Invatatura a Sfantului Ioan Gura de Aur

1

Doua razboaie sunt: unul este cand dezbraci pe cel sarac, iar altul este cand nu imbraci pe cel sarac, macar ca ai bogatie si aceasta este adevarata talharie. Deci, sa-ti scrii in mintea ta, totdeauna, a doua venire a Domnului si taina aceea infricosatoare, cand Judecatorul cel infricosator pe scaun va sta si cartile se vor deschide, faptele cele ascunse, desfranarile, furtisagurile, jefuirile, lacomiile, defaimarile, clevetirile, certurile, razboaiele, necinstirile, se vor arata. Pe acestea toate sa le gandesti, iar pe langa acestea, ia aminte si la focul cel nestins, care clocoteste, apoi, si la intunecimile de diavoli, stand imprejurul scaunului, precum si la cercetarea neamului omenesc, dand raspuns fiecare dupa faptele ce a facut. Gandeste-te, asemenea, si la despartirea pacatosilor de cei drepli, cand dintr-o data, toate ale pacatosilor vor lua sfarsit. Apoi, priveste cu blandetea, dreptatea, intelepciunea, milostenia si linistea, rabdarea cea in primejdii si celelalte fapte bune, pe cei ce le au, ii vor duce in Cereasca Imparatie.

Iar radacina tuturor bunatatilor este postul, precum si calea tuturor rautatilor este imbuibarea. Ca nu se cade a grai de rau pe cel drept, pentru ca cei ce clevetesc si urasc pe robii lui Duninezeu, lui Hristos gresesc. Pentru ca suflelul, cel ce vrea sa placa oamenilor si slava lor o doreste, nu va vedea Imparatia lui Dumnezeu, macar de ar face toate bunatalile.

In trei chipuri se poate lipi de Dumnezeu, orice suflet cuvantator: ori prin credinta cea fierbinte, ori prin frica lui Dumnezeu, ori prin invatatura si certarea de la Domnul. Iar, smerenia este varf, fiindca rabda cu bucurie clevetirile cele mincinoase si cuvintele cele napraznice. Ca cel ce este smerit cu adevarat, asuprit fiind, nu se tulbura, nici nu zice ceva, jelandu-se, ca a fost asuprit. Ci, primeste asupra sa clevetirea ca un adevar si nu se mai ingrijeste, certandu-se cu oamenii, care l-au clevetit, ci iertaciune iti cere. Ba inca, unii si nume de defaimare si-au facut, macar ca nu erau vrednici de defaimare.

Stiut lucru este ca intr-altfel se tamaduieste desfranatul, intr-alt chip ucigasul, intr-altul, fermecatorul si intr-altul lacomul. Intr-alt chip se tamaduiesc hotii, intr-alt fel betivii. Pentru aceasta, de mult mestesug are trebuinta cel ce carmuieste oile cele cuvantatoare, ca sa stie a lega la rani doctoriile cele potrivite si de folos. Dumnezeului nostru, slava!

1

Intru aceasta zi, invatatura la pomenirea Sfintilor si mai marilor Apostoli Petru si Pavel

2

Ati auzit, fratilor, in Evanghelie, pe Insusi Domnul, zicand catre ucenicii Sai, cuvintele cele de viata, pe care, ascultandu-le si scriindu-le in inimile voastre, duhovnicesti sa le facem. Dupa aceea, ati auzit cele ce, ca un Imparat, le-a grait catre Petru: „Tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea”, adica, piatra cea tare a credintei, pe care Hristos a zidit Biserica cea duhovniceasca, pe care portile iadului n-o vor putea birui si unde Insusi Facatorul, a pus temelia si i-a intarit zidurile, prin credinta; si cine i se va putea impotrivi ei? Pentru ca, oricine alearga la Biserica, se va mantui. La aceasta fratilor, sa scapam, ca, acolo, de toate pacatele eliberare vom afla, acolo, vom dobandi vindecare de patimi, acolo, ne vom indulci de veselie si de bucurie, pentru ca acestui mai-mare Apostol Petru, i-a dat Domnul Dumnezeu stapanire, zicand: „Si iti voi da tie cheile Imparatiei cerurilor, si orice vei lega pe pamant, va fi legat si in ceruri si orice vei dezlega pe pamant, va fi dezlegat si in ceruri” (Matei 16, 19). Catre acela acum sa cadem, fratilor, cerand deslegare, cu credinta, curatie si dragoste, fara de pizma, cu fapte bune impodobindu-ne si curatindu-ne, cu milostenie si cu post, ca si noi sa castigam mila, de la Dumnezeu, pe saraci, miluindu-i, pe straini, primindu-i, pe cei goi, imbracandu-i, pe cei flamanzi, hranindu-i pe cei insetati, adapandu-i, ca, prin acestea, se deschide Imparatia cerului si se iarta pacatele. Drept aceea, nu putem sa-i trecem pe cei in nevoi, cu vederea, ca, si pentru dansii, ne este data averea, ca si pe ei sa-i hranim si a noastra indestulare sa o avem. Ca a zis Domnul: „Cu ce masura veti masura, se va masura voua”. Pentru aceasta, bine este, fratilor sa ne sfarsim viata cu petrecerea cea fara de prihana, in lumea aceasta, si osanda vesnica sa nu o mostenim. Pentru ca va veni Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ca sa judece vii si mortii si sa plateasca fiecaruia, dupa faptele lui, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cuvant din invataturile Sfantului Grigorie Dialogul si ale lui Petru

1

Dupa bucuria cea din Rai, stramosul neamului omenesc, facand pacatul neascultarii, a fost izgonit si a ajuns in surghiunul orbirii si mahnirii, de care patimim acum. Pentru ca, dupa ce a gresit si afara din Rai a iesit, n-a mai putut sa vada bucuria patriei aceleia ceresti, pe care o vedea mai inainte. Pentru ca, in Rai fiind, omul se obisnuieste a auzi cuvintele dumnezeiesti si era, acolo, intru asezarile fericitilor ingeri, cu curatia inimii si cu inaltimea vederii. Iar, dupa ce a cazut el din randuielile acelea, s-a departat de asezamintele prin care se umplea de lumina.

Drept aceea, noi, din trupul lui Adam si intru acest surghiun al orbirii nascandu-ne, auzim de patria cea cereasca si de locuitorii aceleia, adica de ingeri, inca, si de partasii fericitilor ingeri, adica, de duhurile dreptilor, celor ce s-au savarsit, auzim. Dar unii, fiind trupesti, si neputand sa vada pe cele nevazute si, pentru neiscusinta lor, cad in frica si in indoiala credintei, socotind a fi acela, ca unele ce se pot vedea cu ochii trupesti. Dar, aceasta frica nu era la stramosul nostru. Ca, desi au fost izgoniti din desfatarea Raiului, parintii neamului omenesc isi aduceau aminte de ceea ce vazusera, desi erau lepadati din desfatare. Iar noi nu putem a gandi si a ne aduce aminte de cele auzite, fiindca nici o vedere adevarata a Raiului nu avem, precum avea stramosul nostru, din cele ce petrecuse. Pentru ca, precum un prunc nascut intr-o temnita si crescut acolo, nu stie decat numai intunericul temnitei, si, macar ca ar auzi, de la mama sa despre soare, luna si stele, de munti si campii, de pasari zburatoare si de cai alergatori, nu le crede, ca sunt, pentru ca nu le-a vazut cu ochiul, asa oamenii, in acest surhiun, al orbirii lor, nascandu-se si, auzind de cele inalte si nevazute, nu le cred cu inlesnire ca sunt cu adevarat, pentru ca vad numai pe cele proaste si vazute, adica, pe acelea intru care s-au nascut, iar, de cele de acolo, era randuit ca, numai singur. Ziditorul celor vazute si nevazute, unul nascut Fiul Tatalui, sa vina, spre ajutorul neamului omenesc, si salasuind Duhul Lui in inimile noastre si, prin el, vii facandu-ne, sa credem in acelea, la a caror intelegere, inca, n-am ajuns. Deci, cati am luat Duhul si arvuna aceasta, a mostenirii noastre, sa nu ne indoim de viata cea nevazuta, iar cel ce nu este, inca, intarit, intru adeverirea aceasta, dator este sa primeasca in sine, fara indoiala, cuvintele cele despre credinta ale barbatilor, celor desavarsiti, care, adica, de la Sfantul Duh au iscusinta in cele nevazute, si printr-insii sa se intareasca. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Veţi fi judecaţi, cu judecata cu care judecaţi

1

Firea omenească este socotită bolnavă atunci când lipseşte din ea harul dumnezeiesc, care desăvârşeşte şi susţine toate, de vreme ce „pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le plineşte”. Acest lucru este subliniat şi de Domnul nostru atunci când spune: „Căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Însă, în afară de prezenţa harului, este neapărat necesară şi intenţia şi împreună-lucrarea omenească, în acord cu canoanele morale ale raţiunii şi cu dumnezeieştile porunci, care vor provoca intervenţia dumnezeiască.

Omul care judecă cu uşurinţă o face întrucât s-a obişnuit în mod greşit să cerceteze mai degrabă faptele şi gândurile străine decât pe ale sale. El a uitat cuvintele Scripturii, care spune: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”, şi: „Cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi”.

Obişnuinţa atât de comună a judecării cuvintelor şi faptelor este o boală sufletească, ce provine din învârtoşarea puterii cuvântătoare (raţionale) a minţii, învârtoşare care este mai curând născută de egocentrism.

Întoarcerea spre sine, care este însoţită de osândirea de sine, este considerată absolut necesară pentru diagnoza şi conştientizarea propriilor noastre greşeli şi erori. Canonul şi dogma necesară a vieţii este legiuirea evanghelică, fără de care omul nu se poate pune pe picioare. „Legea duhului vieţii” (Romani 8, 2), care este în stare să ne slobozească de moartea în care ne-am prăbuşit, ne trasează noi căi de viaţă. Dragostea uneşte „cele despărţite întru unul”, creează o legătură, o comuniune. Ne învaţă că „datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţii noştri” (1 Ioan 3, 16) şi „purtaţi-vă sarcinile unii altora” (Galateni 6, 2) şi „toate ale voastre cu dragoste să se facă” (1 Corinteni 16, 14).

Necunoaşterea învăţăturii evanghelice îngăduie înrâurirea iraţionalului şi îndepărtează harul dumnezeiesc. Întrucât omul nu posedă cunoaşterea lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu a ajuns încă la luminare, se înşală în judecăţile sale. De aici începe „îndreptăţirea” lui „de ce?”, „dacă” şi al lui „oare?”, şi pornesc osândirea, împotrivirea, neascultarea, ura şi, în general, răutatea.

Desfiinţarea tuturor acestor răutăţi o poate dărui Domnul nostru prin cuvântul Lui: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34), şi: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35). Cel care s-a îngrijit să ţină legea iubirii evanghelice, după porunca Domnului nostru, se izbăveşte de răutatea atotcuprinzătoare. Atunci, nici nu judecă, nici nu unelteşte, nici nu face răul şi se izbăveşte fără o străduinţă specială de omul cel vechi şi de toată legea pervertirii, de vreme ce dragostea pe toate le pune în rânduială.

Gheronda Iosif Vatopedinul, ”Dialoguri la Athos”

1

Cum se poartă ei cu noi este treaba lor. Nu trebuie să ne supărăm părinţii nici cu gândul.

1

-Părinte, părinţii mei sunt divorţaţi; mama m-a adus la credinţă, tata e împotriva lui Dumnezeu. De cine să ascult?

-Apoi, bine… nu este treaba ta dacă părinţii trăiesc în bună înţelegere sau nu, dacă se ceartă, dacă sunt buni sau nu sunt buni – pentru tine ei trebuie să fie ceva sfânt, ca să ai parte de binecuvântarea lui Dumnezeu, ca să îţi fie ţie bine. Da! Nu trebuie să ne supărăm părinţii nici cu gândul. Şi cum se poartă ei cu noi este treaba lor. Sunt unii părinţi care au fost atât de aspri, care şi-au chinuit copiii…

Doi fraţi au avut o mamă aşa bună – ea le-a zis să-l cinstească pe tatăl lor, deşi acesta nu se purta cu ei aşa cum ar fi trebuit, pentru ca să dobândească binecuvântarea lui Dumnezeu. Acum cei doi lucrează la Pojaveraţ, şi nu îngăduie nimănui să spună ceva despre tatăl lor. Nimeni nu îndrăzneşte să-l jignească. Cei doi fraţi zic: Tata este sfânt pentru noi! Au avut o viaţă grea, tatăl lor nu a avut milă faţă de ei, dar vezi cum i-a binecuvântat Dumnezeu şi au viaţa împlinită? Sunt recunoscători şi mulţumitori faţă de Dumnezeu.
Căci Domnul a binevoit ca prin părinţii noştri să venim în lume. Vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu de cum sunt ei, vor răspunde şi pentru noi. Nu noi vom da socoteală pentru ei. Noi vom da socoteală de cum şi dacă i-am cinstit. Starea duhovnicească pe pământ este din cale afară de rea şi deoarece copiii mici, de până la cinci ani, se împotrivesc părinţilor. De aceea lucrurile merg în felul acesta, pentru că nu îşi cinstesc părinţii. Pe întreaga planetă starea este aceeaşi…

Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, ”Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”, Ed. Predania, Bucureşti, 2010, pag. 117-118

1

Facă-se voia Ta în mine, Doamne, fie puterea Ta în mine, care biruieste toate si înfricoşează toate. Asa să te rogi.

1

Nu te întrista pentru că nu vezi în tine nimic bun, chiar nici nu căuta nimic bun în tine. Binele omenesc este urâciune în faţa lui Dumnezeu. Bucură-te de neputinţa şi de slăbiciunea ta. Adevăratul bine este Dumnezeu, El este înţelepciunea, El este şi puterea. Roagă-te ca El să-ţi umple inima, ca El, ca o lumină adevărată, să-ţi lumineze mintea, ca El să fie puterea ce lucrează în tine, ca El să domnească în tine. Iar tot ce este al tău va rămâne pentru totdeauna neputincios şi slab.

Să te rogi aşa: facă-se voia Ta în mine, Doamne, fie puterea Ta în mine, care biruieste toate si înfricoşează toate. Toată viaţa ta să fie o năzuinţă către Dumnezeu. In timpul ispitelor şi al bolii, în orice stare s-ar afla sufletul tău, printr-un singur cuvânt îndreaptă-ţi gândurile către Dumnezeu. Trebuie să treci prin toate neputinţele fireşti şi să tinzi către Dumnezeu. …

…Grea este calea mântuirii, greu poate fi şi cuvântul care vorbeşte despre ea, ca o sabie cu două tăişuri care ne taie patimile, senzualitatea, iar împreună cu ele produce durere inimii din care răsar. Va veni oare timpul când sabia nu va mai avea de lucru în inima noastră? Nu, la aceasta nu se va ajunge niciodată. Curăţiei duhovniceşti nu este sfârşit şi în fiecare inimă se va găsi o părticică necurată care trebuie curăţată. Atunci când inima mea încetează să mai doară şi să mai lupte, recunosc în mine un semn al nepăsării. Este un semn de tulburare puternică.Insă atunci când acest întuneric este risipit de cuvântul lui Dumnezeu, inima doare, dar fără durere este cu neputinţă luminarea sufletului – aceasta va fi numai visare.

Maica Arsenia, Calea spre vindecarea inimii”, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004

Meşteşugul rugăciunii

1

Rugăciunea este o convorbire intimă a sufletului cu Dumnezeu. În tânguirile, suspinele, cererile şi slavosloviile acesteia, în extaze şi în revărsări de mulţumire se află tăinuit pulsul vieţii noastre duhovniceşti. Mulţumită rugăciunii, noi putem să intrăm în părtăşie cu Dumnezeu, iar aceasta nu doar în fiecare zi, ci şi în fiecare clipă, şi să-I cerem ajutor binecuvântat atât în nevoile noastre trupeşti, cât şi în cele duhovniceşti.

După cuvintele Sfântului Isaac Sirul, ,,rugăciunea este adăpost al celor ce caută ajutor, izvor al mântuirii, comoară a nădejdii, liman izbăvitor de furtuni, lumină a celor care se află în întuneric, sprijin al celor neputincioşi, apărătoare la vreme de ispită, săgeată împotriva vrăjmaşilor demoni”.

Cine ar putea să scrie despre rugăciune, dacă nu acela care a cunoscut-o îndeaproape ? Şi cine a cunoscut-o mai bine, dacă nu acela care se roagă cu adevărat? Căci rugăciunea nu este un act exterior care poate fi descris doar pe baza unor observaţii, ea fiind cea mai intimă trăire a omului, tăinuită în adâncul inimii; iar inima este ceva nespus de adânc (a se vedea Psalmi 63, 7). Chiar dacă rugăciunea are expresii exterioare de manifestare, acestea sunt doar afilieri nedespărţite ale ei. Ea poate fi săvârşită şi fără ele. Rugăciunile cele din afară, purtând semnele văzute ale convorbirii cu Dumnezeu, nu au nimic în comun cu adevărata părtăşie cu Dumnezeu.

O părtăşie autentică cu Dumnezeu au avut-o sfinţii. Inimile lor s-au topit în cele mai aprinse rugăciuni. Ei au ştiut cum trebuie să grăim cu Dumnezeu şi au scris cele mai bune îndrumări în privinţa rugăciunii. De la ei ne-au rămas şi cele mai frumoase modele de rugăciuni binecuvântate ortodoxe pentru felurite situaţii în viaţă pe care noi, astăzi, putem să le folosim în viaţa noastră de rugăciune personală.

Marele sfânt contemporan Ioan de Kronstadt scrie că Dumnezeu Însuşi ,,i-a învăţat pe purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, prin Sfântul Său Duh, ce să spună Domnului la liturghie, la săvârşirea tainelor ori în felurite alte situaţii şi împrejurări ale vieţii omeneşti, în care este nevoie de rugăciune, spre revărsarea binecuvântării cereşti”.

Tot Sfinţii Părinţi sunt aceia care dau răspuns la întrebările creştinului atât de nedumerit al zilelor noastre despre cum trebuie să se roage omul ca să fie ascultat de Dumnezeu şi ce trebuie el să ceară de la Acesta ca să primească. În ceea ce ne priveşte pe noi – oameni păcătoşi, neputincioşi şi slabi –, aproape că nici nu ar trebui să cugetăm că am putea răspunde la astfel de întrebări. Chiar având o practică a rugăciunii, nimic nu poate garanta corectitudinea acesteia, dacă ţinem seama de concepţiile noastre adesea nedrepte şi confuze ori de viaţa noastră petrecută departe de Dumnezeu. O pravilă elementară de vieţuire ne îndeamnă a nu săvârşi nimic din cele ce ţin de viaţa noastră duhovnicească fără a ne sfătui cu oamenii duhovniceşti încercaţi şi plini de înţelepciune. Iar rugăciunea are legătură în mod direct cu mântuirea sufletului nostru. Ea este punctul central al vieţii duhovniceşti. Putem, aşadar, să păşim noi întru aceasta fără cârmuire?
Multe şi felurite patimi stăpânesc sufletele omeneşti. Dorinţe în multe chipuri şi contradictorii ne tulbură inimile. Convingeri dintre cele mai stranii ocupă minţile tuturor. Dacă fiecare dintre noi, în necercarea şi confuzia sa păcătoasă s-ar încumeta să dezlege singur problema rugăciunii, ne-am putea închipui în câte culori ţipătoare am vedea-o pe aceasta şi câte dezlegări contradictorii ar primi ea! Din întunericul păcatului nu ne putem aştepta să ţâşnească raze de lumină, mai cu seamă într-un domeniu duhovnicesc atât de înalt. Prin aceasta însă cei păcătoşi ar fi însemnat să-şi piardă orice nădejde că vor putea deprinde vreodată adevărata rugăciune, ei care au cea mai mare trebuinţă de ea. Ce-i de făcut?

Slavă Domnului că învăţătorii noştri binecuvântaţi ai rugăciunii sunt Sfinţii Părinţi ! Că ei au ştiut să se roage cu adevărat în chip duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu. Că ei au ştiut ce să ceară de la Dumnezeu şi cum să ceară. Sfinţenia atinsă de ei, această minunată roadă a nevoinţelor duhovniceşti, este o mărturie indiscutabilă a calităţii înalte a rugăciunii lor.

Astfel, ei pot să ne înveţe şi pe noi, păcătoşii, cum să ne rugăm. Iar despre meşteşugul acesta al rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul, în cel de-al 27-lea cuvânt al său despre liniştire ne învaţă: „Dacă ai deprins acest meşteşug temeinic, apoi nu poţi să nu-ţi dai seama de ceea ce spun … Priveghează numai întru rugăciunea ta dacă poţi şi atunci vei vedea cum, când şi de unde şi câţi şi ce fel de furi vin să intre şi să fure din strugurii tăi”. Sfântul Isihie al Ierusalimului, grăind tot despre această sfinţită rugăciune, spune şi el: ,,Trezvia la rugăciune este un meşteşug duhovnicesc care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl izbăveşte pe om de cugetele şi de cuvintele cele pătimaşe, ca şi de faptele cele pline de viclenie”. Sfinţii Părinţi, iată, numesc această sfântă rugăciune meşteşug, socotind ei însă că omul nu poate învăţa un meşteşug de la sine, fără să aibă un meşter iscusit …

Lucrarea de faţă ne-a fost înlesnită de un bogat şi preţios material duhovnicesc avut la dispoziţie, sarcina noastră constând mai cu seamă în sortarea acestuia, în sistematizarea şi rânduirea sa într-un plan logic, expus limpede şi accesibil, pentru a ne putea folosi întotdeauna de el atât noi, cât şi cei care tânjesc după rugăciune.

Având nădejdea că această expunere limpede a rugăciunii, născută din dorinţa de a ne apropia cât mai mult de Dumnezeu, ne va ajuta să păşim către deprinderea unei autentice rugăciuni potrivit îndrumărilor Sfinţilor Părinţi, să-i chemăm pe aceştia, dar mai cu seamă pe Împărăteasa Cerurilor, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în ajutorul nostru, slăvindu-L pe Dumnezeu-Tatăl, pe Dumnezeu-Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, care mijloceşte pentru noi cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26).

Doamne, învaţă-ne pre noi să ne rugăm (Luca 11, 1)!

Ce este rugăciunea?

Omul este o taină. În el, într-un chip de negrăit, Dumnezeu a unit două lucruri contrare: trupul şi sufletul. Trupul, cu însuşirile lui caracteristice, este văzut, în vreme ce sufletul este nevăzut. Deşi este nevăzut, el există. Privitor la aceasta, noi ne convingem nemijlocit din manifestările lui. Oricine ştie că omul are minte, închipuire, simţire, voie, conştiinţă, ţinere de minte şi alte însuşiri duhovniceşti cu caracter nematerial. Aceste însuşiri mărturisesc de la sine despre purtătorul lor nematerial – sufletul. Ele sunt legate cu acesta şi sunt de neconceput fără el, tot astfel cum manifestările trupului sunt legate cu acesta şi este cu neputinţă să existe fără el.

După trup, omul se aseamănă animalelor, iar după suflet îngerilor fără de trup. În suflet se ascunde chipul lui Dumnezeu în om. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre omul cel din afară şi despre omul lăuntric. Omul cel din afară este omul trupesc, văzut, iar cel lăuntric este omul duhovnicesc, nevăzut, ori, după expresia Sfântului Apostol Petru, omul cel ascuns al inimii (I Petru 3, 4). Subliniind însuşirile omului, Sfântul Apostol Pavel scrie: Ci de s-ar şi strica omul nostru cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi (II Corinteni 4, 16).

1Alcătuit din trup şi suflet, omul este hărăzit celor două lumi – cea văzută şi cea nevăzută. Omul cel din afară – văzut, fizic – este trecător, aşa cum trecătoare este întreaga lume materială, iar omul lăuntric, omul duhovnicesc este veşnic, aşa cum veşnică este şi lumea nevăzută, după cuvintele marelui apostol al neamurilor care scrie: Cele ce se văd sunt trecătoare; iar cele ce nu se văd sunt veşnice. Că ştim că de se va strica casa noastră cea pământească a cortului acestuia, zidire de la Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri (II Corinteni 4, 18 – 5, 1).

Cu trupul, noi suntem legaţi de lumea materială, iar cu duhul suntem în legătură cu cea duhovnicească. Trupul nostru, închis în sine însuşi, nu ar fi fost în stare să intre însă în contact cu lumea dimprejur dacă nu ar fi fost hărăzit într-un chip minunat de către Preaînţeleptul Ziditor cu cinci simţuri, care îl fac capabil să recepteze realitatea înconjurătoare. Astfel, dacă nu am fi avut ochi, noi nu am fi putut vedea lumina, nici vreun lucru. Dacă nu am fi avut urechi, nu am fi ştiut nimic despre lumea sunetelor. Dacă nu am fi avut miros, pipăit şi gust, am fi fost lipsiţi de percepţiile potrivite acestor simţuri. Tot astfel, sufletul nostru nu ar fi avut posibilitatea să intre în contact cu lumea duhovnicească, cu care este înrudit, dacă nu i-ar fi fost date ‘simţuri’ duhovniceşti distincte, care se întrevăd după cele trei manifestări de temelie ale lui: mintea, simţirea şi voinţa. Prin minte el Îl cunoaşte pe Dumnezeu, prin inimă Îl simte, iar prin voinţă năzuieşte către El.

Mai concret:

Mintea face sufletul capabil să perceapă adevărul despre Dumnezeu cel nevăzut şi de neatins şi să creadă în El. Prin minte înţelege că aşa cum fiecare lucru creat îşi are o cauză a sa, tot astfel lumea, ca întreg, îşi are o Cauză a sa, care este Atotputernicul şi Întrutotbunul Ziditor. Mintea îi sugerează, de asemenea, că ea însăşi nu ar fi existat dacă nu ar fi fost făcută după chipul lui Dumnezeu, care este Duh (a se vedea Ioan 4, 24).
Prin inimă, înţeleasă nu în sens material, ci în sens duhovnicesc, sufletul încearcă înalte simţăminte religioase şi nelinişti, precum frica de Dumnezeu, evlavia, dragostea de Dumnezeu, mulţumirea, bucuria în Duhul Sfânt, întristarea după Dumnezeu, frângerea inimii, căinţa adâncă la neîmplinirea dumnezeieştilor porunci şi altele asemenea.
Voinţa face sufletul capabil să năzuiască spre bine, să manifeste o dorinţă după Dumnezeu, în chip lucrător să se întoarcă către El după fiecare cădere în păcat, să facă făgăduinţe sfinte, să se îndemne pe sine însuşi în lupta cu patimile, să întreprindă felurite nevoinţe şi să păşească vădit, în chip conştient şi perseverent, către ţelul ultim al vieţii pământeşti: mântuirea sufletului (a se vedea I Petru 1, 9).

Cele cinci simţuri ale trupului sunt asemănătoare unor portiţe tainice, prin care noi intrăm în contact cu realitatea văzută. Iar cele trei însuşiri de temelie ale sufletului – mintea, simţirea şi voinţa – sunt adevărate ferestre duhovniceşti, care, dacă nu sunt întunecate, dau acces sufletului la lumea nevăzută. Iar rugăciunea este mijlocul prin care însuşirile sufletului sunt adunate laolaltă pentru a intra în părtăşie cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. De aici reiese limpede ce rol joacă în viaţa duhovnicească a omului rugăciunea. Ea este acel mijloc haric dăruit nouă de Dumnezeu prin care, mişcând minunatele puteri şi însuşiri ale sufletului, ne ridicăm către cerul duhovnicesc. Prin rugăciune primim de la Dumnezeu, după credinţa noastră, îndurările Lui, creştem duhovniceşte şi ne apropiem din ce în ce mai mult atât de Mântuitorul, cât şi de mântuirea noastră.

Rugăciunea mobilizează toate însuşirile sufletului, atât mintea, cât şi simţirea şi voinţa. Cel ce se roagă îşi îndreaptă mintea către Dumnezeu, îşi umple inima cu simţăminte evlavioase şi stă cu întreaga supuşenie a voinţei sale înaintea lui Dumnezeu Legiuitorul, fiind gata să împlinească tot ceea ce El a poruncit.

În cartea Lucrarea minţii. Despre rugăciunea lui Iisus, alcătuită de egumenul Hariton de la Valaam, citim: ,,Rugăciunea este întoarcerea minţii şi a gândurilor noastre către Dumnezeu. A te ruga înseamnă a sta cu mintea ta înaintea lui Dumnezeu şi cu gândul neabătut să priveşti către El cu teamă plină de evlavie şi cu nădejde”.

Rugăciunea este acel minunat fir care ne leagă cu Ziditorul, întorcând privirea noastră duhovnicească către Dumnezeu şi vederea lui Dumnezeu către noi. Prin rugăciune, Dumnezeu Atotputernicul ni Se face nu doar accesibil, ci şi ne dăruieşte în fiecare clipă minunea părtăşiei cu El. El ne-a dat rugăciunea pentru că ne iubeşte. Prin ea El ne leagă de lumea îngerilor. Prin ea se dăruieşte acea unire a sufletului cu Dumnezeu prin care noi avem părtăşie cu harul ceresc şi devenim mai buni. În timpul rugăciunii, nu doar că stăm înaintea lui Dumnezeu, însă şi El, Atotprezentul, Atotputernicul, Treimea, stă nevăzut înaintea noastră, căci, aşa cum a făgăduit, va veni la noi (Ioan 14, 23), va intra în inima noastră şi o va umple, după credinţa şi osârdia noastră, cu îndurările Sale pline de har.

Vrednicul de pomenire Sfântul Ioan de Kronstadt a spus: ,,Când te rogi Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – lui Dumnezeu celui în Treime –, nu-L căuta în afara ta, ci contemplă-L înlăuntrul tău, El fiind Acela care se află întru tine, care pătrunde în tine desăvârşit şi te cunoaşte. Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi? (I Corinteni 3, 16). Voiu locui întru ei, şi voiu umbla între ei, şi voiu fi lor Dumnezeu şi ei îmi vor fi mie norod (II Corinteni 6, 16).

Aşa cum într-o zi frumoasă de primăvară florile îşi deschid petalele ca să soarbă lumina soarelui, tot astfel, prin adevărata rugăciune, sufletele îşi deschid tainiţele lor ca să se împărtăşească de îndurările cereşti ale lui Dumnezeu. Prin rugăciune ele se înviorează şi se umplu de putere duhovnicească. Cum se săvârşeşte însă cu exactitate aceasta rămâne o taină de neînţeles. Cel ce s-a rugat cu adevărat, acela din experienţă poate cunoaşte că prin rugăciunea adunată, osârdnică şi din inimă sufletul primeşte multă bucurie şi mângâiere. Roada rugăciunii arată că o oarecare putere minunată, nepământească, plină de har a pătruns în inima rugătoare. Povara păcatelor este dată jos, suntem cuprinşi de umilinţă, lacrimile curg. Sufletul este uşurat şi omul se umple de iubire, blândeţe, smerenie, pace şi nesfârşită recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
În măsura în care omul se roagă adunat, primeşte pacea. Cu cât îşi stăpâneşte mai adânc simţămintele în timpul rugăciunii, cu atât mai mult dumnezeiasca lumină îl luminează pe el. Cu cât îşi descoperă cu mai multă grijă înaintea Ziditorului durerile, suferinţele şi neputinţele sale, cu atât mai mult pacea se va revărsa asupra lui. Prin adevărata rugăciune, fără ca el însuşi să observe aceasta, omul se luminează, petrecând întru mireasma duhovnicească. La îngenuncherea lui cea smerită, puterile sale cele mai de preţ şi însuşirile sale se manifestă într-o frumuseţe de negrăit. El primeşte iertare şi este gata la rându-i să ierte. Asupra lui se revarsă dragostea şi el începe să-i iubească şi pe aceia pe care mai înainte i-a urât. În sufletul lui intră o oarecare bucurie nepământească şi o linişte plină de dulceaţă, iar el, dintr-o inimă preaplină, Îl slăveşte pe Dumnezeu pentru bunătatea Lui şi-I mulţumeşte pentru îndurările Sale. Plânge cu lacrimi pline de bucurie şi se vede curăţit prin acestea. Când stă la rugăciune, simte fericire ca şi cum s-ar afla la un ospăţ duhovnicesc.

Se înţelege, nu la orice rugăciune şi nu oricărui rugător i se întâmplă aceasta, căci există şi rugăciuni împrăştiate şi rugători fără luare-aminte. Rugăciunea este un indicator al stării celui credincios. Ea este barometrul vieţii duhovniceşti. Dacă există o rugăciune autentică, există şi viaţă duhovnicească. Dacă nu există o rugăciune autentică, nu există viaţă duhovnicească. Dacă rugăciunea este la un nivel scăzut, aceasta dă mărturie despre un nivel duhovnicesc scăzut. Dacă rugăciunea este pe o treaptă de desăvârşire mai înaltă, aceasta mărturiseşte că sufletul s-a ridicat deasupra slăbiciunilor sale şi înaintează din ce în ce mai mult întru virtuţi.
Sfinţii Părinţi au preţuit nespus de mult rugăciunea, îndeletnicindu-se pururea cu aceasta, lăudând-o ca pe o maică a virtuţilor şi afierosindu-i cele mai înalte gânduri în învăţătura lor. Nu există drept care să fi atins sfinţenia fără de rugăciune. Din vechime şi până în zilele noastre toţi cei care s-au mântuit au alergat la rugăciune. Importanţa acesteia pentru viaţa duhovnicească este subliniată de mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu într-un mod cu totul diferit. Însă, cu toţii, oricât de diferite ar fi cuvintele lor, chipurile şi comparaţiile de care s-au folosit, aceştia sunt de acord asupra faptului că rugăciunea este la fel de necesară vieţii duhovniceşti tot aşa cum aerul este de trebuinţă vieţii noastre trupeşti.

Sfântul Ioan de Kronstadt, folosindu-se de definiţia catehetică a Sfântului Mitropolit Filaret al Moscovei, că ,,rugăciunea este înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu”, în chip inspirat o descrie astfel: ,,Rugăciunea este contemplarea lui Dumnezeu, îndrăzneaţă convorbire a făpturii cu Făcătorul, evlavioasă şedere a sufletului înaintea Lui …, uitare pentru El a tot ceea ce se află împrejurul nostru, hrană a sufletului, aer, lumină, căldură dătătoare de viaţă, curăţire a păcatelor, jug bun al lui Hristos şi povară uşoară a Lui. Rugăciunea este conştientizarea permanentă a neputinţei noastre ori a sărăciei noastre duhovniceşti, sfinţire a sufletului, pregustare a fericirii veacului viitor …, ploaie cerească ce reîmprospătează, ce udă şi face roditor ogorul sufletului …, curăţire şi împrospătare a văzduhului celui duhovnicesc, luminare a chipului, veselie a duhului, legătură de aur, care leagă făptura cu Făcătorul; îndrăzneală şi bărbăţie în orice scârbă şi ispită a vieţii …, izbândă în fapte …, întărire în credinţă, nădejde şi iubire.

Rugăciunea este prietenie cu îngerii şi sfinţii, care din veac au plăcut lui Dumnezeu. Rugăciunea este îndreptare a vieţii, maică a inimii înfrânte şi a lacrimilor, putere care ne îndeamnă către faptele îndurării, neprimejduire a vieţii, nimicire a temerii de moarte, dispreţuire a necazurilor pământeşti, dorire a bunătăţilor celor cereşti, aşteptare a Judecătorului a toată lumea, aşteptare a învierii de obşte a morţilor şi a vieţii veacului ce va să vină. Ea este stăruinţă puternică pentru izbăvirea de veşnicele chinuri, neîncetată cerere a îndurării de la Stăpânul Ceresc … Rugăciunea este loc deschis în inimă pentru Preasfânta Treime, care a spus: La el vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face (Ioan 14, 23)”.

Sfântul Ioan Scărarul, de asemenea, laudă prin cuvinte inspirate măreţia şi puterea rugăciunii. După cuvintele lui, ea este părtăşie duhovnicească cu Dumnezeu, mijloc de dobândire a iertării, har şi mântuire, pod de trecere fără primejduire peste valurile ispitelor, izvor al tuturor virtuţilor, hrană a sufletului, luminare a minţii, secure care taie orice deznădejde, bogăţie a credincioşilor, comoară a celor smeriţi, maică a lacrimilor pline de har, căci acestea prin rugăciune primesc bucurie, şi, în acelaşi timp, fiică a lacrimilor, pentru că cu cât mai mult umilinţa pătrunde în sufletul celui care se roagă cu lacrimi, cu atât mai mult se întăreşte nevoinţa rugăciunii. Dând aceste definiţii ale rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul conchide că rugăciunea este o îndeletnicire îngerească ce umple sufletul de bucurie.

Un minunat imn închinat rugăciunii înalţă şi Sfântul Grigorie de Nyssa. După el, ,,rugăciunea este strajă păzitoare mai dinainte a curăţiei …, înfrânare a înălţării de sine, mijloc de curăţire împotriva pomenirii de rău, îndepărtare a zavistiei, zdrobire a nedreptăţii, îndreptare a necurăţiei. Rugăciunea este putere a trupului, belşug în familie …, credincioşie în căsătorie, armă a celor ce călătoresc, strajă a celor ce dorm, îndrăzneală a celor ce priveghează, aducătoare de roadă a lucrătorilor pământului, mântuire a celor de pe mare. Rugăciunea este … ogor al trudei, îndrăzneală a celor întristaţi, mulţumire a celor care se bucură, mângâiere a celor ce plâng, cunună a celor ce se căsătoresc, dănţuire în ziua naşterii, giulgiu de îngropare al celor ce mor. Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu, contemplare a celor nevăzute, încredinţare neîndoielnică a celor dorite, împreună-slăvire cu îngerii, izbândă întru bine, biruinţă întru rău, îndreptare a păcătoşilor, moştenire şi primire încă de acum a celor viitoare”.

Nu mai puţin înălţătoare definiţii ale rugăciunii dă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. După cuvintele sale, ,,rugăciunea este lumină a sufletului, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, legătură între Dumnezeu şi oameni, tămăduire a patimilor, leac împotriva bolilor, pace a sufletului, îndrumător ceresc … îndreptat către bolta cerului însăşi. Ea … despică în chip duhovnicesc văzduhul, trece prin mulţimea stelelor, deschide porţile cerului, se înalţă mai sus decât îngerii … şi, ridicându-se deasupra întregii zidiri, se apropie de Ziditorul cel de neatins. Acolo, ea se închină dumnezeirii, acolo se învredniceşte să grăiască cu Împăratul ceresc …, acolo îşi spune dorinţele şi primeşte daruri mai înalte decât întreaga fire văzută. Rugăciunea este sol sfânt către Dumnezeu. Ea veseleşte inima, linişteşte sufletul, deşteaptă teama de chinuri, dorinţa de a moşteni Împărăţia cerurilor, şi învaţă către curăţie … Într-un cuvânt, îl împodobeşte pe om cu orice bine şi-i acoperă sufletul cu felurite virtuţi, ca printr-un acoperământ alcătuit din felurite flori”.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, după Sfântul Ioan Gură de Aur, a arătat superioritatea rugăciunii înaintea altor minunate manifestări ale sufletului prin aceea că, îndepărtându-Se de cetăţi, de sate şi de ucenicii Săi, Se retrăgea în locuri pustii şi Se ruga (Luca 5, 16; 9, 10) cât mai departe de orice tumult omenesc şi de orice tulburare, ca să Se dedea cu dinadinsul, în linişte, la aceasta.

Toţi Sfinţii Părinţi, într-un singur glas, ne învaţă că rugăciunea este cel mai înalt privilegiu al omului pentru că îl leagă pe acesta de Dumnezeu; că ea este o cheie făcătoare de minuni care poate să deschidă comoara cerească a lui Dumnezeu; că ea este un minunat dar al lui Dumnezeu pentru omul căzut.

Prin rugăciune, cel păcătos, oricât de nefericit ar fi, oricât de deznădăjduit, poate să intre în părtăşie cu Dumnezeu cel întru tot sfânt şi întru tot desăvârşit, să se pocăiască înaintea Lui şi să ceară pentru sine milă şi îndurare.

Prin rugăciune, cel credincios poate să grăiască înaintea Ziditorului despre simţămintele sale, chinurile sale, grijile sale, nevoile sale şi să primească întărire.

Prin rugăciune, nevoitorul poate să-şi mărturisească înaintea lui Dumnezeu dragostea şi să-şi arate închinarea şi fericirea sa înaintea Lui.

Prin rugăciune, cel ce a primit binefaceri poate să reverse din preaplinul său, dintr-un suflet plin de recunoştinţă, şi să-I mulţumească cerescului său Binefăcător pentru toate îndurările Lui.

Feluritele chipuri ale rugăciunii

Aici vom vedea că rugăciunile pot să fie felurite după chip. Să ilustrăm aceasta cu câteva exemple:

Un creştin smerit contemplă în timpul nopţii cerul plin de stele. El se umple de uimire înaintea tainicelor minuni ale bolţii cereşti presărată cu luminiţe scânteietoare. Închipuindu-şi că acele luminiţe nu sunt aşa cum le vede el, doar nişte puncte strălucitoare, ci mari discuri de foc, incomparabil mai mari decât pământul, şi gândindu-se la distanţele de nemăsurat care le despart, omul conştientizează cât de mic, cât de sărac, cât de neînsemnat şi de pierdut este el – asemenea unui firişor nevăzut de praf – în această lume nesfârşită.
Cu toate acestea, Dumnezeu, Făcătorul a toate, care este veşnic, faţă de această lume fără margini, Îşi opreşte privirea tocmai asupra lui, firişorul de praf neînsemnat, şi Se îngrijeşte de el şi-l iubeşte şi-l copleşeşte cu nenumărate îndurări. Conştientizând aceasta, creştinul nu poate să rămână indiferent şi să nu tresară înaintea Ziditorului cu tainică veselie prin cuvintele Psalmistului: Mărturisiţi-vă Domnului, şi chemaţi numele lui … Cântaţi lui şi-l lăudaţi pre el, spuneţi toate minunile lui (Psalmi 104, 1-2). Doamne Domnul nostru, cât este de minunat numele tău în tot pământul ! … Că voiu vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna şi stelele, … îmi zice Ce este omul, că îl pomeneşti pre el? Sau fiul omului, că îl cercetezi pre el? (Psalmi 8, 1-5).

Asemenea exclamaţii sunt o rugăciune de laudă, numită şi slavoslovie. Psaltirea este plină de astfel de rugăciuni: Binecuvântează suflete al meu pre Domnul; Doamne Dumnezeul meu, măritu-te-ai foarte. Întru mărturisire şi în mare podoabă te-ai îmbrăcat, cel ce te îmbraci cu lumina ca cu o haină. Cel ce întinzi cerul ca o piele, … Cel ce pui norii suirea ta, cel ce umbli preste aripile vânturilor … Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne ! Toate întru înţelepciune le-ai făcut … Fie slava Domnului în veci (Psalmi 103, 1-4, 25, 32).

Un om credincios, vom spune, a avut grele ispite ori cumplite lupte sufleteşti. Cu ajutorul lui Dumnezeu le-a depăşit. Viaţa lui atârna de un fir de păr, însă dreapta lui Dumnezeu l-a mântuit din necazul pe care nu-l mai putea îndura, şi el a primit de Sus uşurare şi izbăvire. Din acest motiv, sufletul său se umple de recunoştinţă. Şi iată, el mulţumeşte din toată inima Izbăvitorului său ceresc. Rugăciunea lui, se poate spune, are un caracter de mulţumire. Sufletele simţitoare, care-L iubesc pe Domnul, aleargă cu osârdie, după orice binefacere dumnezeiască, către rugăciunea de mulţumire prin care atrag şi mai mult asupra lor dumnezeiasca îndurare. Psalmistul întotdeauna plin de bucurie a mulţumit Domnului. De la el a rămas acest psalm de mulţumire pe care îl auzim la fiecare liturghie: Binecuvântează suflete al meu pre Domnul, şi nu uita toate răsplătirile lui. Pre cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pre cel ce vindecă toate bolile tale … Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung răbdător şi mult milostiv … În ce chip miluieşte tatăl pre fii, aşa au miluit Domnul pre cei ce se tem de dânsul. … Binecuvântează suflete al meu pre Domnul (Psalmi 102, 2-3, 8, 13, 23).

Un altul a căzut într-un greu păcat şi, după ce şi-a venit întru sine, a văzut cu groază în ce înfricoşătoare prăpastie se afla sufletul său. Trezit la pocăinţă, inima lui începe să se roage. Se cutremură cu totul de teamă înaintea judecăţii lui Dumnezeu. În situaţia fără de ieşire, credinţa îi arată o singură cale: împăcarea sa cu Domnul prin lacrimi şi prin rugăciuni către bunătatea lui Dumnezeu. Şi iată, el se tânguieşte, suspină, plânge înaintea lui Dumnezeu cu inima frântă, cere milă şi îndurare. Rugăciunea lui este una de pocăinţă. Aceasta a fost rugăciunea vameşului, zugrăvit în pilda evanghelică, care-şi bătea pieptul şi striga: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13). Aceasta a fost rugăciunea Sfântului Împărat David, după greaua lui cădere în păcat: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila ta, şi după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea (Psalmi 50, 1-2).

Un al patrulea creştin este, să spunem, foarte sărac, ori bolnav, ori a rămas fără slujbă, ori a fost clevetit pe nedrept, ori a ajuns într-un mare necaz. Către cine va alerga după ajutor? Din toate părţile nu vede decât indiferenţă. Simţămintele sale religioase îl feresc însă de deznădejde. Inima sa îi spune că Ajutător şi Ocrotitor de nădejde în asemenea situaţii este Dumnezeu. Şi el începe să strige din adâncul sufletului său către cer, întraripat de nădejdea că Dumnezeu cunoaşte situaţia lui fără ieşire şi-i poate oferi o rezolvare la aceasta. Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte; Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte (Psalmi 69, 1), repetă din străfundul sufletului său cuvintele Psalmistului: Întru dreptatea ta izbăveşte-mă şi mă scoate. Pleacă către mine urechea ta şi mă mântuieşte … Că tu eşti aşteptarea mea Doamne … Dumnezeul meu, să nu te depărtezi de la mine (Psalmi 70, 1-2, 6, 13). Asemenea rugăciuni sunt unele de cerere.

Fiecare, după nevoia sa, poate să spună rugăciuni de cerere. Cel aflat în necaz şi cel fără serviciu pot să se roage astfel: Doamne, Tu eşti bun şi Atotputernic. Ai milă de mine şi dă-mi să aflu un loc de muncă potrivit! Cel bolnav: Doamne, Tu vezi suferinţa mea. Dă-mi mie, nevrednicului Tău rob, sănătate şi mântuire ca să preaslăvesc sfântul Tău nume! Cel clevetit pe nedrept: Doamne, Tu ştii toate. Apără-mă de această învinuire nedreaptă! Cel căzut în vreun alt necaz: Doamne, izbăveşte-mă după îndurarea Ta aşa cum ştii! În Tine nădăjduiesc, ajută-mă!

Prin urmare, principalele patru chipuri ale rugăciunii sunt: rugăciunea de laudă, rugăciunea de mulţumire, rugăciunea de pocăinţă şi rugăciunea de cerere. Ele pot să fie amestecate şi unite între ele. Cel credincios poate atât să-L slăvească pe Dumnezeu, cât şi să se căiască în acelaşi timp de păcatele sale. El poate şi să-I mulţumească pentru o oarecare binefacere şi în acelaşi timp să-L roage pentru o altă îndurare.

Ştiind din experienţă folosul unirii feluritelor chipuri ale rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul recomandă următoarea alăturare a adresărilor rugăciunilor noastre către Dumnezeu: ,,Întâi de toate … să arătăm sinceră recunoştinţă către Dumnezeu pentru neîncetatele Lui binefaceri către noi. Apoi, să ne mărturisim păcatele plini de simţământul frângerii inimii şi, după aceasta, să aducem înaintea Împăratului întregii zidiri cererea noastră”.

Şi Sfântul Nicodim Aghioritul dă, în acelaşi duh, ca model următoarea rugăciune, unind toate chipurile rugăciunii, inclusiv pe cel al slavei: ,,Doamne, Dumnezeul meu! Slăvesc şi laud Cuv duh 108nespusa Ta slavă şi măreţia Ta cea nesfârşită. Îţi mulţumesc că, după bunătatea Ta, mi-ai dat viaţă şi părtăşie în bunătatea Ta cea mântuitoare, ca să fiu părtaş la mântuirea Ta; căci nu o dată m-ai izbăvit, fără ca măcar să ştiu aceasta, din necazurile înfricoşătoare şi din mâinile nevăzuţilor mei vrăjmaşi. Mă căiesc că în nenumăratesxe012 rânduri mi-am călcat conştiinţa şi cu îndrăzneală necugetată am încălcat sfintele Tale porunci, fiind nemulţumitor către multele Tale binefaceri. Însă, întru tot milostive Doamne al meu, să nu întreacă nemulţumirea mea bunătatea Ta! Iartă-mi păcatele mele! Vezi lacrimile zdrobirii mele şi, după îndurarea Ta, ajută-mă acum ! Dă-mi mie cele ce-mi sunt de folos spre mântuirea mea şi fă să-Ţi fie plăcută Ţie viaţa mea, ca să se preaslăvească şi prin mine, nevrednicul, preasfântul Tău nume!”

Aici, Sfântul Nicodim recomandă să adăugăm de la sine pe acelea care cu osebire ne sunt de trebuinţă, mai întâi pentru sufletul nostru şi apoi pe cele pentru viaţa noastră trupească, neuitând să ne rugăm fie pentru slobozirea dintr-o oarecare patimă, fie pentru dobândirea vreunei virtuţi.

Rugăciunea cea din afară şi rugăciunea lăuntrică

Rugăciunea noastră poate fi rugăciune exterioară şi rugăciune lăuntrică. Rugăciunea cea din afară este acea rugăciune care are doar manifestări exterioare. Aceasta este rugăciunea ,,moartă”, formală, fariseică. Iar rugăciunea lăuntrică este acea rugăciune care se naşte din inimă. Ea este plăcută Domnului, mărturisind despre năzuinţa după Dumnezeu şi dragostea către El. Curajul, sinceritatea, însufleţirea, pocăinţa, credinţa vie, simţământul cald, frica de Dumnezeu, evlavia, nădejdea plină de cutremurare, dragostea aprinsă, conştiinţa smerită a propriei netrebnicii, frângerea inimii, răspunsul la ascultare şi lăsarea în voia lui Dumnezeu – acestea sunt semnele prezenţei rugăciunii lăuntrice, ale unei rugăciuni autentice. Dacă lipsesc aceste semne şi, îndeosebi, cele principale dintre acestea – credinţa, frângerea inimii şi simţirea aprinsă –, nu avem o adevărată rugăciune.

După cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, trebuie să ne rugăm cu multă simţire şi cu adâncă credinţă, acestea dând aripi rugăciunii. Cel care se roagă sincer poate fi recunoscut după următoarele semne: în timpul rugăciunii se cutremură de simţăminte harice şi zboară pe aripile credinţei către cer; uitând toate din jurul său, el se roagă lui Dumnezeu cu adânca încredinţare că va primi cele cerute. Îngenuncheat înaintea icoanelor, el plânge zdrobit pentru grelele sale păcate cerându-şi iertare, ori cu ochi luminaţi de recunoştinţă mulţumeşte pentru binefacerile ştiute sau neştiute ale lui Dumnezeu, ori suspinând din toată inima se roagă fie pentru ajutor în necazul ce l-a cuprins, fie pentru sănătatea şi mântuirea sa şi a celor apropiaţi, ori Îl slăveşte plin de extaz pe Ziditorul şi Proniatorul său.

Cel ce stă la rugăciune, iar inima lui nu arde asemenea candelei de dinaintea icoanelor, acela nu se roagă, ci doar citeşte rugăciuni. Rugăciunea lui este una exterioară, mecanică şi de aceea este moartă, nelucrătoare. Un astfel de om, chiar dacă stă înaintea icoanelor, în realitate nu are părtăşie duhovnicească cu cerul. Rugăciunea nesimţitoare, exterioară, nu poate să atragă harul, iar inima lui rămâne goală.

După încredinţarea Sfinţilor Părinţi, unul dintre semnele esenţiale ale rugăciunii autentice este simţirea aprinsă. Fără aceasta, în general, nu există rugăciune. Însă aici trebuie să facem o remarcă importantă. Nu orice simţământ este de apreciat la rugăciune. Simţămintele pline de sentimentalism, lipsite de trezvie şi dulcege surpă rugăciunea. Simţămintele de descurajare o nimicesc. Iar simţămintele fără de măsură ale extazului o conduc către degenerare. Înţelepciunea Sfinţilor Părinţi interzice orice manifestări fără rânduială, orice excese sufleteşti şi exaltări la rugăciune, căci ele îl îndepărtează pe om de conştientizarea păcătoşeniei sale, născând în el o falsă reprezentare a dreptăţii celei înşelătoare şi conduc rugăciunea spre cele mai primejdioase căderi, prin care omul gândeşte că se roagă drept, dar în realitate se află în rătăcire. Neconsultându-se cu nimeni, mergând de unul singur pe calea vieţii duhovniceşti, creştinul care rătăceşte cade prin rugăciunea lui exaltată întru visare, se înfierbântă dintr-o încordare psihofizică, îşi aprinde imaginaţia şi îşi consideră trăirile sale fantastice drept fenomene harice. Această stare primejdioasă se numeşte, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, înşelare duhovnicească, numită şi amăgire ori înşelăciune a diavolului.
Înşelarea duhovnicească poate fi îndepărtată prin susţinutul şi permanentul simţământ al pocăinţei, prin sincera conştientizare a păcătoşeniei noastre. În acest scop, omul trebuie ca adeseori să se mărturisească, să se socotească pe sine ca cel mai rău dintre toţi oamenii şi să se înjosească pe sine – însă nu înaintea altora (căci una ca aceasta poate să se prefacă într-o modestie făţarnică), ci înaintea conştiinţei sale şi a lui Dumnezeu.

Ca să ne izbăvim de înşelarea duhovnicească, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc ca să spunem în conştiinţa noastră că orice om este mai bun decât noi, să nu credem în propriile noastre simţăminte şi trăiri şi să ne consultăm în privinţa vieţii duhovniceşti cu duhovnici iscusiţi.

Diavolul este un înşelător. Pentru a ne prinde în mrejele sale, el încearcă să ne umple inima cu însufleţiri înşelătoare, cu mulţumire de sine şi cu o îndrăzneaţă încredere în sine, insuflându-ne că dispoziţia noastră duhovnicească este una dreaptă. Tocmai în aceasta constă înşelarea – ,,să devii jertfă a înşelării şi a înşelării de sine, căpătând puternica încredinţare că te afli întru adevăr şi că alţii rătăcesc. Aceasta înseamnă că, orbit de mândrie, îţi pierzi însuşirea de a conştientiza propria rătăcire”[1].

Omul trebuie să se simtă întotdeauna păcătos, vinovat înaintea lui Dumnezeu, ca să nu cadă în cursele înşelării de sine. El nu trebuie să hrănească întru sine gândul cel mândru că reprezintă ceva, ci să izgonească orice gând asemănător ca pe o ispită a vrăjmaşului. Îndeosebi trebuie să se ferească de înşelarea diavolească cei care sunt începători întru nevoinţa rugăciunii. În acest scop, lor li se recomandă ca la fiecare rugăciune să aibă conştiinţa unui adânc simţământ de pocăinţă, o adâncă smerenie şi să-şi conştientizeze nevrednicia lor nespusă înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul consideră însă că şi nevoitorii înaintaţi în viaţa duhovnicească trebuie ca întotdeauna să se căiască. ,,Chiar dacă au urcat întreaga scară a virtuţilor – scrie el –, şi atunci, totuşi, să se roage pentru iertarea păcatelor lor, auzind ce grăieşte Sfântul Apostol Pavel, că dintre cei păcătoşi el este cel dintâi (a se vedea I Timotei 1, 15)”. Asemenea simţăminte doreşte să vadă Dumnezeu întru noi, ca să poată să reverse asupra noastră harul Său. Pocăinţa şi smerenia sunt în egală măsură necesare atât celui păcătos, cât şi celui drept: pe cel păcătos îl conduc la virtute, iar pe cel drept îl păzesc de primejdia de a pierde virtuţile dobândite.

Explicând în ce constă adevărata rugăciune, Sfântul Nil Sinaitul spune: ,,Rugăciunii săvârşite cu simţire îi sunt proprii cercetarea de sine, evlavia, umilinţa şi durerea sufletească (zdrobirea) la mărturisirea căderilor păcătoase şi suspinele negrăite”.

Dacă începem să ne înălţăm în trăirile rugăciunilor de extaz, fără a fi dezrădăcinat patimile din sufletul nostru, îndată vom cădea în mrejele celui viclean, care se străduieşte ca în orice chip să ne piardă prin îndepărtarea de la rugăciune şi prin vicleana insuflare de a ne ruga cu simţămintele înşelării de sine, ce conduc către căderea duhovnicească. Să amintim că nevoinţa rugăciunii este aducătoare de roadă pentru suflet doar atunci când se săvârşeşte drept: cu pocăinţă, cu simţământul sincerităţii şi cu adâncă smerenie.
Adevărata rugăciune lăuntrică nu este însă un lucru uşor. Ea întâmpină felurite piedici, cele mai de seamă fiind legăturile pământeşti, obişnuinţele pătimaşe şi păcatele grele. Ele îngreuiază sufletul şi-l opresc din zborul său către înalt. Sfântul Ioan Casian aseamănă mintea celui ce se roagă cu o pană uşoară care, dacă este curată şi lipsită de vlagă pământească şi de noroi, poate ca la orice adiere a vântului să se ridice în văzduh. Dacă aceasta însă este plină de noroiul mizerabil de pe uliţă, atunci ea se face grea şi nu poate să zboare. ,,Tot astfel şi mintea noastră, dacă nu este împovărată cu patimile care o potopesc şi cu griji lumeşti deşarte …, fiindu-i uşor, prin puterea propriei curăţii, la cea mai mică adiere de gând duhovnicesc, zboară către înalt şi, lăsând cele de jos, pământeşti, poate să se înalţe către cele cereşti şi nevăzute”.

Dar dacă sufletul a fost cuprins mai înainte de rugăciune de patimile cele diavoleşti – mânie, răutate, insultă, pomenire de rău, lăcomie după câştigurile cele pământeşti, răzbunare ori simţăminte ale poftelor necurate –, el nu poate să se roage aşa cum se cuvine. Mintea rămâne lipită de lucrurile pământeşti. Ea este încurcată în mrejele diavolului. Iată de ce, după sfaturile Sfântului Ioan Casian, ,,aşa cum dorim să fim în timpul rugăciunii, astfel trebuie să fim şi înainte de rugăciune … Dacă nu vrem să fim strâmtoraţi atunci când ne rugăm, să ne grăbim dar să izgonim mai dinainte toate din tainicele cotloane ale inimii noastre” şi apoi să îngenunchem la rugăciune.

Altfel, dacă încercăm să ne rugăm fără să ne fi curăţit duhovniceşte, rugăciunile noastre nu doar că nu ne vor îmbogăţi, ci încă şi mai mult vom păcătui. În loc să Îl facem milostiv pe Dumnezeu, Îl vom mânia, căci rugăciunea va mărturisi despre îndrăzneala noastră, neluarea aminte şi lipsa temerii de Domnul.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune în acest sens: ,,Nu este păcat mai mare decât acela de a te ruga fără teamă de Dumnezeu, fără luare aminte şi fără evlavie. Cel ce se roagă şi cântă psalmi fără luare aminte, acela nu-L cunoaşte pe Dumnezeu … Mai bine îi este unui asemenea om să nu spună rugăciuni, decât să se roage astfel (adică doar cu gura). Acela care nu se roagă deloc nu-şi împlineşte datoria şi rămâne dator înaintea lui Dumnezeu. Însă, uneori, el totuşi îşi aduce aminte de aceasta şi poate atunci să ceară iertare pentru datoria sa de la Dumnezeu, căruia Îi este dator. Dar cel care se roagă oricum ar fi, fără luare aminte, atrage mânia lui Dumnezeu, Celui care iartă, căruia chipurile I se roagă, pentru că el se roagă lui Dumnezeu doar cu gura, iar mintea lui grăieşte cu demonii. După toate acestea, de la cine ar mai putea el să aştepte îndurare? … Nu, nu este un alt păcat care să-L mânie într-atât pe Dumnezeu ca păcatul prin care omul însuşi, cu buzele sale, săvârşind rugăciunea, cu mintea se gândeşte la lucruri josnice şi ruşinoase”.

Aceste gânduri ale marelui învăţător întru cele ale vieţii duhovniceşti pot să-i înfricoşeze pe mulţi şi să-i arunce în deznădejde, astfel încât ei să spună: ,,Atunci nu ne vom mai ruga, dacă rugăciunea noastră nedesăvârşită se arată astfel un mare şi de neiertat păcat !” Concluzia este însă nedreaptă. Nu către deznădejde vor să ne trimită cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, ci către o cutremurare duhovnicească mai adâncă şi către o îndreptare de sine plină de hotărâre. Dacă până acum ne-am rugat fără luare aminte, în chip exterior, de acum înainte trebuie să începem să ne rugăm neîmprăştiat, cu evlavie, cu rugăciunea cea lăuntrică.

Rugăciunea este neapărat necesară pentru noi. Cum să ne îndepărtăm de ea?! Nu de ea trebuie să ne îndepărtăm, ci de nevrednica săvârşire a ei. Ea este datorie a noastră, iar nevrednicia săvârşirii ei este un păcat al nostru. Păcatul trebuie să se biruie, iar datoria să se împlinească după cum se cuvine.

O zicală rusească grăieşte despre neînţelepţii cei temători şi despre leneşii care se îndreptăţesc pe sine, mustrându-i în acest chip: ,,Cel ce se teme de lup nu se duce în pădure”, adică, ştiind că în pădure sunt lupi, mai bine să nu te duci acolo. Această zicală este folosită şi în cugetările despre rugăciune ale stareţului moldovean Vasile, îndrumător şi împreună-nevoitor cu vestitul Sfânt şi nevoitor Paisie Velicikovski, care cu înţelepciune scrie: ,,Trebuie să ne temem de Dumnezeu, însă nu trebuie ca din pricina acestei temeri să fugim şi să ne lepădăm de El. Lucrarea rugăciunii cere teamă şi cutremur, zdrobirea inimii şi smerenie, cercetare adâncă a Sfintei Scripturi şi sfătuire cu fraţii în acelaşi gând, nu fugă şi lepădare, ci încă mai puţină îndrăzneală şi supunere de sine”.

Ca rugăciunea noastră să nu fie doar o citire formală din paginile cărţii de rugăciuni sau o repetare exterioară, mecanică, a unor cuvinte învăţate pe dinafară, ea trebuie să fie însoţită de o permanentă trezvie lăuntrică, mereu nouă, ori veghere duhovnicească. Noi suntem înconjuraţi de duhuri ale vrăjmaşilor. Ispitelor diavoleşti trebuie să le răspundem cu pregătire de război duhovnicească. Iată cum această pregătire de război este descrisă de Sfântul Isihie al Ierusalimului, ucenic al Sfântului Grigorie Teologul:

„Acela care se nevoieşte lăuntric trebuie ca în fiecare clipă să aibă în mână următoarele patru arme: smerenia, luarea aminte cu dinadinsul, împotrivirea la gânduri şi rugăciunea. Smerenia îi este de trebuinţă ca să aibă în mâinile sale ajutorul lui Hristos, căci lupta lui este îndreptată împotriva vrăjmaşilor săi, demonii cei mândri, iar Domnul îi urăşte pe cei mândri. Luarea aminte îi este de trebuinţă ca să-şi ţină întotdeauna inima slobodă de orice gânduri, chiar şi de cele bune la chip. Împotrivirea îi este de trebuinţă ca să se împotrivească fără zăbavă şi cu mânie celui rău, de îndată ce vede cu privirea ascuţită a minţii sale cine a venit. Rugăciunea îi este de trebuinţă ca să strige îndată, la arătarea celor potrivnice, din adâncul inimii sale către Hristos. Şi atunci cel ce se nevoieşte singur va vedea cum vrăjmaşul lui va fi izgonit şi se va topi precum fumul”.

Iată cum se biruie formalismul în rugăciune şi se ajunge până la acea părtăşie de rugăciune lăuntrică vie şi lucrătoare cu Dumnezeu, spre care ne îndeamnă pururea Sfinţii Părinţi.

Domnul Iisus Hristos i-a numit pe cărturarii şi fariseii care se rugau doar cu rugăciunea cea din afară făţarnici şi le-a amintit, ca reproş, cuvintele Sfântului Prooroc Isaia: Se apropie de mine norodul acesta cu gura lui şi cu buzele mă cinsteşte, iar inima lor departe stă de la mine. Şi în zadar mă cinsteşte (Matei 15, 8-9).

Cuvintele în zadar mă cinsteşte trebuie să ne facă temători şi să ne îndemne către o cugetare cu luare aminte. Cum ar trebui să fie rugăciunea noastră ca să nu fie zadarnică, ca să primim prin aceasta har, bucurie şi folos duhovnicesc ? Ea trebuie să fie nu doar una exterioară, ci şi lăuntrică. Avva Agaton aseamănă rugăciunea cea din afară cu frunza unui copac, iar rugăciunea lăuntrică cu roada lui. Spunând aceasta, el aminteşte: Pomul, care nu face roadă …, se taie şi în foc se aruncă (Matei 3, 10). Prin urmare, cel care se roagă doar cu gura, dar trece cu vederea participarea minţii sale la rugăciune, se roagă în zadar. Dumnezeu ia aminte doar la minte şi la inimă.

Rugăciunea este doar exterioară:

a) când se exprimă numai în afară, prin rostirea de rugăciuni învăţate pe de rost, fără participarea minţii; prin închinăciuni şi îngenuncheri, fără osârdia sinceră a inimii. Adesea, rugăciunile noastre de acasă sunt astfel – fără viaţă, fără simţire, mecanice, răspândite, făcute doar din obişnuinţă;

b) atunci când mergem la biserică fără dispoziţie de rugăciune, când stăm la sfânta liturghie şi cu trupul suntem în biserică, iar închipuirea noastră rătăceşte prin lume, certându-ne în gând cu aproapele, cugetând la problemele noastre de acasă, croind felurite planuri ori, ferească Dumnezeu, suntem plini de gânduri necuvioase. O asemenea rugăciune nu este de folos sufletului. Despre ea, Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Aşa cum se face dezgustător pentru un domn pământesc acela care, stând înaintea lui, îşi întoarce faţa sa de la el şi vorbeşte cu dragoste către vrăjmaşii săi, tot astfel este dezgustător înaintea lui Dumnezeu acela care stă înaintea Lui chipurile la rugăciune, dar se preocupă în acest timp de gânduri necurate”.

Doar rugăciunea cea din afară, fără cea lăuntrică, nu foloseşte la nimic, în vreme ce rugăciunea lăuntrică şi fără manifestări exterioare poate să fie valoroasă şi minunat lucrătoare. Aici, se înţelege, nu sunt subapreciate manifestările exterioare ale rugăciunii, căci adeseori prin ele se poate înfierbânta simţământul nostru lăuntric. Omul este astfel făcut, încât are nevoie şi de manifestări exterioare ale trăirilor sale lăuntrice. El este alcătuit din trup şi duh. Pentru aceasta, şi rugăciunea lui pe bună dreptate are şi o parte exterioară. Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte astfel: Preaslăviţi dar pre Dumnezeu în trupul vostru şi întru duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 20).

Nu a existat şi nu va exista un rugător mai duhovnicesc decât Iisus Hristos. Iată însă că şi Domnul, oricât S-a rugat cu duhul, a trebuit ca Om în trup să îngenuncheze, să-Şi ridice ochii la cer, să-Şi plece faţa la pământ (a se vedea Matei 26, 39; Luca 22, 41; Ioan 17, 1). Cu atât mai mult pentru noi, cei pământeşti, este de trebuinţă rugăciunea cea din afară. La împlinirea pravilei, ea îl ajută pe credincios să se ridice până la focul cel arzător al rugăciunii celei lăuntrice.

Vă întrebaţi însă: putem oare ca întotdeauna, în orice loc şi în orice împrejurare să ne folosim nemijlocit de rugăciunea cea din afară? În acest caz, un răspuns plin de înţelepciune ni-l dă Sfântul Ioan Scărarul: ,,Dacă în vremea rugăciunii nu suntem singuri, atunci doar rugăciunea lăuntrică se cuvine să se facă. Dacă însă în jurul nostru nu se află oarecare slujitori ai slavei, atunci putem, pe lângă rugăciunea lăuntrică, să adăugăm şi chipul cel din afară al rugăciunii. Căci sufletele cele nedesăvârşite ajung într-o dispoziţie de rugăciune şi după starea trupului”.

Din aceste cuvinte, se poate vedea că nu în toate împrejurările, în acelaşi chip, trebuie să ne rugăm. Ca în orice altă lucrare duhovnicească, tot astfel şi la rugăciune trebuie să arătăm înţelepciune, pentru a nu se întâmpla ca din pricina neînţelepciunii noastre din bine să se nască un rău. Dacă ne rugăm într-un loc în care se mai află oameni, să ne înfrânăm de la orice manifestare exterioară de rugăciune, căci dispoziţia noastră manifestată după chipul rugăciunii celei din afară poate să ne afecteze atât pe noi, cât şi pe cei din jurul nostru. Văzându-ne, de pildă, că plângem la rugăciune ori că am dobândit un chip umilincios şi trist, unii oameni vor începe să ne laude pentru osârdia la rugăciune, la care ne vom mândri, în vreme ce alţii pot să ne învinovăţească de fariseism şi să ne batjocorească, născând întru noi tulburare, întristare şi chiar răutate.

Întru aceasta să luăm aminte: dacă suntem singuri în timpul rugăciunii, putem să ne schimbăm prin rugăciune faţa noastră, să suspinăm, să ne rugăm cu glas întristător, să ne batem pieptul, să ridicăm mâinile, să vărsăm lacrimi, să facem închinăciuni, să cădem cu faţa la pământ. Pentru că toate acestea predispun inima noastră la rugăciune. Dar dacă ne rugăm în prezenţa altora, să ne înfrânăm de la toate acestea ca să nu naştem ispite, păzindu-ne de slava deşartă.

Cel care cu mila lui Dumnezeu a dobândit rugăciunea lăuntrică, acela poate în împrejurări deosebite să se roage fără vreun semn al rugăciunii celei din afară. Important este ca mintea noastră pe de-a întregul să se întoarcă către Dumnezeu, inima noastră să se cutremure plină de credinţă, sufletul nostru să se umple de frica lui Dumnezeu şi să ardă întru rugăciune. Cu o asemenea rugăciune lăuntrică, în împrejurări grele, mulţi au primit grabnic ajutor de la Dumnezeu.

Sfântul Varsanufie cel Mare spune despre această rugăciune următoarele: ,,Când eşti împreună cu oamenii, dacă voieşti să-L chemi pe Dumnezeu, nu te gândi că nu vei putea să-L chemi fără a rosti cu buzele numele Său, ci ia aminte că El este văzător al inimilor, că Se uită la inimă; astfel cheamă-L pe El în inima ta. Acesta este sensul cuvintelor Scripturii: Încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns (Matei 6, 6). Deşi nu rosteşti numele cel dumnezeiesc, dar dacă iei aminte la Dumnezeu – iar aceasta se face încă şi mai iute decât rostirea – este îndeajuns ca să primeşti ajutor”.

Dumnezeu îi aude pe aceia care se roagă tăcând şi care nu fac nici un semn din afară al rugăciunii, ci dinlăuntrul inimii lor Îl cheamă în ajutor. Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte: ,,Rugăciunea este de trebuinţă nu într-atât cu cuvântul, cât cu gândul. Nu într-atât prin ridicarea mâinilor, cât prin luarea aminte a sufletului; nu într-atât printr-o anumită stare a trupului, cât printr-o aşezare a duhului”. Aceasta voi grăi: pentru Dumnezeu este importantă inima. După ea jinduieşte El spunând unele ca acestea: Dă-mi fiule inima ta (Pildele lui Solomon 23, 25). El ascultă nu într-atât sunetul cuvintelor noastre, cât strigătul inimilor noastre.

Când evreii, eliberaţi din robie şi conduşi de Moisi, ieşind din Egipt, au ajuns pe ţărmul Mării Roşii, n-au băgat de seamă că Faraon, vrând să-i întoarcă din nou în Egipt ca să-i robească, îi urmărea cu armata şi cu carele sale. Când s-au văzut strâmtoraţi din toate părţile – din spate cruda oştire, dinainte marea adâncă –, ei au început să cârtească plini de tulburare şi să-i spună lui Moisi: Au doar nu erau mormânturi în pământul Eghipetului, ne-ai scos pre noi ca să murim în pustia aceasta, pentru ce ne-ai făcut aceasta nouă scoţându-ne din Eghipet? (Ieşirea 14, 11).

El a liniştit atunci poporul în chip văzut, dar în chip nevăzut, fără nici un semn la vedere şi fără să grăiască vreun cuvânt, s-a rugat lui Dumnezeu în inima lui ca să-i ajute în acel necaz. Nimeni nu a băgat de seamă că Moisi se ruga, însă Dumnezeu a auzit tainicele lui suspinuri şi i-a spus: Ce strigi către mine? (Ieşirea 14, 15). Moisi nu şi-a deschis buzele, însă Dumnezeu a auzit strigătul inimii sale. Ca răspuns la această rugăciune lăuntrică, poporul evreu a fost izbăvit în chip minunat de la pieire. Marea s-a despărţit în două şi poporul a trecut ca pe uscat pe celălalt ţărm. Iată ce însemnătate are adevărata rugăciune lăuntrică!

[1] Cito takoe moliva Iisusova …, Mânăstirea Valaam, 1938, p. 228.

Dobândirea adevăratei rugăciuni

Cu înţelepciune dumnezeiască, Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc ca temelia oricărei rugăciuni să fie simplitatea, smerenia, frica de Dumnezeu şi evlavia. Este cu neputinţă ca cineva care se roagă să placă lui Dumnezeu dacă nu are simplitate, ci viclenie în inima sa, dacă înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu este plin de mândrie ori dacă este îndrăzneţ, neavând teamă de Dumnezeu. Dacă doreşti să te rogi cu folos pentru sufletul tău, străduieşte-te ca înainte de toate să tai orice viclenie, să izgoneşti făţărnicia, să te smereşti şi să lucrezi cu evlavie.
Stai înaintea lui Dumnezeu cu simplitatea unui copil, aşteptând să se liniştească valurile deşarte ale vieţii şi tulburarea din sufletul tău, recunoaşte-ţi păcatele şi, închipuindu-ţi Judecata cea înfricoşată a lui Dumnezeu şi veşnicele chinuri către care te va duce viaţa ta cea rea, cheamă-L cu teamă pe Dumnezeu în inima ta şi abia atunci începe să grăieşti cu El. Altfel, dacă cu inima tulburată de patimi şi cu mintea cuprinsă de gândurile pământeşti stai la rugăciune, buzele tale vor grăi rugăciunea, dar mintea va rătăci în altă parte, inima îţi va fi departe de Dumnezeu şi nu vei primi de la cer acelea pentru care, fără să te rogi din suflet, ci doar mecanic, le ceri. O asemenea rugăciune, în loc să te apropie de Dumnezeu, te va înstrăina de El. Lasă mai degrabă pentru puţină vreme rugăciunea, decât să o faci într-un moment nepotrivit, când eşti pe de-a întregul plecat în alte sfere.
Mai înainte de ce făgăduieşti, te găteşte pre tine – citim în Scriptură (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 18, 23). Dacă noi, cu stăruinţă, ne pregătim înainte de a ne prezenta cu rugămintea noastră înaintea vreunui mare demnitar pământesc, iar când am ajuns la el luăm aminte la orice cuvânt al nostru, ca să nu greşim, atunci cum îndrăzim ca fără evlavie la rugăciune, fără simplitatea inimii şi fără smerenie să vorbim cu Dumnezeu? Cugetă, omule îndrăzneţ, cine eşti tu şi înaintea Cui stai la rugăciune! Tu eşti făptură şi, pe lângă aceasta, eşti un păcătos ! Iar El, Cel înaintea căruia îngenunchezi, este Făcătorul tău cel veşnic, Cel Atotputernic şi de neatins! El te-a zidit, El poate cu o singură adiere să te nimicească. Căci ,,ce este viaţa noastră ? O lumânare pâlpâindă! Este îndeajuns pentru Acela, care a dat-o pe ea, doar să o sufle şi aceasta se va stinge”.

Dacă Domnul a binevoit să te învrednicească să intri într-o convorbire de rugăciune cu El, aceasta este din compătimirea Lui fără margini către tine, om adânc căzut în păcat! Rugăciunea ta este o mărturie a marii îndurări a lui Dumnezeu şi a neînţelesei Lui iubiri către tine. Pentru aceasta, când păşeşti la rugăciune, adu-ţi aminte cu cine vrei să 1grăieşti, rabdă şi cu deschidere plină de evlavie, cu credincioşie copilărească, cu inimă. Mestesugul rugaciunii Vsmerită şi cu adâncă cinstire plină de teamă, spune-ţi durerea ori arată-ţi mulţumirea şi lauda. Nu uita că Dumnezeu săvârşeşte o mare binefacere prin aceea că ne îngăduie să ne rugăm Lui. Şi nu doar că ne îngăduie, ci chiar ne porunceşte aceasta, dorind binele nostru; când ne spune să căutăm faţa Sa (potrivit Psalmi 26, 13), El ne cheamă către părtăşia cu El ca să ne sfinţească şi să ne desăvârşească duhovniceşte.

Când ne îndeamnă: Şi mă cheamă pre mine în ziua necazului tău, şi te voiu scoate (Psalmi 49, 16), El caută să aibă un motiv de a revărsa peste noi binecuvântările Sale cereşti. Când ne spune: Întoarce-te la mine şi te voiu mântui pre tine (Isaia 44, 22), El caută să ne întindă o mână mântuitoare şi să ne izbăvească de chinuitorul nostru – diavolul. Hristos, în dragostea Sa, S-a întrupat, dându-Şi viaţa pentru noi. El ne învaţă să ne rugăm atunci când spunem: Cereţi …, căutaţi …, bateţi (Matei 7, 7). Tot El, în chip înduioşător, ne cheamă: Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi (Matei 11, 28).

,,Cine nu este uimit – exclamă Sfântul Ioan Gură de Aur – de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe care El ne-a arătat-o, dând oamenilor o asemenea mare cinste că i-a învrednicit de rugăciunea şi convorbirea cu El! În timpul rugăciunii, noi cu adevărat vorbim cu Dumnezeu. Tot prin aceasta intrăm în comuniune şi cu îngerii”. Iată de ce ,,cei ce se apropie de Dumnezeu trebuie să săvârşească aceasta cu bucurie şi cu teamă; cu teama de a nu ne arăta nevrednici de rugăciune, iar cu bucurie pentru măreţia cinstei care ni se dă”.

Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre. Acestea ne sunt nespus de folositoare nouă înşine. Cu cât omul are o legătură de rugăciune mai vie cu Dumnezeu, cu atât este mai puternic înaintea răului, mai răbdător în necazuri, biruitor întru ispite. Rugăciunea îl înalţă deasupra lui însuşi şi îl leagă de Cel Preaînalt. Legat de Ziditorul său, omul slab devine puternic, căci Dumnezeu îi dă puteri prin rugăciune. În aceasta constă marele bine pe care omul îl primeşte în urma convorbirii în rugăciune cu Dumnezeu. Altfel, ,,creştinul fără rugăciune se arată precum pasărea fără aripi şi precum ostaşul fără arme”, după cum grăieşte Sfântul Tihon de Zadonsk. Cel ce se roagă regulat şi după dreptar are sprijinul îngerilor, ajutorul sfinţilor, întărirea cea puternică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, ceea ce este încă mai important, primeşte harul Domnului Iisus Hristos, iubirea lui Dumnezeu-Tatăl întru părtăşia Sfântului Duh. Cine ar putea să iasă împotriva unui astfel de ostaş, îngrădit cu ajutorul nevăzut al atâtor aliaţi puternici şi ocrotitori ?
Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi, care au experimentat puterea rugăciunii, au ţinut la aceasta şi au sfătuit pe orice creştin să şi-o însuşească, să se îndeletnicească cu ea în fiecare zi, ca în acest chip să se mântuiască. După binecuvântata lor învăţătură, legând pe om cu Dumnezeu, rugăciunea face pe cel neputincios puternic, pe cel lipsit de curaj îndrăzneţ, pe cel deznădăjduit plin de nădejde. ,,Mare este puterea rugăciunii, scrie Sfântul Efrem Sirul. Ea stinge flacăra focului, înfrânează mânia prin dragoste, înfrânge oştiri, îmblânzeşte furtunile, pune pe fugă pe demoni, deschide porţile cereşti, sfărâmă legăturile morţii, vindecă neputinţele, îndepărtează necazurile, întăreşte cetăţile ce se clatină … într-un cuvânt, ea este mântuitoare din orice necaz. Înţelegând prin aceasta nu rugăciunea lipsită de viaţă, care se săvârşeşte doar cu buzele, ci rugăciunea care ţâşneşte din adâncurile inimii. Precum un copac care are rădăcinile înfipte adânc în pământ poate să se împotrivească atât vânturilor, cât şi furtunilor fără să se frângă ori să fie scos din rădăcini, tot astfel rugăciunea născută din adâncul sufletului, înrădăcinată adânc în inimă, se înalţă la cer fără a fi împiedicată de vreun gând ispititor. Aşa s-a rugat şi Sfântul Prooroc şi Împărat David: Dintru adâncuri am strigat către tine Doamne (Psalmi 129, 1)”.

O asemenea rugăciune trebuie să dobândească orice creştin, dacă doreşte să aibă o legătură permanentă şi lucrătoare cu Atotputernicul Dumnezeu şi să trăiască minunea părtăşiei celei dumnezeieşti. Către o asemenea rugăciune ne cheamă Însuşi Mântuitorul spunând: Şi când te rogi, nu fi ca făţarnicii, că iubesc în adunări şi în unghiurile uliţelor stând să se roage ca să se arate oamenilor. Amin zic vouă, că îşi iau plata lor. Iar tu când te rogi, intră în cămara ta, şi încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns şi Tatăl tău cel ce vede întru ascuns, va răsplăti ţie (Matei 6, 5-6).

Dacă ne rugăm doar cu rugăciunea cea din afară, cu care se mulţumesc făţarnicii, nicicum nu se va înfierbânta inima noastră. O astfel de rugăciune nu va schimba purtarea noastră şi nu ne va apropia de cer. Stăruinţa creştinului trebuie să se îndrepte către aceasta: prin formele exterioare ale rugăciunii, care sunt desigur necesare, să intrăm într-o stare de rugăciune lăuntrică. Iar aceasta este constituită din următoarele elemente: luarea aminte cu multă osârdie, căldura inimii, frica de Dumnezeu, aprinderea cea duhovnicească, căldura pocăinţei, umilinţa şi frângerea inimii.

Ca să dobândim adevărata rugăciune trebuie să ne îndeletnicim întru aceasta. Cum să ne îndeletnicim însă, ne învaţă Sfinţii Părinţi care, luminaţi de Sfântul Duh, s-au îndeletnicit neîncetat întru ea.

Citirea rugăciunii, fără participarea noastră, nu a adus nimănui până acum vreun folos. Cel ce ia aminte la aceasta, cel ce citeşte şi simte cu inima puterea cuvintelor rugăciunii, acela se roagă cu adevărat şi cu folos pentru sufletul său. ,,Nu doar cu cuvinte trebuie să ne rugăm – scrie Sfântul Nicodim Aghioritul –, ci şi cu mintea; şi nu doar cu mintea, ci şi cu inima, astfel ca mintea să vadă limpede ce spun cuvintele, iar inima să simtă ce cugetă mintea. Această unire este esenţa adevăratei rugăciuni. Dacă întru rugăciunea noastră lipseşte ceva din cele amintite, aceasta este fie o rugăciune nedesăvârşită, fie pur şi simplu nu este rugăciune”. Iar dacă omul se roagă cu o rugăciune nedesăvârşită sau cu o rugăciune înşelătoare, se lipseşte de acea minunată căldură cerească, de acel har şi de acea putere care fac adevărata rugăciune.

Astfel, trebuie să luăm aminte că nu orice rugăciune este una autentică. ,,Când mintea şi inima se unesc întru rugăciune şi gândurile nu se răspândesc – ne învaţă Sfântul Serafim de Sarov –, atunci inima se încălzeşte cu o căldură duhovnicească întru care străluceşte lumina lui Hristos, umplând de pace şi de bucurie pe omul lăuntric în întregimea sa”.

Unirea minţii cu inima, după cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov, trebuie să fie o unire a gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii. Nu doar orice simţământ al păcatului şi orice gând păcătos, ci toate gândurile şi simţirile fireşti, oricât de subţiri şi mascate de o părută dreptate, nimicesc unirea minţii cu inima, făcându-le potrivnice. Pentru aceasta, trebuie să luăm aminte ca în vremea rugăciunii să nu îngăduim nici un alt gând în inimă, nici măcar pe cele evlavioase, în afară de acelea care sunt obiect al rugăciunii şi care doar ele pot să unească mintea cu inima.
Despre adevărata rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: ,,Înaintea Domnului se roagă acela care şi-a adunat pe deplin sufletul şi nu are în acea clipă nici o părtăşie cu pământul, ci s-a sălăşluit chiar în cer şi a izgonit din sufletul său toate gândurile omeneşti. Cel care se roagă trebuie să se roage astfel încât, pe de-a întregul adunat, cu mintea neîmprăştiată şi cu sufletul întristat, să-L cheme pe Dumnezeu fără să înmulţească cuvintele, ci să sporească rugăciunea grăind puţine şi simple cuvinte, pentru că nu de mulţimea cuvintelor, ci de luarea aminte a sufletului atârnă faptul de a fi ascultaţi”.

Felurite sunt treptele rugăciunii. Acestea ţin de treapta duhovniciei noastre şi de legătura noastră cu Dumnezeu. Pe cât de strâns ne aflăm în viaţa noastră în legătură cu Dumnezeu, astfel va fi şi rugăciunea noastră. Căci într-un fel se raportează la Dumnezeu cel credincios, iar omul indiferent faţă de mântuirea sa în alt chip. Unul s-a rupt de păcat şi năzuieşte cu râvnă către viaţa virtuoasă, însă nu a intrat pe deplin în templul lui Dumnezeu, ci slujeşte Domnului cu silire de sine, iar un altul s-a unit cu Domnul şi Îl poartă întru sine şi, cu o cinstire plină de teamă şi cu evlavie şi dragoste, stă înaintea Lui.

Primul, fiind nepăsător în viaţa sa, este nepăsător şi faţă de rugăciune şi doar la vedere o săvârşeşte în biserică şi acasă. El se roagă simplu, după obişnuinţă şi după o oarecare îndatorire mecanică ce a prins rădăcini în sufletul său, mai mult decât copilăreşte; se roagă fără luare aminte şi fără simţire, urmând doar obiceiul stabilit mai înainte. Al doilea citeşte multe rugăciuni şi merge adesea la biserică, străduindu-se să-şi adune mintea, să nu se împrăştie şi să aibă o simţire potrivită citirii rugăciunilor; şi, cu toate că nu izbândeşte întru aceasta întotdeauna, el observă totuşi o oarecare izbândă întru rugăciune. Cel de-al treilea, adunat pe de-a întregul întru sine, stă cu mintea sa înaintea Domnului şi se roagă neîmprăştiat în inima sa, fără rugăciuni îndelungi, ci printr-o şedere de multă vreme la rugăciune. Acesta a dobândit rugăciunea lăuntrică.

Unuia ca acesta nu-i este de trebuinţă mulţimea rugăciunilor, căci ploaia multei grăiri stinge rugăciunea lăuntrică. Primul trebuie să năzuiască spre treapta celui de-al doilea, iar cel de-al doilea către treapta celui de-al treilea, ca să ajungă la părtăşia cea dumnezeiască. Căci cu cât omul înaintează întru rugăciune, cu atât mai mult se apropie de Domnul şi de propria sa mântuire.

Unii cugetă că adânca rugăciune lăuntrică este o datorie doar a feţelor celor duhovniceşti şi, în special, a monahilor. Dar dacă este un adevăr faptul că doar rugăciunea autentică apropie de Domnul şi ajută la mântuire, este limpede că ea este o îndatorire a oricărui creştin care doreşte să se mântuiască. Pentru aceasta, se cere de la toţi dobândirea rugăciunii lăuntrice duhovniceşti. Îndeletnicirea întru ea cere însă în principal două lucruri: primul – prin citirea rugăciunii să se pătrundă în sensul ei; şi al doilea – să se simtă gândurile şi dispoziţiile exprimate acolo. Aceasta Sfinţii Părinţi o numesc adunarea minţii în inimă, ori şederea cu mintea în inimă, ori petrecere înaintea lui Dumnezeu.
Dacă te rogi, dar mintea ta nu pătrunde cuvintele rugăciunii, cazi în păcatul împrăştierii. Iar întru împrăştiere nu ştii ce ceri mecanic cu buzele tale. Şi dacă tu însuţi nu pătrunzi întru rugăciunea ta, atunci îţi vei pierde îndrăzneala de a-I cere lui Dumnezeu să pătrundă întru ea. Ori, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, ,,dacă tu însuţi nu-ţi asculţi rugăciunea, cum doreşti atunci ca Dumnezeu să o audă pe ea?”

Păcatul răspândirii naşte la rândul său un alt păcat: lipsa simţirii păcatului. Nu este cu putinţă să simţi binefăcătoarea putere a cuvintelor rugăciunii dacă eşti răspândit, iar această lipsă de simţire conduce către pierzare. Căci, fiind nesimţitor faţă de cuvintele rugăciunii care cel mai adesea te cheamă la pocăinţă, pomenind păcătoşenia ta, rămâi nesimţitor faţă de starea ta vrednică de plâns. Însă dacă tu însuţi nu te compătimeşti întru necazul tău, cum doreşti să atragi compătimirea lui Dumnezeu faţă de tine ? Dumnezeu este gata să ajute pe fiecare, însă ajutorul Său îl primeşte doar acela care-şi deschide inima către El.

Cum să învăţăm să ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima ? Aceasta ne învaţă doar îndeletnicirea întru rugăciune. Sfântul Nicodim Aghioritul dă foarte frumoase sfaturi despre cum să ne îndeletnicim cu rugăciunea. Aceasta, după el, nu este o oarecare filozofie adâncă, ci ceva foarte simplu pentru însuşirea căreia se cere doar o stăruinţă permanentă. ,,Cum ai învăţat să citeşti? întreabă el. Ai început să te nevoieşti întru aceasta şi ai învăţat. Cum ai învăţat să scrii? Ai început să scrii şi te-ai deprins cu aceasta. Aşa te vei deprinde să te şi rogi”.

Practic, iată cum trebuie să procedezi: în fiecare zi, stând în faţa icoanelor de acasă, spunându-ţi rugăciunile de dimineaţă ori de seară, deprinde-te să urmăreşti cu mintea sensul cuvintelor pe care le citeşti în cartea de rugăciune şi străduieşte-te să simţi cu frângerea inimii ceea ce a simţit autorul acelei rugăciuni. Astfel, o zi, două, mai multe …, şi te vei deprinde să te rogi cu mintea adunată, cu evlavie, cu umilinţă în inimă şi cu aprindere lăuntrică. Însă, dacă luarea aminte nu este prezentă astăzi la rugăciune, aşa cum trebuie să fie, iar mâine citeşti rugăciunile cum nu se cuvine – fără luare aminte şi răspândit – procedând în acest chip, surpi tu însuţi pe acelea pe care mai înainte de aceasta le-ai zidit.

Prin urmare, la rugăciune omul trebuie să se despovăreze de toate impresiile păcătoase şi de toate grijile deşarte care s-au îngrămădit asupra sa, în timpul nopţii ori în timpul zilei, cât şi de relele sale simţăminte către aproapele. Iar dacă o oarecare trăire păcătoasă l-a stăpânit cu silinţă şi îl urmăreşte şi în timpul rugăciunii, el trebuie fie să înlăture cu o forţare a voinţei pe aceasta de la el, iar dacă se arată cu neputinţă, să facă din această stare neplăcută lui Dumnezeu obiect al rugăciunii lui şi cu frângerea inimii să ceară de la Dumnezeu milă şi îndurare.

Astfel de sfaturi ne dă şi Sfântul Teofan Zăvorâtul. Având în vedere importanţa practică a chestiunii cercetate, vom cita cu de-amănuntul opinia lui în cazul dat, cu riscul de a ne repeta. Socotim însă ca mai importantă repetiţia, nedorind ca lucrurile să rămână nelămurite.

Sfântul Teofan ne învaţă că la adevărata rugăciune se ajunge atunci când se înfăptuieşte unirea minţii cu inima. În ce chip se petrece aceasta ? Mintea este ceva care nu are astâmpăr, alergând de la un lucru la altul şi alunecând spre asocieri. Cum poate să se abţină ea în timpul rugăciunii de la împrăştiere şi să-şi îndrepte luarea aminte asupra cuvintelor rugăciunii? Aceasta poate să se petreacă dacă omul năzuieşte în timpul rugăciunii ca mintea lui să înţeleagă cele citite şi cu inima să le simtă pe acestea. Fiecare rugăciune ascunde înalte simţăminte care au impresionat pe autorii ei. Încercând să trezească aceste simţăminte în propria lui inimă şi în minte, cel care pătrunde în rugăciune îşi va uni mintea cu inima, va intra întru ea şi va rămâne acolo.

,,Nu poate mintea să stea cu gândul la Dumnezeu …, ea tot aleargă şi aleargă”. Ca să se înfrâneze de la aceasta, ea trebuie să se unească cu simţirea. Dacă coboară în inimă, ea se linişteşte şi se opreşte din zborul ei necontrolat. Din punct de vedere psihologic, adevărul este că simţirile sunt mai puternice decât mintea şi că mintea se supune simţirii. Dacă am ajuns în îndeletnicirea noastră de rugăciune până la sporirea în simţăminte de pocăinţă, de mulţumire, de umilinţă, de frângere a duhului, mintea se va menţine în inimă în toată vremea în care acolo ard acele sentimente. Dacă ele se sting însă, ea va porni să rătăcească pe nenumărate cărări. Arta constă în a se deprinde omul să se roage cu simţăminte sincere. Atunci şi mintea ajută simţirii şi simţirea ţine mintea în cercul gândurilor de rugăciune.
Însă cum poate fi creată o dispoziţie de rugăciune ? Aceasta nu stă pe deplin în puterea omului, însă ea nu se face fără voia lui. Dumnezeu dă simţăminte pline de har. Pentru aceasta, trebuie să strigăm către El: ,,Doamne, încălzeşte inima mea!” Omul însuşi pregăteşte inima lui pentru primirea unei dispoziţii de rugăciune. Împărăţia cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pre ea (Matei 11, 12). Aici ajută încordarea voii. Cu o asemenea încordare a voii trebuie să izgonim dinlăuntrul nostru plăcerea de sine – acest amăgitor lăuntric –, constrângându-ne către pocăinţă şi rugăciunea cu luare aminte. Omul trebuie în chip conştient să se întristeze că este păcătos şi nevrednic de cer. El trebuie să se întristeze că nu se roagă aşa cum se cuvine şi să se smerească. Ca să primească o mai adâncă smerenie este nevoie să se silească pe sine să rabde ocări, împunsături, vrăjmăşii, boli, necazuri. Dacă se deprinde să le rabde pe acestea ca pe deplin meritate, el va dobândi smerenia.

Domnul Însuşi Se îngrijeşte să ne smerească. În acest scop, El îngăduie să fim obijduiţi, să fim mustraţi ori vătămaţi. Folosind astfel de întâmplări, să ne îndeletnicim cu răbdarea. Iar răbdarea va rodi smerenia; iar smerenia umilinţa şi căldura inimii, care se manifestă îndeosebi în timpul rugăciunii. Astfel, căldura inimii va menţine mintea în inimă. Atunci omul va putea să se roage cu mintea şi cu inima.

Ca să se deprindă omul să pătrundă cu mintea sa şi să simtă în inimă rugăciunile citite, trebuie, după Sfântul Teofan Zăvorâtul, să facă următorul exerciţiu: să aleagă un ceas în afara pravilei de rugăciune, să ia cartea de rugăciuni şi să citească cu zăbavă rugăciunile, cugetând asupra sensului lor, ca prin aceasta să se străduiască să creeze în inima sa simţăminte potrivite acestor rugăciuni. Când vine apoi vremea pravilei de rugăciune, cu aceeaşi stăruinţă omul să pătrundă, să înţeleagă şi să simtă rugăciunile pe care le citeşte. Aceasta este prima metodă a atragerii minţii în inimă.

A doua metodă este următoarea: când citeşte rugăciunile de acasă, după ce a împlinit prima pravilă şi simte că rugăciunile citite nasc simţăminte pline de har, care răpesc pline de tărie sufletul şi cuprind întreaga conştiinţă, omul trebuie atunci să întrerupă citirea după cartea de rugăciuni şi să spună o oarecare scurtă rugăciune, de la sine, rugăciune născută întru el din încordarea binecuvântatelor simţăminte. Aceste simţăminte nu trebuie să fie retezate prin continuarea citirii după cartea de rugăciuni şi cu schimbările lucrurilor rugăciunii. Dimpotrivă, trebuie să li se dea posibilitatea să se reverse în chip liber. Sfântul Teofan nu pune accentul asupra mulţimii rugăciunilor citite, ci pe calitatea convorbirii cu Dumnezeu. El recomandă ca în asemenea situaţii să nu săvârşim toate rugăciunile din pravila de rugăciune dată, ci să luăm seama doar la binecuvântata aprindere a inimii. Rugăciunea vie către Dumnezeu este mai importantă; chiar dacă a mai rămas ceva necitit din pravilă, nu este un necaz atât de mare.

Un mare nevoitor citea foarte rar chiar şi o ,,slavă” din Psaltire, pentru că era răpit de simţămintele sale duhovniceşti; şi stând el cu inima înaintea lui Dumnezeu se ruga de la sine, cu simţire, lui Dumnezeu. Şi nu se întorcea la Psaltire până ce nu i se linişteau simţămintele. Se înţelege, fără Psaltire şi fără cartea de rugăciuni nu se poate. Cu ele ne încălzim inima, după cum aruncând un lemn în sobă se înteţeşte focul care este gata să se stingă. ,,Însă, atunci când inima se aprinde şi un oarecare simţământ binecuvântat cuprinde întregul nostru suflet, atunci nu trebuie să se mai continue citirea. Aceasta va slăbi doar simţirea şi pravila va fi fără vreun folos”.

Aceste preţioase sfaturi ale Sfântului Teofan Zăvorâtul trebuie să le aibă în vedere oricine doreşte să se deprindă să se roage aşa cum se cuvine. La îndrumările de mai sus să o adăugăm şi pe următoarea, pe care Sfântul Teofan o recomandă unei tinere fecioare: ,,Nicicând nu trebuie să socoteşti ca desăvârşit ceva din pravila ta duhovnicească, şi încă mai puţin rugăciunea. Dimpotrivă, trebuie să simţi ca şi cum ai începe să te rogi pentru prima oară. Ceea ce se săvârşeşte pentru prima oară se săvârşeşte cu osârdia cea dintâi. Dacă păşind către rugăciune te vei simţi astfel ca şi când încă nu te-ai rugat aşa cum se cuvine, vei săvârşi rugăciunea ta cu osârdia cea dintâi. Şi ea va merge bine. Dar dacă în rugăciune nu izbândeşti, să nu aştepţi izbânda întru nimic altceva. Aceasta este rădăcina a toate”.

Cele mai importante sfaturi practice pe care Sfântul Teofan le dă oricui doreşte să se îndeletnicească cu nevoinţa rugăciunii şi să se deprindă cu adevărata rugăciune mântuitoare sunt, pe scurt, următoarele:

1. Alege pravila de rugăciune potrivită ţie – de dimineaţă, din cursul zilei şi de seară.

2. Pentru început, această pravilă nu trebuie să fie prea mare, ca să nu te depărtezi de nevoinţa rugăciunii.

3. Străduieşte-te ca întotdeauna să te rogi cu frică plină de evlavie, cu osârdie şi cu luare aminte.

4. Foloseşte mijloacele din afara rugăciunii: statul în picioare, metaniile, îngenuncherile, închinăciunile, citirea cu glas tare, uneori chiar şi cântarea.

5. Roagă-te astfel adeseori, chiar dacă nu continuu. Unii fac aceasta în fiecare ceas.

6. În cartea de rugăciuni este arătat ce rugăciuni să se citească. Tu alege acea rugăciune care te aşază într-o dispoziţie duhovnicească şi începe cu ea.

7. Începutul rugăciunii este simplu; stai la rugăciune cu evlavie, cu frică şi cu cutremur, vorbeşte ca la urechea lui Dumnezeu, fă semnul crucii, fă închinăciuni şi metanii, îngenunchează.

8. Pravila asumată trebuie neapărat împlinită.

9. Nu are importanţă dacă vei citi ori dacă vei cânta cu glas tare, dacă vei şopti ori dacă te vei ruga în gând; în toate cazurile Domnul este aproape.

10. Trebuie să-ţi aduci aminte în chip limpede care este scopul rugăciunii. Este potrivită acea rugăciune care se săvârşeşte cu frângerea inimii înaintea lui Dumnezeu şi cu acest simţământ. ,,Dumnezeule, după cum voieşti, mântuieşte-mă !”

11. Rugăciunea are felurite trepte: Prima treaptă este cea a rugăciunii trupeşti (cea din afară) – în citit, statul în picioare, în a face închinăciuni. Mintea se răspândeşte, inima este fără simţire, lipseşte dorinţa de a ne ruga. Este nevoie, în cazul dat, de răbdare, trudă şi sudoare. Deşi nu este prea uşor, să ai întotdeauna înaintea ochilor scopul rugăciunii. Roagă-te ! Aceasta este o rugăciune care cere nevoinţă.
A doua treaptă este rugăciunea cu luare aminte: mintea silită să se adune în timpul rugăciunii se arată acum pe de-a întregul fără răspândire. Luarea aminte se concentrează întru cuvintele scrise şi mintea le repetă pe acestea ca fiind ale sale.
Cea de-a treia treaptă este rugăciunea numită cu simţirea. Din luarea aminte inima se încălzeşte, iar gândurile (în timpul rugăciunii), se spune, se întorc întru simţire. Cuvintele citite despre frângerea inimii se prefac întru adevărată zdrobire (a inimii). Expresiile de cerere se simt ca nevoi şi trebuinţe proprii. Când a ajuns la treapta simţirii, creştinul se roagă fără cuvinte, căci Dumnezeu este Dumnezeu al inimii. Scopul îndeletnicirii întru rugăciune este ca stând la rugăciune să treci de la o simţire către o altă simţire.

12. Oricât ar socoti cineva că este de desăvârşit în rugăciune, nicicând să nu-şi lase pravila şi să o săvârşească aşa cum este rânduit şi tot timpul să înceapă cu rugăciunea nevoinţei. Cu ea trebuie să se lege şi rugăciunea minţii, după care va ajunge şi la rugăciunea inimii. Dacă aceasta nu se păzeşte, următoarele două trepte ale rugăciunii se vor pierde, iar omul va cugeta că se roagă fără ca aceasta să se întâmple în realitate.

13. Când rugăciunea devine una neîncetată, atunci începe rugăciunea duhovnicească, care este un dar al Sfântului Duh, ce Se roagă întru noi. Aceasta este ultima treaptă a rugăciunii. Sfinţii Părinţi spun că există însă şi o rugăciune de neatins pentru minte, care întrece hotarele conştiinţei noastre (amintea, de pildă, Isaac Sirul).

La îndeletnicirea rugăciunii ajută mult, după Sfinţii Părinţi, rugăciunile proprii scurte, care ţâşnesc din inima înflăcărată şi care se potrivesc cel mai mult stării şi nevoilor noastre. Plăcuţii lui Dumnezeu nu doar că îngăduie, ci şi încurajează să adăugăm la pravila de rugăciune propriile noastre scurte rugăciuni. Avva Macarie, de pildă, a fost întrebat de un oarecare cum să ne rugăm şi i-a răspuns: ,,Nu este nevoie de multe cuvinte, ci să ridicăm adesea braţele şi să spunem: ‘Doamne, aşa cum voieşti şi cum ştii, miluieşte-mă !’ Iar când va veni ispita, spune: ‘Doamne, ajută-mă !’ Căci El ştie ce ne trebuie şi după aceasta şi face cu noi”.

Oricine poate să aleagă după nevoia sa o oarecare scurtă rugăciune – fie din Psaltire, fie din cartea de rugăciuni –, ca, de pildă, din cele 24 de scurte rugăciuni ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se află în cărţile de rugăciuni, la rugăciunile de seară. Credinciosul poate să alcătuiască şi singur o oarecare scurtă rugăciune, care să răspundă trebuinţelor sale duhovniceşti, şi s-o repete adesea, pătrunzând, desigur cu mintea şi cu simţămintele în inima sa, întru cele ce se roagă. Astfel de suspinuri la rugăciune se întâlnesc adesea la Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Casian recomanda stihul 1 din Psalmul 69: Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte; Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte. La acest stih este de folos să alergăm îndeosebi întru ispitele trupeşti şi în cazul unor necazuri neaşteptate.

Alţii recomandă rugăciunea vameşului: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13) ori un alt stih: ,,Doamne, eu ca un om am greşit, dar Tu, ca un Dumnezeu bun, miluieşte-mă”. Unii repetă cea mai scurtă rugăciune: ,,Doamne miluieşte”. Aproape toţi îndrumătorii recomandă însă rugăciunea lui Iisus, care constă din aceste cuvinte: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu aceasta s-au mântuit mulţi, rostind în şoaptă, în fiecare clipă liberă, cu mintea adunată asupra conţinutului acesteia, cu fierbinţeala inimii, cuvintele ei pline de har, având simţirea prezenţei nevăzute a lui Hristos. Unii au mers pe calea desăvârşirii, legând, de pildă, 100 de rugăciuni ale lui Iisus cu închinăciuni făcute înaintea iconostasului de acasă, împărţindu-le astfel: la 10 închinăciuni, câte o metanie.

Rugăciunea lui Iisus este nespus de valoroasă, căci Îl mărturiseşte pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi cere mila Lui, dând totodată conştiinţa smereniei pentru păcatele săvârşite.

Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, rostirea rugăciunii lui Iisus este foarte simplă: stai1 înaintea icoanelor, într-o stare de rugăciune (cei neputincioşi pot să stea şi aşezaţi), şi îndreaptă luarea aminte a minţii tale către inimă, închipuindu-ţi cu credinţă vie că Dumnezeu este aproape, înaintea ta, că te priveşte şi te ascultă cu atenţie, şi trezeşte simţământul fricii de Dumnezeu, evlaviei şi zdrobirii inimii; cu o asemenea dispoziţie spune încet şi rar rugăciunea lui Iisus fără să-ţi închipui vreun lucru ori chip. Astfel, ne 100. Mestesugul rugaciunii VIIputem ruga o jumătate de ceas ori un ceas întreg. În timpul zilei, orice clipă liberă foloseşte-o pentru rugăciunea lui Iisus. La început, îţi va fi greu să urmăreşti cu atenţie repetarea mecanică a cuvintelor rugăciunii. Treptat însă, vei dobândi obiceiul de a rămâne în mod conştient în prezenţa lui Dumnezeu cu frică, credinţă şi dragoste.
La aceste îndeletniciri trebuie să veghezi mai cu seamă asupra curăţiei conştiinţei. Omul nu trebuie să săvârşească ceva neplăcut lui Dumnezeu, deoarece aceasta ucide aşezarea cea duhovnicească. Cel ce îngăduie păcatele ascultând pe demoni şi împreună cu aceasta se îndeletniceşte cu rugăciunea lui Iisus procedează în chip nebunesc, căci vrăjmăşeşte nu împotriva demonilor, ci împotriva lui însuşi. El singur stinge focul pe care doreşte să-l aprindă în inima sa. Apa şi focul nu-şi au locul laolaltă. Patimile şi păcatele sunt, de asemenea, precum este umezeala în lemnul dat focului. Lemnele umede, care nu ard, trebuie mai întâi să le uscăm. În cele duhovniceşti aceasta se face printr-o luptă necruţătoare cu patimile.

Pentru aceasta, omul trebuie întâi de toate să-şi curăţească cât mai des conştiinţa printr-o sinceră spovedanie; şi, în al doilea rând, să lupte el însuşi în timpul rugăciunii cu orice gând sau simţământ păcătos, suspinând cu pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi cerând iertarea Lui. Cu cât mai sincer şi hotărât este omul, cu atât mai grabnic vine ajutorul lui Dumnezeu. ,,Dacă ne raportăm la rugăciune cu nepăsare – spune Sfântul Teofan –, nicicând nu vom izbândi întru ea. Rugăciunea nu ajunge la desăvârşire singură, ci unită cu celelalte virtuţi. Pe cât ne desăvârşim întru virtuţi, pe atât se desăvârşeşte şi rugăciunea. Cele mai importante virtuţi sunt: frica de Dumnezeu, curăţia, smerenia, frângerea inimii, omorârea patimilor, răbdarea, dragostea. Când acestea sunt dobândite se arată şi toate celelalte, şi împreună cu ele şi rugăciunea”.

Scopul rugăciunii este de a ajunge la necontenita părtăşie cu Domnul ori la permanenta pomenire a Domnului. Aceasta este dată, după cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, de dumnezeiasca bunătate, nu însă fără conlucrarea noastră. Către ce să ne îndreptăm nevoinţa ? Către aceea ca prin silirea voii noastre să ne constrângem să-L pomenim pe Domnul, crezând că El este aproape, că El este în inimile noastre şi că noi suntem cu El. Cu o asemenea permanentă pomenire a prezenţei lui Dumnezeu trebuie să rostim încet rugăciunea lui Iisus. Nu doar o pronunţare mecanică a cuvintelor acesteia însă, căci o astfel de pronunţare mecanică constituie partea ei din afară. Partea lăuntrică, partea ei esenţială, constă în a sta în mod conştient şi întru trezvia minţii înaintea lui Dumnezeu, întru simţirea din inimă a stării noastre vrednice de plâns, în suspine calde şi în frângerea inimii întru chemarea ajutorului Celui Preaînalt.

Iată, acesta este cel mai bun mijloc de întărire a minţii şi a inimii în aşa-numita pomenire a lui Dumnezeu, ori permanenta pomenire a Domnului. Cel ce ,,a ajuns la aceasta simte cum Dumnezeu străluceşte în sufletul său precum soarele şi-l încălzeşte pe el. Aceasta se petrece ca în cazul luminii din lumea materială: aşază un obiect rece la soare şi el se va încălzi. Tot astfel se încălzeşte şi sufletul din pomenirea Domnului, care este Soarele cel duhovnicesc”.

Să nu ne deznădăjduiască faptul că rugăciunea noastră curge la început mai mult în afară, fiind una împrăştiată, fără participarea inimii şi fără o dorinţă deosebită. Dacă este rostită necontenit, cu silirea voii, dacă ne dăm stăruinţa de a ne întoarce de la rătăcirea minţii către aceasta şi dacă o împlinim după toate regulile arătate mai sus, ţinând cont de curăţirea după rânduială a conştiinţei de păcate, ea se va transforma treptat dintr-o rugăciune exterioară în una lăuntrică, stăpânindu-ne mai întâi mintea, astfel că aceasta va ajunge să se adune şi în cele din urmă va aprinde şi inima.

Aici însă trebuie să facem următoarea remarcă importantă: ajuns la rugăciunea lăuntrică, omul nu trebuie să cadă în înşelare de sine, socotind că a atins cine ştie ce înălţime. Trebuie să luăm aminte la faptul că sporirea întru rugăciune nu are sfârşit. Sfântul Teofan vede în primejdia înşelării de sine o ispită diavolească, ce trebuie îndepărtată îndată, în cel mai hotărât mod. ,,Iată, tu deja eşti un mare nevoitor, un mare rugător”, şopteşte vrăjmaşul. Creştinul în cauză se prinde cu această momeală, se caţără pe catalige înalte şi începe să cugete semeţ despre sine şi să-i înjosească pe alţii. Desigur, în cazul dat, harul îl părăseşte; vrăjmaşul însă îi susţine convingerea că acesta este cu el. Astfel, el cade într-o stare jalnică, ,,gândind că are ceea ce nu are”.

Sfinţii Părinţi au oprit ca omul să se măsoare pe sine cu oricine altcineva întru sporirea duhovnicească. De una ca aceasta trebuie să fugim ca de foc. ,,Acelea pe care trebuie să le căutăm prin rugăciune – scrie Sfântul Teofan – sunt naşterea în inima noastră a permanentei liniştiri şi a simţământului cald al prezenţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să ajungem la extaze ori la trăiri deosebite. Atunci când Dumnezeu trimite anumite simţăminte la rugăciune, să mulţumim pentru ele şi să nu le punem pe seama noastră. Iar când ele ne părăsesc, să nu ne plângem ca de vreo oarecare mare pagubă, ci cu smerenie să coborâm la un simţământ plin de pace către Domnul”.

Potrivit Sfântului Teofan, principala trăsătură a rugăciunii este nu îndulcirea, încălzirea, ci evlavia plină de frica faţă de Dumnezeu şi frângerea inimii, starea cu smerenie înaintea Domnului prin care mintea şi inima fac sforţări să năzuiască către Dumnezeu. ,,Aceste simţăminte – frica de Dumnezeu şi întristarea [după Dumnezeu] ori frângerea inimii şi smerenia inimii – sunt trăsături esenţiale ale adevăratei rugăciuni lăuntrice şi încercare a oricărei rugăciuni: după ele trebuie să judecăm dacă rugăciunea noastră este aşa cum se cuvine ori ba. Când ele sunt prezente, rugăciunea este dreaptă. Atunci când ele nu există, ea nu este dreaptă şi trebuie să o îndreptăm. Dacă ele lipsesc, îndulcirea şi fierbinţeala pot să nască părerea de sine, iar atunci apar mândria duhovnicească şi înşelarea pierzătoare.
Mulţi rătăcesc supraapreciind partea din afară a rugăciunii lui Iisus. După ei, aceasta are o mare putere chiar şi atunci când se rosteşte fără luare aminte. Lucrurile nu stau deloc astfel, cu toate că în perioada deprinderii repetării mecanice a rugăciunii lui Iisus nu se arată fără însemnătate. Omul nu trebuie să facă însă din acest fapt un idol ieftin.

,,Rugăciunea lui Iisus nu este un fel de talisman – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul. Puterea ei vine din credinţa în Domnul şi din adânca unire a inimii şi minţii cu El. La o asemenea dispoziţie lăuntrică, chemarea numelui Domnului se arată deosebit de lucrătoare. O repetare de la sine a cuvintelor nu are însă nici un fel de însemnătate”.

Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus este recomandată fierbinte şi de Sfântul Ignatie Briancianinov. El stabileşte următorul mod de deprindere, în particular, a rugăciunii lui Iisus: ,,Rânduieşte-ţi dintru început să rosteşti câte 100 de rugăciuni ale lui Iisus cu luare aminte, fără să te grăbeşti. Mai apoi, dacă vezi că poţi să rosteşti mai mult, mai adaugă 100. Cu timpul, după nevoi, poţi să măreşti iarăşi numărul rugăciunilor. Încet şi cu luare aminte. La rostirea a 100 de rugăciuni ai nevoie de aproape jumătate de ceas. Nu rosti rugăciunile cu grabă, imediat, una după alta, ci fă după fiecare rugăciune o scurtă pauză, ca prin aceasta să ajuţi minţii să se adune. Rostirea fără oprire a rugăciunilor răspândeşte însă mintea. În acest caz, ia respiraţia drept paznic mai dinainte împotriva răspândirii: respiră liniştit şi încet; acest mod de a respira preîntâmpină împrăştierea.

Dacă termini să te rogi cu rugăciunea lui Iisus, nu te deda mai apoi la gânduri deşarte şi la visări, care sunt înşelări şi amăgiri, ci petrece vremea până la somn, aşa cum ai învăţat, întru nevoinţa rugăciunii. Când te aşezi în pat, repetă rugăciunea şi adormi rostind-o. Obişnuieşte-te ca la trezire, primul tău gând, primul tău cuvânt şi prima ta faptă să fie rugăciunea lui Iisus. În timpul slujbei de la biserică este folositor să te îndeletniceşti cu rugăciunea lui Iisus, ferindu-ţi mintea de răspândiri; acest fapt o va ajuta să pătrundă întru cântarea bisericească şi în citire. Străduieşte-te să te obişnuieşti astfel ca rugăciunea lui Iisus să devină neîncetata ta rugăciune, fiind foarte la îndemână pentru scurtimea ei”.

Sfântul Paisie Velicikovski recomandă călduros ca permanent să ne ocupăm cu rugăciunea lui Iisus: ,,Dacă stai în picioare, dacă eşti aşezat, dacă mănânci, ori călătoreşti, ori săvârşeşti vreun alt lucru – scrie el –, repetă necontenit această rugăciune, silindu-te cu osârdie către ea, căci aceasta loveşte pe vrăjmaşii nevăzuţi asemenea unui ostaş cu o lance puternică. Întipăreşte-o pe ea în gândul tău, nu înceta să o săvârşeşti în orice loc: la biserică, la lucru ori pe cale. Iar când obosesc limba şi buzele tale, atunci roagă-te doar cu mintea. Din îndelunga rostire cu limba, cu luare aminte, a rugăciunii se naşte rugăciunea minţii, iar din rugăciunea minţii cea a inimii.

Rugăciunea lui Iisus trebuie să se spună cu glas tare, nu puternic însă, ci într-atât încât doar tu singur să o auzi. Nu se cuvine ca în timpul rugăciunii gândul să se abată încoace şi încolo către lucrurile stricăcioase ale lumii, ci cu osârdie să se adune doar întru rugăciune. Căci rugăciunea nu este nimic altceva în afară de o înstrăinare de lumea văzută. Pentru aceasta, trebuie să ne închidem mintea în rugăciune. Unde stă trupul, acolo şi mintea să fie cu noi şi nu să rătăcească cine ştie pe unde în timpul rugăciunii. Această rugăciune cere luare aminte lăuntrică, înfrânare, îndepărtare de oameni, fuga de grijile deşarte şi de tulburare”.

Mersul la cinematograf şi la teatru, participarea la felurite distracţii şi petreceri, ascultarea neîncetată la radio şi privitul la televizor sting flacăra rugăciunii. ,,Şi cum o lumânare nu poate să ardă în bătaia vântului şi în ploaie, tot astfel rugăciunea nu poate să ardă în mulţimea feluritelor impresii”, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul.

Dacă îngrămădeşte în sufletul său mulţime de impresii, bine ar fi ca omul să lase pentru puţină vreme rugăciunea, să ia Sfânta Scriptură, ori Vieţile sfinţilor, ori vreo altă carte ortodoxă atrăgătoare, să-şi dispună cu ea inima lui şi doar atunci să păşească spre rugăciune. Iar când omul se simte strâmtorat în sufletul său pentru mulţimea păcatelor, trebuie să se grăbească să se mărturisească, căci nu există o mai mare piedică pentru înaintarea în rugăciune decât patimile care s-au sălăşluit în inimă. Fiecare păcat ridică un zid între om şi Dumnezeu. Doar după curăţirea păcatelor omul va putea iarăşi cu uşurinţă şi cu îndrăzneală să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu, să grăiască cu El şi să aibă folos din rugăciune.

Prin taina pocăinţei şi prin taina sfintei împărtăşanii omul se înnoieşte, primeşte mare har şi în inima lui începe iarăşi să-L simtă cu tărie pe Dumnezeu. Cel ce nu înăbuşă acest simţământ cu un oarecare păcat greu, îl va putea preface cu timpul în flacără, dacă se îndeletniceşte în permanenţă şi se nevoieşte. Această nevoinţă îi este de neapărată trebuinţă după fiecare sfântă împărtăşanie, căci sfânta împărtăşanie întăreşte cu putere pe creştinii care iau aminte la ei înşişi întru viaţa cea duhovnicească şi în rugăciunea cea neîmprăştiată. Ea îi curăţeşte de păcate, dă mare har, iar prin aceasta îndatorează mult. Sfântul Isihie al Ierusalimului scrie:

,,Când noi, nevrednicii, ne învrednicim cu frică şi cu cutremur să ne împărtăşim cu dumnezeieştile şi preacuratele taine ale lui Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru, atunci mai cu seamă trebuie să arătăm trezvie, pază a minţii şi luare aminte ca acest dumnezeiesc foc, adică Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, să nimicească păcatele şi micile şi marile necurăţii ale noastre. Căci intrând în noi, El îndată izgoneşte din inima noastră duhurile viclene ale răutăţii şi ne iartă păcatele de dinainte. Atunci, mintea noastră devine slobodă de tulburarea cea rea a gândurilor viclene. Iar după toate acestea, stând la porţile inimii noastre, cu grijă ne păzim mintea, până ce ne învrednicim din nou să ne împărtăşim cu sfintele taine, iar dumnezeiescul Trup tot mai mult şi mai mult va lumina mintea noastră şi o va face strălucitoare precum o stea.

Dacă omul însă, după ce s-a curăţit de păcate, se dedă din nou la acestea, îşi aşază el însuşi o piedică pe calea către Dumnezeu. Este adevărat, calea Lui nu se închide întru totul, dar cu cât simţirea de Dumnezeu se stinge, cu atât mai mult se înteţesc patimile. Iar pentru restabilirea stării de dinainte se cere mare nevoinţă, sudoare, lacrimi şi pocăinţă. Dumnezeu nu refuză însă nimănui întoarcerea acestui simţământ, însă, după ce-l dobândim, trebuie să-l preţuim şi să-l păzim. Harul nu se ia de la nimeni până la moartea sa, însă el nu are loc de lucrare. Astfel, atunci când patimile se sălăşluiesc în inimă, să le îndepărtăm şi harul va începe din nou să se arate. Cu cât mai mult îţi curăţeşti inima de acestea, cu atât mai mult ea se însufleţeşte de simţirea lui Dumnezeu. Iar când inima devine pe de-a întregul curată, simţirea cea de rugăciune a lui Dumnezeu se preface în foc. Până ce în inimă există încă patimi, simţirea de Dumnezeu pâlpâie precum o scânteie. Sarcina noastră trebuie să fie aşadar de a aprinde această scânteie prefăcând-o într-un foc de har mistuitor”.

Sfântul Grigorie Sinaitul scrie: ,,Darul pe care îl primim de la Hristos prin sfântul botez nu se nimiceşte, ci doar se îngroapă precum o comoară în pământ. Înţelepciunea duhovnicească şi recunoştinţa cer să ne îngrijim însă să-l descoperim şi să-l scoatem la iveală. În acest scop se cer următoarele mijloace:

1. Acest dar se descoperă printr-o împlinire cu multă trudă a poruncilor (lui Dumnezeu) astfel încât cu cât mai mult vom împlini poruncile Lui, cu atât mai mult acest dar îşi va arăta măreţia şi strălucirea.

2. Acesta se manifestă şi se descoperă prin neîncetata chemare a Domnului Iisus ori, altfel spus, prin neîncetata pomenire a Domnului.

Primul mijloc este puternic, dar cel de-al doilea este şi mai puternic, astfel că primul primeşte de la el deplina sa putere. Pentru aceasta, dacă cu sinceritate dorim să descoperim sămânţa harului ascunsă întru noi, să ne grăbim să ne obişnuim cât mai degrabă cu lucrarea inimii, să avem în inima noastră un singur lucru – rugăciunea –, fără să ne închipuim cu mintea vreun oarecare chip, şi atunci ea va lumina inima noastră şi va arde în ea nespusa iubire către Domnul”. Atunci rugăciunea va curge în inima noastră precum un pârâu primăvara – fără constrângere şi fără pierzătoarea răspândire.

Rugăciunea nerăspândită, după cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, este dar al lui Dumnezeu, care se dă celor ce îl caută cu osârdie. Ca să o primeşti trebuie să arăţi nevoinţe proprii, unite cu multă silinţă. Însă, cu toate nevoinţele tale pline de silinţă, tot nu o vei dobândi pe aceasta, până ce Dumnezeu nu ţi-o va da. Iar aceasta este o lege dată după buna rânduială a lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie, atunci când singuri ne îndeletnicim îndeosebi cu rugăciunea, să nu uităm să ne rugăm, iar Dumnezeu ne va da darul rugăciunii, după cum a spus Sfânta Ana, mama Sfântului Prooroc Samuil: Cel ce dă rugăciunea celui ce se roagă (I Împăraţi 2, 9).

Sfântul Teofan concretizează ce fel de nevoinţe se cuvine să depunem ca să ajungem la rugăciunea neîmprăştiată: nu trebuie să îngăduim gândurilor să rătăcească după bunul plac. În acest scop, trebuie să ne întrebuinţăm de voia noastră. Dacă ele fără de voie rătăcesc, îndată trebuie să le întoarcem înapoi, ocărându-ne pe noi şi scârbindu-ne de răspândirea noastră, cu frângerea inimii pentru îngăduirea neorânduielii în rugăciune. Sfântul Ioan Scărarul spune că este nevoie ca, plini de silire, să voim să întoarcem gândurile care rătăcesc şi să închidem mintea noastră în cuvintele rugăciunii. Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuieşte ca, în cazul răspândirii, să ne întoarcem şi să citim rugăciunea de acolo de unde am încetat să îi urmărim sensul şi chiar să repetăm de câteva ori rugăciunea întru care ne-am răspândit, până ce, mai apoi, vom reuşi să o spunem cu mintea adunată. Lupta sistematică cu răspândirea minţii va fi tratată în capitolul următor.

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, îndeletnicirea după dreptar întru rugăciune conduce către spor duhovnicesc încet, dar sigur, precum trupul unui copil care este sănătos şi se hrăneşte bine, şi care, pe nesimţite, dar sigur, creşte. Pravila de temelie în viaţa duhovnicească este de a nu-ţi închipui că ai sporit mult întru aceasta.

,,Trebuie să ştim – scrie Sfântul Teofan – că urcuşul spre desăvârşire este nevăzut de râvnitorul evlaviei. Se cuvine să ne nevoim cu sudoarea feţei, ca şi cum lucrarea noastră ar fi fără roade. Harul îşi lucrează ale sale întru ascuns. Vederea omului, ochiul omenesc, mănâncă binele. Omului i se cuvine doar una: să-şi vadă nevrednicia. Calea către desăvârşire este calea către conştiinţa că eu sunt orb şi sărac şi gol; în legătură nemijlocită cu aceasta stă frângerea duhului, cât şi simţământul durerii şi întristării pentru propria noastră necurăţie, descoperită înaintea lui Dumnezeu ori – altfel spus – pocăinţa neîncetată.

Simţământul de pocăinţă se distinge prin semnele adevăratei nevoinţe. Cel ce se îndepărtează de acesta şi îl pune pe fugă acela se îndepărtează de cale. La temelia şi începutul noii vieţi stă pocăinţa. Ea trebuie să fie legată de creşterea acesteia şi să se maturizeze împreună cu ea. Maturizarea se leagă de cunoaşterea nevredniciei şi păcătoşeniei noastre: ea se adânceşte având simţământul frângerii inimii şi pocăinţei, lacrimile fiind măsura izbânzii, iar plânsul neîncetat semn al curăţiei iminente.

Dacă omul se dedă însă slavei deşarte şi începe îndată să vadă întru nevoinţa sa de rugăciune oarecare izbânzi, însoţite mai cu seamă de vedenii, acesta este un semn limpede al înşelării demonilor. Un asemenea lucru se petrece cel mai adesea cu aceia care nu aşază simplitatea inimii, frica de Dumnezeu şi binecuvântata smerenie la temelia nevoinţelor lor de rugăciune, ci se conduc de iubirea de cinste, părerea de sine şi slava deşartă”.

Ca să ne păzească de asemenea amăgiri, Sfântul Nil Sinaitul interzice explicit ca în timpul rugăciunii să ni-L reprezentăm pe Dumnezeu în vreun anume fel. ,,În chip nematerial păşeşte către Cel Nematerial, sfătuieşte el, şi te vei uni cu El”.

Demonii folosesc cu îndrăznire slava deşartă a nevoitorilor ca să-i facă să cadă. În timpul rugăciunii, ei zugrăvesc în închipuirea acestora felurite lumini şi chipuri şi îi fac să cugete că iată, de acum, ei au avansat mult în rugăciune şi s-au învrednicit chiar de vedenii. Sfântul Nil sfătuieşte: ,,Nicicum să nu doreşti şi să nu cauţi să vezi în timpul rugăciunii vreun chip ori vreo reprezentare, să nu doreşti să vezi în chip simţit îngeri, ori puteri, ori pe Hristos, ca să nu-ţi pierzi judecata şi să nu primeşti pe lup drept păstor şi să nu te închini vrăjmaşilor demoni!”

,,Dacă te rogi împotriva unui oarecare gând şi observi că el îndată şi uşor se topeşte, judecă cum s-a făcut aceasta ca să nu fii răpus în luptă şi să cazi în înşelare, ori să ajungi să devii trădător al tău. Uneori se întâmplă următoarele: demonii îţi insuflă oarecare gânduri şi te îndeamnă să te rogi împotriva lor, să li te împotriveşti şi ei îndată fug. Procedează astfel ca să te prindă în mreaja înşelării duhovniceşti prin gândul înălţării de sine, cum că ai început deja să-ţi birui gândurile şi să-i înfricoşezi pe ei”.

,,Trebuie să ştii – spune Sfântul Nil – şi următoarea viclenie a demonilor. Uneori ei se împart pe cete. Unii vin cu sminteala, iar când tu cauţi ajutor, intră alţi demoni, în chip îngeresc, şi-i izgonesc pe primii, ca să te înşele cu gândul că ei sunt îngeri adevăraţi şi să cazi în înşelare de sine, că eşti vrednic de aceasta”.

Înfricoşătoare este lupta cu demonii. Ei cu nimic nu pot să fie biruiţi în afară de smerenia noastră, fapt pentru care Dumnezeu ne trimite binecuvântatul Său ajutor.

În răutatea lor împotriva noastră, demonii recurg la felurite tactici. Când văd că nu ne pot prinde în mreaja slavei deşarte, se slujesc de aşa-numita înfricoşare diavolească. Din pricina acestei înfricoşări au pătimit îndeosebi sihaştrii, care au petrecut în singurătate pe de-a întregul într-o viaţă plăcută lui Dumnezeu, purtând un necruţător război cu demonii şi luând asupră-şi neîncetata nevoinţă a rugăciunii. În mijlocul rugăciunii, li se arătau uneori fiare însetate de sânge, ori vedeau că împotriva lor se ridică sabie cu aprig tăiş, ori vedeau foc mistuitor în chilia lor. Sfântul Nil sfătuieşte pe asemenea mucenici ai nevoinţei rugăciunii să nu se teamă de vedeniile vrăjmaşului, căci ele nu sunt înfricoşătoare pentru adevăraţii împlinitori ai fricii de Dumnezeu. Cele mai puternice mijloace împotriva vedeniilor sunt curăţia, nădejdea în atotputernicia lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu şi binecuvântata şi duhovniceasca bărbăţie, care este rezultat al încrederii în Dumnezeu.

,,Străduieşte-te, pe cât îţi este cu putinţă, să petreci întru curăţie şi în bărbăţie – învaţă Sfântul Nil –, şi năvălirea vrăjmăşească a demonilor nu se va atinge de sufletul tău Că Îngerilor săi va porunci pentru tine, ca să te păzească (Psalmi 90, 11). Acestea, în chip nevăzut, vor abate de la tine orice lucrare a vrăjmaşului”. ,,În timpul unor asemenea ispite, foloseşte rugăciunea neîncetată, stăruitoare şi scurtă”.

Să ne temem de Dumnezeu, nu de demoni, sfătuieşte acelaşi Sfânt Părinte şi lămureşte: ,,Dacă stai la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, Atotţiitorul, Făcătorul şi Proniatorul, de ce atât de înfricoşat eşti înaintea Lui, încât lăsând frica nebiruită a lui Dumnezeu, te temi de muşte şi ţânţari? Ori nu auzi ce spune proorocul: De Domnul Dumnezeul tău să te temi (A Doua Lege 10, 20)?”

Cel ce se nevoieşte după dreptar în rugăciune, cel care a biruit teama de demoni, care nu s-a dedat la înşelările lor cele viclene, care se conduce întru îndeletnicirea sa cu rugăciunea după simplitatea inimii, smerenie, frica de Dumnezeu şi evlavie, care, în ciuda oricărei piedici a demonilor care încearcă să facă neroditoare nevoinţa rugăciunii, se sileşte pe sine către rugăciune, acela neîncetat şi fără întârziere va spori din rugăciunea cea din afară către cea lăuntrică, de la rugăciunea împrăştiată către cea neîmprăştiată, de la rugăciunea stearpă către cea din inimă şi el poate să ajungă astfel până la acele vârfuri ale rugăciunii pe care Sfântul Nil Sinaitul le descrie astfel: ,,Când mintea ta aprinsă de setea de Dumnezeu, încetul cu încetul, ca şi când s-ar rupe de trup, se îndepărtează de toate gândurile născute din închipuirile cele simţite ori de amintirile întinate, şi prin aceasta se umple de evlavie şi de bucurie, atunci poţi cugeta că ea s-a apropiat de hotarele rugăciunii”.

Dumnezeu, în chip proniator, dă celor care se îndeletnicesc smeriţi întru rugăciune să guste uneori harul şi dulceaţa ca, văzând din experienţă că nevoinţa lor nu este zadarnică, să se întărească duhovniceşte. Unui lucrător osârdnic al rugăciunii i s-a dat de pildă să simtă un neobişnuit simţământ al dulceţii prezenţei vii a lui Dumnezeu peste tot în lume. Acest simţământ l-a umplut de atâta dragoste către întreaga zidire, încât el a fost gata, plin de umilinţă şi de bucurie, să sărute pământul. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, care a fost străin de orice slavă deşartă şi prin viaţa lui duhovnicească dreaptă şi plină de silire a ajuns la cea mai adâncă smerenie, s-a învrednicit să guste şi cea mai mare bucurie a rugăciunii.

„O, minune ! – scrie el, nu spre lauda sa, ci spre sporirea şi întărirea noastră – ce cuvânt poate să exprime acesta, care este … mai înalt decât orice cuvânt ! Am văzut lumina, fără de lumină şi şezând în chilie am văzut înlăuntrul meu pe Ziditorul lumii şi am vorbit cu El; şi m-am umplut de dragoste către El; şi am rămas în această contemplare a lui Dumnezeu şi, unit cu El, m-am ridicat mai sus decât cerul. Unde era atunci trupul ? Nu ştiu. Domnul mă iubeşte şi mă primeşte întru Sine şi mă ascunde la pieptul Său şi, fiind în cer, în acelaşi timp este şi în inima mea şi eu Îl văd şi aici şi acolo! Atotţiitorul mă face nu doar asemenea îngerilor, însă mă şi deosebeşte cu întâietate în faţa acestora, pentru că Cel nevăzut şi Cel de neajuns după fiinţă Se face văzut de mine şi Se uneşte cu fiinţa mea. Aceasta este acel lucru despre care ne grăieşte Apostolul: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9). Petrecând într-o asemenea stare, nu doar că nu doreşti să mai ieşi din chilia ta, ci chiar ai dori să te ascunzi în străfundurile pământului; iar acolo, departe de lume, să contempli pe Stăpânul şi Ziditorul cel fără de moarte”.

Astfel s-au îndeletnicit şi au izbândit întru rugăciune toţi plăcuţii lui Dumnezeu. Astfel pot şi trebuie să se îndeletnicească şi toţi creştinii, fie feţe duhovniceşti, fie mireni. Aparte de aceasta, în orice împrejurări trăiam – fie în mânăstire, fie în adâncă însingurare, fie în vâltoarea vieţii acestei lumi –, noi cu toţii suntem datori să intrăm în permanenţă în inimă şi cu osârdie să avem părtăşie cu Dumnezeu ca să nu pierim, îndepărtaţi fiind de El, căzând în mrejele celui viclean. Dacă noi toţi trebuie să plătim datoria noastră morţii şi să părăsim această lume ca să ne arătăm pe lumea cealaltă la Judecată, este limpede că toţi trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Ce vom grăi atunci cu El dacă nu ne-am deprins cu aceasta încă de aici? Iar convorbirea cu El o deprindem prin rugăciune. Cel ce se îndeletniceşte aici întru rugăciune şi ajunge, cu umilinţă din inimă, să grăiască cu Părintele Ceresc, unul ca acela nu va amuţi într-o teamă fără de răspuns, atunci când se va afla la Judecată înaintea Lui.

Arhimandrit Serafim Alexiev