Transplanturile de organe şi învierea cea de obşte

1

Canibalismul, vampirismul, necrofilia – de-a lungul generaţiilor aceste idei au fost privite cu oroare şi dezgust nu doar de către creştini ci şi de către necreştini. Ele au fost subiectul filmelor horror hollywoodiene, care speriau copiii şi făceau scârbă adulţilor. Dar acum devin realitate… Din anii ’60 încoace, chirurgii şi medicii au încercat cu o încăpăţânare extraordinară să vindece bolile prin transplantarea organelor de la cei morţi şi – oroarea ororilor! – chiar de la donatori vii. Aceasta a condus la o nouă formă de crimă organizată – extragerea unor părţi din trupurile unor oameni vii (adesea chinezi executaţi sau ţărani săraci din Turcia sau India) pentru a prelungi vieţile bolnavilor bogaţi din Occident.
,,Ba nu, asta este o denaturare grosolană!’’ ar spune unii. ,,Donarea dezinteresată de organe pentru a salva vieţile altora nu are nimic de-a face cu astfel de practici infame! La urma urmei, vorbim aici despre ştiinţă, nu despre magie!’’
Oare? Un documentar BBC recent despre cel mai mare savant, Sir Isaac Newton s-a intitulat ,,Ultimul Magician’’. Pentru că Newton, pe lângă a scrie marile sale opere despre lumină şi mişcarea corpurilor, a practicat alchimia, şi a încercat să găsească piatra filosofală… Mulţi scriitori, de la C.S.Lewis la Părintele Serafim Rose, au scos în evidenţă rădăcinile ştiinţei în magie, şi ţelul lor comun de a înţelege prin orice mijloace natura şi de a obţine, în primul rând, control asupra ei. Această dorinţă de a controla natura independent de Creator şi uneori chiar în mod conştient împotriva voinţei Creatorului naturii, nu poate duce la nimic bun. Desigur, ştiinţei moderne îi place să creadă că îşi face mereu treaba pentru binele comun al omenirii; însă tragediile consecutive de la Hiroşima la talidomidă*) şi la încercările recente de a crea fiinţe omeneşti din trei părinţi diferiţi desenează o imagine cu totul diferită.
Ni se spune că un experiment desfăşurat lângă Geneva la acceleratorul CERN de particule elementare ar fi putut arunca în aer întreaga lume… Însă şansele ca să se petreacă aşa ceva au fost foarte mici… E bine, atunci! Putem deci continua fără mustrări de conştiinţă să aruncăm pe geam milioane de dolari pe experimente care ar putea – doar ar putea – să distrugă lumea! Savanţi nebuni! Putem oare să credem că motivaţia din spatele unor astfel de activităţi este doar altruismul pur ?! Cum poate fi trecută cu vederea o asemenea iresponsabilitate extremă?
Cea mai minunată creaţie a lui Dumnezeu, cununa creaţiei Sale, este firea omului. Ştiinţa, cu toată iscusinţa sa nu a fost niciodată nici măcar aproape de a crea ceva atât de extraordinar precum omul, şi cu siguranţă nu poate aduce îmbunătăţiri omului aşa cum a fost creat de Dumnezeu. A fost o dată o conferinţă ştiinţifică care a încercat să stabilească nişte căi de îmbunătăţire a mâinii omului. Concluzia a fost: nu o putem îmbunătăţi. Nu poţi face mai bine ca Dumnezeu. Pentru că ,,Tu m-ai zidit, şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată s-a făcut ştiinţa Ta de către mine, întăritu-s-a, nu voiu putea spre dânsa..’’ (Psalm 138, 4-5) Atunci când omul încearcă să depăşească limitele firii încercând să-i aducă îmbunătăţiri, el este întotdeauna mustrat pe tăcute. Astfel, încercările de a transplanta organele dintr-un trup omenesc într-altul se împotrivesc întotdeauna unui semn evident şi decisiv al nemulţumirii lui Dumnezeu – respingerea. Doar cu ajutorul unor doze masive de medicamente administrate zilnic şi pentru tot restul vieţii cuiva este constrâns organismul să primească invazia străină a mădularului donatorului.
În mod cu totul nechibzuit, savanţii au descoperit în cursul acestor operaţii de transplant ceea ce Sfinţii Părinţi au ştiut dintotdeauna, dar pe care teoriile noastre moderne mecaniciste ne-au făcut să uităm: aceea că există o unitate tainică, chiar inefabilă între trup şi suflet, între anumite funcţiuni pe care noi le denumim psihologice şi anumite organe ,,pur’’ fizice. Nu vorbim aici despre acea teorie materialistă brută potrivit căreia activitatea mentală este pur şi simplu activitatea creierului. Vorbim despre faptul că memoria, emoţia şi chiar identitatea personală par a fi legate cu orice organ al trupului.
Am ştiut dintotdeauna acest lucru despre inimă. Iar primul transplant de inimă a produs rezultate înfricoşătoare. Familia bărbatului care primise o nouă inimă nu l-a mai putut recunoaşte după operaţie; el părea a fi o persoană diferită. Transplanturile ulterioare au confirmat că multe dintre trăsăturile donatorului păreau să se fi transplantant o dată cu inima către pacient. Unele trăsături transferate erau din cele obişnuite, precum gustul pentru mâncare, iar altele mult mai serioase, precum orientarea sexuală sau gândurile de sinucidere…
Mai recent, după cum scrie dr. Danny Penman, savanţii ,,au început să susţină că memoriile şi trăsăturile noastre sunt codificate nu doar în creierul nostru, ci în tot trupul nostru’’.
,,Conştiinţa, spun ei, este creată de orice celulă vie din trup care lucrează în armonie.’’
,,Ei susţin că de fapt, inimile, ficatul, şi fiecare organ din corpul nostru ne stochează amintirile noastre, ne conduc emoţiile şi ne umplu de personalitatea noastră individuală. Întregul nostru trup, cred ei, este locaşul sufletului, nu doar creierul’’.
,,Iar dacă oricare dintre aceste organe ar fi transplantat într-o altă persoană, porţiuni din aceste amintiri – şi poate chiar componente ale sufletului – ar putea fi şi ele transferate.’’
,,Sunt acum mai mult de 70 de cazuri documentate… în care pacienţii transplantului au preluat câte ceva din trăsăturile de personalitate ale donatorilor de organe’’.
,,Profesorul Gary Schwartz şi colaboratorii săi de la Universitatea din Arizona au documentat numeroase experienţe aparent inexiplicabile… Şi fiecare dintre ele reprezintă o provocare directă a status quo-ului medical’’.
,,Într-un caz celebru dezvăluit de echipa profesorului Schwartz, un băiat de 18 ani care scria poezie, cânta muzica şi compunea cântece, a fost ucis într-un accident de maşină. Cu un an înainte de moarte sa, părinţii au dat peste înregistrarea unui cântec scris de el, intitulat ,,Danny, inima mea este a ta’’. ‘’
,,În versurile sale obsedante, băiatul cânta despre cum s-a simţit el destinat să moară şi să-şi doneze inima. După moartea sa, inima i-a fost transplantată unei fete de 18 ani pe nume Danielle’’.
,,Atunci când părinţii băiatului au întâlnit-o pe Danielle, i-au pus câte ceva din cântecele lui iar ea, în ciuda faptului că nu auzise cântecul înainte, cunoştea cuvintele şi putea să spună mai departe versurile’’.
,,Profesorul Schwartz a cercetat şi cazul unei lesbiene de 29 ani dependente de fast food care primise inima unei femei vegetariene înrăite de 19 ani.
,,După transplant, ea le-a zis prietenilor săi că mâncatul cărnii o îmbolnăvea şi că femeile nu i se mai păreau atrăgătoare. De fapt, la scurtă vreme după transplant, s-a măritat cu un bărbat.’’
,,Într-un caz la fel de inexplicabil, un bărbat de vârstă medie şi-a descoperit dragostea pentru muzica clasică după transplant’’.
,,S-a aflat apoi că donatorul de 17 ani iubea muzica clasică şi cânta la vioară. Murise într-un schimb de focuri în timp ce se deplasa cu maşina, ţinând strâns la piept o vioară’’.
,,Efectele transplanturilor de organe nu se limitează doar la inimă. Rinichii par şi ei a purta unele dintre trăsăturile proprietarilor lor iniţiali’’.
,,Să luăm cazul Lindei Gammons din Weston, Lincolnshire, care şi-a donat unul dintre rinichi soţului său Ian’’.
,,După operaţie, Ian crede că a preluat nişte aspecte ale personalităţii soţiei sale. A dezvoltat o pasiune pentru gătit, cumpărături, dat cu aspiratorul şi grădinărit. Înainte de transplant, el detesta toate formele de activităţi gospodăreşti.’’
,,El a adoptat chiar şi un câine, deşi înainte de operaţie era un iubitor declarat de pisici, spre deosebire de soţia sa care prefera câinii…’’ [1]
Deloc surprinzător, nu există nimic despre transplanturi în scrierile patristice. Iar din câte cunoaşte autorul acestui text, nu există nici hotărâri sinodale contemporane ale bisericii despre acest subiect. Şi totuşi, Tradiţia Bisericii ne oferă nişte indicii importante în căutarea noastră de îndrumare în această chestiune…
Astfel, Sfântul Filaret al New York-ului scria: ,,Inima este nucleul, punctul central al existenței omului. Şi asta nu doar în sens spiritual, unde inima este cuvântul potrivit pentru nucleul persoanei spirituale, ,,eu’’-l cuiva; ci și în viața fizică unde de asemenea inima fizică este organul central și nucleul organismului, fiind legat în mod tainic și indisolubil cu experiențele sufletului omului. Este binecunoscut cum experientele pur fizice și nervoase ale omului de bucurie, mânie, teamă, etc. sunt reflectate imediat în mișcarea inimii și dimpotrivă cum o condiție bolnavă a inimii înnăbușește psihicul și cunoștința… Da, este o legătură indisolubilă aici și dacă, în locul continuării vieții personale spiritual-trupești a omului concentrate în propria sa inimă, i se impune o inimă și un soi de viață străină, până atunci cu totul necunoscută lui, atunci ce este asta dacă nu o contrafacere a vieții lui pierdute; ce este asta dacă nu nimicirea vieţii lui spiritual-trupești, a individualității sale, a ,,eu’’-lui său? Şi cum și drept cine se va prezenta un asemenea om la învierea cea de obște?’’
,,Însă noua realizare nu se oprește nici măcar aici. Se intenționează a se introduce în organismul omului inima unui animal, astfel încât la învierea de obște un ,,om’’ va ședea la Judecata din urmă cu inima unei maimuțe (sau a unei pisici, a unui porc sau ce-o mai fi).* Poate cineva să-și imagineze o parodie mai absurdă și mai blasfemiatoare a firii omenești înseși, făcute după chipul și asemănarea lui Dumnezeu?’’
,,Nebunie și oroare! Dar ce a adus acest coșmar al amestecului criminal în viața omului, în acea viață al cărui singur stăpân legiuit este doar Făcătorul și nimeni altcineva? Răspunsul nu este prea greu de aflat. Pierderea nădejdii creștine, necredința în viața viitoare, neputința de a înțelege Evanghelia și necredința în ea, în adevărul ei divin, acestea au adus aceste experimente monstruoase și blasfemiatoare peste personalitatea și viața omului. Viziunea creștină despre viață și moarte, înțelegerea și concepția creștină despre viața pe pământ ca fiind dăruită de Dumnezeu ca pregătire pentru veșnicie, s-au pierdut cu totul. Iar de aici roadele sunt: groaza în fața morții văzută ca un sfârșit absolut al vieții și o anihilare a personalității, și o agățare disperată de viața pământească – să trăiești, să trăiești, să trăiești, cu orice preț și orice mijloace să-ți prelungești viața pământească, după care nu mai urmează nimic!’’[2]
Trimiterea făcută de Sfântul Filaret la învierea cea de obşte şi la judecata finală ne oferă indiciul trebuicios nu doar pentru evaluarea transplanturilor, ci şi a întregii serii de inovaţii medicale care par a avea scopul ascuns de transformare şi degradare a concepţiei noastre despre om.
Biserica Ortodoxă învaţă, pe de o parte, că sufletul supravieţuieşte morţii trupului, şi continuă să lucreze pe deplin conştient chiar şi după ce trupul s-a făcut ţarână, dar pe de altă parte, că trupul va fi înviat în ziua din urmă pentru ca sufletul împreună cu trupul să poată primi laolaltă răsplata ce li se cuvine pentru faptele săvârşite împreună în decursul vieţii. Acest fapt ilustrează două adevăruri importante. În primul rând că omul, omul întreg nu este doar sufletul singur, iar în măsură şi mai mică doar trupul, ci sufletul şi trupul împreună. Aşa cum sunt concepute împreună şi simultan, tot aşa vor intra împreună în viaţa veşnică. [3] Şi în al doilea rând, fiecare suflet va fi judecat împreună cu trupul său personal, şi nu cu al altuia.
Acest al doilea adevăr este pus uneori sub semnul întrebării pe temeiul că în cursul vieţii omului, fiecare celulă din trupul său moare şi este înlocuită de alta de mai multe ori, aşa că nu ar avea nici un sens să vorbim despre ,,trupul său personal’’. Împrumutăm elemente trupului nostru de la organisme din afară şi le înlocuim într-o continuă schimbare reciprocă care ne uneşte în mod indisolubil cu natura din jurul nostru şi cu ceilalţi. Totuşi, descoperirea ADN-ului în anii ’50 a şubrezit această obiecţie arătând în principiu cum, se poate spune că trupul omului este acelaşi de-a lungul vieţii sale, în ciuda faptului că întreaga alcătuire celulară a trupului său poate fi diferită de ceea ce a fost la naştere. Se poate spune că identitatea sa trupească este incapsulată în ADN-ul său. Astfel, fiecare organ şi fiecare celulă din trupul meu este pecetluită cu o pecete care arată că îmi aparţine mie şi numai mie – ADN-ul meu personal.
Savanţii pot găsi fireşte forme noi de identificare personală chiar mai exacte şi mai indestructibile decât ADN-ul. Dar nu asta este problema. Problema este că acum ştim cum se poate spune în principiu că trupul este acelaşi şi unic şi că aparţine unei singure persoane în ciuda celor mai radicale reparaţii capitale din alcătuirea sa celulară şi atomică.
Ţinând cont de acestea, nu este greu de înţeles de ce a poruncit Dumnezeu ca trupul meu să respingă invazia unui mădular cu un ADN diferit – pur şi simplu nu sunt eu! Respingerea fizică din partea trupului ar trebui sa fie însoţită şi de o respingere din partea sufletului – nu poate fi voia Domnului să aibă loc aceste amestecări de persoane (şi chiar de specii) ! Fireşte că această teză generală ridică mai multe întrebări decât răspunde. Trebuie respinse toate transplanturile tuturor organelor? Sau numai transplanturile celor mai complexe şi centrale organe precum inima, şi poate, ficatul?
Autorul nu va face nici o încercare de a răspunde la asemenea întrebări. Numai un sinod cu adevărat ortodox care să se folosească şi de priceperea medicilor şi a savanţilor, poate decide într-o astfel de chestiune. Dar putem continua să cercetăm problema în aspectele ei cele mai generale…
Amestecarea mădularelor persoanelor diferite într-un singur organism se poate compara cu păcatul preacurviei. Unii vor respinge neîntârziat această comparaţie, spunând că păcatul preacurviei constă din experimentarea plăcerii sexuale nelegitime în timp ce transplanturile presupun doar durere… Cu toate acestea, nu este vorba nici aici nici dincolo de prezenţa plăcerii sau a durerii. Preacurvia este păcat, nu pentru că implică plăcere sexuală, ci pentru că implică amestecarea a două trupuri care duce (în cazul concepţiei) la crearea unui om nou prin amestecarea trupurilor şi a ADN-ului lor. O astfel de amestecare este oprită de Dumnezeu, cu excepţia circumstanţelor căsătoriei legitime. Transplanturile implică şi ele amestecul de ADN. Şi nici un sinod nu a declarat încă în ce condiţii este sau nu legitim…
Persoanele curate la trup (caste) au un puternic simţământ al propriei identităţi personale, atât spirituale cât şi fizice. Iubind pe alţii, ei păstrează un simţ puternic al propriei individualităţi şi păstrează cu gelozie acea individualitate şi puritate sexuală de dragul unirii cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu se va uni, nici spiritual, nici fizic (prin Trupul şi Sângele său) cu cei desfrânaţi, care-şi amestecă identitatea lor cu a altora. Nu poate fi doar o coincidenţă faptul că tehnicile de transplant de organe au mers în paralel cu dezvoltarea feluritelor tehnici din domeniul reproducerii sexuale. Contracepţia, fertilizarea in vitro şi mamele surogat, toate implică păcate împotriva curăţeniei trupeşti; organismele modificate genetic şi terapia genetică sunt alte încălcări ale ordinii divine cu privire la limitele naturale care trebuie păstrate între specii şi între indivizi.
Toate acestea se petrec în contextul unei viziuni evoluţioniste despre lume care respinge ideea unei creaţii separate a speciilor şi a indivizilor, ci consideră toate ca fiind evoluate din altceva, iar natura este un fel de uriaşă supă pan-cosmică în care fiecare element poate fi interschimbat cu oricare altul. Pentru cei ce gândesc astfel nu există nici un motiv pentru care omul, culme a evoluţiei, să nu tulbure şi mai mult apele… Însă în regulile alimentare ale Vechiului Testament, Dumnezeu ne-a arătat că unele lucruri nu trebuie amestecate cu altele; şi chiar dacă aceste legi au fost înlocuite în Noul Testament, principiul pe care ele îl învaţă rămâne valid: anumite lucruri sunt diferite şi separate de celelalte, şi trebuie să rămână diferite şi separate. Astfel, bărbaţii sunt diferiţi de femei şi trebuie să rămână astfel. Încercarea de a crea un fel de hibrid unisex sau ,,metrosex’’ şi mai mult, obiceiul unor bărbaţi de a se purta precum femeile şi al unor femei de a se purta precum bărbaţii în relaţiile sexuale, sunt nefireşti şi sunt o urâciune în faţa Domnului…
Scopul vieţii este unirea, unirea în dragoste cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru. Dar această unire este o unitate în diversitate, nu unitate în perversiune; ea transcende, dar nu desfiinţează diferenţele fireşti pe care le-a pus Dumnezeu în creaţie pentru totdeauna. Dezvoltările recente cu privire la transplanturile de organe şi terapia genelor dau mărturie, nu pentru priceperea omului de a amesteca cele de neamestecat (pentru că natura se va răzbuna mereu şi va respinge falsele uniuni), ci pentru dorinţa sa căzută, diavolească de a se răzvrăti mereu, de a rupe barierele puse de Creator în interiorul creaţiei Sale şi prin aceasta, de a împlini visul din vechime al protopărinţilor noştri: ,,veţi fi ca nişte dumnezei…’’

5 /18 aprilie 2013

*) Talidomida este un medicament folosit ca sedativ sau hiptonic, cu proprietăţi antiinflamatoare şi imunosupresive, care s-a pretins a vindeca anxietatea, insomnia, gastrita sau nervozitatea, şi care a fost retras de pe piaţă după ce multe mame au pierdut sarcinile sau au născut copii cu malformaţii. Medicamentul a provocat mai multă durere decât a alinat. Această realitate tristă se poate confirma şi în cazul noilor generaţii de medicamente şi vaccinuri cu care suntem azi atacaţi de profesia medicală şi de industria farmaceutică. Doar că acum retragerea lor este mult mai dificilă din cauza profitabilităţii exagerate care se face azi pe seama suferinţei oamenilor.

Vladimir Moss

[1] Penman ,,Putem transplanta într-adevăr un suflet de om?’’ The Daily Mail (Londra), 9 Aprilie 2008
[2] Vezi Sfântul Mitropolit Filaret ,,O părere ortodoxă despre transplanturile de inimă’’, Rusia dreptcredincioasă, nr.4; Cuvântul Ortodox, vol.4, nr.3 (mai-iunie 1068), pag.134-137. Tradus aici: http://ortodoxianecenzurata.wordpress.com/2013/07/25/o-parere-ortodoxa-despre-transplanturile-de-inima/
[3] După cum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, ,,Nici nu există despărţite între ele înainte de unirea lor care este menită să alcătuiască o formă. Ele sunt de fapt, create şi unite împreună deodată, precum în alcătuirea formei create prin unirea lor’’ (Epistola 15; P.G. 91:552D, 6-13). Iarăşi, Sfântul Ioan Damaschinul scrie: ,,trupul şi sufletul au fost alcătuite în acelaşi moment, nu întâi unul şi apoi celălalt, după cum presupunea în mod necugetat Origen (Expunerea exactă a Credinţei Ortodoxe, II,12).

sursa