicei hrana zavoratului, acesta, ivindu-se din pestera, i-a zis: „Frate! Mergi de spune egumenului sa vina incoace”. Fratele a dus vorba egumenului. Egumenul s-a grabit sa vina: a urcat pe o scara pana in pestera, la zavorat, si i-a zis: „Din ce pricina, fiul meu, mi-ai poruncit sa vin incoace ?” Acesta a raspuns: „Ce-ti voi rasplati tie, parinte sfinte, pentru toate cate ai facut pentru nevrednicia mea !”. Egumenul a zis: „Ce bine ti-am facut eu tie ?” Monahul zise: „Cu adevarat, parinte, prin mijlocirea ta eu m-am invrednicit de multe si mari bunatati. Tu m-ai imbracat in chipul cel ingeresc; prin mijlocirea ta vad ingeri si ma invrednicesc de impreunavorbirea cu ei; prin mijlocirea ta am primit darul stravederii si al proorociei !”. Egumenul, auzind acestea, s-a minunat si a spus: „Nefericitule ! Oare tu vezi ingeri ? Oare tu te-ai invrednicit de darul stravederii ? Vai tie, nefericitule ! Oare nu ti-am spus eu tie: nu te du in pestera, ca sa nu te amageasca demonii”. Spunand egumenul acestea, fratele i-a intors cuvarit astfel: „Nu spune aceasta, cinstite parinte ! Pentru sfintele tale rugaciuni vad eu ingeri: maine chiar voi fi inaltat de ei la cer, cu trupul meu. Sa stie sfintia ta, ca vreau sa cer de la Domnul Dumnezeul nostru ca sa te ia si pe tine ingerii, ca sa fii si tu cu mine in slava cereasca”. Auzind acestea, egumenul i-a spus cu glas amenintator: „Esti amagit de demon, nefericitule ! Totusi, daca am venit incoace, nu voi pleca de aici: am sa raman aici ca sa vad ce se va intampla cu tine. Pe demonii cei spurcati, pe care tu ii numesti ingeri, eu nu ii vad; ci tu, atunci cand ii vei vedea ca au venit, sa-mi spui”. Egumenul a poruncit sa fie trasa scara si a ramas in pestera cu cel inselat, petrecand in post si neincetata cantare de psalmi. Atunci cand a venit ceasul in care cel inselat nadajduia sa se inalte la ceruri, acesta i-a vazut pe demoni venind si a zis: „Au venit, parinte”. Atunci egumenul l-a imbratisat si a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajuta robului Tau celui inselat si nu ingadui necuratilor demoni sa puna stapanire pe el”. Pe cand egumenul spunea acestea, dracii 1-au inhatat pe cel inselat si au inceput sa-l traga, silindu-se sa-l smulga din imbrati¬sarea egumenului. Egumenul i-a certat pe draci. Acestia, smulgand mantia de pe cel inselat, au pierit. Mantia a fost vazuta inaltandu-se in vazduh la inaltime pana ce a pierit din vedere. Dupa scurgerea a deajuns de multa vreme, mantia s-a aratat iarasi zburand in jos si a cazut pe pamant. Atunci, batranul i-a zis celui iselat: „Nebunule si nefericitule ! Vezi ce au facut demonii cu mantia ta ? Asa hotarasera sa faca si cu tine. Hotarasera sa te inalte in vazduh, ca pe Simon magul. Si sa-ti dea drumul jos, ca sa te sfarami si sa-ti dai nevoiasul tau suflet intr-un chip nenorocit.” Egumenul i-a cherriat pe monahi, le-a poruncit sa aduca scara, l-a scos pe inselat din pestera in manastire si l-a randuit spre slujire la brutarie, la bucatarie si la alte ascultari manastiresti, ca sa se smereasca gandurile lui. In acest chip l-a mantuit el pe fratele” (Prolog, 9 ianuarie).
In grea ispita au cazut din pricina intrarii prea de timpuriu in zavorare si compatriotii nostri, Preacuviosii Isachie (Patericul Lavrei Pecerska si Vietile Sfintilor, 14 februarie) si Nichita (Patericul Lavrei Pecerska si Vietile Sfintilor, 31 ianuarie) ai Lavrei Pecerska. Vrednic de luare aminte in viata Preacuviosului Isaachie, traitor in aceleasi vremuri cu Preacuviosii Antonie si Teodosie, este faptul ca el s-a zavorat de voia lui. El se nevoia trupeste cu mare asprime; na¬zuinta spre o nevointa inca si mai aspra i-a insuflat gandul de a se zavora intr-una din cele mai stramte pesteri ale manastirii Pecerska din Kiev. Se hranea cu prescura si bea numai apa, iar aceasta hrana saracacioasa o primea din doua in doua zile. Nevoindu-se trupeste cu atata asprime si neavand destula cercare in ce priveste nevointa si lupta duhovniceasca, era cu neputinta sa nu puna pret pe nevointa in sine. Indeobste, ispita cu care il bantuiesc demonii pe nevoitor se intemeiaza pe starea lui launtrica. „Daca omul insusi, spune Preacuviosul Macarie Egipteanul, „nu da pricina satanei sa-1 supuna inrauririi, satana, nu poate nicicum sa puna stapanire pe el cu de-a sila ” (Cuvantul 4, cap. 2).
Demonii i s-au infatisat lui Isachie in chip de ingeri de lumina; unul dintre ei era mai stralucitor decat ceilalti; demonii 1-au numit pe acesta Hristos si au cerut nevoitorului sa se inchine lui. Prin inchinarea cuvenita numai lui Dumnezeu si pe care a dat-o, insa, diavolului, nevoitorul s-a supus demonilor, care 1-au muncit prin saltarea silita a trupului (dantuire) pana ce 1-au lasat pe jumatate mort. Preacuviosul Antonie, care-i slujea zavoratului, a venit la el cu hrana obisnuita; insa, vazand ca zavoratul nu scoate nici un cuvant si intelegand ca s-a intamplat cu el ceva aparte, a spart, cu ajutorul altor monahi, intrarea, care era inchisa cu totul, intrand in pestera lui Isaachie. L-au scos pe acesta afara ca pe un mort si 1-au pus inaintea pesterii; bagand, insa, de seama ca mai traieste inca, l-au asezat in chilie pe pat. Preacuviosii Antonie si Teodosie il ingrijeau cu randul. Din pricina ispitei, Isaachie ramasese slabanogit cu mintea si cu trupul: nu putea sa stea in picioare, nici sa sada, nici sa se intoarca de pe o parte pe cealalta, fiind intins; vreme de doi ani a zacut nemiscat, mut si surd. In al treilea an a inceput sa vorbeasca si a cerut sa fie ridicat si pus in picioare. A inceput, apoi, sa umble ca un copil mic, insa nu a aratat nici un fel de dorinta sau gand sa mearga la biserica; acolo 1-au dus abia-abia si numai cu sila; incetul cu incetul, a inceput sa stea in biserica lui Dumnezeu. Mai apoi, a inceput sa mearga si la trapeza, si s-a deprins putin cate putin, sa manance: in cei doi ani cat zacuse in nemiscare, nu pusese in gura nici paine, nici apa. In cele din urma, s-a liberat cu desavarsire de infricosata si uimitoarea pecete pe care o lasase asupra lui aratarea si lucrarea demonilor. Dar pana la sfarsitul vietii sale, Preacuviosul Isaachie a atins o inalta masura a sfinteniei.
Preacuviosul Nichita era mai tanar decat Preacuviosul Isaachie, insa a trait in aceleasi vremuri ca acesta. Manat de ravna, el a cerut egumenului sa-1 blagosloveasca la nevointa zavorarii. Egumenul – pe atunci era egumen Preacuviosul Nikon 1-a oprit, spunandu-i: „Fiul meu ! Nu-ti este de folos tie, om tanar, sa petreci in nelucrare. Mai bine sa traiesti cu fratii: slujindu-le, nu te vei lipsi de plata ta. Insuti stii cum a fost inselat de diavol Isaachie, pe cand era zavorat: ar fi pierit, daca un har neobisnuit al lui Dumnezeu nu 1-ar fi mantuit, pentru rugaciunile Preacuviosilor Parintilor nostri, Antonie si Teodosie”. Nichita a raspuns: „Eu nu ma voi lasa nicicum amagit de unele ca acestea, ci voiesc sa stau cu tarie impotriva mestesugirilor demonilor si sa-1 rog pe Iubitorul de oameni Dumnezeu ca sa ma invredniceasca de darul facerii de minuni ca pe Isaachie zavoratul, care savarseste pana acum multe minuni”. Egumenul a zis iarasi: „Dorinta ta iti este mai presus de putere; ia seama, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi. Eu iti poruncesc, dimpotriva, sa slujesti obstii, si vei primi cununa de la Dumnezeu pentru ascultarea ta”. Nichita, atras de o puternica ravna catre viata de zavorat, nu a vrut nicicum sa ia aminte la spusele egumenului. El si-a implinit gandul: s-a inchis pe sine in zavorare, petrecand acolo si rugandu-se fara a iesi nicaieri. Dupa o anumita vreme, a auzit o data, la vremea rugaciunii, un glas care se ruga impreuna cu el si a simtit o buna mireasma neobisnuita. Amagindu-se, si-a spus in sinea sa: „Daca acesta n-ar fi fost inger, nu s-ar fi rugat impreuna cu mine si nu s-ar fi simtit buna mireasma a Sfantului Duh”. Dupa aceea, Nichita a inceput sa se roage cu osardie, zicand: „Doamne, arata-Te mie in chip intelegator, ca sa te vad pe Tine”. Atunci s-a facut catre el glas: „Esti tanar! Nu ma voi arata tie, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi”. Zavoratul a raspuns cu lacrimi: „Doamne ! Nu voi cadea nicicum in inselare, caci egumenul m-a invatat sa nu iau aminte la inselarea draceasca, ci voi face tot ce-mi poruncesti”. Atunci, sarpele pierzator de suflete, luand putere asupra lui, a zis: „Nu este cu putinta omului sa ma vada, aflandu-se in trup; ci, iata ! trimit pe ingerul meu, ca sa petreaca impreuna cu tine: implineste voia lui”. Spunand acestea, a stat inaintea zavoratului un demon in chip de inger. Nichita a cazut la picioarele lui, inchinandu-se ca unui inger. Dracul a spus: „De acuma nu te mai ruga, ci apuca-te de citit carti: prin acestea, vei intra intr-o necontenita impreuna-vorbire cu Dumnezeu si vei primi puterea de a da cuvant folositor de suflet, celor ce vin la tine, iar eu il voi ruga neincetat pe Ziditorul tuturor pentru mantuirea ta”. Zavoratul, increzandu-se in aceste vorbe, s-a amagit si mai mult: a incetat sa se mai roage, se indeletnicea cu cititul, il vedea pe demon rugandu-se neincetat si se bucura socotind ca un inger se roaga pentru el. Mai apoi, a inceput sa stea de vorba mult despre Scriptura cu cei ce veneau la el si sa propavaduiasca asemenea zavoratului din Palestina. Slava lui s-a raspandit printre oamenii lumesti si chiar la curtea marelui cneaz. De fapt, el nu proorocea, ci le spunea celor ce veneau la el, incunostiintat fiind de catre demonul ce vietuia cu el, unde erau puse lucrurile furate si cele ce se petreceau in locuri departate.*

–––

* In timpurile noastre, se afla in Moscova, intr-un azil de nebuni, un asemenea prooroc, la care se strangea o multime de curiosi – Ivan Iakovlevici. Un oarecare monah a fost vizitat de niste moscoviti, care au inceput sa-I laude pe „proorocul” lor. Si spuneau ca s-au convins din proprie experienta de inainte-vederea lui, intrebandu-1 despre o ruda a lor, care se afla ca ocnas in Nercinsk. lvan Iakovlevici n-a dat raspuns vreme de un ceas. Atunci cand cei ce-l intrebasera au inceput sa-1 zoreasca. el le-a zis: „Departe-i pana la Nercinsk ?” Ei au raspuns: „Mai mult de 6000 de verste”. „Apoi degraba ajungi acolo?” – a in¬tors cuvant „proorocul”. Raspunsul lui a fost ca exilatului i se rosesera picioarele pana la sange. Dupa oarecare vreme, cei care intrebasera au primit de la ruda din Nercinsk o scrisoare in care acesta descria situatia sa grea si amintea si faptul ca picioarele ii fusesera roase de lanturi pana la sange”. „Inchipuiti-va ce clarviziune la Ivan Iakovlevici!”- cu aceasta exclamatie si-au incheiat moscovitii povestirea. Monahul a raspuns: „Nu-i vorba aici de nici o clarviziune, ci de o legatura batatoare la ochi cu duhurile cazute. Sfantului Duh nu-i trebuie vreun ragaz: El vesteste fara intarziere tainele, atat pamantesti cat si ceresti. Ivan Iakovlevici 1-a trimis pe demonul aflat pe langa el din Moscova in Nercinsk si care a adus o marturie desarta, materialnica, spre a indestula slava desarta a „proorocului” si curiozitatea oamenilor trupesti care il intrebasera. Sfantul Duh vesteste intotdeauna lucruri duhovnicesti, ca unul ce se tarase dupa caderea sa in patimi pacatoase si materializate !”. Ca pilda a lucrarii si caracterului inaite-vederii sfinte, daruiteite de Dumnezeu, infatisam o intamlare vrednica de luare-aminte din istoria bisericeasca. Sfantul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, instiintandu-1 pe Ammonie despre fuga sa de imparatul Iulian Apostatul, vorbeste: «In vremea aceea i-am vazut pe marii barbati ai lui Dumnezeu – Teodor, intai-statatorul manastirii Tabenisiotilor si Pammon, avva monahilor care traiau in imprejurimile Antinoei. Hotarand sa ma ascund la Teodor, m-am suit in barca lui, care era acoperita din toate partile; Pammon ne-a intovarasit dintr-un simtamant de cinstire. Vantul nu era prielnic, eu ma rugam intru stramtorarea inimii; monahii lui Teodor, iesind pe mal, au tras barca. „Avva Pammon, vazand intristarea mea, ma mangaia. Eu i-am raspuns: crede-ma ca nu are inima mea atata barbatie in vreme de pace cata are in vreme de prigoana: caci patimind pentru Hristos si intarit fiind prin harul Lui, nadajduiesc cu atat mai mult ca primesc de la EI mare mila, de as fi si ucis”. Nici nu mi-am terminat cuvintele, ca Teodor s-a uitat la Avva Pammon si a zambit; Pammon s-a uitat la randul sau la el, zambind. Eu i-am zis: „De ce radeti de cuvintele mele, ma invinuiti oare de frica ?” Teodor, intorcandu-se catre Pammon, zice: „Spune Patriarhului pricina rasului nostru”. Pammon a raspuns: „Tie ti se cuvine aceasta”. Atunci, Teodor a spus: „In acest ceas, Iulian a fost ucis in Persia, dupa cum a prezis despre el Dumnezeu: ,barbatul dispretuitor si asupritor si semet nimic nu va savarsi”. ( Avac. 4, 5). Se va scula imparat crestin, barbat ales, dar zilele lui vor fi scurte. De aceea, nu te afunda in Tebaida, nu te osteni, ci te intoarce, in taina, in intampinarea noului imparat: te vei vedea cu el in cale, te va primi cu multa bunavointa si te vei intoarce la Biserica ta, iar pe el il va lua degraba Dumnezeu din aceasta viala”. Asa s-au si intamplat toate” (Sancti Athanasii, Opera omnia, tom. 2, pag. 979-982).

–––

Astfel, l-a instiintat pe marele cneaz Iviaslav, despre uciderea lui Goleb, cneazul de Novgorod, sfatuindu-l a-l trimite in Novgorod pe fiul sau, ca sa fie cneaz. Acest lucru a fost deajuns pentru mireni ca sa-l tina de prooroc pe zavorat. Este vrednic de luareaminte faptul ca mirenii si chiar monahii lipsiti de dreapta socoteala duhovniceasca sunt aproape totdeauna atrasi de amagitori, fatarnici si oameni care se gasesc in inselare draceasca, recunoscandu-i de sfinti si harismatici. Nimeni nu se putea masura cu Nichita in cunoasterea Vechiului Testament; insa nu suferea Noul Testament si niciodata nu se folosea in cuvintele sale de Evanghelie si de Epistolele Apostolice, nici nu ingaduia cuiva dintre cei care-l cercetau sa-i pomeneasca vreun rand din Noul Testament. Din pricina acestei orientari ciudate a invataturii lui, parintii manastirii Pecerska din Kiev au priceput ca este inselat de demon. Pe atunci, in manastire se aflau multi monahi sfinti, impodobiti cu daruri harice. Cu rugaciunile lor, ei l-au gonit pe diavol de la Nichita; Nichita a incetat sa-l mai vada. Parintii l-au scos pe Nichita din zavorare si i-au cerut sa le spuna ceva din Vechiul Testament; dar el s-a jurat ca niciodata n-a citit acele carti, pe care mai inainte le stia pe dinafara. S-a aratat ca uitase sa si citeasca din pricina urmarilor inselarii dracesti, si abia 1-au deprins iar, cu mare osteneala, sa citeasca, Adus in sine prin rugaciunile Sfintilor Parinti, el si-a cunoscut si si-a marturisit pacatul, a plans pentru el cu lacrimi amare, a atins o masura inalta a sfinteniei si darul facerii de minuni prin vietuirea smerita in mijlocul obstei. In cele din urma, Sfantul Nichita a fost hirotonit episcop de Novgorod.
Experientele mai noi intaresc cele aratate cu limpezime de experientele vremurilor trecute. Inselarea astfel se numeste, pe limba monahilor, amagirea de sine unita cu amagirea draceasca – este si acum o urmare statornica a retragerii mai inainte de vreme intr-o adanca insingurare ori a unei nevointe deosebite in singuratatea chiliei. Pe vrema cand scriitorul acestor sfaturi ascetice, tanar fiind, mergea prin anii 1824-1825, in lavra Aleksandru Nevski spre a se sfatui in legatura cu gandurile sale cu monahul Ioanichie, lumanararul lavrei, ucenicul staretilor Teodor si Leonid, la acest monah veneau pentru sfat duhovnicesc, multi mireni care duceau o viata ascetica (Monahul Ioanichie era ruda de sange cu staretul Teodor. Dupa sfarsitul acestuia, el nu a rupt legatura cu Leonid, si in cele din urma, pentru a vietui impreuna cu el, s-a mutat in sihastria Optinei). Venea la el si un soldat din regimentul Pavlovski, Pavel pe numele sau, intors de curand din schisma rascolnicilor, fost, mai inainte, invatator al acestora, om cu oarecare stiinta de carte. Fata lui Pavel stralucea de bucurie. El, insa, din pricina ravnei foarte puternice care se aprinsese in el, s-a aruncat la o nevointa trupeasca lipsita de masura si nepotrivita cu firea lui, avand multe lipsuri in vederile sale despre nevointa sufleteasca. Odata, Pavel statea noaptea la rugaciune. Deodata, in jurul icoanelor s-a ivit o lumina cu stralucire de soare, si in mijlocul acelei lumini – un porumbel alb, stralucitor. Din porumbel s-a facut auzit un glas: „Primeste-ma: eu sunt Sfantul Duh; am venit sa te fac lacas al meu”. Pavel a incuviintat cu bucurie. Porumbelul a intrat in el prin gura, iar Pavel, istovit de post si priveghere, a simtit deodata in sine, lucrand cu putere, patima desfranarii: a parasit rugaciunea, a fugit la bordel. Patima lui nesatioasa era cu neputinta de ostoit. Toate bordelurile si toate prostituatele pe care si le putea ingadui devenisera pentru el a doua familie. In cele din urma, si-a venit in fire. Amagirea sa de catre aratarea draceasca si intinarea sa datorata urmarilor inselarii le-a descris intr-o scrisoare catre ieroschimonahul Leonid, care traia pe atunci in manastirea Aleksandru Svirsk.
In scrisoare strabatea inalta stare duhovniceasca de mai inainte a celui cazut. Sus-pomenitul tanar era pe atunci ucenic de chilie al ieroschimonahului Leonid (anii 1827-1828), si citea, cu binecuvantarea staretului, scrisoarea lui Pavel. In primavara anului 1828, iero¬schimonahul Leonid s-a mutat din manastirea Svirsk mai intai in pustia Ploscensk, iar apoi in Pustia Optinei. El a fost insotit de ucenicul sau de chilie, care a cercetat, cu acest prilej, cateva manastiri din eparhiile Kaluga si Orlov. Pe cand se afla in vestita pustie Bieloberejsk, era slavit pentru nevointele sale monahul rasofor Serapion, care vazuse un inger in timpul pravilei sale de chilie. Nu numai mirenii, ci si monahii – dat fiindca la noi in Rusia domneste nevointa trupeasca, iar in ce priveste pe cea sufleteasca aproape ca s-a pierdut si pomenirea ei – il proslaveau pe Serapion, socotindu-l ca pilda de viata monahala. In anul 1829, Serapion s-a mutat, din pricina zdruncinarii sale sufletesti, in Pustia Optinei, spre a se calauzi dupa sfaturile ieroschimonahului Leonid.
In timpul uneia din sfatuirile sale cu staretul, i-a smuls acestuia o parte insemnata din barba. Serapion, caruia i se randuise a locui in schitul Pustiei Optina, din cinstire pentru slava sa de nevoitor, a venit o data, noaptea, la intai statatorul Schitului, Ieromonahul Antonie, vestindu-I ca Ioan Botezatorul i se aratase, poruncindu-i sa-i injunghie pe Antonie, pe ieroschimonahul Leonid, pe ieroschimonahul Gavriil si pe mosierul Jeliabovski, care era atunci oaspete al schitului. „Dar unde ti-e cutitul?” l-a intrebat istetul si neinfricatul Antonie. „N-am cutit”, a raspuns inselatul. „Apoi ce-ai venit sa tai fara cutit?” – i-a intors cuvantul Antonie si l-a inchis in chilie pe cel inselat, pe care a trebuit sa-l trimita la casa de nebuni, unde s-a si sfarsit. Pare-se ca inainte de moarte, Serapion si-ar fi venit in fire si ar fi plecat cu nadejde de mantuire.
Trebuie sa bagam de seama, ca duhul cazut, voind sa puna stapanire pe nevoitorul lui Hristos, nu lucreaza ca unul ce are putere, ci cauta sa atraga invoirea omului la inselarea ce i se pune inainte, si, primind aceasta invoire, pune stapanire pe cel ce i-a dat-o. Sfantul David, zugravind bantuirea ingerului cazut asupra omului, arata adevarul intocmai, atunci cand spune: „Pandeste, ca sa apuce pe sarac, sa apuce pe sarac daca-I va trage pe el in latul lui” (Ps. 9, 30). „Sfantul Duh lucreaza cu de la Sine putere, ca un Dumnezeu; vine atunci cand omul care s-a smerit si s-a micsorat pe sine nu-i asteapta nicicum venirea. Deodata schimba mintea, schimba si inima. Prin lucrarea sa cuprinde intreaga vointa si toate puterile omului, care nu are putinta de a chibzui asupra lucrarii care se savarseste cu el.
Harul, atunci cand este in cineva, nu-i arata nimic din cele obisnuite sau dintr-ale Scripturi ci il invata in chip tainic care nu le-a vazut si nu ti le-a inchipuit niciodata. Atunci, mintea deprinde in chip ascuns tainele inalte si ascunse pe care, potrivit Dumnezeiescului Pavel, nu le poate vedea ochiul omenesc, nici mintea nu poate, de la sine, sa le atinga… Mintea omeneasca, prin sine insasi, fara a fi unita cu Domnul, chibzuieste dupa puterea ei. Iar atunci cand se uneste cu focul Dumnezeirii si cu Sfantul Duh, atunci este cu totul stapanit de Dumnezeiasca Lumina, se face cu totul lumina, se aprinde in flacara Atotsfantului Duh, se umple de intelegere Dumnezeiasca, si ii este cu neputinta, in fla¬cara Dumnezeirii, sa cugete la ale sale sau la cele pe care le-ar voi”. Astfel graia Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, Precuviosului Grigorie Sinaitul. (Filoc. rom., vol. VII).
Dimpotriva, in timpul aratarilor dracesti totdeauna ii este lasata omului libertatea de a chibzui asupra aratarii, daca sa o primeasca sau nu. Aceasta reiese din incercarile demonului de a-i amagi pe sfintii lui Dumnezeu. O data, atunci cand Preacuviosul Pahomie cel Mare petrecea in insingurare, in afara de zarva manastirii, i s-a infatisat diavolul intru lumina mare, zicand: „Bucura-te, Pahomie. Eu sunt Hristos, si am venit la tine ca la un prieten al meu”. Sfantul, chibzuind in sine, si-a spus: „Venirea lui Hristos la om este unita cu bucuria, in chip strain de frica. In acel ceas pier toate cugetarile omenesti: atunci, mintea toata, atinteste cu privirea pe Cel vazut. Ci eu, vazandu-1 pe acesta care mi se infatiseaza, ma umplu de tulburare si de teama. Acesta nu este Hristos, ci satana”.

Chibzuind astfel, Preacuviosul i-a spus cu indraznire celui ce i se aratase: „Diavole! Pleaca de la mine: blestemat sa fii tu, si vedenia ta si rautatea viclenelor tale ganduri”. Diavolul a pierit fara intarziere, umpland chilia de putoare. (Vietile sfintilor, 15 mai).

Nu este cu putinta omului care se afla inca pe taramul cugetarii trupesti, care nu a primit o cugetare duhovniceasca asupra firii omenesti cazute, sa nu puna oarecare pret pe faptele sale si sa nu recunoasca in sine o oarecare vrednicie, oricate vorbe smerite ar rosti si oricat de smerit ar parea la aratare unul ca acesta. Adevarata smerenie nu sta in firea cugetarii trupesti, fiindu-i acesteia cu neputinta: smerenia tine de intelegerea duhovniceasca, Preacuviosul Marcu Ascetul spune: „Cei care nu se socotesc pe sine datornici catre orice porunca a lui Hristos, cinstesc trupeste legea lui Dumnezeu, neintelegand cele ce zic, nici cele pe care se intemeiaza: de aceea ei socotesc ca implinesc legea desavarsit prin fapte” (Cuvant despre legea duhovniceasca, cap.34).
Din cuvintele Preacuviosului Parinte se arata limpede ca cel care recunoaste in sine vreun lucru bun, se afla in stare de amagire de sine. Aceasta stare de amagire de sine slujeste ca temei pentru inselarea demonica: ingerul cazut isi afla adapost in intelegerea gresita, trufasa a crestinului, la care se adauga lesne si amagirea sa, iar prin amagire il supune pe om stapanirii sale, aruncandu-1 in asa- numita inselare demonica. Din experientele aratate mai sus se vede ca nici unul din cei inselati nu s-a socotit pe sine nevrednic de vederea ingerilor, asadar a recunoscut in sine o oarecare vrednicie. Nici nu poate cugeta astfel despre sine omul trupesc si sufletesc. De aceea au si zis Sfintii Parinti indeobste despre toti nevoitorii lipsiti de deprindere indestulatoare cu lucrarea sufleteasca si nea¬dumbriti de har, ca pe pe acestia linistirea ii pierde.
Pilduitoare este purtarea Preacuviosilor Varsanufie cel Mare si a tovarasului sau de nevointe Ioan Proorocul (care erau ei insisi zavorati in chinovia avvei Serid, pentru ca tot vorbim despre zavorati si linistire). Intreaga obste a acelei manastiri, sau cel putin, cea mai mare parte a obstii, se calauzea dupa povatuirile acestor mari bineplacuti ai lui Dumnezeu, plini din belsug de Duhul Cel Dumnezeiesc; se calauzea dupa povetele lor insusi egumenul Serid, pe care Varsanufie cel Mare il numea fiu. Serid, il slujea de altfel, pe sfantul Staret, care petrecea inchis cu desavarsire in chilie, primind la sine doar pe Serid si prin aceasta dand raspunsuri scrise celorlalti frati. Calugarii manastirii, calauziti de cuvintele ziditoare ale barbatilor insuflati de Dumnezeu, au aratat sporire duhovniceasca grabnica si imbelsugata. Unii dintre ei au devenit buni pentru viata in zavorare, la care au si fost chemati de Dumnezeu, Cel Care vazuse dinainte inzestarea lor. Astfel, Varsanufie cel Mare i-a prevestit lui Ioan de la Berseba ca lui i-a fost mai dinainte randuita de Dumnezeu linistirea, si pregatindu-1 pe acest monah prin vietuirea dupa poruncile evanghelice in mijlocul obstei calugaresti, in cuptorul ascultarii, la vremea potrivita, aratata de Dumnezeu, 1-a adus la zavorare. (Raspunsurile 1-54).
Din schimbul de scrisori dintre Marele Varsanufie si Ioan de la Berseba se poate vedea ca Ioan era inviforat de cugete patimase si dupa intrarea in zavorare. Alti monahi carora le-a fost ingaduita zavorarea erau si mai tulburati de patimi; dar zavorarea nu le-a fost oprita. Dimpotriva, Preacuviosului Avva Dorotei, care se deosebea atat prin intelepciunea lumeasca, precum si prin cea duhovniceasca, prin inzestrarea de a calauzi pe alti monahi si care aratase cu fapta acest dar duhovnicesc, staretii purtatori de Duh i-au oprit zavorarea, oricat ar fi dorit-o el. „Linistirea”, i-au spus ei, „da omului pricina de cugetare semeata mai inainte ca el sa se fi dobandit pe sine, adica sa fie neprihanit. Doar atunci are loc adevarata linistire, cand omul a purtat deja crucea. Si astfel, daca vei patimi impreuna cu aproapele, vei primi ajutor; iar daca te vei tine deoaparte de impreuna-patimire, voind sa intri in cele ce sunt mai presus de masura ta, sa stii atunci ca vei pierde si ceea ce ai. Nu te abate nici inauntru, . nici in afara, ci tine mijlocul, prcepand care este voia Domnului, „ca zilele rele sunt” (Efes.S, 16.- Raspunsul 311).
Cuvintele mele au urmatorul inteles: nu te increde in linistire, si nu fi nepasator in indeletnicirile tale, pe care le ai de facut: iata calea de mijloc, care nu cunoaste primejdia caderii. In linistire trebuie sa ai smerenie, iar in indeletnicirile tale sa fii cu trezvie, si sa-ti infranezi cugetul tau. Toate acestea nu sunt ingradite de oarecare soroc de vreme. Oricine este dator sa rabde cu multumire cele ce vin fara putinta de ocolire asupra lui. Cu cat se pogoara omul mai mult in smerenie, cu atata sporeste. Ramanerea in chilia ta nu te face incercat, pentru ca tu esti in ea, ferit de necazuri; pare-se ca din lipsa luptei cu dracii, care pe cel zavorat in chilie il aduce intr-asemenea scarba si razboi, care sunt cu totul necunoscute monahului de chinovie (Vezi Vietile Preacuviosilor Antonie cel Mare, Onufrie cel Mare si ale altor pustnici si zavorati). Iar prin faptul ca lasi, inainte de vreme, toate indeletnicirile, vrajmasul iti gateste nu odihna, ci mai mult tulburari, ca sa te faca sa spui, in cele din urma: „Mai bine nu m-as fi nascut” (Raspunsurile 312,313).
Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfant de catre Biserica soborniceasca, unul din cei mai alesi scriitori ascetici, a vietuit in chinovie, printre frati, iar dupa sfarsitul sfin¬tilor povatuitori si-a intemeiat propria sa manastire si a fost intai-statator al ei. Sfantul Ioan Scararul atentioneaza ca cei inclinati spre cugetare semeata si alte patimi sufletesti nu trebuie nicicum sa-si aleaga viata in pustnicie, ci sa petreaca in mijlocul obstii si sa se mantuiasca prin lucrarea poruncilor (Cuvantul 8, cap. 10, 18, 21, 25 – Cuvantul 27, cap. 13, 36): caci orice fel de vietuire, fie in pustie, fie in chinovie, atunci cand este potrivit, atunci cand este potrivit cu voia lui Dumnezeu, si are ca tel a placea lui Dumnezeu, este preafericit (88 de capete ale Preacuviosului Simeon Noul Teolog). Din zavorarea de mai inainte de vreme odrasleste inselarea draceasca, nu numai cea care bate la ochi, ci si cea care este nevazuta la aratare: a cugetului, a sufletului, fara de asemanare mai primejdioasa decat cea dintai, ca una care se tamaduieste foarte anevoie, iar adesea nici nu cunoaste tarriaduire. Acest rod al inselarii, care se intemeiaza pe cugetarea semeata, este numit de catre Sfintii Parinti „parere” (Ale Sfantului Grigorie Sinaitul, capetele 128,131,132), atunci cand nevoitorul primeste pareri mincinoase despre lucrurile duhovnicesti si despre sine, socotindu-le adevarate. Parerilor si vedeniilor mincinoase le urmeaza intotdeauna, potrivit legaturii firesti de simtire si de lucrare dintre minte si inima, simtiri amagitoare, desfatatoare ale inimii: ele nu sunt altceva decat lucrarea unei patimi subtiri a dulcetii si slavei desarte. Cei molipsiti de catre aceasta inselare se fac propavaduitori ai unei invataturi ascetice mincinoase, cateodata si ereziarhi, spre vesnica pieire a lor si a celor apropiati lor. Sfantul Isaac Sirul pomeneste, in cel deal 55-lea Cuvant, ca un oarecare Malpas a dus in pustnicie o viata foarte aspra de nevoitor, cu telul de a atinge o inalta stare duhovniceasca, si a cazut in trufie si inselare demonica vadita, facandu-se intemeietor si capetenie a sectei evhaitilor.
Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de inselare numita „parere” putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numita „Urmarea lui Hristos”. Ea rasufla o patima subtire a dulcetii si o cugetare semeata, care naste in oamenii orbiti si plini pe deasupra peste ma¬sura de patimi, o desfatare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericitii si intunecatii ! Ei nu pricep, ca adulmecand damful subtire al patimilor care traiesc in ei, se indulcesc de el, socotindu-l in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu inteleg ca de desfatarea duhovniceasca sunt in stare doar sfintii, ca inaintea desfatarii duhovnicesti trebuie sa mearga pocainta si curatirea de patimi, ca desfatarea duhovniceasca nu sta in puterea pacatosului, ca el trebuie sa se cunoasca pe sine ca fiind nevrednic de desfatare, sa o alunge, daca aceasta va incepe sa-i dea tarcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vadita si pierzatoare amagire de sine, ca pe o miscare subtire a slavei desarte, a cugetarii semete si a patimii dulcetii. IIn pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vartoasa inselare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alii nevoitori ai latinilor (Dupa caderea Bisericii de Apus de la cea din Rasarit), recunoscuti de ei ca sfinti. „Atunci cand Francisc a fost rapit la cer” spune scriitorul Vietii acestuia, „Dumnezeu Tatal, vazandu-l, S-a intrebat, fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea intaietate, Fiului Sau Celui dupa fire, sau fiului dupa har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai had decat aceasta hula, ce poate fi mai intristator decat aceasta amagire !
In vremea de astazi, in patria noastra, putem spune cu hotarare ca viata anahoretica intr-o pustie nelocuita este cu neputinta, iar zavorarea – foarte anevoioasa, fiind mai primejdioasa si mai nepotrivita ca oricand. In acest fapt trebuie sa vedem voia lui Dumnezeu si sa ne supunem ei. Daca vrei sa fii un isihast placut lui Dumnezeu, iubeste tacerea si deprinde-te cu ea cu toata osardia care-ti sta in putinta. Nu-ti ingadui sa vorbesti in desert nici in biserica nici la trapeza, nici la chilie; nu-ti ingadui sa iesi din manastire decat la mare nevoie si pentru cat mai putina vreme; nu-ti ingadui a lega cunostinte, mai cu seama apropiate,nici in afara, nici inlauntrul manastirii; nu-ti ingadui o purtare sloboda si destinderi vatamatoare; poarta-te ca un strain si calator, atat in manastire cat si in viata pamanteasca indeobste – si te vei face isihast, pustnic, anahoret, prin dumnezeiasca dragoste.
Iar daca Dumnezeu te va vedea inzestrat pentru pustie sau pentru zavorare, atunci El Insusi, cu negraitele Sale judecati, iti va orandui viata de pustnicie si linistire, precum i-a oranduit-o Fericitului Serafim de Sarov, sau iti va orandui zavorare, .precum a oranduit-o Fericitului Gheorghe, zavoratul din manastirea Zadonsk*.

* La data scrierii acestei carti Sfantul Serafim, nu de multa vreme trecut la cele vesnice, nu era canonizat inca de Biserica pravoslavnica rusa, de aceea este numit doar „Fericit” de Sfantul Ignatie.

ganduridinortodoxie

Ucenicul: Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce este inselarea?

Staretul: Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea protoparintilor nostri. Cu totii suntem in inselare (inceputul celui de-al treilea Cuvant al Preacuviosului Simeon, Nou! Teolog, ed. Pustiei Optina, l852). Constiinta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza im- potriva inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu totii suntem inselati, cu totii sun- tem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar – si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni. Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, „ca sa se marturiseasca numelui” Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este cugetarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita intreaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare. Ea este „trupul si sangele”, care „nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu” ( l Cor. l5, 50). Ea este moartea vesnica, tamaduita si nimicita de Domnul Iisus, Care este „Invierea si Viata” (Ioan ll, 25). Astfel este starea noastra. Privelistea ei este o noua pricina de plans. Cu plangere sa strigam catre Domnul Iisus ca sa ne scoata din inchisoare, sa ne traga din prapastiile pamantului, sa ne smulga din falcile mortii. „Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, „de aceea S-a si pogorat la noi, pentru ca a vrut sa ne scoata din robie si din cea mai amarnica inselare” (Inceputui Cuvantului al 3-lea).

Ucenicul: Aceasta lamurire nu este destul de lesnicioasa pentru intelegerea mea: am nevoie de o lamurire mai simpla, mai apropiata de priceperea mea.

Staretul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost intrebuintata de catre ingerul cazut, minciuna (Fac. 3, l3). Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol „mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni dintru inceput” (Ioan 8, 44). Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat cea din urma este urmarea nemijlocita a celei dintai. Cuvantul „dintru inceput” arata faptul ca minciuna a slujit diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Inceputul rautatilor este gandul mincinos. Izvorul amagirii de sine si al amagirii demonice este gandul mincinos !. Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte vesnica chiar in radacina ei – protoparintii ! Protoparintii nostri „s-au amagit”, adica au recunoscut minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de tamaduire, cu pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. „Sarpele m-a amagit”, a zis ea, „si am mancat” (Fac. 3, l3). De atunci, firea noastra patrunsa de otrava raului tinde „cu voie si fara voie” spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul binelui si al desfatarii. „Cu voie” pentru ca in noi mai este inca o ramasita de libertate si de alegere intre bine si rau. „Fara voie” – pentru ca aceasta ramasita de libertate nu lucreaza ca o libertate deplina; ea lucreaza sub inriurirea de neinlaturat a stricaciunii facute de pacat. Ne-am nascut asa; si nu putem sa nu fim asa; si de aceea ne gasim cu totii, pana la unul, in stare de amagire de sine si de inselare demonica. Din acest fel de a privi starea oamenilor in legatura cu binele si raul, starea in care se afla, in mod obligat, fiecare om, reiese urmatoarea definitie a inselarii, care o lamureste in chip cu totul multumitor: inselarea este insusirea de catre oameni a minciunii luate de ei drept adevar. Inselarea lucreaza mai intai asupra felului de a gandi; dupa ce a fost primita si a corupt felul de a gandi, ea nu intarzie sa se impartaseasca inimii, corupand simtirile inimii; luand stapanire asupra fiintei omului, ea se revarsa in toata activitatea lui, otravindu-i si trupul ca pe unul care a fost legat in chip nedespartit cu sufletul de catre Ziditor. Starea de inselare este starea de pierzanie sau de moarte vesnica.
Incepand din clipa caderii omului, diavolul a primit cale libera catre el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, in cuvantul lui Nichifor din Singuratate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunandu-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunavoie, lepadand ascultarea fata de Dumnezeu. Dumnezeu l-a rascumparat pe om. Omului rascumparat i s-a lasat libertatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; si ca aceasta libertate sa se arate nesiluita, diavolului i s-a lasat cale libera spre om. Fireste ca diavolul intrebuinteaza toate sfortarile ca sa-l tina pe om in legatura de mai inainte cu sine, sau chiar sa il aduca intr-o si mai mare inrobire. Pentru aceasta, el intrebuinteaza arma sa de mai inainte si de totdeauna – minciuna. El se straduie sa ne amageasca si sa ne insele, sprijinindu-se pe starea noastra de amagire de sine; patimile noastre – aceste inrauriri bolnavicioase – el le pune in miscare; cuvintele lor pierzatoare le invesmanteaza intr-o haina placuta straduindu-se sa ne plece spre saturarea patimilor. Cel credincios Cuvantului lui Dumnezeu nu-si ingaduie aceasta, ci isi infraneaza patimile, impotrivindu-se navalirilor vrajmasului (Iacov 4, 7), lucrand, sub calauzirea Evangheliei, impotriva propriei amagiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, putin catre putin, inraurirea duhurilor cazute asupra sa, el iese, incetul cu incetul, din starea de inselare, in tinutul adevarului si al libertatii (Ioan 8, 32), a caror plinatate o aduce adumbrirea harului Dumnezeiesc. Cel necredincios invataturii lui Hristos, care urmeaza propriei sale voi si intelegeri, se supune vrajmasului, si trece din starea de amagire de sine in starea de amagire demonica, isi pierde si ramasita de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplina fata de diavol. Starea oamenilor aflati in inselare demonica e foarte felurita, potrivit cu patima de care a fost omul amagit si inrobit si potrivit cu masura in care omul a fost inrobit de patima. Toti, insa, care au cazut in inselare demonica, adica au intrat, prin dezvoltarea amagirii de sine, in comuniune cu diavolul si in robie fata de el, se afla in inselare, sunt temple si unelte ale demonilor, jertfe sortite mortii vesnice, petrecerii in inchisorile iadului.

*

Ucenicul: Insira-mi felurile amagirii dracesti care se nasc din indeletnicirea nepotrivita cu rugaciunea in chip necuvenit.

Staretul: Toate felurile de inselare demonica la care se supune cel ce se nevoieste in rugaciune apar ca urmare a faptului ca la temelia rugaciunii nu este pusa pocainta, ca pocainta nu s-a facut izvorul, sufletul, scopul rugaciunii. „Daca cineva”, spune Preacuviosul Grigore Sinaitul, „in increderea in sine intemeiata pe parerea de sine,” (In original se spune: „daca viseaza cineva sa ajunga prin parere la cele inalte”. Am intrebuintat aici o expresie lamuritoare, ca sa arat mai limpede intelesul cuvantului parere), viseaza sa ajunga la stari inalte de rugaciune si a dobandit ravna nu adevarata, ci sataniceasca: pe acela, diavolul il prinde repede in laturile sale, ca pe un slujitor al sau”. Oricine se sileste sa intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu in vesminte curate si luminate, puse in randuiala prin pocainta, ci de-a dreptul in zdrentele sale, in starea omului vechi, de pacatosenie si amagire de sine este aruncat in intunericul dinafara: in inselarea draceasca. „Te sfatuiesc”, spunea Mantuitorul celui chemat la preotia cea de taina, „sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe, ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si unge cu alifia lacrimilor „ochii tai” cei simtiti si ochii „mintii” ca sa vezi. Eu pe cati ii iubesc, ii mustru si ii pedepsesc: sarguieste, dar, si te pocaieste” (Apoc. 3, 18-19). Pocainta si toate cele ce o alcatuiesc, cum ar fi: strapungerea sau indurerarea duhului, plansul inimii, lacrimile, osandirea de sine, pomenirea si simtirea din vreme a mortii, a judecatii lui Dumnezeu si a muncilor celor vesnice, simtirea ca Dumnezeu este de fata, frica de Dumnezeu – toate acestea sunt daruri Dumnezeiesti, daruri fe mare pret, daruri care sunt inceputul si temelia oricarei sporiri chezasia darurilor mai inalte si vesnice. Fara a le fi primit pe acestea mai inainte, nu este cu putinta sa ni se incredinteze darurile cele din urma. „Oricat de inalte ar fi nevointele noastre”, a spus Sfantul Ioan Scararul, „daca nu am dobandit inima indurerata, atunci nevointele noastre sunt si mincinoase si desarte” (Scara Cuvantul al 7-lea). Pocainta, duhul infrant, plansul, sunt semne care dau marturie despre nevointa cu buna cuviinta in rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau cealalta, adica inselarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta de ocolit a indeletnicirii cu rugaciunea intr-un chip nepotrivit, iar indeletnicirea cu rugaciunea in chip nepotrivit este nedespartita de amagirea de sine.
Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune nepotrivita este atunci cand cel care se roaga alcatuieste prin puterea inchipuirii sale nazariri sau himere, luandu-le, la aratare din Sfanta Scriptura, iar de fapt – din propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste inchipuiri isi maguleste parerea de sine, slava desarta, cugetarea semeata, trufia, se amageste pe sine insusi. Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile inchipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cadere, nu sunt adevarate – ele sunt nascocire si minciuna, atat de iubite, atat de in firea ingerului cazut. Visatorul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din taramul adevarului, paseste pe taramul minciunii, pe taramul satanei, se supune de bunavoie inrauririi satanei. Sfantul Simeon, Noul Teolog, zugraveste astfel rugaciunea visatorului si roadele ei: „El ridica spre cer mainile, ochii si mintea, isi inchipuie in mintea sa” – asemenea lui Klopstock si lui Milton – „sfaturile Dumnezeiesti, bunatatile cele ceresti, cinurile sfintilor ingeri, locasurile ingerilor; pe scurt, aduna in inchipuirea sa toate cele auzite din Dumnezeiasca Scriptura, le cerceteaza in vremea rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea isi starneste sufletul sau catre Dumnezeiasca dorire si dragoste; cateodata varsa lacrimi si plange. In acest chip, inima lui se trufeste incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mangaierea lui, si roaga pe Dumnzeu ca sa-l invredniceasca a petrece pururea in aceasta stare. Acesta este semnul inselarii. Un asemenea om de s-ar si linisti cu linistire desavarsita, nu poate sa scape de nebunie si sminteala. Iar daca totusi nu se intampla cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodata la cinul duhovnicesc al priceperii si virtutii sau despatimirii. Intr-acest chip, s-au inselat cei care au vazut lumina si stralucire cu ochii acestia trupesti, au mirosit buna-mireasma cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor. Unii din ei s-au indracit, stramutandu-se, cu mintea vatamata, dintr-un loc intr-altul; altii au primit un demon in chip de inger luminos, s-au inselat si au trait neindreptati pana la sfarsit, fara a primi sfat de la nici unul dintre frati; altii, indemnati fiind de diavol, si-au pus capat zilelor; unii s-au aruncat in prapastie; altii s-au spanzurat. Si cine poate a socoti feluritele amagiri ale diavolului, cu care amageste el, si care sunt cu neputinta de asternut in cuvinte ? Totusi, din cele spuse de noi, orice om cu capul pe umeri poate sa afle vatamarea care ia nastere din acest fel de rugaciune. Iar daca vreunul din cei care il intrebuinteaza nu va patirni nici una din nenorocirile aratate mai sus, din pricina ca traieste in obste – caci in aceste nenorociri cad mai mult pustnicii, care traiesc in singuratate – insa unul ca acesta isi va petrece intreaga viata fara sa izbandeasca nimic” (Despre primul chip al luarii aminte si rugaciunii, Filocalia vol.1 ).
Toti Sfintii Parinti care au descris nevointa rugaciunii mintii ne opresc nu numai a alcatui de la sine inchipuiri, ci si a ne pleca, prin voia si incuviintarea noastra, spre inchipuirile si nalucirile care ni se pot infatisa pe neasteptate, fara a atarna de voia noastra. Si aceasta se intampla in timpul nevointei la rugaciune, mai cu seama in linistire. „Nu primi nicicum”, spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul, „daca vei vedea ceva cu ochii cei simtiti ori cu mintea, in afara sau inlauntrul tau, de-ar fi chipul lui Hristos, sau chip de inger, sau al vreunui sfant, sau daca ti se va arata lumina… Fii cu luare- aminte si paza ! Nu-ti ingadui a te increde in ceva, nu arata invoire cu gandul si cu glasul la nimic, nu te increde in graba vreunei aratari, de ar fi ea adevarata si buna; fii rece catre ea si instrainat pazind statornic mintea ta lipsita de inchipuiri, fara a alcatui in sine vreun chip si fara a fi intiparita de nici un chip. Cel ce a vazut oarece cu mintea sau cu simturile, de-ar fi vedenia si de la Dumnezeu, si o primeste cu grabire, lesne cade in inselare – cel putin, isi descopera inclinarea spre inselare, primind vedenia cu graba si usuratate. Noul incepator trebuie sa-si intoarca toata luarea-aminte spre singura lucrarea inimii si doar pe aceasta s-o recunoasca neamagitoare – iar altceva nimic sa nu primeasca pana ce nu va fi intrat in despatimire. Dumnezeu nu se manie pe cel ce se teme de inselare si vegheaza asupra sa cu cea mai mare luare- aminte, chiar daca acesta nu va primi ceva trimis de Dumnezeu, necercetind aceea cu toata osardia; dimpotriva, Dumnezeu il va lauda pe unul ca acesta pentru buna sa intelegere” (Despre primul chip al luarii-aminte si rugaciunii).
Sfantul Amfilohie, care era intrat in calugarie din tinerete, s-a invrednicit la varsta barbatiei si a batranetii sa duca viata sihastreasca in pustie. Inchizandu-se intr-o pestera, el se indeletnicea cu linistirea, si a atins o mare sporire. Atunci cand s-au implinit patruzeci de ani de cand ducea viata pustniceasca, i s-a aratat noaptea un inger si i-a zis: „Amilohie ! mergi in oras si paste oile cele duhovnicesti”. Amfilohie petrecea luand-aminte la sine si n-a bagat deloc in seama porunca ingerului. In noaptea urmatoare ingerul s-a aratat din nou, innoind porunca si adaugand ca el vine de la Dumnezeu. Si iarasi Amfi¬lohie nu a aratat supunere ingerului, temandu-se ca nu cumva sa fie amagit si aducandu-si aminte de vorbele Apostolului, ca si satana ia chip de inger de lumina (2.Cor. 11,14). In ce-a de-a treia noapte, ingerul s-a aratat din nou si incredintandu-1 pe Amfilohie asupra sa printr-o slavoslovie a Dumnezeirii pe care duhurile cele lepadate nu o pot suferi, 1-a luat pe batran de mana, 1-a scos din chilie si 1-a dus intr-o biserica ce se gasea in apropiere. Usile bisericii s-au deschis singure. Biserica s-a umplut de lumina cereasca; in ea se aflau multime de barbati sfinti in vesminte albe, cu fetele stralucind ca soarele. Acestia l-au hirotonit pe Amfilohie episcop al orasului Iconium (Vietile Sfintilor, 23 noiembrie). Purtandu-se intocmai pe dos, Preacuviosii Isaachie si Nichita ai Lavrei Pecersl:a, noi si necercati in viata pustniceasca, au suferit cumplita nenorocire, increzandu-se cu nechibzuinta in vedeniile ce li se aratasera. Celui dintai i s-a aratat o multime de demoni intru stralucire: unul dintre demoni a luat chipul lui Hristos, iar ceilalti chip de sfinti ingeri. Pe cel de-al doilea 1-a amagit demonul mai intai prin buna- mireasma si glas, pasamite Dumnezeiesc, iar apoi a statut inaintea ochilor lui in chip de inger (Patericul Lavrei Pecerska). Monahii incercati in viata calugareasca, monahii cu adevarat sfinti se tem de inselare si nu au incredere in sine cu mult mai mult decat incepatorii, si mai cu seama decat aceia care sunt cuprinsi de infierbantare catre nevointa. Cu dragoste fierbinte, Preacuviosul Grigorie Sinaitul il preintampina asupra inselarii pe isihastul pentru care a fost scrisa cartea lui. „Voiesc sa ai intru cunostinta cele despre inselare; voiesc aceasta cu scopul de a te putea pazi pe tine insuti de inselare, ca prin cuvantul neluminat de smerenia cuviincioasa, nu cumva sa-ti pricinuiesti o mare vatamare, nu cumva sa-ti pierzi sufletul tau. Libera voie a omului inclina lesne spre partasia cu potrivnicii nostri, si mai cu seama voia celor neincercati, fragezi in nevointa, ca a unora ce sunt inca stapaniti de demoni” (Patericul Lavrei Pecerska). Cat de adevarat este cuvantul ! Se pleaca, se lasa trasa libera noastra voie spre inselare: pentru ca orice inselare linguseste parerea noastra de sine, slava desarta, trufia noastra. „Demonii se afla in apropierea incepatorilor si a celor aflati in randuiala de sine (idioritmici), pe care ii inconjura, intinzandu-si laturile cugetelor si in¬chipuirilor vatamatoare, pregatind prapastii spre cadere. Cetatea incepatorilor – intreaga fiinta a fiecaruia dintre ei – se afla inca sub stapanirea balaurilor…
Nu te lasa, din usuratate, in seama celor ce ti se infatiseaza, ci sa petreci intru buna intemeiere, pastrand cele bune cu multa chibzuinta, si lepadand cele viclene… Sa-ti fie stiut ca lucrarile harului sunt lamurite, demonul nu le poate invata: nu poate invata nici blandetea, nici seninatatea, nici smerenia, nici ura fata de lume; el nu imblanzeste patimile si iubirea de desfatare, asa cum o face harul. Lucrarile acestuia sunt: ingamfarea, cugetarea semeata, incredere in sine; intr-un cuvant, toate chipurile rautatii. Dupa lucrarea ei poti sa cunosti lumina care rasare in sufletul tau – daca este Dumnezeiasca sau de la satana” . Se cuvine a sti ca aceasta deosebire este la masura monahilor sporiti si nicidecum a incepatorilor. Desi Preacuviosul Sinait vorbeste cu un incepator – insa cu un incepator in ale linistirii, dar care dupa anii petrecuti in manastire si dupa varsta trupeasca era batran, dupa cum se poate vedea din carte.

Ucenicul: Nu ti s-a intamplat vreodata sa vezi pe cineva venit in stare de inselare draceasca din pricina zburdarii inchipuirii in vremea rugaciunii ?

Staretul: Ba mi s-a intamplat. Un oarecare functionar care traia in Petrersburg, se nevoia cu asprime la rugaciune, fapt pentru care a ajuns intr-o stare neobisnuita. Despre nevointa lui si urmarile sale el i-a facut cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acoperamantul Macii Domnului, care este in Kolomno. Protoiereul, vizitand o oarecare manastire din eparhia Sankt-Petersburg, l-a rugat pe unul din monahii acelei manastiri sa stea de vorba cu functionarul. „Starea ciudata in care a ajuns functionarul din pricina nevointei”, a spus cu mult bun-simt protoiereul, „ar putea fi lamurita mai lesne de niste traitori in manastire, ca unii ce sunt mai deprinsi cu amanuntele si intamplarile neprevazute ale nevointei ascetice”. Monahul s-a invoit. Dupa oarecare vreme, functionarul a venit in manastire. La convorbirea dintre el si monah am fost si eu de fata. Functionarul a inceput indata sa povesteasca despre vedeniile sale – ca vede mereu la rugaciune lumina venind din icoane, simte bunamireasma, iar in gura o dulceata neobisnuita si asa mai departe. Monahul, ascultand aceasta istorisire, 1-a intrebat pe functionar: „Nu v-a trecut prin gand sa va puneti capat zilelor?”. „Cum sa nu !” a raspuns functionarul: „m-am aruncat, deja, odata in Fontanka(afluent al raului Neva), dar m-au scos”. S-a aratat ca functionarul intrebuinta acel fel de rugaciune, descris de Sfantul Simeon, care aprinde inchipuirea si sangele, omul capatand, intre timp, o putere nemaipomenita de postire aspra si priveghere. La starea de amagire de sine pe care omul si-o alege de buna-voie, diavolul si-a adaugat lucrarea sa, inrudita cu aceasta stare, iar amagirea de sine omeneasca a trecut in vadita inselare diavoleasca. Functionarul vedea lumina cu ochii cei trupesti: buna-mireasma si dulceata pe care le simtea atarnau de simturile trupesti. Dimpotriva, vedeniile sfintilor si starile lor cele mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovnicesti (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55): nevoitorul devine in stare sa le primeasca abia dupa deschiderea ochilor sufletului sau de catre harul Dumnezeiesc, inviind deopotriva si celelalte simturi ale sufletului, care pana atunci petreceau in nelucrare (Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, Cuvantul despre credinta); la vedenia daruita de har iau parte si simturile cele trupesti ale sfintilor, dar numai atunci cand trupul trece din starea patimasa, in cea despatimita. Moriahul a inceput sa-1 induplece pe functionar sa paraseasca felul de rugaciune intrebuintat de el, lamurindu-i cat de gresit este acest fel de rugaciune si cat de gresita este starea la care se ajunge prin el. Functionarul s-a impotrivit sfatului cu incapatanare. „Cum sa ma lepad de un har vadit!” – a raspuns el impotriva.
Luand aminte la purtarea functionarului, am simtit fata de el o negraita mila, si deopotriva mi s-a parut oarecum caraghios. De pilda, i-a pus monahului urmatoarea intrebare: „Atunci cand din imbelsugarea dulcetii mi se umple gura de scuipat, acesta incepe sa curga pe podea: e pacat, oare ?” Intocmai: cei care se afla in inselare draceasca starnesc mila, ca unii care nu se mai stapanesc pe sine si se afla, cu mintea si inima, in robia celui viclean, a duhului celui lepadat. Ei alcatuiesc, totodata, si o priveliste caraghioasa: spre batjocura sunt dati de catre duhul cel viclean care-i stapaneste, care i-a adus in starea de injosire, amagindu-i prin slava desarta si semeata cugetare. Cei inselati nu pricep nici robia in care se afla, nici ciudatenia purtarii lor, oricat de batatoare la ochi ar fi aceasta robie, aceasta ciudatenie a purtarii. Iarna lui 1828 spre 1829 am petrecut-o in Pustia Ploscensk (Eparhia Orlov).
In vremea aceea, traia acolo un batran aflat in inselare. Acesta si-a retezat mana, presupunand ca implineste prin aceasta porunca evanghelica si povestea oricui avea placerea sa-1 asculte ca mana retezata s-a facut sfinte moaste, fiind pastrata si cinstita cu evlavie in manastirea moscovita Simonov; ca el, batranul, aflandu-se la cinci sute de verste departare de Simonov, simte cand arhimandritul de acolo saruta mana dimpreuna cu obstea. Staretul era apucat de tremurici, totodata incepea sa suiere foarte tare: el socotea aceasta•ca o roada a rugaciunii; privitorilor, insa, li se parea o schimonoseala vrednica doar de mila ori de ras. Copiii orfani care traiau pe langa manastire, se amuzau pe seama batranului, maimutarindu-1 inaintea ochilor lui. Batranul se mania, se arunca ba asupra unuia, ba asupra altuia, ii tragea de par. Nimeni dintre monahii vrednici de cinstire ai manastirii nu a putut sa-1 incredinteze pe cel inselat ca se afla intr-o stare de amagire, in neorinduiala sufleteasca.
Dupa ce functionarul a plecat, 1-am intrebat pe monah: „De unde v-a trecut prin gand sa-l intrebati pe functionar despre incercarea de a-si lua viata ?”.Monahul a raspuns: „Asa cum in timpul plansului celui dupa Dumnezeu vin clipe de neobisnuita impacare a constiintei, lucru care alcatuieste mangaierea celor ce plang, si in timpul desfatarii celei mincinoase, aduse de inselarea draceasca, vin clipe in care inselarea isi leapada, cum ar veni, haina, si se lasa gustata asa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cumplite ! Amaraciunea lor si deznadejdea pricinuita de aceasta amaraciune sunt de nesuferit. In aceasta stare in care il aduce inselarea i-ar fi mai usor celui inselat s-o recunoasca pe aceasta si sa ia masuri spre a se vindeca.
Vai! Inceputul inselarii este trufia – iar roada ei, trufia cea peste masura. Cel inselat, socotindu-se vas al harului Dumnezeiesc, dispretuieste mantuitoarele preintampinari ale celor apropiati, precum a bagat de seama Sfantul Simeon. Intre timp, accesele de deznadejde devin din ce in ce mai puternice: in cele din urma, deznadejdea aduce la iesirea din minti si incununeaza prin sinucidere. La inceputul veacului nostru se nevoia in pustia Sofroniev (Eparhia Kursk) schimonahul Teodosie, care-si atrasese cinstirea obstii si a mirenilor prin viata sa aspra, inalta. O data, i s-a parut ca a fost rapit la rai. Dupa terminarea vedeniei, a mers la intai-statator, a povestit minunea in amanunt, si si-a facut cunoscuta parerea de rau pentru faptul ca s-a vazut in rai numai pe sine, iar din obste pe nimeni altcineva. Faptul nu a atras intai-statatorului luarea-aminte cuvenita: acesta, a strans obstea si cu duh infrant le-a povestit despre vedenia schimonahului si i-a indemnat a vietui mai cu ravna si intr-un chip mai placut lui Dumnezeu. Dupa trecerea a oarecare vreme, au inceput sa apara ciudatenii in purtarea schimonahului. Totul s-a sfarsit atunci cand 1-au gasit spanzurat in chilia sa”.
Am avut si eu parte de urmatorea intamplare vrednica de luare-aminte. M-a cercetat, odata, un ieroschimonah atonit, venit in Rusia pentru colecta. Ne-am asezat in chilia mea de oaspeti, si a inceput sa-mi zica: „Roaga-te pentru mine, parinte: dorm mult, mananc mult !”. In vreme ce-mi spunea acestea, simteam dragostea care iesea din el, fapt pentru care i-am si raspuns: „Nu mananci mult si nu bei mult: oare nu este in tine ceva deosebit?” si 1-am rugat sa intre in chilia dinlauntru. Mergand inaintea lui si deschizand usa chiliei dinlauntru, ma rugam in gandul meu lui Dumnezeu ca sa daruiasca folos sufletului meu flamand din partea acelui ieroschimonah atonit, daca el va fi fiind cu adevarat rob al lui Dumnezeu. Intocmai: bagasem de seama la el ceva deosebit. In chilia dinlauntru ne-am asezat iarasi ca sa stam de vorba, si am inceput sa-1 rog: „Fa milostenie, invata-ma sa ma rog. Tu traiesti in cel dintai loc monahicesc de pe pamant, printre mii de monahi: intr-un asemenea loc si in mijlocul unei adunari atat de numeroase de monahi numaidecat trebuie sa se gaseasca mari rugatori, care cunosc lucrarea cea de taina a rugaciunii si ii calauzesc la ea si pe cei apropiati, dupa pilda lui Grigore Sinaitul si Grigore Palama, dupa pilda multor altor luminatori atoniti”. Ieroschimonahul s-a invoit numaidecat sa-mi fie povatuitor – si o, groaza ! Cu cea mai mare infierbantare a inceput sa-mi arate metoda mai sus aratata de rugaciune extatica, intemeiata pe inchipuire. Ma uit la el – era intr-o infierbantare grozava ! Avea infierbantate si sangele si inchipuirea ! Era in multumire de sine, in extaz, in amagire de sine, in inselare ! Lasandu-1 sa se descarce, am inceput, putin cate putin, jucandu-mi in continuare rolul de povatuit, sa ii infatisez invatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune, aratandu-i-o in Filocalie si cerandu-i sa mi-o lamureasca. Atonitul a cazut intr-o nedumerire desavarsita. Am vazut ca nu are cunostinta nicidecum despre invatatura Parintilor cu privire la rugaciune ! In continuarea discutiei noastre, i-am zis: „Uite ce e, starete ! Vei locui in Petersburg – sa nu stai defel la catul de sus; sa-ti iei odaie numaidecat la cel de jos !”. De ce asa ?” a intors cuvantul atonitul. „Pentru ca”, am spus eu, „daca le trece prin cap ingerilor ca, rapindu-te pe neasteptate, sa te duca din Petersburg la Athos, si luandu-te de la catul de sus, te vor scapa, ai sa te strivesti de moarte; iar daca te vor lua de la cel de jos si te wor scapa, ai sa te-alegi doar cu lovituri usoare”.Inchipuie-ti”, mi-a raspuns atonitul, „de cate ori, „deja, stand la rugaciune, mi-a venit cu putere gandul ca ingerii ma vor rapi si ma vor lasa in Athos !” S-a vadit ca ieroschimonahul purta lanturi, nu dormea mai deloc, manca foarte putin si simiea in trup asemenea fierbinteala, ca iarna nu avea nevoie de imbracaminte groasa. Spre sfarsitul convorbirii noastre, mi-a venit in gand sa fac precum urmeaza: am inceput sa-1 rog pe atonit ca el, postitor si nevoitor fiind, sa puna la incercare asupra sa metoda Sfintilor Parinti, care cere ca mintea sa fie la vremea rugaciunii cu desavarsire libera de orice inchipuire, cufundandu-se toata in luareaaminte fata de cuvintele rugaciunii, inchizandu-se si cuprinzand-o, potrivit spuselor Sfantului Ioan Scararul, in cuvintele rugaciunii. (Scara, Cuvantul 28, cap.l7).
In timpul acestei lucrari, inima se face, de obicei, impreuna-lucratoare mintii printr-un simtamant mantuitor de intristare pentru pacate, precum a spus Preacuviosul Marcu Ascetul: „Mintea care se roaga fara imprastiere stramtoreaza inima: iar „inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19. Cuvantul despre cei ce socot a se indreptati din fapte, cap. 34, Filocalia, vol.1 ).”Dupa ce faci pe tine incercarea”, i-am spus atonitului, „adu-mi si mie la cunostinta despre roada ei; caci aceasta incercare este anevoioasa pentru mine insumi, datorita vietii imprastiate pe care o duc”. Atonitul s-a invoit cu bucurie la imbierea mea. Dupa cateva zile vine la mine si imi spune: „Ce mi-ai facut?”. „Dar ce s-a intamplat ?”. „Pai cum am inceput sa ma rog cu luare- aminte, inchizand mintea in cuvintele rugaciunii, toate vedeniile mele s-au dus, si deja nu mai pot sa ma intorc la ele”. Vorbind mai departe cu atonitul, nu am mai vazut la el acea incredere in sine si indrazneala care sareau in ochi la prima intalnire si care se fac, de obicei, vazute la oamenii aflati in amagire de sine, carora li se pare ca sunt sfinti, sau care se afla in inselare duhovniceasca. Atonitul si-a aratat chiar dorinta de a asculta sarmanele mele sfaturi. Atunci cand 1-am povatuit sa nu se deosebeasca prin felul vazut de vietuire fata de ceilalti monahi, intrucat aceasta duce la cugetare semeata (Scara, Cuvantul 4, cap. 82, 83.
Preacuviosul Varsanufie cel Mare, raspunsul 275. Viata si invataturile Preacuviosului Apollo, Pateric), si-a scos lanturile de pe el si mi le-a dat. Dupa o luna a venit iarasi la mine si mi-a spus ca a incetat fierbinteala din trupul lui, ca are nevoie de imbracaminte calduroasa si doarme cu mult mai mult. Totodata, povestea ca in Muntele Athos sunt multi, unii bucurandu-se de faima sfinteniei, care intrebuinteaza acea metoda de rugaciune pe care o intrebuinta el, deprinzandu-i cu ea si pe altii. Nu-i de mirare! Sfantul Simeon Noul Teolog, care a trait cu opt sute de ani inaintea vremurilor noastre, spunea ca foarte putini se indeletnicesc cu rugaciunea intru luareaminte (Despre cel de-al treilea chip al rugaciunii). Preacuviosul Grigore Sinaitul, traitor in veacul al patrusprecelea dupa nasterea lui Hristos, atunci cand a mers in Muntele Athos, a aflat ca numerosii calugari de acolo nu aveau nici o idee despre rugaciunea mintii; se indeletniceau doar cu nevointele trupesti, savarsind rugaciunile doar cu buzele si cu glasul (Viata Preacuviosului Grigorie Sinaitul). Preacuviosul Nil Sorski, traitor la sfarsitul veacului al cincisprezecelea si inceputul celui de al saisprezecelea, cercetand si el Muntele Athos, spune ca in vremea sa numarul celor care se rugau cu luare-aminte se imputinase peste masura (Inainte-cuvantare la Predania sau Tipicul Schitului).
Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramutat in Muntele Athos, din Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de vorba cu numerosi batrani pe care parerea obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre cartile Sfintilor Parinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu aveau habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre staretul Teodosie. Scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina). Rugaciunea cu luare-aminte cere lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si actorie – unul ca acesta apare inaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, „neispravit” in~ toate privintele. Usor este, oare, sa te deosebesti de parerea lumii ? Iar lumea, cum sa-1 cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta lumii ? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine ! Nu mananca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, infierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceasta infierbantrare nenorocita si pierzatoare. Sfant si gata ! De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe care le are societatea omeneasca spre asemenea lucruri: „rabdati”, scrie Apostolul Pavel catre Corinteni, „de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va pri¬veste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz” (2 Cor. 11, 20). In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a „blandetii si ingaduintei lui Hristos” (2 Cor. 10,1). O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti – aceasta dupa caderea ei de la Biserica Rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea – s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inselarea isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosita la eretici credinta dogmatica. Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intotdeauna „extatica” din pricina neobisnuitei lor infierbantari trupesti si patimase. Intr-o asemenea stare se afla(Ignatiu de Lola, intemeietorul Ordinului iezuitilor. Inchipuirea lui era atat de aprinsa si de atatata, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lucrarea inchipuirii omenesti; lucrarea inchipuirii omenesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indreptare mincinoasa. Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari – se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea). Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. In sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. „Cel ce vede duhul amagirii – in vedeniile care-i sunt infatisate”, a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, „foarte adesea este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smereniei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).

Ucenicul: Faptul ca aceasta metoda de rugaciune este gresita si legatura ei cu amagirea de sine si inselarea imi sunt acum limpezi; fa-ma prevazator acum si cu privire la celelalte feluri de rugaciune nepotrivita si la starea amagitoare care este legata de ele.

Staretul: Precum duce la amagire de sine si inselare lucrarea gresita a mintii, tot asa duce la ele si lucrarea gresita a inimii. Sunt pline de trufie nechibzuita dorinta si nazuinta de a vedea vederi duhovnicesti cu o minte necuratita de patimi, neinnoita si nerezidita de catre dreapta Sfantului Duh: pline sunt de aceeasi trufie si nechibzuinta, dorinta si nazuinta inimii de a se indulci de simtiri sfinte, duhovnicesti, dumnezeiesti, atunci cand ea nu este inca in stare de asemenea indulciri. Precum mintea necurata care, dorind a vedea vedenii Dumnezeiesti si neavind putinta de a le vedea, alcatuieste pentru sine vedenii din sine insasi, amagindu-se si inselandu-se cu ele – tot asa si inima, silindu-se a gusta dulceata dumnezeiasca si alte simtiri dumnezeiesti, si neaflindu-le in sine, se linguseste cu ele pe sine, se amageste, se inseala, se pierde pe sine, intrand pe taramul minciunii, in partasie cu demonii, supunandu-se inrauririi lor, lasandu-se inrobita de stapanirea lor.
O singura simtire dintre toate simtirile inimii aflate in starea cazuta poate fi intrebuintata la nevazuta slujire a lui Dumnezeu: intristarea pentru pacate, pentru pacatosenie, pentru cadere, pentru pierzania sufletului – acesta se numeste plans, pocainta, strapungere a duhului. Pentru aceasta da marturie Sfanta Scriptura. „Daca ai fi voit jertfa, Ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi” (Ps. 50, 18, 19): fiecare simtire a inimii in parte precum si toate impreuna nu Iti sunt bineplacute, pangarite fiind de pacat si schimonosite prin cadere. „Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18,19). Aceasta jertfa indeparteaza in chip firesc aducerea celorlalte jertfe: simtamantul de pocainta face sa amuteasca toate celelalte simtaminte. Pentru ca jertfele celorlalte simtaminte sa se faca bineplacute lui Dumnezeu, trebuie ca mai inainte sa se reverse bunavoirea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai inainte sa se recladeasca zidurile Ierusalimului nostru daramat. Domnul este Drept si Atotsfant: numai jertfele drepte, curate, pe care e in stare sa le aduca firea omeneasca abia dupa innoirea sa, sunt bineplacute Domnului Celui Drept si Atotsfant. Jertfele si arderile de tot pangarite El nu le va binevoi. Sa ne ingrijim a ne curati prin pocainta ! „Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei” (Ps. 50, 21 ): simtirile renascute ale omului innoit prin Sfantul Duh.
Cea dintai porunca data de Mantuitorul lumii tuturor oamenilor, fara deosebire, este porunca despre pocainta: „a inceput Iisus a propavadui si a spune: pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor” (Matei 4, 17). Porunca aceasta cuprinde, inmanuncheaza in sine toate celelalte porunci. Acelor oameni care nu pricepeau insemnatatea si puterea pocaintei, Mantuitorul le-a zis nu o data: „Mergand, invatati-va ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa” (Matei 9, 13). Aceasta inseamna ca Domnul, milostivindu-Se de oamenii cazuti si pieriti, le-a daruit tuturor pocainta, ca singur mijloc de mantuire, intrucat toti sunt cu¬prinsi de cadere si de pieire. El nu cere, nici nu doreste de la ei jertfe de care nu sunt in stare, ci voieste ca sa se milostiveasca de ei insisi, sa-si recunoasca nenorocirea, slobozindu-se din ghearele ei prin pocainta. La cuvintele sus-pomenite, Domnul a adaugat aceste vorbe grozave: „Nu am venit”, a zis El, „sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta”. Pe cine numeste drepti ? Pe acei pacatosi nefericiti si orbiti, care, amagiti fiind de catre parerea de sine, nu socot ca au trebuinta in chip firesc de pocainta, si, de aceea, f’ie ca se leapada de ea, fie ca nu-i duc grija. Ce nefericire ! Prin aceasta ei se leapada de Mantuitorul si pierd comoara mantuirii. „Vai sufletului”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „care nu-si simte ranile sale si i se pare, din pricina marii, nemasuratei vatamari pe care i-a adus-o raul, ca este pe de-a-ntregul strain de aceasta vatamare. Un asemenea suflet nu mai este deja cercetat si doftoricit de catre Doctorul Cel Bun, ca unul care de bunavoie si-a lasat ranile neingrijite si se socoate sanatos si neprihanit. „Nu au nevoie de doctor”, zice El, „cei sanatosi, ci cei bolnavi” (Mat. 9, 12; Cuvantul al 6-lea despre dragoste, cap.l6). Cumplita cruzime fata de sine este lepadarea de pocainta ! Cumplita raceala, neiubire de sine este nepasarea fata de pocainta ! Cel care este crud cu sine nu poate sa nu fie crud si cu ceilalti. Cel ce s-a milostivit de sine imbratisand pocainta se face, totodata, milostiv si fata de aproapele. De aici se vede intreaga insemnatate a greselii: a lua inimii simtamantul de pocainta poruncit ei de catre Dumnezeu Insusi, care ii este, in chip firesc si logic, neaparat trebuincios, si a te stradui sa descoperi in inima, in pofida randuielii, in pofida asezamintelor Dumnezeiesti, acele simtiri care trebuie sa se iveasca in ea de la sine dupa curatirea prin pocainta, insa avand un cu totul alt caracter. (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55). Despre acest caracter duhovnicesc, omul trupesc nu poate sa-si faca nici o inchipuire, intrucat simtirile plasmuite se intemeiaza intotdeauna pe simtiri deja cunoscute inimii, iar sim¬tirile duhovnicesti sunt pe de-a-ntregul straine inimii care nu cunoaste decat simtirile trupesti. Asemenea inima nici nu stie macar ca exista simtiri duhovnicesti.
Toata lumea stie ce nenorocire sufleteasca a cazut peste carturarii si fariseii iudei din pricina gresitei lor intocmiri sufletesti; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu, ci si vrajmasi pe fata ai Lui, ucigasi de Dumnezeu. Intr-o asemenea nenorocire cad si cei ce se nevoiesc la rugaciune, dar leapada pocainta din nevointa lor, incercand sa atate in inima iubirea de Dumnezeu, sa simta desfatare si extaz; acestia dau singuri apa la moara caderii lor, se fac straini de Dumnezeu, se fac partasi cu satana, se molipsesc de ura fata de Sfantul Duh. Acest fel de amagire este inspaimantatoare; el este la fel de pierzator de suflet ca si primul, dar mai putin vadit; arareori duce la nebunie si sinucidere, dar strica, fara umbra de indoiala, si mintea si inima. Pe acesta, Parintii 1-au numit, din pricina acelei stari a mintii careia ii da nastere, „parere”. (Preacuviosul Grigore Sinaitul, cuv.l08, 128, Sfantul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4). La acest fel de inselare se refera Sfantul Apostol Pavel, atunci cand spune: „Nimeni, dar, sa nu va insele printr-o prefacuta smerenie si printr-o fatarnica inchinare la ingeri, incercand sa patrunda in cele ce n-a vazut, si ingamfandu-se zadarnic cu inchipuirea lui trupeasca”. (Col. 2, 18). Cel tinut de aceasta inselare nutreste „parere” despre sine, alcatuieste despre sine „parerea” ca ar avea numeroase virtuti si merite, chiar si ca ar fi plin din belsug de darurile Sfantului Duh.

„Parerea” este alcatuita din socotinte mincinoase si simtiri mincinoase; potrivit cu aceasta insusire a ei, se afla pe de-antregul in partea tatalui si intruchiparii minciunii diavolul. Cel ce se roaga silindu-se sa descopere in inima simtirile omului nou, neavind putinta de face aceasta, le inlocuieste cu simtiri nascocite de el, nesabuite, la care nu intarzie a adauga lucarea duhurilor cazute. Socotind adevarate si izvorate din har simtirile gresite, atat ale sale cat si cele rele de la demoni, el capata niste pareri pe potriva acelor simtiri care, necontenit insusindu-si-le inimii si intarindu-se in ea, ele hranesc si inmultesc parerile mincinoase; fireste ca dintr-o asemenea nevointa gresita iau nastere amagirea de sine si inselarea diavoleasca – „parerea”. „Parerea nu ingaduie celor parute sa ia cu adevarat fiinta” – a spus Sfantul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare ca este despatimit nu se va curata niciodata de patimi; cel caruia i se pare ca este plin de har nu va primi niciodata har; cel caruia i se pare ca este sfant nu va ajunge niciodata la sfintenie. Sa fie limpede: cel ce socoate ca are lucrari duhovnicesti, virtuti, merite, daruri harice, care se maguleste si se desfata cu „parerea”, prin aceasta „parere” ingradeste lucrarilor duhovnicesti, virtutilor crestine si harului Dumnezeiesc intrarea in el si deschide larg poarta pentru imbolnavirea de pacat si pentru demoni. Pentru cei molipsiti de „parere”, deja nu se mai afla nici o putinta de sporire duhovniceasca: ei au nimicit aceasta putinta jertfind pe altarul minciunii insesi principiile pe care se intemeiaza lucrarea omului, lucrarea mantuirii sale, si anume felul in care el priveste adevarul. In cei ce bolesc de aceasta inselare apare o ingamfare neobisnuita: parca ar fi beti de sine, de starea lor de amagire de sine, vazand in ea o stare harica. Ei sunt patrunsi, plini peste masura de cugetare semeata si trufie, parand, totusi, smeriti in ochii multora care judeca dupa aratare si nu pot sa pretuiasca lucrurile dupa roadele lor, precum a poruncit Mantuitorul (Mat.7,16; 12, 33), si cu atat mai putin dupa simtul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14). Proorocul Isaia a zugravit in culori vii felul in care lucrarea inselarii prin „parere” s-a petrecut in arhanghelul cazut, lucrare care 1-a amagit si 1-a pierdut pe acest arhanghel. „Tu”, ii graieste satanei proorocul, „zis-ai in cugetul tau: ridica-ma-voi in cer si mai presus de stelele cerului voi aseza scaunul meu, sedea-voi in magura inalta peste muntii cei inalti, cei dinspre miazanoapte; suima-voi deasupra norilor, fi-voi deopotriva cu Cel Prea Inalt. Si acum la iad te vei pogora si la temeliile pa¬mantului”. (Isaia 14, 13-15).

Pe cel molipsit de „parere”, Domnul il mustra in felul urmator: „Tu zici: sunt bogat si m-am imbogatit, si de nimic nu am nevoie ! Si nu stii ca tu esti ticalos si sarman si orb si gol”. ( Apoc. 3,17).

Domnul il sfatuieste pe cel inselat sa se pocaiasca; il imbie sa cumpere, de la nimeni altcineva decat de la Domnul Insusi, cele ce sunt de neaparata trebuinta, din care se alcatuieste pocainta (Apoc. 3, 18). Aceste cumparaturi” sunt cu adevarat trebuincioase: fara de ” ele nu este mantuire. Nu este mantuire fara de pocainta, iar pocainta primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei, isi vor vinde toata averea lor, adica se vor lepada de tot ce si-au insusit prin „parere”.

Ucenicul: Nu ti s-a intamplat, oare, sa ai de-a face cu vreunii oameni molipsiti de acest soi de inselare ?

Staretul: Cei molipsiti de inselare prin „parere” pot fi intalniti foarte adesea. Oricine nu are duh infrant, cel care isi recunoaste vreun fel oarecare de vrednicie , si de merite, oricine nu tine neabatut invatatura Bisericii Ortodoxe, ci judeca in ce priveste oarecare dogma sau predanie dupa cum il taie pe el capul sau dupa invataturile celor de alta lege, se afla in aceasta inselare. Cat este de mare inselarea cuiva se poate vedea dupa marimea ratacirii si a staruintei sale in ratacire.
Neputincios este omul ! Tot timpul se furiseaza in ; noi „parerea” intr-unul din chipurile sale si, dand fiinta „eu-ului” nostru, alunga de la noi harul Dumne¬zeiesc. Precum nu este om, asa cum bine a bagat de seama Sfantul Macarie cel Mare, care se fie liber de trufie, tot asa, nu este om care sa fie cu desavarsire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi subtiri, numite „parere”. Ea a fost data in vileag de catre Sfantul Apostol Pavel si doftoricita prin grele incer¬cari venite cu ingaduinta lui Dumnezeu. „Nu voim, fratilor”, scrie Apostolul catre Corinteni, „ca voi sa nu stiti de necazul nostru care ni s-a facut in Asia, ca peste masura si peste puteri am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel Ce inviaza pe cei morti” (2 Cor. 8, 9). Din aceasta pricina, trebuie sa veghem cu luare-aminte la noi insine, ca sa nu socotim ca avem prin noi insine vreo fapta buna, vreo insusire vrednica de lauda sau inzestrare fireasca deosebita, si chiar stare harica; pe scurt, sa nu socotim ca avem prin noi insine ceva bun. „Ce ai tu”, spune Apostolul, „pe care sa nu-1 fi primit” ( 1 Cor. 4, 7) de la Dumnezeu ? De la Dumnezeu avem si viata, si cea de-a doua nastere, si toate insusirile firesti, toate darurile, atat sufletesti cat si trupesti. Noi suntem datornicii lui Dumnezeu ! Datoria noastra este cu neputinta de platit ! Cugetand astfel cu privire la noi insine, in sufletul nostru ia nastere de la sine starea potrivnica „parerii”, stare pe care Domnul a numit-o „saracie cu duhul”, pe care a fericit-o. (Mat.S, 3). Mare nenorocire este a ne abate de la invatatura dogmatica si morala a Bisericii; de la invatatura Sfantului Duh, printr-o filozofare oarecare ! Aceasta este „inaltarea care se ridica impotriva intelegerii Dumnezeiesti”. Trebuie sa rasturnam aceasta intelegere si sa o supunem „ascultarii lui Hristos” (2 Cor. 10, 4, 5).

Ucenicul: Este vreo legatura intre primul fel de in¬selare si cel de-al doilea ?

Staretul: Intre aceste doua feluri de inselare intotdeauna este o legatura. Primul fel de inselare este intotdeauna unit cu cel de-al doilea, cu „parerea”. Celui care alcatuieste chipuri amagitoare, prin mijlocirea puterii firesti de inchipuire si imbina aceste chipuri prin mijlocirea fanteziei, intr-o priveliste care-1 vrajeste, celui care isi supune intreaga fiinta inrauririi amagitoare si puternice a acestei privelisti, totdeauna i se „pare”, din nefericire, ca aceasta priveliste ia nastere prin lucrarea harului Dumnezeiesc, ca simtirile inimii pe care le starneste ea sunt simtiri venite prin har. Cel de-al doilea fel de inselare, adevarata „parere”, lucreaza fara a alcatui privelisti amagitoare: el se multumeste cu alcatuirea unor simtiri si stari harice masluite, din care se naste o parere mincinoasa, stramba, despre orisice fel de nevointa duhovniceasca. Cel care se afla in inselarea prin „parere” capata o intelegere mincinoasa a tot ceea ce il inconjoara. El este inselat si inlauntrul sau, si din afara. Inchipuirea lucreaza cu multa putere in cei amagiti prin „parere”, insa lucreaza numai si numai pe taramul imaginarului. Ea nu se indeletniceste defel (sau se indeletniceste foarte rar) cu zugravirea in inchipuire a raiului, a salasuirilor si camarilor de sus, a luminii si bunei-miresme ceresti, a lui Hristos, a ingerilor si a sfintilor; ea alcatuieste intotdeauna parute stari duhovnicesti, stransa prietenie cu Iisus („Urmarea lui Hristos” a lui Thoma de Kempis, cartea 2, cap.8), launtrica impreuna-vorbire cu El („Urmarea”, cartea 3, cap.1 ), descoperiri tainice („Urmarea”, cartea 3, cap.l3), glasuri, desfatari; zideste pe temelia lor o intelegere mincinoasa despre sine si despre nevointa crestina, zideste indeobste, un fel mincinos de a gandi si o intocmire mincinoasa a inimii, duce la betia de sine, ba la infierbantare si extaz. Aceste simtiri felurite apar prin lucrarea subtire a slavei desarte si a patimii dulcetii: in urma acestei lucrari, sangele capata o miscare pacatoasa, amagitoare, ce se infatiseaza ca desfatare a harului, iar slava desarta si patima dulcetii sunt starnite de cugetarea semeata, acest tovaras nedespartit al „parerii”. O trufie grozava, asemenea trufiei demonilor, alcatuieste insusirea de capetenie a celor ce si-au insusit unul din aceste doua feluri de inselare. Pe cei amagiti de primul soi de inselare, trufia ii aduce intr-o stare de nebunie vadita; in cei amagiti de cel de-al doilea soi, aceasta, pricinuindu-le si lor o anume vatamare a mintii, mai putin vadita, numita in Scriptura „stricare a mintii” (2 Tim. 3, 8) – ei bine, aceasta ia chipul smereniei, evlaviei, intelepciunii, dar poate fi cunoscuta dupa roadele sale amare. Cei molipsiti de „parerea„ despre virtutile lor, si mai cu seama despre sfintenia lor, sunt in stare si gata de orice uneltire, de orice fatarnicie, viclenie si amagire, de orice fapta rea. Ei sufla cu vrajba neimpacata impotriva slujitorilor adevarului, napustindu-se asupra lor cu ura incrancenata, atunci cand acestia nu recunosc in cei inselati starea pe care „parerea” ii face sa creada ca o au si o arata in vazul lumi oarbe cu duhul.

Ucenicul: Sunt, oare, si stari duhovnicesti, care vin din harul Dumnezeiesc – de pilda, acea stare in care se gusta dulceata si bucuria duhovniceasca,. starea in care se descopera tainele crestinatatii, starea in care se face simtita in inima salasuirea Sfantului Duh, starea in care nevoitorul lui Hristos se invredniceste de vederi duhovnicesti?

Staretul: Fara indoiala ca sunt, dar numai in crestinii care au atins desavarsirea crestina, care mai inainte s-au curatit si pregatit prin pocainta. Lucrarea treptata a pocaintei se face aratata indeobste, prin toate felurile smereniei, si indeosebi prin rugaciunea adusa din saracia duhului, din plans; ea slabeste in om, treptat, lucrarea pacatului. Pentru aceasta este nevoie de nu putina vreme, si se da numai nevoitorilor adevarati, cu buna-hotarare, prin Dumnezeiasa Pronie, care vegheaza neadormit asupra noastra. Lupta cu patimile este nespus de folositoare: ea duce, mai presus de orice, la saracia cu duhul. Avand scopul de a ne folosi cu adevarat, Judecatorul si Dumnezeul nostru „rabda inde¬lung” pentru noi, si nu degraba „va rasplati potrivnicului” ( Luca 18, 7) nostru – pacatul. Atunci cand patimile slabesc – aceasta se intampla cel mai adesea spre sfarsitul vietii [Viata lui Teofil, a lui Pimen cel Bolnav, a lui Ioan Mult-patimitorul (Patericul Lavrei Pecerska)) – atunci incep sa apara, putin cate putin, starile duhovnicesti, care se deosebesc cu nespusa osebire de starile alcatuite de catre „parere”. Mai intai, intra in casa sufletului plansul cel din har, o curateste si o albeste pentru primirea darurilor care urmeaza plansului, potrivit asezamintelor legii duhovnicesti. Omul trupesc nu poate nicicum, prin nici un mijloc, sa isi inchipuie starile duhovnicesti, si nici din plansul cel din har nu poate sa inteleaga nimic: cunoasterea acestor stari nu se deosebeste altfel decat prin cercare ( Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55). Darurile duhovnicesti sunt impartite cu Dumnezeiasca intelepciune, care vegheaza ca vasul cel cuvantator ce trebuie sa primeasca in sine darul sa poata primi in sine fara vatamare puterea darului. Vinul nou strica burdufurile vechi ( Mat.9,7). E vrednic de luare-aminte faptul ca in vremea de acum, darurile duhovnicesti sunt impartite cu cea mai mare economie, potrivit slabanogirii de care este cuprinsa, indeobste crestinatatea. Darurile acestea slujesc aproape numai spre a indestula trebuintele mantuirii. Dimpotriva, „parerea” isi cheltuieste darurile sale cu o risipa neistovita si cu cea mai mare grabire.
Semnul de obste al starilor duhovnicesti este adanca smerenie si smerita cugetare, unita cu gandul omului ca este mai prejos decat toti, cu dragostea evanghelica fata de oricare semen, cu nazuinta de a fi in insingurare. Aici nu prea este loc pentru „parere”, intrucat smerenia sta in lepadarea oricarei destoinicii proprii, in adevarata marturisire a Rascumparatorului, in a-si pune in El toata nadejdea si reazimul: iar „parerea” sta in socotinta ca insusirile bune daruite de Dumnezeu le are omul de la sine, si in nascocirea pentru sine a unor insusiri bune care nu sunt de fapt. Ea este unita cu nadajduirea in sine, cu marturisirea rece si numai la aratare a Rascumparatorului. Dumnezeu este proslavit de inselat doar cu scopul de a se proslavi pe sine, asa cum a facut Fariseul. Cei tinuti de „parere” sunt dedati in cea mai mare parte, patimii dulcetii, chiar daca se falesc cu cele mai inalte stari duhovnicesti, nemaipomenite in adevarata nevointa ortodoxa; unii dintre ei se infraneaza de la inrobirea grosolana fata de patima dulcetii, dar asta numai pentru ca in ei precumpaneste pacatul pacatelor – trufia.

Ucenicul: Din inselarea numita „parere” pot, oare, sa se traga oarecare urmari nefericite simtite si vazute ?

Staretul: Din acest fel de inselare au aparut urmari pierzatoare: ereziile, schismele, necredinta, hula. Nefericita urmare vazuta a acestora este lucrarea gresita si vatamatoare pentru sine si pentru aproapele – un rau care, oricat ar fi de limpede si de intins, este putin bagat de seama si putin inteles. Cu acei lucratori ai rugaciunii care sunt molipsiti de „parere” se intampla si nenorociri vadite inaintea tuturor: arareori, insa, pentru ca „parerea”, aducand mintea in cea mai cumplita ratacire, nu o aduce totusi, la nebunie, asa cum o face inchipuirea zdruncinata. Pe ostrovul Valaam, intr-o indepartata coliba pustniceasca, traia schimonahul Porfirie, pe care 1-am vazut si eu. El se indeletnicea cu nevointa rugaciunii. Ce fel de nevointa era aceea, nu stiu prea bine. Despre faptul ca aceasta nevointa era gresita da marturie lectura indragita a schimonahului: el pretuia mult cartea scriitorului apusean Thoma de Kempis, despre „Urmarea lui Hristos”, si se calauzea dupa ea. Aceasta carte este scrisa din „parere”. Odata, toamna, Porfirie i-a cercetat pe batranii schitului, de care „pustia” lui nu se afla departe. Luandu-si ramas bun de la batrani, acestia 1-au preintampinat, zicandu-i: „Nu cumva sa-ti vina in gand sa treci pe gheata: gheata de-abia ce s-a facut, si e tare subtire”. „Pustia” lui Porfirie era despartita de schit printr-un intrand adanc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a raspuns cu glas linistit si cu paruta umilinta: „Deja am devenit usor”. A plecat. Nu dupa multa vreme s-a auzit un tipat deznadajduit. Batranii schitului s-au tul¬burat, au alergat afara. Era intuneric: locul in care se intamplase nefericirea n-a fost gasit degraba; nu au gasit degraba nici mijloacele de a-1 gasi pe innecat: cand trupul a fost scos afara, era deja neinsufletit.

Ucenicul: Spui ca lucrarea „Urmarea lui Hristos” a fost scrisa din amagire de sine; totusi, ea are o multime de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe !

Staretul: Tocmai ca acestia, fiind extaziati de valoarea ei, isi dau cu parerea despre aceasta valoare fara sa aiba nici o pricepere. In inainte-cuvantarea traducatorului rus la cartea „Urmarea lui Hristos” – editia din anul 1834, tiparita la Moscova – se spune: „Un foarte luminat barbat – rus, ortodox – obisnuia sa spuna: „Daca mi s-ar cere parerea as indrazni sa asez scrierea lui Kempis indata dupa Sfanta Scriptura”. Aceasta sentinta atat de hotarata da unui scriitor de alta lege deplina intaietate asupra tuturor Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se rosteste, pune parerea sa mai presus de asezamintele intregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfintilor Parinti ca fiind de Dumnezeu insuflate, randuind citirea lor nu numai spre zidirea sufleteasca a tuturor fiilor sai, ci si ca indreptar pentru dezlegarea problemelor bisericesti. In scrierile Parintilor se afla pastrata o mare comoara duhovniceasca, crestina si bisericeasca: predania dogmatica si morala a Sfintei Biserici. Este vadit ca „Urmarea lui Hristos” este cea care 1-a adus pe sus-pomenitul barbat intr-o asemenea stare care sa-1 faca a se rosti intr-un fel atat de indraznet, atat de gresit, atat de trist*.

* „Urmarea” atunci cand a aparut pentru prima oara, a fost osandita chiar de Biserica sa latina, fiind pusa sub urmarirea Inchizitiei. Urmarirea a incetat, mai apoi, si s-a prefacut in protectie, atunci cand s-a vazut ca aceasta carte este o buna unealta de propaganda in randul oamenilor care si-au pierdut adevarata intelegere a crestinismului si au pastrat fata de el doar o legatura de suprafata. Sub numele de propaganda papista, se intelege aici acea parere despre Papa, pe care Papa vrea sa o insufle despre sine omenirii, adica parerea despre puterea suprema, autocratica, nemarginita pe care Papa ar fi avand-o asupra lumii. Propaganda, avand acest tel, prea putin ia seama la calitatea invataturii pe care o propune; ei ii convine orice contribuie la implinirea telului sau – chiar si credinta in Hristos fara parasirea credintei in idoli.

*

Aceasta. este amagirea de sine ! Aceasta este inselare ! Ea a luat fiinta din pareri mincinoase; parerile mincinoase au luat nastere din simtirile gresite impartasite de cartea cu pricina. In aceasta carte traieste si din aceasta carte rasufla ungerea duhului celui viclean, care ii linguseste pe cititorii ei, imbatandu-i cu otrava minciunii, otrava indulcita cu mirodeniile subtiri ale semetei cugetari, slavei desarte si patimii dulcetii. Cartea ii poarta pe cititorii sai drept spre partasia cu Dumnezeu, fara a-i curati, mai inainte, prin pocainta: de aceea si starneste o deosebita aplecare spre ea in oamenii patimasi, care nu au batut cararea pocaintei, care nu au fost preveniti cu privire la amagirea de sine si la inselare, care nu au luat povata din invatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, cum sa vietuiasca dupa legea duhovniceasca. Cartea lucreaza cu putere asupra sangelui si nervilor, ii atata – si de aceea ea place cu osebire oamenilor robiti simturilor: de aceasta carte poti sa te indulcesti fara a te lepada de despartirile grosolane ale simturilor. Cugetarea semeata, subtirea patima a dulcetii si slava desarta sunt infatisate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. Adulmecandu-si dezmatul in forma subtire a lucrarii sale, oamenii trupesti cad in extaz de atata betie, de desfatarea capatata fara de osteneala, fara lepadare de sine, fara pocainta, fara rastignirea trupului cu patimile si poftele” ( 1 Galat.5, 24), prin lingusirea starii de cadere. Manati de orbirea si de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobitocesti in patul unei iubiri si mai nelegiuite, care domneste in casa de desfranare a duhurilor lepadate. O oarecare persoana, apartinand, dupa starea ei pamanteasca, societatii inalte si cultivate, iar la aratare Bisericii Ortodoxe, s-a rostit in urmatorul fel despre o luterana raposata, socotita ca sfanta de catre aceasta persoana: „Il iubea pe Dumnezeu cu patima; se gandea numai la Dumnezeu; Il vedea numai pe Dumnezeu; citea numai Evanghelia si „Urmarea”, care este o a doua Evanghelie*

*Aceasta sentinia exaltata a fost rostita in limba franceza, atat de potrivita pentru scena: „ele aimait Dieu avec passion; elle ne pensait qu a Dieu; elle ne voyait que Dieu; elle ne lisait que Evangile et 1’Imitation qui est un second Evangile.

. In aceste cuvinte a fost infa¬tisata tocmai acea stare in care sunt adusi cititorii si cinstitorii „Urmarii”. Intocmai, in duhul sau, cu aceasta fraza este sentinta vestitei scriitoare frantuzoaice, dna de Sevigne, in le~atura cu vestitul poet francez, Racine cel batran. „Il iubeste pe Dumnezeu – si-a ingaduit sa spuna d-na de Sevigne – asa cum isi iubea mai inainte amantele”**.

** Il aime Dieu, comme il amait ses maitresses”.

Vestitul critic La Garpe, fost mai inainte ateu si care a trecut mai apoi, la un crestinism prost inteles si schimonosit de catre el, incuviintand rostirea d-nei de Sevigne, a spus: „Cu aceeasi inima este iubit Creatorul cu care este iubita si creatura, desi urmarile acestor iubiri se deosebesc la fel de mult intre ele pe cat se deosebesc si obiectele lor”*.

* C’est avec la meme coeur, qu`on aime le Createur, ou le creature, quoique les effets, soient aussi differents, que les objets.

Racine a trecut de la desfrau la inselarea numita „parere”. Aceata inselare se vadeste cat se poate limpede in cele din urma doua tragedii ale poetului: in „Esthera” si in „Gotholia”. „Inaltele” cugetari si simtiri crestine ale lui Racine si-au gasit un loc larg in templul Muzelor si al lui Apollo**; in teatru – au starnit entuziasm, aplauze.

** Muzele si Apollo – sunt zeitaji ale vechilor pagani, greci si romani; acesti demoni erau socotiti de catre pagani ca protectori ai artelor frumoase.

„Gotholia”, socotita drept cea mai reusita lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de ori la rand. Duhul acestei tragedii este unul si acelasi cu duhul „Urmarii”. Noi credem ca in inima omeneasca se afla o pofta dobitoceasca, semanata in ea de cadere, si care se afla in legatura cu poftele duhurilor cazute; noi credem ca se afla in inima si o dorire duhovniceasca, dorire cu care am fost ziditi si prin care iubim in chip firesc si legiuit pe Dumnezeu si pe aproapele, care se afla in potrivire cu dorirea sfintilor ingeri. Pentru a-1 iubi pe Dumnezeu, si pe aproapele in Dumnezeu, trebuie numaidecat sa ne curatim de pofta dobitoceasca. Aceasta curatire o savarseste Sfantul Duh in omul care arata prin vietuirea sa ca o voieste pe ea. De fapt, in intelesul duhovnicesc, inima se cheama pofta dimpreuna cu celelalte puteri sufletesti, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt stranse in inima trupeasca, iar numele a trecut, prin intrebuintarea obsteasca, de la partea trupului la suma puterilor sufletesti.

Fata de oamenii trupesti, barbatii duhovnicesti socot cu totul dimpotriva cu privire la aceasta carte: adulmecand miasma raului care se da drept bine, ei sunt cuprinsi, neintarziat de dezgust fata de cartea care raspandeste o asemenea miasma. Staretului Isaia monahul, care se linistea in Pustia Nikiforovsk (Eparhia Olonetk ori Petrozavodsk), barbat foarte sporit in rugaciunea mintii si invrednicit de adumbrirea harului, i s-a citit o bucata din „Urmarea lui Hristos”. Staretul a patruns de indata miezul cartii. El a inceput sa rada si a glasuit: „O ! Acestea au fost scrise din parere”. Nu-i nimic adevarat aici ! Totul este nascocit ! Toma a descris starile duhovnicesti asa cum i s-au nazarit si asa cum i s-au parut lui, nestiindu-le din cercare”. Inselarea infatiseaza, ca nefericire, o priveliste dureroasa; iar ca prostie, o priveliste caraghioasa. Arhimandritul manastirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), barbat vestit pentru asprimea vietii sale si care se indeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevointa trupeasca, iar despre nevointa sufleteasca stia cat se poate de putin – ei bine, la inceput el ii povatuia pe cei ce se sfatuiau cu el si se aflau sub calauzirea sa sa citeasca „Urmarea”; cu cativa ani, insa inainte de a trece la cele vesnice, a inceput a opri cu strasnicie citirea ei, zicand cu sfanta simplitate: „Mai inainte socoteam ca aceasta carte este folositoare de suflet, insa Dumnezeu mi-a descoperit ca ea este vatamatoare de suflet”. Ieroschimonahul Leonid*, vestit prin cercarea sa in lucrarea monahiceasca, cel ce a pus inceputul infloririi duhovnicesti in Pustia Optinei (Eparhia Kaluga) avea aceeasi parere despre „Urmarea lui Hristos”.

*Canonizat de Biserica Rusa, impreuna cu alti doisprezece stareii care s-au nevoit in Sihastria Optinei in a doua jumatate a sec. al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea.

Pe toti nevoitorii mai sus-pomeniti i-am cunoscut fata catre fata. Un oarecare mosier, crescut in duhul Ortodoxiei, si care cunoscuse pentru o scurta vreme asa numita „lume mare”, adica lumea din paturile sale inalte, a vazut, odata, in mainile fiicei sale cartea ,.,Urmarea lui Hristos”. El i-a interzis acesteia citirea cartii, zicand: „Nu vreau ca tu sa urmezi modei si sa cochetezi inaintea lui Dumnezeu”. Iata cea mai,bunajudecata facuta asupra cartii.

Ucenicul: Mai sunt si alte feluri de inselare ?

Staretul: Toate felurile, in parte ale amagirii de sine, si amagirii de catre demoni se leaga de cele doua feluri, de capetenie pe care le-am pomenit mai sus, si vin fie din lucrarea gresita a mintii, fie din lucrarea gresita a inimii. Raspandita este mai ales lucrarea „parerii”. Nu fara temei s-a facut de catre unii legatura intre starea de amagire de sine si inselare, si intocmirea sufleteasca a acelor monahi care, lepadand deprinderea rugaciunii lui Iisus si indeobste lucrarea mintii, se multumesc doar cu rugaciunea cea din afara, adica doar cu a lua parte nelipsit la slujbele bisericesti si a plini fara stirbire pravila de chilie, care este alcatuita doar din cantari de psalmi si rugaciuni facute cu gura si cu glasul. Acestia nu pot scapa de „parere”, dupa cum lamureste staretul Vasile de la Poiana Marului in inainte-cuvantarea la cartea Sfantului Grigorie Sinaitul, intemeindu-se cu precadere pe scrierile Preacuviosilor Grigore (cel pomenit mai sus) si Simeon, Noul Teolog. Semnul ca „parerea” s-a furisat in nevoitori se face aratat atunci cand acestia incep sa creada despre sine ca vietuiesc intru luare-aminte si adesea ii dispretuiesc pe ceilalti din trufie, vorbind lucruri urate despre ei; se socotesc vrednici, dupa parerea lor, de a fi pastori ai oilor si calauzitori ai lor, asemanandu-se prin aceasta orbului care se apuca sa arate calea altor orbi (Despre cel de-al doilea fel al luarii-aminte si rugaciunii)

Rugaciunea facuta cu buzele si cu glasul este rodnica doar atunci cand este impreunata cu luarea-aminte, lucru foarte rar intalnit, pentru ca luarea-aminte se invata, mai inainte de toate prin lucrarea rugaciunii lui Iisus (Predoslovia schimonahului Vasile).

Reclame