Despe cresterea copiilor

1

Cuvant la 1 august la pomenirea Sfintilor Mucenici sapte frati Macavei

Despre statornicie si despre cresterea copiilor

Odinioara cand organizatorii jocurilor publice organizau concursuri de lupta ei puneau foarte mare ravna in a aduce in arena luptatori tineri si puternici ca inainte de inceperea luptei privind la aceste figuri de luptatori puternici spectatorii sa se umple de uimire.

La fratii Macavei insa a fost dimpotriva cu totul altfel. Aici nu era o lupta intre oameni, ci o lupta grozava si infioratoare intre om si duhurile cele rele si la aceasta lupta a adus Dumnezeu nu niste barbati tari si puternici ci niste copii gingasi impreuna cu batranul Eleazar si cu o femeie garbovita de ani, mama acestor copii. Ce este aceasta? Duci tu la lupta o varsta asa de neputincioasa?

Cine a auzit vreodata ca o femeie de varsta asta sa fi stat la lupta? Desi aceasta este neauzita raspunde Dumnezeu, nu voiesc a arata cu aceasta un lucru de necrezut, nou si nemaiauzit, caci Eu nu sunt un astfel de organizator de lupte sa las totul numai pe taria luptatorilor, mai mult eu stau langa ei, ii ajut, le intind mana mea si cea mai mare parte a biruintei trebuie a o atribui ajutorului meu.

Deci tu cand vezi o femeie batrana, tremuranda care pentru a putea merge are nevoie de sprijin, infatisandu-se la lupta, dispretuind furia tiranului, biruind duhurile cele rele, cu usurinta invingand pe diavolul si zdrobind puterea lui, admira darul lui Dumnezeu si uimeste-te de puterea Lui.

Luptatorii sunt tari nu dupa trup ci dupa credinta.

Firea lor este slaba dar duhul care i-a intarit este puternic. Trupul lor este neputincios din cauza varstei, dar duhul lor este tare prin dragostea de Dumnezeu. Aceasta lupta nu este supusa simturilor, de aceia sa nu asemeni pe luptatori dupa cele din afara ale lor ci socoteste taria sufletului lor si gandeste la taria credintei lor, ca sa inveti ca cel ce se lupta cu pacatul si cu duhurile cele rele, nu are trebuinta de un trup tare sau o varsta infloritoare, ca nici tineretea cea mai frageda si nici varsta cea mai inaintata nu-l poate impiedica daca el are uri suflet nobil si tare.

Dar ce sa vorbesc eu de batrani sau tineri cand inca si femei au indraznit la astfel de lupte si au dobandit din ele cununi de lauda?

La luptele cele pamantesti se lasa la o parte femeile, copii si batrani; la luptele cele duhovnicesti dimpotriva arena luptelor este deschisa tuturor varstelor si ambelor sexe, pentru ca tu sa cunosti puterea cea negraita a lui Dumnezeu si adevarul cuvantului apostolului: „ca puterea lui Dumnezeu este tare intru cei neputinciosi” (II Cor XII, 9).

Caci atunci cand copii si batranii se arata viteji peste firea lor, prin aceasta se arata clar harul lui Dumnezeu care este intru dansii.

Insa ca sa vezi ca slabiciunile cele din afara sau trupeste ale acestor luptatori ii fac si mai slaviti, sa socotim noi nu pe cei 7 frati Macavei, ci pe mama lor care era mai slaba.

De ce oare sa ne miram mai intai la dansa? De neputinta firei ei, de varsta cea inaintata a ei ori de moliciunea simtului de mama, care atat de usor ar fi putut ajunge la slabiciune.

Toate acestea erau mari piedici intr-o lupta care cerea foarte multa putere si rabdare, eu insa am sa vorbesc de altceva mai mare din care foarte clar se va arata taria femeii si rautatea satanei, lata rautatea satanei. El a adus pe mama la lupta nu la inceput ci dupa fii ei.

De ce? Chinurile celor 7 fii ai ei trebuia sa oboseasca barbatia si sa franga taria duhului ei, pentru ca doborata si slabita prin privirea cea grozava a completei singiuiri ale copiilor ei, cu atat mai lesne sa poata fi biruita. Priveste deci nu la chinurile ce au suferit fii ei, gandeste ca mama la cazna fiecarui fiu suferea niste dureri noua nesuferite si asa zicand ea se ucidea cu fiecare din fii sai.

Ca eu am dreptate cand zic acestea stiu toate mamele. O mama cand vede pe fiul sau lovit de friguri, ar voi bucuroasa sa sufere ea toate numai sa scape de dureri pe iubitul sau copil, caci pentru o mama numai chinu[copilului este pentru ea o durere ce nu se poate spune in cuvintejlar daca aceasta este adevarat, si sigur este, atunci mama Macaveilor in timpul persecutiilor fiilor ei a suferit mai mult decat ei si mucenicia ei a fost mai dureroasa decat a copiilor ei.
Daca vestea de boala a unui copil pune in cea mai mare neliniste duhul unei mame, ce nu a suferit mama Macaveilor cand nu numai un copil, ci toti ai ei s-au rapit si ea nu numai a auzit ci toate a trebuit sa le vada cu ochii sai? Cum a putut ea ramane stapana pe sine cand a vazut in scurt timp chinuindu-se copii ei unul dupa altui cu chinuri grozave.

Cum a fost cu putinta ca ea sa nu moara de durere?

Cum a fost cu putinta ca ea chiar la moartea celui dintai fiu sa nu sara de bunavoe in focul cel arzator spre a se cruta pe sine de a vedea mai departe?

Pentru ca era imbunatatita zici tu, dar ea era in acelasi timp si mama.

Pentru ca ea era cu frica lui Dumnezeu zici tu, dar ea avea totusi carne si sange, pentru ca ea era curajoasa zici tu, dar totusi nu era sloboada de slabiciunea femeiasca.

Ea macar ca ardea de ravna cea dumnezeiasca dar totusi simtea si povara durerilor unei mame. Daca si noi barbatii cand se duce un facator de rele la moarte, prin aceasta privire ne miscam si ne zguduim, chiar daca nenorocitul acela nu este nici o ruda cu noi si pentru rautatea lui merita pe deplin pedeapsa; apoi oare ce trebuie sa fi suferit acea mama, cand ea a vazut ducanduse la moarte nu vreun facator de rele ci toti cei 7 fii ai sai intr-o zi si chinuindu-se nu toti deodata ci unul dupa altul cu felurite chinuri.
De ar fi fost ea de piatra si de otel, totusi ar fi trebuit sa incremeneasca si sa sufere ceea ce sufera o mama la o astfel de privire! Amara pentru ceea ce s-a intamplat aici, dulce pentru simtamantul mamei care trebuia sa vada cele ce se intamplau si asa ea nu se uita la sangele fiilor sai care curgea, ci la cununile dreptatii destinate lor; ea nu privea la coastele cele sfasiate ci la locuintele ceresti cele pregatite fiilor ei, ea nu se uita la calaii ce stau imprejur ci ia ingerii care incurajau pe fii ei si asa a uitat durerile inimii de mama si a biruit slabiciunea firii omenesti si a varstei. Ea a biruit firea, fire de altfel atat de tirana, care biruieste chiar si pe fiarele cele salbatice.
Fiarele din dragoste catre fiul sau uita de ele si se arunca ele in mainile vanatorilor, si nu este nici un dobitoc atat de slab care sa nu-si apere puii sai si nici unul asa de bland care sa nu se intarate cand ii ia puii sai. insa acea mama a biruit puterea tiranica pe oare o are asupra oamenilor si a dobitoacelor, ea nu s-a aruncat asupra ucigasilor fiilor sai, nu le-a sfasiat fata macar ca i-a vazut ucigandu-i fii sai, ci a fost asa de tare, curajoasa si statornica, ca atunci cand ea a vazut chinul primului fiu, ea incuraja pe ceilalti la rabdarea tuturor muncilor.

De ar auzi acestea toate mamele, de ar invata ele de la mama Macaveilor cum trebuie sa-si iubeasca, fii ei cu adevarat si sa fie tari, de ar creste toate mamele fii lor ca dansa! Nu este deajuns pentru o mama ca ea aduce copilul pe lume, caci aceasta o face firea, ca lucrul cel mai important este cresterea si aceasta depinde de ea.

Si ca sa cunosti ca o femeie nu numai prin nastere este mama, ci si prin cresterea unui copil, asculta pe Apostolul Pavel care unei vaduve nu-i da importanta pentre nasterea, ci pentru cresterea copiilor sai. Cand el zice: „sa se inscrie intre vaduve cea care nu are mai putin de saizeci ani si sa aiba marturie de fapte bune” si adauga ca punct de capetenie „daca a crescut fii” (l Tim V, 9, 10). El nu zice „de a nascut fii”.

Asa dar sa socotim ce a trebuit sa sufere acea femeie,daca cineva o poate numi femeie, cand ea a vazut madularele unui copil tremurand pe carbuni, capul altuia apucandu-se cu «cleste de fier si jupuindu-i pielea! Cum era cu putinta ca ea sa traiasca vazand acea priveliste? Sa va spun. Ea nu cauta la acest pamant ci la viata de dincolo, si se temea numai ca nu cumva tiranul sa inceteze chinuirea inainte de moartea tuturor si sa desparta ceata copiilor si unii sa ramana neincununati.

Ca ea de acest lucru se temea, se vede de acolo ca pe cel mai tanar ea I-a dus cu mana sa la moarte povatuindul si ihdemnandul prin cuvinte si sfatuire. Noi nu putem auzi fara sa ne zguduim necazul altuia, ea insa privea cu barbatie la propriile sale chinuri.

Dar noi sa nu ascultam toate acestea cu usurinta, sa-si inchipuiasca fiecare din noi aceasta jalnica priveliste ca si cand s-ar intampla cu proprii sai copii sa-si inchipuiasca fiecare pe cei mai dragalasi dintre copilasi care au trebuit sa sufere aceste chinuri si numai atunci va pricepe bine ce am zis, dar nici atunci, caci ce simte firea nu se poate descrie in cuvinte, si numai cel ce trece prin necaz stie.

Iar la aceasta mama, dupa ce s-au incununat cei sapte fii ai sai, cu dreptate i se potrivesc cuvintele proorocului: „vei fi ca un maslin roditor in casa Domnului” (Ps. LI, 10).

La vestitele jocuri olimpice ale vechii civilizatii chiar de ar fi luat parte mi de luptatori, totusi numai unul castiga cununa, aici insa s-au incununat toti cei 7 luptatori. Poti tu sa-mi arati un ogor asa de roditor ca acesta? un pantece de mama care a nascut atata slava ca acesta? Mama fiilor lui Zevedei a fost mama de apostoli, insa numai de doi si eu nu cunosc nici un pantece de mama care sa fi purtat sapte mucenici si apoi ea insasi sa-i fi insotit la moarte. Iar prin aceasta numarul celor munciti s-a inmultit nu numai cu unul ci cu mai multi. Fii erau 7 si cand s-a adaugat si mama, numarul mucenicilor nu a crescut numai cu unul ci sa dublat caci mama a suferit moarte muceniceasca cu fiecare dintre fii sai.

Asa ea crescand atat de frumos pe fii sai a dat bisericii o intreaga ceata de mucenici. Sapte copii a nascut ea dar nici unul pentru pamant ci pe toti i-a nascut pentru cer, pentru imparatul Slavei si pentru viata cea de dincolo, insa diavolul a lasat-o pe ea la urma pentru a fi muncita pentru ca asa cum s-a zis mai inainte, sa sfasie puterile ei cu privirea mucenicii fiilor ei ca sa o poata mai lesne birui. Multi oameni cad intru nesimtire numai vazand sangele si cu greu ii poti readuce la viata. Acea mama a vazut insa paraie de sange si inca nu de sange strein ci de sangele propriilor ei copii; ce a suferit ea atunci? Ce durere n-a trebuit sa sufere sufletul ei?

Ea a intrat ultima in lupta pentru ca ea sa fie mai slaba insa s-a intamplat cu totul altfel. Caci ea s-a luptat cu mai multa barbatie. De ce? Pentru ca ea acum nu mai avea grija de copii sai, nu se mai temea ca sa nu slabeasca vreunul unul dintre ei si sa piarda cununa muceniciei. Mai mult dupa ce a trimis inainte la cer pe toti copii sai ca intr-o visterie sigura, la cununile ceresti si la visteriile cele nepieritoare, atunci a intrat si ea in lupta cu barbatie a adaugat trupul sau la ceata copiilor sai martirizati, precum aseaza cineva o piatra scumpa la o coroana si a calatorit la Dumnezeul cel iubit prin care ne-a lasat o mare invatatura si un puternic indemn cu fapta, ca noi sa suportam toate nenorocirile cu suflet tare si cu duh puternic.
Sau care barbat, femeie, batran sau tanar va putea in viitor dobandi iertare, daca el se teme de primejdiile ce il ameninta cu voia’lui Dumnezeu, daca inainte de Hristos, cand portile iadului erau inca incuiate cand pacatul nu era inca nimicit si moartea nu era biruita, o femeie, o femeie batrana mama a atator copii a aratat o asa tarie, o asa ravna. Asadar femei sau barbati, batrani sau tineri sa luam aminte la toate acestea si sa intiparim aceasta lupta in inima noastra. Statornicia si taria sa ne fie un indemn permanent de a dispretul toate necazurile, a ne pazi sufletul nostru, ca aici pe pamant sa urmam faptele bune a acestor sfinti mucenici, iar dincolo sa ne incununam ca dansii. Precum ei au aratat in primejdii barbatia cea mai mare sa aratam si noi aceiasi tarie impotriva patimilor celor nebunesti, impotriva maniei, a lacomiei de avere, a faptelor trupesti, a ambitiei si a celorlalte asemenea lor.

Daca noi vom birui flacara acestor pofte precum ei au biruit pe cea a focului, vom sta si noi langa dansii, vom avea aceiasi cununa ca dansii, de care fie ca noi toti sa ne impartasim prin darul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos caruia I se cuvine cinstea si lauda acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

1

Reclame

Despre creşterea copiilor

1

„Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus”
(Luca 2, 51)

Când Apostolul vorbeşte despre însuşirile cele bune ale unei văduve, aminteşte, mai înainte de toate, că ea trebuie să fi crescut copii (I Timotei 5, 9-10).

Însă cuvântul „creştere” el nu-l ia într-un înţeles obştesc, de jos, precum mulţi înţeleg aceasta, că adică văduva nu trebuie să fi lăsat copiii săi să moară de foame. Chiar singură, puterea firii unei mame nu ar fi îngăduit aceasta, şi de aceea nu este trebuinţă de vreo lege ca văduva să nu lase copiii săi flămânzi. Apostolul vorbeşte aici despre creşterea întru cucernicie şi dreptate. Iar mamele care nu îşi cresc aşa copiii lor sunt mai rele decât cele ce îşi omoară copiii.

Aceasta trebuie să se zică nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor.

Mulţi părinţi îşi dau toată truda ce se poate gândi pentru ca să agonisească fiului lor un cal bun, o casă frumoasă, o moşie preţioasă, dar pentru ca el să dobândească un suflet nobil şi un simţământ cucernic, nu se îngrijesc cât de puţin. Şi tocmai aceasta duce toată lumea în neorânduială, că noi nu creştem copiii noştri după cuviinţă şi ne îngrijim numai pentru averea lor, şi nu pentru sufletele lor.
Aceasta este cu adevărat cea mai mare nebunie. Căci fie averea cât de mare şi cât de însemnată, dacă acela care are să o moştenească nu este îmbunătăţit şi drept, ea trebuie a se socoti ca şi pierdută; ba încă unui astfel de om, averea îi este chiar spre pierzare şi îl duce încă mai sigur şi mai adânc în iad. Dimpotrivă, dacă sufletul este nobil şi îmbunătăţit, el, şi sărac fiind, va fi fericit.
De aceea, noi trebuie să ne îngrijim să nu-i facem bogaţi în aur, argint şi în alte lucruri asemenea, ci să fie foarte bogaţi în cucernicie, în dreptate şi în fapta cea bună; să nu aibă multe trebuinţe şi să nu umble cu ardoare după bunurile şi după plăcerile pământeşti. Trebuie să fim cu luare aminte asupra ieşirii şi intrării lor, asupra purtării, umblării şi asupra prietenilor lor, ştiind că cine este leneş întru aceasta nu poate nădăjdui iertarea de la Dumnezeu.

Dacă purtarea de grijă pentru mântuirea altor oameni este una dintre cele mai mari datorii ale noastre, precum zice Apostolul: „Nimeni să nu caute folosul său, ci folosul altuia” (I Corinteni 10, 24), cu cât mai mult fiecare va trebui să fie răspunzător pentru îngrijirea de mântuirea copiilor săi!

Dumnezeu va zice către fiecare tată: „Nu am dat Eu copil dintru început în casa ta? Nu te-am pus Eu pe tine învăţător, crescător, îngrijitor şi stăpân al lui? Nu am pus Eu în mâinile tale toată puterea asupra lui? Când el era încă gingaş, ţi l-am dat ţie, ca să-l formezi şi să-l orânduieşti”. Ce iertare poţi nădăjdui, când tu pregeţi şi treci cu vederea creşterea lui?

Sau ce poţi tu, oare, să zici spre dezvinovăţirea ta? Poate că fiul tău este greu de înfrânat şi îndărătnic. Dar la aceasta trebuia să gândeşti de mai înainte, când el era încă mic şi uşor se putea înfrâna; de atunci să te fi îngrijit a-l îmblânzi, a-l obişnui la datoriile lui, a-l aduce la orânduială şi a stârpi bolile sufletului său.

Când ogorul inimii lui era încă uşor de lucrat, de atunci trebuia să smulgi spinii, atunci când ei, la vârsta cea fragedă, uşor se pot smulge. Şi astfel, patimile copilului nu s-ar fi făcut, prin lenevirea ta, mai mari şi nebiruite.

Pentru aceea, zice înţeleptul Sirah: „De ai feciori, învaţă-i şi pleacă din pruncie grumazul lor” (Sirah 7, 24). Şi Dumnezeu nu numai că îţi porunceşte aceasta, ci mai vârtos te şi ajută El însuşi. Cum şi în ce chip? Prin aceea că zice: „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să se omoare” (Ieşirea 21, 17). Vezi tu cum îngrozeşte El pe copii şi cum îi înspăimântă; cât de mult îţi înlesneşte stăpânirea asupra lor?

Iar dacă Dumnezeu pedepseşte cu moarte îndrăzneala copiilor împotriva părinţilor, apoi cum putem să ne dezvinovăţim când am privit cu nepăsare îndrăzneala copiilor noştri împotriva lui Dumnezeu?

Dumnezeu zice fiecărui tată: „Pe fiul care te ocărăşte pe tine îl voi pedepsi cu moarte; iar tu nu voieşti nici măcar cu un cuvânt să tulburi pe cel ce calcă cu picioarele poruncile Mele? Merită acesta iertare?” Tu vezi cum el cutează împotriva Făcătorului său, şi nici măcar nu te superi de aceasta, nu-l ameninţi, nu-l pedepseşti, deşi ştii bine că Dumnezeu opreşte astfel de îngăduinţă.

Şi Dumnezeu face aceasta nu pentru că o astfel de jignire ar aduce vătămare Celui Preaînalt şi neatins, ci pentru ca să mântuiască pe fiul tău cel păcătos. Iar cel ce este atât de nebun şi se îndârjeşte împotriva lui Dumnezeu, acela încă şi mai mult va păcătui împotriva tatălui său şi a propriei lui mântuiri sufleteşti.

Aşadar, să nu fim fără de grijă despre aceasta, ştiind că atunci când copiii păzesc cu credinţă datoriile lor către Dumnezeu, şi în celelalte lucruri ale vieţii dobândesc fericire şi cinste, fiindcă oricine cinsteşte şi stimează un om îmbunătăţit şi bine crescut, fie el oricât de sărac; pe când pe cel rău şi fără de rânduială, toţi îl înjură şi îl urăsc, fie el oricât de bogat.

Insă un fiu bine crescut, nu numai de la alţii va dobândi stimă, dar şi de tine, tatăl său, va fi mai iubit, fiindcă la dragostea cea firească se adaugă încă un alt temei al iubirii, adică fapta cea bună a fiului. Afară de aceasta, un astfel de fiu nu numai că îţi va fi mai drag, ci încă mult mai plăcut şi mai folositor, căci el te va cinsti şi te va sprijini la bătrâneţile tale.

Precum cei care sunt nemulţumitori către Dumnezeu nu stimează nici pe părinţii lor, tot aşa cei ce cinstesc pe Dumnezeu, arată şi părinţilor lor tot respectul. De aceea, pentru ca tu să fii plăcut atât lui Dumnezeu, cât şi oamenilor, ca să-ţi găteşti o viaţă fericită şi să scapi de pedeapsă în viaţa viitoare, creşte pe copilul tău cu toată grija.

Iar cum că cei care nu cresc copiii lor cu grijă, deşi ei altminteri ar fi buni şi vrednici, totuşi se pedepsesc greu, aceasta se arată dintr-o istorie veche, pe care o voi povesti.

A fost un preot mare între iudei, anume Eli (I Regi 2, 11). Eli era vrednic şi bun, însă avea doi feciori foarte răi, pe care nu i-a ţinut în frâu şi nu i-a domolit, sau cel puţin nu făcuse aceasta cu destulă putere şi stăruinţă; căci el ar fi trebuit să-i înfrâneze, să-i alunge din casa sa şi în tot chipul să-i pedepsească, pentru ca să-i îndrepteze.

Însă el numai îi îndemna şi se mulţumea a le da sfaturi blânde, zicându-le: „Pentru ce faceţi voi asemenea lucruri, căci aud vorbe rele despre voi… ” (I Regi 2, 23). Ce zici tu, Eli? Ei au cutezat împotriva lui Dumnezeu şi tu îi numeşti „fii ai tăi”? Ei nu vor să mai recunoască pe Făcătorul lor şi tu mărturiseşti încă înrudirea ta cu dânşii? De aceea zice Sfânta Scriptură: „Eli nu a certat pe fii săi” (I Regi 3, 13). Căci, când cineva îndeamnă simplu, aceasta nu este certare, ci trebuie a folosi un mijloc aspru şi tare, precum cere boala.
Aşadar, nu este de ajuns numai a spune copiilor greşelile şi a-i sfătui, ci trebuie a-i şi înfricoşa, spre a dezrădăcina obiceiurile cele rele de la început. Însă tocmai prin aceea, că Eli, deşi îndemna pe fii săi, însă nu cu destulă stăruinţă, precum ar fi trebuit, prin aceea, zic, i-a dat în mâinile vrăjmaşilor. Ei au căzut într-o bătălie contra filistenilor, şi fiindcă el n-a putut suferi vestea aceasta, a căzut de pe scaunul său, şi-a frânt grumazul şi a murit.

Vezi că am avut dreptate când am zis că părinţii care nu-şi cresc copiii şi nu-i ţin întru cucernicie sunt adevăraţi ucigaşi ai copiilor lor? Aşa a fost şi Eli, ucigaşul fiilor săi. Adică, măcar că vrăjmaşii au omorât pe fiii lui, totuşi, el a fost vinovat de moartea lor, căci prin lenevirea sa în creşterea lor, el le-a răpit ajutorul lui Dumnezeu şi, prin aceasta, i-a dat fără pază şi fără apărare ucigaşilor lor. Dar el a omorât nu numai pe fiii săi, ci şi pe sine însuşi.

Aceeaşi soartă o au încă şi acum mulţi părinţi. Fiindcă ei nu voiesc să fie aspri, nu voiesc să-i înfrâneze şi să-i tulbure pe copiii lor cei fără de rânduială şi păcătoşi, ei adeseori sunt siliţi a privi cum aceştia, pentru nelegiuiri, sunt prinşi, târâţi înaintea scaunului judecăţii, aruncaţi în temniţă, sau chiar şi omorâţi.

Căci dacă tu nu-i pedepseşti, nu-i îndreptezi, atunci va urma pentru dânşii judecata după legile comune şi se vor pedepsi public. La această nenorocire se adaugă şi ruşinea, căci toţi arată cu degetul pe tatăl al cărui fiu a luat un asemenea sfârşit, şi îi fac imposibilă orice ieşire din casă. Căci cu ce ochi poate el să se uite la cei cu care se întâlneşte, după ce fiul lui a adus asupră-i o astfel de ruşine, o astfel de nenorocire?

De aceea, vă poftesc şi vă rog, aveţi grijă de copiii voştri, şi anume de mântuirea sufletului lor. Tu, tatăl casei, eşti un dascăl pentru toată casa ta, şi Dumnezeu neîncetat trimite la tine la şcoală pe femeia ta şi pe copiii tăi.

Pentru femei Apostolul Pavel grăieşte: „… de voie se să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor” (I Corinteni 14, 35), iar pentru copii: „… creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).

Gândeşte că tu ai în casa ta nişte statui de aur, adică copiii tăi, de aceea orânduieşte-i, cercetează-i în toate zilele cu luare aminte, împodobeşte şi formează sufletul lor în tot chipul. Urmează lui Iov celui cucernic, care, de teamă ca nu cumva fiii lui să fi păcătuit cu ceva în inimile lor, aducea jertfă pentru dânşii şi era cu multă luare aminte pentru ei.
Urmează încă şi exemplul patriarhului Avraam. Şi el se îngrijea nu ca să lase fiului său bani şi comori, ci se uita la împlinirea Legii lui Dumnezeu, ca să insufle urmaşilor săi din toate puterile împlinirea acesteia. Martor pentru această faptă bună a sa este însuşi Dumnezeu, când zice: „Ştiu că va porunci fiilor şi urmaşilor săi, ca să păzească căile Domnului şi să facă dreptate” (Facerea 18, 19).

Iar David, când era să moară, a chemat pe fiul său, şi în loc de avere i-a lăsat o sfătuire pe care el adesea o repeta, adică: „Dacă tu, fiul meu, vei trăi după Legea cea dumnezeiască, nu te va întâmpina nici o nenorocire, ci toate îţi vor merge cu folos şi te vei îndulci de mare apărare şi linişte. Iar dacă vei pierde sprijinul lui Dumnezeu, nu-ţi va putea folosi împărăţia şi toată puterea lumii” (III Regi, cap. 2). Acestea şi altele asemenea i-a vorbit el, deşi nu cu aceste cuvinte.

Deci şi noi, atât în viaţă, cât şi la moarte, acestea să vorbim copiilor noştri şi să-i convingem că/frica lui Dumnezeu este averea cea mai mare, moştenirea cea mai sigură şi comoara cea mai nepieritoare. Să nu ne zbuciumăm a le lăsa comori trecătoare, ci cucernicia, care este o avere netrecătoare şi trainică.

Unde lipseşte cucernicia, acolo şi averea ce o are cineva se prăpădeşte în primejdii şi în ruşine. Unde este cucernicia, acolo se vor dobândi şi averile, pe care cineva încă nu le are. Dacă tu vei creşte pe fiul tău în fapta cea bună, şi alţii vor creşte tot aşa pe fiii lor, atunci se va forma un lanţ, un şir de bună purtare, care va cuprinde la urmă pe toţi; un şir care începe de la tine şi care, pentru creşterea cea bună a copiilor, îţi va aduce roade slăvite.
Un copil are trebuinţă de asprime, de supraveghere şi de frică. Aceasta însă eu nu o zic pentru ca voi să vă purtaţi neprieteneşte cu copiii, ci pentru ca să fiţi mult stimaţi de către dânşii. Dacă şi femeia trebuie să stimeze pe bărbatul său şi să se teamă de dânsul, cu cât mai mult copiii trebuie să se teamă de tatăl lor! Nu-mi răspunde mie că tinereţea nu se poate domoli.
Căci dacă Pavel cere o astfel de îngrijire de la o văduvă, cu cât mai mult o va cere de la un bărbat? Dacă însă nu ar fi cu putinţă, desigur, el nu ar fi recomandat-o. Toată răutatea copiilor se reazemă pe lenea noastră, căci noi de la început, din vârsta cea fragedă, nu i-am ţinut în cucernicie şi în frica Domnului. Noi ne îngrijim ca ei să capete cultură lumească, să înveţe lucruri şi afaceri lumeşti, cheltuim bani pentru acestea, rugăm pentru dânşii pe prietenii noştri şi nu lăsăm nici o cale neîncercată, dar nu ne îngrijim nicidecum ca ei să fie cu trecere la împăratul îngerilor.
Noi totdeauna le îngăduim a vizita teatrele, dar nu-i silim să se ducă la biserică. Şi dacă copilul vine aici de vreo două ori, stă fără nici un folos şi câştig. Insă nu trebuie să fie aşa, ci precum atunci când îi trimitem la şcoală, le cerem socoteală de ceea ce au învăţat, tot aşa trebuie să fie şi când îi trimitem la Biserică, sau mai vârtos când îi ducem noi înşine.
Trebuie, după aceea, a-i întreba ce au auzit sau ce au învăţat aici. Dacă procedăm astfel, îndreptarea copiilor ne va fi un lucru foarte uşor f şi îndemânatic. Dacă ei, acasă, totdeauna ne aud vorbind de faptele cele bune şi îi învăţăm datoriile lor, dacă cele ce aud în biserică se unesc cu cele auzite acasă, atunci ei, în curând, ne vor arăta roadele cele slăvite ale acestei nobile seminţii.

Dar noi nu facem nimic din toate acestea; datoriile, care sunt cele mai neapărate, noi le privim ca lucruri lăturalnice, şi dacă cineva ne îndeamnă la ele, noi râdem de dânsul. De aceea, toate merg pe dos, şi de acolo vine că cei ce nu au fost crescuţi de părinţii lor, trebuie să fie certaţi de legile civile.

Dar nu simţi tu ruşine şi nu roşeşti când vezi că judecătorul pedepseşte pe fiul tău şi îl îndreaptă, şi că el are trebuinţa de certare străină, deşi atâta vreme a fost lângă tine? Nu te ascunzi, nu te acoperi de ruşine? Spune-mi, mai poţi tu purta numele de tată, când tu ai fost un vânzător al fiului tău şi nu i-ai dat paza trebuincioasă, ci l-ai lăsat să se piardă prin tot felul de răutate?
Când vezi un om rău că îţi bate copilul, te superi, te mânii, te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Iar când vezi pe satana în toate zilele rănind şi bătând pe copilul tău, şi duhurile rele amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi, dormitând, nu te superi şi nu cauţi să mântuieşti copilul tău. Şi aceasta ar fi de cea mai mare trebuinţă, căci păcatul este cel mai rău dintre duhurile rele, şi cel ce trăieşte în păcat nu poate să se mântuiască.

Aşadar, pe un fiu păcătos nu trebuie numai a-l plânge, ci încă a-l şi pedepsi şi a-l certa, a-l opri şi a-l ţine în frică, a căuta ca prin tot felul de leacuri să-l vindeci de boala lui cea sufletească. Tu trebuie să urmezi văduvei, despre care zice Pavel: „a crescut feciori”.

Căci marele Apostol nu îndreaptă îndemnarea sa numai spre văduve, ci spre toţi. El sfătuieşte pe toţi oamenii, când zice: „Creşteţi pe copii întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Iar aceasta este cea dintâi şi mai mare avere cu care părinţii pot împodobi un copil. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

1

Despre educatia copiilor

1

Omilia IX

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Femeia să asculte învăţătura în linişte, cu toată supunerea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie. (I Timotei 2, 11-15)

Multă sfială cere de la femei fericitul Pavel, multă demnitate, nu numai în mişcările lor, nu numai în îmbrăcămintea lor, ci chiar până şi în vocea lor.

„Femeia să asculte învăţătura în linişte, cu toată supunerea”, ceea ce şi în Epistola către Corinteni zicea, scriindu-le: „căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice şi legea. Iar dacă voiesc să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor, căci este ruşinos ca femeile să vorbească în biserică”. (I Corinteni 14, 34-35) Dar acum mare este vuietul, mare e tulburarea şi multă vorbă se face în biserică de femei, ceea ce nicăieri nu se petrece. Ar putea cineva vedea aici pe toate femeile vorbind, cum nu se petrece nici în piaţă, nici la băi; ca şi cum parcă ar fi venit aici ca să aibă mai multă linişte în vorbe, aşa se îndeletnicesc şi se întrec toate cu vorba despre lucruri de nimic. De aceea toate au ajuns invers de cum ar fi trebuit să fie şi nu vor să înţeleagă că nu este alt mijloc de a afla ceva din cele folositoare, decât numai de a sta în linişte. Când mă grăbesc să încep propovăduirea, şi nimeni nu este cu luare-aminte la cele grăite, care le este folosul? „Atât de tăcută trebuie să fie femeia în biserică, zice, încât nu numai de cele lumeşti nu trebuie a grăi, ci chiar nici de cele duhovniceşti.” Aceasta este adevărata podoabă, sfiala ei, aceasta va putea să o împodobească mai mult decât hainele, şi dacă ea se va modera pe sine în acest chip, va putea să-şi facă rugăciunea cu multă rânduială.

„Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul.” Şi unde este aici continuitatea celor spuse? Dar mare este acea continuitate. Într-adevăr, apostolul le vorbea despre linişte, despre demnitate, despre sfială, le zicea că ele nu trebuie să vorbească în biserică. Din toate părţile, deci, voind a le tăia pricina de vorbă „nici să înveţe, zice, ci să stea în rândul ucenicilor, iar prin tăcere vor dovedi supunerea lor”, fiindcă sexul femeiesc este oarecum vorbăreţ, şi de aceea apostolul din toate părţile mărgineşte pe femeie.

„Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă.” Şi ce au de-a face aceste vorbe cu cele dinainte? „Da! zice; sexul bărbătesc s-a bucurat de mai multă cinste, fiindcă întâi a fost zidit.” În alt loc a arătat şi ceea ce este principal, zicând astfel: „Că nu s-a zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat”. De ce spune aceasta? Mai întâi, zice, de la acestea să aibă întâietatea, iar în al doilea rând să o aibă de la cele petrecute. A învăţat femeia odinioară pe bărbat, şi totul a stricat, şi cu neascultarea 1-a făcut vinovat de osândă. De aceea Dumnezeu a supus-o bărbatului, fiindcă la început mai mult a abuzat de egalitate.” „Atrasă vei fi către bărbatul tău” (Facerea 3, 16), iar mai înainte de aceasta nu i-au fost spuse asemenea cuvinte. Dar cum Adam nu s-a amăgit? Aşadar nici n-a călcat porunca, dacă nu s-a amăgit. Ia aminte bine, femeia a zis: „Şarpele m-a amăgit”, pe când Adam n-a zis „femeia m-a amăgit”, ci că „ea mi-a dat mie şi am mâncat”. Nu este acelaşi lucru: a lua amăgirea de la cel de acelaşi fel cu tine, sau de la o fiară, de la o vietate supusă şi roabă ţie; aşa că aceasta este amăgire. Deci în raport cu femeia, care a fost amăgită, de cel supus şi rob, Adam n-a fost amăgit fiindcă el a fost îndemnat de cea liberă şi deopotrivă cu el.

Expresia: „a văzut că rodul este bun la mâncare” nu pentru Adam s-a zis, ci pentru femeie, că „a mâncat, şi a dat şi bărbatului ei”, aşa că Adam nu supunându-se poftei a călcat porunca, ci numai a fost convins simplu de femeie. A învăţat odată femeia şi atunci a stricat totul, şi de aceea apostolul zice: „nu dau voie femeii să înveţe”. Şi ce are de-a face cu celelalte femei, dacă Eva a greşit? Foarte mult, fiindcă sexul lor este slab şi uşurel. Aici deci, apostolul vorbeşte de natura femeiască, căci n-a zis „iar Eva fiind amăgită”, ci „femeia”, nume ce este comun întregului sex, iar nu numai al aceleia. Deci ce? Oare întreaga natură a căzut în călcarea poruncii prin Eva? După cum pentru Adam a spus: „După asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină” (Romani 5, 14), aşa şi aici, adică, neamul femeiesc a călcat porunca, iar nu cel bărbătesc. Dar ce? Nu mai are femeia nici o mântuire? „Da”, zice apostolul. Si care e acea mântuire? Aceea prin naşterea de copii, fiindcă n-a zis numai de Eva: „daca va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie”. În care credinţă? În care dragoste? În care sfinţire? În care înţelepciune? Este ca şi cum ar fi zis: „Nu fiţi triste, femeilor, că neamul vostru este defăimat; v-a dat vouă Dumnezeu şi o altă pricină de mântuire: facerea şi creşterea copiilor, astfel ca nu numai prin voi, ci şi prin alţii să vă mântuiţi.”

Priveşte câte probleme se nasc de aici. „Iar femeia amăgindu-se, zice, a fost pricină de călcare a poruncii.” Care femeie? Eva. Aşadar, Eva se va mântui prin naşterea de fii? Nu aceasta o spune, ci că natura femeiască se va mântui. Femeia a pricinuit călcarea poruncii. Eva desigur că a călcat porunca, însă neamul femeiesc se va mântui prin naşterea de fii. Pentru ce oare ea nu se va mântui şi prin propria sa virtute? Nu cumva Eva a închis calea mântuirii celorlalte? Deci, ce se va face cu fecioarele? Ce se va face cu cele sterpe? Ce se va face cu femeile văduve, care au pierdut pe bărbaţi mai înainte de a naşte? Acestea sunt pierdute? Nu mai au nici o nădejde de mântuire? Şi cu toate acestea fecioarele sunt mai cu seamă cele mai lăudate şi mai bine văzute.
Deci ce voieşte el oare să spună aici? „După cum pe întregul gen femeiesc 1-a supus de la zidirea celor dintâi, prin cele petrecute cu cea dintâi femeie şi, fiindcă Eva a fost zidită a doua, după Adam, de aceea, zice, şi celălalt gen femeiesc să se supună bărbaţilor.” Aşadar, fiindcă cea dintâi femeie a călcat porunca, tot genul femeiesc se găseşte în călcarea poruncii? Dar aceasta nu-şi are raţiune; atunci deci totul s-a făcut din harul lui Dumnezeu, iar cele de acum din călcarea poruncii femeii. „Şi totuşi pentru aceea toţi au murit, zice, fiindcă unul dintr-înşii — adică femeia — a păcătuit.” Prin urmare de nimic să nu se scârbească, fiindcă i-a dat Dumnezeu femeii o mângâiere nu mică, aceea că va naşte fii. „Dar aceasta, zici tu, este a naturii.” Apoi şi aceea este a naturii; căci El n-a dat numai ceea ce este a naturii, ci a hărăzit şi creşterea de copii. „De vor petrece, zice, întru credinţă, şi întru dragoste, şi întru sfinţire, cu întreagă înţelepciune”, adică, dacă după ce i-a născut îi va creşte în astfel de principii, nu puţină plată va avea de aici, căci a crescut luptători în Hristos. „De vor petrece, zice, întru credinţă şi întru dragoste”, prin care cuvinte înţelege viaţa corectă, iar apoi spune de înţelepciune şi demnitate în purtare.

Vrednic de crezare este cuvântul. (3, l) Expresia aceasta este spusă cu privire la toate cele spuse mai înainte, iar nicidecum nu are relaţie cu următoarele: de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Fiindcă cele spuse mai înainte erau îndoielnice, pentru aceea zice: „Credincios este cuvântul”, adică părinţii şi mamele vor putea să se bucure de virtutea copiilor, dacă îi vor creşte bine. Dar cum? Dacă mama este rea şi încărcată de păcate? Oare se va folosi ea din creşterea copiilor? Oare nu este natural că-i va creşte pe copii la fel ca ea? Dar apostolul vorbeşte aici de femeia virtuoasă, că multă plată va lua o asemenea femeie şi din creşterea copiilor.

Povatuiri date parintilor pentru cresterea copiilor

Auziţi acestea şi voi, părinţilor, şi voi, mamelor, creşterea copiilor nu vă va fi fără plată. Aceasta o spune şi mai departe, zicând: „dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii” (I Timotei 5, 10), şi după celelalte multe pune şi aceasta. Căci nu este puţin lucru, copiii cei daţi de Dumnezeu să fie afierosiţi lui Dumnezeu. Dacă baza şi temeliile începutului lor vor fi bune, mare le va fi plata; iar dacă vor neglija aceasta, mare le va fi osânda. Fiindcă şi Eli s-a pierdut din cauza fiilor săi, căci trebuia a-i povăţui. Îi povăţuia el, dar nu precum trebuia, ci, nevoind a-i întrista, iată că şi pe ei, şi pe el s-a pierdut.
Auziţi acestea, voi, părinţilor. Creşteţi pe copiii voştri întru învăţătura şi certarea Domnului, cu multă băgare de seamă. Tinereţea este sălbatică, având nevoie de mulţi purtători de grijă, dascăli, pedagogi, îngrijitori, de mulţi hrănitori. Este de dorit, deci, ca după atâtea necazuri, să poată fi stăpânită. Tinereţea este ca şi un cal sălbatic, ca şi o fiară sălbatică, şi dacă de la început şi din cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune nişte hotare bune, după aceasta nu vom avea nevoie de multe osteneli, ci obişnuinţa va deveni lege. Să nu-i lăsăm să facă ceva din cele plăcute şi vătămătoare, şi nici ca unor copii să le facem totdeauna pe placul lor, ci mai cu seamă să-i ţinem în întreaga înţelepciune şi cumpătare, fiindcă abuzul de acestea pierde tinereţea mai mult decât orice.
Pe lângă aceasta nouă ne trebuie multe lupte şi băgare de seamă. Iute apoi să le dăm femei, astfel ca trupurile lor să fie curate şi neatinse când vor primi pe mireasă. Aceste amoruri sunt cele mai fierbinţi. Cel ce a fost înţelept şi cumpătat şi mai înainte de nuntă, cu atât mai mult va fi şi după nuntă, pe când cel ce s-a deprins a desfrâna mai înainte de nuntă, va face aceasta şi după nuntă. „Pentru desfrânat toată pâinea este dulce, nu va înceta până în sfârşit.” (înţelepciunea lui Isus Sirah 23, 23) De aceea se pun cununi pe capul mirilor, căci sunt simbol al biruinţei, şi că ei fiind neînvinşi, se apropie în acest fel de patul de nuntă, şi că n-au fost biruiţi de plăceri. Dar dacă este robit de plăcere dându-se pe sine desfrâului, de ce la urmă mai are pe cap cunună, când el este învins?
Acestea vi le spunem, iubiţilor, acum sfătuindu-vă, înfricoşându-vă, ameninţându-vă într-un fel, altă dată în alt fel. Mare depozit avem noi în copiii noştri. Să ne îngrijim de ei, iar aceasta să o facem ca nu cumva vicleanul diavol să ne piardă chiar pe noi. Acum, însă, toate sunt contrare printre noi. Pentru ca să putem avea ţarina bună şi rodnică, toate le facem: şi ca să o încredinţăm unui bărbat credincios, şi să căutăm a avea un îngrijitor de măgari, un altul pentru catâri, un iconom, şi un logofăt deştept; iar tocmai ceea ce este mai de preţ pentru noi, adică să ne îngrijim de a încredinţa pe copilul nostru unuia care ar putea să-i păstreze neatinsă întreaga lui înţelepciune, la aceasta nu ne gândim, deşi aceasta este proprietatea noastră cea mai de preţ, iar celelalte prin el vin. Ne îngrijim de proprietăţile ce le vom da lor, şi nu ne îngrijim de ei. Ai văzut câtă lipsă de judecată?
Cercetează sufletul copilului, şi la urmă vor veni şi acelea; iar dacă acest bun nu este, nici un folos nu va avea el din averi, pe când dacă va câştiga acest bun, nici o vătămare nu va avea de la sărăcie. Voieşti a-1 lăsa pe el bogat? Învaţă-1 să fie om bun şi cinstit, fiindcă astfel va putea şi averile să şi le stăpânească, şi dacă nu va putea câştiga altele din nou, cel puţin nu va fi mai prejos de cele deja câştigate. Iar dacă copilul este rău, chiar de i-ai lăsa lui nenumărată avere, dacă nu i-ai lăsat păzitor, 1-ai făcut mai rău decât cei ce ajung la cea mai de pe urmă sărăcie. Copiilor celor care nu sunt bine crescuţi, le este mai bună sărăcia decât bogăţia. Sărăcia ţine pe cineva în virtute chiar şi fără voia lui, pe când bogăţia nici pe cei ce voiesc nu-i lasă a fi înţelepţi, ci îl scoate pe om, îl zdrobeşte şi-1 bagă în mii de rele.

Mamelor! Îngrijiţi-vă mai ales de fetele voastre, căci este uşoară pentru voi o astfel de îngrijire; luaţi seama bine, ca să se deprindă să stea în casă, iar mai cu seamă învăţaţi-le a fi evlavioase, demne, a dispreţui averile, a fi simple şi fără pretenţii în îmbrăcăminte, şi în felul acesta daţi-le în căsătorie. Cu chipul acesta nu numai pe ele, ci şi pe bărbatul pe care îl vor avea 1-aţi mântuit şi l-aţi scăpat din neajunsuri; şi nu numai pe bărbat, ci şi pe copii, şi nu numai pe copii, ci şi pe nepoţi. Că dacă rădăcina este bună, ramurile se vor întinde tot mai bine, iar pentru toate acestea veţi lua plată. Noi facem toate astfel, încât să folosim nu numai unui suflet, ci printr-un suflet să folosim multora. Fata ta, astfel trebuie a ieşi din casa părintească la căsătorie, precum iese un luptător din locul de antrenament, având toată ştiinţa cu cea mai mare exactitate, ca şi un aluat care trebuie a dospi întreaga frământătură şi a o preface în pâine bună. Şi băieţii trebuie să fie aşa de sfioşi prin demnitatea şi întreaga înţelepciune, încât să aibă laudă şi de la oameni şi de la Dumnezeu. Să se înveţe a-şi păzi pântecele, a fugi de lux, a fi iconomi, iubitori, să înveţe a fi cumpătaţi. Căci numai aşa vor putea şi părinţilor a le pricinui multă plată, şi cu chipul acesta toate vor fi spre slava lui Dumnezeu, şi spre a noastră mântuire, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

1

De la prima vârsta înca sa-i conducem spre viata cereasca

1

din „Parinti, copii si cresterea lor”

Nu ati vazut ca cei ce locuiesc în orase, de abia ce-si întarca pruncii si îi si fac purtatori de ramuri la serbari, patroni de lupte, sefi la salile de sport si conducatori de cor? Asa sa facem si noi. Înca din frageda pruncie sa-i conducem spre viata cereasca. Cea pamânteasca cere numai cheltuieli si nu aduce nici un câstig.

Într-adevar, spune-mi ce folos ar putea avea cineva din aplauzele si din strigatele de admiratie ale multimii. Când vine noaptea, tot acel zgomot si toata acea zarva se stinge. Dupa ce petrecerea se termina, ca si cum s-ar fi trezit dintr-un vis plin de desfatari, „adulatii” ramân iarasi pustii de orice bucurie si nu le mai pasa, chiar daca ar vrea, nici de cununi, nici de hainele luxoase, nici de înfatisarea impunatoare, pentru ca toate acestea au trecut mai repede decât cel mai repede vânt.
În schimb viata cereasca este cu totul diferita. Ne aduce câstig mult si neîntrerupt. Pe cel ce traieste deja în ceruri nu-l aclama tot timpul oameni beti, ci multimea îngerilor. Dar ce spun multimea îngerilor? Domnul Însusi, Stapânul îngerilor îl lauda si îl întâmpina cu bucurie si cu cinste. Si cel laudat de Dumnezeu nu o zi, nu doua, nu trei, ci vesnic sarbatoreste încununat si niciodata nu-si va vedea crestetul gol, lipsit de slava cereasca. Dânsul la aceasta serbare nu tine doar câteva zile, ci o vesnicie.

La aceasta liturghie saracia nu poate fi niciodata o stavila, pentru ca si cel sarac o poate împlini, mai ales cel sarac, fiindca el este liber de orice zadarnicie lumeasca.

El nu trebuie sa cheltuiasca bani si averi, trebuie sa aiba doar sufletul curat si mintea plina de întelepciune. Din întelepciune i se nasc sufletului vesmintele vietii ceresti si din întelepciune i se împleteste cununa. Daca sufletul nu este împodobit cu faptele bune ale virtutii, aurul mult nu-i este de nici un folos. Tot asa cum saracia multa nu-l poate vatama în nici un fel, daca a strâns o comoara launtrica.

Sfantul Ioan Gura de Aur

1