Despre bolnav si boala

1

Milostivirea lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Daca totul e de la Domnul, si boala dumneavoastra este tot de la El. Daca tot ce este de la Domnul e spre mai bine, inseamna ca si boala dumneavoastra. Vrajmasul va insufla: „Nu vei rezista”. Raspundeti-i: nici nu ma gandesc sa rezist de una singura, ci nadajduiesc ca Milostivul Domn nu ma va lasa singura, ci ma va ajuta sa tin piept cum m-a ajutat si pana acum. Iarasi boala! Sa va dea Domnul rabdare si seninatate, si sa va izbaveasca de cartirea cea pacatoasa! Nu priviti cu mohorare la neputinte. Ele arata mai degraba mila si luarea-aminte a lui Dumnezeu fata de noi decat lipsa Lui de bunavointa. Tot ce este de la Dumnezeu spre bine este.
Sunt boli a caror vindecare este oprita de Domnul – atunci cand El vede ca boala e mai de trebuinta ca sanatatea pentru mantuire. Nu pot sa spun ca asta nu s-ar intampla si in ceea ce ma priveste. Dumnezeu a trimis boala. Dati multumita Domnului, fiindca tot ce e de la Domnul spre bine este. Daca simtiti si vedeti ca insiva sunteti vinovata, incepeti cu pocainta si parerea de rau inaintea Domnului pentru faptul ca n-ati pazit darul sanatatii cel de la El primit. Iar apoi trebuie sa va ganditi doar ca boala e de la Domnul si ca nimic nu are loc intamplator. Si dupa aceea multumiti din nou Domnului. Boala smereste, inmoaie sufletul si-i usureaza obisnuita povara a grijilor de multe feluri.

*

V-ati imbolnavit! Ce este de facut? Rabdati si multumiti lui Dumnezeu, spunand in sinea dumneavoastra: „Aceasta boala este pentru pacatele mele mari si nenumarate. Domnul imi ia puterile ca prin aceasta sa ma faca mai infranat. El nu mai stie cum sa ma indrepte altfel. A incercat si cu mila, si cu necazurile, si nimic nu a folosit. Iar ceasul mortii se apropie – si, cand va veni, ce va face ticalosia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruta zidirea Ta cea neputincioasa. Cand omul e bolnav, fie si usor, moartea ii vine in minte ca sufletul sa cunoasca cu lucrul cat de adevarat este cuvantul inteleptului: Adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale. Si in veac nu vei pacatui (Sirah 7, 38).

*

Insufletiti-va! Priviti cu veselie in ochii bolii! Lasati-va insa mai putin in voia inchipuirilor.. Va vor veni in cap multe nimicuri de tot felul.. Va veti certa cu toata lumea.. Toate astea in gand – dupa aceea va trece totul. Fiti senin! Pesemne ca in drum v-ar fi intampinat vreo primejdie – si iata ca Domnul v-a tintuit prin boala acasa.. Dati multumita Domnului. Si, oricum, rugati-va ca sa binevoiasca a va face sanatos. Sa va mantuiasca Domnul! Domnul sa va binecuvanteze!
Gandurile dumneavoastra despre starea deznadajduita in care va aflati, sunt cu totul netrebnice. La mijloc e vrajmasul, care va tulbura. Cine poate sa spuna ce va fi? Unul e Dumnezeu – insa vrajmasul paganeste, dandu-se pe sine drept Dumnezeu, tulburand cu prorocia sa vicleana, clatinand credinta si alungand linistea din inima. Nu-l ascultati, ci stati neclintita in credinta ca boala e de la Dumnezeu si spre binele dumneavoastra, iar dupa ce-si va face treaba va pleca.. si veti fi sanatoasa, si veti sluji Domnului intr-o manastire.
Pentru toate multumiti Domnului – si pentru boala multumiti. Mie, din afara, imi e usor sa vorbesc astfel; dumneavoastra poate ca in fapt nu va este usor sa simtiti asa. Oricum, vorbind despre rabdare ma si rog sa va dea Domnul a indura cu seninatate boala, si de asemenea sa trageti oarecare invatatori din ea.
Cine stie pentru ce v-a tintuit la pat Domnul? Neindoielnic este insa ca si lucrul acesta a fost ingaduit de El pentru ajutorarea felului de viata pe care vi l-ati ales si pe care va straduiti sa il pastrati cumva. Din aceasta latura nici nu mai trebuie iscodita boala dumneavoastra. Pentru a rabda cu seninatate in clipa intetirii suferintelor, cautati-va barbatie si in aducerea-aminte de rabdarea tuturor sfintilor, si mai ales a mucenicilor. Cat si cum au rabdat ei? Ne este greu si sa ne inchipuim. De altfel, tuturor „prin multe necazuri li se cuvine a intra intru Imparatia Cerurilor” (Fapte 14,22). Si ceea ce a fost fagaduit de Domnul se numeste cununa. De ce? Fiindca nu ne putem inalta la ea fara patimiri. Calea intr-acolo este crucea luata de buna voie sau trimisa de Dumnezeu.

*

Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! V-ati imbolnavit? Dar slava lui Dumnezeu ca va inzdraveniti sau v-ati inzdravenit deja. Slava lui Dumnezeu si pentru ca ati indurat nu fara folos boala. Invataturile pe care le-ati primit din cele intamplate cu dumneavoastra sunt foarte insemnate si in viata lumeasca, cu atat mai mult in cea duhovniceasca.
Nu este nimic de asteptat din partea oamenilor si toata grija trebuie aruncata la Domnul; pe langa asta, trebuie sa asteptam mereu moartea in credinta ca Domnul ne mai lasa sa mai traim ca sa ne curatim de pacate, lucru spre care trebuie sa ne intoarcem toata grija. Aceste puncte sunt „parghiile” si „directiile” vietii duhovnicesti.
Din punctul de vedere al refacerii puterilor, felul mancarii este un lucru secundar… Lucrul de capetenie il constituie mancarea proaspata, aerul curat… si mai presus de toate linistea duhului. Nelinistea duhului si patimile strica sangele si lovesc chiar in inima sanatatii. Postul si indeobste viata ascetica sunt cel mai bun mijloc de a pastra sanatatea si de a o face sa infloreasca.
Neamtul Gufeland a scris o carte despre prelungirea vietii, unde ridica in slavi si viata ascetica. Cei ce ridica in slavi stiinta trebuie sa asculte de el, iar noi avem alti dascali, mai de seama decat acest neamt. Rugaciunea inalta duhul pe taramul lui Dumnezeu, in care este radacina vietii – iar prin duh si trupul se impartaseste din aceasta viata.. Duhul umilit, simtamintele si lacrimile de pocainta nu rapesc, ci dau putere omului, fiindca aseaza sufletul intr-o stare de bucurie. Bine ati facut ca nu v-ati supus indemnurilor lumesti.

*

Hristos a inviat! Puterile dumneavoastra, desi nu s-au refacut deplin, se arata indestulatoare totusi pentru ingrijirea unui bolnav care nu merita o asemenea ingrijire; insa Domnul Cel milostiv nu Se va uita la nevrednicia bolnavului si va tine in socoteala ingrijirea ca si cum I-ar fi fost data chiar Lui – iar dupa aceea va trimite in schimb mangaiere, sau deplina insanatosire, sau va pune deoparte rasplata cuvenita pentru veacul cel viitor.

*

Sunt foarte bucuros ca v-ati pus in cele din urma pe picioare. Omul care s-a insanatosit se simte indeobste innoit. Cred ca aveti acelasi simtamant. Trebuie sa faceti in asa fel ca innoirea trupeasca sa fie insotita de o innoire duhovniceasca. Dumnezeu v-a dat-o sau v-a aratat-o in scurta rugaciune pe care ati facut-o atunci. Mi-a si venit in minte sa va indemn: apucati-va de o rugaciune scurta si face-ti-o mereu.. si la lucru si cand nu lucrati, si cand mergeti si cand sedeti, fara incetare.
La inceput va veti sili sa faceti aceasta mica rugaciune, iar dupa aceea se va spune de la sine.. Doar apucati-va de ea si dati-va osteneala fara incetare… E rugaciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa.” Iar cand faceti aceasta rugaciune sa va tineti luarea-aminte nu in cap, si nu in cer, ci in inima, acolo inauntru, sub sanul stang. Dupa ce o veti deprinde, veti alunga prin ea toata tulburarea si veti aduce pace in sufletul dumneavoastra.

*

Totul e de la Dumnezeu: si bolile, si sanatatea. Si de la Dumnezeu totul ni se da spre mantuirea noastra. Asa sa iti primesti si tu boala si sa dai multumita pentru ea lui Dumnezeu, Care Se ingrijeste de mantuirea ta. Cum anume slujeste spre mantuire boala trimisa tie de Dumnezeu poti sa nici nu incerci sa afli, fiindca se prea poate sa nici nu reusesti.
Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsa, ca pe un canon, alteori spre invatare de minte, ca omul sa isi vina in fire, alteori ca sa il izbaveasca de un necaz ce ar cadea asupra lui de ar fi sanatos, alteori ca omul sa vadeasca rabdare si prin aceasta mai mare rasplata sa merite, iar alteori ca sa se curateasca de vreo patima, ca si din multe alte pricini.

*

Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Va tot vaitati, dar va vaitati in chip mantuitor, pentru lucrarea mantuirii. Sa binecuvanteze Domnul grijile dumneavoastra in aceasta privinta. Sunteti bolnava cu trupul, iar lucrarea mantuirii cere osteneli si lipsuri. Ce sa faceti? Rabdati cu seninatate sanatatea dumneavoastra subreda si multumiti pentru ea lui Dumnezeu – fiindca de n-ar fi ea poate ca ati umbla cu picioarele in sus, in vreme ce acum sedeti si umblati cum trebuie.
Alt folos este si acela ca daca ati fi fost sanatoasa ati fi fost nevoita, daca v-ati fi hotarat sa va dati osteneala pentru mantuirea dumneavoastra, sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la slujbele bisericesti de obste si inca alte lucruri anevoioase sa intreprindeti. Acum insa, in loc de toate acestea vi se socoteste rabdarea sanatatii subrede.
Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atata doar: sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea: sa va trezviti si sa privegheati sa aveti duh infrant si smerit, sa petreceti in rugaciune (a mintii si a inimii, in a-L avea pe Domnul pururea inainte), sa alungati gandurile, sa hraniti smerenia, sa nu osanditi, sa va bucurati cu cei ce se bucura, sa va necajiti cu cei necajiti, sa va aduceti aminte de Dumnezeu si de ceasul mortii, si toate cele de acest fel.. Iata-va mantuirea! Iar cat priveste cele ce mi-ati scris despre mancare si bautura, cu ele nu e nici o impiedicare daca totul este intrebuintat cu masura. Mantuiti-va!

*

Sanatatea dumneavoastra s-a subrezit. Sanatatea subrezita poate sa subrezeasca si mantuirea atunci cand din gura bolnavului se aud cuvinte de cartire si strigate de nemultumire. Sa va ajute Dumnezeu a va izbavi si de un necaz si de celalalt! Vedeti unde vreau sa ajung? La dumneavoastra se strecoara anumite cuvinte; cuvintele vin, fireste, din simtaminte si ganduri pe potriva, iar acestea din urma sunt de asa un fel, ca lucrarea mantuirii nu se poate implini cu ele. Binevoiti a lua aminte la aceasta si a va indrepta.
Sanatatea si boala sunt in mainile purtarii de grija a lui Dumnezeu mijloace pentru mantuire atunci cand atat una, cat si cealalta sunt folosite in duhul credintei.. Dar ele duc la pierzanie atunci cand omul se poarta in privinta lor dupa toanele sale. Lucrul de care aveti deosebita nevoie este rabdarea senina si supusa lui Dumnezeu. Indata ce se va arata in sufletul dumneavoastra o asemenea asezare veti intra fara intarziere pe calea mantuirii, care duce la rai. Si – luati aminte! – sa prindeti suflet atunci.

*

Inca o durere pentru dumneavoastra – boala fiicei. Iata ce va voi spune: de vreme ce ati incercat deja toate mijloacele omenesti, nu mai ramane decat sa va impacati cu aceasta amaraciune si s-o purtati cu supunere fata de Dumnezeu, avand credinta ca aceasta boala e de neaparata trebuinta pentru mantuirea dumneavoastra si a fiicei dumneavoastra, precum si a sotului ei.
Dupa aceasta impacare, sa va pastrati linistea si tot cu liniste ajutati-va si fiica. Aduceti-va aminte ca cei ce rabda supusi lui Dumnezeu amaraciunile si durerile sunt in ceata mucenicilor. Aduceti-va aminte de mucenici, care uneori erau lasati in temnita, fiind chinuiti mereu, cativa ani – 5, 10, 20; insa rabdau cu supunere si seninatate, avand raiul inaintea ochilor.. pentru rabdare. Sa va binecuvanteze Domnul! Mantuiti-va!

*

Pentru faptul ca nu v-ati insanatosit inca imi pare rau. Sa va daruiasca Domnul insanatosire deplina… Totusi boala ne invata sa fim smeriti si supusi voii lui Dumnezeu. Fiti senina si pentru toate multumiti lui Dumnezeu cu incredintarea ca totul merge spre cel mai bun deznodamant, chiar daca asta nu se vede acum. Veti vedea dupa. In boala deprindeti smerenia, rabdarea, seninatatea si recunostinta fata de Dumnezeu.
In ce priveste faptul ca navaleste asupra-va nerabdarea, este omeneste sa fie asa. Daca vine, trebuie sa o alungati. Simtamantul de apasare pricinuit de boala este tocmai ca sa aveti ce rabda. Unde nu se simte apasare, acolo nu-i nici o rabdare; insa cand vine simtamantul de apasare impreuna cu dorinta de a o inlatura, nu e nici un pacat in asta. Este un simtamant firesc. Pacatul incepe cand in urma acestui simtamant sufletul se lasa prada nerabdarii si incepe sa se incline spre cartire.

*

Sanatate sa va daruiasca Dumnezeu; iar daca aceasta nu va este de folos acum, sa va dea rabdare plina de recunostinta. In ce priveste faptul ca intoarcerea launtrica spre Dumnezeu nu mai este aceeasi in boala, sa stiti ca este o urmare a slabiciunii. Cine isi simte netrebnicia inaintea lui Dumnezeu nu-si va ingadui simtaminte necuvenite nici in vremea bolii, inteleptiti-va! Sufletul neincercat prin ispite nu este, bun de nimic.
Impliniti pravila facand rugaciunea lui Iisus in tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti cate puteti; de nu, stati in picioare. Daca nu puteti sta in picioare, sedeti; daca nu puteti sedea, stati intinsa. Atata doar: nu incetati a fi cu mintea impreuna cu Domnul. V-ati imbolnavit atat de greu, incat va pregatiti de moarte. Intotdeauna trebuie sa ne pregatim de moarte, cu atat mai mult in vreme de boala. Dar daca veti muri sau inca vi se vor mai da zile de trait, lucrul acesta tine de voia lui Dumnezeu. Veti mai trai si va veti mai osteni. De-abia ati inceput.

*

Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca acelora este Imparatia Cerurilor. Fericiti veti fi cand va vor ocari pe voi si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri. Daca lumea va va uri, sa stiti ca pe Mine mai inainte M-a urat. Daca ati fi fost din lume, lumea ar fi iubit ce este al sau; dar fiindca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta va uraste pe voi lumea. Aduceti-va aminte de cuvantul pe care l-am grait voua: nu este sluga mai mare ca stapanul sau. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni (Ioan 15,18 si urmatoarele). In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, ca Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).
Iubitilor nu va mirati de aprinderea care este intru voi, care se face voua spre ispita, ca si cum s-ar intampla voua ceva strain; ci intrucat va faceti partasi patimilor lui Hristos, bucurati-va, ca si intru aratarea slavei Lui sa va bucurati, veselindu-va (I Petru 4,12-13). Pe cine iubeste Domnul cearta si bate pe tot fiul pe care il primeste. De veti suferi certarea, ca unor fii se va afla voua Dumnezeu (Evrei 12, 6).
Adaugati alte asemenea locuri din Scriptura, si sa le tot cititi.. Ele vor curata ochiul inimii dumneavoastra si va vor invata cum sa priviti necazurile, stramtorarile, ocarile. Intariti-va intru incredintarea ca totul este de la Dumnezeu, chiar si cele mai mici lucruri care ni se intampla, si primiti tot ce se abate asupra dumneavoastra ca si cum ar veni chiar de la El.
Si fiti senina, si multumiti: fiindca totul e spre binele dumneavoastra, fie in chip vazut, fie in chip nevazut. Stiti cum se calesc lucrurile din fier? Dupa ce s-a incheiat faurirea lor, sunt incinse pana la alb si apoi varate in apa rece. Tocmai asta se savarseste acum cu dumneavoastra.. Toate aceste lucruri nu sunt noi pentru dumneavoastra si deja le infaptuiti.. Dar locurile acestea din Scriptura este bine sa le cititi.. Din ele vine lumina si se risipeste intunericul.
Stramtorarile sunt de la Dumnezeu.. Sa le rabdam si sa multumim.. Dar daca sunt la indemana mijloace de a le indeparta, si asta-i de la Dumnezeu, si nu-i nici un pacat sa ne folosim de ele ca sa ne slobozim din stramtorari. Aveti asemenea mijloace? Aveti..

*

Va simtiti foarte slabita si credeti ca va apropiati de iesirea sufletului din trup. Boala aminteste de moarte, insa nu proroceste ceasul ei. Totusi, de vreme ce ati primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit sa va pregatiti de ea. Dat fiindca sunteti mereu bolnava, nu va este greu sa va insusiti gandul la iesirea din trup, dupa pilda Cuviosului Nicanor – si aceasta iesire nu va va lua pe neasteptate. Fericita este pomenirea mortii; ea, impreuna cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei randuieli crestinesti a duhului.
Va plangeti de dumneavoastra insiva ca va rugati prost si nu va tineti de nevointe. In aceasta privinta va lamureste Sfintul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare.” Acestea inlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina!
Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa incat ati ramas la pravila de chilie. Impliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei noastre, nu pentru rugaciunea in sine, care se poate face si fara pravila. Stati cu gandul la Liturghie – nu ca un savarsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gandul) la Liturghia savarsita de altul.
Nu aveti ganduri prea vesele in ce va priveste? Era in Egipt un batran duhovnicesc:- Apollo, mi se pare.. Acesta le spunea cu tarie tuturor fratilor, si strainilor, de asemenea: „Noua, crestinilor, nu ni se cuvine sa ne mahnim.. Sa se mahneasca paganii si jidovii. Iar noi, cei mantuiti de Domnul, al nostru este raiul, a noastra este Imparatia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfantului Duh, Maica lui Dumnezeu, ostirile ceresti si sfintii toti.”
Aceste ganduri si cele asemanatoare lor sa le tineti in minte, iar pe cele de mahnire lepadati-le.. Ce mare lucru ca trebuie sa stati in chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din lenevie, ci din boala)? Cand va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II Cor. 6,16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni. Cititi mai des Tatal nostru si Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te. Dumnezeu este Tatal nostru, iar Nascatoarea de Dumnezeu este Maica noastra… Sfintele Taine sunt sanii prin care ea ne da laptele harului.
Asa sa va umpleti mintea.. Sa mai aveti inaintea ochilor, deschise, Evanghelia, si Apostolul. Cititi cate un verset si straduiti-va sa cugetati la fiecare cuvant. Daca Dumnezeu va va da vreun gand ziditor, insemnati-l in scris. Sa aveti intotdeauna o foaie de hartie pe masa… Si celelalte ganduri bune sa vi le insemnati in scris. Sa binecuvanteze Domnul si va doresc toata mangaierea.

*

A va ruga pentru insanatosire nu este un pacat. Trebuie sa adaugati insa „daca este voia Ta, Doamne!”. Deplina supunere fata de Domnul, cu primirea supusa a bolii trimise ca pe un lucru bun de la Domnul Cel bun da pace sufletului si il pleaca spre milostivire pe Domnul… Si El fie ca insanatoseste, fie ca umple de mangaiere, in ciuda stramtorarii pricinuite de boala.
Pe sufletul dumneavoastra apasa mai mult decat orice boala fiicei. Indurerati-va pentru ea si cu durere strigati catre Domnul, si pe fiica dumneavoastra indemnati-o sa faca acelasi lucru, si pe toti casnicii dumneavoastra. Atunci toate rugaciunile pentru ea se vor impreuna si vor alcatui un glas de trambita, in stare sa atraga luarea-aminte a Domnului… S-o izbaveasca Domnul de neputinta ei!

*

Sa va ajute Dumnezeu! Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti indatorata sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta in putere, asta nu inseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg.

*

Cereti ajutorul doctorului, dar totodata mai vartos rugati pe Domnul si pe sfintii Lui sa-i dea intelepciune doctorului. Si cereti mijlocirea oamenilor bineplacuti lui Dumnezeu si faceti tot ce fac oamenii evlaviosi in atare imprejurari (numai la vrajitoare sa nu mergeti).
Nu stiti dumneavoastra unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru sora dumneavoastra. Poate ca Dumnezeu a gasit de cuviinta ca ea sa fie bolnava fiindca acest lucru e pentru ea mantuitor. Si atunci ea va ramane bolnava toata viata sa, ca sa se mantuiasca. Sau Dumnezeu i-a trimis aceasta boala pentru o vreme, ca sa puna la incercare credinta ei si a parintilor ei. Numai Dumnezeu stie cum stau de fapt lucrurile. Boala nu este un semn al lepadarii de catre Dumnezeu. Dimpotriva, este un semn al milei lui Dumnezeu.
De la Dumnezeu totul este mila si boala, si saracia, si necazul. Sora dumneavoastra sa se roage mai cu osardie lui Dumnezeu, dar rugandu-se sa nu spuna „Da-mi sanatate”, ci „Fie voia Ta, Doamne! Slava Tie, Doamne! Daca asa este placut inaintea Ta, fie voia Ta! Cred ca si boala este buna, dupa cum este buna sanatatea, Iti multumesc, Milostivule Ziditor!” Deprinde-o sa citeasca, si sa scrie, si sa faca lucru de mana, si asa sa se mantuiasca. Binecuvantarea lui Dumnezeu fie asupra ta!

*

E bine ca ati randuit sa se faca rugaciune pentru fiica dumneavoastra. Doua molifte pe saptamana si pomenire la proscomidie. S-ar parea ca este destul. Dar cine se roaga cu durere pentru bolnava? Dumnezeu ia aminte la rugaciune atunci cand pentru bolnav se roaga cineva cu sufletul. Daca nimeni nu suspina din suflet, slujba va fi o poliloghie, iar rugaciune adevarata pentru bolnava nu va fi.
La fel cu proscomidia, la fel si cu liturghia. Dumneavoastra mergeti la slujbele pe care le-ati comandat? Daca nu, credinta dumneavoastra este fara putere… Slujbele le-ati comandat – insa, dand bani ca sa se roage altii, dumneavoastra v-ati lepadat de pe umeri orice grija… Nu este nimeni care sa se indurereze pentru bolnava. Celor care savarsesc slujba nici prin minte nu le trece sa se indurereze cu sufletul inaintea Domnului pentru cei pe care ii pomenesc la slujbe… Si de unde sa se indurereze ei pentru toti?
Altceva este daca sunteti de fata la slujba atunci cand este pomenita.. Atunci durerea dumneavoastra este purtata de rugaciunea Bisericii si inaltata mai grabnic la Scaunul lui Dumnezeu… Si face indurerata insasi rugaciunea Bisericii, chiar daca cei care slujesc nu sunt indurerati. Vedeti deci unde sta puterea! Mergeti la slujbe dumneavoastra insiva si indurerati-va cu sufletul pentru bolnava… Si treaba va iesi bine.
In biserica, la Liturghie, frangeti-va sufletul in vremea proscomidiei si mai ales cand dupa „Pe Tine Te laudam” se canta cantarea Nascatoarei de Dumnezeu: „Cuvine-se cu adevarat”. Atunci sunt pomeniti din nou viii si mortii… Pomenirea la liturghie este mai puternica decat numai cea de la proscomidie, fiindca ea arata o mai puternica impreuna-patimire a dumneavoastra cu bolnava si totodata credinta si nadejdea cat se poate de tare ca Domnul nu va va lipsi de ajutorul Sau.
Unde sa dati Liturghii? Unde va trage sufletul, acolo sa dati.. Lucrul cel mai insemnat este insa durerea sufletului dumneavoastra pentru bolnava. Si ajutati mai mult saracilor. Nu numai celor care umbla pe strada, ci dati usurare unei familii apasate de saracie. Rugaciunea ei va va usura povara de pe inima.. Sa va binecuvanteze Dumnezeu pe voi, pe toti!

*

Ca nu este pacat sa te tratezi, in aceasta privinta nici nu incape vorba. Multi insa nu s-au folosit de acest mijloc, dupa credinta si rabdarea lor: nici acest lucru nu e lipsit de pret. In atare caz totusi este nevoie de rabdare senina pentru a nu cadea in cartire. Cartirea e deja pacat. Cine nu se simte plin de barbatie – asa cum suntem noi toti, pacatosii – mai bine sa ceara ajutorul doctorilor, asteptand insa ajutorul de la Dumnezeu: fiindca El da doctorilor pricepere.
Mila Lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Sunteti tot bolnava… imi pare foarte rau. Sa va ajute Domnul fie sa va insanatositi, fie sa indurati cu seninatate boala. Sa fie nu precum voim noi, ci precum Dumnezeu vrea. Impotrivirea dumneavoastra la indicatiile doctorilor nu prea e vrednica de lauda… Dumnezeu a facut si doctorii si doctoriile – nu ca sa existe degeaba, ci ca de ei sa se foloseasca bolnavii. Totul e de la El; El ingaduie ca omul sa boleasca si tot El ne-a inconjurat cu mijloace de vindecare.
Daca a pazi darul dumnezeiesc al vietii este o datorie, tot datorie este si a te trata atunci cand esti bolnav. Poti sa nu te tratezi asteptand vindecarea de la Dumnezeu, dar asta presupune o mare indrazneala. Poti sa nu te tratezi, ca sa-ti calesti rabdarea, incredintandu-te voii lui Dumnezeu, dar acesta este un lucru foarte inalt, si atunci fiecare „off” i se socoate drept vina omului; aici are loc doar bucuria plina de recunostinta… Domnul sa va indrepteze ca sa aveti cea mai buna asezare sufleteasca!

Sfantul Teofan Zavoratul

Reclame

Nu vei cunoaște niciodată iubirea lui Dumnezeu, dacă iubești puterea sau banii

2

Credeti-ma, scriu înaintea fetei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaste. Pentru a pastra harul, trebuie sa ne smerim pururea. Iata, Domnul smereste cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea ca în pustie el era mai batrân si mai desavârsit decât toti, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, si Antonie a vazut pe cel ce era mai batrân si mai desavârsit decât el.
Lupta noastra se duce în fiecare zi si în fiecare ceas.

– Daca faci reprosuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ti-ai pierdut pacea.
– Daca ai cazut în slava desarta sau te înalti deasupra fratelui, ai pierdut harul.
– Daca-ti vine un gând desfrânat si nu-l departezi de îndata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si îndrazneala în rugaciune.
– Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu.
– Daca-ti împlinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si urâtul intra în sufletul tau.
– Daca urasti pe fratele tau, înseamna ca ai cazut din Dumnezeu si un duh rau a pus stapânire pe tine. Dar daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.
– Daca-ti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmasi si vei dobândi pace în sufletul tau.
– Daca ierti fratelui tau ocarile si iubesti pe vrajmasi, atunci dobândesti iertarea pacatelor tale si Domnul îti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfânt. Iar când te smeresti întru totul, atunci afli odihna desavârsita în Dumnezeu.

Când sufletul e smerit si Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu.Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pamânt, ci doreste sa fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu si sa iubeasca pe fratele.Dar daca sufletul cade în slava desarta, sarbatoarea lui ia sfârsit, pentru ca harul paraseste sufletul, si de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gânduri rele vin si framânta sufletul. […] Nu va voi ascunde pentru ce da Domnul harul Sau.
Nu vreau sa scriu mult, ci va rog numai aceasta: iubiti-va unii pe altii si veti vedea atunci mila Domnului. Sa iubim pe fratele si ne va iubi pe noi Domnul. Nu gândi, suflete, ca Domnul te iubeste, daca te uiti la cineva cu dusmanie. O, nu. Mai degraba te iubesc demonii, pentru ca te-ai facut slujitorul lor; dar nu întârzia, pocaieste-te si cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, si vei vedea atunci pace în sufletul tau. Din toate puterile cereti de la Domnul smerenie si iubire frateasca, fiindca pentru iubirea de frate Domnul da harul Sau. Încearca cu tine însuti: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate si într-alta traieste fara iubire, si atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovnicesti ale iubirii sunt vadite: pace si bucurie în suflet, si toti oamenii vor fi pentru tine neamuri si rude dragi si vei varsa lacrimi din belsug pentru aproapele si pentru toata suflarea si faptura.
Adeseori, pentru un singur cuvânt bun sufletul simte în el o schimbare binefacatoare; si, dimpotriva, pentru o singura privire dusmanoasa se pierde harul si iubirea lui Dumnezeu. Atunci însa caieste-te degraba ca pacea lui Dumnezeu sa se întoarca în sufletul tau. Fericit sufletul care iubeste pe Domnul si care a fost învatat de El smerenia. Domnul iubeste sufletul smerit care nadajduieste cu tarie în Dumnezeu. În flecare secunda simte mila Lui, astfel încât, chiar daca vorbeste cu oameni, el este absorbit în Domnul Cel iubit si, din îndelungata sa lupta cu vrajmasii, sufletul îndrageste înainte de toate smerenia si nu lasa pe vrajmasi sa ia de la el iubirea de frati. Daca vom iubi din toate puterile pe fratele si ne vom smeri sufletul nostru, biruinta va fi a noastra, pentru ca Domnul da harul Sau mai cu seama pentru iubirea de frate. […]
Un monah lipsit de experienta suferea din partea demonilor, si când îl napadeau, el fugea de ei, dar ei îl urmareau. Daca ti se întâmpla si tie ceva asemanator, nu te înspaimânta si nu fugii, ci stai cu barbatie, smereste-te si zi: „Doamne, miluieste-ma, ca sunt un mare pacatos” si demonii pier; dar daca vei fugi în chip las, ei te vor goni în prapastie. Adu-ti aminte ca în ceasul când te napadesc demonii, se uita la tine si Domnul, sa vada cum îti pui nadejdea în El. Chiar daca îl vezi limpede pe Satana si el te va arde cu focul lui si vrea sa înrobeasca mintea ta, nu te teme, ci nadajduieste cu tarie în Domnul si spune: „Sunt mai rau decât toti” si vrajmasul se va departa de tine.
Nu te speria nici daca simti ca un duh rau lucreaza înauntrul tau, ci marturiseste-te sincer si cere din toata inima de la Domnul un duh umilit (Ps 50, 18) si negresit Domnul ti-l va da, si atunci, pe masura smereniei tale, vei simti întru tine harul; si când sufletul tau se va smeri cu totul, atunci vei gasi odihna desavârsita. Asa este razboiul pe care îl duce omul toata viata. Sufletul care a cunoscut pe Domnul pin Duhul Sfânt si cade în înselare sa nu se înfricoseze, ci, aducându-si aminte de iubirea lui Dumnezeu si stiind ca lupta cu vrajmasii e îngaduita din pricina mândriei si a slavei desarte, sa se smereasca si sa ceara de la Domnul sa-l tamaduiasca si Domnul va tamadui sufletul uneori degraba, alteori încet, putin câte putin. Ascultatorul care crede duhovnicului sau si nu crede siesi se va tamadui degraba de orice vatamare pe care i-au pricinuit-o vrajmasii, dar cel neascultator nu se va îndrepta. […]
Cine poate întelege raiul? Îl poate întelege în parte cine poarta în el pe Sfântul Duh, pentru ca raiul este Împaratia Duhului Sfânt, si Duhul Sfânt în cer si pe pamânt este Acelasi. Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce e pamântesc. Este hrana cereasca e bucuria sufletului.
Daca vrei sa ai în chip simtit harul Duhului Sfânt, smereste-te ca Sfintii Parinti. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi si eu”. Un curelar din Alexandria gândea: „Toti se vor mântui, eu singur voi pieri”, si Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare ca n-a ajuns înca la masura curelarului aceluia. Parintii au dus o lupta încrâncenata cu demonii si s-au obisnuit sa gândeasca smerit despre ei însisi, si pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat sa înteleg puterea acestor cuvinte. Si când tin mintea mea în iad, sufletul meu are odihna, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.
Gândeam: „Sunt pamânt, si înca pamânt pacatos”. Dar Domnul mi-a aratat mila Sa si mi-a dat din belsug harul Sau si se bucura duhul meu pentru ca, desi sunt un ticalos, Domnul ma iubeste si de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesaturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu : uita-te la El, nu-L pierde, sa nu ti se întâmple ceva mai rau (In 5, 14), pentru ca sufletul îndura mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt.
Credeti-ma, scriu înaintea fetei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaste. Pentru a pastra harul, trebuie sa ne smerim pururea. Iata, Domnul smereste cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea ca în pustie el era mai batrân si mai desavârsit decât toti, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, si Antonie a vazut pe cel ce era mai batrân si mai desavârsit decât el. Cuviosul Zosima credea ca era monah din copilarie si ca nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca si a vazut ca era departe de a fi ajuns la masura ei.
Sfântul Tihon din Zadonski a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palma si i-a zis: „Nu te trufi cu întelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereste pe sfinti, ca ei sa ramâna smeriti pâna la sfârsit. Cu atât mai mult trebuie sa ne smerim noi. De aceea, ziua si noaptea cer si eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu înseteaza sa o dobândeasca, pentru ca este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. În smerenia lui Hristos e si iubire, si pace, si blândete, si înfrânare, si ascultare, si îndelunga-rabdare, si toate virtutile sunt cuprinse în ea. […]
Cât traim pe pamânt trebuie sa ne învatam sa ducem razboi cu vrajmasii. Lucrul cel mai chinuitor decât toate este sa ne omorâm trupul pentru Dumnezeu si sa ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie sa ne smerim totdeauna. Aceasta este o mare stiinta, pe care ne-o însusim degraba. Trebuie sa ne socotim mai rai decât toti si sa ne osândim la iad. Prin aceasta sufletul se smereste si câstiga plânsul pocaintei din care se naste bucuria. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gândeasca: în focul iadului voi arde. Dar, vai, putini înteleg aceasta. Multi cad în deznadejde si merg spre pierzanie. Sufletele lor se salbaticesc si nu mai vor nici sa se roage, nici sa citeasca, nici chiar sa se mai gândeasca la Dumnezeu.
Trebuie sa ne osândim pe noi însine în sufletul nostru, dar sa nu deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu. Trebuie sa dobândim duh umilit si înfrânt si atunci vor pieri toate gândurile si mintea se va curati. Dar înainte de aceasta trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul. învata sa te cunosti pe tine însuti si sa dai sufletului nevointa (asceza) dupa puterile lui. […]

“Între Iadul deznadejdii si raiul smereniei“ – Sf. Siluan Athonitul, Ed. Deisis, Sibiu 2000

2

Astăzi (29. 10. 2016) Sinodul BOR a aprobat ”sinodul din Creta” și a ”semnalat existența și activitatea unor grupări schismatice”

2

Dacă la sedința de ieri, membrii Sinodului BOR n-au pomenit nimic despre sinodul din Creta, iată că astăzi au dat un comunicat prin trustul ecumenist de presă Basilica.ro
Așadar, să vedem Concluziile Sfântului Sinod cu privire la desfășurarea și hotărârile Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta (16-26 iunie 2016):

„În urma discuțiilor purtate în cadrul ședinței de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din ziua de 29.10.2016, ședință prezidată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, membrii Sfântului Sinod au formulat și exprimat următoarele concluzii cu privire la desfășurarea și hotărârile Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta (16-26 iunie 2016):
S-a luat act cu apreciere de participarea și implicarea substanțială a Patriarhului României și a altor membri ai delegației Bisericii Ortodoxe Române la lucrările Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.
S-a luat act de conținutul documentelor în forma aprobată în cadrul lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod din Creta, respectiv, Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană; Diaspora Ortodoxă; Autonomia și modul proclamării acesteia; Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta; Importanța postului și respectarea lui astăzi; Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, la care se adaugă Enciclica și Mesajul Sinodului. Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos.
De asemenea, s-a luat act de faptul că textele pot fi explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe. Explicitarea acestora și redactarea altor documente sinodale cu teme diferite nu trebuie realizate, însă, sub presiunea timpului, ci, în cazul în care nu există consens panortodox, ele trebuie amânate și perfecționate până când se va realiza un consens.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Concluzie:

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a apreciat participarea și implicarea delegației române în frunte cu Patriarhul Daniel la ”sinodul” din Creta, aprobând astfel și documentele în forma lor finală, considerându-le ortodoxe. Astfel L-au vândut DEFINITIV pe Hristos, exact așa cum spunea IPS Iustinian Chira, într-un cerc restrâns de cunoscuți, pe la începutul lunii septembrie.

Insă asta nu e tot. Lupta cu anti-ecumeniștii a trecut la un alt nivel, întrucât Sinodul BOR ne-a numit ”grupări schismatice” in mod OFICIAL. Iată ce putem citi la: Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române:

În ziua de 29 octombrie 2016, în Sala Sinodală din Reşedinţa Patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc a doua parte a şedinţei de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în care au fost luate următoarele hotărâri:

– Anul 2018 a fost declarat în Patriarhia Română „Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam” şi „Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”.

– A fost aprobată organizarea la Iaşi, în perioada 9-12 ianuarie 2019, a Conferinţei Asociaţiei Teologice Ortodoxe Internaţionale.

– Au fost semnalate existența și activitatea unor grupări schismatice, pretins ortodoxe, care produc tulburări în parohii. S-a hotărât ca centrele eparhiale să ia pe plan local măsuri de informare a credincioșilor.

– A fost evaluată activitatea celor peste 350 de asociații și fundații care funcționează pe plan local cu binecuvântarea ierarhilor locului. Sfântul Sinod a apreciat activitatea acestora, aportul real la viața socială și culturală a credincioșilor și colaborarea strânsă cu Biserica.

– A fost aprobată publicarea Mineiului şi Acatistierului Sfinţilor Români.

– A fost aprobată înscrierea în Calendarul bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române a Sfintei Muceniţe Agnia (prăznuită la 21 ianuarie).

– Au fost aprobate mai multe texte liturgice: Slujba Sfântului Antonie de la Iezerul Vâlcii – 23 noiembrie; Acatistul Sfântului Mucenic Iuliu Veteranul – 27 mai; Acatistul Sfinţilor Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan – 31 ianuarie şi 28 iunie; Acatistul Sfântului Mucenic Hermes din Bononia – 31 decembrie; Acatistul Sfântului Apostol Timotei – 22 ianuarie; Acatistul Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu – 5 octombrie).

La încheierea lucrărilor ședinței de lucru membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au participat la o slujbă de pomenire a celor decedați în urma tragicului incendiu de la Clubul Colectiv din 30 octombrie 2015.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

(sublinierea îmi aparține)

Este bine să ne amintim ce spunea Arhimandritul Serafim Alexiev prin 1993: ”Cât timp Bisericile locale oficiale colaborează cu ecumenismul, folosindu-se de „bunăvoința” acestuia, ortodocșii cu adevărat credincioși lui Hristos vor fi etichetati ca „sectari”, care se rup de la curentul comun, oameni „periculoși” pentru pacea și ordinea publică. De aceea ei vor fi prigoniți (II Tim. 3, 12; Apoc. 13, 7). Sectele vor fi numite „adevărate”, iar adevărata Ortodoxie va fi prigonită ca o „sectă”.

Oare preoții anti-ecumeniști care au spus că vor înterupe pomenirea ierarhilor apostați după sinodul BOR se vor ține de cuvânt, sau se va dovedi că au fost simple vorbe?

sursa

Credinciosi din Austria – Scrisoare deschisa catre Mitropolitul Serafim Joanta

Inaltpreasfințitul Serafim Joanta, mitropolit al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

Inaltpreasfințite,

Ne adresăm în același timp, cu inima deschisă, în pace și dragoste către toți ierarhii și clericii din Biserica Ortodoxă Română.
Suntem oameni simpli, neteologi, mădulare ale Bisericii celei Una, oi, însă cuvântătoare, care simțim obligativitatea și dreptul exprimării cu privire la evenimentele produse în ultimul timp și care pun în pericol mântuirea sufletelor noastre, ca urmare a hotărârilor neortodoxe luate de preasfințiții episcopi în ultimii ani și care au culminat în iunie 2016.
Nu dorim a judeca sau critica pe nimeni, ci gândindu-ne la iminenta Judecată, ne facem datoria față de propriile suflete, semnalând și fraților care ar dori să ia la cunostință de îngrijorarile noastre profunde,- știind că „prin tăcere îl tradam pe Dumnezeu”, conform Sfântului Grigorie Teologul, iar după Sfântul Teodor Studitul că:“Atunci când Credinta e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credință, nimeni nu are dreptul să zică: “Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreste să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia își cîstigă existența? … Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacă voi veți tăcea și veți rămîne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și dezinteresat?”. Iubim, și am vrea să îmbrățișăm pe toți arhiereii, preoții și monahii, dorind a nu atrage ura cuiva asupra noastră, căci nici noi nu urâm pe nimeni, – ci doar erezia ecumenismului despre care părintele Dumitru Stăniloaie spune că „este produsul masoneriei” și definită de arhim. Haralambie Vasilopoulos, astfel: ” Ecumenismul este asemenea unei vijelii înspăimântătoare care se pregătește să dărâme, după cum își închipuie, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică a Lui Hristos. Este un uragan sălbatic al puterilor întunericului, care își concentrează toată nebunia distructivă împotriva Ortodoxiei, pentru a o nimici și a o face să dispară„.

Părinte mitropolit,

Datorită păcatelor noastre, în zilele cele mai de pe urmă satana a reușit să înșele și pe cei aleși. Ba chiar i-a adunat într-un sobor cretan și acolo i-a viclenit precum pe Adam și Eva, întorcându-i împotriva Domnului Hristos, a Măicuței Domnului și a Sfinților Părinți. Căci acest „sinod” a fost organizat, s-a desfășurat și a luat hotărâri în totală contradiție cu Sfintele Sinoade, încălcând Sfintele Dogme și Canoane stabilite în Duhul Sfânt, de-a lungul veacurior, de dumnezeieștii părinți ai Bisericii, așa că în Creta a sălășluit duhul celui răzvrătit.
Drept urmare, din motive de conștiință, respingem hatărârile luate la „sinodul „din Creta ca fiind neortodoxe și arătăm:

1.– „Sinodul” a „beneficiat” de un regulament nelegitim, tiranic, care a dat drept de vot doar unui număr de 14 episcopi-patriarhi, ceilalți 1000 fiind ignorați, precum cardinalii de către papa, astfel că principiul Sinodalității prin care Domnul Iisus Hristos conduce Biserica Sa- a fost anulat. Mai mult, Patriarhia Antiohiei arată:„Primul lucru pentru Bisericile care nu au fost în Creta este în mod esențial de a se poziționa în raport cu calificarea juridică a reuniunii: este un Sinod sau nu este? Și, ceea ce este clar, este că în raport cu ceea ce a fost spus la reuniunea din Creta, este că această reuniune a fost convocată cu acordul celor 14 Biserici, ceea ce nu este adevăratpentru ca Biserica Antiohiei nu a semnat (din motive dogmatice n.n.) această decizie. Deci, pentru Biserica din Antiohia, aceasta reuniune, aceasta întâlnire care a avut loc în Creta este importantă, dar nu este un Sinod din punct de vedere juridic, și deci nu poate implica un proces de primire a canoanelor sau a deciziilor care au fost luate, sau a documentelor care au fost adoptate„. Tot din motive dogmatice, Bisericile Locale ale Rusiei, Bulgariei, Georgiei (și a Antiohiei) care reprezintă mult peste 50 % din totalitatea credincioșilor ortodocși, nu au participat la evenimentul din Creta, acestea numindu-l „întalnire” sau „reuniune”, însă mai potrivită este expresia folosită de directorul Academiei Ortodoxe din Creta, domnul Zorbas, care chiar înainte de a începe „sinodul” l-a numit „piesă de teatru”, ce s-a dovedit a fi și o capcană mortală în care din nefericire au căzut mulți episcopi, semnând textele eretice.

2.-„Sinodul” considerându-se ultimul criteriu în probleme de credință, recunoaște ca „biserici”, ereziile: papistașă, protestante, monofizite. Acestea, conform arhim. Serafim Alexiev, au numai chip de Biserică, dar nu sunt Biserică, iar Sfântul Iustin Popovici, ne învață că ,„..nu există nici o deosebire esențială între papism, protestantism, ecumenism și celelalte secte, a căror nume este legiune”. Este dreptul lor să-și spună cum vor, însă motivația vehiculată că la 1484, 1848 sau altă dată, părinții noștri ierarhi au folosit același termen este nejustificată și nesinceră (dovedim mai jos), întrucât ei numeau eretici pe cei căzuti din Biserică, iar Moliftelnicul vechi, la lepădările de la Botez arată cel mai bine acest lucru. Însă în prezent se procedează în totală contradicție cu Sfânta Tradiție, Sfânta Evanghelie și Sfinții Părinți, provocând durere si neliniște în sufletele noastre, văzând cu ochii și auzind cu urechile fapte desfășurate împotriva Ortodoxiei, dintre care amintim:

a. În urma Acordului de la Chambesy din 1993, monofiziții sunt recunoscuți -fără temei-ca fiind ortodocși, adică Biserică,- însă la nivel sinodal o face numai B.O.R.-, deși aceștia resping Sfintele Sinoade Ecumenice IV,V,VI și VII. De aceea, plin de mâhnire, Sfântul Paisie Aghioritul întreabă : ”Oare atâția Sfinți Părinți care au fost luminați de Dumnezeu și au trait în aceeași vreme cu ei (cu monofiziții) i-au înțeles greșit, și venim noi acum după atâtea veacuri, ca să-i corectăm pe Sfinții Părinți? Dar nici minunea Sfintei Eufimia nu o pun la socoteală? Oare și ea a înțeles greșit cartea ereticilor?”. Știm ce s-a intamplat în anul 451, când 630 Părinți s-au adunat la Calcedon, la al IV-lea Sfânt Sinod Ecumenic, în biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia. Întrucât conducătorii monifiziți Dioscor, Maxim, Eutihie și alți arhierei stăruiau în erezie, precum că Domnul Iisus Hristos are o singură fire, la propunerea Patriarhului ortodox Anatolie al Constantinopolului, fiecare parte a scris o carte cu învățătura lor, apoi în prezența împăratului au deschis racla cu Sfintele Moaște ale Sfintei Eufimia și au pus scrisorile pe pieptul ei. Au sigilat și asigurat cu pază postind cu toții 3 zile,iar în a patra, în prezența împăratului și a tuturor participanților s-au desfăcut pecețile și s-a deschis racla. Tomusul monofizit era la picioarele sfintei, iar tomusul ortodox era în mâna sa dreaptă, pe care a întins-o spre împărat și patriarh dându-le scrisoarea, arătând astfel rătăcirea monofizită și punând capăt discuțiilor.Înduioșător este faptul că,la 27.02.1974, Sfânta Mare Muceniță Eufimia, însoțiță de Sfântul Evanghelist Luca, a venit la coliba Sfântului Paisie Aghioritul și l-a lămurit în chestiuni de credință, cum însuși s-a exprimat. Trecuseră 1523 de ani,de când Apărătoarea Dogmei Ortodoxe, sau Stâlpul Ortodoxiei, făcuse marea minune de la Calcedon, când aruncase sub tălpile sale tomusul eretic monofizit, însă nu a întârziat să vină în Sfântul Munte pentru a alunga frământările Sfântului Paisie, care de atunci i-a purtat o adâncă recunoștință și dragoste. Sfânta Mare Muceniță a lui Hristos a arătat și întărit prin minune, că monofiziții sunt eretici!

18. La pct. 14 din Acordul de la Balamand din 1993 este menționat : ”Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul divin.” La pct.13 se declară că avem aceleași Taine, succesiune apostolică a episcopilor, unica Preoție care săvârșește unica jertfă a lui Hristos și că rebotezarea este exclusă, la fel ca și orice formă de prozelitism-pct.18. „Spălarea creierelor” preoților, teologilor și tuturor celor cu activități pastorale este prevăzută la pct.30: „Educaţia lor trebuie să fie, în mod obiectiv, pozitivă cu privire la cealaltă Biserică.(!) Toţi trebuie să fie informaţi, mai întâi despre succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi de autenticitatea vieţii ei sacramentale.„

La nivel sinodal toate Bisericile Ortodoxe au respins documentul ca eretic, în afară de Patriarhia Română.

1. Astfel, a urmat firesc, vizita papei Ioan Paul al II lea în România, unde a fost primit și îmbrățișat de ierarhii noștri, ca arhiereu al lui Hristos, ca episcop al Bisericii și nu ca ereziarh- președinte al unui stat politic, fiind primii după 1000 de ani, care am deschis ușa să intre lupii în staulul oilor.
2. In 2002 Preafericitul Teoctist întoarce vizita, fiind iarăși prima dată după 1054, când un patriarh ortodox se întâlnește cu papa la Vatican. Cu aceste ocazii s-a vorbit oficial de Biserici-surori și de cei doi plămâni ai Bisericii, oficiindu-se slujbe ortodoxe și respectiv mesa, cu participarea ambelor părți.

Deci în Creta, era necesar a se recunoaște la un nivel superior titulatura de „biserici” ereticilor, pentru a se putea face pașii următori, conform graficului ecumenist. Însă atragem atenția că ceea ce se petrece, este neplăcut Sfinților Părinți, și mai ales dorita unire cu Roma, fără ca aceasta să renunțe la demonicele rătăciri.
Amintim de înfricoșătoarea minune a Sfântului Ierarh Spiridon, petrecută în insula Corfu în anul 1716, când trimis fiind de Dumnezeu, a pedepsit aspru pe ereticii papistași care voiau să ridice în biserica sa, unde are Sfintele Moaște, o masă de marmură și unde cu anumite ocazii să facă rugaciunile lor. În cartea „Judecata Cerului”(accesibilă pe internet) Sfântul Atanasie din Paros descrie cutremurătoarea minune, dând date, ore, numele persoanelor implicate, martori, reacția naturii, explicând pe larg și teologic cele petrecute. Au murit atunci 900 de suflete din garnizoană, printre care comandantul Andrei Pizani și teologul său Francisc Frangipani-în condiții cu totul deosebite. Recomandăm citirea cărții, în care sfântul autor, concluzionează: „După Judecata Cerului, nu mai pot avea loc nici discuții în contradictoriu (dispute), nici nu mai poate să rămână vreo îndoială cu privire la catolici. În mod clar, de netăgăduit, catolicii sunt de lepădat, excluși,vrăjmași și străini de Dumnezeu și de sfinții Săi. Făclia aprinsă a Sfântului Spiridon demonstrează nimicnicia oricărui silogism (raționament).„
Sfântul Spiridon în anul 325, la Sinodul I Ecumenic a arătat prin minune Taina Sfintei Treimi. Și tot el, după 1391 de ani, ne arată că papistașii nu sunt în Biserica Domnului Hristos, întrucât au denaturat această Dogma statornicită pentru veșnicie, de Duhul Sfânt și Sfinții Părinți, urmarea fiind prăbușirea lor în alte multe erezii. Ecumeniștii, vor primi răspunsul dat în Corfu de Sfântul Spiridon, precum și de la toți Sfinții și Mucenicii Sfintei Ortodoxii – ei fiind prietenii și casnicii Domnului Hristos.

1. e. Documentul de la Ravenna- 2007, „…vorbeşte despre”Biserica romano-catolică”. Nu este vorba de un termen tehnic … Dimpotrivă, i s-a dat un conţinut teologic deplin, aşa încât dialogul să aibă loc cu premiza că Biserica romano-catolică este adevărată, Biserică ortodoxă (drept-slăvitoare). Reprezentanţa ortodoxă a cedat inadmisibil în acest punct. Prin textul de la Balamand (1993) a recunoscut Biserica Romano-Catolică drept Biserică în sensul deplin al termenului…”-arhim.Gheorghe Kapsanis. Dacă ar fi fost Biserică,la papistași ar fi coborât Lumina Sfântă la Mormântul Domnului și Norul Luminos pe Muntele Taborului; apele Iordanului s-ar fi întors; Măicuța Domnului nu i-ar numit „Dușmani ai mei și ai Fiului meu”; Minunea din Corfu care îi arată vrăjmași nu ar fi avut loc; apa sfințită de ei,nu s-ar fi împuțit la Alba Iulia pe timpul lui Mihai Viteazu;Sfântul Nectarie nu ar scris cartea : ”De ce papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos”; monahii din Sfântul Munte nu ar fi fost exterminați pe motivul că au refuzat unirea cu latinii; tâlhăriile, hoțiile, violurile, măcelurile crudiadelor nu ar fi existat; de crunta și blestemata uniație nu s-ar fi auzit, nici de Sinoadele VIII si IX sau de Anatema de la 1054; crimele papalității nu ar fi avut loc; nu ar fi folosit sabia,vărsarea de sânge,forța,tortura,teroarea,distrugerile, corupția, închisoarea, pentru catolicizarea lumii; papa nu s-ar fi făcut pe sine dumnezeu;s.a.m.d. Iar la Ravenna s-a recunoscut „primatul papal” al Patriarhului Ecumenic, însă în Sfânta Tradiție Ortodoxă, acesta a deținut „primatul cinstirii”-„primul intre egali” și nu un primat al puterii, precum ereticul papă al Romei.

f.-De ani buni, s-a instituit la noi „săptămâna de rugăciune ecumenică”, însă în fapt rugăciunea în comun cu ereticii, se întinde pe întregul an cu prilejul diferitelor evenimente,inclusiv la sărbatori mari ortodoxe, la Sfintele Slujbe asistând alături de arhiereii noștri, „ierarhii” lor, fiind cazuri când clerici papistași, s-au aflat la Sfânta Liturghie în Sfântul Altar. „Icoane” cu „sfinți” papistași sunt expuse la închinare în bisericile noastre; se fac pomeniri, ectenii în timpul Sfintei Liturghii pentru persoane decedate eterodoxe și parastase pentru papistași- motivându-se dragostea (în fapt este sminteală maximă și hulă). Însă dragostea adevărată este atunci când le spui :”Fraților sunteți în rătăcire! Dacă vreți să vă mântuiți, dați anatemei ereziile voastre și primiti Botezul prin care intrați în Biserică”, căci Sfântul Ciprian și toți sfinții învață (și noi credem cu tărie) că în afara ei nu există mântuire. Și orice dialog trebuie să se facă pe această bază ortodoxă, altfel este un dialog al minciunii- spre bucuria tatălui ei.

Sfintele Canoane, care au caracter mântuitor, sunt ignorate, categorisite ca învechite, însa Dumnezeu nu trage de mânecă pe fiecare, ci ne-a lăsat libertate deplină. Totuși, din marea Sa iubire de oameni a dat semne mari (câteva minuni sunt expuse mai sus), lămurindu-ne desăvârșit cu acestea, spre a ști a ne apăra,iar mai jos amintim și unele din 1274: prăbușirea din temelie a mănăstirii Xiropotamu și a turnurilor ei, în momentul în care călugării ortodocsi apostați au slujit cu papistașii, omorând mare parte dintre ei; Maica Domnului vorbește din icoană unui călugăr și îi numește pe asediatorii papistași „dușmani ai mei și ai Fiului meu”; 7 trupuri de monahi neputrezite -demonice la vedere-, deoarece au slujit cu papistașii (s-au aflat la vedere secole la rând, însă întrucât provocau groază, la sfârșitul sec. XIX, au fost așezate 3 într-o peșteră și 4 în alta, din apropierea mănăstirii Marea Lavra).

3. -„Sinodul” din Creta permite căsătoria mixtă, călcând Sfintele Canoane și lipsind asftel familia de posibilitatea mântuirii. În fapt, prin acceptarea botezului eretic ca valid, se recunoaște că ereziile creștine au Sfinte Taine (deci că ar fi Biserică) ceea ce contravine învățăturii Bisericii Domnului și reprezintă hulă la adresa Duhului Sfânt, Care prin Sfinții Părinți a hotărât legi dumnezeiești cu valabilitate veșnică.

4. –„Sinodul” întărește calitatea de membru (o altă blasfemie) a Bisericii Ortodoxe în Consiliul Mondial al Bisericilor, recunoscându-l ca fiind un organism ce „promovează unitatea creștinilor în lume”. Întrucât se face în text referire la o dorită „restaurare a unității celor care cred în Hristos …”, inclusiv prin CMB ne arătăm nedumerirea la ce unitate se referă, ținând cont că Sfântul Ioan Gură de Aur spune : ” ‘ca toți să fie una’ s-a împlinit deja în Biserică prin unanimitatea interioară a credinței, în ciuda apostaziei ereticilor, care este rodul superficialității lor”. „În Biserica Ortodoxă, prin sintagma „unirea tutoror”, s-a înțeles întotdeauna că acei care au căzut în păcat trebuie să se întoarcă la credința ortodoxă și să arate umilință față de Sfânta Biserică și, atunci, prin pocaință, ei pot fi primiți în Biserica Ortodoxă.În afară de Sfânta Biserică Ortodoxă, nu există alte Biserici, ci doar eretici.”-Sf.Sinod Bulgar. În CMB ortodocșii nu fac misionarism ci întinează Biserica cu erezia si apostaziază. Nici un membru CMB nu a devenit ortodox, în schimb sunt primite învățături eretice, străine de Drepta Credință. Un text al congresului CBM de la Busan din 2013, prevede că „nici o Biserică nu poate să sustină că este Biserica Universală, dacă nu este unită cu celelalte biserici”-pr.T.Zissis., iar IPS Nifon al Târgoviștei s-a întrebat în plenul adunarii : „Care este adevarata Biserică născută la Ierusalim și împrăștiată în toată lumea ? Cum am ajuns să avem atât de multe Biserici, care au atât de multe, sau atât de puține în comun?…. Unitatea Bisericii a fost pierdută…”.Iată la ce blasfemii se poate ajunge prin participarea la dialogul nesfârșit, găunos și păgubos și părtașia cu ereticii în CMB. Dumnezeu să-l ierte și să-i dăruiască pocaință, spre mântuirea sa!

5. -Conform pr. Teodoros Zissis „Sinodul” a fost antisonodal putand fi numit și tâlhăresc și pe motivul că s-a folosit violența injuroasă și „presiuni psihologice” asupra mitropolitului Hierotheos Vlachos pentru refuzul său de a semna textele eretice. Totodată a fost exercitată presiunea psihică asupra Arhiepiscopului Ieronim și a altor ierarhi greci, ” de către Bartolomeu și acoloții lui”, determinând astfel retragerea din text a poziției grecilor- care cereau ca ereticii să fie numiți confesiuni și nu biserici .

-tâlhăresc, întrucât din 24 episcopi sârbi ,17 nu au semnat în Creta și totuși votul patriarhului Serbiei a fost considerat valid ! Iar patriarhul Ciprului, a semnat în locul unor episcopi, care au refuzat semnarea textelor eretice ! Sinodalitatea a fost inlocuita de despotism, minciuna si fals.

Sărutăm dreapta cu adâncă recunoștință, celor 33 de arhierei ortodocsi, care au respins erezia în Creta și au apărat Dreapta Credință ! Mulțumim, și ne plecăm cu smerenie și bucurie, în fața sutelor de episcopi ortodocsi din cele patru Biserici Locale, care au refuzat să participe la deșarta”piesă de teatru” înșelătoare și antihristiă din insula Creta, regizată de dușmanii Sfintei Biserici.

-tâlhăresc, pentru că în loc să înfiereze erezia ecumenismului deja anatemizată de Sfântul Sinod al ROCOR, a instituționalizat-o în Biserică.

Și din dragoste, vă spunem tuturor ecumeniștilor :”Fraților, sunteți sub anatema Bisericii ! Pocăiți-vă, lepădați-vă de erezie și mântuiți-vă!”

Inalpreasfințite Serafim

Întrucât nu vrem altceva decât să rămânem în duhul Sfinților Părinti (fără de care nu ne putem mântui) , respingem hotărârile „Sinodului” din Creta ca fiind neortodoxe-antidogmatice-anticanonice, și cu smerenie, rugăm pe toți arhiereii din cadrul Bisericii noastre:

1.Să vă retrageți public semnăturile de pe documentele eretice elaborate sau oficializate în Creta. Temeți-vă a rămâne despărțiți de Domnul Hristos, luați aminte la moartea lui Arie și reveniți la Cale până există posibilitatea pocăinței ! Mare bucurie ați face în cer și pe pământ!

2.Sfântul Sinod să hotărască retragerea imediată a BOR din cadrul CMB.

3.Intrarea în dialog panortodox pentru revenirea la vechiul calendar, dovedit fiind faptul că prin schimbarea pe nou, s-a dorit și reușit fărâmițarea Bisericii.

4.Condamnarea ecumenismului la nivel sinodal precum și a acordurilor de la Chambesi, Balamand, Ravenna și a „Sinodului din Creta”, apoi intrarea în dialog cu stiliștii pentru readucerea lor în Biserica cea Una mântuitoare.

5.Eliminarea din școlile de teologie a ecumenismului -otravă care se inoculeaza în mintea viitorilor păstori-, și întoarcerea în totalitate la Sfinții Părinți. De asemenea în sistemul de învățământ laic,la ora de religie să se predea nu istoria religiilor și ecumenism, ci Dreapta Credință mântuitoare,iar celor din alte confesiuni sau religii sa li se predea după dorința lor.
6.Interzicerea burselor și studiilor efectuate în Apus- în alte centre decat ortodoxe-, de către teologii români, indiferent de rangul lor. Diplomele, titlurile, doctoratele crează în mare parte victime, pervertesc constiința ortodoxă, care în pastorație va îndeparta turma de calea mântuirii. Asupra cursanților din Vest, se desfașoară, cu abilă viclenie, presiuni, în urma cărora nu puțini ortodocși se împărtașesc la eretici, iar despre aceasta spune Sfântul Teodor Studitul că „înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului”. Ce vor păți oile cu un astfel de păstor ?

7. Vă rugăm ca odată cu ridicarea împotriva ereziei să declarați război total împotriva „anticoncepționalelor” și a avortului, război pe toate fronturile și în toate direcțiile, astfel încât să fie recunoscut dreptul la viață al pruncilor, încă de la concepție, iar românii să nu mai folosescă demonicele „pilule”. Un exemplu de urmat este Polonia dar și alte țări. Prin folosirea „contraceptivelor” -în fapt sunt avortive-,popoarele Europei au fost înșelate și astfel decimate -ca urmare a unor planuri diabolice-, și înlocuite de către alte nații de pe alte continente. Aceeași catastrofă trăim și noi poporul român, iar în calitate de păstori, aveți obligația de a apăra națiunea română exterminată de forțe oculte, prin mijloace satanice, care urmăresc în primul rând slăbirea Bisericii, împuținându-i membri -pe de o parte, iar pe de alta atragându-i în erezii, ucigând astfel și trupul și sufletul românesc cel mult urgisit.

Ridicati-va si pentru reintoarcerea acasa (cu tot ce implica aceasta) a romanilor, in scumpa Patrie, din robia Vestului in care am fost tarati spre pierzare, caci mama noastra, Tara, ne asteapta insingurata si inlacrimata.

Dacă arhipăstorii nu-și pun chiar și viața pentru turmă, aceasta va fi risipită și pierdută. Fie-vă milă de ea! Doamne Iisuse Hristoase, Te rugăm, ține poporul român în Dreapta Credință, pe care ne-ai dăruit-o prin primul Tău chemat, Sfântul Apostol Andrei ! Ocrotește Doamne, păstorii drept slăvitori !

Măicuța Domnului, te rugăm apăra-ne Ortodoxia, cum știi tu ! Amin !

Cu dragoste pentru Biserica Domnului Hristos și națiunea română ,

îmbrățișăm deopotrivă pe cei ce ne iubesc și pe cei ce ne urăsc

Viena-26.09.2016

Sfântul Ioan Evanghelistul
Sfântul Neagoe Basarab

Semnatari:

Baciu Emil, Viena, Austria
Radu Silviu Cristian, Enns, Austria
Radu Luminita Gabriela, Enns, Austria
Ioan Haiduc, Viena, Austria
Bordeus Johann Sebastian, Wiener Neustadt,Austria
Bordeus Maria,Wiener Neustadt,Austria
Epure Gruia Nicolae, Linz, Viena
Bucila Ioan, Viena, Austria

sursa

Despre Dumnezeu

EXISTENŢA LUI DUMNEZEU

85. Ce se poate şti despre Dumnezeu cu mijloacele minţii omeneşti şi ale firii înconjurătoare?

Cu aceste mijloace noi ştim că Dumnezeu există, dar nu ştim ce este El, în Sine, în fiinţa Lui.

86. Este vreo deosebire între acest fel de a cunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi cel dat prin Descoperirea dumnezeiască?

Felul cunoaşterii existenţei lui Dumnezeu prin Descoperire e mai sigur şi mai preţios, fiindcă această cunoaştere ne-o da Dumnezeu însuşi şi mintea noastră nu se mai îndoieşte. Apoi, pe cînd în Descoperirea dumnezeiască, cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu pleacă de la credinţa ca să ajungă la cunoaştere, în aflarea existenţei lui Dumnezeu pe calea firii, mintea porneşte de la cunoaştere spre a ajunge la credinţă.

87. Prin ce arată firea existenţa lui Dumnezeu?

Zidirea întreagă, de la făpturile cele mai mici pînă la cele mai mari, de la cele înzestrate cu mai puţină pricepere pînă la cele mai înţelepte, de la începutul lumii pînă astăzi, mărturiseşte înţelepciunea, bunătatea şi puterea Făcătorului. Sf. Scriptură ia firea ca mărturie a existenţei lui Dumnezeu, cînd spune: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1).
Începînd de la Sf. Irineu şi pînă la Sf. Ioan Damaschin, toţi Sf. Părinţi şi Scriitori bisericeşti dovedesc existenţa lui Dumnezeu pe baza legii naturale sau fireşti. Sf. Grigorie Teologul spune: «Dar cu mult mai înainte decît acestea (adică cerul, luna, stelele), mai presus decît ele şi izvor al lor este fiinţa (lui Dumnezeu), care întrece orice cuprindere şi orice înţelegere… Şi privirea şi legea firii ne învaţă că Dumnezeu există şi că El este cauza creatoare şi susţinătoare a lumii. Privirea (ne învaţă că există Dumnezeu) atunci cînd se aşează pe cele văzute şi bine fixate şi care merg şi care sunt, ca să zic aşa, mişcate în chip nemişcat şi sunt purtate. Iar legea naturală deduce din cele văzute şi rînduite de Autorul lor». Cunoştinţa despre Sine a dat-o Dumnezeu oamenilor de la început, zice Sf. Ioan Gură de Aur, dar păgînii, atribuind această cunoaştere lemnelor şi pietrelor, au nedreptăţit adevărul. Această cunoaştere rămîne însă neschimbată avînd slava ei nemişcată. Sf. Pavel zice: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor”(Rom. 1, 19). Cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas, ci prin aşezarea făpturilor la mijloc, pentru ca şi cel înţelept şi cel fără minte, cunoscînd cu privirea frumuseţea celor văzute, să se ridice la Dumnezeu. Ordinea lucrurilor, schimbarea anotimpurilor, a atmosferei, calea armonioasă a elementelor, cursul ordonat al zilelor şi al nopţilor, al lunilor şi al anilor, grija pe care o minte atotînţeleaptă o are faţă de fiecare vieţuitoare, supunerea tuturor faţă de om dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Zidirea, zice Sf. Ioan Gură de Aur, ne duce ca de mînă la cunoaşterea lui Dumnezeu. Este o cunoaştere care porneşte de la făpturi şi se ridică pînă la Făcătorul firii.

88. Pe ce altă cale a firii ştim ca există Dumnezeu?

Pe calea conştiinţei, care, după firea văzută, este al doilea învăţător al omului. Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Ioan Damaschin spun că: cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este pusă de El în chip firesc în toţi oamenii. Sf. Grigorie Teologul observă că puterea din noi, înnăscută tuturor, prima lege lipită de noi, care ne duce spre Dumnezeu prin cele văzute, este raţiunea”.

89. Cunoaştem existenţa lui Dumnezeu numai pe calea firii?

Noi cunoaştem existenţa lui Dumnezeu şi pe calea Descoperirii sau Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale. Dumnezeu Şi-a descoperit existenţa Sa proorocilor, S-a arătat prin Fiul Său Cel întrupat şi Se va face cunoscut în împărăţia cerurilor. «Duhul, zice Sf. Irineu, pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţă veşnică, pe care o capătă din faptul că vede pe Dumnezeu». Cunoaşterea mai presus de fire a lui Dumnezeu, pe care cei îmbunătăţiţi moral, ajunşi pe cea mai înaltă treaptă a urcuşului duhovnicesc după curăţirea de patimi, o gustă anticipativ încă din această viaţă, constituie însăşi viaţa veşnică pentru cei drepţi în împărăţia cerurilor (Ioan 17, 3).

FIINŢA LUI DUMNEZEU

90. Ştim noi ceva despre fiinţa lui Dumnezeu?

Nu putem cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu nici pe calea firii, nici pe calea mai presus de fire. Fiinţa lui Dumnezeu este „ascunsul” tainic, la care nu ne putem ridica cu mintea şi cu care nu putem intra în legătură. Ea e mai presus de orice nume, cum spune Dionisie Pseudo-Areopagitul. Dar noi cunoaştem lucrările acelei fiinţe, care coboară la noi, cum zic Sf. Părinţi.
Toate numele ce le dăm lui Dumnezeu privesc aceste lucrări; înţelepciunea lui Dumnezeu, văzută în lume, este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrări le mai numim şi însuşiri ale lui Dumnezeu, sau pe baza acestor lucrări Îi dăm lui Dumnezeu aşa numitele însuşiri. În cunoaşterea firească, aceste lucrări sau însuşiri ale lui Dumnezeu le aflăm prin analogie de la lucrările create; în cunoaşterea mai presus de fire avem o vedere mai de-a dreptul a lor.

ÎNSUŞIRILE LUI DUMNEZEU

91. Ce înseamnă cuvintele: „Cred întru unul Dumnezeu”?

Aceste cuvinte au fost puse în Simbolul Credinţei pentru a risipi credinţa deşartă a păgînilor, ca sunt mai mulţi dumnezei. Credinţa într-un singur Dumnezeu, sau monoteismul, e susţinută de toţi Părinţii şi Scriitorii bisericeşti care s-au ocupat de acest adevăr.

92. Care sunt însuşirile lui Dumnezeu?

Dumnezeu este unul. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: „Totuşi, pentru noi este un singur Dumnezeu-Tatăl, din Care sunt toate si noi întru El; şi un singur Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El” (I Cor. 8, 6). Dumnezeu este unul singur pentru că unul singur e universul pe care l-a făcut. Sf. Efrem zice: «Dacă nu e un singur Dumnezeu, nu e Dumnezeu».

Dumnezeu este Duh, cum o mărturiseşte Mîntuitorul însuşi femeii samarinence:

„Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24). «El e nematerial si netrupesc», spune Sf. Ioan Damaschin. El e izvorul din care-şi ia începutul toată firea înţelegătoare şi duhul.

– Dumnezeu e simplu, adică necompus, fiindcă e nematerial. Firea Sa e necompusă şi duhovnicească. El nu admite nici un fel de adaos în Sine şi nu are ceva mai mare, sau mai mic, în Sine.

Dumnezeu e neschimbător, cum ne-o arata Sf. Iacov prin cuvinele: „Părintele luminilor, la Care nu e schimbare sau umbră de mutare” (1, 17).

Dumnezeu este veşnic, cum ne încredinţează cuvintele Apocalipsei: „Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine” (Apoc. 4, 8). El e înainte de timp, pentru că timpul e de la El. Însuşirea Lui veşnica e că El este veşnic.

Dumnezeu e necuprins, pentru că este nesfîrşit şi de nespus. Dumnezeu este nevăzut. Cuvîntul se adresează către El în tăcere, simţul se toceşte vrînd să-L cerceteze, iar înţelegerea se închirceşte vrînd să-L îmbrăţişeze.”

Dumnezeu e atotprezent, cum ne spune Psalmistul: „De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti; de mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi sălăşlui la marginile mării, şi acolo mîna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Ps.138, 8-10). Fiind fără început şi fără sfîrşit, Dumnezeu este atotprezent, pentru că nu El e în altceva, că toate sunt în El. El e pretutindeni şi e în întregime pretutindeni.

Dumnezeu e atotputernic, cum ne încredinţează Sf. Evanghelie: „Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Atotputernicia lui Dumnezeu o susţin toţi Sf. Părinţi, îndeosebi Aristide, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Sf. Chiril al Ierusalimului. Puterea lui Dumnezeu e nevăzută şi ascunde o mare pătrundere şi simţire Duhului.
Dumnezeu e atotştiutor, cum ne spune Sf. Apostol Pavel: „O, adîncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sunt de necercate judecăţile Lui şi nepătrunse căile Lui!” (Rom. 11, 33). Ştiinţa lui Dumnezeu cunoaşte toate deodată: cele trecute, cele prezente, cele viitoare. El cunoaşte totul din veci; El ştie înainte de facerea lumii ce se va întîmpla pînă în ultimele clipe ale acesteia. Dumnezeu nu S-a sfătuit cu nimeni despre noi, în momentul cînd am fost creaţi, pentru că El cunoştea rostul nostru înainte de facerea pămîntului şi a veacurilor. Prin prezenţa Sa, Dumnezeu nu ne obligă să facem cele viitoare. Dumnezeu ştie toate cîte se vor întîmpla prin libera voinţă a oamenilor, dar această preştiinţă nu nimiceşte liberul arbitru sau libera hotărîre. Dumnezeu priveşte în inimi, ştie toate şi aude toate.
Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: „Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi; (aceştia) în veac vor fi păziţi; iar cei fără-de-lege vor fi izgoniţi şi seminţia celor necredincioşi va fi stîrpită (Ps. 36, 28).
Dumnezeu e bun, cum declară Însuşi Mîntuitorul: „Nimeni nu este bun decît numai unul Dumnezeu” (Matei 19, 19).
Dumnezeu e iubire, cum ne încredinţează Sf. Apostol Ioan (I Ioan 4, 8 şi 16).
Dumnezeu este lumină (I Ioan 1, 5).
Dumnezeu este desăvîrşit, după cuvîntul Mîntuitorului: „Fiţi dar desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvîrşit este” (Matei 5, 48). Dumnezeu e desăvîrşit în toate, egal şi asemenea cu Sine. Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici naşterii, nici întîmplării. El nu Se micşorează, nici nu creşte, ci e totdeauna acelaşi.

93. Dacă Dumnezeu este Duh, de ce în Sf. Scriptură se vorbeşte despre inima, ochii, urechile, mîinile lui Dumnezeu?

Sf. Scriptură ţine seama de firea limbii omeneşti, adică de felul ei de a-şi arăta gîndurile. Cuvintele de mai sus nu înfăţişează organe trupeşti, asemenea celor omeneşti, ci anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel inima arată bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, ochii şi urechile arată atotştiinţa Lui, iar mîinile, atotputernicia Lui. După cum chipul lui Dumnezeu nu poate fi zugrăvit în mintea noastră, tot aşa nu poate fi vorba de organe trupeşti ale lui Dumnezeu, căci după cuvîntul unui Părinte al Bisericii: «El aude fără urechi, vorbeşte fără gură, lucrează fără mîini, vede fără ochi».

94. Dacă Dumnezeu este peste tot locul, de ce se spune în Sf. Scriptură că El este în ceruri sau în Biserică?

Dumnezeu este peste tot locul; dacă se zice că El este în mod deosebit în ceruri, este pentru că prezenta Lui e mai vădită fiinţelor spirituale şi cerul închipuieşte sfinţenia; dacă se vorbeşte de prezenta Lui deosebită în Biserică, este pentru că mai ales în Biserică împărtăşeşte El, prin Sf. Taine, harul Său sfinţitor.

SFÃNTA TREIME

95. Pentru ce numim, în articolul I din Simbolul Credinţei, pe Dumnezeu, „Tatăl”?

Dumnezeu este unul după fiinţa Lui. Descoperirea dumnezeiască ne învaţă însă că acest Dumnezeu, unul după fiinţă, este în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeieşti alcătuiesc Sf. Treime, taina de nepătruns de mintea omenească şi împărtăşită nouă prin Descoperirea dumnezeiască. Cuvîntul „Tatăl” din Simbolul Credinţei ne arată prima persoană a Sf. Treimi. El arată însă şi legătura fiască pe care noi, credincioşii, o avem cu El, căci El este „Tatăl nostru”, aşa cum spunem la începutul Rugăciunii Domneşti.

96. Se vorbeşte în Sf. Scriptură despre aceste trei persoane sau ipostasuri ale singurului Dumnezeu?

În Sf. Scriptură se vorbeşte în multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii. Amintim numai cîteva: În Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatăl Se adresează celorlalte persoane ale Sf. Treimi: „Să facem om după chipul Nostru şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). În vedenia lui Isaia, îngerii „strigau unul către altul şi ziceau: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot, plin este tot pămîntul de mărirea Lui” (Isaia 6, 3). În Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au arătat toate cele trei persoane ale Sf. Treimi: Tatăl, arătînd lumii pe Fiul şi binecuvîntîndu-L, Fiul primind botezul de la Ioan, iar Sf. Duh coborînd asupra Fiului, în chip de porumbel (Matei 3, 16-19 ; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 32; 15, 26). Trimiţînd pe Sf. Apostoli la propovăduire, Mîntuitorul le spune: „Drept aceea, mergînd învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh” (Matei 28,19).

97. Sf. Tradiţie mărturiseşte existenţe Sf. Treimi?

Tradiţia primelor trei veacuri mărturiseşte fără şovăială credinţa în existenţa Sf. Treimi. Au mărturisit cu căldură despre Sf. Treime: Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie, Sf. Policarp, Aristide, Sf. Iustin, Atenagora, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novatian. Sf. Părinţi ai veacurilor IV şi V s-au întemeiat neîntrerupt pe această tradiţie, în toiul luptelor lor contra arianismului. Se pot cita în această privinţă mai ales Sf. Atanasie, Sf. Epifanie, Sf. Ilarie şi Fer. Augustin. «În unitatea firii sunt trei persoane» zice Tertulian. «O singură Dumnezeire şi un singur Dumnezeu în trei ipostasuri», declară Sf. Atanasie.

98. Cele trei persoane sau trei ipostasuri pot fi înţelese ca trei dumnezei?

Cele trei persoane dumnezeieşti nu se înteleg ca persoanele omeneşti, ci în felul în care ne arată Mîntuitorul în Evanghelia după Ioan cînd zice: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30). «Legătura Tatălui cu Fiul şi a Fiului cu Mîngîietorul (Sf. Duh) uneşte pe cei trei unul cu altul. Aceştia trei sunt una, nu unul, după cuvîntul: „Eu şi Tatăl Meu una suntem”, una după unitatea fiinţei, nu după unitatea numărului». Cele trei ipostasuri, zice Sf. Grigorie Teologul, sunt o singură Dumnezeire şi «o singură Fire în trei proprietăţi, înţelegătoare, desăvîrşite, existînd prin ele însele, deosebite în număr, dar nu deosebite în Dumnezeire».
Acelaşi Sfînt Părinte explică felul unirii ipostasurilor astfel: «Se deosebesc fără să se împartă, ca să zic aşa, şi se unesc deosebit. Unul în trei este Dumnezeirea şi trei fac una». Nu sunt, deci, trei dumnezei.

99. Care e legătura ipostasurilor între ele?

Deşi mare taina, lucrul acesta a fost lămurit pe larg de Sf. Părinţi. Sf. Chiril al Alexandriei ne spune că Firea dumnezeiască, simplă şi necompusă, e lărgită de însuşirile ipostasurilor şi de deosebirile de persoană şi de nume. În fiecare persoană se înţelege întreaga Fire împreună cu însuşirea ei, adică cu ipostasul. Rămîne fiecare ceea ce este, avînd în sine şi pe celelalte, prin unirea firească cu ele. Tatăl este în Fiul şi în Sf. Duh. De asemenea şi Fiul şi Sf. Duh Se află în Tatăl, iar Tatăl, în ceilalţi doi.

100. Cele trei ipostasuri voiesc şi lucrează separat sau la un loc?

Sf. Ioan Damaschin spune că fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc şi nu lucrează aparte, separat şi deosebit, ci împreună. Sf. Treime e o singură fire, o singură voinţă, o singură lucrare, o singură putere, o singură autoritate, pentru că e o singură Dumnezeire.

101. Ce au împreună şi ce au deosebit persoanele Sf. Treimi?

Tatăl, Fiul şi Sf. Duh au împreună însuşirea de a fi nefăcuţi şi Dumnezeirea. Fiul şi Sf. Duh au împreună însuşirea că sunt din Tatăl. Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, Sf. Duh este purces.

102. Prin ce Se deosebeşte mai de aproape Tatăl?

Tatăl este nenăscut. El nu primeşte existenţa de la nimeni, nu are cauză. El e izvorul celorlalte două persoane.
Dumnezeu e Tată din veci. El nu este însă Tată în felul omenesc. El n-a început să fie Tată în timp, după împlinirea vîrstei, odată cu apariţia puterii de a naşte, asemenea oamenilor şi celorlalte vieţuitoare. Dumnezeu e Tată deodată cu veşnicia. El e, deci, totdeauna Tată.

103. Prin ce Se deosebeşte mai de aproape Fiul?

Fiul este născut, este Unul-Născut, fiind împreună veşnic cu Tatăl şi de o fiinţă cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului şi de totdeauna. El nu Şi-a început cîndva existenţa, ci de cînd e Tatăl e şi Fiul. Şi cînd gîndim la Tatăl, gîndim şi la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e născut din Tatăl, dar nu printr-o naştere omenească, nici constrînsă, ci printr-una voită şi firească. E o naştere necuprinsă de mintea omenească. Fiul şi Tatăl sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca veşnicie, ca voinţă, ca lucrare, ca bunătate etc., dar Se deosebesc ca ipostasuri: unul e născut, pe cînd celălalt e nenăscut; în această privinţă, Tatăl este izvorul şi cauza Fiului. Fiul Se deosebeşte, apoi, şi de Tatăl şi de Sf. Duh, prin aceea că El Şi-a luat asupra-Şi lucrarea mîntuirii. Numele propriu al Fiului este «Cuvîntul». El Se numeşte şi «Înţelepciunea lui Dumnezeu. El e Cuvîntul, Strălucirea şi Chipul Tatălui».

104. Prin ce Se deosebeşte mai de aproape Duhul Sfînt?

Duhul Sfînt purcede din Tatăl, cum spune Însuşi Mîntuitorul: „Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă, de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Însuşirea Lui personală este de a fi purces din Tatăl de a Se face cunoscut după Fiul şi împreună cu Acesta. El e sfinţenia însăşi şi prin aceasta izvorul Sf. Har, Care desăvîrşeşte opera Mîntuitorului, după înălţarea Sa la cer: „Iar cînd va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi pe voi la tot adevărul… Acela Pe Mine Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi va vesti vouă” (Ioan 16, 13-14).

*

front-sfanta-treime

Despre Dumnezeu Tatăl

105. De ce în articolul I din Simbolul Credinţei, numim pe Dumnezeu: Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor?

Pentru că Dumnezeu a făcut cerul şi pămîntul şi tot ce există, cum ne spune Sf. Scriptură: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul” (Fac. 1, 1). Psalmistul Îl laudă pentru puterea atotţiitoare: „Că în mîna Lui sunt marginile pămîntului şi înălţimile munţilor ale Lui sunt. Că a Lui este marea şi El a făcut-o şi uscatul mîinile Lui l-au zidit” (Ps. 94, 4-5). Dumnezeu a făcut totul din nimic. La creaţiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre părtăşia Cuvîntului la facerea lumii, ne mărturiseşte Sf. Apostol Pavel, zicînd: „Ca în El (Fiul) au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute” (Col. 1, 16). Despre părtaşia Duhului mărturisesc cuvintele Sf. Scripturi: „Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 2). Dumnezeu a făcut lumea în timp, după o anumită ordine, cu scopul de a fi fericită şi de a slăvi pe Dumnezeu.

106. Ce se înţelege prin cuvintele „nevăzutelor”?

Prin aceste cuvinte se înţelege lumea nevăzută, adică îngerii, cum ne explica Sf. Apostol Pavel care, după citatul de mai sus, din Epistola către Coloseni, adaugă: „Fie scaunele, fie domniile, fie începătoriile, fie stăpînirile: toate prin El şi pentru El s-au făcut” (Col. 1, 16).
Aceste nume arată cetele de îngeri, după cum vom vedea mai departe.

107. Care a fost făcută mai întîi: lumea văzută sau lumea nevăzută?

Atît Sf. Scriptură cît şi Sf. Tradiţie ne învaţă că lumea nevăzută, lumea îngerilor, a fost făcută mai întîi. Domnul însuşi spune lui Iov: „Cînd s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei” (Iov 38, 7). Îngerii au fost făcuţi cei dintîi, zice Păstorul lui Herma.
Prin cuvîntul „cerul”, din primul verset al cărţii Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul”, se înţelege lumea nevăzută a cerului, adică îngerii.

108. Cum şi de ce a făcut Dumnezeu pe îngeri?

Dumnezeu a făcut pe îngeri din nimic. I-a fost de ajuns să voiască, pentru a-i aduce la lumina. El i-a făcut din bunătatea Sa.

109. Ce sunt îngerii?

Îngerii sunt duhuri, adică fiinţe spirituale fără trup, înzestrate cu minte, voinţă şi putere, cum spune Sf. Scriptură: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc” (Ps. 103, 4) şi cum adevereşte Sf. Tradiţie. Făpturile înzestrate cu minte sau raţiune se împart în îngeri şi oameni. Făpturile raţionale netrupeşti sunt îngerii. Ei sunt firi înţelegătoare; pentru că sunt fără de trup, au fost rînduiţi să locuiască sus, în locuri uşoare, şi să aibă o fire uşoară şi repede.

110. Ce însuşiri au îngerii?

Îngerii sunt nemateriali, fiindcă sunt netrupeşti. De aceea, deşi îngerii pot vorbi între ei, n-au nevoie nici de limbă, nici de urechi ci-şi arată gîndurile şi hotărîrile fără cuvînt material. Cînd Sf. Apostol Pavel ne vorbeşte despre limba îngerilor (I Cor. 13,1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arată chipul de convorbire între îngeri. Tot aşa, cînd vorbeşte de „genunchiul celor cereşti şi al celor pămînteşti şi al celor de dedesupt” (Filip. 2, 10), el nu atribuie îngerilor genunchi şi oase, ci arată închinarea datorată lui Dumnezeu, după felul nostru omenesc. Spre deosebire de noi, oamenii, îngerii sunt fiinţe spirituale personale, netrupeşti şi nemateriale.
Îngerii sunt liberi, dispunînd în libertate de voia şi hotărîrile lor, aşa cum ne dovedeşte căderea lui Lucifer.
Îngerii sunt inteligenţi, în continuă mişcare şi ştiutori. Deşi îngerii au cunoaştere mai înaltă decît a noastră, ei nu ştiu cele ce sunt în inimă şi nici cele viitoare. Aceasta arată ca ei sunt mărginiţi. «Cine a început să existe, zice Teodoret al Cirului, acela are o existenţă mărginită.». Că e aşa ne-o spune şi cuvîntul Mîntuitorului că fiecare om e sub paza sau sub grija unui înger (Matei 18, 10). De aceea, îngerii ocupă loc, se fac văzuţi şi se arată celor vrednici ci înfăţişare omenească (Fac. 18, 2). Fiind mărginiţi, îngerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenţi acolo unde sunt trimişi. Cînd sunt în cer, nu sunt pe pămînt; cînd sunt trimişi de Dumnezeu pe pămînt, nu sunt în cer. Deşi mărginiţi, ei nu sunt împiedicaţi de ziduri, de uşi, de încuietori, de peceţi. Acelora cărora Dumnezeu voieşte ca ei să li se arate, îngerii nu li se înfăţişează cum sunt, ci cu o formă schimbată, ca să poată fi văzuţi.
Îngerii nu sunt sfinţenia însăşi. Ei au sfinţenia de la Duhul Sfînt. Sfinţenia fiind din afară fiinţei lor, le aduce desăvîrşirea prin împărtăşirea cu Duhul Sfînt. Ei îşi păstrează vrednicia prin stăruinţa în bine, avînd libera voie în alegere şi necăzînd niciodată din cinstea de a şedea alături de Cel Bun. Puterile cereşti nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfînt. Ele au de la Duhul Sfînt o măsură de sfinţenie pe potriva lor. Ele capătă nemurirea prin har şi participă la luminare şi la har potrivit cu vrednicia şi cu rangul lor”. Îngerii n-au fost creaţi copii, care apoi, desăvîrşindu-se prin exerciţiu continuu, au ajuns demni de primirea Duhului Sfînt. Ei au avut de la început, de la facere, în însuşi actul facerii lor, sfinţenia pusă în fiinţa lor. Ei doresc şi caută binele. După măsura dragostei lor faţă de Dumnezeu, ei primesc măsura sfinţeniei. Între ei şi Duhul Sfînt e această deosebire că, pe cînd Duhul Sfînt are sfinţenia prin însăşi firea Sa îngerii au sfinţenia prin împărtăşire.
Mulţi îngeri cîştigînd fericirea veşnică, au fost întăriţi în bine. Ei au fost ridicaţi la o treaptă mai presus de firea lor, şi, dacă nu mai pot greşi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

111. De ce se numesc îngeri şi care e numărul lor?

Cuvîntul înger, care vine din limba latină, iar în aceasta din limba greacă, înseamnă vestitor. Îngerii au, printre altele, să vestească oamenilor voia lui Dumnezeu, aşa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria că va naşte pe Mîntuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul Zaharia că elşi soţia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1, 11-20).
Numărul îngerilor e foarte mare. Sf. Părinţi numără nouă cete îngereşti. Dionisie Pseudo-Areopagitul le împarte în trei triade, sau trei serii de cîte trei. Prima triadă e veşnic în jurul lui Dumnezeu, în unire nemijlocită cu Acesta, şi e formată din Serafimii cei cu cîte şase aripi din Heruvimii cei cu ochi mulţi şi din Tronurile prea sfinte. A doua triadă e alcătuită din Domnii, Puteri şi Stăpîniri. A treia triadă e formată din Începătorii, Arhangheli şi Îngeri”.

112. Ce chemare au îngerii?

Am văzut că ei sunt vestitorii voii sau hotărîrilor lui Dumnezeu. Unu dintre ei, ca firi curate, neînclinate spre rău, sau greu de mişcat la aşa ceva, se mişcă continuu în cor, în jurul Cauzei prime. Ei cîntă laudele măririi dumnezeieşti, privesc veşnic slava cea veşnică, nu numai ca să se slăvească Dumnezeu, ci pentru ca şi ei, îngerii; să primească binefaceri de la Dumnezeu.
Îngerii slujesc lui Dumnezeu pentru mîntuirea noastră. Lucrul îngeresc acesta este: să facă totul pentru mîntuirea fraţilor, zice Sf. Ioan Gură de Aur. După ce am căzut în păcat, Dumnezeu nu ne lasă fără sprijinul Său. El ne trimite cîte un înger ca să ajute vieţii noastre.
Îngerii sunt puternici şi gata să împlinească voinţa dumnezeiască. Ei se află, prin iuţeala firii lor, îndată acolo unde le porunceşte voinţa lui Dumnezeu. Îngerii sunt păzitorii oamenilor.
Fiecare om e pus sub pază sau sub grija unui înger. Mîntuitorul însuşi ne asigură de aceasta cînd zice: „Căutaţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici; că zic vouă: că îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18,10).
Fiecare om îşi are îngerul său păzitor care este al dreptăţii. Dar duhul cel rău, care este al nedreptăţii nu-i dă pace şi caută tot timpul să-1 ispitească. Deosebim aceasta după gîndurile bune sau rele din inima noastră.
Unii îngeri, ca Arhanghelii, apară popoarele, cum au arătat Moise şi Daniil (Deut. 32, 8; Daniil 10, 5).

113. Ce sunt duhurile rele sau diavolii?

Sunt acei îngeri care, în frunte cu căpetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt comuniunea cu Dumnezeu, devenind duhuri rele, căzînd deci din starea în care au fost creaţi. Aceştia ispitesc pe oameni şi le insuflă gînduri rele. Ei pot rătăci mintea oamenilor, ducîndu-i la călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau satana poate chiar ucide oameni, după cuvîntul Mîntuitorului: „Acela ucigător de oameni a fost din început şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Cînd grăieşte minciună, dintru ale sale graieşte, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Iar Sf. Petru îndeamnă pe credincioşi astfel: „Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul ca un leu, răcnind, umblă căutînd pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Cînd Dumnezeu ne trimite îngerul Său păzitor, satana trimite şi el îngerul său rău, ca să distrugă viaţa noastră. Omul se afla între doi, care urmăresc scopuri opuse şi se străduiesc să învingă unul împotriva celuilalt. Dar diavolul nu poate sili pe om la păcat, ci numai îl ispiteşte.
Diavolul nu poate să facă rău nici omului, nici altei făpturi dacă nu are învoirea de la Dumnezeu. Se cunoaşte cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) şi al dracilor care se rugau de Mîntuitorul zicînd: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turmă de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei ieşind, s-au dus în turma de porci” (Matei 8, 31, 32).

114. De unde le vine diavolilor această răutate?

Această răutate le vine din iubirea de sine şi din mîndrie. Dumnezeu i-a făcut buni, cum a făcut bun tot ce există (Fac. 1, 31), dar ei au călcat porunca ascultării de Dumnezeu şi au fost aruncaţi în întunericul cel mai adînc zice Scriptura: „Şi pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci şi-au părăsit lăcaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari” (Iuda 1, 6).
Prin căderea lor radicală, ei au rupt total comuniunea harică cu Dumnezeu.
Apropiindu-se mult de oameni, ei au o puternică influenţă asupra celor răi. La judecata obştească, satan împreună cu îngerii lui vor fi trimişi în focul veşnic, gătit lor încă de la început (Matei 25, 41).

115. Ce se înţelege prin cuvintele „văzutelor tuturor?”

Sf. Scriptură ne spune că la început Dumnezeu a făcut cerul şi pămîntul (Fac. 1, 1). Am văzut mai înainte că „cerul” din aceste cuvinte înseamnă lumea nevăzută a îngerilor. Pămîntul înseamnă lumea văzută. Această lume văzută, adică pămîntul cu toate ale lui, era la început nevăzut şi netocmit, adică fără formă (Fac. 1, 2).
Creînd lumea, Dumnezeu a urmat o anumită ordine a făpturilor, ca să îngăduie acestora să se sprijine unele pe altele, în înţelesul că cele ce urmau nu puteau să apară fără cele dinainte. Aşa, Dumnezeu a făcut în ziua întîi lumina, fără de care nu e cu putinţă nici o lucrare şi nici o creştere. În ziua a doua a făcut tăria, sau cerul văzut; în a treia, adunarea apelor, uscatul şi toate ierburile şi plantele; în ziua a patra, luminătorii cerului, soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea, peştii şi păsările; în ziua a şasea, animalele cu cîte patru picioare, tîrîtoarele, tot felul de animale şi la urmă pe om (Fac. 1, 3-26). În ziua a şaptea Dumnezeu Sa odihnit de lucrările Sale. Ordinea aceasta în care diferite feluri de viaţă şi de făpturi apar într-o înlănţuire firească şi necesară, începînd cu lumina şi terminînd cu omul, arată adînca înţelepciune a Ziditorului. Sf. Părinţi spun că omul a fost făcut în urma celorlalte lucruri pentru că se cuvenea să fie pregătită împărăţia şi apoi să vină împăratul ei – omul. Omul nu putea să apară decît atunci cînd toate cele trebuitoare vieţii lui erau create. El nu putea veni în lume înainte de apariţia vieţii. Plantele şi toate celelalte animale trebuiau să apară înaintea lui.

116. Pornirile cele rele ale făpturilor au fost de la început?

Nu. Făpturile au fost curate, nevinovate şi nevătămătoare atunci cînd au fost zidite: „Şi a privit Dumnezeu toate cîte făcuse şi iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31).

117. Ce ne descoperă Sf. Scriptură despre facerea omului şi starea lui dinainte de păcat?

Sf. Scriptură ne spune că în ziua a şasea, după ce a făcut toate celelalte fiinţe, Dumnezeu, în Sf. Treime, a zis: „Să facem pe om după chipul Nostru şi după asemănare” (Fac. 1, 26). „Şi, luănd Domnul Dumnezeu ţărînă din pămînt, a făcut pe om şi a suflat în faţa 1ui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7).                                                                        Omul a fost făcut deci printr-un act special, din mîinile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: „Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Iov 10, 8). Aceasta arată cinstea deosebită dată de Dumnezeu omului. După ce existenţa lui a fost hotărîtă înainte de facerea lumii şi la fel şi stăpînirea lui asupra acesteia, Dumnezeu îi pregăteşte aducerea lui la existenţă şi alcătuirea fiinţei lui.
Omul a fost făcut din pămînt, în vîrstă tînără, bărbătească.

118. Ce spune Sf. Scriptură despre femeie?

Dumnezeu a văzut ca nu este bine să fie omul singur: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său… a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27). „Şi a făcut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din, Adam, femeie, şi a adus-o lui Adam. Şi a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va nume femeie, pentru, că este luată din bărbatul său” (Fac. 2, 22-23).
Cea dintîi femeie, Eva, a fost făcută pentru continuarea neamului omenesc, aşa cum tot cartea Facerii spune: „Şi i-a binecuvîntat Dumnezeu pe ei zicînd: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul…” (Fac. 1, 28). Eva a fost făcută din coasta lui Adam, zice Sf. Efrem, ca să nu fie bănuiala că altcineva a fost ziditorul femeii decît Dumnezeu.

119. De ce Eva n-a fost făcută din aceeaşi ţărînă ca Adam?

Eva n-a fost făcută din ţărînă, ci din coasta lui Adam, pentru că în bărbat şi în femeie este o singură fire trupească, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la început nau fost făcuţi pereche, bărbat şi femeie, sau doi bărbaţi, ori două femei, ci mai întîi bărbatul şi apoi, din el, femeia.

120. Ce înseamnă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om?

Chipul lui Dumnezeu în om este mănunchiul de puteri sufleteşti: raţiunea, voinţa, simţirea, cu care omul se îndreaptă spre Dumnezeu printr-o activitate neobosită pentru desăvîrşire, iar asemanarea lui Dumnezeu în om este înfăptuirea acestei desăvîrşiri prin împreunălucrarea harului dumnezeiesc cu silinţele omului. În amănunt, chipul lui Dumnezeu înseamnă:

1. Stăpînirea peste făpturile pămîntului, potrivit cuvîntului Scripturii: „… umpleţi pămîntul şi-l supuneţi şi stăpîniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile care se mişcă pe pămînt şi peste tot pămîntul” (Fac. 1, 28).
„Micşoratu-l-ai pe dînsul (pe om) cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu, cinste l-ai încununat pe el şi l-ai pus pe dînsul peste lucrul mîinilor Tale” (Ps. 8, 5-6);

2. Raţiunea şi voia liberă în năzuinţa lor spre Dumnezeu, adevăr şi bine.

121. După ce Dumnezeu a făcut pe om, unde l-a aşezat?

După ce a făcut pe om, Dumnezeu l-a aşezat în Rai şi i-a pus hrana la îndemîna, făcînd „Să răsară din pămînt tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mîncat” (Fac.2, 9). În Rai se aflau şi pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

122. Care era starea omului în Rai, înainte de păcat?

În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inimă curată şi voinţă liberă. El însă nu era desăvîrşit, căci desăvîrşirea se cîştigă prin încercare şi deprindere. Ea constă în curăţia păstrată prin împreunălucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfînt (Fac. 2, 7). Numai această părtăşie îi asigura lumina sfinţeniei şi apropierea de Dumnezeu. Mintea lui Adam era într-o continuă înălţare minunată spre Dumnezeu, trupul era liniştit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu era încă în el frămîntarea mişcărilor neorînduite. Sfinţenia primilor oameni nu era desăvîrşită, dar ea nu era nici numai o stare de nepăsare şi neştiinţă copilărească, aşa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăţie şi nerăutate.
Îmbrăcaţi în haina Duhului Sfînt, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simţeau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu acoperămîntul nepiericiunii, cît timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam si Eva trăiau în Rai ca îngerii, deci fără trebuinţa îmbrăcămintei. Scriptura zice: „Adam şi femeia lui erau amîndoi goi şi nu se ruşinau” (Fac. 2, 25). Neascultarea şi păcatul nesăvîrşindu-se încă, ei erau îmbrăcaţi în mărirea cea de sus. De aceea nu se ruşinau. După călcarea poruncii însă, a venit ruşinea şi cunoaşterea goliciunii.
Adam apare înzestrat cu o uimitoare uşurinţă de cunoaştere şi cu o înţelepciune deosebită. Din primele clipe ale facerii lui el se înfăţişează cu o minte ageră, ca unul care păstra în el lumina limpede şi curată, dată lui de Dumnezeu, şi-şi menţinea vrednicia neatinsă a firii. Harul care punea pe Adam în legătură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume făpturilor supuse lui: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pămîntului” (Fac. 2, 20).
În limba, adică în puterea de a vorbi, pe care o capătă Adam odată cu zidirea lui, se arată firea raţională a omului.
Primii oameni, înainte de păcat, trăiau o viaţă fericită. Ei n-au fost zidiţi nici nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge la nemurire sau să moară, după ascultarea sau neascultarea lor faţă de porunca lui Dumnezeu.
Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de curăţie, de fericire, de cunoaştere, de putinţă de a nu muri, dar nu era o stare de desăvîrşire deplină. Omul putea înainta spre această desăvîrşire, după cum se şi putea abate de la desăvîrşire, folosindu-se de acelaşi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.

123. Cu ce scop a făcut Dumnezeu pe om?

Dumnezeu a făcut pe om pentru ca acesta să se împărtăşească de bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu şi de fericirea de a cunoaşte, de a iubi şi de a slăvi pe Dumnezeu. El este încununarea întregii zidiri, este o lume în mic (microcosm), cum zic Sf. Părinţi. Prin trupul său, el face legătura cu lumea, iar prin sufletul său, el face legătura cu Dumnezeu. Omul a fost făcut să fie făptura aleasă a slavei dumnezeieşti. Rostul său în Rai era să împlinească porunca lui Dumnezeu.

124. Care este porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia să asculte?

Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, căci în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit” (Fac. 2, 17).

125. Adam şi Eva au păzit această poruncă?

Un timp au păzit-o. Dar din îndemnul diavolului în chip de şarpe şi sub pornirea mîndriei lor, Eva întîi, şi Adam după ea, au mîncat din pomul oprit, călcînd porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe şarpe, a prezis necazuri şi suferinţe primilor oameni, i-a scos afară din Rai, dar le-a făgăduit pe Mîntuitorul (Fac. 3, 15 şi urm.).

126. Cum se numeşte acest păcat al lui Adam?

Acest păcat se numeşte păcatul strămoşesc, fiindcă îşi are originea în căderea protopărinţilor noştri prin neascultare faţă de porunca dată lor de Dumnezeu (Fac. 2, 16-17; 3, 6-19). Păcatul acesta a trecut la toţi oamenii, cum spune Sf. Apostol Pavel: „Printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume” (Rom. 5, 12).

127. Cum se moşteneşte păcatul strămoşesc?

Aceasta este o taină mare. Ceea ce se poate spune este că păcatul acesta, pe care-l moştenim din tată în fiu, prin naşterea fireasca, nu ni se socoteşte ca păcat al nostru, personal, ci ca o stare păcătoasă, ca o înclinare spre păcat, izvorîtă din călcarea poruncii dumnezeieşti şi care este egală cu păcatul, în faţa legii lui Dumnezeu. Pentru că această stare păcătoasă este egală cu păcatul însuşi, Biserica a rînduit botezul copiilor, care nu au păcatele celor vîrstnici dar care totuşi, moştenesc aplecarea spre păcat, care vine de la Adam (Fac. 7, 20; II Cron. 6, 36; Iov 4, 17-19; 14, 4; 15, 14-16; 25, 4; Ps. 13, 1-3; 50, 6; 52, 2-4; 57, 3-4; Prov. 20, 9; Ecl. 7, 20; Sirah 25, 23, 27; Rom. 3, 10-12; 5, 12-19; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8).

128. Care au fost urmările păcatului strămoşesc?

Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu lumea.
Acest păcat a mai adus slăbirea chipului 1ui Dumnezeu în om, prin întunecarea în parte a puterilor sufletului şi prin înclinarea mai mult spre rău decît spre bine. Mintea se mişcă greu, deosebeşte anevoie cele ce are de cunoscut şi mai mult se depărtează decît se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decît anevoie pe Dumnezeu, priveşte mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viaţa trecătoare. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeieşti. El s-a îmbolnăvit. Chipul lui Dumnezeu în el a slăbit, s-a întunecat.
Prin păcatul strămoşesc, primii oameni au pierdut sfinţenia curăţia şi putinţa de a nu muri. Pierzînd harul, ei au pierdut şi roadele harului. Dacă ar fi ascultat porunca dumnezeiască, Adam şi-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinţa de a nu muri, la care ar fi contribuit şi pomul vieţii, de care el nu s-a putut folosi, fiindcă a fost scos din Rai (Fac. 3, 22-23).
Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvîrşită a trupului, căci păcatul a trezit în ei pofta cărnii. Despărţiţi de cele veşnice şi lunecînd spre piericiune, trupurile lor sau deschis plăcerilor şi necurăţiilor. Firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat «prin neascultarea unuia singur». Pierzînd harul care-i acoperea, ei au fost dezbrăcaţi de înălţarea spre Dumnezeu şi de privirea directă a lui Dumnezeu.
Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după Sf. Apostol Pavel este „plata păcatului” (I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupească, sufletească şi veşnică. Dumnezeu însuşi a vestit primilor oameni că vor muri dacă nu vor asculta porunca (Fac. 2, 17). Neascultînd-o, pedeapsa lor a fost moartea. Nu trebuie să se creadă că Adam şi Eva şi-au atras această pedeapsă pentru că au mîncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri şi de moarte, ci numai pentru că au călcat porunca dumnezeiască.

129. După facerea lumii, Dumnezeu Se îngrijeşte de ea?

Dumnezeu Se îngrijeşte de lume. Această lucrare prin care Dumnezeu Se îngrijeşte de lume se numeşte pronie sau providenţă. Prin pronie, Dumnezeu păstrează lumea în totalitatea ei şi fiecare lucru şi fiinţă în parte, le ocroteşte şi le îndreaptă, prin diferite mijloace, spre scopurile pentru care au fost create. Pronia sprijină orice lucrare bună. De ea ţine profeţia în Vechiul Testament şi planul mîntuirii. Ea se arată în toate lucrurile lumii, de la cele mai mici pînă la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaşte şi le îngrijeşte, cum ne spune Mîntuitorul însuşi: „Priviţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici, nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte” (Matei 6, 26). „Au doar nu se vînd două vrăbii pentru un ban? Şi nici una dintre ele nu va cădea pe pămînt fără ştirea Tatălui vostru” (Matei 10, 29). «Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gură de Aur, nu numai că a adus la lumină zidirea, dar după ce a adus-o, o îngrijeşte. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute, toate acestea se bucură de pronia Lui. Fără această lucrare ele se duc, se scurg şi pier». Iar Clement Alexandrinul zice: «Înfăţişarea, ordinea şi măiestria lucrurilor văzute ne arată pronia dumnezeiască”».
Prin pronie, Dumnezeu nu numai păstrează, dar şi conduce lumea spre mai multă viaţă (Ioan 10, 10), spre desăvîrşirea şi transfigurarea întregii creaţii (Evr. 2, 5). Sf. Efrem Sirul scrie despre pronie astfel: «Am văzut case şi m-am gîndit la gospodar. Am văzut lumea şi am înţeles pronia. Am văzut corabie fără cîrmaci scufundîndu-se. Am văzut faptele oamenilor neisprăvind nimic fără Dumnezeu, Care le conduce. Am văzut cetăţi şi republici deosebite în constituţia lor şi am înţeles că toate există în rînduiala lui Dumnezeu. Turma e de la păstor, iar creşterea tuturor pe pămînt e de la Dumnezeu.
Prin pronie, Dumnezeu opreşte răul şi îl întoarce spre bine, cum ne spune Mărturisirea lui Dositei: «Cele rele le ştie mai dinainte şi le îngăduie Dumnezeu, dar El nu Se îngrijeşte de ele, pentru că nici nu le-a făcut. Dar odată întîmplate, ele sunt îndreptate spre ceva folositor de bine nesfîrşita bunătate, care, fără să le fi făcut, le îmboldeşte spre mai bine cît este în puterea acestora».
Dumnezeu păstrează şi conduce lumea, conlucrînd cu puterile făpturilor, nu fără ele.

Despre Dumnezeu Fiul

130. Care sunt articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul?

Articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul întrupat: art. II – art. VII.

131. Ce ne învaţă aceste articole privite laolaltă?

Ele ne vorbesc despre cea mai mare şi mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ele ne spun că Cel ce ne-a mîntuit pe noi este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mîntuirea ne-a înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om, prin învăţătura şi prin moartea Sa pe cruce şi Învierea din morţi, după care S-a înalţat la ceruri întru slava, de-a dreapta Tatălui.
Multă iubire ne-a arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea că pe Însuşi Fiul Său L-a trimis în Lume, ca om, şi L-a dat morţii pe cruce „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire”.
Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît şi pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşîndu-Se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, Îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru”¦ şi dă morţii propriul Său trup».

132. Aveau oamenii trebuinţă de această întrupare?

Aveau neapărat trebuinţă. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul şi moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie (Rom. 5, 10) între ei şi Dumnezeu, fiind toţi „fii ai mîniei” (Efes. 2, 3; Rom. 5, 9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face binele, încît în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea cugetul lor, făceau mereu răul. Din această pricină, cugetul îi mustră necontenit. Iar aceasta era un semn că Însuşi Dumnezeu era nemulţumit. Dar Dumnezeu Îşi arată nemulţumirea şi prin pedepsele ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosîndit (Rom. 5, 18). De altfel, însuşi păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni, pizmă, ură, ceartă şi războaie.
Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca să nu fie «răutatea fără de moarte» (Molitva la morţi). Toţi mureau şi prin moarte se duceau la moartea veşnică, adică la chinurile fără de sfîrşit.
Dar aceasta era o stare prea chinuitoare şi nu putea fi răbdată nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea mîntuirea omului din ea.

133. Nu puteau să-şi dea oamenii înşişi mîntuirea din această stare?

Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpînea, nu puteau scăpa de el, firea lor era slăbită de păcat, erău robii păcatului. Această stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel astfel: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvîrşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7, 19-20). Nici un om nu putea mîntui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era „rob legii păcatului” (Rom. 7, 23), şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc. Iată ce spune Sf. Atanasie: «Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet şi tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor, cum era cu putinţă ca omul să întoarcă sufletul şi mintea oamenilor? Dar poate să zică cineva că lumea întreagă ar fi putut face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atîtea mari rele. Căci lumea există şi totuşi oamenii se tăvăleau în atîtea mari rele».

134. Nu-i putea mîntui nici măcar vreun înger? Trebuia să vină Însuşi Fiul lui Dumnezeu?

Nu-i putea mîntui nici un înger. Întîi, pentru că împăcarea cu Dumnezeu trebuia să fie o faptă la care să ia parte Însuşi Dumnezeu. Al doilea, pentru că oamenii trebuiau să fie scăpaţi şi de moarte. Iar moartea nu putea fi înlăturată decît prin viaţa fără de sfîrşit, care e numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima dată viaţă oamenilor; numai El o putea da şi a doua oară. Sf. Atanasie spune iarăşi: «Nu era cu putinţă nici prin îngeri, deoarece ei nu sunt chipuri după care omul să fie creat du asemănarea lor. De aceea, Cuvîntul lui Dumnezeu a venit în persoană, ca unul care este chipul Tatălui, ca să poată reînnoi pe omul cel creat după chipul Lui».

135. Dar nu putea sa facă aceasta Fiul lui Dumnezeu stînd în cer si nefăcîndu-Se om?

Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a socotit ca nu e potrivit să mîntuiască pe oameni de departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt trei.

136. Care este primul din aceste motive?

Primul motiv e că dreptatea cerea ca, precum un om a călcat legea ascultării de Dumnezeu, un Om se cădea să şi ispăşească, împlinind această lege prin ascultare şi plătind cu viaţa Sa nevinovată călcarea celorlalţi: „Precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia, se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5, 19).
Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci şi a omului. Sf. Grigorie de Nissa spune: «După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător pînă la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească prin învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare».
De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu si om, ca să lucreze în numele oamenilor, dar fapta Lui, ca a Celui ce era şi Dumnezeu, să aibă un preţ care să covîrşească vina tuturor oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu era de un preţ mic; nu era o oaie necuvîntătoare, nu era un om de rînd, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut om. Fără-de-legea păcatului nu era aşa de mare pe cît dreptatea Celui mort din pricina noastră; nu am păcătuit aşa de mult cît preţuia dreptatea Celui ce Şi-a pus sufletul pentru noi».
Luînd firea noastră şi ţinînd-o curată şi împlinind cu ea legea ascultării de Dumnezeu şi ispăşind cu sîngele ei vărsat pe cruce călcarea oamenilor, a scăpat-o de osîndă şi ne-a împăcat cu Dumnezeu. „Vrăjmaşi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, „ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18). Firea noastră, care înainte purta în ea urîţenia neascultării şi era purtată de cei ce erau duşmani lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curată a Fiului Său prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu privea cu iubire şi la firea noastră pe care purta El. Iubind pe Fiul Său, Cel ce S-a făcut ascultător pînă la moarte, Dumnezeu iubea totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe cea care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care a ispăşit călcarea legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de firea noastră, purtată de Fiul Său, avea să se răsfrîngă asupra tuturor celor ce purtau această fire şi se lipseau prin credinţă de Fiul Său. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că în Fiul lui Dumnezeu „avem răscumpărarea prin sîngele Lui, adică iertarea păcatelor şi că „printr-Însul a binevoit să împace toate cu Sine, făcînd pace prin sîngele crucii Lui”. Sau şi mai limpede:
„Şi pe voi care eraţi oarecînd înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu, mintea voastră către lucrurile rele, de acum v-a împăcat prin moarte, în carnea trupului Lui, ca să vă pună pe voi sfinţi şi fără prihană şi nevinovaţi înaintea Sa” (Col. 1, 14, 20, 21-22).
Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de aceeaşi moştenire a bunătăţii Sale, de care Se împărtăşeşte Iisus Hristos ca Fiul al Său, socotindu-ne şi pe noi ca pe nişte fii ai Săi: „Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom. 8, 17).

137. Dar al doilea motiv al întrupării care este?

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca să ne arate că dragostea Lui faţă de noi e aşa de mare, ca El nu mai stă departe de noi, ci Se face om ca noi, ia firea noastră şi vine între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru şi să ne înveţe faţă către faţă, nu prin alţii, ca în Vechiul Testament. El voia astfel să ne cîştige şi mai mult inima, prin dragostea Sa, şi să ne dea pildă văzută de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să placă lui Dumnezeu. Si El nu S-a făcut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor, rămînînd în legătură cu noi şi arătînd cît de mult preţuieşte şi iubeşte pe oameni.
«Mîntuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca să Se facă părtaş firii noastre, ca să ne înveţe prin pildele Sale calea virtuţii, ca să ne scape de stricăciune prin comuniunea cu viaţa, făcîndu-Se începătura învierii noastre».

138. Şi care este al treilea motiv al întrupării?

Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu S-a mai întrupat ca, unind firea noastră cu firea Sa dumnezeiască, făcînd-o firea Lui însuşi, ea să nu mai poată să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze împotriva Lui, ca acest templu să nu se mai poată ruina, ci să fie de-acum mereu plin şi străbătut de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putinţă ca firea noastră, odată mîntuită, iarăşi să se piardă. În acelaşi timp, numai aşa a putut să scape cu adevărat şi pentru totdeauna firea omenească de stricăciune şi de moarte, unind-o strîns cu Sine Cel ce era izvorul nestricăciunii şi al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum în Dumnezeu, toţi putem fi „zidiţi intru Hristos” (Efes. 2, 10). Noi putem adică acum să stăm mai uşor, dacă vrem, în legătură cu Fiul lui Dumnezeu, căci El e şi om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stînd prin credinţă şi prin dragoste în legătură cu El, ne aflăm zidiţi în El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El.
De aceea spune Sf. Apostol Pavel că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite şi aşezate toate la început, cînd s-au făcut, cu atît mai mult acum, luînd El firea noastră, ne aşează iarăşi în El şi mai deplin, pe toţi cei ce vrem. Drept aceea ne îndeamnă: „Întru El să umblaţi, înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Întsul” (Col. 2, 6-7).
Sf. Chiril al Alexandriei înfăţişează motivul al treilea astfel: «Cum putea omul de pe pămînt, căzut în moarte, să se întoarcă la nestricăciune? Era nevoie ca trupul muritor să se împărtăşească din puterea de viaţă a lui Dumnezeu. Iar puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu-Tatăl e Cuvîntul Cel Unul-Născut».

139. Dacă numai Fiul lui Dumnezeu făcut om putea să mîntuiască omenirea de păcat şi de moarte, de ce nu S-a făcut mai curînd om? De ce a lăsat Dumnezeu să treacă un timp atît de îndelungat de la căderea lui Adam pînă la trimiterea Fiului Său?

Era trebuinţă de o pregătire a oamenilor ca să primească pe Mîntuitorul, atunci cînd va veni. Căci n-ajungea ca Mîntuitorul să vină şi să moară pentru oameni. Trebuia ca şi ei să-L primească cu credinţă. Altfel nu se putea înfăptui mîntuirea lor. Şi anume trebuiau pregătiţi ca să poată crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi că numai prin El se pot mîntui.

140. Cum s-a făcut această pregătire?

În două feluri: întîi, prin creşterea răului şi deodată cu aceasta a convingerii oamenilor că nu se pot mîntui prin puterile lor; al doilea, prin sporirea veştilor de la Dumnezeu că le va trimite un Mîntuitor şi că Mîntuitorul Acesta va fi Fiul Său. Şcoala aceasta de pregătire a făcut-o Dumnezeu în alt chip de poporul evreu. Pe păgîni i-a pregătit pe calea firii, pe evrei, pe o cale mai presus de fire, într-un chip mai lămurit, ca din învăţătura dată lor să tragă folos şi popoarele păgîne.

141. Cum au fost pregătiţi păgînii şi evreii prin creşterea răului şi a convingerii că nu se pot mîntui prin puterile lor?

Păgînii şi evreii au fost pregătiţi în primul rînd prin aceea că i-a lăsat să sporească în păcat. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i mîntuiască pe oameni, îndată după cădere, poate că ei nu-şi dădeau seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe lîngă aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor şi ca n-au trebuinţă de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului şi să se scîrbească de el, pe de alta, să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt zadarnice. Aşa au căzut popoarele păgîne în cele mai grele rătăciri, închinîndu-se la dobitoace şi la pietre şi aducînd jertfe vieţi omeneşti. Evreii, cu toate ca erau călăuziţi îndeaproape de Dumnezeu, se abăteau şi ei tot mai tare spre rău. Dumnezeu le-a dat Legea pe muntele Sinai (Ieş. cap. 20), ca să le arate limpede cum trebuie să vieţuiască. Dar, datorită păcatului din ei, în loc să asculte de Lege, se încăpăţînau şi mai tare să o calce. Încît legea li s-a făcut spre înmulţirea păcatului. „Pentru călcările de porunci a fost adăugată legea”, zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3, 19), şi tot el zice: „păcatul luînd îndemn prin poruncă, m-a amăgit şi m-a omorît prin ea” (Rom. 7, 11).
Legea era bună şi sfîntă şi totuşi ea s-a făcut omului spre moarte. „Păcatul, ca să se arate păcat, prin ce era bun mi-a adus moartea, ca să se facă peste măsură de păcătos păcatul prin poruncă” (Rom. 7, 13). Înmulţindu-se păcatul, omul îşi dădea seama că nici prin Lege nu se poate mîntui, măcar că e de la Dumnezeu. Legea nu-l putea ajuta, pentru că prin ea Dumnezeu îi arată numai care este binele, nu-i dă şi ajutorul Său ca să-l împlinească, ci îl lasă pe om la puterile lui.
Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi primit, deoarece se încrede încă în puterile lui. De aceea Dumnezeu îl lasă în mîndria că se poate mîntui singur, că poate împlini singur poruncile Legii. Dar cu cît Legea arată mai limpede înălţimea binelui, cu atît omul îşi dădea seama că e mai departe de el, că e mai păcătos. Acest lucru îl vedea evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar păgînul, cu ajutorul Legii scrise în inima sa, cu ajutorul conştiinţei. «Văd cele bune, zice un poet păgîn, le admit, dar fac totdeauna cele rele». Şi aşa, prin Lege, pe de o parte se înmulţea păcatul, pe de alta omul îşi dă tot mai mult seama de neputinţa lui de a se mîntui de păcat şi, în loc de a se mai încrede în puterile lui, era tot mai convins că numai Dumnezeu însuşi, prin puterea, adică prin harul Lui, îl poate mîntui. Iată de ce Sf. Apostol Pavel zice: „Căci Legea n-a desăvîrşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evr. 7, 19).

142. Cum a pregătit Dumnezeu pe oameni, prin veştile ce li le da, că va veni El însuşi să-i mîntuiască?

Prima făgăduinţă pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor ca le va trimite un Mîntuitor a fost îndată după cădere. Era prima lor mîngîiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune şarpelui că cineva se va naşte din femeie, care-i va zdrobi capul: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, şi între sămînţa ta şi sămînţa ei; aceasta va zdrobi capul tău, iar tu îi vei înţepa călcîiul” (Fac. 3, 15).
Dar veşti tot mai limpezi despre Mîntuitorul, Care avea să vină, le dă Dumnezeu evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe vremea lor se înmulţise şi răutatea între oameni. De aceea proorocii plîngînd şi suferind, ziceau: „Cine va da din Sion mîntuirea?” (Ps. 13, 7), sau se rugau: „Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară” (Ps. 143, 5). Dumnezeu milostivindu-Se de această rugăciune spune oamenilor: „Va veni îndată, în templul Său Domnul, pe Care Îl căutaţi” (Mal. 3,1) sau: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Care strînge pe cei risipiţi ai lui Israel: „Voi mai strînge şi alte neamuri la cei strinşi acum di el” (Isaia 56, 8).
Si ca lumea să-L cunoască atunci cînd va veni, Domnul dă foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci blînd şi smerit, călare pe mînz de asina: „Bucură-te foarte, fiică a Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mînzul asinei” (Zah. 9, 9). Va veni nu ca să domnească asemenea împăraţilor pămînteşti, ci ca să elibereze prin sîngele Său pe cei robiţi păcatului: „Iar pentru, tine, pentru sîngele legămîntului (Testamentului) tău, voi da drumul robilor tăi din fîntîna fără apă” (Zah. 9, 11).
Smerenia întru care va veni, pătimirea şi moartea Lui pentru păcatele altora le prevesteşte proorocul Isaia în toată amănunţimea „Şi L-am văzut pe El fără chip şi fără frumuseţe… Şi păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere…, iar El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre Dînsul şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat… Şi chinuit a fost, dar El S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce-o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Că s-a luat de pe pămînt viaţa Lui şi pentru fărădelelegile poporului meu a fost adus la moarte” (Isaia 53, 2, 4, 5, 7, 8).
Chiar şi timpul şi locul venirii Mîntuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: „De la ieşirea poruncii ca iarăşi să se zidească Ierusalimul”, adică de la anul 457 î. Hr. şi pînă „se va sfîrşi păcatul şi se vor şterge fărădelegile” (9, 24, 25), vor trece 70 de săptămîni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai bine s-a împlinit la anul 33 după Hristos, cînd Mîntuitorul a zdrobit puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis că Mîntuitorul Se va naşte în Betleem (Mih. 5, 1 ). S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul, şi chipul mai presus de fire al naşterii Mîntuitorului din fecioară: „Iată Fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui, Emanuil” (adică Dumnezeu cu noi) (Isaia 7, 14). De asemenea că El Se va naşte după trup din sămînţa lui David: „O dată M-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare, voi minţi pe David? Seminţia lui va rămîne în veac Şi scaunul lui ca soarele înaintea Mea şi ca luna întocmi în veac” (Ps. 88, 35-36).
Toate aceste proorocii aveau să ajute credinţa oamenilor prin faptul că ele s-au împlinit în Iisus Hristos.
Dar ca oamenii să poată primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din credinţa lor rătăcită în mulţi idoli, la credinţa într-un singur Dumnezeu, atotputernic şi iubitor, dar Care are un Fiu nedespărţit de El, după fiinţă.

143. Cum au fost ridicaţi oamenii la această credinţă într-un singur Dumnezeu, Care are însă un Fiu?

În credinţa într-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grijă poporul evreu, ca prin el să se sădească, cu vremea, această credinţă şi la celelalte popoare. Încet, ca să nu i se primejduiască credinţa într-un singur Dumnezeu, i s-a tălmăcit apoi poporului evreu, prin prooroci, că Dumnezeu Cel Unul are un Fiu, Care va veni să mîntuiască lumea, şi un Duh Sfînt. La facere, Dumnezeu grăieşte către celelalte persoane dumnezeieşti: „Să facem om după chipul Nostru şi asemănare”, adăugînd îndată: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu, L-a făcut” (Fac. 1, 26-27), ca să arate ca cele trei persoane sunt o singura fiinţă dumnezeiască. Tot acelaşi tîlc îl are şi arătarea lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, în chipul celor trei călători (Fac. 18, 2). David cunoaşte apoi lămurit că Dumnezeu are un Fiu, cînd vede pe Domnul (Dumnezeu Tatăl) zicînd Domnului Său (lui Dumnezeu Fiul): „Şezi de-a dreapta Mea pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Ps. 109, 1), sau cînd aude pe Dumnezeu Tatăl zicînd către Dumnezeu Fiul: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de La Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta. Şi stăpînirea Ta, marginile Pămîntului” (Ps. 2, 7-8).
Prin înrîurirea evreilor, care de la robia babilonică erau împrăştiaţi printre toate popoarele, şi prin călăuzirea tainică a Cuvîntului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi şi din celelalte neamuri mulţi filozofi, la ideea că există un singur Dumnezeu şi că Cuvîntul sau Raţiunea Lui lucrează în lume, cu deosebire în mintea oamenilor luminaţi.
Astfel, aproape de venirea Mîntuitorului, lumea se afla în starea ciudată că, pe de o parte, cu mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic şi plin de iubire faţă de oameni, Care avea să trimită pe cineva de la Sine, pentru mîntuirea lumii, iar pe de alta, cu viaţa, se afla în cea mai mare decădere şi neputinţă morală. Starea aceasta îi făcea pe oameni să aştepte mîntuirea de la Dumnezeu şi cînd a venit Mîntuitorul le-a ajutat să-L poată primi pe El şi învăţătura Lui despre Dumnezeu.

144. Această pregătire a fost de ajuns ca omenirea să primească pe Iisus Hristos ca Dumnezeu?

Nu, n-a fost de ajuns. Dacă ar fi fost de ajuns, ar fi trebuit să-L primească toţi evreii şi cei mai mulţi dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adăugat că temeiuri de credinţă: 1) învăţătura Sa, cum n-a fost alta mai înaltă; 2) viaţa Sa, cum n-a fost alta mai curată şi 3) minunile Sale, dintre care mai ales învierea şi înălţarea Sa la cer. Dar toate aceste temeiuri sunt întrecute de puterea cu care a lucrat şi lucrează El pînă astăzi asupra sufletelor care se deschid cuvîntului Său, înnoindu-le şi sădind în ele convingerea nestrămutată ca El e Dumnezeu. Credinţa în Hristos vine în primu1 rînd din harul lui Dumnezeu, nu din cîntărirea cu mintea a temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregăteau mintea omului pentru primirea acestui har. Pentru noi, creştinii, unul din motivele cele mai puternice, care pregătesc mintea noastră să primească harul credinţei şi să conlucreze cu el, e însăşi existenţa creştinismului de 2000 de ani încoace, însuşi faptul că de atunci şi pînă azi sute de milioane de suflete au crezut fără încetare în dumnezeirea lui Iisus.

145. Care este credinţa Bisericii noastre în dumnezeirea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos?

Răspunsul mai amănunţit la această întrebare îl dă articolul II al Simbolului Credinţei, primul dintre cele şase articole (II-VII), care se ocupa cu persoana şi lucrarea mîntuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Căci acest articol cuprinde în forma cea mai scurtă, dar în mod deplin, învăţătura Bisericii despre dumnezeirea lui Iisus Hristos.

146. Care este acest articol?

Acest articol este:
«Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut».

147. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui?

Două lucruri: Întîi, că Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mîntuit pe noi, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, egal întru toate cu Dumnezeu Tatăl, veşnic ca şi El şi una cu El, după fiinţa şi slava, deosebindu-Se de Tatăl numai prin aceea că e Fiu, şi nu Tată, că Tatăl Îl naşte, iar El e născut din fiinţa Tatălui. Mîntuitorul Hristos însuşi a spus despre Sine: „Şi acum preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, La Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o La Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5).
Al doilea, ca Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, este şi Făcătorul tuturor, arătîndu-se şi în aceasta dumnezeirea Lui. Căci, precum Tatăl este Făcătorul tuturor, cum ne-a învăţat articolul I al Simbolului, aşa este şi Fiul Făcătorul tuturor. Tatăl toate le face, dar le face prin Fiul:
„Toate Prin El s-au făcut; şi făra El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Chiar şi timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Apostolul: „Prin Care şi veacurile s-au făcut” (Evr. 1, 2), iar în alt loc spune: „Întru El s-au făcut toate, cele din ceruri şi cele de pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaunele, fie domniile, fie începătoriile, fie stăpînirile. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. Şi El este mai înainte de toate şi toate prin El sunt aşezate” (Col. l, 16-17).
Dacă întru El sunt aşezate toate, înseamnă că El le şi susţine şi în El vieţuiesc toate. El ia parte, deci, şi la pronierea lor. Ţinînd mereu viaţa în ele şi purtînd grija de ele, cum Însuşi zice: „Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17).

148. Ce înseamnă primele cuvinte din articolul II al Simbolului Credinţei: „Şi întru Unul Domn Iisus Hristos?”

Precum ne-a învăţat articolul I să credem în Dumnezeu-Tatăl, aşa ne învaţă articolul II să credem „şi” în Iisus Hristos, Fiul Lui.
Căci fără credinţă în Fiul, nu putem cunoaşte nici pe Tatăl. Tată fără Fiu nu există. Cine nu crede că Dumnezeu are un Fiu, nu crede că Dumnezeu e Tată şi are în Sine dragoste de Tată. Dumnezeul acela e un Dumnezeu fără dragoste, nu e Dumnezeu adevărat. „Eu sunt uşa”, (Ioan 10, 9), zice Mîntuitorul; „Nimeni nu vine la Tatăl, decît prin Mine” (Ioan 14, 6).
Iisus Hristos, în Care credem ca şi în Tatăl, este Unul singur, căci numai un Fiu are Tatăl şi numai un Mîntuitor avem noi. Numai prin acesta „Unul” ne mîntuim şi ajungem la Tatăl, căci numai o „cale” (Ioan 14, 6) şi numai o „uşă” este spre Tatăl, iar „calea” şi „uşa” este El.
El e „Domn” peste sufletele noastre, este „Domnul şi Stăpînul vieţii noastre”, ba chiar unicul Domn şi Stăpîn „Căruia Îi slujim” (Col. 3, 24) şi Îi închinăm cu bucurie „toată viaţa noastră”, în aşa fel, încît nu mai suntem ai noştri, ci „ai lui Hristos” (II Cor. 10, 7) şi putem spune fiecare cu Sf. Apostol Pavel: „Numai viez eu, ci Hristos viază întru mine (Gal. 2, 20).
Căci El ne-a dat această viaţă şi ne-a răscumpărat-o de la moarte. Şi ştim că dacă I-o închinăm Lui, tot noi ne folosim, căci Hristos ne desăvîrşeşte din zi în zi, făcîndu-ne „asemenea chipului Său” (Rom. 8, 29). Domnia lui Iisus peste suflete nu e o domnie aspră şi silnică, ci una blîndă. El domneşte peste noi prin dragoste şi adevăr. „Luaţi jugul Meu asupra voastră… căci jugul Meu este bun şi Povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29-30). Iar Domnia aceasta nu înseamnă că n-avem datoria să lucrăm pentru semenii noştri. Dimpotrivă, lui Hristos Îi slujim cînd facem bine celor mici şi osteniţi (Matei 25, 40). Domnia aceasta totală peste sufletele noastre şi peste lumea întreagă a cîştigat-o Iisus Hristos şi ca om, pentru că S-a smerit pe Sine ca nimeni altul şi Şi-a pus viaţa Sa pentru noi: Numele de Iisus s-a ridicat astfel peste tot numele şi tot genunchiul trebuie să se plece Lui, primindu-L ca Domn. Căci „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luînd, făcîndu-Se asemenea oamenilor, şi la înţişare aflîndu-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcîndu-Se pînă la moarte, şi încă moarte pe cruce.
Pentru aceasta şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca în numele Lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt; şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip. 2, 6-11).

149. Ce înseamnă îndeosebi numele de „Iisus” dat Mîntuitorului?

Numele de „Iisus” înseamnă Dumnezeu Mîntuitorul. Iisus înseamnă în limba ebraică Mîntuitor şi numele acesta I se potriveşte în chip desăvîrşit, căci El e într-adevăr Mîntuitorul lumii. Şi I se potriveşte atît de desăvîrşit pentru că nu I l-au dat oamenii, ci îngerul, la porunca Tatălui Ceresc, Care a ştiut de mai înainte ce lucrare va săvîrşi Fiul Său în lume. „Nu te teme” , spune îngerul lui Iosif, „a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt. Şi ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus” . Şi îngerul arată îndată şi pricina acestei numiri: „Că Acesta va mîntui pe norodul Său de păcatele lor” (Matei 1, 20-21 ).
În Vechiul Testament numele acesta l-a purtat Isus Navi, urmaşul lui Moise, care a condus poporul lui Israel în Ţara Sfîntă, mîntuindu-l de rătăcirea prin pustiu. Dar el a fost numai un chip al lui Iisus Hristos, Care a mîntuit toate popoarele de rătăcirea în păcat, ducîndu-le în împărăţia cerurilor. El nu e numai un oarecare mîntuitor, ci Mîntuitorul, în înţelesul desăvîrşit al cuvîntului.

150. Ce înseamnă numele Hristos?

Numele „Hristos” înseamnă „Uns”. La evrei, unşi se numeau preoţii, proorocii şi împăraţii, pentru că la intrarea în slujbă erau unşi cu mir, care închipuia darul Sfîntului Duh.
Dar aceia erau numai chipuri ale adevăratului Uns, primeau numai o parte din puterea Duhului Sfînt, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, însă, primeşte pe Duhul Sfînt însuşi.
«Hristos nu e un om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat; El nu e uns ca un proroc prin lucrarea (energie), ci prin prezenţa întregii persoane a ungerii în El». Sf. Ioan Gură de Aur zice: «Tot harul s-a vărsat peste templul acela. Că Tatăl nu dă Lui Duhul cu măsură, ci întreg harul l-a primit templul. Noi însă avem numai puţin şi o picătură din harul acela».
Deci Iisus este Unsul sau Hristosul, în înţelesul desăvîrşit, nu numai unul dintre mulţii unşi, sau hristoşi oarecare. El este arhiereul, împăratul şi proorocul cel mai înalt, adevăratul arhiereu, împărat şi prooroc şi izvorul a toată arhieria, conducerea duhovnicească şi proorocia.
Precum vedem, şi numele de Hristos I se potriveşte în chip desăvîrşit, căci nici pe acesta nu I l-au dat oamenii, ci îngerul, care a spus păstorilor: „Iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că S-a născut vouă astăzi Mîntuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Însuşi Iisus spunea despre Sine că a avut ungerea Duhului Sfînt, cum de altfel grăise despre El şi proorocul Isaia (61, 1): „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor…” (Luca 4, 18).

151. Hristos, prin ungerea ce o are de la Duhul Sfînt, este adevăratul arhiereu, prooroc şi împărat. Se vorbeşte despre aceste slujiri ale lui Hristos în Sfînta Scriptură şi ce înţeles au ele?

Că Hristos a primit prin ungere de la Duhul Sfînt slujirea de arhiereu, prooroc şi împărat, ne-o spune Sfînta Scriptură în multe locuri. Sf. Apostol Pavel ne spune că El a fost arhiereul cel mai înalt şi a adus jertfa desăvîrşită, care este trupul Său. Prin aceasta a curăţit cu adevărat pe oameni de păcate, nu numai a închipuit această curăţire, ca jertfele de animale aduse de preoţii din Vechiul Testament: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfînt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decît cerurile. El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întîi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta odată pentru totdeauna, aducîndu-Se jertfă Pe Sine însuşi” (Evr. 7, 26-27); căci „Nu prin sînge de ţapi şi de viţei, ci prin însuşi Sîngele Său a intrat odată pentru totdeauna în Sfînta Sfintelor şi a dobîndit o veşnică răscumpărare” (Evr. 9, 12). El a fost proorocul cel mai înalt, aducînd cea mai deplină învăţătură despre Dumnezeu: ca Unul ce n-a primit-o din afară de Sine, ci din plinătatea Sa nemărginită. De aceea, nimeni nu mai poate adăuga ceva la învăţătura Sa. Ea poate fi, doar, tot mai bine înţeleasă în Biserică.
În acest înţeles, El e proorocul cel din urmă cu care s-a încheiat Descoperirea dumnezeiască.
„Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, zice Moise, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău, Pe Acela să-L ascultaţi” (Deut. 18, 15). Ucenicii I se adresează cu titlul „Învăţătorule”, iar Hristos însuşi spune despre Sine: „Eu sunt adevărul” (Ioan 14, 6), „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), sau: „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr” (Ioan 18, 37).
Iar demnitatea Lui împărătească o anunţă îngerul Gavriil Fecioarei Maria: „Şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, Părintele Său… şi împărăţia Lui nu va avea sfîrşit” (Luca 1, 32, 33). Iisus însuşi recunoaşte că e împărat, dar împărăţia Lui e duhovnicească, avînd arme şi legi duhovniceşti, nu ca acelea din lumea aceasta. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), răspunde El lui Pilat. Iisus Hristos e împăratul blînd de care am vorbit cînd am explicat cuvîntul «Domn». El e împăratul-miel, care a fost înjunghiat pentru păcatele lumii (Apoc. 5). Ca împărat, Mîntuitorul Hristos a întemeiat Biserica Sa, i-a dat legile, o conduce nevăzut prin slujitorii ei, cărora le dă harul Său şi la sfîrşit «va judeca viii şi morţii».

152. Este o înrudire de înţelesuri între numele de „Iisus” şi „Hristos”? Dar între ele şi cel de Domn?

Dacă privim bine, vedem că prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc şi împărat, cuprinse în numele lui Hristos, Iisus mîntuieşte lumea prin jertfă, o învaţă să-şi însuşească mîntuirea şi o conduce la mîntuire. Astfel, dacă numele Iisus ne arată de-a dreptul lucrarea de mîntuire pe care a săvîrşit-o, numele de Hristos arată cum şi cu ce putere a săvîrşit şi săvîrşeşte această lucrare. Amîndouă numele spun acelaşi lucru, din două laturi deosebite: Iisus Hristos este Mîntuitorul nostru. Şi tocmai de aceea este Domn peste sufletele noastre.
Dacă nu-L primim să fie Domn peste sufletele noastre, nu ne este nici Mîntuitor.

153. Cînd a primit Fiul lui Dumnezeu numele de Iisus Hristos?

Atît numele de Iisus cît şi cel de Hristos le-a primit Fiul lui Dumnezeu cînd S-a făcut om. Deci, Iisus Hristos e numele Fiului lui Dumnezeu cel întrupat. Mai înainte de întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu Se numea Iisus Hristos. Aceasta, pentru ca El ni S-a făcut Mîntuitor (Iisus) numai prin aceea că a luat trupul nostru şi l-a adus jertfă pentru noi. Numai prin întrupare ni S-a făcut Arhiereu, Care ne-a curăţit de păcate, Prooroc, Care ne-a vestit în grai omenesc voia Tatălui, şi Conducător la mîntuire (Hristos). Dacă Hristos înseamnă Uns, numele acesta Îl arată pe Mîntuitorul nostru ca om care primeşte ungerea, nu ca Dumnezeu care dă ungerea. Sf. Chiril al Alexandriei spune: «Unii spun că numele Hristos se cuvine numai Cuvîntului născut din Dumnezeu-Tatăl, Care este gîndit şi există deosebit. Noi însă n-am fost învăţaţi să spunem aşa, ci spunem că în momentul în care Cuvîntul S-a făcut trup, în acelaşi moment a şi fost numit Hristos. Se numeşte Hristos, pentru că a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps. 44, 9), adică cu duhul de la Dumnezeu şi Tatăl».

154. Aşadar, atunci cînd spunem „Iisus Hristos”, nu pornim de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare, ci de la Cel de după întrupare?

Da, desigur, şi tot astfel articolul II al Simbolului Credinţei nu porneşte cu mărturisirea de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare, adică de la un Fiu gîndit cu mintea, ci de la Iisus Hristos, Care a trăit cu adevărat ca om pe pămînt, de la anul cutare pînă la anul cutare, S-a născut din Fecioara Maria, a petrecut între oameni, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la cer. Tocmai acest Iisus Hristos S-a descoperit inimilor, prin tot ce a spus şi a făcut, ca Fiul lui Dumnezeu. Despre acest Iisus Hristos mărturiseşte Biserica în Simbolul Credinţei, întîi că e unicul Domn şi apoi tot ce urmează la articolul II, şi anume, în primul rînd, că este «Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut».

155. Ce înseamnă cuvintele: „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut”?

Iisus Hristos, Care a trăit pe pămînt, este Fiul cel unic al lui Dumnezeu. Deşi a vieţuit pe pămînt ca om adevărat, El este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu. Aşa li S-a descoperit întîi prin Duhul Sfînt Apostolilor, care prin gura lui Petru mărturisesc: „Tu eşti Hristosul, Fiul Lui Dumezeu Celui viu” (Matei 16, 16). Iar Iisus întăreşte îndată adevărul acestei mărturisiri: „Fericit este Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sînge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16, 17). Sfînta Scriptură îi numeşte adeseori şi pe oameni fii ai lui Dumnezeu, dar îi numeşte astfel, fie pentru că sunt făcuţi de El, fie pentru că sunt născuţi la o viaţă nouă, prin harul Duhului Sfînt. „Voi sunteţi fiii Domnului Dumnezeului vostru” (Deut. 14, 1), le spune Moise evreilor, gîndindu-se mai mult la înţelesul de fii prin creaţie. „Şi celor cîţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sînge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13). Aici se vorbeşte de fiii lui Dumnezeu prin înfiere. De ei se spune chiar ca sunt născuţi din Dumnezeu.
Iisus Hristos nu e Fiu al lui Dumnezeu în vreunul din înţelesurile de mai sus. El nu e fiu între fii. Nu e fiu cum e o creatură, nici fiu după har sau prin înfiere. Ci e Fiu după fire, e singurul Fiu după fire al lui Durnnezeu, neavînd nici un frate. De aceea spune Simbolul, nu numai născut, ci: «Unul-Născut». Însuşi Iisus Hristos Se numeşte pe Sine «Unul-Născut».
„Că aşa a iubit Dumnezeu lumtea, încît pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3, 16).

156. Ce înseamnă cuvintele „Carele din Tatăl S-a născut”?

Dacă s-ar fi spus în Simbol numai «Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut», ar fi putut gîndi cineva ca Arie, ereticul din veacul al IV-lea, că Fiul, Care S-a născut, nu e Dumnezeu că Cel Care L-a născut. Sau, ar fi putut gîndi cineva că Fiul S-a născut şi din Sine, căci şi El este Dumnezeu. În legătură cu aceasta ar fi putut zice, că Sabelie, ereticul din veacul al III-lea, că acelaşi Dumnezeu e uneori născător, alteori născut, «uneori Tată, alteori Fiu», trecînd întreg dintr-o stare într-alta.
Pentru a se face cu neputinţă asemenea gînduri, s-au pus în Simbolul Credinţei cuvintele: «Carele din Tatăl S-a născut». Prin aceasta s-a arătat că Fiul S-a născut dintr-o persoană dumnezeiască, din Tatăl, ceea ce dă siguranţa că si Fiul e o altă persoană dumnezeiască, deopotrivă în slavă şi în dumnezeire cu Tatăl. De asemenea, se arată că în Dumnezeu o persoană mereu Tatăl, iar altă persoană, mereu Fiu.

157. Ce înseamnă „Mai înainte de toţi vecii”?

Prin aceste cuvinte se arată ca Fiul este mai înainte de orice timp, este veşnic, nu S-a ivit în timp. Sf. Evanghelist Ioan începe Evanghelia cu cuvintele: „La început era Cuvîntul” (Ioan 1, 1), arătînd că atunci cînd s-a pus începutul timpului şi al lumii, Cuvîntul era; deci, era de mai înainte. Ca atare, El e Dumnezeu, nu e făptură, căci numai Dumnezeu e veşnic, iar făpturile se ivesc în timp, ele n-au fost totdeauna. Astfel, Fiul Se deosebeşte de cei ce se numesc «fii», pentru că aceştia sunt făcuţi sau născuţi, după har, din Dumnezeu. Aceştia sunt făcuţi sau născuţi de Dumnezeu în timp. Dar Tatăl «n-a adus pe Fiul din neexistenţă în existenţă, nici n-a înfiat pe unul care n-a existat niciodată».
Deci, totdeauna a fost în Dumnezeu o persoana sau un ipostas cu această însuşire de Fiu. Dacă e aşa, totdeauna a fost în Dumnezeire o persoană cu însuşirea de Tată. «Dumnezeu n-a fost mai înainte fără de Fiu şi mai pe urmă a devenit Tată, ci totdeauna are pe Fiul». N-a fost nici o vreme cînd n-a fost în Dumnezeire o persoană Tată şi o persoană Fiu, şi anume mereu aceeaşi persoană Tată şi aceeaşi persoană Fiu. «Nici Cel Care a născut nu S-a prefăcut în Fiu, nici Cel Născut n-a devenit Tată». Cu alte cuvinte, niciodată nu s-a produs o schimbare în Dumnezeu. Daca Fiul nu S-ar fi născut «mai înainte de toţi vecii», Tatăl n-ar fi fost totdeauna Tată, ci ar fi cîştigat această însuşire mai tîrziu. Iar un Dumnezeu Care se schimbă aşa de tare înlăuntrul Său nu mai e Dumnezeu. Asemenea, Fiul n-ar fi Dumnezeu dacă S-ar fi născut în timp, ci ar fi o făptură. Sau Dumnezeul Cel veşnic S-ar fi despărţit după o vreme în Tată şi Fiu.
Noi spunem că Tatăl e veşnic Tată şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare, iar Fiul, veşnic Fiu şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare. Tocmai pentru că Tatăl e veşnic, are un Fiu veşnic. «Căci n-a fost cîndva Tatăl cînd n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl, şi Fiul Care S-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Iar dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată şi astfel S-ar schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decît orice blasfemie».
Tatăl şi Fiul sunt două persoane egale în Dumnezeire şi în cinste, dar una e Tată şi alta Fiu, avînd veşnic între ele dragostea care este între Tată şi Fiu, şi anume: una veşnic dragoste de Tată şi alta veşnic dragoste de Fiu.

158. Putem noi înţelege naşterea aceasta dinainte de veci?

Naşterea aceasta dinainte de veci a Fiului din Tatăl este o taină pe care nu o poate înţelege nici mintea omului, nici a îngerului. «Tatăl L-a născut nu în modul în care omul ar putea gîndi, ci aşa cum numai Tatăl ştie. Nu numai cerurile nu cunosc naşterea Fiului, dar chiar nici toată firea îngerească». Nici Însuşi Duhul Sfînt n-a vorbit în Scripturi despre naşterea Fiului din Tatăl. Pentru ce iscodeşti, deci, acelea pe care nici Duhul Sfînt nu le-a scris în Scripturi?». «Cînd auzi că Dumnezeu a născut, să nu cazi în gînduri trupeşti, nici să presupui o naştere stricăcioasă. „Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24); duhovnicească este naşterea». S-a asemănat naşterea Fiului din Tatăl cu naşterea gîndului din minte. S-a spus că precum naşterea gîndului din minte e duhovnicească, aşa şi naşterea Fiului din Tatăl e duhovnicească; şi precum îndată ce există mintea, există şi gîndul, şi minte fără gînd nu există, tot aşa de cînd există Tatăl există şi Fiul şi Tatăl fără Fiul nu există. Dar şi aceasta e numai o asemănare foarte nedeplină.

159. Ce înseamnă „Lumină din Lumină?”

Ca să nu rămînă nici o îndoială că Fiul, Care S-a născut, e întru totul ca Tatăl din Care S-a născut, Simbolul spune că aşa cum nu se deosebeşte lumina care se aprinde de lumină din care se aprinde, aşa nu se deosebeşte fiinţa Fiului de fiinţa Tatălui.
Tot ce are prima lumină dă şi celei de a doua, afară de însuşirea că ea dă, şi cealaltă primeşte. Asemănarea cu lumina e şi foarte potrivită cu Dumnezeu, Care e lumina cea nefăcută. Lumina e tot ce e mai bun, mai înalt, pe cînd întunericul e lipsa, e ştirbire, e nimicul, e răul. „Dumnezeu este lumina şi nici un întuneric nu este întru El”, zice Sf. Apostol Ioan (I Ioan 1, 5), iar Iisus zice: „Eu sunt Lumina lumii, cel ce îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea Lumina vieţii” (Ioan 8, 12).

160. Ce înseamnă „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat?”

Egalitatea între Tatăl şi Fiul e întărită şi prin cuvintele: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, ca să nu gîndească cineva că Fiul nu Se numeşte Dumnezeu în înţelesul adevărat şi că El ar fi un Dumnezeu mai mic, cum era la păgîni, care socoteau pe zeii lor de diferite grade.
„Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” nu vrea să spună şi aceea că dacă Fiul na primit Dumnezeire mai puţină, nici Tatăl nu S-a împuţinat născînd pe Fiul. «Tatăl născînd pe Fiul nu S-a schimbat. A născut Înţelepciunea (I Cor. 1, 24), totuşi n-a ajuns neînţelept. A născut Puterea (I Cor. 1, 24), dar n-a slăbit. A născut pe Dumnezeu, dar nu S-a lipsit de Dumnezeire. Şi nici El n-a pierdut ceva împuţinîndu-Se, sau schimbîndu-Se, nici Cel născut nu are vreo lipsă. Desăvîrşit este Cel care a născut, desăvîrşit Cel născut».

161. Ce înseamnă cuvintele „născut iar nu făcut?

Deşi Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu „Unul-Născut” şi ca atare Se deosebeşte de toţi care s-ar mai putea numi fii ai lui Dumnezeu, Părinţii care au alcătuit Simbolul au ţinut să spună, anume, ca Iisus Hristos nu e fiu făcut ca toţi ceilalţi, ci e născut, singurul născut din Tatăl. El nu e o făptură, fie ea chiar cea dintîi şi cea mai înaltă făptură, cum spunea Arie, ci nu face parte dintre făpturi, deci e Dumnezeu.

162. Ce înseamnă „Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl?”

Ca să se arate şi mai hotărît că Fiul nu e făptură, ca e născut în înţelesul adevărat din Tatăl, s-au pus în Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe care-l face un om nu e din fiinţa lui, dar fiul care se naşte din el e din fiinţa lui. Tot aşa e şi la Dumnezeu: Toata lumea creată este fapta voinţei şi a lucrării (energiei) Lui. Dar Fiul este din fiinţa Lui. Sf. Ioan Damaschin spune: «Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu vine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este ceva cu totul deosebit de el».
Şi tot Sf. Ioan Damaschin spune că dacă Fiul e din fiinţa Tatălui, e «opera firii Lui». El trebuie să fie născut înainte de veci, căci ceea ce ţine de fiinţa Dumnezeirii e veşnic, ca să nu se schimbe firea dumnezeiască.
Fiind din fiinţa Tatălui, Fiul are aceeaşi fiinţă cu El, e «de o fiinţă cu Tatăl». Dar „de-o fiinţă” nu înseamnă numai că Fiul S-a născut din fiinţa Tatălui şi nu înseamnă nici numai că are o fiinţă la fel cu a Tatălui, ci ceva mai mult: că Fiul nu-Şi are fiinţa Sa în chip despărţit de a Tatălui. Fiinţa Tatălui nu se repetă născînd pe Fiul, ca să existe aceeaşi fiinţă de două ori, cum e la oameni, ci Tatăl dă Fiului, prin naştere, însăşi fiinţa Sa, fără ca prin aceasta să Se repete. Tatăl şi Fiul sunt două persoane cu o singura fiinţă, cu aceeaşi fiinţă în comun. Între Tatăl şi Fiul este o unitate desăvîrşită după fiinţă, dar totuşi Ei sunt deosebiţi ca persoane. „Eu şi Tatăl una suntem” , zice Mîntuitorul (Ioan 10, 30). Una arată fiinţa. Eu şi Tatăl arată persoanele, care sunt două. Tot aşa se arată că fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele lor două, prin următoarele cuvinte ale Mîntuitorului: „Credeţi Mie că Eu sunt întru, Tatăl şi Tatăl întru Mine este” (Ioan 14, 11); sau „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).
O bună lămurire a acestor cuvinte ne-o dă Sf. Ioan Damaschin: «Ipostasurile sunt unite, nu în înţelesul că ele se amestecă, ci în înţelesul că ele se conţin unul pe altul. Fiecare locuieşte în celălalt, fără nici o amestecare şi contopire. Ele nu sunt nici separate, nici împărţite, cum le separă şi le împărţea Arie. Pentru a spune tot, într-un cuvînt, Dumnezeirea este neîmpărţită în cele împărţite, aşa cum în trei sori, ce s-ar conţine unul pe altul, ar fi o singură lumină într-o întrepătrundere lăuntrică».

163. Dacă fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele sunt două, cum ne putem păzi să nu împărţim ceea ce e între ei una şi să nu amestecăm ceea ce e între ei deosebit?

Chiar cuvintele de mai înainte din Simbol, despre naşterea Fiului din Tatăl, ne-au arătat nu numai egalitatea dintre Tatăl şi Fiul, ci şi ceea ce-I deosebeşte, aşa după cum cuvintele „Cel de o fiinţă cu Tatăl” ne arată ceea ce Le este comun. Deosebite Le sunt aşa numitele însuşiri personale, pe care Tatăl şi Fiul nu Şi le schimbă între Ei. Însuşirea personală a Tatălui este de a fi Tată, adică de a naşte pe Fiul, sau de a da Fiului existenţa prin naştere, El însuşi neavînd existenţa de la nimeni. Însuşirea personală a Fiului este de a fi Fiu, adică de a Se naşte din Tatăl, sau de a primi existenţa de la Tatăl prin naştere. Însuşirile personale Şi le păstrează, deosebit, atît Tatăl cît şi Fiul. Tatăl nu-Şi trece însuşirea Sa personală Fiului. Dacă Şi-ar trece şi însuşirea personală de Tată sau de născător, S-ar confunda Tatăl cu Fiul, n-ar mai fi două ipostasuri diferite: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut. «Iar una şi aceeaşi persoană nu poate să fie născută şi totodată nenăscută», spune Mărturisirea Ortodoxă.
Avînd fiinţa comună, însă, Tatăl şi Fiul au comune toate însuşirile fiinţei, adică ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatăl, ci şi Fiul. În comun au Tatăl şi Fiul: veşnicia, atotputernicia, voinţa, bunătatea, sfinţenia, slava. «Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur izvor, într-o singură stăpînire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostasuri desăvîrşite».

164. Se înţelege cu mintea unitatea fiinţei dumnezeieşti şi deosebirea persoanelor?

Unitatea după fiinţă şi deosebirea în trei persoane a lui Dumnezeu este cea mai neînţeleasă taină a creştinătăţii. S-a asemănat Sf. Treime cu mintea, gîndul şi voinţa omului, care, deşi sunt deosebite, fiecare cuprinde fiinţa întreagă a omului. Dar asemănarea nu este mulţumitoare; mintea, gîndul şi voinţa nu sunt trei ipostasuri, ci numai parţi ale unuia singur.
Mai potrivită ar fi asemănarea cu trei persoane omeneşti care prin iubire îşi unesc aşa de mult gîndurile, voile şi simţirile, încît au ajuns să le fie comune şi par că au un singur suflet, fără ca ele să înceteze de a fi persoane deosebite. Dimpotrivă, tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogată şi mai fericită, că nu e închisă în singurătatea sa, ci e iubită de altele şi iubeşte pe altele, că află cu acelea într-o unitate strînsă şi oarecum se cuprind una pe alta.
Dar niciodată persoanele omeneşti nu ajung la atîta dragoste, cîtă e între persoanele dumnezeieşti şi nici la atîta unitate. În Dumnezeu însă e din veşnicie desăvîrşită dragostea şi desăvîrşită unitate. Această asemănare, fără a fi nici ea îndestulătoare, ne dă putinţă să înţelegem că Taina Sf. Treimi e taina dragostei desăvîrşite.

165. Ce înseamnă „prin Carele toate s-au făcut?”

Aceste cuvinte înseamnă că tot ce face Tatăl face şi Fiul, că deci şi lumea «a creat-o prin Fiul, a aşezat-o în Fiul şi că îi poartă de grijă prin Fiul». Apoi, prin aceste cuvinte, se arată încă o dată că Fiul este «de o fiinţă cu tatăl» şi «mai înainte de toţi vecii». Căci Tatăl le face pe toate prin Fiul, pentru că nu e despărţit de Fiul, ci sunt, unul în altul, una, după fiinţă şi lucrare. Din Tatăl porneşte orice lucrase şi Fiul o îndeplineşte. Deci şi lucrarea de creare a lumii. Şi iarăşi, dacă toate s-au făcut prin Fiul, înseamnă că Fiul a fost înainte de a se fi făcut toate, înainte de a se fi făcut însuşi timpul care e legat de lumea creată. Deci Fiul e din veşnicie, nu e făcut.
Pe de altă parte cuvintele: «Prin Carele toate s-au făcut» alcătuiesc şi trecerea la articolul al III-lea din Simbol, care vorbeşte despre întruparea Fiului pentru mîntuirea oamenilor.

166. Cum realizează cuvintele „prin Carele toate s-au făcut” trecerea la articolul al III-lea, în care se vorbeşte despre întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mîntuirea lumii?

Dacă toate le-a făcut Tatăl prin Fiul, atunci şi mîntuirea lumii trebuia s-o săvîrşească tot prin Fiul. Apoi, dacă în Fiul au fost aşezate toate, tot Fiul trebuia să vină şi să le strîngă iarăşi mai tare, în Sine, în dragostea Sa, de vreme ce, în mare parte, slăbiseră legăturile lor cu El şi se dezbinaseră între ele, prin păcat. „Căci întru El au fost făcute toate… şi toate întru El sunt aşezate… Cît întru El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea… Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace” (Col. 1, 16-19 şi 20). Creat după chipul Său, omul însuşi a fost făcut ca să fie un fiu al lui Dumnezeu, după cum este El, Fiu al Tatălui. Şi cînd chipul acesta se întinase, tot El a venit să-l refacă, luînd fire omenească şi făcîndu-Se astfel un model mai apropiat al oamenilor.

167. Care este articolul al III-lea din Simbolul Credinţei?

Articolul al treilea din Simbolul Credinţei este: «Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om».

168. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui?

Articolul al II-lea ne-a înălţat privirea de la pămînt la cer, spunîndu-ne că Iisus Hristos, Care a petrecut cu oamenii pe pămînt, e Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, născut înainte de toţi vecii.
Articolul al III-lea ne coboară privirile iarăşi pe pămînt, spre a însoţi pe acest Fiu unic şi veşnic în fapta Lui de întrupare, ca om, pentru a noastră mîntuire.

169. Am aflat din răspunsul la întrebările de mai înainte de ce trebuia să Se facă Fiul lui Dumnezeu om, ca să ne mîntuiască. Acum, să vedem, mai îndeaproape, ce trebuie să înţelegem prin cuvintele că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om? Nu cumva, oare, S-a schimbat prin aceasta Fiul lui Dumnezeu?

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Rămînînd Dumnezeu neschimbat, El însuşi S-a făcut şi om adevărat. După întrupare, nu unul este Fiul lui Dumnezeu şi altul Fiul omului, ci unul şi acelaşi. Astfel, Iisus Hristos este şi Dumnezeu adevărat, şi om adevărat. «Fiul lui Dumnezeu primeşte a Se face şi a Se numi Fiu al omului, nu ceea ce a fost schimbînd, că este fără de schimbare, ci ceea ce nu a fost luînd, că este iubitor de oameni».
Sfînta noastră Biserică a tălmăcit această învăţătură spunînd că Iisus Hristos este o persoană sau un ipostas în două firi: «firea dumnezeiască şi firea omenească». Fiul lui Dumnezeu, ipostasul al doilea din Sf. Treime, a luat pe lîngă firea Sa dumnezeiască, pe care o are din veci, fire omenească, din Fecioara Maria, făcîndu-Se şi ipostasul lui Iisus Hristos, în chip nedespărţit, dar totuşi fără să se schimbe sau să se amestece într-una singură.

170. Avem vreo asemănare pentru această Taină?

O asemănare ne oferă omul. Nu o asemănare tocmai deplină, pentru că omul e o persoană cu o singură fire. Dar firea lui se compune din suflet şi trup, aşa cum Iisus Hristos are fire dumnezeiască şi fire omenească. Sufletul şi trupul nu sunt despărţite, şi persoana cea unică a omului nu e împărţită în două din pricina lor. Persoana omului trăieşte în fiecare clipă prin amîndouă şi lucrează prin amîndouă. Cînd priveşte la ceva lucrează şi prin puterea sufletului, şi prin materia ochiului. Cu toate acestea sufletul şi trupul nu s-au contopit într-una să nu mai fie nici sufletul suflet, nici trupul trup, nici nu s-au schimbat.
Tot aşa e în Hristos. Cele două firi sunt unite în persoana Lui unică, în chip nedespărţit şi neîmpărţit, dar fără amestecare şi fără schimbare. Tot aşa sunt unite în chip nedespărţit şi neîmpărţit, dar fără amestecare şi fără schimbare, lucrările şi voinţele celor două firi. Astfel, Iisus Hristos trăia şi lucra prin amîndouă firile, în chip nedespărţit şi neamestecat. Cînd tămăduia ochiul orbului, prin firea omenească atingea ochiul lui, prin cea dumnezeiască vindeca. Era o singură faptă dumnezeiască-omenească, săvîrşită prin două firi, sau prin lucrarea dumnezeiască şi lucrarea omenească, în mod nedespărţit dar şi neamestecat. Căci deşi vieţuiau şi lucrau împreună, firea şi lucrarea dumnezeiască nu se schimba în fire şi lucrare omenească. Nu firea omenească vindeca şi nu firea dumnezeiască îşi mişca mîna spre ochiul orbului.
Iisus Hristos fiind o persoană în două firi, voinţe şi lucrări, unul este Cel Care voieşte şi lucrează, dar prin două voinţe şi două lucrări. Unul şi acelaşi este Cel Care flămînzeşte (după firea omenească) şi înmulţeşte pîinile (după firea dumnezeiască), unul şi acelaşi este Cel Care osteneşte (după firea omenească) şi vindecă pe slăbănogul din Capenaum şi învie pe Lazăr (după firea dumnezeiască), unul şi acelaşi nu are unde să-Şi plece capul (după firea omenească) şi e pretutindenea şi chiar în Sînul Tatălui (după firea dumnezeiască).

171. De ce a trebuit să fie Iisus Hristos o persoană în două firi?

Numai fiindcă a fost o persoană în două firi Iisus Hristos ne-a putut mîntui. Dacă ar fi fost două persoane, adică pentru fiecare fire o persoană deosebită, cu alte cuvinte, dacă firile ar fi fost despărţite, moartea pe cruce ar fi fost numai moartea unui om şi n-ar fi avut puterea să ne răscumpere. De asemenea firea omenească nu s-ar fi unit cu Fiul lui Dumnezeu, ca şi cu persoana ei proprie, dacă n-ar fi avut cine să omoare moartea din această fire şi cine s-o îndumnezeiască. Iar noi, stînd în legătură cu Iisus Hristos, am sta în legătură cu o persoană omenească, nu cu una dumnezeiască.
Dacă firea dumnezeiască şi cea omenească s-ar fi amestecat într-una singură, ca să fie o singură fire a unei singure persoane s-ar fi arătat că firea noastră nu poate fi mîntuită, ci numai prefăcută în altceva, poate în fire dumnezeiască. Iar Iisus Hristos n-ar fi fost nici Dumnezeu, nici om, au poate ar fi fost numai Dumnezeu. Nemaifiind om, n-ar fi pătimit cu adevărat pentru noi şi noi n-am mai putea intra în legătură cu El, ca şi cu un om. Şi nemaiputînd intra în legătură cu El ca om, n-am mai intra în legătură nici cu Dumnezeu.
Numai dacă unul şi acelaşi a fost şi Dumnezeu şi om, adică a fost o singură persoană cu fire dumnezeiască şi omenească, a mîntuit firea noastră, deci şi pe noi pe toţi cîţi vrem să ne mîntuim. Numai dacă a fost cu adevărat om, a putut patimi pentru noi şi numai dacă a fost tot acelaşi şi Dumnezeu adevărat, patima Lui a fost mîntuitoare şi El a înălţat firea noastră.
Sf. Grigorie Teologul spune: «Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu… vine la chipul Său şi cu trup Se îmbracă pentru trup şi cu suflet înţelegător pentru sufletul meu şi, împreună, pe cel asemenea cu cel asemenea curăţind. Şi întru toate Se face om, afară de păcat… Şi Se arată Dumnezeu cu firea luată, una (adică o persoană) din amîndouă (firile) cele potrivnice, din trup adică şi din Duh, din care una e îndumnezeită, iar alta s-a îndumnezeit».

172. Ce înseamnă „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire?”

Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru plăcerea de a fi om, sau pentru alte făpturi, ci pentru noi oamenii. Şi cînd se spune «pentru noi oamenii» se înţelege «pentru noi oamenii păcătoşi», aşa cum zice Mîntuitorul la Cina cea de Taină: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi” (Luca 22, 19), înţelegînd: «pentru voi cei păcătoşi». Deci, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat «pentru noi, oamenii păcătoşi, şi pentru a noastră mîntuire». Şi nu se spune pentru unii oameni, sau pentru un popor, ci «pentru noi oameni» îndeobşte, adică pentru toţi oamenii.
Dumnezeu a binevoit să dea omului o preţuire atît de mare, încît S-a făcut şi El om şi rămîne aşa în vecii vecilor, pentru a fi în strînsă legătură cu noi oamenii.

173. Ce înseamnă cuvintele: „S-a pogorît din cer?”

«S-a pogorît din cer» înseamnă că Fiul lui Dumnezeu a binevoit să Se facă şi Fiu al Omului, să ia, pe lîngă firea Sa atotputernică, şi firea noastră neputincioasă, să Se smerească, purtînd toate ale ei, să ia chip de rob, „să Se deşerte” (Filip. 2, 7) de slava Sa dumnezeiască, în arătarea şi lucrarea Sa omenească, fără să înceteze de a fi Dumnezeu, să umble ca om pe pămînt şi să fie dispreţuit de mulţi.
«S-a pogorît din cer» înseamnă că: „bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim” (II Cor. 8, 9). Cu alte cuvinte: «El S-a făcut om, ca noi să ne facem dumnezei». S-a unit pe Sine cu firea noastră neputincioasă, ca firea noastră să se facă tare şi nemuritoare prin unirea cu firea Sa dumnezeiască.

174. A părăsit Fiul lui Dumnezeu cerul prin această „pogorîre?”

Fiul lui Dumnezeu n-a părăsit cerul prin această „pogorîre”. Căci El n-a încetat să fie şi Dumnezeu şi n-a părăsit firea dumnezeiască. Iar ca Dumnezeu e pretutindeni şi cu deosebire în cer. El umblă pe pămînt cu firea noastră omenească, dar cu firea dumnezeiască era pretutindeni. Prin firea noastră Se află «pogorît din cer», dar prin firea dumnezeiască era unit cu tatăl şi cu Duhul Sfînt, Se află «în sînul Tatălui», în cer. Însuşi El spune despre Sine:
„Nimeni nu s-a suit la cer, decît Cel ce S-a coborît din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3, 13).

175. Ce înseamnă: „S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”, şi anume de ce spune în chip deosebit „S-a întrupat” şi în chip deosebit „S-a făcut om?”

„S-a întrupat” înseamnă cu deosebire „S-a zămislit” , ca început al întrupării. Iar „S-a făcut om” înseamnă cu deosebire arătarea Fiului lui Dumnezeu ca om între oameni prin naşterea din Sf. Fecioară Maria. Dar prin cuvîntul „S-a întrupat” , Sf. Părinţi, care au alcătuit Simbolul, au ţinut mai ales să spună cu hotărîre că Fiul lui Dumnezeu Şi-a alcătuit trup adevărat, nu numai unul părut, cum spuneau unii eretici, şi de aceea n-a venit cu el din cer, ci l-a luat din Sf. Fecioară Maria. Iar prin cuvîntul „S-a făcut om” au ţinut să sublinieze că Fiul n-a luat numai un trup fără suflet sau fără minte, cum spuneau alţi eretici, ci S-a făcut om deplin, cu trup şi suflet cuvîntător.

175. Ce înseamnă: „S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”, şi anume de ce spune în chip deosebit „S-a întrupat” şi în chip deosebit „S-a făcut om?”

„S-a întrupat” înseamnă cu deosebire „S-a zămislit”, ca început al întrupării. Iar „S-a făcut om” înseamnă cu deosebire arătarea Fiului lui Dumnezeu ca om între oameni prin naşterea din Sf. Fecioară Maria. Dar prin cuvîntul „S-a întrupat”, Sf. Părinţi, care au alcătuit Simbolul, au ţinut mai ales să spună cu hotărîre că Fiul lui Dumnezeu Şi-a alcătuit trup adevărat, nu numai unul părut, cum spuneau unii eretici, şi de aceea n-a venit cu el din cer, ci l-a luat din Sf. Fecioară Maria. Iar prin cuvîntul „S-a făcut om” au ţinut să sublinieze că Fiul n-a luat numai un trup fără suflet sau fără minte, cum spuneau alţi eretici, ci S-a făcut om deplin, cu trup şi suflet cuvîntător.

176. Şi ce înseamnă: „de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara”? Care este partea Duhului Sfînt şi care a Fecioarei Maria în întruparea Cuvîntului?

Fiul lui Dumnezeu S-a zămislit ca om din Fecioară. Deci S-a zămislit fără de sămînţă bărbătească. Dar această zămislire minunată nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfînt. Duhul Sfînt a făcut ca Fecioara să zămislească fără sămînţă bărbătească pe Fiul lui Dumnezeu ca om. „Iată îngerul Domnului în vis s-a arătat lui zicînd: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt” (Matei 1, 20). De aceea spune Simbolul: «şi S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara».
Desigur, alta este partea Duhului Sfînt şi alta a Fecioarei Maria în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Sf. Duh nu-i dă acestuia firea omenească de la sine, ba nici măcar o parte din ea.
Într-un asemenea caz Fecioara Maria ar fi fost numai un vas ales prin care ar fi venit Fiul lui Dumnezeu cu un trup adus întreg, sau în parte, din cer, care deci n-ar mai fi fost un trup adevărat omenesc, luat din trup omenesc.
Dar Duhul Sfînt dă Fecioarei puterea să-L zămislească fără de sămînţă bărbătească şi deci fără de păcat. „Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzînd îngerul a zis: „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri…” (Luca 1, 34-35).

177. Duhul Sfînt a fost singur în Fecioara, cînd aceasta a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu ca om?

N-a fost singur. În acest caz ea ar fi zămislit un om despărţit de Dumnezeu. Ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu era din acest moment în ea, Duhul Sfînt fiind nedespărţit de El. Fiul lui Dumnezeu a fost nedespărţit de firea Sa omenească din prima clipă a existenţei ei, din clipa zămislirii. De aceea spune Simbolul despre El însuşi că „S-a întrupat”, adică Şi-a alcătuit din Fecioara Maria firea omenească. Dar Duhul Sfînt i-a dat putere Mariei să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu în ea, ca pe cel ce începe să-şi alcătuiască trupul din ea. Căci Dumnezeu lucrează asupra oamenilor totdeauna prin Duhul Sfînt.
Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul Sfînt S-a pogorît peste ea… dîndu-i puterea de a primi Dumnezeirea Cuvîntului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o Înţelepciunea ipostatică şi Puterea Prea Înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, ca o sămînţă dumnezeiască şi Şi-a alcătuit Lui-şi din sîngiurile ei trup însufleţit».

178. Cine a fost Fecioara Maria?

A fost o fecioară din seminţia lui David, din care trebuia, după făgăduinţa dumnezeiască, să Se nască Mîntuitorul. Ea trăise în curăţie desăvîrşită şi era logodită cu Iosif, un bărbat bătrîn din aceeaşi seminţie, dar ea avea de gînd să trăiască în feciorie, căci se făgăduise lui Dumnezeu să ducă o viaţă de fecioară. De aceea, cînd îngerul îi aduce vestea că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, ea întreabă: „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat?” (Luca 1, 34). Deşi îngerul nu spusese cum va naşte, ca să poată înţelege că aceasta se va întîmpla în viitor, ea totuşi se mira, pentru că era hotărîtă ca şi în viitor să nu ştie de bărbat.
Ea zămisleşte pe Fiul lui Dumnezeu ca fecioară. Sfînta Scriptură ne spune că după ce „S-a aflat avînd în pîntece”, Iosif se gîndea s-o părăsească, dar îngerul Domnului i s-a arătat în vis spunîndu-i să nu-i fie teamă să ia pe logodnica lui, „căci ceea ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfînt este” (Matei 1, 20).

179. Aşadar, Sf. Maria a rămas totdeauna fecioară?

Da. Ea a rămas fecioară totdeauna, deci atît la naştere, cît şi după aceea. De aceea Biserica noastră îi zice «pururea Fecioară».

180. Avem temeiuri pentru adevărul acesta în Sfînta Scriptură şi în Sf. Tradiţie?

Da. Că fecioria ei a rămas nestricată şi la naştere, învăţăm de la proorocul Iezechiel care spune: „Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea dinafară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israil a întrat pe ea. De aceea va fi închisă” (Iez. 44, 1-2).
Dacă n-ar fi rămas fecioară şi la naştere, ea n-ar mai fi fost «pururea Fecioara». Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Cu adevărat zămislirea şi naşterea au fost cu totul curate şi neatinse de sămînţă şi de stricăciune şi de aceea Maica Celui născut din ea e fecioară şi după naştere, rămînînd prin naştere şi mai nepătimitoare, ceea ce e cu totul străin firii şi mai presus de raţiune… Lucru şi auzire cu adevărat minunate e că s-a făcut naştere şi ieşire de prunc, închizătorile mădularelor de naştere ale celei ce a născut nedeschizîndu-se».
Iar că Sf. Maria a rămas fecioară şi după naştere se vede de acolo că Iisus, pe cînd Se afla pe cruce, a încredinţat-o în grija Apostolului Ioan, spunînd Maicii Sale: „Femeie, iată fiul tău”, iar Apostolului Ioan: „Iată mama ta” (Ioan 19, 26-27). Dacă Sf. Maria ar fi avut şi alţi fii, ar fi lăsat-o în grija lor.
Dar e şi la mintea omului că, după ce s-au petrecut cu ea lucruri atît de minunate, ea nu se mai putea gîndi să se coboare la o viaţă de rînd. Dacă Apostoli şi-au închinat viaţa lor întreagă lui Iisus, îndată ce L-au cunoscut, primind chiar moartea pentru El, putem socoti oare că Sf. Maria, Maica Lui, aleasă, pentru curăţia ei, dintre toate femeile pămîntului, ca să Se nască din ea Domnul, ar fi fost mai prejos de ei?

181. De ce cinstim pe Sf. Fecioară Maria şi-i închinăm zile de sărbătoare?

Pentru că Însuşi Dumnezeu a învrednicit-o de cinstea cea mai mare, de a naşte pe Mesia, şi a vestit lucrul acesta prin profeţi (Fac. 3, 15; Isaia 7, 14; Ier. 23, 5-6; Iez. 44, 1-3).
A cinstit-o îngerul bunei-vestiri, închinîndu-i-se şi numind-o: „plină de har” şi „binecuvîntată între femei” (Luca 1, 28).
A cinstit-o Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul numind-o: „binecuvîntată între femei” şi „Maica Domnului” (Luca 1, 40-43).
A cinstit-o Fiul ei, Care în copilărie îi era supus (Luca 2, 51), iar mai apoi, pe Cruce fiind, S-a îngrijit de ea, dînd-o în seama Apostolului Ioan (Ioan 19, 26-27).
Au cinstit-o oamenii din mulţime, fericind-o pentru a fi născut pe Fiul lui Dumnezeu.
Iar Fiul ei a întărit această cinstire, zicînd: „aşa este” (Luca 11, 27-28). Ea însăşi a grăit sub insuflarea Duhului Sfînt, că „I-a făcut mărire Cel Puternic” şi că de acum „o vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48-49).
Iată de ce se cuvine ca şi noi, cu atît mai mult, să cinstim pe Sf. Fecioară Maria.

182. Este mai mare cinstirea Sf. Fecioare Maria decît cinstirea adusa altor sfinţi?

Da, este mai mare, pentru că ea este cea dintîi între sfinţi. Iată de ce cinstirea adusă ei o numim preacinstire, iar pe ea, Preacinstită.

183. De ce Sf. Fecioară Maria este cea dintîi între sfinţi?

Este cea dintîi între ei, pentru că a primit de la Dumnezeu cinstea cea mai mare, de a naşte pe Mesia. Zămislind în pîntecele ei pe Mesia, de la Duhul Sfînt, ea a fost curaţită de păcate, ca nici un alt om, oricît de sfînt ar fi fost acesta. Ea a fost apoi vestită de Dumnezeu şi de profeţi că va avea o deosebită cinste, cum nu s-a mai spus despre nici un alt sfînt. Despre Ioan Botezătorul ştim că a fost cel mai mare între profeţi (Luca 7, 28), deoarece însăşi venirea lui a fost profeţită de alţi profeţi (Matei 3, l; Isaia 44, 3). Sf. Fecioară Maria este însă cea dintîi între sfinţi, de aceea şi cinstirea ei este preacinstire.

184. Dar în Sf. Scriptură se vorbeşte de nişte „fraţi” ai Domnului. Care sunt aceştia?

Este adevărat că în Sf. Scriptură se vorbeşte de astfel de „fraţi”. Sfînta Evanghelie ne spune că, odată cînd predica Iisus: „Încă grăind El mulţimilor, iată mama Lui şi fraţii Lui stăteau afară, căutînd să vorbească cu El” (Matei 12, 46; Luca 8, 19). Altă dată, cînd predica în sinagogă din Nazaret, iudeii se mirau întrebînd: „Au nu este Acesta feciorul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosi şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi?” (Matei 13, 55-56; vezi şi Marcu 6, 3; alte locuri despre „fraţii” Domnului: Ioan 2, 12 şi 7, 3; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; Gal. 1, 19). Aici sunt daţi chiar cu numele de „fraţii” Domnului.
Dar lucrul sigur e că aceştia n-au fost fiii Sf. Fecioare Maria, ci ai unei alte Marii, numită în Sfînta Scriptură uneori „cealaltă Marie” sau „Maria Lui Cleopa”. Despre aceasta se spune că era mama lui Iacov şi Iosi, doi din pomeniţii fraţi ai Domnului. „Şi erau acolo multe femei, privind de departe,… între care era Maria-Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi” (Matei 27, 55-56; 28, 1; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Luca 24, 10; Ioan 19, 25).
Aceşti aşa zişi „fraţi” ai Domnului erau nişte veri sau alte rude ale Lui, căci în Sfînta Scriptură se numesc „fraţi” şi alte rude mai apropiate. Aşa, Avraam numeşte pe Lot „frate”, deşi îi era nepot de frate (Fac. 11, 27; 12, 5; 14, 12, 14, 16).

185. Dacă Mîntuitorul n-a avut după El fraţi, în ce înţeles Se numeşte El „Întîiul născut” (Matei 1, 24)?

În Vechiul Testament „întîiul născut”, atît dintre oameni cît şi dintre animale, era închinat lui Dumnezeu (Ieş. 13, 2). De aceea chiar dacă nu mai erau după el alţi născuţi se numea tot „întîiul născut”, şi nu „singurul născut”, pentru că „întîiul născut” înseamnă sfinţit, închinat lui Dumnezeu. Prin el se cîştigă mila de la Dumnezeu pentru oameni. La oameni primul născut era ca un fel de preot pentru fraţii săi în faţa lui Dumnezeu, iar la animale era adus ca jertfă lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos a primit numele de «Întîiul născut», deşi a fost „singurul născut”, ca să se arate ca El, ca om, e întîiul născut la viaţa cea nouă dintre toţi fraţii „ca să fie El întîiul născut între mulţi fraţi” (Rom. 8, 29).
Pe de alta parte El a fost atît preotul adevărat, cît şi jertfă adevărată pentru toţi oamenii, cîştigînd de fapt iertarea pentru toţi.

186. De ce numim pe Sf. Maria nu numai „Pururea Fecioară”, ci şi „Prea Curată?”

Pentru că ea n-a săvîrşit nici un păcat, nici cu gîndul, nici cu cuvîntul, nici eu lucrul.
Acest dar i s-a dat printr-un har deosebit de mare, de care vorbeşte îngerul cînd îi vesteşte că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine” (Luca 1, 22). Mărturisirea lui Mitrofan Critopol spune: «Fiindcă a fost rînduită de Dumnezeu spre un scop mare şi cu totul deosebit… i s-a dat de Dumnezeu un mare şi deosebit dar, acela de a nu păcătui». Desigur darul acesta s-a întîlnit cu străduinţa ei cu totul deosebită de a trăi în curăţie deplină.
Ea e Prea Curată însă şi pentru că în acelaşi timp, în care i s-a dat puterea de a primi pe Fiul lui Dumnezeu spre a-L naşte, a fost „curăţită” de păcatul strămoşesc. Sf. Ioan Damaschin zice: «Deci, după consimţămîntul Fecioarei, Duhul cel Sfînt S-a pogorît peste ea potrivit cuvîntului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dîndu-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvîntului şi puterea de a naşte».
Fecioara nu s-a zămislit fără păcatul strămoşesc, cum susţin unii, căci îngerul îi spune: „Nu te teme Marie, că ai aflat har la Dumnezeu” (Luca l, 30), deci harul acesta l-a primit în timpul vieţii ei, iar nu de la zămislirea ei. Altfel unde ar mai fi fost strădania ei după curăţie, pe care luînd-o în seamă Domnul, a hotărît să Se întrupeze din ea?

187. De ce numim pe Fecioara şi „Născătoare de Dumnezeu”, sau „Maica lui Dumnezeu?”

Pentru că Cel ce S-a născut din ea, după firea omenească, e Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Iisus Hristos e o singura persoană în două firi: e persoana lui Dumnezeu Cuvîntul, Care ca Dumnezeu, sau ca persoană a firii dumnezeieşti, e născut dinainte de veci din Tată, iar ca om, sau ca persoană a firii omeneşti, e născut în timp din Fecioara Maria. Una şi aceeaşi persoană S-a născut şi din Tatăl şi din Maria: din Tatăl după firea dumnezeiască, din Maria după firea omenească. Deci, tot Fiul lui Dumnezeu S-a făcut şi Fiul Mariei. Nu se poate spune că din Fecioara s-a născut numai firea omenească a lui Hristos, căci nu se naşte o fire, ci se naşte o persoană prin acea fire. Iar persoana firii omeneşti a lui Iisus Hristos era Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Dacă n-am recunoaşte că Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu, n-am socoti persoana născută din ea şi Dumnezeu, ci numai om. Iar dacă Iisus ar fi fost numai om, nu ne-ar fi putut mîntui. Întreaga noastră mîntuire îşi are deci temelia în faptul că Sf. Fecioară Maria a fost Născătoare de Dumnezeu. Cine nu crede în aceasta, nu crede că a fost mîntuit, căci nu crede că Iisus Hristos, născut din Maria, este Fiul lui Dumnezeu. De aici se vede cît de mult greşesc cei ce nu cinstesc pe Fecioara Maria, ca Maica Domnului. Ei nu cred îngerului Gavriil, care spune Fecioarei: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 32); nici Sf. Apostol Pavel, care spune că la plinirea vremii „a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel născut din femeie” (Gal. 4, 4). Sfînta noastră Biserică cinsteşte pe Fecioara ca Născătoare de Dumnezeu în cîntări neasemănat de frumoase: «Primit-ai în pîntece pe Cuvîntul şi ai purtat pe Cel ce poartă toate şi ai hrănit cu lapte, ceea ce eşti curată, pe Cela ce hrăneşte toată lumea». Sau iarăşi: «Taina cea din veci se descoperă astăzi! Dumnezeu Cuvîntul, Fiu Fecioarei Se face».

188. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om deplin, om întru toate asemenea nouă, de ce S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Fecioară şi nu S-a născut ca orice om pe cale firească?

Din două motive S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfînt şi din Fecioară: întîi ca să se arate că venirea Fiului lui Dumnezeu pe pămînt ca om şi mîntuirea noastră nu puteau atîrna de puterea omenească, ci de hotărîrea lui Dumnezeu.
Al doilea, pentru că, deşi S-a făcut om întru toate asemenea nouă, El S-a zămislit fără păcatul strămoşesc cu care se zămislesc toţi oamenii. Dar zămislirea fără de păcatul strămoşesc nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfînt, Care a păstrat-o pe Sf. Fecioară curată de orice întinare.
Astfel, Iisus Hristos S-a născut fără de păcat strămoşesc. Dar El n-a săvîrşit păcat nici după aceea. Şi nu numai că n-a săvîrşit păcat, dar nici nu putea săvîrşi.

189. De ce nu putea săvîrşi păcat?

Pentru ca Cel ce S-a născut din Fecioara Maria este Dumnezeu însuşi, anume Fiul lui Dumnezeu Care Se face om pentru noi. Cel ce lucrează cele ale firii este persoana însăşi. Or, în Iisus Hristos, Cel ce lucrează prin firea omenească este Dumnezeu însuşi, Care lucră în acelaşi timp şi prin firea Sa dumnezeiască. De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, nici nu putea păcătui. Dacă ar fi putut păcătui Iisus Hristos, Însuşi Dumnezeu ar fi putut păcătui. Dar Dumnezeu nu poate păcătui, căci păcatul e faptă împotriva lui Dumnezeu, şi cum ar fi putut Dumnezeu lucra împotriva Sa?

190. Dar dacă n-a putut păcătui, a mai fost El om adevărat?

Da, a fost, căci păcatul nu ţine de firea omenească. Adam, la început, n-a avut păcatul în fire. Păcatul, dimpotrivă, ştirbeşte firea, o slăbeşte. Viaţa, după fire, o redobîndeşte omul de abia cînd scapă de păcat, spun Sfinţii Părinţi.

191. Dar dacă Iisus Hristos n-a putut păcătui, cum se înţeleg ispitele cu care s-a apropiat Satana de El şi cum mai este El pildă pentru noi ca să luptăm cu păcatul?

Mîntuitorul n-a putut păcătui şi nici o înclinare spre păcat nu se află în El. Dar El a moştenit împreună cu noi slăbiciunile nepătimaşe: foamea, setea, trebuinţa de odihnă, de somn, frica de moarte, putinţa de a suferi durere. Satana s-a folosit de stările acestea din Iisus pentru a-L ispiti să şi le astîmpere într-un fel cum nu trebuia, adică mai mult decît trebuia, sau cînd nu trebuia. Dar Iisus a respins ispita din primul moment, neprimind-o înlăuntrul Său şi a răbdat cu bărbăţie ostenelile, foamea, durerea şi a biruit frica de moarte. În aceasta El ne este pildă şi nouă. Căci dacă răbdăm şi noi, ca El, ostenelile şi durerile, putem respinge şi noi ispită. Iar de răbdat putem răbda şi noi, căci şi noi Îl avem pe El în noi.

192. Vorbeşte Sfînta Scriptură despre lipsa de păcat a Mîntuitorului?

Da. Chiar Mîntuitorul spune către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pe Mine de păcat?” (Ioan 8, 46). Iar Sf. Apostol Pavel arată că Iisus Hristos a fost fără de păcat, dar că în acelaşi timp a purtat neputinţele noastre de pe urma păcatului şi a fost ispitit. „Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de Păcat” (Evr. 4, 15).

193. A fost de trebuinţă pentru mîntuirea noastră ca Iisus Hristos să fie fără de păcat?

Da. Numai fiindcă „n-a săvîrşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Petru 2, 22), Iisus n-a murit pentru păcatele Sale, ci „pentru fărădelegile noastre”, răscumpărîndu-ne de ele (Isaia 53, 5, 9). Numai fiindcă a fost fără păcat, a putut da Tatălui o viaţă curată de ascultare, răscumpărînd neascultarea noastră. Numai fiindcă a fost fără de păcat, moartea nu L-a putut ţine, căci n-avea drept asupra Lui, ci a înviat, ca după El să înviem şi noi toţi, cei ce credem în El. Şi numai fiindcă a fost fără păcat, ne este şi nouă pildă de viaţă neprihănită.

194. Care este articolul al IV-lea din Simbolul Credinţei?

Articolul al patrulea din Simbolul Credinţei este: „Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat”.

195. Ce cuprinde acest articol în întregul lui?

După ce articolul III ne-a spus că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mîntuiască, articolul IV ne spune cum ne-a mîntuit El, odată ce S-a făcut om. Căci a trebuit mai întîi ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om şi apoi să ne mîntuiască.

196. Cînd a început Iisus lucrarea de mîntuire a omului? Trebuie să despărţim cu totul întruparea Domnului de lucrarea Lui mîntuitoare?

Nu trebuie să le despărţim. Desigur, altceva este aprinderea focului şi altceva fierberea apei. Dar apa începe să se încălzească, deci să înainteze spre fierbere, chiar în clipa aprinderii focului. Tot aşa, altceva e întruparea şi altceva lucrarea Lui, prin care ne-a mîntuit. Totuşi mîntuirea noastră a început chiar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Căci chiar prin întrupare a făcut început înnoirii firii noastre luată de El, fără de păcat. Dar ca să fie izbăvită de păcat firea tuturor celor ce voiau acest lucru, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să-Şi dea firea Sa omenească la moarte pentru noi toţi. Pe de altă parte numai prin moarte a scăpat El firea Sa omenească şi de slăbiciunile ei: de foame, de osteneală, de boală, de durere, de moarte. Răbdîndu-le pe toate acestea cu tărie pînă la capăt, a făcut firea Sa omenească mai tare ca ele, a scăpat-o de ele şi totodată ne-a răscumpărat pe noi toţi de păcat şi de moarte.
Aşadar, mîntuirea începe cu întruparea. Dar deplin ea se înfăptuieşte prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce şi prin învierea Lui. Biruinţa se cîştigă prin luptă. Dar primul pas spre ea s-a făcut prin aşezarea ostaşilor în linie de bătaie. Sf. Atanasie spune: «După cum dacă un împărat coboară într-un oraş şi îşi ia locuinţă într-una din casele din el, nu numai că acest oraş primeşte o cinste mare, dar nici un duşman sau tîlhar nu îndrăzneşte să-l atace, căci chiar şi numai prezenţa împăratului este pentru el o pavăză, tot astfel şi Împăratul cerurilor: din moment ce a coborît în ţinutul omenirii noastre şi a locuit într-un trup ca al nostru toate atacurile duşmanilor contra omului au fost înfrînte, iar stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat».

197. De ce „S-a răstignit (Domnul) pentru noi?”

În urma păcatului strămoşesc, toţi oamenii erau supuşi pedepsei morţii (Rom. 5, 12), ca unii care dispreţuiau mărirea lui Dumnezeu. În acelaşi timp moartea era urmarea slăbiciunii şi a tulburării, intrate în firea noastră prin păcat, datorită faptului că firea noastră trăia potrivnic Legii lui Dumnezeu, care a fost aşezată în toate şi pe care trebuie să o păzească toate.
Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toţi oamenii să se ducă la moarte veşnică. Însă nici nu putea lăsa dispreţuită mărirea Sa şi nerestabilită în firea omenească Legea Sa. Unde nu e respectată o rînduială, e o tulburare necontenită, care alungă liniştea şi face cu neputinţă propăşirea în bine.
Deci, numai aşa puteau fi scăpaţi oamenii de pedeapsa morţii, găsindu-se cineva, chiar din partea lor, care să restabilească în firea sa omenească respectul Legii dumnezeieşti şi să rabde pedeapsa morţii cerută de mărirea dumnezeiască, dar nu pentru păcatul său, ci al tuturor oamenilor. Trebuia, aşadar, un om fără de păcat şi în acelaşi timp un om care să valoreze cît toţi oamenii şi chiar mai mult decît toţi oamenii laolaltă. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care să îndeplinească aceste condiţii. De aceea, în înţelepciunea Sa, a făcut Dumnezeu pe Însuşi Fiul Său om fără de păcat. Acesta a restabilit prin viaţa Sa curată respectul Legii lui Dumnezeu în firea Sa omenească şi prin moartea Sa a răscumpărat pe fraţii Săi de la pedeapsa morţii. De aceea S-a răstignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii căutau să dea lui Dumnezeu ceva în schimb pentru viaţa lor. Dar vieţile de animale erau de mai puţin preţ decît viaţa lor. De aceea oamenii nu puteau scăpa prin ele. Trebuia o jertfa de acelaşi preţ cu viaţa lor şi chiar de un preţ mai mare ca viaţa lor întinată. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, vărsînd un sînge mai de preţ decît al tuturor animalelor şi al tuturor oamenilor şi răscumpărînd prin el pe oameni de toate păcatele.
Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile.
Iisus a fost şi jertfa adevărată, şi preotul care a adus-o, cîştigînd de fapt mîntuirea noastră.
„Iar Hristos venind Arhiereu bunătăţilor viitoare, nu prin sînge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sîngele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfînta Sfintelor, şi a dobîndit o veşnică răscumpărare. Că de vreme ce sîngele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cît mai vîrtos sîngele Lui Hristos, Care prin Duhul cel veşnic S-a adus Lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană; va curţi cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11-14).
Iar Sf. Chiril al Ierusalimului zice: «Mîntuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sîngele crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pămînt (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram duşmanii lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărîse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întîmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărîrea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totuşi priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut că adevărata şi hotărîrea, şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni. În trupul răstignit pe lemnul crucii Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rînd Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvîntătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atît de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cît de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi».

198. De ce a trebuit să moară Iisus Hristos pentru noi tocmai răstignit pe cruce?

Pentru mai multe pricini. Însemnăm cîteva: a) ca să moară înălţat spre cer, dar cu privirea şi cu braţele deschise spre lume, arătînd că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţă de lume; b) ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cîrtire, să fie mai îndelungată şi ca sîngele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla; c) dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut. 21, 23; Gal. 3, 13), şi la ea erau osîndiţi cei mai mari tîlhari. Prin aceasta s-a arătat pînă unde coborîse ticăloşia noastră, încît am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încît am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră; d) dar în acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cît de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi.
Aşadar, de cîte ori ne gîndim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa cînd noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.
Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întîlnit cea mai urîtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl pînă la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat lumea de stăpînirea lui».

199. Dar dacă crucea a fost o unealtă de tortură ruşinoasă şi dureroasă pentru Domnul, e bine să o cinstim?

Trebuie să o cinstim cît se poate mai mult, căci Domnul a îmbrăţişat-o cu iubire şi pe ea a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gîndul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişînd şi noi crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul, pe de alta, să ne înduioşăm de iubirea Lui, Care ne-a mîntuit prin ea de ele şi să o slăvim.
Nu te gîndeşti la ostenelile şi la suferinţele ce le-au îndurat părinţii tăi de pe urma neascultării tale? Ruşinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotrivă, slăveşti iubirea lor faţă de tine şi sporeşti căinţa ta. Dar nici Hristos nu Se ruşinează de crucea Sa. Căci ea este fapta cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Se va ruşina El de iubirea Sa faţă de noi, arătată pe Cruce? Nu ci pururea şi-o aminteşte şi ne-o aminteşte, căci prin ea ne-a şters păcatele şi prin faptul că ne-o aminteşte ne cîştigă iubirea noastră faţă de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie că Şi-a vărsat sîngele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se înţelege de moartea pe cruce. „Că de cîte ori veţi mînca pîinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi pînă cînd va veni” (I Cor. 11, 26).
La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gîndi fără să-L vedem răstignit pe cruce.
Iar la Cruce ne gîndim, tocmai pentru că ne gîndim la Hristos, Care S-a răstignit pe ea, deci nu ne putem gîndi la ea decît văzînd cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos şi Crucea Sa sunt nedespărţiţi. Crucea a devenit „semnul Fiului Omului”. Ea se va arăta pe cer împreună cu El (Matei 24, 30), cînd va veni să judece lumea, ca să ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu au primit iubirea Lui cît au vieţuit în lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (Ies. 29, 37).

200. Mai sunt şi alte locuri în Sfînta Scriptură care ne arată datoria de a cinsti Crucea?

Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte puterea lui Dumnezeu: „Cuvîntul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mîntuim, puterea Lui Dumnezeu este” (I Cor. 1, 18). Şi iarăşi: „Iar mie să nu-mi fie a mă Lăuda decît numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aci Apostolul arată că, precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi, Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorît, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorî în noi prin osteneli şi înfrînări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El. Sfînta Scriptură socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărţea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrînte duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii, Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorît vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, în Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi, de cîte ori facem semnul ei, ne gîndim la ea cu credinţă, arătăm că primim această împăcare şi că ne întîlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al păcii. „Căci El este pacea noastră, El, Care a făcut din cele două – una, surpînd peretele din mijloc al despărţiturii,… ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Să-i împace cu Dumnezeu pe amîndoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorînd prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2, 14-16). „Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pămînt, fie cele din ceruri, făcînd pace prin El, prin sîngele Crucii Sale” (Col. l, 19-21).
„Ştergînd zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic nouă cu rînduielile lui, şi pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcînd (de putere) începătoriile şi domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra Lor prin Cruce” (Col. 2, 14 şi 15).
Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17, 1).
Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea.
Crucea e semnul T care apără pe cei ce-l au în frunte (Iez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4).
Mîntuitorul însuşi spune: „Cel ce voieşte sî vinî după Mine să se Lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rînd de crucea din suflet, că lupta împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar lupta şi necazurile le poartă omul gîndindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-l vede omul cu gîndul, să-l facă şi cu mîna, ca şi mai uşor să-şi aducă aminte de Crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a fi cu recunoştinţa faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor?

201. De ce s-au pus în Simbol cuvintele: „În zilele lui Ponţiu Pilat”?

Ponţiu Pilat nu era o persoană particulară, ci un deţinător al puterii de Stat. Amintindu-l în Simbol, Sfinţii Părinţi au voit să arate că răstignirea lui Hristos e un fapt sigur din istorie, întîmplat la o dată fixă. Deci nu e o născocire a fanteziei, căci aceasta nu fixează născocirile ei la date fixe.
Apoi, Părinţii au vrut să arate că răspunderea pentru răstignirea lui Hristos o poarta întreaga omenire, pentru că autoritatea de Stat lucrează în numele tuturor. Iisus n-a fost răstignit de nişte răufăcători de rînd, ci de autoritatea publică în numele legii. Prin aceasta se arată cît de jos ajunseseră legile şi orînduirile publice omeneşti din acea vreme, adică tot ce aveau oamenii mai bun. Dacă legea omenească, menită să apere binele, L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu la moarte, atunci la ce nu s-ar fi putut aştepta El de la nişte răufăcători de rînd?

202. De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele: „şi a pătimit”, odată ce s-a spus că „Sa răstignit?”

Cuvintele „şi a patimit” arată încă o dată ca Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat şi a suferit într-adevăr pe cruce ca un om, pînă la moarte. Dar a patimit numai cu trupul, nu şi cu Dumnezeirea, căci Dumnezeirea nu poate pătimi. Sf. Ioan Damaschin zice: «Spunem că Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz că Dumnezeirea a suferit prin trup».

203. Alt înţeles nu mai au cuvintele „şi a patimit”?

Da. Iată şi acest înţeles: Fiul lui Dumnezeu, deşi n-a luat asupra Lui deodată cu firea noastră şi păcatele ei, a luat totuşi slăbiciunile noastre: trebuinţa de mîncare, de odihnă, frica de moarte, putinţa de a muri şi putinţa de a suferi durere trupească şi sufletească. Dar din potolirea trebuinţei de mîncare, de sete, de odihnă, Iisus nu Şi-a făcut o plăcere, ci le-a împlinit numai cît cerea trebuinţa, respingînd toate ispitele. De asemenea a respins ispita de a scăpa de moarte şi de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slăbiciuni omeneşti, ca să sufere pentru noi durerea pînă la capătul ei, adică pînă la moarte. El ştia ca păcatul a intrat în firea omenească şi se menţine în ea prin dorinţa de plăcere şi prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. Drept aceea s-a hotărît să rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni. Iar răbdînd durerea pînă la capăt, a întărit firea în aşa fel, că a scos din ea şi acele slăbiciuni. Răbdînd pînă la moarte, a învins frica de moarte şi însăşi moartea, în firea Sa omenească, şi, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morţi la viaţa cea fără de moarte. «Cu moartea pe moarte a călcat».
Dar Hristos a învins moartea şi din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii. «Deci toată firea noastră era stăpînită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpînirii era plăcerea, care, luîndu-şi începutul într-o neascultare, se menţinea de-a lungul întregului lanţ de naşteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moarte, ca osîndă peste fire. Dar Domnul, făcîndu-Se om şi neprimind ca obîrşie a naşterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, „“ pentru care a fost adusă peste fire osînda cuvenită a morţii „“, ci primind cu voie, după fire, osînda cuvenită a morţii în însuşirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morţii, nemaiavînd aceasta în El rostul de osîndă a firii, ci a păcatului. Iar cînd moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care o naşte şi pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricină a vieţii veşnice. Astfel, precum viaţa lui Adam din plăcere s-a făcut maică a morţii şi a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci El era liber de plăcerea lui Adam) se face născătoare a vieţii veşnice». Acesta este rostul pătimirii lui Iisus Hristos. El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiinţat păcatul, care îşi are pricina în căutarea plăcerii, şi tot prin durere a desfiinţat moartea.

204. De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele „şi S-a îngropat”. Nu se înţelegea aceasta odată ce S-a răstignit?

Prin aceste cuvinte se arată mai întîi că Iisus a murit cu adevărat. „Încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit” (Rom. 5, 8). Trupul Lui a fost părăsit de suflet şi a fost aşezat ca orice trup mort în mormînt.
În al doilea rînd, prin aceste cuvinte se garantează adevărul învierii Lui din morţi. Căci dacă Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici şi ascuns undeva, nu s-ar mai fi putut aduce mormîntul gol ca o dovadă chiar a fost păzit de slujitorii iudeilor, care se temeau să nu-L fure pe Iisus Ucenicii şi apoi să spună că a înviat (Matei 27, 64). Deci golirea minunată a mormîntului e dovadă a Învierii.

205. Unde a fost sufletului Domnului în timpul cît trupul Lui a stat în mormînt?

Sufletul Lui s-a coborît la iad (Efes. 4, 9; I Petru 3,19), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toţi oamenii dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoşesc, sau cu păcate personale, şi cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate nu mai poate ieşi de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nu se mai arhiereu, nici ca prooroc. El s-a dus acolo ca împărat, eliberînd de acolo pe drepţii din vechiul Testament, care muriseră cu credinţa în venirea Sa. Prin aceasta Hristos a sfărîmat puterea iadului şi a morţii veşnice, căci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred în Hristos. Desigur, Iisus coborînd la iad a făcut cunoscut tuturor celor de acolo biruinţa Sa asupra păcatului şi a morţii, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru că au crezut cît au fost pe pămînt, ci şi celor care nu se folosesc de ea din pricină că nu au crezut în venirea Lui. În acest înţeles trebuie explicat locul din I Petru 3, 18-20:
„Căci şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorît fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a pogorît şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultate altădată, cînd îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mîntuit prin apă”. Dintre Sf. Părinţi vorbeşte clar despre coborîrea Domnului la iad, cu acest scop, Sf. Irineu, care zice: «Hristos S-a coborît în cele ce sunt pămînt şi le-a binevestit iertarea păcatelor celor ce au căzut în El. Şi au crezut în El toţi care au sperat în El, adică au prevestit venirea Lui şi au îndeplinit poruncile Lui: drepţii, patriarhii şi proorocii, căror li s-au iertat păcatele ca şi nouă». Iar Sf. Ioan Damaschin spune: «Sufletul îndumnzeit se coboară la iad, precum a răsărit celor de pe pămînt soarele dreptăţii, tot astfel să lumineze şi celor ce stau sub pămînt, în întunericul şi umbra morţii; că precum a predicat celor de pe pămînt pace… devenind celor credincioşi cauză a mîntuirii veşnice, iar celor neascultători mustrare pentru necredinţă, tot astfel şi celor din iad».

206. Dar cu Dumnezeirea, care era unită cu firea omenească în Iisus Hristos, ce s-a întîmplat în timpul morţii?

Ea a rămas unită cu trupul în mormînt şi cu sufletul în iad. Căci dacă s-ar fi despărţit de trupul şi de sufletul firii noastre, Cel ce S-a dus la iad n-ar mai fi fost şi Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormînt n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. Ioan Damaschin spune: «Chiar dacă a murit ca om, şi chiar dacă sfîntul Lui suflet s-a despărţit de trupul Lui prea curat, totuşi Dumnezeirea nu s-a despărţit de cele două, adică de suflet şi de trup, şi astfel nici unicul ipostas nu s-a despărţit în două ipostasuri. Astfel unicul ipostas al Cuvîntului a fost şi ipostasul Cuvîntului şi al sufletului şi al trupului. Niciodată, nici sufletul nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decît ipostasul Cuvîntului».
Numai pentru că trupul a rămas unit cu Dumnezeirea în mormînt, n-a început să se strice şi numai pentru că sufletul a rămas cu Dumnezeirea în iad, a zdrobit puterea iadului şi a eliberat pe drepţii de acolo. De aceea numeşte Sf. Ioan Damaschin sufletul Domnului care merge la iad „sufletul îndumnezeit”.

207. Dar n-a ajuns trupul Domnului nestricăcios şi sufletul Lui îndumnezeit numai după Înviere?

Este adevărat. Dar nestricăciunea şi îndumnezeirea au două înţelesuri. Trupul Domnului, înainte de Înviere, a fost nestricăcios în înţelesul că nu se putea desface în pămînt, dar a fost stricăcios în înţelesul că suferea de foame, de sete, de oboseală, putea fi străpuns cu cuie şi putea muri, adică putea fi părăsit de suflet. De-abia după Înviere devine nestricăcios în înţelesul că nu mai suferă nici o trebuinţă materială, nu mai suferă durere, nu mai poate muri. Aceasta este şi deplina îndumnezeire a trupului. Tot două înţelesuri are îndumnezeirea sufletului. Înainte de Înviere sufletul era îndumnezeit în înţelesul că voinţa şi lucrarea sa erau îmbogăţite, călăuzite şi străbătute de Dumnezeirea Cuvîntului. Dar după Înviere e îndumnezeit în înţelesul că lucrarea lui e străbătută cu totul de lucrarea Dumnezeirii.

208. Care este articolul al V-lea din Simbolul Credinţei?

Este următorul:
„Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”.

209. Ce însemnătate are pentru noi faptul că Hristos „a înviat?”

Cea mai mare însemnătate. Învierea lui Hristos ne arată că am fost cu desăvîrşire mîntuiţi. Căci, în primul rînd, ea ne dă asigurarea că tot ce a spus Iisus Hristos e adevărat, deci şi aceea că El este Fiul lui Dumnezeu şi că moartea Lui a avut drept scop eliberarea noastră din robia păcatului şi împăcarea noastră cu Dumnezeu. În al doilea rînd, Învierea lui Hristos ne asigură că moartea ce domnea peste firea noastră a fost învinsă, că trupurile noastre nu vor rămîne veşnic prefăcute în ţărînă, ci vor învia. Căci trupul lui Hristos e pîrga firii noastre, şi precum El a înviat, aşa vor învia şi trupurile noastre. Astfel, Învierea lui Hristos e temelia credinţei noastre. Daca n-ar fi înviat El, tot ce a spus El n-ar fi căpătat adeverire şi nici noi n-am avea siguranţa că înviem. De aceea, Sf. Apostol Pavel spune: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre. Şi atunci şi cei ce au adormit întru Hristos au pierit… Iar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătura (a învierii) celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Că precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 17-18, 20-22).

210. Învierea lui Hristos înseamnă numai revenirea trupului mort la viaţa dinainte de moarte, sau înseamnă şi o prefacere a acelui trup?

Învierea nu e numai o revenire a trupului la viaţa dinainte de moarte, ci înseamnă şi o prefacere totală a trupului. Ea e o treaptă nouă şi cea din urmă pe drumul mîntuirii noastre, urcat de Hristos. Lucrarea de mîntuire a lui Hristos nu s-a încheiat cu moartea Sa pe Cruce, ci e desăvîrşită prin Înviere. Dacă lucrarea Lui de mîntuire ar fi constat numai în răscumpărarea vieţii noastre cu viaţa Lui, ea s-ar fi isprăvit cu moartea Lui. Şi atunci viaţa Lui şi a noastră, după Înviere, nu s-ar fi deosebit prea mult de cea dinainte de moartea lui Hristos pe Cruce.
Dar lucrarea de mîntuire a constat şi într-o desăvîrşire a firii noastre, slăbită de păcat, iar desăvîrşirea aceasta a realizat-o Iisus Hristos întîi în firea Sa, pînă la capăt, ca apoi, prin împărtăşire din ea, să se desăvîrşească şi firea noastră. Şi capătul acesta al desăvîrşirii firii noastre în Sine, l-a ajuns. Iisus prin învierea Lui. Astfel, trupul nostru care va învia nu va mai fi ca trupul nostru de acum, ci desăvîrşit, după asemănarea lui Hristos cel înviat.

211. În ce fel s-a prefăcut trupul Domnului prin Înviere? Ce a însemnat Învierea lui Hristos pentru firea omenească a Lui, mai întîi, ca să ştim ce va însemna ea şi pentru noi toţi, atunci cînd ne vom împărtăşi de ea?

Am spus mai înainte că prin înviere trupul Domnului a ajuns nemuritor şi liber de trebuinţele materiale şi de durere.
Aşa vor ajunge şi trupurile noastre înviate. Prin înviere, Hristos a scos din firea noastră stricăciunea şi moartea. Chiar dacă El a mîncat după înviere, n-a făcut-o din trebuinţă, ci ca să «învedereze adevărul învierii».
Apoi, trupul Domnului a devenit luminos şi plin de slavă, aşa cum s-a arătat o clipă pe muntele Taborului. Dumnezeirea Lui s-a arătat în El în toată strălucirea, ca pe Tabor, deşi oamenii n-o puteau vedea pentru că nu Se coborîse încă Duhul Sfînt peste ei.
Aşa vor fi şi trupurile noastre după înviere. Căci zice Apostolul Pavel: „Aşa este învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42-44).

212. De ce s-au pus în Simbolul Credinţei cuvintele: „a treia zi, după Scripturi?”

Aceste cuvinte sunt luate din I Corinteni 15, 3, 4, unde Apostolul Pavel scrie: „Căci v-am dat, întîi de toate, ceea ce şi eu am primit, cum că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi cum că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi”.

213. Ce înseamnă „după Scripturi”?

Că Hristos a murit şi a înviat întocmai cum s-a prevestit despre El în Vechiul Testament, adică toate acestea s-au întîmplat „potrivit Scripturilor”. Această adeverire a Scripturilor arată iarăşi Dumnezeirea lui Iisus Hristos şi planul dumnezeiesc al mîntuirii, pregătit de mai, înainte. În capitolul 53 de la Isaia e scris: „Că s-a luat de pe Pămînt viaţa Lui. Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus la moarte” (v. 8). Iar în Psalmul 15 se spune: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (v. 10). Învierea de a treia zi a fost închipuită de petrecerea timp de trei zile şi trei nopţi a lui Iona în pîntecele chitului, precum Însuşi Domnul a spus: „Neam viclean şi desfrînat cere semn, şi semn nu i se va da lui, decît semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pîntecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pămîntului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 39, 40).

214. Ce spun Sfintele Scripturi despre Înviere?

Sfintele Scripturi vorbesc în multe rînduri despre Învierea Domnului. Sf. Apostol Pavel dă un şir întreg de fapte care dovedesc că Mîntuitorul a înviat cu adevărat (I Cor. 15, 1-20), iar Sfinţii Evanghelişti istorisesc cu de-amănuntul cum s-a întîmplat marea minune a Învierii (Matei 28, 1-10; Marcu 16, 1-8; Luca 24, 1-12, 15-31, 36-50; Ioan 20 si 21).

215. Care este articolul al VI-lea din Simbolul Credinţei?

Acest articol este: «Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui».

216. Ce ne învaţă articolul VI al Simbolului?

Acest articol ne învaţă că, după ce Fiul lui Dumnezeu S-a smerit «coborîndu-Se din cer», adică făcîndu-Se om, după Înviere S-a umplut de slavă dumnezeiască şi după firea Sa omenească, înăltîndu-Se cu trupul la cer şi şezînd de-a dreapta Tatălui, adică la locul cel mai de cinste. De aici se desprind două lucruri: a) că Dumnezeu, Iisus Hristos a fost totdeauna în sînul Tatălui şi în tot locul; b) după Înălţare, Iisus este cu trupul numai în cer, nu şi pe pămînt, dar în chip tainic Se află şi în dumnezeiasca Euharistie, din clipa în care pîinea se preface în Trupul Său, iar vinul în Sîngele Său. Acest articol ne arată şi mai mult marea cinste cu care a îmbrăcat Dumnezeu pe oameni. Fiul lui Dumnezeu n-a lepădat după Înviere firea noastră, ci S-a suit cu ea la cer, stînd ca un om pe tronul dumnezeiesc, cîrmuind lumea şi ajutîndu-ne să ne facem şi noi după chipul Său. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut ca unul dintre noi, dar acest Unul dintre noi S-a înălţat la cinste dumnezeiască şi cîrmuieşte lumea.

217. Care este articolul al VII-lea din Simbolul Credinţei?

Este acesta: «Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit».

218. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui?

El ne spune că slava dumnezeiască, la care a fost ridicat Iisus Hristos ca om, se va arăta tuturor, atunci cînd va veni să judece lumea. Precum după Înălţare, Tatăl I-a dat locul cel mai de cinste, aşezîndu-L la dreapta Sa, aşa Se va arăta atunci tuturor în acest rol de cinste, Tatăl dîndu-I să facă judecata tuturor. „Ci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl. Cel ce nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl Care L-a trimis” (Ioan 5, 22-23). Iisus Hristos îi va judeca pe toţi cîţi au fost de la facerea lumii şi cîţi vor fi pînă la sfîrşitul ei. Nimeni nu va scăpa de această judecată a Lui. Vor fi chemaţi şi morţii la judecată.

219. Din ce cauză Îi va da Tatăl Fiului Său întrupat, Iisus Hristos, să facă judecata?

Dumnezeu voieşte ca oamenii să fie judecaţi printr-un om, care le cunoaşte şi slăbiciunile cu care au avut de luptat, căci le-a purtat El însuşi, dar şi măsura în care pot să se ridice deasupra lor, căci El însuşi S-a ridicat. El are apoi şi dreptul să-i judece, pentru că le-a dat, prin jertfa Sa pentru ei, puterea să scape de păcat şi de osîndă. Cum va face această judecată, vom vedea cînd se va vorbi despre viaţa viitoare. Aici spunem numai că la judecata de apoi El îi va reţine pe unii lîngă Sine, pentru veşnica fericire, iar pe alţii îi va trimite departe de Sine, spre veşnica chinuire, după cum L-au iubit pe El, ca chip al omului desăvîrşit, şi s-au silit să se facă asemenea Lui, iubind pe semeni cum i-a iubit El, sau n-au făcut aceasta. El va fi Judecătorul desăvîrşit şi măsura sau legea desăvîrşită, dar totuşi potrivită puterilor omeneşti, după care vor fi judecaţi oamenii, aşa cum El a fost Arhiereu desăvîrşit şi jertfa desăvîrşită adusă pentru ei.

220. Ce trebuie să înţelegem îndeosebi prin cuvintele: „Şi iarăşi va să vină cu slavă?”

Aceste cuvinte înseamnă că, dacă prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe pămînt „coborîndu-Se”, a venit în chip de rob, S-a smerit, ca să nu silească pe nimeni să-L primească şi să creadă în El, ci ca fiecare să se poată decide în toată libertatea, a doua oara va veni cu „slavă”. Dumnezeirea Sa va scălda atunci în lumina trupul Său şi vă umple de fericire pe cei ce prin aceasta vor primi o adeverire a credinţei lor de mai înainte, şi de spaimă pe cei ce nu au crezut mai înainte în El. Atunci nu va mai veni singur şi necunoscut, ci înconjurat de sfinţii îngeri şi cu mare strălucire dumnezeiască. Ei toţi se vor aduna tremurînd în faţa Lui aşteptînd Judecata. „Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”(Matei 24, 30). „Iar cînd va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31). Pînă şi stihiile lumii se vor înfricoşa de slava Lui. „Şi am văzut un tron mare alb, şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui Pămîntul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (Apoc. 20, 11).

221. Ce înseamnă cuvintele: „A Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit?”

Aceste cuvinte ne spun că stăpînirea lui Iisus Hristos ca om şi slava Lui nu vor înceta vreodată, ci vor dura veşnic. Căci, pe de o parte, Iisus Hristos nu e numai un om a cărui slavă să fie luată vreodată de Dumnezeu, iar pe de alta, Fiul lui Dumnezeu nu va lepăda niciodată firea Sa omenească, nu va înceta în veci să fie şi om, deci om plin de slavă dumnezeiască. Deci, nici cinstea dumnezeiască a omenităţii noastre nu va înceta vreodată, ca să apară alt neam de fiinţe mai înalt. Împărăţia fără sfîrşit a lui Iisus Hristos a fost anunţată de îngerul Gavriil (Luca 1, 33). Este drept că Apostolul Pavel spune că la sfîrşit Iisus va supune toate Tatălui şi apoi pe Sine (I Cor. 15, 25-26). Dar aceasta înseamnă aducerea lumii întregi la supunere faţă de Tatăl şi încetarea lucrării Sale mîntuitoare ca o lucrare deosebită a Sa, primită la întrupare.

Despre Duhul Sfînt

222. În care articol din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre Duhul Sfînt?

În articolul al VIII-lea.

223. Care este acest articol?

Este următorul: «Şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin Prooroci».

224. Ce înseamnă: „Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit?”

Aceste cuvinte arată că Sfîntul Duh este întru totul egal cu Tatăl şi cu Fiul, fiind că şi El e veşnic, atotputernic, atotştiutor, pretutindeni de faţă, cuvenindu-I-se aşadar aceeaşi închinare şi slavă ca şi Tatălui şi Fiului. Dar nu numai atît. Cuvintele acestea nu arată numai că Duhului I se cuvine aceeaşi închinare şi cinste ca Tatălui şi Fiului, ci şi ca atunci cînd ne şi închinăm şi dăm slava Tatălui şi Fiului trebuie să ne închinăm şi să dăm slavă şi Sfîntului Duh, căci e nedespărţit de Aceia; fiind a treia persoana dumnezeiască a Sfintei Treimi. Aceasta înseamnă că Sfîntul Duh este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, cum am văzut că este şi Fiul de o fiinţă cu Tatăl. Sfîntul Duh este în Tatăl şi în Fiul, precum şi Fiul este în Tatăl şi în Sfîntul Duh, şi Tatăl, în Fiul şi în Sfîntul Duh. Toţi trei au o singură fiinţă, voinţă, putere şi slavă, o singură Dumnezeire, arătată în trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu în trei persoane, aşa cum soarele are disc, rază şi lumină, dar e un singur soare.

225. Avem temeiuri pentru această învăţătură în Sfînta Scriptură şi în Sfinţii Părinţi?

Da, avem. Sfîntul Duh e numit de Sf. Apostol Petru Dumnezeu, cînd îi spune lui Anania: „Pentru ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfînt… N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5, 3, 4). Iar Sf. Apostol Pavel spune că Duhul Sfînt e în Dumnezeu, adică în Tatăl şi în Fiul, cum e duhul omului în om. De aceea, El e atotştiitor: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, pînă şi adîncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decît duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decît Duhul Lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10-11). Dar că Duhul Sfînt e totuşi o persoană deosebită de Tatăl şi de Fiul, însă de aceeaşi cinste cu Ei, vedem din porunca Mîntuitorului, Care trimite pe Apostoli să boteze pe oameni în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh (Matei 28, 19).                                                                                                                                                        Cele trei persoane ale Sfintei Treimi nu sunt nici despărţite, căci au împreună o singură fiinţă, nici amestecate, căci sunt trei ipostasuri şi nu unul. Sf. Ioan Damaschin spune: «Între ipostasurile Dumnezeirii nu există deosebire de voinţă, sau de gîndire, sau de lucrare, sau de putere, sau de altceva, din acelea care dau naştere în noi la vreo deosebire cu totul adevărată. Pentru aceea nu spunem că Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh sunt trei Dumnezei, ci din contra, că Sfînta Treime este un singur Dumnezeu… Căci, după cum am spus, ipostasurile Sfintei Treimi se unesc, în înţelesul că ele sunt unele în altele… Ele nu sunt despărţite unele de altele şi nici împărţite în ce priveşte fiinţa».

226. Ce înseamnă cuvintele „Care de la Tatăl purcede”?

Cuvintele acestea arată că Duhul Sfînt e din Tatăl, dar nu prin naştere ca Fiul, ci prin purcedere. Ce este însă purcederea şi prin ce se deosebeşte ea de naştere, Biserica n-a căutat să lămurească, pentru că nici Dumnezeu nu a descoperit. De aceea, Sf. Părinţi au luat aceste cuvinte întocmai aşa cum se află în Evanghelia lui Ioan 15, 26 şi le-au pus în Simbolul Credinţei: „Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului; Care de la Tatăl purcede, Acela, va mărturisi despre Mine”. Acesta este de altfel singurul loc din Sfînta Scriptură care vorbeşte despre purcederea, Duhului Sfînt. Despre purcederea Sfîntului Duh din Tatăl atîta ştim, că ea e dinainte de veci, ca şi naşterea Fiului, căci niciodată n-au fost Tatăl şi Fiul fără Duhul. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului din Tatăl sunt deodată, din veci. Aşa cum îndată ce există focul, există şi lumina şi căldura lui, tot astfel, din veşnicie, de cînd există Tatăl, există şi Fiul prin naştere şi Duhul Sfînt prin pur
cedere din Tatăl. O slabă imagine pentru a înţelege acest lucru ne dă Sf. Atanasie cu Adam, cu Eva şi cu Set. Adam e nenăscut, fiul lui e născut din el, iar Eva e luată din el în alt chip. Se înţelege că nici o asemănare nu se potriveşte întocmai la Dumnezeu.

227. Am auzit că romano-catolicii şi protestanţii spun că Sfîntul Duh purcede „şi de la Fiul” şi chiar au adăugat la Simbolul Credinţei aceste cuvinte. Cum susţin ei aceasta?

Ei susţin că atunci cînd Mîntuitorul zice: „pe care Eu Îl voi trimite la Tatăl”, arată că şi El Îl purcede pe Sfîntul Duh. Dar noi spunem că trimiterea este altceva decît purcederea, că trimiterea Duhului Sfînt în lume încă nu se făcuse cînd vorbea Mîntuitorul, pe cînd purcederea e din veci. De aceea vorbeşte Mîntuitorul despre trimiterea Duhului Sfînt la viitor. Purcederea adică e veşnică, e mai presus de timp, pe cînd trimiterea în lume se face în timp. Purcederea veşnică a Duhului este de la Tatăl, trimiterea Lui în lume este de la Fiul.

228. Ce mai susţin romano-catolicii cu privire la purcederea Duhului Sfînt?

Ei mai susţin că dacă Fiul Îl trimite pe Duhul în lume, aceasta e un semn ca Îl şi purcede din veşnicie, că numai atunci e trimisă o persoană dumnezeiască de alta în lume, cînd primeşte şi existenţa veşnică de la ea. De pildă Fiul e trimis de Tatăl în lume, pentru că Se şi naşte veşnic din El. Dar noi le răspundem ca şi Duhul Sfînt trimite pe Fiul în lume. Înseamnă, oare, aceasta, că Fiul Se naşte sau e purces şi din Duhul? Nicidecum. Astfel Iisus Hristos spune despre Sine: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima…” (Luca 4, 18).

229. Ce spun Sfinţii Părinţi în privinţa purcederii Sf. Duh?

Ei spun că Sf. Duh purcede numai de la Tatăl, că în Sfînta Treime e numai un izvor şi pentru Fiul şi pentru Sfîntul Duh: Tatăl. Sf. Atanasie spune: «Sfîntul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces». «Dumnezeu şi Tatăl, zice el, este singur pricinuitor celor doi şi nenăscut; iar Fiul, din singur Tatăl pricinuit şi născut; iar Duhul, din singur Tatăl pricinuit şi purces, iar prin Fiul în lume trimiţîndu-Se». La rîndul său, Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul cel Sfînt spunem că este din Tatăl şi Îl numim Duh al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar Îl numim Duhul Fiului». Sau: «Fiul şi Sfîntul Duh sunt din Tatăl, după cum raza şi lumina sunt din soare».

230. Cînd au adăugat cei din Apus, în Simbolul Credinţei, cuvintele „şi de la Fiul” (Filioque)?

Prima dată le-a adăugat un Sinod din Spania la 589. Dar la Roma s-au introdus cu mult mai tîrziu. La 809 Papa Leon al III-lea, cînd i s-a cerut să se spună şi la Roma Simbolul cu acest adaos, s-a opus şi a poruncit să se scrie Simbolul pe două table de argint fără acest adaos. Mai tîrziu s-au adăugat aceste cuvinte şi la Roma, călcîndu-se porunca Sinoadelor ecumenice.

231. De ce e pomenit Sfîntul Duh de obicei în rîndul al treilea, după Tatăl şi după Fiul?

Nu pentru că Sf. Duh ar fi mai mic decît Tatăl şi decît Fiul, căci toate cîte le au Tatăl şi Fiul, le are şi Sfîntul Duh (Ioan 16, 13-15), ci pentru că orice lucrare săvîrşită de Dumnezeu în lume e săvîrşită de cele trei persoane dumnezeieşti în această ordine: porneşte din Tatăl, e înfăptuită de Fiul şi e desăvîrşită de Sfîntul Duh. „Că de la El şi prin El şi întru El sunt toate” (Rom. 11, 36). Ordinea în care pomenim cele trei persoane dumnezeieşti nu arată o deosebire de aşezare şi de rang înlăuntrul Sfintei Treimi, ci partea pe care o are fiecare în orice lucrare îndreptată asupra lumii.

232. De aceea vorbeşte şi Simbolul Credinţei despre Sfîntul Duh după Tatăl şi Fiul?

Da, pentru aceasta. Dar Simbolul se ocupă în chip deosebit cu mîntuirea oamenilor.
Deci, el vrea să arate că şi fapta mîntuirii noastre a pornit, că şi aceea a creării noastre, din Tatăl, a fost împlinită de Fiul şi acum e desăvîrşită de Sfîntul Duh. De altfel mîntuirea e mai întîi o aşezare din nou a oamenilor în starea în care au fost făcuţi de Dumnezeu la început, ca să poată fi apoi şi o ridicare a lor peste acea stare. Deci, precum Cel ce desăvîrşea la început facerea era Duhul Sfînt, tot astfel Cel ce săvîrşeşte acum readucerea oamenilor la starea de la început şi ridicarea peste ea e tot Duhul Sfînt.

233. De aceea e numit Duhul Sfînt, în Simbol, „Domnul de viaţă făcătorul?”

Da, tocmai de aceea. El e Cel ce a umplut de viaţă cele făcute la început şi avea să le umple de o viaţă tot mai bogată. Şi El e Cel ce umple de viaţă şi de tot mai multă viaţă pe cei mîntuiţi din stricăciune şi din moarte de către Iisus Hristos. „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2) după ce au fost făcute, ca să pună viaţa în materie. Şi Duhul Sfînt S-a coborît în ziua Cincizecimii peste lume, prin Apostoli, dînd naştere Bisericii. Numai unde sufla Duhul se naşte viaţă şi viaţa cea noua (Ioan 3, 6 şi 8). „Duhul este Cel ce dă viaţă” (Ioan 6, 63).

234. Dacă Duhul Sfînt e Cel ce desăvîrşeşte lucrarea pornită din Tatăl şi săvîrşită de Fiul, de ce se spune că Sfîntul Duh „a grait prin Prooroci”, cum zice Simbolul, adică a pregătit mîntuirea pe care avea s-o împlinească pe urmă Fiul?

Într-adevăr, Duhul, grăind prin Prooroci, a pregătit omenirea pentru primirea Mîntuitorului, vestind de mai înainte venirea Lui. Dar pe de altă parte şi aici Duhul este Cel ce a adus lucrarea dumnezeiască a luminării în mintea Proorocilor. El este Cel ce a dus pînă la capătul ei o lucrare dumnezeiască îndreptată spre lume. În acest înţeles El este Duhul Adevărului şi călăuzeşte la tot adevărul (Ioan 16, 13). Deci Lui I se cuvenea să grăiască prin Prooroci. Desigur, Duhul era nedespărţit de Cuvîntul lui Dumnezeu, cînd grăia. Dar Duhul coborî Cuvîntul în inima lor, îi făcea să-L audă, să-L înţeleagă. În Duhul, Proorocii primeau Cuvîntul. De aceea zic Proorocii necontenit: „Şi a fost Cuvîntul Domnului către mine” (Ier.1, 11). Dar gura care rostea Cuvîntul în inima lor, în aşa fel încît îl făcea să pătrundă în ea, era Duhul. Astfel, cînd spun Proorocii: „Şi a zis Domnul către mine” (Isaia 8, 1), trebuie să înţelegem că vorbesc de Duhul, căci şi Simbolul îi zice Duhului „Domnul”.
Sfîntul Simion Noul Teolog zice: «Deci prin Cuvînt înţelegem pe Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui, care grăieşte cuvinte negrăite, e Sfîntul Duh. Precum zice proorocul: „Gura Domnului a grăit acestea”, adică Duhul Domnului. Şi de ce Sfîntul Duh Se numeşte gura lui Dumnezeu şi Fiul Se numeşte Cuvîntul? Fiindcă precum cuvîntul nostru, care este în sufletul nostru, se rosteşte şi se arată altora prin gura noastră şi în alt chip e cu neputinţă să-l rostim sau să-l arătăm, decît prin vorbirea gurii, la fel şi Fiul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut sau auzit, dacă nu Se descoperă prin Prea Sfîntul Duh».

235. Cum desăvîrşeşte Sfîntul Duh mîntuirea noastră? Nu ajungea lucrarea lui Iisus Hristos, Cuvîntul lui Dumnezeu?

Am spus că Sfîntul Duh desăvîrşeşte orice lucrare dumnezeiască îndreptată spre lume, deci şi lucrarea mîntuirii. El e Cel ce o aduce pînă în inima noastră, o sădeşte în străfundul cel mai adînc al inimii. El coboară de la Hristos în noi, dar ne şi leagă de Hristos; sau prin El, ne leagă Hristos de Sine şi prin Sine şi de Tatăl. Un om stă în faţa noastră, dar el se leagă de inima noastră prin glasul cu care îşi trimite cuvîntul în noi. Aşa este Duhul, ca un glas cu care pătrunde Cuvîntul lui Dumnezeu, sau Iisus Hristos în noi. Duhul ne deschide ochii sufletului ca să vedem că Iisus e Dumnezeu, El ne deschide inima ca să primim pe Hristos, El ne descoperă pe Hristos. «Fiul lui Dumnezeu şi Cuvîntul nu poate fi cunoscut sau auzit de nu Se va descoperi prin Duhul Sfînt», spune Sf. Simion Noul Teolog.
Prin Hristos avem intrare la Tatăl, dar prin Duhul avem intrare la Hristos. Hristos e uşa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne deschide această uşă. Duhul ne descuie „uşa” „“ Hristos (Ioan 10, 9) şi calea spre Hristos, pentru că descuie mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu cum zice Sf. Simion Noul Teolog: «Şi ce altceva este cheia cunoştinţei, dacă nu harul Prea Sfîntului Duh, care se dă prin mijlocirea credinţei? Acest har deschide mintea noastră încuiată şi întunecată şi pricinuieşte în ea cu adevărat cunoştinţa prin luminarea dumnezeiască. Uşa este Fiul, precum Însuşi zice: „Eu sunt uşa” (Ioan 10, 9). Cheia uşii e Duhul Sfînt… şi casa e Tatăl. Luaţi seama deci: dacă cheia nu deschide, uşa nu se deschide. Şi dacă uşa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui, cum zice Hristos însuşi: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decît prin Mine”. Iar Sf. Irineu zice că Duhul pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţa veşnică.
Astfel, cînd se spune că Sfîntul Duh desăvîrşeşte mîntuirea, prin aceasta nu se înţelege că nu mai avem legătură cu Hristos, ci că Sfîntul Duh aduce în noi pe Hristos, cu firea Sa omenească desăvîrşită prin jertfa de pe Golgota, şi făcută prin Înviere nemuritoare, ca să treacă şi firii noastre curăţia, desăvîrşirea şi nemurirea ei. Hristos vine în noi prin Duhul Sfînt. Noi vieţuim în Hristos prin Duhul Sfînt. Hristos este „Adevărul” (Ioan 14, 6), dar Cel ce ne povăţuieşte mintea noastră la tot Adevărul, umplîndu-ne de Adevăr, este Sfîntul Duh (Ioan 16, 13); Hristos este „Viaţa” (Ioan 14, 6), dar Cel ce sădeşte în noi Viaţa, născîndu-ne din nou, făcîndu-ne vii, este Duhul de viaţă făcător; Hristos este „Lumina” (Ioan 8, 12), dar Cel ce ne luminează pe noi, adică face în ochii noştri sufleteşti lumina, ca să vedem pe Hristos, soarele dreptăţii, este Sfîntul Duh. Căci după cum ochii trupului, dacă sunt orbi, nu pot vedea lumina din afară şi nu se pot uni cu ea, tot aşa nici sufletul, dacă n-are în sine pe Duhul ca lumină, nu poate vedea pe Hristos ca Dumnezeu şi nu se poate uni cu El.

236. Chiar persoana Duhului Sfînt e aceea prin care vedem pe Hristos şi ne unim cu El?

Nu. Dacă ar fi chiar persoana Sfîntului Duh, atunci ea s-ar face o proprietate a noastră, sau noi ne-am face una cu Duhul Sfînt. Unde se vorbeşte de Duhul, e vorba de lucrarea Duhului. Dar întrucît unde e lucrarea e şi cel ce lucrează, se poate spune că Duhul însuşi e în noi şi lucrează în noi, fără ca lucrarea însăşi să fie persoana Lui. Dar de aici se vede totodată ca lucrarea aceasta nu e nici ceva creat, nu e o făptură, cum zic romano-catolicii, ci porneşte din fiinţa Lui şi prin urmare ne uneşte nemijlocit cu Dumnezeu. Şi întrucît prin lucrarea aceasta necreată lucrăm şi noi, iată că, avînd noi această lucrare în noi, lucrăm nu numai cu lucrarea noastră naturală creată, ci şi cu cea necreată, dumnezeiască, cu care lucrează Dumnezeu însuşi în noi, adică ne unim cu Dumnezeu în aceeaşi lucrare a Lui, ne îndumnezeim prin lucrarea Lui, la început mai puţin, iar cu vremea tot mai mult.

237. Lucrarea aceasta prin care Duhul Sfînt ne uneşte cu Hristos şi lucrează în noi, împreună cu noi, la mîntuirea noastră, nu are un nume deosebit?

Are. Lucrarea aceasta se numeşte harul dumnezeiesc. De aceea se spune că ne mîntuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har.

238. Harul este numai al Duhului Sfînt, sau şi al celorlalalte persoane dumnezeieşti?

Lucrarea aceasta numită har e comună tuturor celor trei persoane dumnezeieşti, pornind ca orice lucrare din fiinţa dumnezeiască, care e a tuturor celor trei persoane. De aceea e numit şi har al lui Dumnezeu, sau mai ales al lui Hristos, căci Hristos Îl trimite pe Duhul în noi. „Harul Domnului nostru Iisus Hristos… să fie cu voi cu toţi” (II Cor. 13, 14). Sau: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Gal. 1, 3). De aceea prin harul care vine în noi, toate cele trei persoane dumnezeieşti se sălăşluiesc în noi. Dar întrucît Duhul e Acela care leagă harul de noi, harul se numeşte, cu deosebire, harul Duhului sau chiar Duh, pentru ca uşor poate fi numit cel care lucrează în locul lucrării sale. Astfel, a avea cineva Duhul lui Hristos în sine (Rom. 8, 9) înseamnă a avea harul Duhului Sfînt.

239. Este un singur har, sau sunt mai multe?

Harul mîntuitor este unul singur şi el se dă tuturor. Dar, după trebuinţă sau însuşirea naturală a omului şi după puterea lui de a primi, harul împlineşte, pe lîngă lucrarea de mîntuire, – sau tocmai întrucît o împlineşte pe aceea, – şi acea trebuinţă a fiecăruia şi sporeşte însuşirea pe care o are un om sau altul. Harul e o bogaţie nesfîrşită de lumină şi de putere dumnezeiască, din care primeşte fiecare cît poate. Această bogăţie de raze ale aceluiaşi izvor se numeşte dar sau daruri ale Duhului sau Duhuri, căci Duhul lucrează, iar efectele produse în om se numesc roade ale Duhului.

240. Care sunt harismele, darurile şi roadele Duhului?

Unele dintre daruri sunt cu totul deosebite şi neobişnuite, dîndu-se în cazuri cu totul rare. De aceea le numim azi cu un cuvînt aparte: harisme, deşi cu acest cuvînt se numesc în limba greacă a Sfintelor Scripturi şi darurile mai obişnuite. Astfel de harisme, ca aceea a proorociei, a vindecărilor şi altele, erau dese mai ales la începutul Bisericii, căci prin ele Dumnezeu ajuta la răspîndirea creştinismului. Cu deosebire, despre aceste harisme vorbeşte Sf. Apostol Pavel în I Corinteni, cap. 12. Dintre darurile mai obişnuite, sunt pomenite mai ales şapte, după Isaia 11, 2: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe.
Iar ca „roade ale Duhului” pomeneşte Sf. Apostol Pavel următoarele: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţea, înfrînarea poftelor” (Gal. 5, 22).

241. Afară de acestea, mai sunt şi alte daruri şi roade ale Duhului Sfînt?

Da. Darurile şi roadele Sfîntului Duh sunt aşa de multe, că nu se pot număra, pentru că bogăţia Duhului e nesfîrşită, iar trebuinţele oamenilor, însuşirile lor naturale şi măsura în care pot primi pe Duhul Sfînt se deosebesc de la ins la ins. De aceea, unul şi acelaşi Duh Sfînt sau har are nesfîrşite numiri. «Eu sunt cuprins de spaimă, zice Sf. Grigorie Teologul, cînd mă gîndesc la bogaţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul înfierii. El ne reface în Botez şi în Înviere. El suflă unde vrea, El e izvorul luminii şi al vieţii. El face din mine o biserică. El mă îndumnezeieşte, El mă desăvîrşeşte. El premerge Botezul şi El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El Se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile. El face predicatori, păstori, dascăli».
Iar Sf. Vasile zice: «El e total prezent în fiecare şi peste tot. Împărtăşindu-Se, El nu suferă împărţire. Cînd ne împărtăşim din El, El nu încetează a rămîne întreg. Ca o rază de soare, care produce bucurie tuturor în aşa fel încît fiecare crede că el singur profită de ea, în vreme ce această rază luminează pămîntul şi marea şi străbate cerul, tot aşa Duhul Se află în fiecare din aceia care-L primesc, ca şi cînd nu S-ar împărtăşi decît aceluia singur, şi cu toate acestea El revarsă peste toţi harul întreg, de care se bucura toţi şi se împărtăşesc după măsura şi capacităţile lor, căci pentru posibilităţile Duhului nu e măsură».
Că darurile sunt nenumărate, dar toate sunt din acelaşi har, o spune însă mai ales Sf. Apostol Pavel. El zice că: „Darurile sunt de multe feluri”, dar toate „după harul care ne este dat nouă” şi înşiră o seamă dintre ele, punînd întîi darul deosebit (harisma) al proorociei, apoi multe daruri din cele mai obişnuite, numite de el tot harisme: „Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sîrguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă îmiparte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună” (Rom. 12, 6-9).
Iar despre roadele Duhului, tot Sf. Apostol Pavel spune: „Roada Duhului este întru orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efes. 5, 9).

242. Dacă harul e o lucrare necreată a lui Dumnezeu în sufletul nostru şi dacă prin el Însuşi Duhul Sfînt lucrează în noi mîntuirea, oare s-ar putea mîntui omul şi fără de har?

Nu, omul nu se poate mîntui fără de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). Harul îi este de trebuinţă omului chiar de la început (Ioan 3, 5). Harul pune începutul mîntuirii în om, şi nu omul prin stăruinţele sale. Aceasta înseamnă că harul îi vine în dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale.
Înainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care să se mîntuiască, sau măcar să înduplece pe Dumnezeu să-i dea harul prin care să se mîntuiască. Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face aşa de statornic şi dintr-un cuget aşa de curat, încît să se sfinţească prin ele şi să se mîntuiască. Omul are libertatea de a face binele şi cîtă vreme e în robia păcatului strămoşesc, dar aceasta e o libertate slăbită. Ea e mărită tocmai de harul care vine la început fără nici un merit al omului.
Dar harul nu e de trebuinţă numai la începutul mîntuirii omului, ci şi după aceea, tot timpul. Omul nu se poate întări niciodată în bine în aşa fel ca să nu mai aibă pe urmă trebuinţă de har. Binele statornic şi curăţia deplină a omului sunt un rod nu numai al omului, ci şi al harului, nu numai al unuia sau al altuia. Dacă mîntuirea şi sfinţirea omului înseamnă unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înţelege că pierderea harului înseamnă pierderea mîntuirii. Sf.Apostol Pavel zice: „Deci, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).

243. Dar dacă harul ne e totdeauna de neapărată trebuinţă pentru mîntuire şi dacă mîntuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem şi noi vreo parte la lucrarea mîntuirii noastre?

Da, avem şi noi o parte. Deşi harul e de neapărată trebuinţă pentru mîntuirea noastra, totuşi el nu ne poate mîntui singur. Noi nu suntem nişte buşteni, sau nişte pietre cu care face Dumnezeu ce voieşte. Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne duce fără voie la mîntuire.
În acest caz, dacă unii nu se mîntuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileşte. Aceasta e însă o învăţătură a calvinilor numită predestinaţie (mai înainte rînduire).
După această învăţătură, Dumnezeu a hotărît din veci să mîntuiască pe unii oameni şi să-i piardă pe alţii, după cum Îi place Lui, nu după cum vor lucra ei în chip liber cu harul. Celor pe care a hotărît să-i mîntuiască le dă harul, care-i sileşte să lucreze după voia Lui, celorlalţi nu li-i dă.

244. Dar învăţătura Bisericii noastre care este?

Învăţătura Bisericii noastre este că harul e dăruit tuturor, căci: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Dar harul nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu el, sau să-l respingă. Cei dintîi se mîntuiesc, cei din urma nu. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”, citim în Apocalipsa (3, 20). Astfel, deşi oamenii nu se pot mîntui singuri, ci prin har, totuşi atîrnă şi de libertatea lor ca să lase să pătrundă harul în ei, sau nu, şi să se mîntuiască sau nu. De aceea „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voieşte mîntuirea tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după bunul plac. El îi mîntuieşte sau osîndeşte pe oameni după faptele lor.

245. Dar Dumnezeu nu ştie din veci pe cei ce se vor mîntui şi pe cei ce se vor pierde? Daca-i aşa, cei pe care-i ştie că se vor pierde cum s-ar mai putea mîntui, şi cei pe care-i ştie că se vor mîntui cum s-ar mai putea pierde?

Dumnezeu îi ştie, desigur, din veci pe unii că se vor mîntui şi pe alţii că se vor pierde. Şi fiindcă ştiinţa Lui e neînşelătoare, cei pe care-i ştie că se vor mîntui, se vor mîntui negreşit; iar cei pe care-i ştie că se vor pierde, se vor pierde cu siguranţă. De aceea, se poate spune ca unii au fost din veci rînduiţi de Dumnezeu la mîntuire, iar alţii la pierzare. Dar aceasta n-a făcut-o Dumnezeu pentru că aşa I-a plăcut Lui, ci pentru că a văzut de mai înainte ca cei dintîi vor primi harul şi vor conlucra cu El, iar cei din urmă nu. Deci de oameni atîrnă că Dumnezeu i-a rînduit pe unii din veci spre mîntuire, iar pe alţii spre pierzare, nu de bună placere a Lui. Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrîureşte libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai înainte cum vor lucra oamenii, fără ca să-i silească să lucreze într-un fel sau altul, aşa cum un medic vede mai înainte cum va merge o boală, fără ca să producă el boala aceea. Mai înaintea-rînduire a lui Dumnezeu atîrnă de mai înainte-ştiinţa Lui despre hotărîrea liberă a oamenilor: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărît să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8, 29).

246. Dacă harul face începutul mîntuirii, şi nu libertatea omului, şi dacă de-abia după ce bate harul la uşa sufletului se poate hotărî omul pentru har, nu cumva harul înrîureşte libertatea să-l primească? Şi aceasta nu e un fel de silă din partea harului asupra libertăţii?

Nu e nici o silă. Căci dacă ar fi silă, orice om s-ar hotărî pentru primirea harului, pentru că harul bate deopotrivă la uşa tuturor. E drept că numai harul dă putere libertăţii să se hotarăscă pentru primirea lui. Harul dă o primă întărire libertaţii, care era slăbită de păcat. Dar totuşi, această întărire nu înseamnă o silire a libertăţii. Libertatea nu a fost pusă, prin această întărire, sub un jug străin, ci ea a căpătat un prim ajutor de a deveni iarăşi adevărată libertate, cum a fost înainte de păcat. Harul şi libertatea, după învăţătura ortodoxă, nu sunt două lucruri aşa de contrarii, ca după învăţătura Bisericii Romano-Catolice, care pretinde că libertatea nu trebuie să fie stingherită de har; sau că după învăţătura protestantă, care subjugă pe om cu totul harului, socotind că omul, prin căderea lui Adam, a devenit cu totul rob păcatului, a pierdut cu totul libertatea şi nu şi-o mai poate cîştiga nici prin har, devenind acum un rob al harului. După învăţătura ortodoxă, între har şi libertate este o înrudire, ca între medicament şi sănătate, sau ca între aer şi plămîn. Aşa se face că după ce a primit harul, pe măsură ce sporeşte în har, omul se întăreşte în libertate şi deci harul lucrează tot mai mult în el, nu lucrează numai harul singur, ci şi omul cu libertatea lui. Astfel, viaţa omului renăscut în Hristos se datorează şi harului, dar şi libertăţii omului. De aceea, uneori, Sfînta Scriptură vorbeşte ca şi cum harul ar face totul în om: „Căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi, şi ca să săvîrşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filip. 2, 13); alteori el dă îndemnuri omului ca şi cum totul ar atîrna de el. Chiar înainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: „Cu frică şi cu cutremur lucraţi mîntuirea voastră” (Filip. 2, 12). Harul este cel ce întăreşte, dar noi trebuie să avem grijă de harul din noi: „Nu fi nepăsător faţă de harul ce este întru tine”, spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau: „Duhul să nu-L stingeţi” (I Tes. 5, 19).
În Epistola către Romani (12, 9-21), acelaşi Apostol le dă credincioşilor o seamă de îndemnuri cum să se poarte. Dar cu puţin înainte (Rom. 12, 6) spune că toate cele ce urmează sunt daruri ale Duhului. Iar cînd le spune galatenilor să umble întru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor că sunt întru lumină (Efes. 5, 8-9), se înţelege că e vorba şi de har şi de strădania lor liberă. Tot aşa trebuie să se înţeleagă şi cuvintele acestea către Timotei: „Deci tu, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus” (II Tim. 2, 1). Din Părinţii şi Scriitorii Bisericii, dăm următoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arată că fără voinţă nu ne putem mîntui, dar şi că voinţa, fără har, nu poate face nici un bine. Tîlcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: «A numit credinţa şi lupta daruri ale lui Dumnezeu, arătînd astfel că nu are în vedere voinţa singură, care dezbrăcată de har nu poate înfăptui nici un bine. Căci ambele trebuie: şi voinţa noastră, şi ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunăvoinţă, nici voinţa, lipsită de această putere, nu poate aduna bogaţia».

247. Chiar şi atunci cînd omul a înaintat mult în viaţa în Hristos şi este pătruns adînc de har, conlucrează el liber cu harul?

Da, chiar şi atunci. Cît de mult ar fi întărită voinţa omului de har, ea este tot liberă. Şi atunci omul conlucrează tot liber cu harul, iar nu silit. De aceea, chiar şi omul cel mai înaintat în viaţa cea nouă poate cădea. Calvinii spun că omul în care s-a sălăşluit harul e sigur de mîntuire, că harul lucrează silnic asupra omului, încît acesta nu mai poate cădea. Aşa spun şi multe alte secte. Biserica noastră învaţă însă că Dumnezeu nu mîntuieşte pe nimeni cu sila, ci că pentru mîntuire trebuie sî conlucreze şi omul, în chip liber, cu harul. Iar dacă omul e liber în tot cursul vieţii celei noi, s-ar putea ca el să nu mai conlucreze de la un moment dat cu harul şi deci să cadă. Drept aceea, omul e dator să fie mereu cu grijă, să stea necontenit treaz, să nu adoarmă în siguranţa că el nu mai poate cădea, că-l mîntuieşte Dumnezeu cu sila. „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” zice Sf. Apostol Pavel (I Cor. 10, 12). Iar Sf. Apostol Ioan spunea: „Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi cele ce aţi lucrat” (II Ioan 1, 8). Mîntuitorul ne îndeamnă la priveghere necontenită (Matei 24, 42; 25, 1-13). Şi iarăşi Sf. Apostol Pavel spune: „Să păzeşti porunca fără pată, fără vină pînă la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tim. 6, 14), sau: „păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura şi stăruie în acestea” (I Tim. 4, 16). Tot el dă credincioşilor sfatul: „Că nimeni să nu se clatine în aceste necazuri” (I Tes. 3, 3). Toate aceste îndemnuri n-ar avea nici un rost dacă harul ar lucra singur mîntuirea omului şi dacă omul ar fi sigur de ea.

248. Dacă omul e dator să conlucreze în chip liber cu harul la mîntuirea sa, ce trebuie să facă omul ca să se mîntuiască?

Dumnezeu aşteaptă de la om credinţă şi fapte bune. Nu numai credinţă. Sf. Apostol Iacov zice: „Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă” (Iacov 2, 24), sau: „Precum trupul fără de suflet este mort, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26).
S-a spus însă mai înainte că ceea ce face omul pentru mîntuirea sa, adică credinţa şi faptele bune, nu face numai prin puterile sale, ci şi ale harului. Cînd Sf. Apostol Pavel spune că omul nu se îndreptează din faptele legii, înţelege faptele pe care le-ar fi făcut omul fără har, înainte de venirea lui Hristos, vrînd să împlinească numai prin puterile sale poruncile morale ale lui Dumnezeu, date prin Legea lui Moise, sau prin legea scrisă în inimă. Aşa socoteau evreii pe vremea aceea, că n-au trebuinţă de harul lui Hristos şi, deci, nici de Crucea Lui, prin care ne-a cîştigat acest har, că se pot mîntui prin ei înşişi, împlinind cu puterile lor Legea lui Moise. Şi amăgeau pe unii creştini veniţi dintre păgîni, ca de pildă pe galateni, că trebuie să împlinească în primul rînd Legea lui Moise ca să se mîntuiască. Acestora le spune Sf.Apostol Pavel că noi ne mîntuim prin harul lui Hristos şi prin credinţa mîntuitoare a Crucii Lui, nu prin faptele Legii făcute cu puterile noastre. Căci unde e lăsat omul numai cu Legea, fără harul lui Hristos, se înmulţeşte păcatul. „Socotim dar că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele legii” (Rom. 3, 28; Gal. 2, 16). Sau: „Pentru că din faptele legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului… pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava Lui Dumnezeu, îndreptîndu-se în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus” (Rom. 3, 20, 23, 24). Dar dacă Sf. Apostol Pavel respinge faptele legii, adică cele făcute de om numai cu puterile lui, nu le respinge pe cele făcute din credinţa în Hristos, adică pe cele săvîrşite cu ajutorul harului. Dovada e că tot el spune că credinţa n-ajunge pentru mîntuire, că de ar avea cineva credinţă cît să mute şi munţii, dacă dragoste nu are, nimic nu foloseşte (I Cor. 13, 2), sau că ceea ce foloseşte în Hristos este „credinţa care lucrează prin iubire” (Gal. 5, 6). Şi tot el spune: „… prin dragoste să slujiţi unul altuia, căci toată legea într-un singur cuvînt se cuprinde, adică: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5, 13-14).

249. În ce scop cere Dumnezeu de la om fapte bune pentru mîntuirea lui? Mai trebuie oare să mai dea şi omul ceva lui Dumnezeu, în afară de jertfă pe care a dat-o Hristos, ca să primească mîntuirea?

Dumnezeu nu cere de la om fapte bune pentru că n-ar ajunge jertfa lui Hristos, sau pentru că omul ar mai trebui să dea şi el lui Dumnezeu ceva în schimb pentru mîntuire. Faptele nu sunt un preţ de schimb, pe care îl plăteste omul lui Dumnezeu pentru mîntuire, ca la un contract de vînzare-cumpărare, ci mijloace prin care se desăvîrşeşte omul, folosindu-se de ajutorul harului, mijloace prin care omul se face tot mai mult asemenea lui Dumnezeu.
Numai catolicii socotesc faptele ca un fel de preţ pe care-l mai dă omul lui Dumnezeu, pe lîngă jertfa lui Hristos. De aceea au respins protestanţii trebuinţa faptelor bune, despărţinduse de catolici: ca să nu se micşoreze prin ele puterea jertfei lui Hristos.

250. Dacă prin har, credinţa şi fapte bune (virtuţi) ne desăvîrşim viaţa cea întru Hristos, pînă unde poate ajunge această desăvîrşire şi în ce constă ea?

Putem propăşi în viaţa în Hristos „pînă ce vom ajunge toţi… la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri…” (Efes. 4, 13-14).
Ca orice viaţă, aşa şi viaţa în Hristos şi după chipul lui Hristos are o naştere, o pruncie, o creştere şi o stare a bărbăţiei, a desăvîrşirii, sau a sfinţeniei. Deoarece viaţa aceasta se naşte, creşte şi se desăvîrşeşte prin harul Duhului sau prin Duhul, ea se numeşte viaţă duhovnicească.

251. Cînd are loc naşterea la viaţa cea întru Hristos şi în ce constă ea?

Naşterea la viaţa cea întru Hristos, care se mai numeşte şi îndreptare, are loc la Botez, cînd primim harul mîntuitor al Duhului Sfînt şi pe Hristos, în noi. Ea constă în ştergerea reală a păcatului strămoşesc şi a vinei pentru el, precum şi a eventualelor păcate personale, adică iertare, şi în sădirea de viaţă nouă, de sfinţenie, adică sfinţire. Ea este înnoire, naştere la viaţă nouă şi viaţă cu totul nouă; transformare lăuntrică reală a omului. Cu alte cuvinte ea constă în omorîrea omului vechi al păcatului şi în naşterea omului nou, în Hristos: „Au nu ştiţi că toţi cîţi în Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?…” „Aceasta ştiind, că, omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului…” „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Dumnezeul nostru” (Rom. 6, 3, 6, 11).
Desfiinţarea totală a păcatului în omul îndreptat nu este contrazisă de faptul rămînerii în el a aplecării voinţei spre păcat, a concupiscenţei, urmare a slăbirii firii noastre prin păcatul protopărinţilor, căci această aplecare sau pornire spre păcat nu mai are în cel îndreptat caracter de păcat şi nu poate fi socotită ca atare, decît dacă voinţa o aprobă şi consimte s-o urmeze.
Prin îndreptare, se desfiinţează real, în om, principiul păcatului, anume pervertirea voinţei. Această din urmă, voinţă, fiind reînnoită prin har, tinde spre Dumnezeu, iar impulsul spre păcat serveşte mai degrabă, în cel îndreptat, ca mijloc de exercitare a forţelor morale şi prilej de sfinţire, înaintare şi întărire în bine.

252. În ce constă pruncia duhovnicească?

E starea ce urmează îndată după naşterea omului cel nou. Pe acest om nu-l mai stăpîneşte în chip silnic păcatul. El poate face acum binele, căci voinţa lui a fost dezlegată de legăturile păcatului. Dar e încă plăpînd în cele bune, ca un om scăpat de boală, în cele ale sănătăţii. Deocamdată, el are mai mult credinţă în Hristos, dar nu şi deprinderile în cele bune, adică virtuţile. Credinţa îl va ajuta însă ca să cîştige şi aceste deprinderi.

253. În ce constă creşterea duhovnicească?

În străduinţa de a săvîrşi în chip tot mai regulat faptele bune cerute de credinţă şi ajutate de har. Dacă nu le săvîrşeşte, omul cade iarăşi uşor în robia păcatului. Dacă săvîrşeşte fapte bune tot mai neîntrerupt omul cel nou se întăreşte în aşa fel, încît nu mai este asaltat sau amăgit uşor de ispite, nici măcar cu gîndul. Şi, pe măsură ce creşte duhovniceşte, prin fapte, omul îşi dă seama de harul care este în el de la Botez. «Prin Botez ne-a scos cu putere din robie, desfiinţînd păcatul prin Cruce şi ne-a dat poruncile libertăţii, dar a urma sau nu poruncile, a lăsat la voia noastră liberă». Deci, «Chiar de la Botez, după darul lui Iisus Hristos, ni s-a dăruit harul desăvîrşit al lui Dumnezeu, spre împlinirea tuturor poruncilor; dar pe urmă, tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în stăpînire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucît, luînd puterea lucrării, nu săvîrşeşte lucrul». «Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea Celui ce locuieşte întru tine, de la Botez».
Putinţa creşterii duhovniceşti, dar şi a căderii în păcat după Botez, o explică Sf. Diadoh al Foticeii astfel: «Cînd cineva stă în vreme de iarnă într-un loc oarecare, sub cerul liber, privind la începutul zilei cu faţa spre Răsărit, partea de dinaintea sa se încălzeşte de soare, iar cea din spate rămîne nepărtaşă la căldură, deoarece soarele nu se află deasupra creştetului său. Tot aşa şi cei ce sunt la începutul lucrării duhovniceşti, îşi încălzesc în parte inima, prin harul sfînt, din care pricină şi inima începe să rodească cugetări duhovniceşti; dar părţile de dinafară ale ei rămîn de cugetă după trup, deoarece încă nu sunt luminate de Sfînta Lumină, printr-o simţire adîncă, toate mădularele inimii».

254. Care este rezultatul acestei creşteri?

Am spus că rezultatul acestei creşteri este bărbăţia duhovnicească. Ea se mai numeşte şi stare de sfinţenie, deşi lucrarea de sfinţire a omului e una cu creşterea duhovnicească şi începe de la Botez, de cînd s-a sălăşluit în el harul şi s-a şters păcatul strămoşesc, din care pricină Sf. Apostol Pavel îi numeşte pe toţi creştinii „sfinţi” (I Cor. 1, 2). Dar sfinţenia deplină se cîştigă prin împlinirea statornică a poruncilor, ceea ce face ca faptele bune ale omului să devină deprinderi regulate sau virtuţi.

255. În ce constă sfinţenia?

Ea constă într-o astfel de întărire a omului în bine, prin virtuţi, încît să nu mai săvîrşească nici o faptă rea şi nici măcar în gînd să nu mai fie tulburat, cu uşurinţă, de ispita de a face vreun rău. Atunci omul ajunge să fie liber de orice patimă, ajunge la virtutea nepătimirii. În acelaşi timp el se ridică la o dragoste necontenită faţă de Dumnezeu şi de oameni. Nepătimirea şi dragostea fierbinte, neîntreruptă, acestea sunt semnele stării de sfinţenie. Cînd a ajuns aici, omul s-a ridicat de la chipul dumnezeiesc, restabilit în el la Botez, la asemanarea cu Dumnezeu.
În starea de sfinţenie, harul a străbătut cu totul din adîncul inimii omului, în toată fiinţa lui, luminăndu-l duhovniceşte. Şi, deoarece unde e harul, acolo e şi Duhul Sfînt şi acolo e şi Hristos, în omul sfînt cei din jur întrezăresc pe Hristos, după cum el însuşi simte atunci, în sine, prezenţa lui Hristos. Dar sfinţenia nu este o stare încheiată, ci se desăvîrşeşte în vecii vecilor.
Iată cum descrie Sf. Diadoh al Foticeii semnele acestei stări: «Cînd vom începe, însă, să împlinim cu rîvnă fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminînd toate simţurile noastre printr-o adîncă simţire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar pe de alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice, ne va face să izvorîm gînduri duhovniceşti, nu după trup».
«Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfînt prin Botezul renaşterii, dintre care unul covîrşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintîi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul” nostru, spălînd orice pată a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemanarea”. Deci, cînd începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Prea Sfîntului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, peste chip, asemanarea… înflorind o virtute prin alta şi înăltînd chipul sufletului din strălucire în strălucire… căci toate virtuţile le primeşte mintea prin simţire, înaintînd după o măsură şi o rînduială negrăită. Dar dragostea duhovnicească nu o poate cîştiga cineva pînă ce nu va fi luminat de Duhul Sfînt. Şi pînă a primi mintea lui în chip desăvîrşit asemanarea prin lumina dumnezeiască, el poate avea aproape toate celelalte virtuţi, dar este încă lipsit de dragostea desăvîrşită… Nici nepătimirea nu o poate dărui sufletului altă virtute, decît numai dragostea».

sursa

Pe cei osândiţi, drepţii din Rai îi văd şi îi cunosc

1

Cel ce a trecut pragul mormântului, fie el drept sau păcătos, nu primeşte, după judecata particulară, răsplata ce i se cuvine, ca unui om întreg, ci, numai după unirea trupului cu sufletul, care va avea loc la învierea cea de obşte. De aceea, drepţii se găsesc – după învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe – în stare de fericire nedeplină sau de început al fericirii, iar păcătoşii se găsesc la începutul sufe­rinţei lor. Între păcătoşii din iad sunt unii a căror soartă nu e definitiv hotărâtă şi care suferă chinurile iadului ca nişte suflete ce au arătat căinţă pe pământ şi fapte de căinţă. Taina vieţii de dincolo de mormânt, ce-i duce pe drepţi şi pe păcătoşi până în ziua Judecăţii celei de apoi, este desluşită de Mântuitorul în parabola bogatului şi a săracului Lazăr. Legătura intimă şi comuniunea dintre lumea pământească şi cea a duhurilor, există şi acum şi va fi până la Judecata cea de apoi a lui Hristos, potrivit acestei pilde.
Să cităm mai multe locuri din tâlcuirea făcută de Nichifor, Arhiepiscop de Astrahan şi de Stavropol. „Cel mai mare dintre drepţi, Avraam, adresează celui mai mare din păcătoşi cuvinte pline de milă şi compătimire numindu-l: fiul meu”. Vedem că drepţii nu sunt porniţi împotriva păcătoşilor, nu-i urăsc, ci îi compătimesc în nenorocirea lor şi se mâhnesc pentru aceasta. Prin urmare, drepţii din rai văd şi cunosc pe osândiţi, şi păcătoşii, la rândul lor, îi văd și îi cunosc pe cei fericiţi. Vederea raiului cu fericirea vieţuitorilor săi are un scop aparte, acela de a adăuga la suferinţa păcătoşilor, căci pe lângă chinurile iadului, apare încă şi mustrarea conştiinţei la vederea slavei drepţilor. Vederea păcătoşilor şi a suferinţelor lor are un singur scop pentru drepţi, văzând suferinţele osândiţilor, drepţii fiind îndurători se mâhnesc pentru aceasta şi, mâhnindu-se, mijlocesc la Dumnezeu pentru păcătoşi şi se îngrijesc de bântuirea lor. Drepţii şi păcătoşii nu se vor vedea decât la Judecata cea de apoi, când vor primi dreapta răsplătire şi fericire cea fără de sfârşit pentru unii sau chinuirea nesfârşită pentru alţii. Apoi, drepţii şi osândiţii nu se vor mai vedea.
Avraam zice bogatului: „Între noi și voi, prăpastie mare s-a întărit; ca cei ce vor vrea să treacă de aici către voi, să nu poată, nici cei de acolo la noi să nu treacă” (Luca 16, 26). Prin aceasta, vedem lămurit că nimeni nu poate din voia sa, să treacă din rai în iad şi din iad în rai; prin urmare, numai din voia lui Dumnezeu este cu putinţă trece­rea din iad la rai. Dumnezeu are putere de a ierta păcătosului şi de a-l face vrednic de împărăţia cerurilor. Iată starea drepţilor şi a păcătoşilor dincolo de mormânt între judecata particulară şi cea de apoi, aşa cum o înfăţişează Mântuitorul şi cum pot cei în viaţă să ajute celor repausaţi.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 176-178)

1

Hagia Sofia se transforma in moschee, chiar sub ochii nostri

2

Încercările guvernului turc, de a transforma Catedrala Sfanta Sofia din Constantinopol in moschee, continuă.

CATEDRALA SFANTA SOFIA DIN CONSTANTINOPOL are de acum un imam permanent

In aceasta idee, functia de imam în Hagia Sofia, înființata în anul 1936, dar rămasa vacanta ani de zile, a devenit de acum din nou activa. Astfel, in aceste zile, a fost numit un imam permanent pentru renumita Catedrala Sfanta Sofia din Constantinopol.

„Acum, din cele patru minarete ale Sfintei Sofia, vom auzi vocile imamilor de cinci ori pe zi, în timp ce mai înainte, nu le auzeam decat de două ori”, spune presa turcă.

Conform deciziei muftiului districtului Fatih si Departamentului Cultelor, de care depinde Hagia Sofia, noul imam permanent va fi responsabil cu toate rugăciunile zilnice – potrivit ziarului grecesc „Typos Eletheros”.

Hagia Sophia se transforma in moschee, sub ochii nostri

Hagia Sophia a fost transformată în moschee, din anul 1453, după căderea Constantinopolului. Această situație a continuat până în anul 1931, când clădirea a fost secularizata și transformată, în anul 1935, in muzeu. Din 2010, mai mulți oficiali turci au cerut transformarea Catedralei Sfanta Sofia în moschee. În 2015, muftiul de Ankara, Mefail Hızlı, a declarat că crede că transformarea clădirii în moschee va fi accelerată. In ziua de 1 iulie 2016, Coranul a fost citit pentru prima dată în Sfânta Sofia, de un muezin, dupa 85 de ani. Sâmbătă, muezinul permanent a putut fi auzit intonand cântarea azan, chemarea la rugaciune a musulmanilor.

sursa