Cuvânt în Miercurea Mare: Noi si Iuda

1.jpg

Pe ziua de astăzi – iată, prin altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: “Ce voiţi să îmi daţi, şi eu Îl voi da pe El vouă?” Ei i-au dat treizeci de arginţi. Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire – şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vină şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu?
Şi cum a putut să se hotărască la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa de apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii?
După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţa au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare.
Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: “Lasă-l tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară”. Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-l lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda – şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui.
Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul că în vremea petrecerii lui alături de Domnul el era, în ce priveşte viaţa sa, întocmai cu toţi Apostolii. Împreună cu ei mâncase, băuse, umblase, petrecuse nopţile, împreună cu ei ascultase învăţăturile şi văzuse minunile Domnului, împreună cu ei răbdase toate nevoile, chiar şi umblase propovăduind Evanghelia, şi poate că făcuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalţi nu văzuseră în el ceva aparte. Şi totuşi, la sfârşit vedeţi ce a ieşit? De unde aceasta roadă? Fireşte, dinlăuntru, din suflet. Şi iată, vedeţi, înăuntrul sufletului se pârguise ceea ce în toată vremea dinainte nu se vădise afară prin niciun semn. Oare ştia însuşi Iuda ca în inima să încălzea un asemenea şarpe, care în cele din urmă avea să-l piardă? După obiceiul pe care-l are vrăşmaşul nostru de a ascunde legăturile în care îl încurcă pe păcătos, el tăinuieşte de conştiinţă patimă de căpetenie prin felurite lucruri frumoase de mâna a doua, şi numai atunci când se bizuie pe pierzania neîndoielnică a omului da drumul nenorocirii asupra lui cu toată încrâncenarea lui neînfrânată. Se poate, judecând după toate faptele, că Iuda să nu fi văzut urâţenia patimii sale şi să nu se fi crezut cu nimic mai rău decât ceilalţi Apostoli. Şi a căzut, cumva de parcă nu ar fi prevăzut lucrul acesta.
Având aceasta în gând, fraţilor, să ne întoarcem luarea-aminte la noi înşine şi să cercetăm cu asprime cele mai tainice mişcări ale inimii noastre, fără a ne opri la înfăţişarea cuviincioasă dinafară. Pe dinafară, ia uitaţi-vă, cu ce suntem răi? Şi totuşi, poate că în jurul inimii noastre se încolăceşte un şarpe care e gata să ne dea pierzării – şi ne va da îndată ce se va ivi prilejul. Vă amintesc cugetarea Sfântului Macarie Egipteanul, care grăieşte: “Nu te laudă cu niciun fel de fapte şi cu niciun fel de nevoinţă. Dar dacă te-ai pogorât chiar până în adâncul inimii tale şi ai ucis şarpele cuibărit acolo, ce otrăveşte cu veninul sau toate cele prin care se vădeşte viaţa ta, atunci să dai mulţumită Domnului”.
Prin aceasta el avea în vedere fie păcatul care trăieşte în noi, fie patimă de căpetenie a fiecăruia, în care se preschimbă acel păcat. Şi iată asupra cărui lucru să vă întoarceţi mai cu seamă luarea-aminte atunci când vă cercetaţi pe voi înşivă. Căutaţi patima voastră de căpetenie. Pe ea s-o daţi în vileag, pe ea s-o aruncaţi afară.

“Nu cere de la tine Domnul post”, spunea un alt Bătrân, “când pătimeşti de lăcomie: dă-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite şi slăvite dacă eşti molipsit de părerea de sine: dă-I smerenie şi defăimare de sine. Aşa şi în toate celelalte privinţe”.

Domnul vrea ca noi să dăm în vileag în noi înşine şi să făgăduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, şi să strălucim mai ales în virtutea potrivnică patimii ce ne biruie. Dacă vei face asta, toate celelalte virtuţi vor veni în rânduiala de luptă şi cu putere, iar patimile vor slăbi, fiindcă ele se ţin de obicei în jurul patimii noastre de căpetenie.
Dar să ne întoarcem la Iuda. Aşa purta el ghimpele în inima lui. S-a ivit prilejul, patimă a dat în clocot. Vrăjmaşul l-a apucat pe el, sărmanul, de această patimă, a înceţoşat mintea şi conştiinţa lui şi l-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat – la început la fărădelege, apoi şi la pierzania deznădăjduirii. Şi acest lucru nu s-ar fi întâmplat, dacă şi-ar fi descoperit înaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tămăduit îndată boala sufletului sau – şi Iuda ar fi fost mântuit. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu noi dacă nu vom descoperi părintelui duhovnicesc patima noastră. Acum ea stă potolită;AA dar, mai apoi, numi să se ivească prilejul şi îndată va urma căderea. Iar dacă ne vom descoperi patimă, ne vom străpunge, vom lua hotărârea de a nu ne lasă înfrânţi şi vom cere ajutor de la Domnul, fără îndoială că o să rezistăm: fiindcă mai mare este Cel ce este întru voi decât cel ce este în lume (I În 4,4). Prin harul Său, Domnul va ucide în clipa dezlegării patimă şi va pune sămânţa virtuţii potrivnice ei. Atunci n-ai decât să adaugi o mică osteneală şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tăvăli în patimile de ocară şi vei începe să priveşti cu fata descoperită şi către Domnul, şi către Sfinţi, şi către toţi creştinii.
Încă puţină vreme şi Domnul va veni la voi, şi va face la voi cina împreună cu voi. Pregătiţi-vă! Aruncaţi din inimă tot ce este potrivnic Domnului, ştergeţi tot praful prin suspinări din inimă, spălaţi orice pată prin lacrimile străpungerii, aşa încât Domnul, intrând în voi, să afle casa sufletului vostru dereticata, aşternută, curată. Să nu fie între voi vreunii asemenea lui Iuda. Şi Iuda, ca şi ceilalţi Apostoli, deopotrivă auzise: “După două zile Pastile vor fi”. Apostolii s-au apropiat de Domnul şi au zis: “Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Pastile?” Iuda, însă, ce a făcut? A mers şi L-a vândut pe Domnul. Iar la cină tot a mers, alături de ceilalţi. Nu cumva şi între voi se vor afla mâine unii ca aceştia? O, să nu fie! Încă mai este vreme. Mergeţi; şi fiecare, după măsură puterilor sale, să sârguiască a se arăta vrednic a-L primi pe Domnul prin Sfintele Sale Taine. Daţi-vă seama de ce sunteţi vinovaţi, plângeţi şi spuneţi: “Nu vom mai face, Doamne! Ajută-ne să ţinem piept de acum înainte”. Acesta este cel mai însemnat lucru pe care îl doreşte Domnul – iar nepăsători să nu se afle între voi. Să nu fie nici vreunii dintre cei care, fără a se lepăda de patima lor, nu numai că nu au hotărârea să se înfrâneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt străini de îndulcirea cu ele şi aplecarea spre ele. Unul ca aceasta e întocmai ca Iuda: cu trupul la Cină, iar cu inima în uneltiri trădătoare. Şi unuia ca acesta, când după împărtăşirea cu Tainele lui Hristos va săruta potirul, oare Domnul nu-I va grăi în conștiința lui: “Cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?”

Domnul şi Mântuitorul nostru, Preacurata Maică a Domnului şi Sfinţii toţi să ne ajute a ne împărtăşi spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică! Amin!

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, Editura Sophia, București, 2009

Reclame

Sfânta și Marea Miercuri

*

1

În Sfânta şi Marea Miercuri dumnezeieştii Părinţi au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul aceasta s-a întâmplat cu puţin înainte de mântuitoarea patimă.

Când Iisus S-a suit în Ierusalim şi era în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă, s-a apropiat de El şi a turnat pe capul Lui acel mir de mare preţ. Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindenea şi tuturor fapta ei cea plină de multă învăţătură. Ce-a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toţi, prietenia Lui cu toţi oamenii şi mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat şi poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.
Se gândea deci femeia că-i va vindeca şi boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Şi într-adevăr, pe când şedea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii, dar mai ales Iuda, au certat-o. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. în urmă, Hristos face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare şi a învred­nici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.

Trebuie să se ştie că femeia aceasta pare că este una şi aceeaşi la toţi Evangheliştii, dar nu este aşa.

După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi trei Evanghelişti este vorba de una şi aceeaşi femeie, numită îndeobşte femeia cea păcătoasă. La Evan­ghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viaţă curată, Măria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Măria, spre deosebire de celelalte, cu şase zile înainte de Paşti, pe când Domnul şedea la masă în casa ei din Betania, a întrebuinţat mir şi l-a turnat pe dumnezeieştile Lui picioare şi I le-a şters cu părul capului ei, arătând faţă de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu.
Ea ştia bine că la jertfe se aducea untdelemn lui Dumnezeu, preoţii se sfinţeau cu mir, iar Iacov altădată a uns cu untdelemn stâlpul înălţat lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir şi l-a dăruit învăţătorului ca lui Dumnezeu, pentru că l-a sculat din morţi pe fratele ei. Din pricina asta nici Domnul nu-i făgă­duieşte vreo răsplată. într-adevăr, cu acest prilej numai Iuda murmură, din pricina iubirii sale de arginţi.

Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Sfinţii Evanghelist! Matei şi Marcu, a turnat acel mir de preţ pe capul lui Iisus, cu două zile înainte de Paşti, pe când Iisus era tot în Ierusalim şi tot pe când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie păcătoasă şi ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau bine la dorinţa Iui Hristos de a face miloste­nie. Mai mult: acestei femei păcătoase i s-a dat şi răsplata de a se duce vestea despre fapta ei bună în toată lumea.

Prin urmare unii spun că este vorba de una şi aceeaşi femeie, pe când învăţătorul Hrisostom spune că este vorba de două femei.

Sunt însă unii care spun că e vorba de trei femei: două cele amintite mai sus, care l-au turnat mir nu cu mult înainte de Patima Domnului, iar o a treia cu mult înainte de acestea, dar, mai bine spus, prima care a turnat mir pe Hristos, aproape pe la mijlocul predicării evanghelice; ea era şi desfrânată şi deci păcătoasă. Aceasta a venit în casa fariseului Simon, şi nu a lui Simon leprosul; i-a turnat numai mir pe picioarele lui Hristos; de fapta ei s-a scandalizat numai fariseul; şi, în sfârşit, ei îi dăruieşte Mân­tuitorul iertarea păcatelor. Despre această păcătoasă aminteşte numai dumnezeiescul Luca, pe la mijlocul Evangheliei sale, după cum s-a spus mai sus.

Căci după ce isto­riseşte fapta acestei femei păcătoase, adaugă îndată aceste cuvinte: «După aceasta Iisus a mers prin oraşe şi sate, binevestind şi pro­povăduind împărăţia Iui Dumnezeu». Din aceste cuvinte se vede că fapta acestei femei păcătoase nu s-a întâmplat în timpul Pati­milor. Prin urmare, şi din pricina timpului, şi din pricina celor ce L-au primit pe Hristos, şi din pricina persoanelor şi din pricina caselor, dar încă şi din pricina chi­pului în care au turnat mirul, urmează că au fost trei femei: două păcătoase, iar a treia, sora lui Lazăr, Măria, care strălucea printr-» viaţă curată. în privinţa caselor: una este casa fariseului Simon, alta casa lui Simon leprosul în Betania, şi alta iarăşi casa suro­rilor lui Lazăr, Măria şi Marta, tot în Betania. Din acestea rezultă iarăşi că Hristos a luat parte la două cine în Betania: una cu şase zile înainte de Paşti, în casa lui Lazăr, când a mâncat împreună cu El şi Lazăr. După cum istoriseşte Fiul tunetului, grăind aşa: «Cu şase zile înainte de Paşti, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel ce murise şi pe care Hristos I-a înviat din morţi. Şi I-au făcut Lui acolo cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau cu El la masă. Iar Măria, luând o litră de nard curat de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi I-a şters picioarele Lui cu părul capului ei».

Cealaltă cină I s-a făcut Lui cu două zile înainte de Paşti, pe când Hristos era tot în Betania, în casa Iui Simon Iepro-sul: atunci s-a apropiat de El femeia păcătoasă şi a turnat mirul cel de mare preţ. Că aceasta s-a petrecut cu două zile înainte de Paşti, o arată Sfântul Evanghelist Matei, când scrie că Hristos a spus ucenicilor: -Ştiţi că după două zile sunt Pastile». Iar mai jos puţin, Sfântul Evanghelist Matei adaugă: «Şi fiind Iisus în Betania în casa lui Simon leprosul s-a apropiat de el o femeie păcătoasă, având un alabastru cu mir de mare preţ şi 1-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă». Tot aşa spune şi Marcu: «Şi după două zile erau Pastile şi Azimile; şi pe când era în Betania în casa lui Simon leprosul şi şedea la masă, a venit o femeie» şi celelalte.

Sunt şi unii care susţin că femeia care a uns cu mir pe Domnul, despre care vorbesc cei patru Evanghelişti, este una şi aceeaşi persoană. Ei socotesc că Simon fariseul şi Simon leprosul sunt una şi aceeaşi persoană și fac din el tatăl lui Lazăr şi al surorilor sale. Măria şi Marta. Mai susţin că este una şi aceeaşi cină; apoi că este una şi aceeaşi casă, cea din Betania, a lui Simon, care a pregătit foişorul cel aşternut, unde a avut ioc Cina cea de taină.
Părerea acestora însă nu este dreaptă. I s-au dat lui Hristos două mese în Betania, în afară de Ierusalim; una cu şase zile, iar alta două zile înainte de Paștile evreilor, după era s-a spus. Atunci, şi femeile au adus lui Hristos mir şi l-au turnat pe El în chipuri diferite. Cina cea de taină şi foişorul cel nut au fost pregătite în Ierusalim şi cu

O zi înainte de Paștile evreilor şi de pătimirea lui Hristos. Unii spun că au pregătit cina în casa unui om necunoscut; alţii, că au pregătit-o în Sfântul Sion, în casa ucenicului Ioan, cel care şi-a rezemat capul pe pieptul lui Iisus. Aici, în adevăr, au fost ascunşi ucenicii de frica iudeilor; aici, după înviere, a pus Toma degetul în coasta lui Hristos; aici a avut Ioc Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, şi încă alte fapte nespuse şi tainice.

Se pare însă, şi este adevărat, că este mai exactă susţinerea lui Hrisostom, că două sunt femeile care au turnat mir pe Hristos. Una despre care vorbesc cei trei Evan­ghelişti, o femeie desfrânată şi păcătoasă; ea a turnat mir pe capul lui Iisus. Alta, cea din Evanghelia după Ioan, este Măria, sora lui Lazăr; ea a adus mir şi l-a turnat numai pe dumnezeieştile picioare ale lui Hristos. Altele sunt cinele din Betania, şi alta este Cina cea de taină. Şi se vede asta din aceea că, după ce se istoriseşte fapta femeii păcătoase, Mântuitorul trimite pe ucenici în Ierusalim ca să pregătească Paștile: «Mer­geţi, le-a spus El, în cetate la cutare şi spuneţi-i: învăţătorul zice: La tine vreau să fac Paștile cu ucenicii». Şi iarăşi: «Şi vă va întâmpina un om cu un ulcior cu apă… şi el vă va arăta un foişor mare aşternut.
Acolo pregătiţi-l. Iar ei plecând… au aflat precum le zisese şi au pregătit Paștile» adică Paștile evreilor, care băteau la uşă. Şi Mântuitorul a venit şi le-a sărbătorit împreună cu ucenicii Lui, după cum zice dumnezeiescul Hri­sostom. Apoi după ce s-a făcut Cina cea de taină şi după ce între timp a spălat pi­cioarele ucenicilor, s-a aşezat din nou la masă şi ne-a înfiinţat pe aceeaşi masă Paștile nostru, după cum spune Ioan Gură de Aur. Dumnezeieştii Evanghelişti, Ioan împreună cu Marcu, au arătat şi cum era mirul. L-au numit «curat şi de mare preţ». Prin «curat» este obiceiul să se arate ceea ce este nefalsi­ficat şi neamestecat. Poate că acest cuvânt era numele celui mai bun mir şi de mare preţ. Marcu adaugă că femeia în grabă a spart vasul, care era strâmt la gură; un ast­fel de vas îl numeşte alabastru. Acest vas, după Sfântul Epifaniu, era de sticlă şi făcut fără toartă; un astfel de vas se numeşte amforă. Mirul acela era făcut din multe materii: flori de smirnă, scorţişoară bine mirositoare, stânjenei, trestie aromată şi untdelemn.

Iar Tu, Hristoase Dumnezeule, care ai fost uns cu mir, slobozeşte-ne de patimile ce vin asupra noastră şi miluieşte-ne pe noi ca un singur bun şi de oameni iubitor, Amin.1_(7)1Acatistul Sfintelor şi Mântuitoarelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos

Tropar, glasul al 5-lea:

Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur, şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor. Şi merg înaintea Lui cetele îngereşti cu toată căpetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi strigând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia!

Condacul 1

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând Pătimirilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Icosul 1

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru noi om Te-ai făcut şi pe noi, cei omorâţi de păcate, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, ne-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătat atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a pătimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 2-lea

Văzându-Te pe Tine îngerul în grădina Ghetsimani, în rugăciuni nevoindu-Te până la sudoare de sânge, stând înaintea Ta, Te întărea, când Te îngreunau ca o sarcină păcatele noastre. Căci Tu, pe Adam ridicându-l, l-ai adus înaintea Tatălui, plecându-Ţi genunchii şi rugându-Te. Pentru aceasta cu smerenie, cu credinţa şi cu dragoste Îţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înţelegerea cea neînţeleasă a pătimirii Tale celei de voie n-au înţeles-o iudeii. Pentru aceea, când Te căutau pe Tine noaptea cu făclii, le-ai zis lor: „Eu sunt”; iar ei, deşi au căzut la pământ, după aceea Te-au dus legat la judecată. Dar noi, căzând cu umilinţă şi cu dragoste, strigăm Ţie:
Iisuse, Cel ce eşti Lumina lumii, ai fost urât de toată lumea cea vicleană;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea neapropiată, ai fost prins de stăpânitorii întunericului;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte, de fiul pierzării ai fost dat la moarte;
Iisuse, Cel ce Te dăruieşti tuturor în dar, ai fost vândut pentru treizeci de arginţi;
Iisuse, Cel fără de vicleşug, de vânzătorul Iuda cu vicleşug ai fost sărutat;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 3-lea

Cu puterea dumnezeirii Tale ai arătat dinainte lepădarea cea de trei ori a ucenicului Tău. Dar el, deşi s-a lepădat de Tine cu jurământ, după aceea, când Te-a văzut în casa Arhiereului pe Tine, Domnul şi Învăţătorul lui, a plâns cu amar. Caută dar şi spre noi, Doamne, şi inimile noastre cele împietrite umple-le de dragostea Ta, iar ochilor noştri dă-le lacrimi de pocăinţă, ca să ne spălăm păcatele noastre, strigând către Tine: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având cu adevărat stăpânire ca un Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec, ai stat înaintea Arhiereului Caiafa, cel fărădelege, Tu, Cel ce eşti Domnul şi Stăpânul tuturor, primind să fii chinuit de cei pe care Însuţi i-ai zidit; pentru aceasta primeşte acum de la noi această rugăciune:
Iisuse, Cel ce eşti dorirea tuturor, dacă, pentru frică, Apostolul Petru de Tine s-a lepădat, nu ne lepăda pe noi, păcătoşii, ci ne mântuieşte;
Iisuse, ajută-ne să nu ne lepădăm de Tine;
Iisuse, Cel ce eşti fără de preţ, dar cu preţ ai fost vândut, scapă-ne şi pe noi de vrăjmaşi;
Iisuse, Arhiereule, Cel ce în Sfânta Sfintelor ai intrat, curăţeşte-ne şi pe noi cu sfânt Sângele Tău de toate întinăciunile trupeşti şi sufleteşti;
Iisuse, Cel ce ai fost legat, dar singur ai puterea de a lega şi dezlega, dezleagă păcatele noastre cele multe;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 4-lea

Iudeii, cu viforul uciderii lui Hristos suflând şi glasul tatălui minciunii ascultând, al diavolului cel ucigător de oameni, Te-au lepădat pe Tine, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa cea adevărată. Iar noi pe Tine, Hristoase, puterea lui Dumnezeu în care sunt tăinuite toate vistieriile înţelepciunii, mărturisindu-Te, strigăm către Tine: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Pilat blândeţea graiurilor Tale, Te-a dat ca pe un vrednic de moarte spre răstignire, deşi singur a mărturisit că nici o vină n-a aflat întru Tine. Mâinile şi-a spălat, însă inima şi-a întinat-o, iar noi, minunându-ne de taina Pătimirii Tale celei de voie, cu umilinţă strigăm către Tine:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei, muncit ai fost de fiii celor fărădelege;
Iisuse, Cel ce îmbraci cu podoabă cerul şi pământul, gol ai fost şi batjocorit;
Iisuse, Cel ce speli rănile păcatelor, rănit ai fost;
Iisuse, Împăratul tuturor, în loc de dragoste şi mulţumire, chinuri aspre de la fiii lui Israel ai primit;
Iisuse, Cel ce pentru noi ai fost chinuit şi batjocorit şi rănit, tămăduieşte rănile sufletelor şi trupurilor noastre;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 5-lea

Cu sângele rănilor Tale Te-ai îmbrăcat, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină. Ştim cu Proorocul, ştim cu adevărat pentru ce sunt roşite hainele Tale; noi, Doamne, cu păcatele noastre Te-am rănit pe Tine; încă Ţie, Celui ce ai fost rănit pentru noi, Îţi strigăm cu credinţă: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzându-Te pe Tine cu Duhul mai-înainte grăitorul de Dumnezeu Isaia, plin de răni şi fără de cinste, înspăimântat fiind a strigat: „Văzutu-L-am pe El şi nu avea chip, nici frumuseţe”. Iar noi, privindu-Te răstignit pe Cruce, cu credinţă strigăm:
Iisuse, Cel ce pentru noi necinste ai răbdat, cu slavă şi cu cinste L-ai încununat pe om;
Iisuse, Cel ce pălmuit ai fost pe faţă, spre a Cărui faţă îngerii a căuta nu pot;
Iisuse, Care cu trestia ai fost bătut peste cap, pleacă-ne spre smerenie capetele noastre;
Iisuse, Cel ce ochii cei prealuminoşi cu sânge I-ai avut întunecaţi, întoarce ochii noştri ca să nu vadă deşertăciunile lumii;
Iisuse, Care ai fost bătut şi cu toate mădularele dureri ai suferit, fă-ne întregi şi sănătoşi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 6-lea

Propovăduitor al nevoinţei Tale s-a arătat Pilat, arătând poporului că nimic vrednic de moarte nu se află întru Tine, dar iudeii ca nişte fiare sălbatice, văzând sângele Tău, scrâşneau din dinţi strigând: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”, iar noi, sărutând preacuratele Tale răni, cântăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Strălucit-ai la arătare spre mirarea îngerilor şi a oamenilor. Pilat pentru Tine a grăit: „Iată Omul!”. Veniţi dar cu toţii, să ne închinăm Domnului Iisus, Celui ce pentru noi a fost batjocorit, şi să-I strigăm:
Iisuse, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, Tu Te-ai lăsat judecat şi chinuit de cei ce prin Tine s-au zidit;
Iisuse, dătătorul înţelepciunii, celor fără de minte răspuns nu ai dat;
Iisuse, Cel ce tămăduieşti pe cei bolnavi de păcate, dă-ne alinare prin pocăinţă;
Iisuse, Păstorul cel Bun, Cel ce ai fost batjocorit de demoni, umple inimile noastre de dragostea Ta;
Iisuse, primeşte-ne în ceata aleşilor Tăi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 7-lea

Vrând să izbăveşti pe om din robia vrăjmaşului, Te-ai smerit pe Tine înaintea vrăjmaşilor Tăi, Iisuse, şi ca un miel fără de glas, spre junghiere ai fost adus, răni pretutindeni răbdând, ca întru totul să-l vindeci pe omul care Îţi cântă: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Îndelungă răbdare ai avut când ostaşii Te batjocoreau, după porunca judecătorului nedrept, cu răni cumplite chinuind trupul Tău, care s-a umplut în întregime de sânge; pentru aceasta cu lacrimi de umilinţă strigăm Ţie:
Iisuse, Iubitorule de oameni, Care de oameni cu spini ai fost încununat;
Iisuse, Cel fără de patimă, care grele pătimiri ai răbdat ca pe noi din patimă să ne izbăveşti;
Iisuse, Mântuitorul nostru, mântuieşte-ne pe noi cei vrednici de toată osânda;
Iisuse, sprijinitorul şi întăritorul nostru, Care ai fost părăsit de toţi, întăreşte-ne pe noi, robii Tăi;
Iisuse, bucuria noastră, Cel ce tare ai fost necăjit de oameni, veseleşte-ne pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 8-lea

În chip minunat s-au arătat Ţie Moise şi Ilie pe Muntele Taborului, grăind despre moartea Ta pe care aveai să o pătimeşti în Ierusalim, acolo văzând slava Ta, iar aici mântuirea primind-o, cântăm: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Pentru mulţimea păcatelor mele ocări şi chinuri ai răbdat, Hristoase, pretutindeni de cei răi ai fost gonit, ca unii ce Te socoteau a fi împotriva Cezarului, iar alţii ca pe un făcător de rele Te judecau, încât strigau: „Ia-L şi răstigneşte-L!”. Dar noi pe Tine, Domnul Cel răstignit pentru mântuirea noastră, din adâncul inimii Te rugăm:
Iisuse, Judecătorul nostru, Care cu nedreptate ai fost judecat, nu ne judeca pe noi după faptele noastre;
Iisuse, ajutorul nostru, Cel ce ai pătimit pe Cruce, în ceasul necazurilor nu ne lăsa pe noi;
Iisuse, Care ai strigat către Tatăl pentru ajutor, ajută-ne în neputinţele noastre;
Iisuse, Mântuitorul nostru, Care necinste ai primit, nu ne lipsi de slava Ta, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce ne-ai învăţat adevărata smerenie, nu ne lepăda pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 9-lea

Toată firea s-a clătinat, văzându-Te pe Tine răstignit pe Cruce, soarele în cer razele şi-a ascuns, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a despicat, pietrele s-au sfărâmat, iadul pe morţi i-a scos afară, iar noi, cu credinţă şi cu smerenie închinându-ne Sfintelor Tale Pătimiri, cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorii cei mult vorbitori, deşi mult grăiesc, nu pot să dea mulţumire vrednică dumnezeieştilor Tale Pătimiri, iar sufletele şi trupurile noastre, inimile şi toate mădularele noastre, cu umilinţă se roagă către Tine, Iubitorule de oameni:
Iisuse, Cel ce pironit fiind pe Cruce mâinile către toţi ai întins, pironeşte şi zapisul greşelilor noastre;
Iisuse, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce în coastă ai fost împuns, învredniceşte-ne a intra în cămara Ta cea cerească;
Iisuse, Cel ce ai fost răstignit, răstigneşte păcatele şi patimile noastre;
Iisuse, Cel ce Te-ai săvârşit în chinuri, dă-ne nouă să nu judecăm şi să nu osândim pe nimeni;
Iisuse, Mult-milostive, să nu cadă peste noi osânda Ta;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuieşti lumea, ai tămăduit, Doamne, orbii, şchiopii, surzii şi leproşii, duhurile cele rele le-ai izgonit, iar cei nerecunoscători cu răutatea chinuindu-Te, pe Cruce Te-au pironit, căci nu ştiau să cânte: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate Preaveşnice, Iisuse, pătimit-ai cu trupul pentru a noastră neînfrânare ca să ne speli de păcate, dându-ne nouă pildă ca să urmăm Sfintele Tale învăţături şi cu dragoste să strigăm:
Iisuse, dragostea cea fără de sfârşit, celor ce Te-au răstignit nu le-ai socotit păcatul;
Iisuse, Cel ce cu lacrimi şi cu suspinuri Te-ai rugat, învaţă-ne pe noi să ne rugăm;
Iisuse, Cel ce toate proorociile despre Tine le-ai împlinit, împlineşte dorinţele cele bune ale inimilor noastre;
Iisuse, Cel ce Ţi-ai dat duhul în mâinile Tatălui, primeşte în ceasul ieşirii şi duhurile noastre;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit împărţirea veşmintelor Tale, cu blândeţe să desparţi de trupuri sufletele noastre la vremea rânduită;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 11-lea

Cântare cu totul umilită a adus Ţie cea cu totul nevinovată, Maica Ta, zicând: „Deşi pătimeşti pe Cruce, Te ştiu pe Tine din pântece ca pe Cel din Tatăl născut mai-nainte de Luceafăr, şi văd că toată făptura cu Tine pătimeşte”. Cel ce Ţi-ai dat Duhul Părintelui Tău, primeşte şi duhurile noastre şi nu ne lăsa pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Cântăm suferinţa Ta cea de voie, ne închinăm Pătimirilor Tale, Hristoase, şi credem cu sutaşul că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Iar când vei veni cu putere multă şi cu slavă mare pe norii cerului, atunci nu ne ruşina pe noi, cei ce suntem răscumpăraţi cu Sângele Tău şi care Îţi strigăm:
Iisuse, Mult-pătimitorule, izbăveşte-ne pe noi de plânsul cel veşnic, pentru lacrimile Preacuratei Maicii Tale;
Iisuse, Cel ce de toţi ai fost părăsit, nu ne părăsi pe noi în ceasul morţii noastre;
Iisuse, primeşte-ne şi pe noi ca pe Magdalena să sărutăm sfintele Tale picioare;
Iisuse, cu vânzătorul şi cu cei ce Te-au răstignit pe Tine, nu ne osândi pe noi, smeriţii Tăi robi;
Iisuse, fă-ne părtaşi bunătăţilor cereşti;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 12-lea

Dăruieşte-ne har, dezlegătorule al tuturor datoriilor, Hristoase, şi ne primeşte pe noi, cei ce cinstim Sfintele Tale Patimi, precum ai primit pe Pavel şi pe cei ce Te-au slăvit pe Tine, şterge păcatele noastre, curăţeşte-ne, sfinţeşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, cei ce cu credinţă, cu smerenie şi cu dragoste cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cinstind şi slăvind Pătimirea Ta, Hristoase, Te lăudăm şi credem împreună cu Toma că Domn şi Dumnezeu eşti, Cel ce vei judeca vii şi morţii; învredniceşte-ne, Doamne, Împărăţiei Tale celei veşnice pe noi, cei ce strigăm către Tine:
Iisuse, Cel ce pentru noi ai pătimit, izbăveşte-ne din necazuri, din patimi şi din nevoi;
Iisuse, Cel ce ai fost batjocorit, scapă-ne pe noi de batjocura vrăjmaşilor noştri;
Iisuse, Cel ce ai fost biciuit, nu ne pedepsi pe noi, pentru păcatele noastre, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce Te-ai umilit, dă inimilor noastre umilinţă şi smerenie, ca să ne mărturisim greşelile şi păcatele noastre;
Iisuse, Cel ce eşti dragostea cea netrecătoare, nu îngădui să fim biruiţi de răutate;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 13-lea

O, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, primeşte această puţină rugăciune de mulţumire, pe care o aducem Ţie, şi cu mântuitoarele Tale Pătimiri, vindecă-ne pe noi de toată durerea sufletească şi trupească, izbăveşte-ne cu Crucea Ta cea Sfântă de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi şi, la sfârşitul vieţii noastre, nu ne lăsa pe noi, izbăvindu-ne cu moartea Ta din veşnica moarte, să strigăm Ţie: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice Icosul 1: Cel ce Dumnezeu fiind…, Condacul 1:Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului…, şiaceastă

Icosul 1

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru noi om Te-ai făcut şi pe noi, cei omorâţi de păcate, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, ne-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătat atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a pătimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 1

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând Pătimirilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta! Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Făcător al cerului şi al pământului, Mântuitorul lumii, iată, noi, nevrednicii şi păcătoşii, cu smerenie plecăm genunchii inimilor noastre înaintea măririi slavei Tale şi mulţumire Îţi aducem, Împărate al tuturor şi Doamne, că bine ai voit ca un om a purta toate ostenelile, nevoile, ispitele şi chinurile, ca să fii nouă pildă întru toate. Tu ai purtat toate întristările şi necazurile fiind nouă ajutor, împreună-pătimitor şi Mântuitor. Ştim, întru tot Îndurate Stăpâne, că pentru mântuirea noastră Crucea şi Pătimirile ai răbdat, ca pe noi să ne răscumperi din robia cea cumplită a vrăjmaşului. Ce dar vom aduce Ţie, Iubitorule de oameni, pentru toate câte ai pătimit pentru noi, păcătoşii? Sufletele şi trupurile şi toate cele bune de la Tine sunt şi noi ai Tăi suntem. Numai la milostivirea Ta cea nemăsurată nădăjduim, Bune şi Îndurate Doamne, lăudăm îndelungata Ta răbdare, mărim milostivirea Ta cea multă, închinându-ne Preacuratelor Pătimiri şi cu toată dragostea sărutăm mâinile Tale, strigând: Miluieşte-ne pe noi, robii Tăi, şi fă să nu fie fără de roade întru noi Crucea Ta cea Sfântă şi ca, împărtăşindu-ne aici cu credinţă Pătimirilor Tale, să ne învrednicim a vedea şi în ceruri slava Împărăţiei Tale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Şi se face otpustul.

*

1

Rugăciunea zilei de miercuri

Doamne Atotputernice şi Atotîndurate! Îmi aduc aminte că Te-ai născut Om din Sfânta Fecioară în peşteră şi ai fost vândut cu treizeci de arginţi de ucenicul cel viclean, ca să ne răscumperi pe noi, păcătoşii, de sub puterea diavolului. Pentru aceasta, Te rog, îndură-Te de mine, păcătosul!
Primeşte, Doamne, această mică a mea rugăciune, şi umilită a mea voinţă, că mă întristez pentru că Te-am întristat şi mă amărăsc pentru că Te-am supărat fără de număr. La Tine, Prea Bunule Mântuitor, am toată speranţa şi cred că Tu, Care din iubire de oameni ai primit să fii vândut pentru noi, Te vei îndura şi de mine acum, ca să mă mântuieşti de chinurile cele de veci, şi să mă învredniceşti Împărăţiei Tale. Nu Te depărta de la mine, Doamne, şi ajută-mi, ca în toate să fac voia Ta şi să nu Te mai răstignesc în toate zilele cu faptele mele cele păcătoase, nici să Te batjocoresc cu cugetele mele cele rele, precum făceau iudeii cei necredincioşi în timpul Sfintelor Tale Patimi, ci ca femeia cea păcătoasă să-Ţi spăl picioarele, cu lacrimile ochilor mei, pentru ca să mă învrednicesc a auzi şi eu din Gura Ta cea dulce: Iertate să-ţi fie păcatele. Amin.

Camara Ta, Mantuitorule

1

„Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita, si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa; lumineaza-mi haina sufletului, Datatorule de lumina, si ma mantuieste“, canta Biserica noastra.

Sufletul crestinului, sufletul pocait care are simtirea propriei pacatosenii si responsabilitati, isi intoarce ochii catre Mirele Bisericii si striga cu jale: „Mantuitorul meu, Binefacatorul meu, Tu, Cel care Te-ai rastignit pentru mine, sufletul cel pacatos, nu am haina curata, nu am haina inalbita in lacrimi si pocainta, nu am vesmant curat; cum ma voi infatisa inaintea Ta, Mire ceresc al fiecarui suflet pocait si curat? Camara Ta de nunta este impodobita si frumoasa, insa eu nu am vesmant sa intru si sa locuiesc vesnic in ea. Te rog, Te implor, Mire ceresc al sufletului meu, lumineaza-ma, curateste-mi haina sufletului, da-mi trebuincioasele mijloace de curatire spre a mi se lumina acest vesmant si a ma invrednici sa devin partas, sa devin vrednic sa locuiesc in aceasta cereasca si vesnica camara de nunta a Ta“.

Imparatia lui Dumnezeu, Ierusalimul cel de sus, lumea cereasca cea vesnica si neschimbata – aceasta este camara de nunta a lui Dumnezeu, in care locuieste Dumnezeu in lumina, in care ingerii canta neincetat „Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru“. In acea lume cereasca se afla fericirea lui Dumnezeu, bucuria si frumusetea.
Sufletele luminate si curatite prin lacrimi simt aceasta camara de nunta cereasca, o gusta inca de acum, o vad cu ochii sufletului, o poftesc, o doresc si tanjesc dupa ziua si ceasul in care vor pleca si vor locui in ea.
Noi insa, oameni netrebnici, nu avem marturia constiintei, caci sufletul nostru nu este curat, si nici trupul. Tocmai de aceea nici ochii sufletului nostru nu sunt deschisi, ca sa vedem lumea cereasca, acea frumusete pe care a vazut-o pentru putin timp Apostolul Pavel si a strigat: O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu!

Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui! (Romani 11, 33); si iarasi, in alt loc: Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9).

In aceasta camara cereasca suntem chemati sa devenim casnici, sa locuim impreuna cu ingerii, cu Sfintii, in acest Ierusalim de sus, in frumusetea Imparatiei Cerurilor, in lumina cea neapropiata, in intunericul cel mai presus de lumina al necunoasterii lui Dumnezeu, dupa ce ne vom curati vesmantul sufletului nostru.
La aceasta curatire a hainei pe care suntem chemati s-o dobandim ne ajuta foarte mult Biserica noastra. Pentru aceasta, in acest timp in care, si in acest an, s-au deschis inaintea noastra aceste zile sfinte de post – nu numai ca infranare de la mancaruri, ci si de la dorintele cele rele – trebuie ca fiecare crestin care doreste sa se mantuiasca sa¬-si adune gandurile si hotararile si sa se lupte sa traiasca mai cuviincios, mai simplu, curmand stradania exterioara spre infrumusetare si intorcand-o catre infrumusetarea launtrica. Vasul cel din afara se distruge, se strica, devine prada si hrana viermilor si a stricaciunii; frumusetea sufletului, insa, nu numai ca nu poate fi stricata de nici un lucru, ci Duhul lui Dumnezeu o impodobeste spre o si mai mare noblete.
Timpul se imputineaza tot mai mult. Fiecare zi care trece este si un pas catre moarte. Sa stiti ca fie si numai o singura lacrima este de aceeasi putere cu o baie. Precum baia usureaza trupul si spalarea curata haina, tot astfel si lacrimile sufletului ce se pocaieste curata inima, curata mintea, curata trupul, curata viata, curata cuvantul, curata chiar si orice expresie a omului.

Sa ingenunchem si sa ne rugam cu multa smerenie. Fiecarui suflet care se pocaieste i se da cuvant, i se da rugaciune luminata. Aceasta o vedem in Sfanta si Marea Marti [Miercuri], la desfranata pe care ne-o infatiseaza Evanghelia. De unde stia aceasta, o femeie care facea trotuarul, sa se roage? Din clipa in care s-a hotarat sa se pocaiasca si a inceput sa se plece catre lumina si catre adevar, i s-a dat duh de rugaciune. Cat de frumoase sunt cuvintele ei in fata Mantuitorului! A ingenuncheat inaintea Lui si cu siguranta a purtat o discutie launtrica cu El. Şi-a exprimat pocainta din toata inima, deoarece i s-a descoperit ca Acesta este unicul ei Mantuitor si toti ceilalti au inselat-o. A vazut ca numai Iisus Hristos este Cel care ii va da lumina, usurarea, bucuria si iertarea multelor ei nelegiuiri.

„Primeste-ma pe mine, pacatoasa; primeste-mi adancul pacatului!“

Şi ati vazut ca lacrimile ei au fost atat de multe, incat au udat preacuratele picioare ale lui Hristos si a fost nevoita sa le stearga cu parul ei cel bogat. Nu era nevoie de alt mir pentru Hristosul nostru. Cel mai pretios mir au fost lacrimile ei, care pretuiau cat o mare avutie. Au fost in stare sa stearga toata datoria pe care ea o avea inaintea lui Dumnezeu. Şi, desi era cufundata si inecata in intinaciune si duhoare, acele pretioase lacrimi au ajutat-o sa-si lumineze haina sufletului si sa fie primita de Mantuitorul nostru. Oare noi cand ne vom lumina haina sufletului?
Astfel, fiecare suflet pacatos care plange, care uda in chip gandit picioarele Hristosului nostru, primeste aceasta rasplata, pe care a dobandit-o si femeia cea desfranata. Ea nu numai ca s-a mantuit, dar a devenit si o luminoasa pilda pentru orice suflet ratacit, caci ii arata modul, calea si lumina pentru intoarcere. Daca ar fi putut cineva sa se cufunde in adancul sufletului acestei femei in clipa in care plangea si uda preacuratele picioare ale lui Iisus, ar fi vazut ce greutate i s-a luat, ce odihna si ce usurare a primit constiinta ei. Pentru aceste lacrimi ale ei, Hristos i-a dat deplina iertare a pacatelor.
Tot astfel si fiecarui om care se intoarce langa El, ii da din belsug iertare; este de-ajuns sa se pocaiasca sincer. Dupa pocainta nu mai este nici o problema. Viu sunt Eu, zice Domnul; nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu (Iezechiil 33, 11 – Septuaginta). Dumnezeu Se jura pe Sine Insusi si zice: „Nu vreau ca nici un om, nici un suflet sa se piarda si sa se osandeasca, ci il voi astepta. Voi cheltui oricata vreme si oricata asteptare pentru intoarcerea lui“.
Sa urmam calea cea luminoasa a pocaintei; daca ne pocaim sincer, atunci Dumnezeu ne primeste pocainta si creeaza o legatura noua cu noi. De multe ori omul, din pricina greutatii pacatului, ajunge in punctul de a zice: „Dar este cu putinta ca Dumnezeu sa-mi ierte cele ce am facut?” Dintr-un anumit punct de vedere are dreptate. Simte greutatea si se intreaba daca Dumnezeu poate duce o asemenea greutate!
Pentru numele lui Dumnezeu! Nu poate Dumnezeu, Hristos, adancul milostivirii si al indurarilor, sa ridice greutatea unui suflet pacatos? O mana de nisip aruncata in ocean are vreo substanta? Nicidecum, ci se pierde. Se mai vede ceva la suprafata? Nimic. Exact asa este si cu toate pacatele omenirii: sunt un nimic in fata abisului milostivirii lui Dumnezeu. Cu mult mai mult pacatele unui singur suflet!
Vine insa din dreapta instrainatul de mantuirea omului, demonul, si sfatuieste sufletul: „Nu vei fi iertat cu nimic!“. Il impinge, il preseaza spre crima sinuciderii. De aceea, noi sa nu credem niciodata asa ceva, chiar daca am savarsi crime in fiecare zi. Niciodata sa nu ne pierdem nadejdea, oricate am savarsi, oricat am cadea, oricat ne-am lovi si ne-am umple de rani. Fara deznadejde!
Dar gandul va spune: „Pana cand ma va astepta Dumnezeu?“. De vreme ce Dumnezeu iti daruieste viata, acesta este un indiciu ca te asteapta. Nu poti tu anula dreptul lui Dumnezeu de a astepta. Cu aceasta nadejde, cu acest curaj sa ne rugam la Tronul Harului lui Dumnezeu.
Avem nenumarate pilde luminoase de pocainta ale unor oameni care, desi se aflau departe de Dumnezeu, s-au intors, si nu numai ca s-au mantuit pur si simplu, ci au atins si mari masuri de sfintenie.
Cuvioasa Maria Egipteanca ce a fost? Cati si cate, ca si Cuvioasa Maria, n-au fost oameni pacatosi, iar mai apoi au devenit sfinti?!
Pentru aceasta, nimeni sa nu deznadajduiasca, ci sa mearga cu pocainta la duhovnic, care are prin cuvant putere sa-L impace pe pacatos cu Dumnezeu, sa-l indrepteze intr-o clipa.

„Cate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer. Harul Preasfantului Duh le va avea iertate si dezlegate si in veacul de acum, si in cel viitor“.

Automat, „calculatorul” lui Dumnezeu afiseaza „pacate = zero” si, in acelasi timp, se deschide poarta Imparatiei Cerurilor. Camara de nunta a lui Hristos il primeste pe omul care mai inainte nu avea haina sufletului luminata.
Pentru aceasta mare milostivire a lui Dumnezeu sa-I multumim, sa I ne inchinam cu toata recunostinta sufletului nostru. Daca Dumnezeu n-ar fi fost atat de nemarginit de milostiv, nimeni nu s-ar fi mantuit, deoarece nimeni nu este si n-a fost pe pamant fara prihana, fara greseala sau pata. Nimeni nu se poate lauda ca si-a pazit inima curata si fara prihana. Milostivirea lui Dumnezeu este insa atat de eficace, medicamentul acesta este atat de redutabil, incat le sterge pe toate. Face interventii formidabile, operatii neverosimile, si il mantuieste pe om dintr-o moarte sufleteasca sigura.
Aici vedem suflete care au plecat din viata nepocaite si, prin interventia si pronia dumnezeiasca, la rugaciunile unor oameni sfinti, s-au intors inapoi si au primit iertare. Pentru sufletul insusi osandit, dupa moarte nu mai exista pocainta. Pentru a se pocai, trebuie sa se intoarca la viata. Pana si astfel de minuni a facut purtarea de grija a lui Dumnezeu pentru a-l mantui pe om.
Camara de nunta este gata, Hristos ne asteapta. Nu trebuie sa ne apuce seara. Acum pasim pe terenul postului si al curatirii, iar baia pocaintei ne asteapta. Sa valorificam timpul de acum, si toate vor contribui la pocainta. Cuvintele Bisericii sunt toate spre strapungerea inimii, este de-ajuns sa fim atenti la sensul lor. Sa ingenunchem in fiecare zi, in fiecare noapte, si sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne daruiasca duh de strapungere si lacrimi.
Şi, cand Domnul Se va atinge de ochii nostri, sa-I multumim, sa ne smerim si sa-I aratam neputinta noastra, ca adica numai prin milostivirea Lui ne pocaim, iar nu pentru ca suntem in stare si vrednici de pocainta. Faptul ca credem in Dumnezeu si ca ne recunoastem pacatosenia este Harul lui Dumnezeu, este milostivire. Daca nu adumbreste Harul, omul nu se schimba. Daca ne gandim la intoarcere, daca ne pocaim, daca ne schimbam – acesta este Harul lui Dumnezeu. Ca sa vina Harul lui Dumnezeu, trebuie sa fim primiti de catre Har.
Sa ne pocaim cata vreme timpul este la dispozitia noastra, cat avem timpul inaintea noastra. Dumnezeu este atat de bun, Tatal Ceresc are o astfel de inima incat toti incapem inlauntrul Sau, este de-ajuns sa ne apropiem cu pocainta si marturisire. Mai cu seama acum sa ne apropiem la Liturghiile Darurilor mai inainte sfintite, deoarece sunt pline de strapungere si de har. Ce frumos este Heruvicul de la Liturghia Darurilor! Şi acel Heruvic din Sambata Mare, ce dogmatica si teologie contine!
Sa ne silim pe noi insine, ca sa fim aflati priveghind, luptand impotriva lipsei de sarguinta si a leneviei, caci acestea impiedica venirea bunatatilor lui Dumnezeu catre om. Vine diavolul si ne aduce osteneala, sfarseala, si ne sopteste: „Nu face metaniile, nu te ridica acum la rugaciune, esti obosit, dormi putin mai mult, caci trebuie sa mergi la lucru…” si atatea altele. Sa nu-l ascultam, sa ne silim, caci nu stim ce se poate intampla peste cateva clipe. In ce te voi afla, in aceea te voi judeca. Daca ne va afla silindu-ne, ne va randui impreuna cu cei silitori. Daca ne va afla in lenevire si neluare aminte, vom fi randuiti cu cei trandavi si cu cei infranti.
Sa-i ajutam si pe semenii nostri; sa le vorbim despre Dumnezeu, despre iubirea Parintelui Ceresc, sa le dam curaj si nadejde. Un suflet sa ajutam, si aceasta este cea mai mare milostenie. Precum si pe noi ne ajuta alti oameni, trebuie sa facem si noi acelasi lucru.

Sa ne silim, asadar, in toate, ca sa intram in camara de nunta a lui Hristos, caci a celor ce se silesc este Imparatia Cerurilor. Amin.

Staretul Efrem Filotheitul

Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita

sursa

“Femeia ceea ce cazuse in pacate multe…”. Dorul dupa Dumnezeu, darul pocaintei si “odihns” alegerii “partii celei bune” a Mariei, de a ne aseza la picioarele lui Hristos.

*

1

Monahul Moise Aghioritul:

[…] Miercurea cea Mare este ultima zi pregătitoare dinaintea Patimilor Domnului. Sfinţii Părinţi au rânduit pomenirea ungerii Domnului cu mir de către femeia desfrânată pentru a ne arăta puterea pocăinţei şi pentru a ne pregăti cum se cuvine şi pe deplin pentru începutul Patimilor Domnului. O femeie decăzută, mizerabilă, păcătoasă, având ca singur bun iubirea, pe care nimeni nicioda­tă nu i-a arătat-o, şi smerenia, pe care a văzut-o doar în chip prefăcut manifestându-se la alţii, a ajuns la o pocăinţă profundă şi a primit acele cu­vinte de laudă de la Domnul, încredinţând-o că fapta ei va deveni cunoscută în toată lumea şi ea va fi vrednică de pomenire şi de respect.
Două persoane domină sinaxarul zilei. O femeie şi un bărbat. Probabil amândoi de vârstă mijlocie. Femeia este neînsemnată, rău famată, neluată în seamă. Hristos merge spre Ierusalim. Se opreşte în casa leprosului Simon. Nu vom vor­bi despre acest om, ci de un alt Simon. Aşadar acolo, în casa leprosului, care era considerată ne­curată şi interzisă de lege, se duce plină de nădej­de şi femeia păcătoasă, îndemnată de blândeţea şi îndurarea Domnului. Femeia gândea simplu şi socotea că după cum Hristos a vindecat lepra trupului aceluia, aşa va tămădui şi lepra sufletului ei. Aceste gânduri ale ei i-au dat îndrăznea­la de a se apropia de Hristos şi a-L unge cu mir. Hristos a primit ungerea cu mir, ca pe un obicei făcut înaintea punerii Lui în mormânt, însă lui Iuda nu i-a plăcut asta. Acesta este celălalt Simon, care o mustră pe femeie şi socoteşte costul miru­lui la treizeci de dinari, sumă deloc mică, dacă ţinem cont că simbria pe o zi era pe vremea aceea doar de un dinar. Hristos a apărat-o pe femeie, i-a adresat vorbe frumoase şi a cinstit-o. Totodată, l-a mustrat pe Iuda pentru cuvintele lui.
Biserica noastră, confruntând pocăinţa des­frânatei cu socoteala ucenicului lacom, în faimoasa idiomelă a acestei zile, psalmodiază di­dactic şi frumos: „Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; ace­ea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a despăr­ţit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmaşului; rea este lenevirea, mare este pocăinţa!”. Întreaga slujbă este cucernică şi îndeamnă la pocăinţa care este necesară pentru întâmpinarea Patimilor Domnului.
Cununa preafrumoasei slujbe a zilei este cu­noscutul apostih de slăvire compus de monahia Casiana, mare imnografă bizantină: „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironosiţă şi tânguindu-se a adus Ţie mir înainte de îngro­pare…”.

[extras din Omilia “INTAMPINAREA PATIMILOR DOMNULUI” – 12 aprilie 2006]

(Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2016)

*

*

1

Maica Gavrilia: Despre Sfânta şi Marea Miercuri

M.G.: Ascultând Imnul Casianei (cântat în Sfânta şi Marea Marţi) «Doamne, femeia ceea ce căzuse împăcate multe…» nu poţi să nu te gândeşti… N-am căzut oare cu toţii în multe păcate? Dar cum altfel am fi putut limţit miracolul iertării şi dragostei Lui? Acesta este motivul pentru care noi toţi, cei ce ne închinăm Domnului, suntem conştienţi că fără ajutorul Lui, fără intervenţia Lui, ne-am tăvăli la nesfârşit în noroi. O, Dumnezeul meu, Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc zi şi noapte, cu ochii deschişi sau închişi, cu sau fără cuvinte, vie sau moartă…

Despre Săptămâna Mare

M.G.: Îmi amintesc că, pe când nepotul meu Andrew avea şaptesprezece ani, mi-a spus:

– Ah… De ce nu avem Săptămâna Mare de patru sau cinci ori pe an, ca să ne intre în cap şi să asimilăm totul?

Într-adevăr, Săptămâna Mare ne face să contemplăm ore şi zile în şir… chiar neîncetat. Este ceva care transce[n]de această lume…

(Maica Gavrilia, Asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, 2014)

cuvantulortodox

“O, groaza! O, negraita josnicie, ticalosie neasemuita! Oare nu este si in noi fatarnicie?”

1

“Această grozăvie a sălăşluirii duhului rău ameninţă pe fiecare dintre noi, chiar dacă ne rugăm şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, fiindcă Trupul şi Sângele lui Hristos nu sunt un talisman şi nici ceva care apără în mod mecanic de tot răul, de toate năvălirile diavolului şi îngerilor lui”.

*

Sfantul Luca al Crimeei: Cuvinte in Miercurea Mare

I. Inima curăţită prin dragoste şi pocăinţă

Astăzi am ascultat pericopa evanghelică despre cele petrecute în Miercurea Mare. Doar vorbind despre cumplita fărădelege ce nu are asemănare în toată istoria lumii şi simt că mă cuprinde tulburarea. Ce ar mai fi de adăugat? Nimic. Vreau doar să vă adun luarea-aminte asupra celor auzite, fiindcă pe acest subiect se poate vorbi la nesfârşit, pătrunzând în fiecare cuvânt al Evangheliei, iar a vă învăţa să faceţi, asta e datoria mea, deoarece cuvintele evanghelice sunt sfinte, mari; cuvinte mai adânci şi mai mari ca ele nu se găsesc în cărţile omeneşti.

Aşadar, înaintea ochilor noştri duhovniceşti s-au înfăţişat nişte suflete omeneşti cu totul deosebite între ele: unele negre, cumplite, altele gingaşe, pline de dragoste. Iată, sub 1acoperământul nopţii merg, ca pharisees1nişte lilieci, cărturarii şi fariseii cei răi, „făcând sfat asupra Domnului şi asupra Hristosului Lui”, ca să se împlinească cele spuse prin prorocul David cu o mie de ani înainte:

Stătut-au de faţă împăraţii pământului, şi căpeteniile s-au adunat împreună asupra Domnului şi asupra Unsului Lui. (Ps. 2, 1)

Merg în taină, fiindcă se tem de popor şi de Cel pe Care vor să Îl omoare şi se sfătuiesc cum să-L ucidă; schimbă şoapte cu limbile lor rele, ticăloase, ca să se împlinească prorocia:

Asupra mea şopteau toţi vrăjmaşii Mei, asupra Mea gândeau rele Mie. Cuvânt fărădelege au pus asupra Mea. (Ps. 40, 7-8)

Dar iată că s-au adunat arhiereii, şi cărturarii, şi mai-marii poporului în curtea arhiereului numit Caiafa, făcându-şi în sfatul lor planul de a-L prinde pe Iisus prin viclenie şi a-L ucide; însă au spus: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Mt. 26, 5) – căci în adâncul inimilor lor negre simţeau ce fărădelege puseseră la cale, simţeau că Cel pe Care voiau să îl omoare era cinstit şi iubit de către popor ca Mare Făcător de Minuni şi că mulţi îl socoteau drept Mesia.

Pentru ce vreţi să-L omorâţi, nenorociţilor? Pentru că a învăţat lumea ce este bunătatea şi dreptatea? Pentru că a luminat întunericul lumii cu lumina Duhului Său Celui dumnezeiesc, cu dumnezeiasca lumină a propovăduirii Sale? Pentru că a făcut asemenea mulţime de minuni? Pentru că a vindecat bolnavi, pentru că a înviat morţi? Pentru că a poruncit mării şi vânturilor să se potolească şi acelea s-au supus Lui? Da, tocmai pentru aceasta, fiindcă, după cum spune evanghelistul Ioan Teologul, arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau:1

„Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul.” (In. 11, 47-48)

Aşadar, se temeau că din pricina mulţimii minunilor toţi aveau să creadă în El. Aşa şi trebuia să fie, ca toţi să creadă în El din pricina minunilor negrăite, a cuvintelor cum nu mai auzise nicicând lumea, şi ar fi fost după dreptate! S-ar fi cuvenit să se bucure pentru faptul că poporul credea în Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul său, Mesia! Punând pricină pentru planul lor cel nelegiuit izbăvirea de năvălirea romanilor, ei minţeau, fiindcă romanii puseseră deja stăpânire pe Palestina, aceasta se întâmplase mai înainte. Nu cumva pentru romani pretextul de a pustii toată Palestina avea să fie faptul că acolo Se arătase Cel mai mare învăţător al Dreptăţii şi binelui? Nu, să nu-i învinuim de asta pe romani; este o clevetire împotriva lor.

Şi totuşi, ce a dus la această înfricoşătoare fărădelege? De ce erau pline cu o asemenea răutate inimile cărturarilor, fariseilor şi arhiereilor? De ce îl urau ei pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, învăţătorul dragostei, Mântuitorul lumii? Tocmai din pricina invidiei josnice, negre – căci înainte de venirea lui Hristos ei erau stăpâni pe minţile şi inimile poporului israelit, erau căpeteniile şi învăţătorii lui; poporul îi socotea drept sfinţi şi drepţi, supunânduse orişicărui cuvânt al lor. Acum însă ei pricepeau că stăpânirea lor, întemeiată pe urâtă făţărnicie, în care nu era dreptate, nu era putere duhovnicească adevărată, se va surpa în atingere cu adevărul dumnezeieştii stăpâniri a Mântuitorului. Ei vedeau şi simţeau că nimeni n-ar fi putut rosti vreodată cuvinte ca ale Lui, şi se temeau că îşi vor pierde autoritatea, că din căpetenii vor ajunge supuşi – şi dorind să-şi întărească josnica stăpânire, ei năzuiau să curme viaţa lui Hristos.

Despre faptul că îi călăuzeau invidia şi răutatea josnică şi urâtă dă mărturie Hristos însuşi, înfierându-i cu asprime în public şi vorbindu-le în faţă aşa cum nimeni n-ar fi cutezat nici măcar să gândească despre ei:

Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor: că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu lăsaţi. (Mt. 23, 13)

Era vreo fărâmă de curăţie, de sinceritate în inimile lor? Nu: acolo se afla întuneric de nepătruns, bezna nestrăbătută a păcatelor, urii şi răutăţii.

15-03-03/60Iată alt chip, şi mai cumplit: chipul apostolului lui Hristos Iuda, căruia Domnul i-a spălat picioarele, pe care l-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Său şi care merge să îl vândă pentru treizeci de arginţi. O, groază! O, negrăită josnicie, ticăloşie neasemuită! El şi-a vândut învăţătorul, de la care văzuse atâta bine! Dar ce s-a întâmplat în sufletul acestui om nenorocit? El era stăpânit în întregime de către dracul iubirii de bani; trăia prin iubirea de bani, era un hoţ, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, purta lădiţa cu daniile pentru Mântuitorul şi ucenicii Săi, din care fura bani pentru sine. Iubirea de bani l-a adus în asemenea hal că numele lui a ajuns urât de întreaga lume: numele de Iuda a devenit sinonim cu trădarea, cu josnicia, cu mişelia.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor (1 Tim. 6, 10). Oare nu vedem întărirea acestor spuse în Iuda cel necredincios? Care dovadă poate fi mai limpede? Nici una, fiindcă orice alt rău este nimic pe lângă acel rău cumplit la care l-a împins pe el iubirea banilor. Şi doar era apostol!

Evanghelia nu ne înfăţişează însă doar întuneric; ea ne arată şi lumina curată, harică. Iată în faţa noastră chipul curvei pocăite, pe care toţi o dispreţuiau şi o călcau în picioare. Cât de luminos este acest chip! Trebuie amintită aici şi cealaltă curvă, care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, le-a şters cu părul său şi a primit de la Domnul iertarea tuturor păcatelor (Lc. 7, 38-48). Mânată de aceleaşi simţăminte ale dragostei şi recunoştinţei,1

s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă. Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: „Pentru ce risipa aceasta?” (Mt. 26, 7) –

şi lumea a auzit uluitoarele cuvinte ale Mântuitorului:

Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. (Mt. 26, 10)

O, sfântă, curată dragoste, pe care a pus atât de mare preţ Domnul Iisus Hristos, dragoste din care noi avem atât de puţin şi căreia suntem datori să îi urmăm! Izbitoare este deosebirea dintre acele căpetenii (Ps. 2, 2) şi apostolul-trădător – suflete negre, necredincioase, ticăloase – pe de o parte, şi curva dispreţuită de către toţi, dar cu inima curăţită prin dragoste şi prin pocăinţă, pe de alta.

Să urmăm ei şi dragostei ei faţă de Domnul. Oare nu suntem păcătoşi cu toţii? Avem cumva multă dragoste? Şi avem măcar o picătură de pocăinţă adevărată? Este oare plină inima noastră de dragoste care să stoarcă râuri de lacrimi ori să spargă într-un avânt evlavios vas de mult preţ pentru Domnul?

Deci, iată cum sunt oamenii care s-au perindat prin faţa ochilor noştri duhovniceşti când s-a citit Evanghelia de acum. Aşa sunt şi oamenii ce se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri, adică oamenii care ne înconjoară. Legiuită este nemulţumirea noastră împotriva cărturarilor şi a fariseilor – dar Sfânta Scriptură, nu ne arată degeaba chipuri de oameni plini de nedreptate, răutate şi necredinţă, ci ca pildă a ceea ce nu trebuie să devenim noi înşine.
1Nu trebuie să ne fie îndeajuns tulburarea şi nemulţumirea, ci trebuie să cugetăm şi la noi înşine cu adâncă sinceritate: oare nu este şi în noi ticăloşia acestor cărturari, farisei şi arhierei? Domnul Iisus Hristos i-a numit făţarnici, fiindcă făţărnicia şi prefăcătoria erau trăsăturile de căpetenie ale caracterului lor. Iată, se cuvine să ne gândim dacă nu este şi în noi această trăsătură a făţărniciei – după care va trebui să mărturisim că este.
Dacă Domnul le-a spus fariseilor că ei se îndeletnicesc doar cu curăţirea pe dinafară a paharului şi a blidului, în vreme ce pe dinăuntru, sunt plini de răpire şi viclenie, trebuie să ne gândim şi noi: nu cumva ne prefacem în faţa oamenilor că suntem buni, curaţi, evlaviosi, cum se prefăceau fariseii? Din păcate, mulţi sunt şi printre noi învăţătorii de lege, fariseii, făţarnicii, care în Evanghelie sunt numiţi pui de vipere (Lc. 3, 7), dar care se bucură de multă cinstire în popor. Se află şi printre noi unii asemenea cu Iuda, dar alţii sunt asemenea curvei care s-a pocăit, cu inima plină de dragoste pentru Domnul.
Să luăm aminte la inima noastră, să cântărim ce iese din noi şi din gurile noastre, nu ce intră în ele. Să trăim după poruncile sfintei dragoste, fiindcă toată legea lui Hristos se cuprinde într-o rostire: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27). Să ne amintim de lucrul acesta şi atunci Dumnezeu ne va binecuvânta şi ne va ierta toate păcatele. Amin.

II. Inima care s-a făcut sălaş diavolului

Cu fior în inimă ascultăm înfricoşătoarea istorisire despre felul în care L-a vândut Iuda 1pe dumnezeiescul Său învăţător. Fireşte, este pe de-a-ntregul de înţeles şi legiuită adânca nemulţumire împotriva celui despre care însuşi Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis ucenicilor Săi:

Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol. (In. 6, 70)

Pesemne că nu o dată v-aţi pus întrebarea: pentru ce Domnul, Dumnezeu Atoateştiutor fiind, l-a ales pe Iuda în numărul celor doisprezece apostoli? Doar El ştia ce fel de om e Iuda, ştia că îl va vinde!

Lucrul pe care l-a făcut Iuda a fost prezis prin prorocul David cu mai bine de o mie de ani înaintea Naşterii lui Hristos. El spune din partea Domnului Iisus Hristos: Cel care a mâncat pâinea Mea a ridicat împotriva Mea călcâiul (Ps. 40, 9) – iar în psalmul 68 scrie: Facă-se curtea lui pustie şi în locaşurile lui să nu fie locuitor, şi vrednicia lui s-o ia altul (Ps. 68, 29). Tot ce s-a întâmplat în viaţa pământească a Domnului a fost rânduit în Sfatul Dumnezeiesc încă dinainte de întemeierea lumii: prevăzută a fost căderea lui Adam şi a Evei, prevăzută a fost adânca stricare a neamului omenesc. A fost luată hotărârea ca Cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvântul, să Se pogoare pe pământ, să se întrupeze şi prin propovăduirea Sa, prin moartea Sa pe cruce să mântuiască neamul omenesc care pierea.

Şi pe noi ne uimeşte adâncul dragostei faţă de omenirea pierdută, adânc ce a născut această hotărâre. Deci, totul a fost prevăzut şi prevestit prin proroci. Sfântul Proroc Isaia a descris pătimirile lui Hristos atât de viu, atât de puternic, de parcă ar fi fost de faţă la ele, drept care este şi numit „evanghelistul Vechiului Testament”.

[…]

Domnul nu a făcut pe nimeni rău din fire. Oamenii nu se nasc răi. Răii sunt răi fiindcă aleg de bunăvoie calea răului. Ei ar putea să fie buni, ar putea scăpa de înfricoşătorul lor destin, dacă ar vrea. Amintiţi-vă adevărul de temelie, cel mai însemnat dintre adevăruri: Dumnezeu nu trage pe nimeni la Sine cu de-a sila, prin frică şi cutremur nu face pe nimeni să I se supună, îi place numai dragostea liberă şi curată. Supunerea din frică nu are nici un fel de valoare morală.
Să privim totuşi mai adânc în inima lui Iuda, fiindcă astfel vom putea afla o învăţătură importantă şi pentru noi înşine. Şi Iuda, dacă ar fi vrut, ar fi putut scăpa de soarta înfricoşătoare a trădării. El a umblat trei ani de zile împreună cu ceilalţi apostoli în urma Domnului Iisus Hristos; trei ani a ascultat dumnezeieştile Lui cuvinte şi-a fost martor al marilor minuni făcute de către El.
1Câte lucruri bune şi mari n-a văzut el de la învăţătorul său! Cât de blând S-a purtat cu el Mântuitorul chiar şi în acel ceas înfricoşător al Cinei celei de Taină, când era gata deja, să plece ca să îl dea pe Domnul în mâna arhiereilor. Ar fi putut să-L dea pe Iuda în vileag cu asprime şi cu mânie în faţa tuturor – însă nu face asta, ci cu adâncă întristare le spune ucenicilor că unul dintre ei îl va vinde, fără să-i spună măcar pe nume. El aşteaptă; nu se va stinge gândul trădării în inima lui Iuda, nu se va pocăi acesta pentru fărădelegea pe care o plănuia, nu se va lăsa păgubaş de hotărârea vânzării? Dar răul ajunsese în această inimă la o putere atât de uriaşă încât acesta nici nu s-a ruşinat să întrebe împreună cu ceilalţi ucenici: Nu cumva sunt eu?
Domnul nu l-a dat nici atunci în vileag pe trădător înaintea tuturor ucenicilor, ci doar a1 rostit lin: Tu ai zis. Aceasta însemna: „Ai recunoscut singur că Mă vei vinde”. Şi i-a dat Sfânta Pâine. Şi după îmbucătură a intrat atunci satana în el, spune Sfântul Apostol Ioan. Satana şi-a făcut sălaş în inima lui Iuda, la fel cum Duhul Sfânt face sălaş al Său din inimile oamenilor curaţi şi drepţi. Satana nu se sălăşluieşte dintr-o dată în inima omului – el n-are stăpânire să intre în ea, mai ales dacă această inimă este sfinţită prin marile Taine ale pocăinţei şi împărtăşaniei. El n-a intrat deodată nici în inima lui Iuda, ci mai întâi l-a smintit, trăgându-l spre rău şi spre trădare vreme îndelungată – pesemne chiar dinainte de apostolia lui, fiindcă ştim din Evanghelie că era hoţ: deci şi înaintea apostolici era împătimit de bani. Deci, când a pus satana stăpânire desăvârşită pe inima lui Iuda? Atunci când în acesta s-a pârguit deplin hotărârea de a-L trăda pe Mântuitorul şi ca urmare Duhul Sfânt l-a părăsit.

Însă nu numai Iuda a fost sălaş al diavolului: mulţi oameni s-au împotmolit în rău, minciună, omoruri, furturi într-o aşa măsură încât în ei s-au sălăşluit duhurile rele. Cu ei s-a întâmplat lucrul despre care vorbeşte Domnul Iisus Hristos:

Când duhul necurat a ieşit din om, umblă în locuri fără apă, căutând odihnă, şi nu găseşte. Atunci zice: „Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit”; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, se sălăşluiesc aici, şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. (Mt. 12, 43-45)

1Această grozăvie a sălăşluirii duhului rău ameninţă pe fiecare dintre noi, chiar dacă ne rugăm şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, fiindcă Trupul şi Sângele lui Hristos nu sunt un talisman şi nici ceva care apără în mod mecanic de tot răul, de toate năvălirile diavolului şi îngerilor lui. Ele sunt un mare, nemăsurat ajutor al lui Dumnezeu în lupta noastră cu ispitele de la duhurile rele, dacă va fi inima noastră curată, dacă ne vom strădui mereu, zi de zi, să nu păcătuim. Deci, să păzim în inimile noastre cuvântul Mântuitorului:

Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea. (Mt. 11, 12)

Să ne luptăm necontenit cu păcatele şi cu patimile şi, aducându-ne aminte de greşelile noastre, să nu osândim pe nimeni.

Fie ca Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos să ne dea ajutorul Său cel atotputernic, că a Lui este slava şi stăpânirea, dimpreună cu Părintele Său Cel fără de început şi cu Preasfântul Duh în veci. Amin.

(Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

cuvantulortodox

1

MIERCUREA MARE. Femeia pacatoasa si Iuda, ucenicul vanzator: Puterea pocaintei si riscul permanent al caderii si tradarii lui Hristos.

 

1

“Invatatura vesnica ce rezulta din intamplarile acestei zile nu trebuie nici o clipa uitata. Ceea ce s-a intamplat cu Israelul de alta data, cu carturarii si preotii sai, se poate intampla si cu Israe­lul cel nou, cu crestinii si cu slujitorii sai: preotii si monahii. Nu starea de a fi popor ales, crestin, preot etc, este mantuitoare, ci raspunsul la aceasta chemare, faptele corespunzatoare chemarii, starea launtrica, cainta, smerenia”.

1

***

Parintele Petroniu Tanase: Sfanta si Marea Miercuri

Ultima Liturghie de pocainta din Miercurea cea Mare este o incheiere si pecetluire a intregii lucrari de pocainta a postului, aratandu-ne ce minuni poate savarsi ea cand se lucreaza si cata paguba aduce cand lipseste.
Cumpana celor doua praznuiri ale zilei: pacatoasa – uce­nicul Iuda, este rasturnata de pocainta. Pacatoasa se afla in sta­rea cea mai de jos a caderii: desfranarea, iar Iuda, in starea cea mai de cinste: ucenic al Stapanului. Pe aceea, pocainta o ridica si o face mironosita; pe acesta, lipsa ei, il coboara la cea mai de jos cadere, il face tradator si-l duce la spanzuratoare. Aceasta rasturnare ne umple de teama si ingrijorare pentru mantuirea noastra, dar totodata si de mare incredere si nadejde, pentru puterea cea mare a pocaintei, ce ne sta la indemana.

Dar sa ne oprim mai staruitor asupra acestora.

1Fariseii si carturarii, indeosebi, si poporul evreu in general, aveau credinta ca ei, ca popor ales si chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinati din oficiu sa fie mostenitori ai imparatiei cerurilor.
Mantuitorul, in repetate randuri, le-a aratat ca aceasta cre­dinta este gresita. Pilda Vamesului si a Fariseului arata tocmai aceasta: un pacatos si un drept, prin pozitia si prin faptele lor, isi schimba intre ei locurile, prin pozitia lor sufleteasca.

Vierii necredinciosi, desi la inceput se bucura de increderea Stapanului viei, vor auzi hotararea:

„Se va lua imparatia de la voi si se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43).

Ucenicul si pacatoasa, pomeniti in Miercurea Sfanta, arata si mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaste mai bine ca oricine pe Domnul sau: traise ani de zile impreuna, vazuse atatea minuni, auzise atatea invataturi minunate si cu toate acestea, pentru ca s-a lasat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire vesnica.

Dimpotriva, desfranata cea instrainata de Dumnezeu aducand cu mare cainta lacrimi si 1mir de mult pret, devine mironosita si pregateste spre ingropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti in toata lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).

Slujba Utreniei ne pune mereu fata in fata cele doua stari: ale ucenicului si a pacatoasei; schimbarea cea buna adusa de pocainta si caderea pricinuita de iubirea banilor.

„Desfranata a venit la Tine, varsand mir cu lacrimi pe picioarele Tale si s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al rautatilor; iar ucenicul cel nemultumitor, vanzandu-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul” (sedealna); sau:

„Cand aducea pacatoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei faradelege;aceea a cunoscut pe Stapanul, iar acesta s-a despartit de Stapanul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a facut rob vrajmasului; rea este lenevirea, mare este pocainta…”.

1Iar Casiana Monahia, in vestita Slava a stihovanei, ne arata aievea zbuciumul sufletesc si tanguirea pacatoasei la picioarele Domnului:

„Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se, a adus Ţie mir mai inainte de ingropare, zicand; Vai mie, ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune; ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu, sa nu ma treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemasurata mila”.

Invatatura vesnica ce rezulta din intamplarile acestei zile nu trebuie nici o clipa uitata. Ceea ce s-a intamplat cu Israelul de alta data, cu carturarii si preotii sai, se poate intampla si cu Israe­lul cel nou, cu crestinii si cu slujitorii sai: preotii si monahii. Nu starea de a fi popor ales, crestin, preot etc, este mantuitoare, ci raspunsul la aceasta chemare, faptele corespunzatoare chemarii, starea launtrica, cainta, smerenia. De aceea, Sf. Parinti zic adesea:

„Mai bine un pacatos smerit decat un drept mandru“.

La sfarsitul postului, pomenirea pacatoasei si a vanzarii lui Iuda are un talc indoit.
Ne apropiem de Sfintele Pasti, dupa o indelungata vreme de pregatire cu multe osteneli. Sa nu fim fara de grija; o neatentie ne poate pierde toata agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.

Tot asa, cel impovarat cu multe si instrainat de Dumnezeu, are si el pricina de nadejde: o pocainta sincera, din adancul inimii si cu lepadare de pacate, il poate invrednici de iertare, ca pe pacatoasa, ceea ce cazuse in pacate multe.
Cu frica si cu nadejde deci, se lucreaza mantuirea. Cu frica, pentru nestatornicia si subrezenia firii omenesti, cu nadejde in puterea pocaintei ce ne sta la indemana si in nemarginita milos­tivire a lui Dumnezeu, inaintea carora nici un pacat nu rezista. Şi Iuda putea fi iertat de se caia. Ne-o adevereste pacatoasa cea de multi ani, care varsand mir cu lacrimi „s-a izbavit de pute­rea rautatilor” si ne-o va arata de asemenea si celalalt ucenic, Petru, caruia, dupa intreita lepadare, lacrimile cele amare ii vor aduce iertare ca si pacatoasei.
Miercurea cea M636are este intunecata de targul lui Iuda si de hotararea carturarilor si 1fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din aceasta zi:

„Astazi s-a adunat soborul cel viclean si a gandit asupra Ta cele desarte; astazi Iuda, pentru tocmeala ce a facut, si-a arvunit spanzurare; iar Caiafa si nevrand a marturisit ca unul pentru toti a luat patima cea de buna voie, Izbavitorul nostru…”.

Pentru fapta atat de josnica a ucenicului si a poporului iu­deu, care s-a lepadat de Mesia Cel atat de mult asteptat, Bise­rica se va indolia in toate miercurile din curgerea anului cu post si cu intristare. Caci pacatul vanzarii si lepadarii de Stapanul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continua peste veacuri si apasa cu aceeasi greutate si asupra crestinilor. Fiindca si acestia, ca si poporul evreiesc, dupa ce s-au invrednicit de daru­rile cele mari ale Stapanului: rascumpararea, infierea, cinstea de ucenic, targuiesc pe Domnul pe bani si pe un pret de nimic, adica pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.

Izbaveste, Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

(Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

***

1

Sfantul Ioan de Kronstadt: Invatatura in Miercurea Mare

Fratilor! Ziua de acum este ziua cand Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a fost vandut spre patimiri si spre moarte.

Suflete credincioase, care sunteti in stare sa pretuiti si sa simtiti neasemuita lepadare de Sine, pentru a noastra mantuire, a Domnului si Prietenului nostru, al tuturor! Paziti-va 1inima cu cat mai multa grija, mai ales din ziua de astazi, doar pentru El, si nu lasati sa puna stapanire pe voi nimic lumesc, nimic stricacios, nici o patima. Dovediti ca si voi stiti sa raspundeti la dragoste cu dragoste, ca sunteti crestini adevarati si ca din iubire pentru Hristos puteti priveghea impreuna cu El, adica puteti priveghea asupra inimii voas­tre macar cele cateva ceasuri in care El a baut sin­gur pentru noi paharul maniei ceresti. Bagati-L prin credinta in inimile voastre pe Hristos Domnul, Care sufera pentru noi, patimiti acolo, in ini­mile voastre, impreuna cu El; amintiti-va pacate­le voastre, intristati-va si, daca se poate, plangeti pentru ele. Pentru voi sa plangeti (Lc. 23, 28), zice Domnul. Trimiteti-va suspinele si lacrimile catre Hristos, si acesta va fi cel mai placut lucru Dom­nului, Care sufera pentru noi: nu dupa multa vreme veti simti in inimile voastre bunavoirea Lui fata de voi, rasplata pentru darul vostru din inima: pacea din suflet care covarseste toata mintea (Filip. 4, 7) si bucuria cereasca, lina, va vor vesti ca jertfa inimii infrante si smerite, pe care o aduceti, nu este urgisita, ci primita de catre Domnul in altarul Sau cel mai presus de ceruri si gandit.
Dupa ce va veti fi curatit in seara aceasta prin Tai­na Pocaintei – daca este cineva care nu s-a cura­tit deja -, va veti invrednici maine sa va impar­tasiti cu Trupul si cu Sangele Lui: sa va uneas­ca aceasta cina a dragostei cu Cel ce a poruncit sa fie savarsita spre pomenirea Lui, sa va amin­teasca intotdeauna nemarginita Lui iubire fata de noi si sa ne dea putere sa petrecem cu sfinte­nie zile mari care vin, in duhul iubirii inflacara­te fata de Domnul, Care Si-a pus sufletul pentru noi. Amin.

(Sfantul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, Bucuresti, 2013)

cuvantulortodox

1

Mirul sufletului: “Nu lasa acel moment sa treaca pe langa tine!”

1

*1

Mirul sufletului

— În loc de epilog —

O întâlnire specială

Mare bogăţie se ascunde în Evanghelia după Ioan. Să luăm aminte la ce spune evanghelistul în capitolul al doisprezecelea:

„Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.”

Citind acest fragment, îmi vine în minte următorul lucru pentru prima dată: Hristos îi cunoştea pe Lazăr, pe Maria şi pe Marta. Intra adesea în casa lor şi a şezut cu siguranţă de multe ori cu ei la masă. Dar de data aceasta parcă este o întâlnire specială, o masă specială, ca şi când ar fi o ceremonie. Nu ştiu cum am putea să înţelegem mai bine acest fragment. Să spunem că suntem doi, trei oameni care ne cunoaştem, si deodată unul dintre noi face un gest cu totul ieşit din comun. Aşa ca şi când nu ne-am fi cunoscut decât acum pentru prima oară, ca şi când s-ar întâmpla pentru prima oară ceva în acel suflet, precum s-a petrecut în Maria. Iar acest gest se face fără nici o pregătire specială, fără a fi fost plănuită, ci spontan. Bineînţeles că Domnul ştie toate aceste lucruri, ca Dumnezeu ce este.

Să ne amintim că altundeva Domnul spune:

„Marto, Marto, te îngrijeşti si pentru multe te sileşti…“

Atunci, de îndată ce Iisus intrase în casa lor, pe Marta au apucat-o toate grijile cele lumeşti – ce va face de mâncare, cum se va îngriji de toare etc – în timp ce Maria a căzut la picioarele lui Iisus şi asculta cuvintele Lui. Iar Domnul apreciază foarte mult asta şi spune:

„Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună si-a ales, care nu se va lua de la ea” .

Ca şi când a avut o revelaţie, ca şi când s-a aprins ceva în sufletul ei, a făcut acestea Maria.

V-aş mai da un exemplu, care nu seamănă neapărat cu pericopa evanghelică, dar care este, păstrând analogiile, din aceeaşi familie, să spunem. I-am spus cândva părintelui Timotei (duhovnicul părintelui Simeon – n.tr.):

„Ieri după-amiază mi-a venit aşa deodată o chemare de a mă ruga.”

Şi el mi-a răspuns:

„Şi ce-ai făcut, ai lăsat-o să treacă?”

Aici, în pericopa evanghelică, avem de-a face cu ceva asemănător, numai că la cel mai înalt nivel. Maria îl are în faţă pe Hristos şi reacţia ei la chemarea pe care o simte este să răspundă la ea în faptă, imediat. Nu plănuit, nu gândit dinainte, ci spontan, luând mirul şi spălând picioarele Domnului. Aici avem de-a face, după părerea mea, nu cu o întâlnire obişnuită, nu cu un gest comun, ci cu ceva ceresc, ceva cu totul special. Aici nu este vorba numai de lucrarea harului lui Dumnezeu, ci în plus faţă de asta este vorba de un suflet care inspiră toată această dragoste a Lui, tot acest har, toată această lumină şi care reacţionează în consecinţă: aduce mirul şi unge picioarele Domnului cu propriul păr.

Atunci când harul lui Dumnezeu încălzeşte şi trezeşte un suflet

1Avem, pe de altă parte, şi cealaltă perspectivă:

“Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari si să-l fi dat săracilor?”

Ce diferenţă între cum gândeşte Maria şi cum gândeşte Iuda. Iar Hristos ştie cu cine are de-a face când o are în faţă pe Maria, la fel cum ştie şi când îl are în faţă pe Iuda.

„Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur si, având punga, lua din ce se punea în ea.”

Aceasta este o notă a evanghelistului, după care continuă:

A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Ca pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Ce să spunem aici? Printre altele, trebuie spus că timpul pentru milostenie sau pentru 1ajutor este oricând la dispoziţia noastră. Dar în clipa când harul lui Dumnezeu intervine şi te luminează, te încălzeşte, te îndeamnă să te izolezi, să te rogi, să plângi – mirului, să spunem, ar putea să-i ţină locul lacrimile – nu lăsa acel moment să treacă pe lângă tine. Aş îndrăzni să zic ca ne ajută acest gest al Mariei, precum şi cuvintele lui Hristos, să păstrăm acest lucru întotdeauna în minte:

„Ca pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”.

Si dacă Domnul va vedea că noi ne ţinem urechile deschise şi cugetul şi inima, încât să putem să înţelegem aceste lucruri, cred că atunci mult mai des ne va oferi aceste ocazii. Ocazii care sunt trăiri duhovniceşti.

Atenţie! Una este să dau un bănuţ unui sărac, şi cu totul altceva este să reuşesc ca, înainte de răstignirea şi de moartea Sa, să îl ung cu mir pe Hristos. Maria îi aduce acel mir pentru punerea Sa în mormânt, deşi aceasta nu se întâmplase încă. Atunci când ne va vedea Domnul cu inima deschisă înspre aceste atingeri ale lui, ne va oferi cu atât mai mult aceste clipe cu totul speciale, aceste trăiri cu totul şi cu totul unice. Şi aşa începe omul să devină din ce în ce mai mult al lui Hristos.

26.03.2008 La sinaxa de dupămasă

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014)

cuvantulortodox

1