Sfantul Ambrozie de la Optina: Despre zavistie si osandirea altora

1

*

1

Hristos a înviat! Surorilor în Domnul şi maicilor,

Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Cu prilejul luminatului praznic al Invierii lui Hristos, vă urez toate cele de folos sufletului şi trupului şi vă doresc din inimă să întâmpinaţi şi să petreceţi această atotveselitoare sărbătoare creştină în pace, bucurie şi mângâiere duhovnicească, dacă nu cumva vreuna din voi este împiedicată de o neputinţă nefirească. Mă veţi întreba: care să fie, oare, această neputinţă? Vă veţi gândi, poate, că vorbesc de călcarea postului în Sfânta Patruzecime; Sfântul Ioan Gură de Aur, însă, ne arată pogorământ în această privinţă, grăind:

„Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi; cei ce v-aţi infrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua”.

Poate vă veţi gândi, iarăşi, că vorbesc despre amintirea păcatelor făptuite in trecut, care ne împiedică să ne bucurăm. Acelaşi sfânt ne vorbeşte, însă:

„Nimeni să nu se tânguiască întru păcate, că iertarea a strălucit din mormânt”.

Şi asa veţi ajunge să întrebaţi: care să fie, oare, această neputinţă?

Să ştiţi că este neputinţa aceea nefirească ce l-a împins pe Cain să îl omoare pe Abel, în care nu era nici o urmă de răutate, iar pe iudei i-a făcut să-L rastignească pe Hristos, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii. Puteţi să pricepeţi şi singure că vorbesc despre patima zavistiei, care, aşa cum zice Sfânta Scriptură, nu stie să aleagă cele de folos. Patima aceasta ştirbeşte bucuria celui pe care îl stăpâneşte chiar şi în vremea celor mai mari praznice, chiar şi în cele mai fericite imprejurări; roade totdeauna sufletul şi inima, ca un vierme, cu întristarea ei pricinuitoare de tulburare, căci omul pizmaş socoteşte bunăstarea şi reuşitele aproapelui ca o nefericire pentru sine însuşi, iar cinstirea mai mare arătată altuia o priveşte ca pe o jignire nemeritată.

Unul din împăraţii grecilor a dorit cândva să afle care din doi este mai rău, iubitorul de arginţi sau pizmaşul: căci nici unul din ei nu doreşte binele aproapelui. Pentru aceasta, a poruncit să fie aduşi înaintea sa un iubitor de arginţi şi un pizmaş şi le-a zis lor:

„Cereţi de la mine ceea ce vă pare de folos fiecăruia dintre voi; să ştiţi însă că cel de-al doilea va primi îndoit ceea ce va cere primul”.

Cei doi s-au gândit îndelung, şi nici unul din ei nu voia să ceară primul, ca să fie el cel ce va primi îndoit. In cele din urmă, împăratul i-a zis celui pizmaş să ceară el primul. Acesta, cuprins fiind de rea voinţă către aproapele, a ales răutatea în locul câştigu­lui şi a grăit către împărat:

„Stăpâne! Porunceşte să mi se scoată un ochi”.

Uimindu-se, împăratul l-a întrebat de ce doreşte aşa ceva. Pizmaşul a răspuns:

„Ca să po­runceşti să-i scoată amândoi ochii tovarăşului meu”.

Iată cât este de rea şi pierzătoare de suflet patima zavistiei, încă şi doritoare de răul celorlalţi! Pizmaşul este gata să pătimească el însuşi numai de ar păgubi îndoit pe aproapele. Am arătat aici treapta cea din urmă a zavistiei; ea însă, ca şi toate celelalte patimi, are felu­rite măsuri şi trepte, iar de aceea trebuie să ne străduim a o strivi şi nimici îndată ce simţim că răsare, rugându-ne Atotputernicului Dumnezeu, Cunoscătorului inimilor, cu cuvintele psalmistului:

„De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău” (18, 13-14).

De asemenea, trebuie să mărturisim cu smerenie această neputinţă înaintea părintelui du­hovnicesc; iar cel de-al treilea mijloc este a ne strădui în tot chipul să nu vorbim nimic împotriva celui pe care îl pizmuim. Intrebuinţând aceste mijloace, putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi nu îndată, să ne tămăduim de neputinţa zavistiei. Zavistia vine din trufie, deopo­trivă şi din negrija către plinirea celor trebuincioase. Cain nu s-a îngrijit să aducă jertfă aleasă lui Dumnezeu; iar când Dumnezeu, pentru negrija lui Cain, n-a cău­tat spre jertfa lui, şi a primit jertfa aleasă adusă cu osârdie de Abel, atunci Cain, cuprins de zavistie, s-a hotărât să-l omoare pe dreptul Abel, ceea ce a şi făcut. Cel mai bine este, precum am zis mai sus, să ne stră­duim a nimici zavistia în faşă, prin smerita rugăciune şi prin smerita mărturisire şi prin tăcerea înţeleaptă. Acela care va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nim­icească în sine însuşi patima zavistiei, acela va putea să nădăjduiască a birui şi celelalte patimi; iar atunci el va putea să se bucure cu bucurie negrăită nu doar în luminatul praznic al Invierii lui Hristos şi în celelalte praznice creştineşti, ci şi în orice zi, găsindu-se în bună întocmire a duhului şi bună rânduială duhovnicească. Amin!

Iar pe mine iertaţi-mă pentru felicitarea prea puţin sărbătorească. Voiam, într-acest praznic, să vă spun şi ceva folositor, dar folositorul arareori dă mâna cu plă­cutul. Cui nu are să-i placă această felicitare, să o ci­tească în Duminica Tomei, şi să bage de seamă că zavistia se arată la început printr-o gelozie şi rivalitate nelalocul ei, iar mai apoi prin privirea cu ciudă şi ocărârea celui pe care-l pizmuim. Aşadar, să fim înţelepţi şi cu luare-aminte la cea dintâi arătare a vreunui simţământ de pizmă, străduindu-ne să-l gonim şi rugându-ne ca să primim atotputernicul ajutor al Celui Ce pentru noi de voie S-a răstignit şi a înviat a treia zi, al lui Hristos Domnul, Cel înviat. Amin!

Nevrednicul ierom. Ambrozie

Aprilie, anul 1881

1

***

Surorilor în Domnul şi maicilor,

Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Iarăşi şi iarăşi ne învrednicim, prin milostivirea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, a apuca praznicul cel atotveselitor şi de lumină purtător al Invierii lui Hristos, prilej cu care vă şi urez toate cele priincioase sufletului şi trupului.

După obiceiul meu, am să vă aduc spre cercetare, pentru a ne folosi duhovniceşte, următorul tropar din Cântarea a 3-a a Canonului Paştilor:

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Să prăznuiască, dar, toată făptura Invierea lui Hristos, întru care s-a întărit!”

Din cele spuse vedem că lumina Invierii lui Hristos a luminat cerul şi pământul şi cele de dedesubt; peste tot, însă, a avut aceeaşi lucrare şi înrâurire? Nu! Nu s-a întâmplat aşa. Ingerii în cer s-au umplut de negrăită bucurie, întrucât prin Invierea lui Hristos s-au învred­nicit de descoperirea unor mari taine; de asemenea, ei s-au bucurat şi de mântuirea credincioşilor, ca de a unor fraţi mai mici. Dimpotrivă, îngerii aruncaţi pentru mândrie în cele de dedesubt s-au umplut mai întâi de cea mai mare groază şi tulburare, iar apoi şi de răutate, pizmă şi încrâncenare, căci Invierea lui Hristos a stricat stăpânirea lor cea vicleană şi puterea lor cea întunecată, iar sufletele protopărinţilor şi ale tuturor celor care crezuseră în venirea lui Hristos, care erau ţinute în iad, au fost scoase de acolo de către Domnul şi aduse în rai; doar sufletele scoase din iad s-au bucurat.
Nici pe pământ nu a avut Invierea lui Hristos aceeaşi lucrare şi înrâurire. Cei care1 crezuseră în Hristos s-au umplut de negrăită bucurie, auzind despre învierea Lui, iar evreii cei răi şi pizmaşi s-au umplut, dimpotrivă, de răutate şi de zavistie şi de încrâncenare, lipsindu-se, pentru împietrirea lor, de bunăvoirea lui Dumnezeu, fiind împrăştiaţi prin toată lumea şi dispreţuiţi de toate popoarele. La fel şi cu păgânii: unii au primit credinţa în Hristos, iar alţii nu numai că s-au încăpăţânat în rătă­cire, ci mai rău s-au încrâncenat asupra credincioşilor şi i-au supus la felurite chinuri.

Din toate acestea, ce învăţătură ziditoare de suflet şi înţelepciune duhovnicească aflăm? Anume aceea că credinţa, nerăutatea, smerenia, dragostea şi gândul cel bun către aproapele sunt mai presus decât toate vir­tuţile, precum mărturiseşte Domnul Insuşi în Evanghe­lie, zicând:

„Milă voiesc, iar nu jertfă”, adică mai mult decât jertfa.

Dimpotrivă, necredinţa şi viclenia, zavis­tia şi răutatea, dimpreună cu ura, sunt mai rele decât toate păcatele şi mai vătămătoare decât toate patimile şi întinăciunile.

Cum e, oare, cu cei care, parcă împotriva voii lor, sunt tulburaţi şi neliniştiţi de neiubire şi răutate, de za­vistie şi ură, ori se smintesc din pricina necredinţei?

Mai înainte de toate, se cuvine ca unii ca aceştia să ia aminte la pricinile patimilor sus-pomenite, şi împotri­va acestor pricini să întrebuinţeze doctoria duhovni­cească potrivită. Pricina necredinţei este iubirea de slavă deşartă, precum mărturiseşte Domnul Insuşi în Sfânta Evanghelie:

„Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”

Iar zavistia şi răutatea şi ura vin de la trufie şi de la lipsa dragostei către aproapele. Doctoriile împotriva acestor patimi sunt următoarele: mai întâi mărturisirea smerită şi nefăţarnică a propriei neputinţe înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnicesc; în al doilea rând, silinţa, după Evanghelie, de a nu făptui nimic sub înrâurirea acestor patimi, ci de a face lucrurile potrivnice lor; a treia doctorie este a căuta în toate numai slava lui Dumnezeu şi de la Dumnezeu; a patra doctorie, a cere cu smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cu vorbele psalmistului: „Doamne! De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine iartă pe robul Tău” – şi a cere aceasta fără îndoială şi cu credinţă că ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. A cincea doctorie este mustrarea de sine, adică în orice întâmplare neplăcută şi anevoioasă trebuie să dăm vina doar pe noi înşine, iar nu pe altcineva, spunându-ne că nu am reuşit să ne purtăm cum se cuvenea şi de aceea păţim asemenea neplăcere şi asemenea necaz, de care şi suntem vrednici, cu încuviinţarea lui Dumnezeu, pentru lenevia şi pentru păcatele noastre cele vechi şi cele noi.

Doamne Iisuse Hristoase, Care de voie ai pătimit pentru mântuirea noastră şi ai înviat a treia zi din morţi, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii, şi precum ştii ajută-ne şi întăreşte neputinţa noastră. Amin!

Nevrednicul ieromon. Ambrozie
Aprilie, anul 1884

1

***

Surorilor în Domnul şi maicilor,

Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Vă felicit cu prilejul praznicului praznicelor – lumi­nata zi a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, şi vă doresc din inimă ca într-acest praznic atotveselitor să vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi să vă mângâiaţi cu mângâiere duhovnicească. In ziua aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur îi cheamă pe toţi la bucurie, fără deose­bire, precum se spune în cuvântul său la acest praznic:

„Intraţi toţi întru bucuria Domnului vostru; bogaţii şi să­racii, împreună săltaţi; cei înfrânaţi şi cei leneşi, cinstiţi ziua; cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi; cu toţii îndulciţi-vă de ospăţul credinţei; veniţi toţi de luaţi bogăţia bunătăţii”.

Fericit cel care nu otrăveşte cu nici o neputinţă ome­nească bucuria duhovnicească a sărbătorii; iar neputinţa noastră, a tuturor, de suntem veseli ori nemulţumiţi, este a judeca şi a osândi pe semenii noştri. Neputinţa aceasta pare neînsemnată pentru mulţi dintre noi, dar de fapt ea este foarte mare şi ne aduce mare osândă înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel scrie:

„…în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu care judeci” (Rom. 2, 1) –

arunci, adică, asupra ta aceeaşi răspundere ca şi a celui care greşeşte şi pe care îl osândeşti. Sfântul Iacov, fratele Domnului, scrie:

„Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel Ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele?“ (4, 12).

Şi Domnul Insuşi spune în Sfânta Evanghelie:

„Nu osân­diţi, ca să nu fiţi osândiţi”.

Sfântul Dimitrie al Rostovului aseamănă păcatul osândirii şarpelui cu şapte capete care „a tras cu coada sa a treia parte din stelele cerului”, adică din îngeri. Şi păcatul osândirii, după spusele acestui bineplăcut al lui Dumnezeu, smulge din cer a treia parte din oamenii virtuoşi, care ar fi fost ca stelele, dacă n-ar fi avut păcatul osândirii.
Unii cad în păcatul osândirii din obişnuinţă, alţii din pricina pomenirii răului, alţii din zavistie şi ură; însă în cea mai mare parte cădem în păcatul acesta din părere de sine şi înălţare – fără a lua seama la marea noastră neîndreptare şi păcătoşenie, cu toate acestea ni se pare că suntem mai buni decât mulţi alţii.
Dacă vrem să ne izbăvim de păcatul osândirii, datori suntem a ne sili în tot chipul, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cerând pentru aceasta aju­torul lui Dumnezeu şi pomenind cuvintele evanghe­lice:

„Cu sila se ia Impărăţia cerurilor şi silitorii o do­bândesc pe ea”

şi îndemnul evanghelic al Domnului Celui Inviat a treia zi:

„Luaţi jugul Meu asupra voas­tră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre; că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. Amin!

Nevrednicul ierom. Ambrozie
Aprilie, anul 1887

(Sf. Ambrozie de la Optina, “Nasterea de Sus si Invierea prin har“, Manastirea Sf. Pantelimon, 1998)

1

Reclame

Saptamana luminata: „Oare nu ardea in noi inima noastra?”

1

*

1

„Oare nu ardea in noi inima noastra?”

Domnul ne este alaturi, dar intr-un fel pe care noi nu-l putem intelege

Astazi de dimineata la Utrenie s-a citit cea de-a cincea evanghelie a Invierii, care este din Evanghelia dupa Luca (Luca 24, 12-35). Este vorba despre aceasta lunga pericopa evanghelica, care este una cutremuratoare si pe care o ascultam la fiecare a unsprezecea Duminica. Ceva m-a impresionat azi si as vrea sa ne oprim putin asupra acestui lucru.
Doi dintre apostolii din cercul mai mare care Il insotea pe Hristos, Luca si Cleopa, in acea zi a Invierii Domnului — de vreme ce trecusera deja tot sirul de evenimente al patimilor – s-au sculat foarte de dimineata si au pornit de la Ierusalim ca sa mearga in orasul Emaus. Noi aproape intotdeauna trecem sa vizitam si orasul acesta in pelerinajele noastre la Locurile Sfinte, la Ierusalim.
Pe drum, cum mergeau si discutau despre evenimentele care se petrecusera in zilele precedente – era, cum am spus, ziua Invierii, cea in care bateau acest drum – S-a apropiat de ei Domnul, fara insa sa dezvaluie cine era de fapt. Sa avem acest lucru in vedere. De multe ori Domnul ne este alaturi, ne este aproape, insa intr-un fel pe care noi nu-l putem intelege, nici macar observa. Este foarte discreta prezenta Lui.

Si i-a intrebat:

„Despre ce vorbiti si pentru ce sunteti posomorati?“1

Acestia i-au raspuns:

„Bine, dar nu stii? Esti singur aici in Ierusalim si nu stii ce s-a intamplat zilele acestea?“

Si i-au enumerat toate cate se intamplasera. Iar Iisus, fara sa se dezvalu­ie inca, le-a vorbit in niste cuvinte foarte mustratoare:

„O, nepriceputilor si zabavnici cu inima ca sa credeti toate cate au spus proorocii!“

Atat de nepriceputi sunteti, asadar, si atat de adormita si fara de simtire este inima voastra, incat nu sunteti in stare sa intelegeti lucrurile si sa vi le explicati? Sa inteleaga, adica, exact toate cate se intamplasera zilele acelea. Prorocii au vorbit despre toate acestea, iar cei ce au crezut in spusele lor ar fi putut sa inteleaga despre ce este vorba si ce se va intampla. Nu ca Luca si Cleopa nu ar fi crezut, dar nu le era indeajuns cata credinta aveau — si la fel cata credinta avem si noi de obicei. Este intotdeauna loc de mai multa credinta, de credinta mai puternica. Si Dumnezeu nu ne iarta [in sensul de “scuza”, “ingaduie”] lucrul acesta. Dumnezeu vorbeste, iar omul trebuie sa asculte, trebuie sa cerceteze si sa creada. Si cand crede, atunci se deschide drumul. Atunci cand crede, se lumineaza lucrurile. Atunci cand crede, incepe sa inteleaga.
A inceput, deci, Domnul sa le explice, din proroci si din legea lui Moise, ca toate acestea trebuiau sa se intample si ca a treia zi avea sa invie Fiul lui Dumnezeu pe care Il rastignisera oamenii. Intre timp, discutand, au ajuns la Emaus, iar Acesta „se facea ca merge mai departe“. Vedeti, un astfel de lucru se iarta [“se justifica”, “se ingaduie”], de vreme ce il face si Insusi Iisus, il putem face si noi. Fireste, numai atunci cand acest lucru se justifica si este necesar. Se facea, deci, ca merge mai departe, intr-un alt loc, dar cei doi i-au spus:

“Unde vei merge acum? Este seara, ziua s-a terminat, soarele a apus. Unde vei merge?” Iar Iisus „a intrat sa ramana cu ei.”

Au insistat, ca sa spunem asa, si L-au convins sa ramana cu ei, acolo in casa care de fapt era a lui Cleopa.

Acum cand mergem, cum am mai spus, la Ierusalim, la Locurile Sfinte, mergem si la Emaus, si bineinteles si acolo unde conform traditiei era casa lui Cleopa. Iar acolo ne intampina niste ziduri ramase din acea epoca, dintre care unele ar trebui sa fie chiar ramasite ale casei lui Cleopa. De asemenea exista acolo si un pavaj, care trebuie sa fi fost drumul din vremea aceea, si se pastreaza si o bucata din casa, in mijlocul curtii, pe care astazi o au catolicii.

O dulce tiranie a sufletului

„Si a intrat sa ramana cu ei. Si, cand a stat impreuna cu ei la masa, luand painea, a binecuvantat-o si, frangand, le-a dat lor“

1S-a hotarat, deci, sa ramana cu ei. Au intrat in casa si in mo­mentul in care s-au intins sa manance — pentru ca atunci oamenii mancau intinsi — „a luat painea si a binecuvantat-o“. A luat painea Hristos, a binecuvantat-o si a frant-o, dupa cum facuse si la Cina cea de Taina. Insa aceasta intreaga miscare, asa cum a facut-o Hristos, i-a ajutat sa inteleaga, sa priceapa ca El era. Caci le spusesera si femeile care mersesera dis-de-dimineata la mormant ca au vazut ingeri, care le-au spus ca a inviat Domnul.

„Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut“.

Atunci s-au des­chis ochii lor si L-au recunoscut, iar in cea mai dulce clipa, in cel mai crucial moment,

„El S-a facut nevazut de ei“.

Acesta este lucrul care, asa cum v-am spus si la inceput, mi-a atras atentia astazi si as vrea sa-i dam putina atentie acum, impreuna.

„El S-a facut nevazut de ei“.

Ce altceva isi doreau acestia? Asta vroiau: sa-L vada pe Domnul. Sa-L vada si sa se sature de El, sa-L vada si sa vorbeasca cu El. Acesta insa S-a facut nevazut. In general, dupa Inviere, nu mai ramane continuu cu ucenicii. Apare, dispare, apoi iar se arata.

Insa trebuie sa spunem doua cuvinte aici despre aceasta fraza, din cele pe care le aflam de la Sfintii Parinti. Si aceia au trait asemenea situatii. Sfantul Simeon Noul Teolog spune in mod special cateva lucruri, daca imi aduc aminte bine in clipa aceasta, intrucat avusese astfel de trairi. Il iubea mult pe Hristos. Si spune in Imnele [2] sale ca, asemenea cainelui care fuge dupa un iepure de camp si acum il vede, acum nu-l mai vede, acum il gaseste, apoi iarasi dispare — intrucat iepurele alearga mai iute decat cainele – asa, spune Sfantul Simeon,

„alerg si eu dupa Tine, Doamne. Si atunci cand, iata, am reusit si Te-am zarit putin, din nou ai disparut; iar acolo unde am reusit sa-Ti vad umbra, iarasi te-ai facut nevazut.“

Si mai spune destule Sfantul, intr-un fel foarte dulce si dramatic. Este o dulce tiranie a sufle­tului, daca putem spune asa, intrucat sufletul tine la ceea ce iubeste, vrea sa-L prinda pe Domnul si, daca este posibil, sa-L tina, sa nu-i mai scape, iar Acela se face nevazut.

V-as ruga sa ne oprim cu atentie asupra acestui punct. Desigur, nu stiu acum cati dintre noi sunt in stare sa inteleaga, dar, in orice caz, oricati dintre noi am reusi sa intelegem, ceilalti se vor ingriji si ei sa se initieze in acest adevar. Sa luam acest „S-a facut nevazut“. A disparut. Si a disparut exact in clipa in care atat de mult isi doreau acestia ca El sa nu dispara, atat de mult isi doreau ca El sa ramana si sa petreaca acea noapte alaturi de ei, sa vorbeasca, sa Il vada, sa Il auda. Atunci si-au adus aminte ca si pe drum ardea in ei inima lor. Atunci insa nu bagasera de seama prea mult. Acum, insa, cand li S-a aratat Domnul – cand a aparut la ora cinei – si-au adus aminte si isi spuneau intre ei:

„Oare nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile?“

“Dar ei Il rugau staruitor”

Da, asa sunt lucrurile cele duhovnicesti. Si v-as ruga in aceste vremuri sa nu ne rezumam pur si simplu la a fi crestini. Da, suntem crestini, auzim la modul general despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Biserica, insa nu avem nici o initiere in acest sens, in acest adevar. Si de ce? Pentru ca, asa cum stim, ceva-ceva avem si noi cu totii in inimile noastre. Avem fiecare dorul nostru, dragostea noastra, sa zicem asa. Undeva s-a impotmolit inima noastra si, bineinteles, daca este impotmolita nu-L mai gaseste pe Hristos. Nu cunoaste astfel de lucruri inima fiecaruia dintre noi, din pacate, chiar daca este a unui crestin.
Domnul se apropie de noi din prima clipa a existentei noastre, deindata ce ne-am botezat1 crestini ortodocsi. Si asta se continua cu cat ne marim. Iata, si in aceasta clipa, cand suntem aici, cand ascultam, cand citim – precum am facut si ieri si alaltaieri – de indata ce avem o neliniste duhovniceasca, se apro­pie de noi Domnul, vrand sa ne invete. Si daca suntem atenti, atunci toate cate le stie si le spune Domnul si vor ajunge pana in strafundul sufletelor noastre, pe acelea vom incepe sa le simtim, putin cate putin. Este ceea ce am mai spus si alte dati, anume ca si noi aici ceva, ceva tot simtim, altfel nu ne-am aduna aici iar si iar, de fiecare data. Ceva, ceva din caldura lui Hristos tot ajunge in sufletele noastre, in inimile noastre.

„Oare nu ardea in noi inima noastra?”

Insa problema aici este faptul ca, atunci cand se apropie Domnul de noi, cand ne incalzeste, ne initiaza si ne invata adevarul, noi trebuie sa gasim un mod, asa cum se spune aici, sa-L „fortam”, sa-L obligam, adica, sa ramana langa noi, cand pare ca incepe sa se indeparteze.

„Dar ei Il rugau staruitor“

Are importanta acest lucru. Are importanta. Daca nu spunem: pofteste, nu vine Domnul. Daca nu spunem: hai, nu vine. Insa exact acelasi lucru se intampla acum aici cu acestia doi. Se face ca vrea sa treaca mai departe, insa acestia Il „forteaza” sa ramana.

Asteapta, asadar, Domnul sa-I spunem: „pofteste!”. Iar noi trebuie sa fim capabili sa prindem asta. Trebuie, chiar si daca suntem nepriceputi, dupa cum spune si Domnul despre acestia ca sunt „nepriceputi si zabavnici cu inima“. Pentru ca, daca nu vine lumina lui Dumnezeu, daca nu vine aceasta nastere din nou, daca nu vine harul lui Dumnezeu sa-l faca pe om nou, atunci nepriceput este omul in lucrurile cele sfinte si zabavnic si fara de simtire. Sa nu ni se para ciudat acest lucru. Insa este nevoie sa facem si noi ceva din cele ce tin de noi. Ceea ce puteau sa faca cei doi, au si facut, au insistat sa intre cu ei in casa. S-a intamplat acest lucru deoarece asa a voit si Domnul. „Spuneti-mi sa intru“, ca si cand le-ar fi spus, „iar Eu voi intra.” De aceea i-a chemat, de aceea le-a stat alaturi, de aceea a mers impreuna cu ei: ca sa ajunga la acel moment in care au ajuns.

…de aceea a mers impreuna cu ei

1Si aici este marea problema. Cred ca fiecare suflet de crestin are – trebuie sa aiba – asemenea trairi, asemenea experiente, in care cumva se arata Hristos, in care cumva se dezvaluie, cumva ca o lumina, o lumina stralucitoare, precum fulgerul se arata in sufletul omului, dar dupa iarasi dispare.

„S-a facut nevazut“.

Aceasta este problema. „Nevazut“. Si este nevoie ca noi sa-L vanam. Acesta este, bineinteles, un lucru pe care Domnul nu-l face intamplator. Luati aminte. Asa suntem noi obisnuiti cu trairile omului celui vechi — vrem sa avem, sa agonisim, sa fim multumiti, sa gasim una si buna care sa le aiba pe toate si sa ne asezam si sa ne bucuram de ea -, credem ca asa, cumva, sunt si lucrurile cele sfinte. Nu este asa. Aceasta este trairea omului vechi.
Iar in clipa in care se arata Domnul, cand Se indura de tine si ti Se arata, apare si iti arde sufletul — ca si aici – asa, pentru cateva secunde. Acest lucru il face Domnul ca sa te trezeasca, ca sa te miste, ca sa iti deschida pofta, daca se poate sa spunem asa. Iar cand Domnul dispare, omul se caieste, nu cu cainta cea buna. Se caieste exact pentru ca se misca precum omul cel vechi si vrea, daca se poate, sa-L tina pe Hristos langa el, sa nu-L piarda, sa nu piarda aceasta experienta buna, aceasta traire. Insa se misca nu dupa cum trebuie. Am mai mentionat in legatura cu asta acest exemplu: atunci cand omul vede un trandafir superb, care scoate mireasma placuta si este frumos si la vedere, acela care stie se va aseza alaturi si il va privi si il va mirosi. Un altul, insa, se va arunca asupra lui ca sa si-l insuseasca, sa si-l faca al lui. Il va prinde cu mainile sale si il va smulge, si asa se duce trandafirul, asa se duc toate.
Nu se arata Hristos sunetelor si inimilor care gandesc asa si lucreaza asa. Trebuie sa alergam cu rabdare in urma lui Hristos. Sa ne caim, desigur, atunci cand dispare, dar cainta cea buna, fara sa ne cuprinda pizma, fara sa ne tragem inapoi, ci continu­and sa alergam si sa alergam. Si prin urmare, dupa masura dispozitiei noastre, dupa masura credintei noastre si a modului in care suntem deschisi, vom avea din cand in cand parte de aparitii ale Domnului, insa tot de atatea ori El Se va face si nevazut.

Daca Se va arata Domnul, cu siguranta Se va face si nevazut

Spun Sfintii Parinti:

„Daca vine un semn, tine de el cat poti“[3].

La un astfel de lucru se refera, la atunci cand ai o aseme­nea experienta, cand simti ca te1 atinge Domnul. Este ceva ceresc, nu se compara cu nimic din cele omenesti si pamantesti. Da, tine de ea cat poti. Desigur, ea va pleca; dupa cum vine, asa si pleaca. Si sa vrei sa o tii la nesfarsit, nu sta. Atunci, insa, cand se straduieste omul sa-si adapteze viata la aceste trairi si devine din ce in ce mai crestin, din ce in ce mai credincios si face poruncile Domnului, incep sa se inmulteasca si aceste experiente, aceste aratari ale lui Hristos in inima omului. Si incet-incet, incet-incet va deveni o stare constanta inlauntrul sau.
Spuneam si mai demult, candva, poate unii isi mai aduc minte: Atunci cand deschidem un robinet doar putin, apa curge incet, doar cate o picatura, foarte rar. Daca il deschidem un pic mai mult, si iarasi mai mult, se inmultesc picaturile. Iar daca il deschidem si mai mult, va incepe sa curga continuu. In felul acesta – daca privim cele duhovnicesti prin metafora asta – va avea omul pe Hristos inlauntrul sau neincetat dupa un timp, asa cum El Insusi o promite:

1„Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi, iubi si Eu si Ma voi arata lui“ (Ioan 14, 21),

si

„Iisus a raspuns si i-a zis: Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el” (Ioan 14, 23).

Va veni Hristos in inima crestinului, iar inima sa va deveni locasul Sfintei Treimi, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, locas al lui Dumnezeu.

Insa astazi vroiam sa pun accent mai mult pe acest „si s-a facut nevazut“. Nevazut. Sa nu asteptam sa ni Se arate Hristos si dupa aceea, gata, L-am gasit si am terminat. Daca Se va arata cu adevarat Domnul, Se va face si nevazut dupa aceea. Nevazut. Si asta se va mai intampla si alta data si iar si iar. Insa noi trebuie sa facem ceea ce tine de noi, datoria noastra, exact asa cum au facut cei doi ucenici:

„Dar ei il rugau staruitor“ (Luca 24, 29).

Si continua evanghelistul:

„Si, in ceasul acela sculandu-se, s-au intors la Ierusalim si au gasit adunati pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei, care ziceau ca a inviat cu adevarat Domnul si S-a aratat lui Simon. Si ei au istorisit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei la frangerea painii.” (Luca 24, 33-35)

In acel moment, asa obositi cum erau, poate ca nu terminasera nici sa manance, s-au ridicat si au mers la Ierusalim — o considerau datoria lor — sa spuna celorlalti ca au vazut pe Domnul. Si atunci au aflat ca Domnul se aratase si lui Petru.
Macar aceste putine cuvinte pe care le-am spus astazi, fratii mei, sa ne fie pretext de a iubi aceasta cautare, si sa ne invredniceasca Domnul de asemenea aparitii si de astfel de realitati: in timp ce Il vedem si ne bucuram de El si Il vrem, El sa dispara, iar noi sa continuam sa alergam dupa El, pana cand va salaslui Domnul continuu in inima noastra.

13.12.1998 Duminica stramosilor

[1] Cuvantul acesta apartine seriei Viata Teandrica şi a fost tinut la sinaxa de duminica în sala de conferinte „Arhim. Timotei Papamihail”.
[2] Vezi Sfantul Simeon Noul Teolog, Opere, Tesalonic 1990, volumul 3, pp. 226-227.
[3] Sfantul Isaac Sirul, Ascetice.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014)

Suiţi-vă, fraţilor, suiţi-vă

„Dragostea nu cade niciodată.” (1 Corinteni 13, 8)

1După Duminica Izgonirii lui Adam din rai ne întâlnim din nou cu Adam (în Sfinţi) în Duminica a patra din Postul Mare, când Biserica noastră îl prăznuieşte pe Sfântul Ioan, cel ce a scris Scara, „ca pe un nou Adam” (cf. diac. Ioan I. Ică jr.) în care chipul lui Dumnezeu, şters din întâiul Adam, s’a repictat ca o icoană vie cu culorile virtuţilor şi cu penelul Sfântului Duh (cf. Sf. Diadoh al Foticeei). Ajuns prin rugăciune, asceză şi contemplaţie ca o „stea adevărată şi nerătăcită, luminând marginile lumii” (Condac), Sfântul Ioan ne arată scara virtuţilor pe care omul se poate urca la cer. Alcătuită din 30 de trepte (capitole), scrierea sa este sinteza cea mai desăvârşită a literaturii ascetice, iar lectura ei este cea mai importantă dintre lecturile patristice din timpul Postului Mare (cf. Părintele Makarios Simonopetritul).

Vechii iconari din răsăritul ortodox au fost atât de pătrunşi de învăţătura Scării, încât au ilustrat-o inspirat în numeroase icoane, fresce şi gravuri. La noi o întîlnim mai ales în Moldova, cuprinsă în programul iconografic al câtorva biserici mânăstireşti (Dobrovăţ, Râşca, Suceviţa, Sf. Ilie-Suceva, Cetăţuia-Iaşi), dar o vedem şi în Ţara Românească la Hurezi.
Comparând frescele din toate aceste locuri nu putem să nu observăm că zugravii Suceviţei au realizat cea mai amplă interpretare a Scării virtuţilor din întrega iconografie românească. Plasată în centrul faţadei de nord şi chiar pe axul intrării principale în incinta mânăstirii, ea atrage imediat privirile celor ajunşi aici. Rostul acestei „strategii” iconografice este evident, el vizând importanţa întâlnirii cu Sfântul Ioan şi cu Scara sa.
Continuând comparaţia cu bisericile pe care deja le-am menţionat, vom constata că numai la Suceviţa, între ultimile trepte ale scării, apare o distanţă nefiresc de mare care o face aproape imposibil de urcat. Şi întrucât acest detaliu are un scop foarte precis, în chiar acest interval (dintre treptele cu pricina) iconarii l-au zugrăvit pe unul dintre asceţi căzut şi atârnat de scară cu capul în jos.

Luând aminte la cele de mai sus este firesc să ne întrebăm: e cu putinţă ca cineva care a parcurs 29 dintre treptele Scării (şi deci tot atâtea virtuţi) să piardă cetăţenia raiului pentru că nu a reuşit să urce doar o singură treaptă? Care e această treaptă decisivă şi ce vor să ne înveţe iconarii?

Din Scara Sfântului Ioan ştim că treapta cea mai de sus (a 30-a) este a dumnezeieştii iubiri. Deci aceasta îi mai lipsea nefericitului ascet. El nu a mai putut „păşi” pe ea pentru a intra în Împărăţia Cerurilor deoarece, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Toată asceza care nu are iubire este străină de Dumnezeu!”

Prin urmare, chiar dacă aş urca toate cele 29 de trepte, sau, cu alte cuvinte spus, chiar „de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m’am aramă răsunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de-aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (1 Co 13, 8).

Aceasta este învăţătura de taină pe care ne-au descoperit-o genialii iconari ai Suceviţei, care, împreună cu Sfântul Ioan Scărarul, ne îndeamnă pe toţi: „Suiţi-vă, fraţilor, suiţi-vă, punând suişuri în inimile voastre şi luând aminte la proorocul care zice: «Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului nostru, care ne face picioarele noastre ca ale cerbului şi ne pune întru lucruri înalte ca să biruim întru calea lui» (cf. Isaia 2, 3). Alergaţi, rogu-vă, cu cel ce zice: «Să ne sârguim până ce vom ajunge toţi la împreunarea credinţei şi a cunoştinţei lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos» (Efeseni 4, 13), care a fost botezat în cel de al treizecilea an al vieţii sale văzute şi care a urcat pe cea de-a treizecea treaptă a scării celei duhovniceşti, căci Dumnezeu este iubirea” (Sf. Ioan Scărarul).

Ioan Gânscă

Săptămâna Patimilor şi Învierea Domnului la Ierusalim

O cronică din secolul al XIX-lea
de monah Partenie Agheev

1

Monahul Partenie Agheev s-a născut în 1807 la Iaşi şi a primit la botez numele Petru. Pe când era copil îi plăcea mult să citească, mai ales cărţi duhovniceşti. La 13 ani a fugit la o mânăstire din apropiere, dar a fost adus înapoi acasă de părinţii lui după 3 luni. Mai târziu a plecat în Rusia şi a vizitat mânăstirea de la Sarov, unde l-a cunoscut pe Sfântul Serafim.
După ce a împlinit 30 ani, a mers la Muntele Athos şi a intrat în Mânăstirea Sfântul Panteleimon. Fiind vieţuitor în acea mânăstire, el a fost confundat cu un preot de rit vechi (lipovean), a fost arestat şi trimis în Siberia unde a petrecut 14 luni. După aceea a revenit în Muntele Athos şi acolo a fost sfătuit de părintele lui duhovnicesc, fericitul Arsenie, să se întoarcă în Rusia ca misionar printre credincioşii de rit vechi. A petrecut 7 ani cu Episcopul Atanasie la Tomsk, Siberia, a fost făcut egumen la Berlukov şi apoi Sfântul Sinod i-a încredinţat înfiinţarea Mânăstirii Gusliţi. A adormit în Domnul în 1878, la Mânăstirea Sfânta Treime a Sfântului Serghie de Radonej unde se retrăsese, şi a fost înmormântat acolo.
Dintre numeroasele scrieri ale părintelui Partenie (in imagine), cea mai citită este Relatare a peregrinărilor şi călătoriilor în Rusia, Moldova, Turcia şi Ţara Sfântă, în 5 volume. În aceasta sunt descrise diferite întâmplări şi întâlniri cu personalităţi notabile. Patru volume au fost publicate la Moscova în 1855, cel de-al cincilea fiind publicat postum de arhimandritul Nicon, după ce a apărut mai întâi sub formă de serial în revista Lecturi folositoare de suflet între anii 1889-1901.
Părintele Partenie a călătorit în Ţara Sfântă în 1845, cu puţin timp înainte de moartea iubitului său părinte duhovnicesc. Relatarea despre Săptămâna Patimilor şi slujbele pascale de la Ierusalim şi despre minunea Sfintei Lumini din 1846 sunt extrase din cel de-al doilea volum de peregrinări.

* * *

Se apropiau cele mai mari zile de praznic pentru creştini. Se apropia vremea de bucurie şi întristare. Din această pricină ne-am bucurat că vom primi noul har al Focului[1] ceresc, şi că vom prăznui cea mai strălucită sărbătoare a Sfintelor Paşti în sfânta cetate a Ierusalimului. Cu toate acestea, ne-am mâhnit fiindcă venea vremea să ne despărţim cu toţii. Vieţuisem 6 luni împreună şi ajunsesem să ne cunoaştem. Dar cel mai mult ne temeam de acele clipe amare când va trebui să părăsim sfânta cetate a Ierusalimului, sfântul şi de viaţă purtătorul Mormânt al lui Hristos şi celelalte sfinte locuri. Am mers în chiliile noastre, am mâncat, ne-am odihnit şi apoi am mers să petrecem noaptea în Biserica Învierii. Utrenia de joi a fost solemnă; liturghia de dimineaţă a fost săvârşită pe Mormântul lui Hristos; un episcop a condus liturghia şi au fost mulţi credincioşi care s-au împărtăşit la liturghie.
Ultima liturghie s-a săvârşit la patriarhie; patriarhul însuşi a slujit. Ceremonia spălării picioarelor a avut loc în curtea din faţa sfintelor porţi ale Bisericii Învierii. Acolo era o platformă înălţată de trei paşi; în jurul ei erau balustrade şi pe balustrade erau stâlpi. Pe stâlpi erau puse lumânări mari. Platforma era aşternută cu covoare. În centru se afla o masă cu tăblie aurită şi pe laturi erau 12 scaune. Pe peretele dinspre răsărit ei au atârnat icoane şi înaintea lor ardeau lumânări; lângă acest perete fusese înălţat un amvon pentru citirea Evangheliilor. În jurul amvonului au venit şi s-au aşezat 100 soldaţi.
În curte, la Mânăstirea Sfântul Avraam, la metocul Gethsemani, în mânăstirea patriarhală şi în Biserica Sfântului Mormânt erau mari mulţimi de oameni. Noi am stat în Biserica Sfântului Mormânt. L-am văzut pe patriarh ieşind din mânăstirea patriarhală îmbrăcat cu toate veşmintele, însoţit de episcopi şi de 12 preoţi. Înaintea lor mergeau 12 băieţi în veşminte de slujitori cu sfeşnice şi lumânări; apoi cântăreţii; apoi diaconii cu cădelniţe. Apoi veneau preoţii şi 7 diaconi cu dichere şi trichere. În urma lor venea patriarhul care binecuvânta poporul cu ambele mâini; în urma lui, episcopii în rase. Urcând pe platformă, patriarhul s-a aşezat la locul lui şi a poruncit celorlalţi preoţi să se aşeze potrivit rangului lor. Episcopii au stat de faţă şi au privit. Rânduiala spălării picioarelor a început potrivit Tipicului şi arhimandritul a citit Evanghelia din amvon.
Înainte de asfinţit, în toate mânăstirile, s-a săvârşit binecuvântarea untdelemnului, şi pretutindeni episcopii înşişi i-au uns cu ulei sfinţit pe toţi pelerinii. În acea seară, Biserica Sfântului Mormânt nu a fost deschisă şi nu s-a permis nimănui să petreacă noaptea acolo. Dar o femeie nobilă rusoaică a cerut patriarhului şi consulului să săvârşească privegherea la Golgotha jumătate în limba rusă. Patriarhul a respectat cererea lor şi când era deja seară, au deschis sfintele porţi şi au îngăduit numai ruşilor să intre în biserică. Pavecerniţa s-a citit la Golgotha şi ei au cântat tot canonul Crucii în greacă. Apoi grecii au plecat la culcare şi noi ruşii am mers în peştera unde Împărăteasa Elena a găsit Crucea. Acolo am citit cele 12 Evanghelii ale Patimii şi sinaxarul şi alte lucruri potrivite pentru acea zi, şi am cântat acatistul Cinstitei Cruci.
Când a început să bată toaca pentru utrenie, noi am mers cu toţii la Golgotha şi utrenia a fost slujită potrivit Tipicului. Ei au citit Evangheliile – 6 în greacă şi 6 în rusă. Antifoanele şi canoanele au fost cântate de strana dreaptă în greacă şi de cea stângă în rusă; slujba a durat 6 ore. Ceasurile împărăteşti au fost citite şi cântate la Golgotha în rusă. Dimineaţa porţile bisericii nu erau deschise şi era linişte în biserică. La ceasul 12 din zi, 2 diaconi au fost trimişi la fiecare loc sfânt ca să-l cădească. Întâi au cădit 2 diaconi ortodocşi. Apoi au cădit 2 diaconi armeni purtând mitre. Apoi au trecut şi 2 diaconi copţi purtând mitre. Latinii[2] nu au cădit. Diaconii lor poartă veşminte diferite de cele ale tuturor celorlalte confesiuni. Apoi toţi au făcut procesiuni. La ceasul 1 după-amiază, au deschis sfintele porţi mari ale bisericii. Oamenii au năvălit în biserică, şi era mare zarvă în biserică. Toţi s-au grăbit să ocupe un loc. Noi eram deja la locurile noastre. Într-o clipă, întreaga biserică s-a umplut cu oameni.
Jumătate de oră mai târziu, deodată, lângă Mormântul lui Hristos s-a făcut zgomot şi arabii au început să strige în limba lor stranie; circa 50 de bărbaţi şi-au unit mâinile şi au stat unii pe umerii altora şi şi-au înălţat mâinile către cer şi toţi au început să strige. Ei au început să alerge în jurul Mormântului lui Hristos şi apoi în jurul întregii biserici: ei au alergat şi au strigat până seara. Apoi au venit o mie de bărbaţi din armata turcă şi au făcut de gardă lângă sfintele porţi şi au pus paznici de jur-împrejurul bisericii. Atunci a venit patriarhul cu multă slavă şi a fost întâmpinat în chip maiestuos. Vecernia a fost solemnă; dar ei nu au scos epitaful din Golgotha din pricina posibilităţii de tulburare. După vecernie, arabii şi-au reluat ‘lucrarea’ şi au început din nou să alerge împrejur şi să strige. I-am întrebat pe cei care înţelegeau: ,,Ce spun?” Ei mi-au spus că laudă credinţa ortodoxă unică şi ponegresc celelalte confesiuni ca fiind false şi distrugătoare de suflet. Ei au mers la armeni şi i-au ponegrit, spunând că ei înşişi au vrut să primească harul, dar în loc de asta au mâncat spurcăciune.
Îngăduiţi-mi să vă vorbesc despre acest lucru: la marile porţi însele, pe partea stângă, este o coloană din marmură cu o crăpătură din care a ieşit harul, adică sfântul foc. Această coloană este cinstită de ortodocşi, ca şi de neortodocşi, şi chiar de armeni. Aş dori să scriu câteva cuvinte despre acest incident, cum creştinii ortodocşi răsăriteni vorbesc într-un glas despre el şi cum înşişi turcii îl adeveresc. Pe perete este o lespede de marmură scrisă şi ei spun că acest incident este scris pe ea; dar noi nu am putut-o citi pentru că este scrisă cu litere siriene, în limba arabă; şi eu doar am auzit despre ea, dar nu am citit-o. Dar incidentul s-a petrecut cam aşa:

Odinioară, când grecii erau oprimaţi cu totul de jugul turcesc, unii armeni bogaţi şi-au pus în cap să-i alunge pe greci din Sfântul Mormânt şi din Biserica Învierii. Ei au strâns o sumă mare de bani şi au mituit Poarta Otomană şi toate autorităţile din Ierusalim, asigurându-i pe necredincioşi că Sfântul Foc nu vine doar de dragul grecilor, ci pentru toţi creştinii, şi ,,dacă noi armenii suntem acolo, noi de asemenea îl vom primi!” Şi turcii, care sunt ahtiaţi după bani, au primit mita şi prin urmare au făcut precum au dorit armenii şi au declarat că numai armenilor li se va îngădui să primească Sfântul Foc.

Armenii s-au bucurat mult şi au scris în toate ţinuturile lor şi credincioşilor lor, astfel 1încât să vină în pelerinaj cât mai mulţi din ei. Şi a venit o mare mulţime. Se apropia Sâmbăta Mare: armenii s-au adunat cu toţii în biserică şi armata turcă i-a scos pe sărmanii greci afară. O, ce mâhnire şi întristare de nedescris i-a cuprins pe greci! Aveau o singură mângâiere, Mormântul Mântuitorului, şi erau ţinuţi departe de el şi sfintele porţi erau încuiate pentru ei! Armenii erau înăuntru, în biserică, şi ortodocşii erau pe străzi. Armenii se bucurau şi grecii plângeau. Armenii prăznuiau şi grecii se tânguiau cu amar.

Ortodocşii au stat în faţa sfintelor porţi în curte şi în jurul lor stătea armata turcă, veghind ca nu cumva să izbucnească o luptă. Patriarhul însuşi cu toţi ceilalţi stăteau acolo cu lumânări, nădăjduind că cel puţin vor primi Focul de la armeni prin fereastră. Dar Domnul a dorit să rânduiască lucrurile într-un mod diferit, şi să arate adevărata credinţă cu un deget mânios, şi să-i mângâie pe adevăraţii Săi slujitori, smeriţii greci. Venise deja timpul să vină Sfântul Foc, dar nu s-a întâmplat nimic. Armenii erau înspăimântaţi şi au început să plângă şi să-I ceară lui Dumnezeu să le trimită Focul; dar Domnul nu i-a ascultat.

Trecuse deja jumătate de oră şi mai bine şi nici urmă de Sfântul Foc. Ziua era senină şi minunată; patriarhul stătea în partea dreaptă a sfintelor porţi. Deodată s-a auzit un bubuit de tunet şi în partea stângă a sfintelor porţi ale bisericii coloana de marmură din mijloc a crăpat şi din crăpătură a ieşit o văpaie de foc. Patriarhul s-a ridicat şi şi-a aprins lumânările şi toţi ortodocşii şi le-au aprins pe ale lor de la lumânările lui. Atunci toţi s-au bucurat şi arabii ortodocşi din Iordania au început să salte şi să strige: ,,Tu eşti Unul Dumnezeul nostru, Iisus Hristos; una este credinţa noastră adevărată, cea a creştinilor ortodocşi!” Şi ei au început să alerge în tot Ierusalimul şi să facă larmă şi să strige în toată cetatea. Şi ei fac aceasta până în ziua de astăzi, în amintirea acelui incident, şi saltă şi strigă, alergând în jurul Sfântului Mormânt şi laudă pe Unul adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi binecuvântează credinţa ortodoxă.
Văzând această minune, soldaţii turci, care stăteau de pază, au fost foarte uluiţi şi înspăimântaţi. Dintre ei, unul pe nume Omir, care era paznic la Mânăstirea Sfântul Avraam, a crezut pe dată în Hristos şi a strigat: ,,Unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos; una este adevărata credinţă, cea a creştinilor ortodocşi!” Şi el a sărit jos la creştini de la o înălţime de peste 35 picioare[3]. Picioarele lui au aterizat pe marmura solidă ca şi cum ar fi fost ceară moale. Până astăzi se pot vedea urmele picioarelor sale imprimate ca în ceară, deşi neortodocşii au încercat să le şteargă. Le-am văzut cu propriii mei ochi şi le-am pipăit cu propriile mele mâini.
Şi coloana cu crăpătura poartă încă semnele arsurii. În ce-l priveşte pe ostaşul Omir, sărind jos, el şi-a luat arma şi a înfipt-o în piatră ca şi cum ar fi fost ceară moală şi a început să-L slăvească fără încetare pe Hristos. Pentru aceasta, turcii i-au tăiat capul şi i-au ars trupul; grecii au strâns oasele lui, le-au pus într-o raclă şi le-au dus la Mânăstirea de maici a Prea Sfintei Fecioare, unde revarsă mireasmă până în ziua de azi. Armenii din Sfântul Mormânt nu au primit nimic şi au rămas doar cu ruşinea lor. Paşa Ierusalimului şi alte autorităţi turce au fost foarte nemulţumiţi de ei şi au vrut să-i ucidă pe toţi, dar s-au temut de sultan. I-au pedepsit aspru: ei spun că i-au pus pe toţi să mănânce baligă la ieşirea din biserică.
Dar acum să ne întoarcem la slujbele din Biserica Învierii. După ce i-au ponegrit pe armeni, arabii i-au ponegrit pe latini, spunând că ei nu cred în har şi nu primesc Sfântul Foc de la Mormântul Domnului, ci pornesc propriul lor foc. Şi noi am văzut lipsa lor de evlavie din ceea ce s-a întâmplat în săptămâna dinainte. În cea de-a şasea duminică a postului ne-am pregătit să ne împărtăşim. În ajunul Sâmbetei lui Lazăr am mers să petrecem noaptea în biserică la Sfântul Mormânt pentru a primi sfintele taine. Seara s-a citit pavecerniţa la Golgotha; apoi au vrut să citească rânduiala de pregătire pentru sfânta împărtăşanie. Dar latinii începuseră o procesiune: pentru ei era Sâmbăta Mare şi mergeau la Golgotha cu crucea lor. Noi am vrut să aşteptăm până când treceau; dar poporul nostru ortodox, ruşi şi greci, stătea de asemenea la Golgotha să privească procesiunea şi riturile lor. Erau acolo foarte puţini dintre noi; nu erau mai mult de 50 greci, socotindu-i pe cântăreţi. Dar erau acolo peste 500 latini şi aveau cu ei şi circa 50 soldaţi.
Când au venit la Golgotha, latinii au cântat şi au citit mai întâi la propriul loc; apoi au mers la locul ortodox, unde a fost Crucea lui Hristos. Călugării noştri au coborât toate candelele care i-ar fi putut deranja şi au dus toate sfeşnicele şi astfel au eliberat zona. A rămas numai un acoperământ pe sfânta masă. Latinii şi-au pus crucea lor în spatele sfintei noastre mese şi au spus că ar trebui să luăm acoperământul de pe sfânta masă. Grecii au refuzat, spunând: ,,Nu putem face acest lucru, căci acoperământul nu este niciodată îndepărtat şi firmanul nu ne îngăduie; dar voi puneţi-vă propriul acoperământ deasupra”; când latinii au încercat să scoată acoperământul cu forţa, grecii nu i-au lăsat. Atunci a venit arhiepiscopul latin şi a înhăţat în mod scandalos acoperământul sfintei mese.
Erau acolo de faţă doi consuli: unul rus şi unul grec. Imediat grecii au făcut gălăgie mare şi au alergat pe coridor şi au adus multe bucăţi de lemn de la bucătărie şi a început o luptă pe Golgotha. Grecii îi băteau cu bucăţi de lemn şi latinii loveau înapoi cu lumânări, dar mai apoi au adus şi ei bucăţi de lemn. Turcii s-au grăbit să-i oprească, dar le fuseseră luate armele; ei au alergat să salveze Sfântul Mormânt şi Biserica Învierii, fiindcă la acea vreme, pentru că era spre Duminica Stâlpărilor, totul era împodobit cu argint şi aur. Noi nu ştiam unde să alergăm şi am îngheţat de spaimă. Consulul rus îşi salva propriii oameni şi îi conducea către trapeză. Noi, circa 20 dintre noi, am mers către Biserica Învierii şi de frică nu am ştiut unde să mergem, în altar sau chiar sub sfânta masă!
Zgomot, ţipete, strigăte se ridicau la cer, mai ales la Golgotha. Toţi creştinii sunau alarme: ortodocşii la toate toacele, dar şi armenii, latinii şi copţii. Soldaţii stăteau în jurul Sfântului Mormânt, ţinându-se de mâini, având armele cu ei şi, ca să nu fie nici un furt, stăteau la porţile Bisericii Învierii. Lupta se răspândise în toată biserica. Ei l-au aruncat pe patriarhul latin din Golgotha; a fost bine că el a căzut peste oameni, căci altfel ar fi murit. Mitropolitul Meletie a început să-i mustre pentru ca ei să înceteze lupta, dar ei i-au spus: ,,Stai la locul tău, vlădica, dar noi vom muri pentru credinţa noastră aici; căci sunt puţini dintre noi şi mulţi eretici”. Neputând să facă nimic, episcopul a stat alături de turci.
Lupta a continuat timp de o oră şi mai mult, până când a venit armata turcă şi însuşi paşa. Atunci i-au separat unul câte unul şi i-au închis în casele de oaspeţi. Noi, puţinii ruşi, am mers la Biserica Maicii Domnului. Soldaţii au vrut să ne ia şi să ne închidă şi pe noi, dar noi am spus că eram moscoviţi şi atunci ne-au lăsat în pace. Apoi, vreme de o oră, a avut loc un consiliu: arhiepiscopul, paşa şi consulul au discutat chestiunea. În acel răstimp am putut să citesc rânduiala de pregătire pentru sfânta împărtăşanie. După întrunirea cu paşa, arhiepiscopul şi consulii au mers fiecare acasă. Latinii şi-au început din nou procesiunea şi au încheiat-o la Mormântul lui Hristos; apoi soldaţii i-au scos pe toţi afară şi au plecat şi ei. Ei au încuiat porţile bisericii şi i-au trimis pe toţi de acolo. Şi din nou au început să bată toacele pentru utrenie.

Am săvârşit utrenia în Biserica Învierii şi liturghia s-a slujit la Mormântul lui Hristos şi m-am învrednicit să mă împărtăşesc cu sfintele taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Dar Muntele Golgotha era tot acoperit cu sânge; şi în tot cursul utreniei doi bărbaţi l-au spălat cu apă. Trei oameni au fost omorâţi. Nu am văzut 3 asemenea teroare din ziua în care m-am născut.

Să ne întoarcem din nou la slujbele Săptămânii Sfinte ! Neortodocşii au dat soldaţilor bani pentru ca ei să-i bată pe arabi care ponegreau credinţa tuturor celorlalţi şi să-i1 alunge. Din această pricină, arabii erau toţi acoperiţi de sânge şi sudoare. Ei şi-au dat jos cămăşile lungi de pe umeri şi mergeau pe jumătate goi. Dacă cineva i-ar bate, nu s-ar îngrijora, ci şi-ar continua misiunea. Când alergau în jurul Mormântului lui Hristos şi a Bisericii Învierii ei tot spuneau un singur lucru şi noi am descoperit că spuneau: ,,Unul este Dumnezeu, Iisus Hristos! Una este credinţa creştinilor ortodocşi!” Apoi creştinii de toate celelalte confesiuni au purtat epitaful: armenii, copţii şi sirienii. Mai întâi au mers la Golgotha, apoi la coborârea de pe cruce şi apoi de 3 ori în jurul Mormântului lui Hristos, şi apoi au mers în zonele lor.
Astfel am petrecut noaptea până în zori într-un zgomot neîncetat. În biserică era ca într-un bazar sau târg. Până acum pelerinii erau împrăştiaţi în tot Ierusalimul; şi acum toţi creştinii din diferite ţări erau adunaţi într-o biserică, la Mormântul Mântuitorului lor, Iisus Hristos. Balcoanele şi toate galeriile erau pline cu oameni. Toţi cereau, toţi stăruiau în felurile lor diferite. Mulţimi peste tot şi lupte peste tot din cauza aglomeraţiei. Nimeni nu înţelegea limba celuilalt şi soldaţii turci împrăştiau continuu oamenii. Puteai spune că biserica, precum cerul însuşi, aduna în sine întreaga lume. Astfel am petrecut noaptea până în zori.
Atunci a început să bată toaca pentru utrenie şi arabii au încetat de a mai face gălăgie. Patriarhul a început utrenia şi s-au împărţit lumânări tuturor ortodocşilor. S-a cântat toată catisma ,,Fericiţi cei fără prihană” în Biserica Învierii. Au mers la Golgotha să citească Evanghelia. Citind evanghelia, ei au ridicat epitaful şi l-au purtat din Golgotha cu prapuri şi torţe. Era o mare adunare de clerici: pe lângă diaconi, preoţi, stareţi şi arhimandriţi, erau 6 episcopi şi patriarhul şi o mulţime de cântăreţi. Când au purtat epitaful din Golgotha, au mers de jur-împrejur de 3 ori pentru coborârea de pe cruce. Apoi ei l-au aşezat în locul unde Iisus Hristos a fost învelit în giulgiuri şi uns cu mir pentru îngropare. Acolo a fost rostită o predică lungă. Apoi ei au purtat epitaful la Mormântul lui Iisus Hristos şi l-au purtat în jurul Mormântului de 3 ori. L-au dus în Mormânt şi au pus epitaful pe însuşi Mormântul.
Clerul a stat împrejurul lăcaşului Mormântului lui Hristos. Numai clerul a cântat tot canonul (,,Kimati thalasses”) şi stihurile. Poporul ţinea lumânări în mâini. De asemenea, ei au cântat acolo laudele şi slavoslovia mare şi au citit Evanghelia. Şi acolo au încheiat utrenia şi ceasurile. După aceasta au dus epitaful la locul lui şi turcii au pecetluit Mormântul.

*
**

După slujbă, arabii şi-au reluat misiunea, însă acum numărul lor sporise, fiindcă oamenii din Ierusalim, negustori şi bătrâni, şi-au dat jos turbanele, s-au luat de mână şi au început să strige şi să salte. Când s-au ivit zorile, ei au început să stingă lumânările şi candelele şi nicăieri nu mai era nici o candelă lăsată aprinsă. Turcii au deschis Mormântul lui Hristos şi au stins toate candelele. Apoi au venit autorităţile turce şi paşa însuşi; şi o mulţime de ostaşi înarmaţi a stat în jurul Mormântului lui Hristos. În biserică totul se schimbase; toţi deveniseră trişti şi arabii răguşiseră şi obosiseră. Biserica era neobişnuit de aglomerată şi sufocantă. Sus, toate balcoanele erau îndesate cu oameni pe 4 rânduri. Toate altarele şi cupolele erau pline cu oameni. Toţi ţineau în ambele mâini câte 33 de lumânări în amintirea anilor vieţii lui Hristos. Nu mai era aprins nimic nicăieri.
Patriarhul a mers la altarul principal împreună cu consulul. Mitropolitul Meletie al Trans-Iordaniei a stat în altar împreună cu restul episcopilor, toţi mâhniţi şi cu capetele plecate. În biserică, musulmanii cu armele lor de război dădeau ordine; arabii se opriseră deja din alergarea lor, dar stăteau cu mâinile ridicate către cer scoţând strigăte de jale; toţi creştinii plângeau sau suspinau neîncetat. Şi cine în acel moment şi-ar fi putut reţine lacrimile, văzând o mulţime atât de mare de oameni din toate ţările lumii plângând şi jeluindu-se şi cerând milă de la Domnul Dumnezeu? Era un motiv de bucurie să vezi că acum, deşi fără voie, ceilalţi creştini arătau oarecare respect faţă de credinţa ortodoxă greacă şi faţă de ortodocşi înşişi, şi se uitau la ortodocşi ca la cel mai strălucit dintre sori, deoarece toţi nădăjduiau să primească harul Sfântului Foc de la ortodocşi. Patriarhul armean a mers în altar cu doi episcopi şi mitropolitul copt, şi s-au înclinat înaintea mitropolitului Meletie şi a celorlalţi episcopi şi au cerut ca atunci când primim harul Sfântului Foc să-l dăm şi lor. Mitropolitul Meletie a răspuns cu smerenie şi le-a spus să se roage lui Dumnezeu. Ei au mers la locurile lor. Atunci au fost scoase uşile împărăteşti şi au fost înlocuite cu altele cu o deschidere specială.
Nu se poate zugrăvi ce se petrecea atunci în biserică. Era ca şi cum toţi aşteptau Cea de-a Doua Venire a Împăratului Cerului. Spaimă şi groază a căzut peste toţi şi turcii au devenit abătuţi. Şi în biserică nu se auzea nimic altceva decât suspinuri şi vaiete. Şi faţa mitropolitului Meletie era plină de lacrimi. Atunci a venit paşa cu celelalte autorităţi şi a mers în Mormântul lui Hristos pentru a se asigura că nimic nu mai rămăsese aprins acolo. Când au ieşit, au pecetluit Mormântul, dar înainte au pus înăuntru o candelă mare, plină ochi cu untdelemn. În ea plutea un fitil mare. Ei au aşezat candela în mijlocul Mormântului lui Hristos. Acum nu mai erau creştini lângă kuvuklion, ci doar autorităţile turce. Şi din balcoane oamenii lăsaseră să atârne în jos pe funii sute de fire cu mănunchiuri de lumânări prinse de ele.

La ora 8 potrivit timpului rus (2 după-amiază), ei au început să se pregătească pentru procesiunea cu Crucea. Episcopii, preoţii şi diaconii îmbrăcaţi în toate veşmintele lor sfinte, au luat fiecare câte 33 de lumânări neaprinse. Apoi din altar, prin uşile împărăteşti, au fost daţi 12 prapuri şi oricine a putut i-a luat. Ostaşii eliberau calea şi cântăreţii mergeau în urma prapurilor. Din altar prin uşile împărăteşti au ieşit diaconii, preoţii, stareţii şi arhimandriţii, doi câte doi, apoi episcopii şi în urma tuturor mitropolitul Meletie. Ei au mers la Mormântul Domnului şi l-au înconjurat de 3 ori cântând: ,,Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pre noi pre pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim”.

Încheind procesiunea, toţi clericii au mers repede în altar cu prapurii. Mitropolitul Meletie a rămas singur la intrarea Mormântului în mâinile turcilor. Turcii i-au dat jos veşmintele şi autorităţile l-au percheziţionat. Apoi au pus pe el omoforul, au deschis Mormântul lui Hristos şi i-au îngăduit să intre în el. O, ce spaimă şi groază a căzut peste toţi care erau acolo în acel moment! Toţi tăceau şi suspinau şi cereau ca Domnul Dumnezeu să nu-i lipsească de harul cerescului Lui Foc. S-a scurs ceva vreme, nu ştiu cât de multă, căci toţi eram copleşiţi de un fel de teamă. Dar deodată lângă Mormântul lui Hristos a strălucit o lumină. Curând, lumina a apărut şi din altar în uşile împărăteşti la intrare. Şi se revărsa ca două râuri de foc, unul dinspre apus, de la Mormântul lui Hristos, şi celălalt de la răsărit, din altar.

O, ce bucurie şi veselie a fost în biserică atunci! Toţi eram ca şi beţi sau copleşiţi şi nu am ştiut cine ce spunea sau cine alerga încotro! Şi a izbucnit o larmă mare în toată biserica. Toţi alergau împrejur şi plângeau de bucurie şi recunoştinţă – mai cu seamă femeile arabe. Turcii înşişi, musulmanii, au căzut în genunchi şi au strigat: ,,Allah, Allah”, adică „O Dumnezeule, o Dumnezeule!” O, ce privelişte străină şi deosebit de minunată ! Întreaga biserică se făcuse foc. Nimic nu se putea vedea în biserică în afară de Focul ceresc. Deasupra şi dedesubt şi în jurul tuturor balcoanelor se revărsa Sfântul Foc. Şi după aceea a fost fum în toată biserica. Şi mai mult de jumătate din oameni au ieşit afară cu Focul şi l-au dus în tot Ierusalimul la casele lor şi la toate mânăstirile.
În biserica mare a început vecernia şi apoi liturghia Sfântului Vasilie cel Mare. Mitropolitul a slujit cu preoţii şi a hirotonit un diacon. Oamenii au stat la liturghie cu lumânări aprinse. Când Mitropolitul Trans-Iordaniei merge în Mormânt, el găseşte o candelă mare aşezată pe Mormântul lui Hristos care s-a aprins de la sine; uneori se aprinde de la sine în mod neaşteptat cât el se află acolo. Cu toate acestea, el însuşi nu a văzut-o niciodată aprinzându-se. În Ierusalim, eu am auzit de la mulţi oameni cu care mitropolitul însuşi a vorbit despre aceasta deschis: ,,Uneori merg înăuntru şi este deja aprinsă; atunci o scot afară repede. Dar uneori merg înăuntru şi candela nu s-a aprins încă; atunci cad la pământ de teamă şi cu lacrimi încep să cer stăruitor milă de la Dumnezeu. Când mă ridic candela este deja aprinsă şi aprind două mănunchiuri de lumânări şi le scot afară şi le împart”.

1Patriarhul armean, însoţit de 2 diaconi, îndreptându-se către Sfântul Mormânt

Mitropolitul duce focul în vestibul[4] şi pune mănunchiurile de lumânări în suporturi de fier şi le scoate din Mormânt prin deschizăturile făcute anume în acest scop, cu mâna dreaptă ortodocşilor şi cu cea stângă armenilor şi celorlalţi. Arabii ortodocşi stau în mulţime lângă deschizătură. De îndată ce mitropolitul arată Sfântul Foc, un arab, punând mâna pe el, aleargă direct către altar şi acolo prin uşile împărăteşti este împărţit oamenilor; dar cineva cu greu poate să-şi aprindă lumânările în deschizături. Apoi mitropolitul se întoarce din nou în Mormântul lui Hristos şi aprinde alte două mănunchiuri şi iese pe uşa Mormântului. Cei mai vânjoşi arabi stau la uşile Mormântului şi îl aşteaptă. De îndată ce iese ţinând în mâini cele 33 de lumânări aprinse, arabii, luându-l pe braţe, îl duc direct către altar. Toţi oamenii se reped către el. Toţi doresc să-i atingă veşmintele. Şi cu mare greutate, ei abia pot să-l ducă în altar. Ei l-au aşezat pe un scaun, şi el a stat aşezat întreaga liturghie ca şi cum ar fi ieşit din sine, cu capul plecat; nu a ridicat ochii şi nu a scos un cuvânt; şi nimeni nu l-a deranjat. De îndată ce l-au scos din Mormânt, oamenii s-au grăbit să i se închine. Şi eu m-am învrednicit să fac acelaşi lucru. Întregul Mormânt al lui Hristos era ud, ca şi cum ar fi fost udat de ploaie; dar nu mi-am putut da seama de unde era. În mijlocul Mormântului era aşezată candela mare care s-a aprins singură şi ardea cu o flacără mare.

După liturghie, fiecare persoană a mers la locul ei şi toţi s-au felicitat între ei pentru primirea harului Sfântului Foc.

Seara am mers cu toţii să petrecem noaptea în biserică la Mormântul lui Hristos. Şi când am intrat în biserică am văzut o privelişte minunată şi preaslăvită: întreaga biserică, îndeosebi Mormântul, era împodobită în chip minunat cu felurite icoane şi chipuri de aur şi de argint, şi deasupra o mulţime de candele de argint şi aurite, arzând cu mare strălucire. O mulţime de lumânări făcute din ceară albă erau aşezate în sfeşnice, dar nu erau încă aprinse. În întreaga biserică erau atârnate candele; unde înainte era o candelă, acum erau 10; am vrut să le număr, dar nu am putut. Pretutindeni era linişte şi pace. Porţile bisericii au rămas descuiate toată noaptea. Ostaşii din curte au făcut un foc. Şi acea noapte a fost cea mai fericită dintre toate: oriunde ai fi mers, era bucurie pretutindeni. Şi această bucurie nu era doar în Biserica Sfântului Mormânt, ci în tot Ierusalimul. Toată noaptea oamenii au mers pe străzi în grupuri; pretutindeni aprindeau focuri şi toate mânăstirile erau deschise. Turcii înşişi deveniseră fericiţi şi blânzi şi mergeau în grupuri să privească Biserica Sfântului Mormânt.
Numai evreii s-au încuiat în casele lor şi nesuferind să vadă lumina adevărului, ei au zăcut putrezind în răul lor. Latinii, cu toate că sunt duşmanii Bisericii Răsăritene, au sărbătorit cu noi. Deşi ostaşii stăteau în biserică în jurul Mormântului lui Hristos, nu au oprit pe nimeni să se apropie de Mormânt. Astfel am petrecut seara până la ora 10. Apoi, la ceasul al treilea înainte de miezul nopţii au început să ne cheme la utrenie bătând diferite toace şi cu diferite ritmuri, toate în cel mai solemn mod. Patriarhul a venit cu tot soborul său şi a fost o întrunire extrem de ceremonioasă pentru el.

1Grup de papistasi la Mormântul Domnului

Apoi a început utrenia. Au cântat canonul ,,Valurile mării”[5] întreg, stih cu stih, antifonic, cu irmosul şi 14 tropare. Ei au cântat 2 ore. În acea vreme au aprins lumânările şi candelele din toată biserica; în cupole erau aprinse peste o mie de candele. Noi monahii am stat cu toţii în altar. Apoi patriarhul şi mitropoliţii, arhiepiscopii, episcopii, arhimandriţii, stareţii, preoţii şi diaconii şi tot clerul bisericesc, punându-şi toate veşmintele sfinte, au luat 12 prapuri. Prapurii erau bogat împodobiţi; ei au fost dăruiţi de străvechii împăraţi greci şi georgieni. Sunt brodaţi cu aur şi perle, şi sunt scoşi numai de Paşti. În urma patriarhului purtau un prapur care nu putea fi dus de mai puţin de 3 bărbaţi; era brodat numai cu aur şi era o reprezentare a Învierii lui Hristos, săvârşită de meşteşugari ruşi şi oferită de negustori moscoviţi. Apoi au dat tuturor lumânări mari de ceară albă. De asemenea au aprins lumânările şi candelele în toată biserica.
Mormântul părea a fi o candelă de foc. De la lumânările mari din mâinile tuturor, întreaga biserică apărea ca şi cum ar fi fost în flăcări şi cupolele bisericii luminau ca soarele. Cei care erau în procesiunea Crucii au luat Evanghelii, icoane, cruci şi lumânări şi au mers din altarul Bisericii Învierii prin uşile împărăteşti direct la Mormântul lui Hristos, cântând: ,,Învierea ta Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pre noi pre pământ ne învredniceşte cu inimă curată să te slăvim”. După ce a mers în procesiune în jurul Mormântului de 3 ori, mulţimea clericilor s-a oprit în faţa uşilor Mormântului. Atunci patriarhul însuşi a citit Evanghelia Învierii de la Matei, care se citeşte sâmbătă seara la liturghie. Apoi a luat cădelniţa înăuntru şi a cădit Mormântul lui Hristos.

Când a ieşit, a cădit de jur-împrejurul sfântului lăcaş şi pe toţi fraţii. Apoi împreună cu toţi episcopii a intrat în Mormântul lui Hristos şi acolo, cădind, a rostit: ,,Slavă sfintei şi celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Episcopii au rostit: ,,Amin”. Apoi patriarhul însuşi cu toţi episcopii dinăuntrul Mormântului au cântat: ,,Hristos au înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”. Şi au cântat aceasta de 3 ori. Ei nu au cântat în rusă, ci numai în greacă, adică: ,,Christos anesti ek nekron, thanato thanaton patisas, kai tis en tis mnemasi zoen charisamenos”. Apoi cântăreţii au cântat şi toţi cei care stăteau în jurul Mormântului lui Hristos au cântat aceasta de multe ori.
O, ce bucurie era atunci şi cine nu ar fi plâns de bucurie, văzând înaintea ochilor lor Mormântul Mântuitorului lor Iisus Hristos stând gol, căci El a înviat din morţi! Cine ar fi putut să nu mulţumească Ziditorului lor care i-a învrednicit să prăznuiască Sfintele Paşti, Învierea Sa cea slăvită din morţi în sfânta cetate a Ierusalimului, chiar lângă Mormântul Lui şi exact în acelaşi loc unde s-a săvârşit taina mântuirii noastre? Ce peniţă poate zugrăvi bucuria noastră? Sau cine ar putea-o tâlcui în cuvinte? Ce limbă ar putea-o spune ? O poate înţelege doar cel ce gustă această veselie în curăţia inimii lui. Cum este cu putinţă să nu te bucuri sau să nu fii fericit?

Ne-am adunat din cele 4 colţuri ale pământului, creştini de limbi diferite, toţi adunaţi într-o biserică. Am stat cu toţii în jurul Mormântului Mântuitorului nostru şi am preamărit Învierea Sa cea slăvită din morţi. Cu adevărat, toate s-au umplut acum de lumină; atunci canonul Învierii a devenit pentru noi adevărat şi limpede. Căci ceea ce noi cântam, vedeam cu ochii noştri. Şi cu ce simţăminte am rostit Sionului unde stăteam: ,,Ridică împrejur ochii tăi Sioane şi vezi, că iată au venit la tine, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate, de la apus şi de la miazănoapte, şi de la mare, şi de la răsărit fiii tăi, întru tine binecuvântând pre Hristos în veci” (Cântarea a 8-a, troparul 2). ,,Cât este de sfinţită cu adevărat” pentru noi, ,,şi mult prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită, a zilei celei purtătoare de lumină a Învierii mai înainte vestitoare fiind, întru care lumina cea fără de ani, din mormânt trupeşte tuturor au strălucit” (Cântarea a 7-a, troparul 3).

A fost o ectenie. Când au început să cânte canonul, au mers în biserica mare; şi la Mormântul lui Hristos un preot cu un diacon au început liturghia devreme. În biserica mare, ei au cântat tot canonul. După utrenie, fără a se opri, au început de asemenea liturghia. Patriarhul a slujit cu tot clerul în modul cel mai măreţ şi solemn cu putinţă. Au citit Apostolul în 3 limbi: greacă, slavonă şi arabă. Evanghelia a fost citită în multe limbi diferite: în slavonă au citit 3, restul în eleno-greacă şi greacă, latină, turcă, georgiană, siriană, arabă, egipteană şi abisiniană, iar în timp ce citeau se bătea toaca. Toţi au stat cu lumânări aprinse la liturghie. Noi am stat la utrenie şi liturghie în altar.Cuv duh 90 3

Când s-a încheiat liturghia, începeau să se ivească zorile. Ortodocşii au mers la patriarhie, şi acolo la porţi, ei au împărţit fiecărei persoane câte 2 ouă roşii; apoi fiecare a mers la locul unde găzduia.

În treacăt toţi pelerinii ortodocşi au fost anunţaţi ca la primul ceas al după-amiezii să meargă la biserica patriarhală pentru vecernie. Şi astfel noi am mers la biserica patriarhală. Aceasta era împodobită cu o mulţime de candele şi lumânări. Au dat fiecărei persoane în mână o lumânare mare făcută din ceară albă şi am stat la toată vecernia cu lumânările aprinse. A fost foarte solemn. Pentru vohod au venit peste 100 de preoţi şi o mulţime de diaconi. În faţă erau 7 diaconi cu lumânări. În urma lor erau purtate 121 ripide. Ei au mers în spatele tuturor coloanelor. Au citit Evanghelia precum au făcut la liturghie, în multe limbi, şi s-au tras clopotele. După vecernie s-a oferit mâncare pelerinilor.

Piatra Ungerii

Şi apoi au deschis Biserica Sfântului Mormânt şi pelerinii au mers să se închine Mormântului. Acolo – o privelişte tristă: toţi plângeau, toţi se tânguiau. Toţi îmbrăţişau Mormântul Mântuitorului lor Iisus Hristos, îl udau cu lacrimi fierbinţi deoarece venise vremea să se despartă de el şi să-l părăsească pentru totdeauna. Era plâns şi tânguit în toată biserica; şi mai ales femeile scoteau sunete sonore şi se tânguiau. Şi în toate sfintele locuri oamenii erau întinşi la pământ şi nu vroiau să se ridice. Astfel era trist şi dureros a te despărţi de Ierusalim şi de purtătorul de viaţă Mormânt al lui Hristos.

[1] Aşa este numită adeseori Sfânta Lumină.
[2] Romano-catolicii.
[3]Aproximativ 10 metri.
[4] În Capela Îngerului.
[5] Canonul Sâmbetei celei Mari. Primul irmos începe cu cuvintele: ,,Pre cel ce a acoperit cu valul mării oarecând pre gonaciul tiran …”

Povestire dureroasă pentru toată multa mulţime a patimilor Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care patimi sunt prin înger de Dumnezeu arătate celui dintre sfinţi părintelui nostru Dimitrie, mitropolitul Rostovului, în care arată şi pentru plângerea Născătoarei de Dumnezeu

1

Sfântul Prooroc Ieremia, mai înainte de naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, cu 620 ani înainte apucând a spus pentru vânzarea Mântuitorului, zicând: Şi a luat treizeci de arginţi preţul celui preţuit, carele s-a preţuit de fiii lui Israil, şi i-a dat pre ei pre ţarina olarului, precum mi-a spus mie Domnul (Matei 27, 9-10), şi nu numai pentru vânzare, ci şi pentru toată petrecerea Mântuitorului pre pământ, şi pentru toate minunile ce a făcut, şi patimile ce a răbdat, pre toate cu amănuntul le-a spus mai înainte însuflaţii de Dumnezeu prooroci.

Aţi auzit dreptslăvitorilor creştini? În Sâmbăta trecută pentru Lazăr cel mort de 4 zile şi înviat prin singură strigarea Mântuitorului: Lazăre, vino afară (Ioan 11, 43). Pentru care preaslăvită minune mulţime de noroade jidoveşti au crezut întru dânsul. Aţi auzit şi pentru intrarea cea minunată în Ierusalim, ce cinste şi cântare i-a dat noroadele şi mai vârtos pruncii jidoveşti, îndemnaţi fiind de Duhul cel Sfânt, din care pricină s-a cutremurat toată cetatea, zicând: Cine este acesta? (Matei 21, 10) Unele ca acestea văzând (zice dumnezeiescul Matei), arhiereii şi cărturarii s-au mâniat, cu toate că ei şi mai înainte erau mânioşi şi crăpau de zavistie, de când i-au izgonit cu biciul de ştreang din biserică, şi mesele le-au răsturnat şi le-au împrăştiat banii lor, zicând: Casa mea, casă de rugăciune se va chema; iar voi o aţi făcut pre dânsa peşteră, tâlharilor (Matei 21, 13), asemenea şi de minunile cele multe şi preste fire ce s-a făcut de Domnul nostru IIsus Hristos, care ei singuri le auzise şi le văzuse, nedumerindu-se, zicea: ,,Vedeţi că nimica nu folosim, iată lumea toată merge după dânsul şi vor veni alte neamuri şi vor strica Biserica şi cetatea noastră şi locul acesta sfânt ni-l vor lua şi noi vom rămâne robi şi de batjocură tuturor”.

Unele ca acestea cugetând ei şi zicând, şi mai vârtos văzând că nici într-un chip nu pot ei a-şi împlini voile lor, fiindcă Mântuitorul înaintea tuturor îi înfrunta şi îi certa foarte pre arhierei şi pre cărturari, ca pre cei ce se abătuse de la legea mozaicească.

Deci din unele ca acestea şi din cele mai sus zise minuni, umplându-se de răutate înveninată şi nevindecată în inimile lor, şi mai vârtos că chiar acum venise vremea ca răscumpărătorul nostru Domnul să se dea în mâinile oamenilor păcătoşi să-L răstignească, au început a se sfătui şi a căuta vreme cu prilej ca numaidecât să-L omoare pre El, pentru ca să nu tragă la dânsul toate noroadele, şi pentru ca să nu-i mai certe pre ei pentru faptele lor cele rele.

O! neam jidovesc blestemat şi îndărătnic, cum vă sfătuiti cele deşarte ! Unde trebuia ca voi să vă veseliţi şi să vă bucuraţi că s-a născut din neamul vostru un făcător de bine, şi doctor ca acesta făcător de minuni, care în neamul omenesc nu s-a aflat niciodată ca să facă cineva aşa preaslăvite minuni ca acestea, adică: surzii să auză, muţii să grăiască, leproşii să se curăţească, boalele cele nevindecate şi de mulţi ani să se vindece, dracii din oameni să se izgonească şi morţii de pre paturi şi de pre năsălii şi chiar din mormânt, ba încă de 4 zile mort şi împuţit, ca din somn să se scoale, numai prin singur glasul lui, cu adevărat neam neînţelegător şi fii piericiunii sunteţi voi, jidovilor.

Aţi auzit, iubiţilor fraţi, pentru ce s-au întărâtat neamurile şi noroadele evreieşti au cugetat cele deşarte (potrivit Psalmi 2, 1)? Şi pentru ce au stătut de faţă împăraţi, arhierei, cărturari şi boieri? Aţi auzit pentru ce s-au sculat asupra Domnului şi asupra unsului Lui ? Să rupem dar, iubiţilor fraţi, legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor, pentru că cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii, şi întru mânia sa îi va tulbura pre ei. Aşadar, ticăloşii jidovi, adunându-se de multe ori la sfatul lor, acestea zicea: „De nu-l vom ucide noi pre acest Iisus, fiul Mariei, să ştiţi cu bună seamă că va pieri legea noastră şi acest loc sfânt, şi vom rămâne să fim defăimaţi de toate neamurile”.

Deci s-au unit cu bătrânii şi cu cărturarii şi cu arhiereii cei mai mari, care erau îndreptători ai anului aceluia, şi au zis: ,,Mai bine este să moară unul, decât să piară tot norodul”. Iar aceasta nu de la sine o au zis, ci arhiereu fiind al anului a proorocit, că vrea Hristos să moară pentru norod, şi a zis: ,,Să-l ucidem, dar nu în Biserică, nici între norod, căci vedem că sunt mulţi din cei ce cred într-însul”. Deci s-au învoit între sineşi ca să dea arginţi mulţi ca să înşele pre vreunii din prietenii sau ucenicii Lui, ca să-L cerce unde s-ar afla El noaptea, într-un loc deosebit, şi prinzându-L să-L dea lui Pilat, prin mărturie mincinoasă, ca să-L răstignească pre cruce, ca văzând noroadele cele ce crezuse într-însul că a murit cu o moarte de ocară ca aceea, se vor lepăda de Dânsul şi de învăţătura Lui.

Şi cu acest ticălos scop gândea ei ca să stingă cu totul pomenirea Mântuitorului şi a învăţăturii Lui, şi a preaslăvitelor minuni, pentru care şi poruncea norodului ca să nu se spună minunile cele mari nimănui, nevoindu-se ei în tot chipul ca să plece pre noroade a crede cum că el este înşelător şi nu păzeşte Sâmbăta, şi că voieşte să strice biserica lui Solomon ce o a zidit în 47 ani, şi cum că numai cu Velzevul scoate dracii. Şi altele multe ca de acest fel de minciuni zicea cei mai mari din cărturari către norodul cel prost, acestea văzând şi prea ticălosul diavol Satana, şi socotindu-l şi el a fi om numai gol, iar nu şi Dumnezeu, şi s-a bucurat foarte cu toate slugile lui şi a zis: „Acum este vremea ca să-mi izbândesc asupra Nazarineanului pentru toate nedreptăţile ce mi-au făcut mie, deci mă voiu duce degrabă pre la prietenii şi apostolii lui, ca doar aş găsi pre vreunul ca să mă asculte şi să fie robit cu iubirea banilor, şi aşa prin vreunul din apostolii lui lesne l-aş da pre el în mâinile jidovilor”.

Şi venind Satana în ceata apostolilor şi văzându-i pre dânşii cu postul şi cu rugăciunea întrarmaţi şi de lumea aceasta cu totul negrijindu-se, ci numai Stăpânului Iisus Hristos slujind, nu s-a putut atinge de unul ca acela, iar mai pre urmă venind la Iuda Iscarioteanul, nu multă osteneală a pus şi îndată l-a aflat pre el gata la toate, fiindu-i inima rănită după averi. Deci Iuda, miercuri de dimineaţă, fără să ştie cineva din apostoli, s-a dus în Ierusalim, pentru că Mântuitorul se afla în Vitania, după cum spune Evanghelistul Matei, că după întâmpinarea ce l-a întâmpinat noroadele cu stâlpări şi după lauda cea din gura pruncilor, lăsându-i pre ei, au ieşit afară din cetate, la Vitania, şi s-au sălăşluit acolo (Matei 21, 17).

Aşadar, precum s-a zis, mergând Iuda în Ierusalim, a înţeles el că bătrânii şi arhiereii atunci erau adunaţi iar la sfat asupra Învăţătorului său. Şi luând Iuda întru sine obrăznicie, a început a se învăţa pre sine: ,,Să dau, zice, pre acesta şi voiu câştiga bani”. Şi a mers degrabă unde era adunat sfatul jidovilor şi bătu în uşă, iar ei au poruncit să-i deschiză, că-l văzuse prin ferestre venind şi-l cunoscu că este Iuda ucenicul lui Hristos. Iar el intrând la dânşii, unul dintre cei mari i-au zis: ,,Ce trebuinţă ai la noi, prietene Iudo?” Iar el a răspuns fără nici o sfială către dânşii: ,,Eu am auzit că vă sfătuiţi pentru Nazarineanul ca să-l prindeţi în mâinile voastre, şi nu puteţi din pricină că el umblă pre furiş din loc în loc, de este aşa precum eu am auzit şi am înţeles. Apoi ce îmi veţi da mie şi eu îl voiu da pre el vouă, pentru că el nici la un om nu s-a încredinţat, fără numai nouă ucenicilor lui? Ba încă pre mine mă are cel mai de aproape, că şi punga sa mi-a încredinţat-o mie şi oriunde merge şi unde doarme numai noi ştim. Şi de veţi voi să facem tocmeală, căci eu iscodindu-l pre dânsul cu amăruntul, negreşit îl voiu da pre el în mâinile voastre”.

Unele ca acestea auzind jidovii din ticăloasa gură a ucenicului, foarte s-au bucurat şi îndată i-a dat lui loc ca să şadă între dânşii, ci el puţin şezând, a început el a da pricină să se săvârşească tocmeala mai în grabă, grăbindu-se una ca să se întoarcă mai în grabă, să nu fie întrebat de ceilalţi apostoli unde a fost, iar alta se grăbea, căci acum satana prinsese inima lui. Deci, jidovii văzând şi cunoscând că el osârdia ce arată nu se va scumpi la preţ, a zis unii cam în şagă: ,,Îţi vom da 30 arginţi dacă îl vei da pre el în mâinile noastre”, măcar că ei cugetau că şi până la o tocitoare (un fel de măsură) de bani să-i dea, numai să-l vază precum voiau ei, căci pentru mulţimea norodului nu cugeta ziua să-l prinză, şi noaptea nu ştia unde petrece, şi mai ales că ei se hotărâse ca să nu scape neomorât de la Paştele acela ori în ce chip ar fi.

Deci Iuda socotindu-se puţin întru sine, şi temându-se ca nu cumva socotindu-se ei, să mai scază din preţul cel hotărât întâi, a zis lor: ,,Eu de la voi nu poftesc mai mult, daţi-mi 30 arginţi numai, şi să nu cumva să mă amăgiţi, că eu la aceasta foarte mă voiu sili”. Atunci ei au început toţi a-l încredinţa şi a-i zice: ,,Fă tu cum ai făgăduit nouă, şi noi îţi vom da încă mai mult, şi totdeauna îţi vom fi cu dragoste şi prieteni, şi la orice nevoie a ta să vii la noi şi te vom ajuta”.

Într-acest chip săvârşind ei tocmeala, le-a spus Iuda pentru toate degrabă, cum că are a face Paştele în casa lui Zevedei; iar ei începură a-l ruga cu dinadinsul pentru ca înainte de Paşti să-l dea lor. El îndată a făgăduit că va face după cererea lor, şi le-a zis: ,,Voi să fiţi pregătiţi, să alegeţi ostaşi viteji, care noaptea cu îndrăzneală şi fără nici o temere să-l prinză, iar eu când voiu socoti vreme cu prilej bun, degrabă voiu alerga la voi şi vă voiu da de ştire, şi banii atuncea îmi veţi da când voiu vesti vouă, când şi ostaşii venind, îl voiu da în mâinile lor”.

Şi aşa săvârşind tocmeala şi mâinile dându-şi între dânşii pre preţul hotărât de 30 arginţi şi alte făgăduinţe ce-i mai dase, închizând casa unde s-a făcut stat, s-au împrăştiat toţi jidovii la casele lor. Iar Iuda grabnic s-a întors la Învăţătorul său, socotind că Domnul nu ştie nimic de cele ce s-au săvârşit de dânsul, însă Domnul deşi ştia toate, nu i-a zis nimic, nici l-a făcut arătat către ceilalţi apostoli, vrând să fie pace între dânşii până ce se va săvârşi cina cea de taină.

Deci Domnul aflându-Se tot în casa lui Simon, tatăl lui Lazăr şi al surorilor lui Marta şi Maria, şi sosind vremea ca să facă cel mai de pre urmă pas spre sfintele şi mântuitoarele patimi pentru noi, nu voia a Se depărta de la preacurata şi iubita Sa maică, ci pre cât putea o mângâia şi spunea acoperit pentru sfintele Sale patimi, ca cu cuvinte ca acestea: ,,Acum zice, fiul omenesc va fi vândut în mâinile oamenilor păcătoşi, şi-l vor batjocori, şi-l vor bate, şi-l vor scuipa, şi-l vor omorî, dar însă a treia zi va învia. Atuncea preacurata fecioară din cuvintele preadulcelui Său fiu au cunoscut că a venit vremea sfintelor Lui patimi, ştiind-o aceasta mai dinainte din scripturile sfinţilor prooroci care adesea le citea, că se cade lui Hristos a pătimi şi a Se da pre Sine pentru mântuirea multora şi a veni la slava Sa.

Deci preacurata precum s-a zis cunoscând, şi mai vârtos văzând pre fiul Său foarte mâhnit, L-au întrebat zicând: ,,Fiul meu preadulce şi Dumnezeul meu, spune-mi mă rog pentru ce Te văz eu aşa de mâhnit, că niciodată nu Te-am văzut aşa de întristat. Am auzit că vrei să Te duci de la mine în Ierusalim la jidovi, dar nu ştii, fiul meu, de câte ori s-au adunat ei să Te omoare, şi Tu iarăşi Te duci la dânşii şi vrei să faci Paştile acolo? Că eu am auzit că ai trimis doi apostoli ai Tăi să-Ţi gătească Paştile. Acestea zicând preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi apropiindu-se lângă fiul ei i-a zis în taină: ,,Fiul meu, am oarece să-Ţi spun, însă nu aicea între norod”, atuncea Domnul S-a tras la un loc deosebit şi a zis: ,,Ce ai să-mi spui, iubită maica mea?” Iar ea a căzut la pământ plină de plângere şi de amare lacrimi, ci Domnul degrabă o a sprijinit şi o a ridicat şi a zis către dânsa: ,,Ah! Maica mea, pentru ce ai făcut aceasta? Spune-mi, maica mea, ce ai şi pentru ce atâta întristare te-a cuprins?”

Atuncea a răspuns Născătoarea de Dumnezeu şi a zis: ,,Ah! Fiul meu! Au nu ai poruncit Tu în lege a cinsti pre tată şi pre maică şi întru toate a fi ascultători fiii către părinţi?” Şi acestea zicând, iarăşi a căzut la preacuratele picioare ale fiului său, cu lacrimi udându-le, ci Domnul ridicând-o a zis: ,,Ce este, maica mea, atâta tânguire? Ce faci şi mie nu voieşti să-mi spui? Spune cu îndrăzneală fiului tău orice cerere ai”. Atuncea preacurata a zis: ,,Eu, fiul meu preadulce, Îţi voi spune numai ca o plecată roabă a Ta şi maică, cu lacrimi te rog să nu fiu neascultată de Tine, fiul meu. Eu, fiule, Îţi zic şi Te rog ca să nu mergi în Ierusalim, ci aicea cu noi în Vitania împreună să faci Paştile”. Iară Domnul a zis către dânsa: ,,Dar pentru ce, maica mea, să nu merg în Ierusalim?”

Iară ea I-a zis: „Preadulcele meu fiu, mie acum mi-a spus Maria, sora lui Lazăr, cum că a venit nişte prieteni ai săi din Ierusalim şi i-a spus cum că cu bună seamă s-au sfătuit jidovii ca la această zi mare numaidecât să Te omoare pre Tine, că şi iscoade au trimis aicea la Tine şi acolo ostaşi întrarmaţi au gătit ca să Te prinză, şi eu n-aş crede, dar văz că sufletul meu s-a mâhnit foarte întru mine şi inima mea se taie, şi lacrimile, precum singur vezi, se varsă din ochii mei ca dintr-un izvor. Acestea, fiul meu, socotesc nu în zadar m-au împresurat; pentru aceea, fiule preadulce, încetează mai bine de această cale şi nu mai merge la Ierusalim, că şi singur înveţi să ne dăm în lături de oamenii cei răi, dând loc mâniei”.

Aceste cuvinte auzindu-le Mântuitorul nostru, a slobozit lacrimi şi a grăit către preacurata Sa maică: ,,Fiindcă până acum nu venise vremea rânduită pentru patima mea, pentru aceea de multe ori am scăpat din mâinile celor ce voia să mă prinză, acoperindu-mă cu dumnezeirea mea, precum când m-au suit în munte, vrând să mă arunce jos de acolo ca să mă piarză, eu prin mijlocul lor am trecut, şi ei toţi sta amorţiţi neputând a se apropia de mine (a se atinge de mine). Şi în alte rânduri sfătuindu-se ei să mă omoare, nimic nu au putut să-mi facă până acum, când a sosit ceasul cel mai înainte rânduit ca să-mi dau sufletul meu răscumpărare pentru tot neamul omenesc şi să-l scot din tirania diavolului, că pentru aceasta m-a trimis Tatăl în lume izbăvire”.

Aceste cuvinte auzind preanevinovata fecioară şi luând adevărată încredinţare cum că va să se înstrăineze de preaiubitul său fiu, de multă şi mare întristare şi plângere a căzut la pământ ca o moartă, foarte lovindu-se, plângând şi zicând: ,,O, despărţire amară! O, lumina ochilor mei! Ce voiu să mă fac? Vai mie, celei străine şi sărmane! Cum fiul meu uitând milostivirea cea de maică, singură acum mă lasă în lume!” Iară Domnul sprijinind-o cu mâinile Sale foarte o mângâia cu cuvinte dulci şi zicea către dânsa: „Pentru ce, maica mea cea iubită, atâta te sfărâmi cu întristare? Şi pre mine mă întristezi, şi zici că te las singură? Eu niciodată nu te voiu lăsa singură, măcar deşi voiu pătimi, dar însă toate de bunăvoia mea am a le răbda, ca să fac ascultarea Dumnezeului şi părintelui meu”.

Acestea aşa făcându-se, degrabă au prins de veste sfintele femei, care întotdeauna era pre lângă Născătoarea de Dumnezeu, şi alergând o au apucat în mâinile lor din mâinile Domnului, şi au zis către dânsa: „Vai nouă, Doamna noastră! Ce ţi s-a întâmplat de atâta ai plâns şi te vedem cu totul slăbită?” Iar preacurata abia putând a grăi, a început a le spune, zicând: ,,Ah ! Iubitele mele, de aţi şti voi pentru ce plâng eu, aţi plânge şi voi ca mine, că iată fiul meu şi Dumnezeul meu Se desparte de noi astăzi, şi merge la Ierusalim să Se dea în mâinile jidovilor ca să-L omoare”. Atuncea a zis Marta şi Maria: ,,Doamna noastră stăpână, nu te întrista aşa de mult că această tulburare a jidovilor nu s-au întâmplat numai o dată, ci de multe ori şi nu au putut să facă nimic. Şi acum noi suntem încredinţate că precum pre fratele nostru l-a sculat din morţi cu puterea dumnezeirii Lui, au doară nu va putea şi acum să Se apere pre Sine de tulburătorii jidovi?”

Atuncea răspunzând Născătoarea de Dumnezeu a zis: „Drept grăieşti, o, Marto! Puternic este ca niciodată să poată a pune jidovii mâinile pre Dânsul, dar iată că acum Însuşi mi-a spus mie fiul meu că a sosit ceasul ca să Se dea pre Sine la patimi şi la moarte, pentru ca să slobozească neamul omenesc de tirania diavolului.” Aceste cuvinte cu încredinţare auzindu-le sfintele femei de la Născătoarea de Dumnezeu, au început şi ele a se boci cu mare plângere şi strigare împreună cu preacurata Fecioară, tânguindu-se pentru despărţirea cea cu durere de Domnul nostru. Deci Domnul nostru văzând şi auzind plângerea cea mare a lor şi tânguirea, s-a întristat foarte, şi a început a se pregăti de cale, fiindcă acum trecuse de amiazăzi joi, şi cale era a merge ca 3 mile de loc de la Vitania până la Ierusalim; şi poruncind apostolilor să se gătească de cale, a chemat deosebi pre Marta şi Maria surorile lui Lazăr şi pre Maria Magdalena, şi a început a le învăţa ca să aibă mare purtare de grijă pentru preacurata Sa maică, şi să nu se depărteze de la dânsa nicidecum, ci „să o mângâiaţi pre cât veţi putea, şi dacă va trece vinerea, să veniţi împreună la Ierusalim toate, că trebuieşte să fiţi şi voi acolo”.

Deci până ce acestea Domnul le-a aşezat, Născătoarea de Dumnezeu a înţeles de la oarecine cum că Iuda Iscarioteanul în ziua trecută a fost la Ierusalim, dar nu ştia că a fost pentru vânzarea fiului său, şi chemându-l deosebi i-a zis: „Prietene Iudo, tu ieri ai fost la Ierusalim, oare aşa este cu bună seamă precum am auzit prin alţii? Că jidovii sunt pregătiţi ca să ucigă pre fiul meu? Trebuie să fi auzit tu de una ca aceasta”. Iar ticălosul Iuda a răspuns: ,,Nu, Doamnă, nimica rău nu am auzit de Dânsul, eu am şi prieteni din jidovi, chiar din cei din sfatul lor, şi aceia negreşit mi-ar fi spus mie şi cum nu ţi-aş fi spus eu ţie, Doamna noastră ?”

Atunci a zis Născătoarea de Dumnezeu către Iuda: ,,O! Prietene Iudo, de ai prieteni la sfatul jidovilor, foarte te rog să ai purtare de grijă pentru fiul meu, şi de cumva vei simţi vreo tulburare, tu ca unul ce ai prieteni dintre dânşii, sileşte şi o potoleşte, sau măcar să vii degrabă să-mi dai de ştire, ca mergând să mor şi eu acolo lângă fiul meu, aşa te rog prietene Iudo, să fii păzitor sănătăţii Lui, ca unul ce eşti mai de aproape precum singur cunoşti, că şi punga nu o au încredinţat la nimenea altul fără numai ţie, şi eu nu am alt prieten afară decât pre tine, deci ţie Îl încredinţez.” Iar Iuda a zis: ,,Nu, Doamnă, nicidecum nu te mai mâhni, căci foarte mare purtare de grijă şi silinţă voiu avea eu pentru învăţătorul nostru”.

O! Preasfinţită maica Mielului celui fără de răutate, cum ai încredinţat unui tâlhar comoara cea nepreţuită? Lupului pre Mieluşelul, şi celui rău pre cel bun şi iubitor de oameni. O! Ticăloase Iudo! Nu-ţi ajunge că pre Fiul maicii L-ai vândut la moarte, ci încă şi pre maica o înşeli cu minciunile tale. Cu adevărat, cuvintele tale, Iudo, s-au muiat mai mult decât untuldelemn, şi acelea în urmă s-au aflat săgeţi.

Aşadar, voind Domnul ca să nu lase pre preaiubita Sa maică nemângâiată, o a chemat la un loc osebit unde se aflau şi celelalte sfinte femei şi cuprinzând-o cu mâinile, cu ochii plini de lacrimi o au sărutat, şi au zis către dânsa: ,,O preacurată şi preaiubita mea maică, îţi mulţumesc foarte mult pentru dragostea ta cea mare şi pentru osteneala ce ai arătat întru anii mei cei puţini; mulţumescu-ţi ţie, maica mea cea iubită, pentru ascultarea ta cea cinstită şi cu durere spre mine fiul tău, că m-ai hrănit cu ţâţele tale cele sfinte, şi m-ai îmbrăcat, şi m-ai încălzit, şi întru toate ai avut mare purtare de grijă cât am fost eu cu tine pre pământ, ca o adevărată maică a mea, că pentru trup şi pentru silinţa ta, şi ascultarea cea cu osârdie acum nu-ţi pot răsplăti, iar cu dumnezeirea mea cu adevărat îţi voiu răsplăti, şi mai mult decât pre toate maicile te voiu preaslăvi. Deci, acum preaiubita mea maică, te dau pre tine în mâinile lui Dumnezeu şi Tatălui meu, iar eu merg de voie să pătimesc şi pre cruce răstignindu-mă să-mi dau sufletul pentru mântuirea lumii, însă nu te întrista prea peste măsură, că a treia zi mă voiu scula, şi mă vei vedea şi mult te vei bucura”.

Aceste cuvinte auzindu-le preanevinovata Fecioară, s-a pornit spre tânguire şi amară plângere, smulgându-şi părul cel frumos, şi căzând la pământ, zăcea ca o moartă, aflându-se în cea mai de pre urmă despărţire de preadulcele său fiu, şi degrabă sfintele femei au început a o spăla cu apă rece până ce şi-a mai venit în fire, şi se nevoiau ele cât puteau a o mângâia de-a pururea petrecând lângă dânsa, după porunca ce aveau ele de la fiul său.

Deci chemând Domnul pre sfinţii apostoli într-acel ceas, a şi pornit la Ierusalim, şi venind au intrat în casa lui Zevedei, înaintea cetăţii despre răsărit, unde era gătit pentru Sfinţia Sa mai dinainte aşternut, şi toate gătite, fripte şi pre masă puse, după obiceiul jidovilor. Iar Iuda, mai înainte de a ajunge Domnul la casa lui Zevedei, s-au despărţit de apostoli, şi alergând în cetate unde erau jidovii adunaţi, le-a spus în scurt zicând: „Iată Nazarineanul, a sosit acum în casa lui Zevedei, precum v-am spus vouă de ieri”. Iar ei auzind foarte s-au bucurat, şi au voit ca să oprească pre Iuda, ca după ce va însera bine, să-i dea ostaşii care erau pregătiţi şi mergând să-L prinză.

Dar Iuda a zis lor: ,,Nu ştiţi voi nimic, nu ştiţi că El este om cu multe meşteşuguri, şi şezând eu aicea până va însera, de unde ştim noi ce face El, şi în care loc Se duce? Dar nu aşa! Voi fiţi gata şi staţi aicea cu ostaşii, şi eu mă duc iarăşi la dânşii, şi dacă Se va aşeza la masă cu ucenicii mai târziu, când voiu socoti eu îndată voiu alerga la voi, şi luând ostaşi lesne Îl voiu prinde.” Aşa jidovii foarte împăcându-se cu sfatul Iudei, l-au şi îndemnat ca degrabă să meargă la Iisus Hristos, şi grăbindu-se s-au dus şi l-au întrebat pre el unii din apostoli unde a fost. Iar el a zis că au cercat să cumpere oarece, ce ştia el că se potriveşte, ca să nu-l vinuiască.

1Şi şezând Domnul, a făcut Paştele după lege, precum zice dumnezeiescul Gură de Aur, ,,întâi în picioare stând, şi încinşi şi încălţaţi cu încălţăminte rezemându-se în toiege, şi altele câte porunceşte legea făcând”.

Cina cea de taină
Frescă de Manuil Panselinos, de la Mânăstirea Protaton, Muntele Athos, secolul al XIV-lea

După aceea cele mai desăvârşit arătând ucenicilor, au aşezat şi Taina Paştilor noastre în foişor, noapte fiind, că zice: ,,Seară făcându-se, a şezut cu cei doisprezece apostoli, şi vezi că n-a fost aceea pasca legii pentru că cină, şi şedere, şi pâine a fost, iară acolo toate fripte pre foc şi nedospite. Şi mai înainte de începerea cinei s-a sculat de la cină şi şi-a pus hainele sale jos şi a turnat apă în spălătoare, Însuşi făcându-le toate; încă împreună şi pre Iuda înfruntându-l, iară pre ceilalţi ucenici învăţându-i ca să nu caute întâiciuni, precum şi după spălare i-a învăţat zicând: Cel ce este mai mare între voi, să fie ca cel mai mic; şi cel ce este începător, ca cel ce slujeşte (Luca 22, 26).

Şi mai întâi decât pre toţi, pre Iuda a spălat Hristos, care şezuse întâi mai curând şi mai fără de ruşine; iară mai pre urmă decât toţi a venit la Petru; iară acesta mai fierbinte fiind decât ceilalţi nu L-au îngăduit, zicând: Doamne, au tu vei să-mi speli picioarele? Nu vei spăla picioarele mele în veac (Ioan 13, 6, 8). Şi îndată a auzit de la Învăţătorul: De nu te voiu spăla pre tine, nu ai parte cu mine. Atuncea Petru a răspuns zicând: Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul, numai să fiu părtaş cu Tine. Deci a zis Domnul: Cel spălat nu are trebuinţă fără numai picioarele a le spăla, ci este curat tot; şi1 voi curaţi sunteţi, dar nu toţi, şi arătându-le înălţare preaslăvită prin smerenie.

Spălarea picioarelor
Frescă de Manuil Panselinos, de la Mânăstirea Protaton, Muntele Athos, secolul al XIV-lea

„Şi-a luat iarăşi hainele sale, şi a şezut, şi le-a zis: Voi pre mine mă chemaţi Învăţătorul şi Domnul, am spălat picioarele voastre, şi voi datori sunteţi unul altuia a spăla picioarele. Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, şi voi să faceţi. Amin, amin zic vouă: nu este sluga mai mare decât domnul său; nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pre el. De ştiţi acestea, fericiţi sunteţi de le veţi face (Ioan 6, 13, 14-17), şi alte multe alte învăţături tainice i-a învăţat şi le-a aşezat lor întru acel ceas. Şi mâncând ei a spus pentru vinderea sa, care acum se săvârşise de Iuda, au adus cuvântul zicând: ,,Arătat vă spun vouă că fiul omenesc întru această noapte se va da la moarte de unul dintre voi, însă fiul omenesc va merge precum este scris pentru dânsul, dar vai omului prin care Fiul Omului se dă, mai bine ar fi fost să nu se fi născut omul acela” (potrivit Matei 26, 21 şi urm., Marcu 14, 18 şi urm., Luca 22, 21 şi urm.).

Şi tulburându-se ucenicii pentru cuvântul acesta, au început a zice fieştecarele câte unul: ,,Au doară eu sunt Doamne?” Atuncea a zis Iisus Hristos numai lui Ioan în taină: Acela este, căruia eu întingând pâinea o voiu da (Ioan 13, 26). Că de ar fi ştiut Petru cuvântul acesta, ca cel ce era mai fierbinte şi mai râvnitor decât ceilalţi, ar fi ucis pre Iuda. Şi luând Iisus Hristos pâine şi blagoslovind a frânt şi a dat ucenicilor zicând: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu (Matei 26, 26), asemenea şi paharul, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele meu, al legii celei nouă, aceasta să faceţi întru pomenirea mea (Matei 26, 28 şi Luca 22, 19). Şi vezi că pâine zice luând-o a numit trupul Său, iar nu azimă, să se ruşineze dar cei ce aduc azima întru jertfă.

Iară după săvârşirea dumnezeieştilor taine îndată a intrat satana în Iuda, că ispitindu-l pre el mai înainte, atuncea s-a sălăşluit întru el cu totul, şi se scârbea foarte, văzând că se face zăbava la masă.

Deci, sculându-se cu ucenicii săi de la masă, s-a pornit a se pogorî în Ghetsimani, şi pre cale venind, a zis lor: Toţi voi vă veţi sminti întru mine în noaptea aceasta, că scris este: bate-voiu păstorul şi se vor risipi oile turmei (Matei 26, 31). Iară Petru a zis: Deşi toţi se vor sminti întru tine, iar eu niciodată nu mă voiu sminti (Matei 26, 33). Şi era târziu, adică noapte adâncă, şi el a zis lui Petru: Mai înainte de a cânta cocoşul de două ori, te vei lepăda de mine de trei ori (Marcu 14, 30). Care a şi fost, că fiind Petru cuprins de mare frică, arătând Dumnezeu neputinţa firii omeneşti, şi pentru că încredinţase lui lumea, ca să cunoască Petru de la sine slăbiciunea firii, şi să fie milostiv spre cei păcătoşi.

2

Rugăciunea din Grădina Ghetsimani
Frescă de Manuil Panselinos, de la Mânăstirea Protaton, Muntele Athos, secolul al XIV-lea

2

Şi ajungând la Ghetsimani, nu a intrat în sat, ci S-a sălăşluit în oarecare grădină, ştiind că de acolo are să-L prindă. Atuncea Iuda cunoscând bine cum că acolo are să rămână Domnul, a alergat îndărăt cât putea la adunarea jidovilor dând de veste unde se află. Deci, luând de la dânşii cei 30 arginţi, şi ostaşii care era pregătiţi cu felinare şi cu lumini, s-a pornit cu mare grăbire spre grădina de la Ghetsimani. Dar Iuda încă pre cale fiind, le-a dat un semn zicând: ,,Să luaţi seama foarte bine, nu cumva greşind să prindeţi pre vreunul din apostoli în loc de Hristos, ci să căutaţi la mine pre care îl voiu cuprinde şi-l voiu săruta, pre acela, deodată să năvăliţi şi să-l prindeţi şi să-l loviţi bine cu câteva baltoage, ca să-i mai lipsească puterea, şi să nu cumva să-l scăpaţi”.

Aşa Iuda învăţând pre ostaşi, se apropia, iară Domnul Se afla în grădină de ceea parte de pârâul chedrilor, atâta nevoindu-Se întru rugăciune că Se făcuse sudoarea Lui ca picăturile de sânge ce pică pre pământ, şi zicea: Întristat este sufletul meu până la moarte (Marcu 14, 34); şi îngerul din cer I S-a arătat întărindu-L pre El, când şi apostolilor le-a zis, găsindu-i a treia oară dormind: Dormiţi de acum şi vă odihniţi, destul este; a venit ceasul; iată, se dă Fiul Omului în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem; iată, cel ce m-a vândut, s-a apropiat (Marcu 14, 41-42).

Şi încă grăind El, iată Iuda, unul din cei doisprezece, a venit, şi împreună cu el norod mult şi ostaşii cu săbiile goale, iară Domnul văzându-i de departe, a ieşit afară din grădină întru întâmpinarea lor, şi le-a zis: Pre cine căutaţi? Răspuns-au lui: pre Iisus Nazarineanul. Zis-au lor Iisus: eu sunt (Ioan 18, 4-5); şi îndată auzind ei acest cuvânt, au căzut toţi pre spate ameţiţi, şi felinarele li s-au stins. După aceasta, venindu-şi în fire, iarăşi au aprins felinarele, şi au intrat în grădină. Iară Domnul şi al doilea rând le-a zis: Pre cine căutaţi ? Iar ei ca şi întâia dată iarăşi au căzut la pământ (cu feţele în jos).

După aceea iarăşi îndreptându-se, s-au sculat şi a zis Iuda către ostaşi: ,,Eu mă mir de voi că sunteţi aşa de fricoşi, şi neputincioşi atâta de mulţi fiind, voi nu puteţi să prindeţi un om”. Atunci au zis ostaşii către dânsul: ,,Dar tu pentru ce cazi pre spate ca şi noi? Noi ştim că tu ne eşti povăţuitor şi ne-ai zis că tu întâi îl vei cuprinde şi îl vei săruta, şi acum vedem că nici tu nu te poţi apropia”. Şi iarăşi a zis Iuda: ,,Ce trebuie sărutare ? Nu vedeţi că El singur aici înaintea voastră este, dar voi sunteţi cu totul neputincioşi?” Şi aceasta o a făcut Domnul, ca arătat să cunoaştem noi că, nu când au vrut ei, ci când a voit El S-a lăsat să-L prindă.

Deci vrând să Se dea în mâinile lor, iarăşi S-a înfăţişat înaintea lor a treia oară, şi a zis lui Iuda: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50) Iată vremea este bună, fă ce voieşti. Atunci Iuda apropiindu-se îndată L-a cuprins şi L-a sărutat, iară ostaşii văzând că S-a lăsat de L-a cuprins Iuda, îndată sărind cu toţii L-au prins pre El. Iar Petru, scoţând sabia, a lovit pre sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă. Atunci a zis Iisus lui: Întoarce sabia ta în locul ei, că toţi cei ce scot sabie, de sabie vor muri (Matei 26, 52); au ţi se pare că nu aş putea Eu singur să Mă apăr? Şi a zis lui Malh să pună urechea sa la loc, şi îndată s-a vindecat.
Atunci apucându-L ostaşii cu nemilostivire, au început a-L bate cu săbiile şi cu ciomegele, şi fiecare cu ce avea în mâini; şi legându-I mâinile la spate, I-a pus la grumaji un ştreang şi-L trăgea la deal cu grăbire, cu mare batjocură şi cu strigări mari şi fără de rânduială, că se suia la văzduh glasurile lor, încât toată cetatea s-a speriat şi s-au deşteptat toţi din somn. Şi trăgându-L aşa cu mare batjocură, au ajuns la curtea lui Anna Arhiereul, care era îndreptător jidovilor, unde acolo era adunată toată mulţimea, aşteptând cu bucurie aducerea Domnului nostru Iisus Hristos cea cu necinste. Atunci, sfinţii apostoli de frică s-au ascuns cu toţii pre unde au putut, numai Sfinţii Ioan şi Petru mergeau după Iisus în casa adunării, iar Petru şedea afară cu slugile, ca să vază sfârşitul, unde şi lepădările de Hristos a făcut. După aceea, apropiindu-se Petru de uşa casei, unde era Domnul cu mâinile legate, a căutat Domnul spre Petru, şi cu acea căutătură a Domnului îndată şi-a cunoscut Petru greşeala, atunci şi cocoşul a cântat a doua oară. Şi ieşind el din curte, s-a ascuns într-o peşteră plângând cu amar, şi nu a ieşit din acea peşteră până în ceasul când a înviat Hristos din morţi.
Iar Domnul sta legat în curtea lui Anna, şi mulţimea ostaşilor celor peste o mie nu înceta a-L bate cumplit îndoindu-I durerile, până ce jidovii începură a-L trimite cu batjocură cu mâinile legate şi cu bătăi de la unul la altul, adică: Anna L-a trimis la Caiafa, apoi Caiafa L-a trimis iarăşi la Anna, după aceea L-a trimis la Pilat; apoi Pilat la întâia cercetare ce I-a 1făcut, cunoscând că nici o vină nu are, L-a trimis la Irod, fiindcă se întâmplase şi Irod în Ierusalim în acele zile. Şi Irod la întrebările ce I-a făcut, neluând nici un răspuns pre cât el aştepta ca şi vreo minune să vază de la Domnul. Deci, batjocorindu-L şi el de ajuns, L-a trimis iarăşi la Anna.

Mântuitorul Hristos înaintea lui Anna şi Caiafa

În această umblare de la unii la alţii a suferit Domnul foarte grele munci: lovituri, scuipări, palme, pumni, bice şi tot felul de răni, care de oameni nu s-ar fi putut şti nicidecum numărul mulţimii muncilor, dacă nu prin înger s-ar fi descoperit arătat celui dintre sfinţi părintelui nostru Dimitrie, Mitropolitul Rostovului. Deci, Anna Arhiereul iarăşi L-a întrebat cu tot dinadinsul de ucenici şi de învăţătura Lui. Atunci Domnul i-a răspuns: Eu totdeauna am învăţat în sinagogă şi în biserică, unde toţi iudeii se adună şi întru ascuns nu am grăit nimic. Ce mă întrebi? Întreabă pre cei ce au auzit ce am grăit lor (Ioan 18, 20-21). Acestea zicând Iisus, unul din slugile ce sta înainte anume Malh, cel vindecat la ureche de Domnul, aşa de tare L-a lovit peste gură cu întrarmata mână de fier, încât s-a auzit în toată curtea că şi dinţii din gură I Se strămutaseră, şi îndată Domnul a căzut la pământ, şi s-au închipuit degetele acelei înveninate mâini pre faţa Domnului, şi mult sânge din gură şi din nas I-a curs. Atunci a zis Domnul: De am grăit rău, mărturiseşte de rău, iar de am grăit bine, ce mă baţi? (Ioan 18, 23) Iar el îndată a răspuns, zicând: Dar pentru ce aşa răspunzi arhiereului?

Osebit de acea palmă de fier a mai primit încă 102 lovituri cu palmele peste sfântul Lui obraz. Deci când era vineri, în faptul zilei L-a trimis Anna legat iarăşi la Pilat, dregător roman, unde acolo s-a adunat toată mulţimea jidovilor, şi toţi cei mai mari, cu feluri de mărturii mincinoase, silindu-se cum mai în grabă să-L dea morţii, fiindcă trecuse vremea să mănânce Paştile, că în noaptea aceea li se cădea lor să mănânce Paştile; dar pentru uciderea lui Hristos le-au mutat, precum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
Acolo, însă, la Pilat aflându-Se Domnul, multe întrebări I S-au făcut, şi într-o temniţă la puţin ceas L-au vârât în butuci de piatră, până ce se adunau mărturiile cele mincinoase. Tot acolo a fost aşa de tare legat la stâlpi de piatră cu spatele, încât I S-a despicat dumnezeiescul Lui piept. Tot la acel stâlp atâta a fost strujit cu mărăcini clenciuroşi şi ghimpoşi, încât, când L-au dezlegat de la stâlp, a căzut jos pre pământ neputând să stea pre picioare nicidecum, ci Se tăvălea în sânge sub stâlp, şi chiar în ceasul acela ar fi urmat nevoie să moară, dacă nu dumnezeirea ar fi sprijinit pre omenire, ca după toate înfricoşatele munci pre cruce să-Şi dea sfântul Său suflet.
Deci, Pilat, după toate cruntele bătăi ce I-a rânduit (,,numai doar că ar potoli mânia cea sălbatică a jidovilor”) voia să-L slobozească, văzând că nu are întru Dânsul vină, aducându-le încă aminte şi de obiceiul ce au, ca să le slobozească la tot praznicul câte un vinovat, socotind că-L vor ierta pre El, măcar pentru cinstea praznicului; dar ei mai cumplit întărâtându-se, strigau: Nu pre acesta, ci pre Varava (Ioan 18, 40). Şi iarăşi: De vei slobozi pre acesta, nu eşti prieten chesarului (Ioan 19, 12); noi asupra ta vom da pâră la împărat, căci noi l-am adus la tine ca pre cel vrednic de moarte şi tu voieşti a-l slobozi. Noi de acum cu tine ne vom judeca la împăratul Cesar, că pre cel potrivnic lui voieşti a-l acoperi. De nu ar fi fost acesta tulburător, sfatul nostru şi arhiereii nu l-ar fi dat ţie prin mărturii dovedite că este dator să moară.
Acestea auzindu-le Pilat, s-a temut foarte, şi măcar că-L ştia pre Dânsul cu totul nevinovat, însă spălându-şi mâinile, şi împreună cu spălarea mâinilor, spălându-şi şi inima despre toată milostivirea, a zis: Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia, voi1 veţi vedea. Şi răspunzând tot norodul, a zis: sângele lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri (Matei 27, 24-25). Şi îndată Pilat făcând pre voia lor, a slobozit pre Varava tâlharul, iar asupra lui Iisus a slobozit hotărârea morţii într-acest chip:

Pilat spălându-se pe mâini

„Eu, Pilat din Pont, stăpânitor prin împărăţia romanilor, în divanul cel mare al domniei mele, judec, hotărăsc şi osândesc pre cruce pre Iisus ce se cheamă de norod Hristos Nazarineanul, om răzvrătitor împotriva legii lui Moisi şi a mare-încuviinţatului împărat al romanilor Tiberie Cesarul, numindu-se pre sine Fiul lui Dumnezeu şi Împărat al lui Israil, ameninţând stricarea Ierusalimului şi a Sfintei Biserici, nevrând să ştie de frica Cesarului, având încă îndrăzneală a intra cu mulţimea de norod în oraşul Ierusalim şi în Sfânta Biserică ca un Împărat biruitor cu ramuri de finic.
De aceea, orânduim pre întâiul nostru sutaş (comit) Cornilie să-l treacă pre el în public prin oraşul Ierusalimului, legat, biciuit şi îmbrăcat în porfiră, încununat cu cunună de spini, ducându-şi însuşi crucea sa pre umeri, ca să fie pildă tuturor făcătorilor de rele. Către acestea poruncim să-l treacă dimpreună cu doi tâlhari ucigaşi, şi să-l scoată prin poarta ce se zice Antonina, şi să-l ducă tot prin public la muntele făcătorilor de rele numit Golgota, şi acolo să-l răstignească pre cruce, pironit cu piroane de fier, după obiceiul osândiţilor, în obşteasca privire a tuturor, şi poruncim: ca nimeni ori de ce treaptă sau numire va fi, să nu îndrăznească a opri această hotărâre de mine dată, povăţuită şi săvârşită cu toată bună cuviinţă spre osânda abaterii acestui evreu, fiind pre temeiul legiuirilor şi a pravilelor împărăţiei romanilor. Către acestea va pune 1deasupra crucii şi scrisoarea aceasta a vinovăţiei lui în trei limbi: elineşte, romaneşte şi evreieşte adică: Iisus Nazarineanul Împăratul Iudeilor. În anul de la zidirea lumii 5508 martie în 23”.

Batjocorirea lui Hristos

Deci, după ce a săvârşit Pilat hotărârea morţii lui Iisus Hristos şi L-a dat ostaşilor ca să-L răstignească, le-a zis şi aceasta: ,,Iată vi-l dau ca să-l munciţi cum ştiţi, numai aceasta să ştiţi că el este dator ca pre cruce să moară, iar nu în alt loc, căci apoi veţi fi foarte rău pedepsiţi”. Cu aceasta a mai îmblânzit cruzimea ostaşilor; că de nu le-ar fi zis aceasta, nici nu ar mai fi prins ei pre Simon Chirineanul ca să ducă crucea cea foarte grea; ci ar fi bătut pre Domnul până la moarte, când nu mai putea să-Şi ducă crucea, slăbit fiind cu totul şi sângerat de multele şi cumplitele bătăi. Iar pentru toată mulţimea sfintelor Lui patimi să se ştie că numai suspinări umilite din inimă, mai înainte de moartea crucii, a slobozit de 109 ori; asemenea picături de lacrimi în toată vremea pătimirii Sale a vărsat din ochi 67.200, iar picături sângerate din ochi şi din tot trupul au fost de 11 ori câte 108.000 şi 225, care fac 1.188.225, adică un milion una sută optzeci şi opt de mii două sute douăzeci şi cinci.
De părul capului şi de barbă, tras şi târât a fost de 78 ori, poticnindu-Se şi căzând la pământ, începând de la grădină unde L-a prins şi până la Anna Arhiereul, de 7 ori. Când Îl împingeau până la poticnire, I s-au dat lovituri la picioare şi la fluiere 172; ridicat fiind de la pământ de păr şi de funia ce I-a fost în grumajii Lui de 23 ori. Tifle peste obraz şi peste gură şi între ochi a primit 28. Peste grumaji S-a lovit de 25 ori. Peste cap şi peste piept a primit lovituri 28. De stâlp a fost izbit o dată de moarte. De pământ iarăşi a fost trântit de 3 ori. La stâlp a fost bătut cu toiege de spini clenciuroşi, cu bice noduroase rău înveninate, şi cu lanţuri de fier în muchii. A primit lovituri 6.666; iară osebite răni au fost 5.000, şi fiindcă peste acelea I s-au mai adăugat altele mai cumplite, încât de multe ori după fire nevoie ar fi urmat să moară precum s-a mai zis, dar cu dumnezeirea se întărea omenirea, ca după acele prea multe şi grele patimi pre cruce să moară.
Osebit de răni, vânătăi au fost pre trupul Domnului încă 1.199, pre cap au fost împunsături de cumplită cunună de spini 1.000, fiindcă cununa se punea şi se lua de pre cap până la 50 ori. Lovit a fost peste cap şi peste cununa cea de spini, cu trestia şi cu toiegele din toată Scriptura 76 08puterea, de 40 ori, dintru care lovituri au trecut ghimpi unii mai adânc decât alţii în capul Domnului 5, până la creieri, unde şi după Învierea Domnului au rămas 3, scuipări în sfânta faţă a primit 100, tras fiind încoace şi încolo cu batjocură de nas de 20 ori, de urechi aşijderea a fost scuturat de 30 ori. A mai căzut1 foarte rău când Îşi ducea crucea la deal la Golgota de 5 ori, şi a primit lovituri de moarte de 19 ori, când şi luându-I crucea de deasupra Lui, au silit pre Simon Chirineanul să o ducă.

Biciuirea lui Hristos

Acestea aşa săvârşindu-se Preacurata Fecioară Născătoarea de Dumnezeu nimic nu ştia de înfricoşatele munci ale fiului său, fiindcă ea se afla în Vitania, în casa lui Lazăr, împreună cu surorile lui şi cu alte femei care neîncetat o mângâiau şi o păzeau de aproape, după cum le poruncise Domnul. Şi măcar că nu ştia nimic de fiul ei cel iubit, însă de plângere nu înceta nicidecum, cunoscând cu duhul că fiul său pătimeşte. Iară vineri de dimineaţă au venit oarecare prieteni ai Martei şi ai Mariei din Ierusalim la Vitania şi le spuseră în taină toate cu mare jale pentru cumplitele patimi ale Mântuitorului şi cum că L-au dat ostaşilor ca să-L răstignească pre cruce; iară Preacurata Fecioară înţelegând din casă de unde se afla singură întru mâhnire, pentru venirea lor de la Ierusalim, începu a-i întreba cu tot dinadinsul cu mare durere zicând: „O! prieteni iubiţi, spuneţi-mi adevărul, mă rog, ce s-a întâmplat fiului meu, şi cum se află?”

Iară ei, după cum erau învăţaţi de Marta vrând să tăinuiască, au zis: ,,Nimic, Doamnă, rău nu am auzit de Dânsul”. Aceasta ei zicând şi ştiind ce s-a făcut Lui, îndată începură ei a plânge mai întâi, şi aşa nevoind ei au arătat adevărul. Atunci Preacurata cunoscând adevărul, îndată cunoscu că fiul ei pătimeşte cumplit şi cu mare plângere sărind, a început a alerga pre drumul Ierusalimului. Şi degrabă şi celelalte sfinte femei au început a alerga în urma ei, temându-se să nu se ucidă de întristarea cea multă, şi ajungând ele cu grăbire la Ierusalim, au mers drept la curtea lui Pilat, ci n-au apucat pre Domnul acolo, căci Îl porniseră la deal pre uliţă la Golgota. Iară ele şi mai cu grăbire mergeau ca să-L afle, şi apucând pre alt drum au ajuns întâi la Golgota şi neaflându-L acolo, s-au întors degrabă la vale pre alt drum.
Şi iată că L-au întâmpinat tocmai când căzuse sub cruce, şi ostaşii Îl băteau cumplit şi-L trăgeau de funia ce o avea în grumaji; şi nu Se putea scula de greutatea crucii, fiindcă slăbise acum foarte, şi era aproape de moarte, tăvălindu-Se în sânge, de unde nemaiputând dintr-acel loc să ducă crucea, o au dat lui Simon Chirineanul. Întru această 1jalnică stare aflând Preanevinovata Maică pre fiul ei cel iubit sub cruce cu totul istovit de bătăi, încruntat peste tot în sânge, încât numai urmele pre unde venise şi locurile pre unde căzuse cu crucea erau toate roşite cu scumpul sânge.

Soldaţii silindu-l pe Simon Chirineanul să ducă crucea Mântuitorului

Cine poate să spună cu de-amănuntul loviturile în piept ale Născătoarei de Dumnezeu? Lacrimile cele amare, smulgerea nevinovatului şi frumosului păr din cap, ruperea obrazului cu unghiile, încât de n-ar fi fost celelalte sfinte femei cu totul s-ar fi ucis. Şi ce era mai rău, că nici nu o lăsau ticăloşii ostaşi ca să se apropie de fiul său, ci numai în urmă mergând şi tânguindu-se, unele ca acestea zicea: ,,Ah! preaiubite, fiul meu ! Nu ai voit să mă asculţi pre mine, maica ta, ca să rămâi în Vitania, ci ai venit la Ierusalim ca să faci Paştele; iată ce-Ţi răsplătesc cei ce s-au îndestulat de facerile Tale de bine. Vai mie, fiul meu! Nu Te-ai pornit ieri întru acest chip de la mine precum Te văzui acum. Vai mie, fiul meu! Vai mie, fiul meu ! Căci ai făcut aceasta ? Ah! Ce rău ai făcut jidovilor pentru care acestea Ţi-au răsplătit? Vai mie, fiul meu ! Mângâierea mea şi inima mea cea preadulce! Ah! Ah! Fiul meu preaiubite, cum văz urmele Tale pline de sânge şi nu mă pot apropia ca să Te şterg pre faţă. Vai mie, fiul meu şi Dumnezeul meu! Trimite mai întâi la mine moartea, că nu pot suferi să văz acestea care nu nădăjduiam”.

Cu aceste cuvinte şi cu alte asemenea petrecea Preacurata Fecioară pre fiul său, împreună cu celelalte femei până ce au ajuns în deal la Golgota, şi ajungând la locul cel de osândă îndată ostaşii L-au dezbrăcat de haine şi L-au lăsat cu tot sfântul trup gol spre mai multă batjocură, după aceea L-au întins jos pre cruce şi L-au ţintuit, întâi amândouă mâinile, apoi picioarele unul lângă altul. Şi atâta L-au întins pre uscatul lemn al crucii, încât după proorocie puteai a număra oasele Lui, şi îndată după ce L-au pironit, au legat crucea cu funii, apoi cu multe strigări şi ocări ridicând-o, au înfipt-o în piatră, în gaura cea făcută înadins pentru aceasta.
Acestea privindu-le Născătoarea de Dumnezeu, s-a pătruns la cele dinlăuntru şi căzând la pământ a leşinat, şi a stat multe ceasuri nemişcată în mâinile sfintelor femei, care nici ele nu se pricepeau la cine vor căuta mai întâi: la Domnul care L-au văzut răstignit şi tot trupul Lui scăldat în sângele care curgea din rănile mâinilor şi ale picioarelor, sau la Maica Lui ce acum leşinase, şi mai vârtos femei fiind şi ele slabe de fire, însă întru acel ceas Sfântul Ioan a fost de mare trebuinţă ca unul ce la toate a fost de faţă. După ce au răstignit pre Domnul, au răstignit împreună şi pre acei doi tâlhari, însă nu cu piroane, ci cu funii au legat mâinile şi picioarele lor, după cum erau învăţaţi de cei fără de lege, ca numai pre Hristos să-L răstignească cu piroane, pentru zavistia şi urâciunea cea mare ce aveau asupra Lui. Apoi, după ce au răstignit şi pre tâlhari, au aruncat sorţi pentru cămaşa Domnului şi hainele le-au împărţit lor (potrivit Matei 27, 35), şi s-au întors ostaşii la ale sale, rămânând numai unul pentru pază.
După ducerea ostaşilor, Preacurata Fecioară a putut a se apropia de dulcele său fiu, şi a acoperi preacinstitele Sale coapse cu mahrama capului său, socotind de mare mângâiere că este slobodă a-şi plânge pre fiul ei cum voieşte totdeauna, cu celelalte femei şi cu Sfântul Ioan. Deci, aşa aflându-Se Domnul spânzurat pre cruce, adunarea cea ticăloasă ce era acolo L-a mai scuipat peste trupul gol de 73 ori, când a primit diferite ocări şi luări în râs, şi adăpare cu oţet şi cu fiere, şi hule de la tâlharul cel necredincios precum ne arată şi sfinţii evanghelişti pentru aceasta mai cu de-amănuntul.

Deci stând Născătoarea de Dumnezeu lângă crucea fiului său şi ştergându-L de sânge, Îi spăla picioarele Lui cu lacrimi şi le săruta şi mult Îl ruga ca să-i zică ei cel mai de pre urmă cuvânt, şi să nu o lase cu totul nemângâiată, şi-i zicea: ,,Ah! Fiul meu! Ce rău ai văzut de la mine, că iată cu tâlharul vorbeşti şi raiul îi făgăduieşti, iar către mine nu vorbeşti nici un cuvânt, dar într-a cui casă mă laşi, fiul meu, şi pre cine voiu avea mângâiere în locul Tău? Vai mie, fiul meu, nu mă trece tăcând, că iată sunt aproape de moarte, şi pentru ce nu porunceşti morţii să mă ia pre mine mai înainte, că ce mai sunt eu fără de Tine? Vai mie, fiul meu, cum Ţi s-a închis milostivirea cea spre mine, maica Ta!” Atunci Domnul a zis către Ioan, care sta sub cruce plângând: ,,Ioane, iubitul meu! Iată maica mea să-ţi fie ţie maică, şi să o păzeşti ca lumina ochilor tăi”. Şi a zis către maica Sa: ,,Încetează, o, maica mea de atâta tânguire, că mai multă durere îmi pricinuiesc lacrimile şi cuvintele tale decât piroanele ce mi-au străbătut mâinile şi picioarele mele; iată pre Ioan să-l ai ţie fiu în locul meu”. Aceste cuvinte auzindu-le Fecioara Născătoarea de Dumnezeu, a luat puţină mângâiere, şi-i mulţumea foarte că nici în grelele Sale munci nu a trecut-o cu vederea.
Deci apropiindu-se ceasul al nouălea, după ce-L adăpară cu oţet şi cu fiere de multe ori, cu strigare mare plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul, când şi înfricoşatele semne s-au făcut în cer şi pre pământ, adică întunecarea soarelui şi a lunii, ruperea catapetesmei, cutremurul pământului, despicarea pietrelor şi altele ce ne arată evangheliştii mai lămurit; după aceea trecând puţin, au venit ostaşii trimişi de la sfatul jidovilor, ca osândiţilor să le zdrobească fluierele cu ciomegele, ca să moară mai curând, şi să-i ridice de pre cruce ca să nu rămână pre a doua zi, de vreme ce era sâmbătă. Deci, venind ostaşii, zdrobiră mai întâi fluierele tâlharilor, apoi venind la Hristos, şi văzând că murise atunci, nu I-au zdrobit Lui fluierele, ci unul din ostaşi cum se afla cu suliţa în mână, a repezit-o în sfânta coastă cea dreaptă, încât a străbătut acea suliţă înveninată până la cele dinlăuntru, ajungând până la inimă, şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Acestea văzând şi Ioan, a mărturisit şi adevărată este mărturisirea lui, că acesta a fost la toate, şi ce a văzut a scris; acesta fiind acolo, a sprijinit într-un vas din dumnezeiescul sânge ce curgea din coasta Mântuitorului. Tot în acea vreme şi Longhin a strigat: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta (Matei 27, 54). Şi crezând, nu s-a mai întors la sfatul jidovilor, ci a rămas dreptcredincios până la sfârşit.

Acestea aşa săvârşindu-se mai presus de fire, căci cu adevărat spaimă era a vedea pre Făcătorul cerului şi pământului spânzurat pre cruce, mort atâtea ceasuri! Spre seară fiind, a venit un bărbat din Arimateea, anume Iosif, cu bun chip, şi boier fiind, a îndrăznit de a intrat la Pilat şi a zis: ,,Doamne Pilat! O mică cerere am către stăpânirea ta: dă-mi mie trupul străinului acesta nazarinean, care este pironit pre cruce. Nu-ţi cer vreun lucru mare, ci un trup mort, că deşi tu necunoscându-l l-ai osândit mai cu asprime decât pre tâlhari, însă eu îl cunosc cine este el şi pentru ce a pătimit. Iată acum1 s-au potolit toate tulburările şi strigătele jidovilor, nu te vatămă pre tine nimic dacă mi-l vei dărui mie să-l îngrop după lege”.

Iosif din Arimateea cerând de la Pilat trupul Mântuitorului

Şi s-a mirat Pilat că a murit aşa curând, om tânăr fiind. Şi înţelegând cu tot deadinsul că a murit, umilindu-se şi de cuvintele lui Iosif, a rămas întru mare mâhnire, şi lui Iosif i-a poruncit ca fără nici o temere să-l pogoare de pre cruce, şi să-l dea obişnuitei îngropări. Deci Iosif dobândind acest mare dar, adică slobodă voie de la Pilat pentru îngroparea Domnului, fără zăbavă s-a dus să-L pogoare de pre cruce, unde îndată a venit şi Nicodim cu smirnă şi cu amestecături de aloi, care erau mai înainte pregătite, şi aşa Iosif şi Nicodim şi cu Sfântul Ioan cu multe lacrimi, mai întâi închinându-se, şi aşa despironindu-L de pre cruce, mai întâi au despironit sfintele palme care erau foarte rău spintecate şi rănite, pentru că toată greutatea trupului a spânzurat numai întru cele două 1mâini şi piroane ale palmelor, din care nevoie era a se spinteca dumnezeieştile palme; asemenea au despironit şi preacuratele picioare, şi L-au pogorât de pre cruce.

Coborârea de pe cruce

Deci acestea aşa făcându-se, cine poate să povestească sau să spună amarele lacrimi şi tânguirile Născătoarei de Dumnezeu şi ale celor împreună cu dânsa ? Văzând înfricoşatele răni, şi pre fiul său mort fără suflare, purtându-Se pre mâinile lor, Îi spăla rănile cu lacrimi şi adesea le săruta cu mângâietoare şi jalnice cuvinte, întru atât încât pleca spre plângere şi pre cele neînsufleţite stihii. Şi ar fi voit Preacurata Fecioară măcar puţin timp a mai petrece pre fiul său cu lacrimi şi cu cuvinte cuviincioase ca unei maici, dar nu i-a fost cu putinţă fiind acum noapte, şi poruncă era ca toţi să se liniştească pentru ziua Paştilor. Şi aşa degrabă spălându-I sfântul Trup cu aloi, şi înfăşurându-L cu pânză subţire, precum aveau obicei jidovii a face, iar Iosif de spaimă cuprins fiind, cu frică slujea la îngroparea Domnului Hristos şi cu lacrimi grăia unele ca acestea:

„Vai mie preadulcele meu Iisuse, cum mă voiu atinge de trupul Tău cel nestricăcios, sau cu ce pânză Te voiu înfăşura? Sau cu ce mâini Te voiu pune în groapă? Sau ce cântări voiu cânta la groapa Ta? Ştiu şi pricep că minunate cuvinte ar trebui să se cânte dumnezeirii Tale, care mintea noastră nu le cuprinde, însă împreună cu Nicodim vom cânta aşa: Fiule Unule Născut, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Cela ce eşti fără de moarte, care ai venit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioară Maria, neschimbat Te-ai făcut om, răstignitu-Te-ai Dumnezeule, şi cu moartea pre moarte ai călcat, Unul fiind din Sfânta Treime, împreună preaslăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, miluieşte-ne pre noi”.

Şi aşa L-a pus într-o groapă a lui Iosif în grădina sa, care era săpată în piatră, unde nimeni mai înainte nu zăcuse, ca înviind Hristos să nu socotească că ar fi înviere a altcuiva, iar amestecarea de aloi şi de smirnă a fost lipicioasă, ca dacă vor vedea pânza şi mahrama capului rămasă în groapă, să nu li se pară că L-a furat, că în ce chip nefiind slobozenie, ci mai vârtos şi ostaşi erau puşi pentru paza mormântului, ar fi putut cineva să-L fure sau să rupă acele ce aşa erau lipite de trup? Deci, cu unele ca aceste cuvinte şi tânguiri, a fost îngropat trupul Domnului nostru Iisus Hristos de sfinţii bărbaţi Iosif cel cu bun chip, de Nicodim şi de Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, împreună şi cu Preacurata Fecioară Maica Sa, şi de sfintele femei mironosiţe, iar altul vreunul din ucenici n-au fost, fiind toţi risipiţi şi ascunşi de frică; deci, punând pre uşa gropii o piatră mare, s-au dus de acolo şi s-au odihnit după poruncă.
A pătimit Izbăvitorul nostru cu tot sufletul Său şi cu tot trupul Său, izbăvind pre om din moartea cea sufletească şi trupească. Cu sufletul a pătimit: scârbă, tânguire şi temere de moarte. Peste toate puterile sufleteşti, adică peste minte, peste înţelegere şi peste voie. Iar cu trupul afară de golătate, a pătimit bătăi, răni şi dureri peste toate mădularele şi simţirile trupeşti. Peste cap îmboldiri, pre mâini şi pre picioare pironire, pre coastă şi pre inimă împungere, peste obraz şi tâmple lovituri şi scuipături. La pipăirea a tot trupul bătăi, la gustare adăpare cu oţet şi cu fiere. Spre mirosire întru puturoasa închisoare şi pre Golgota de către trupuri răbdarea putorilor, la auzire ocări şi huliri, la vedere acoperirea ochilor şi vărsarea lacrimilor, a celor ce stau şi plângeau sub crucea Lui. Şi la privirea dezgolirii trupului Său, a căruia numai coapsele Preacinstita Maica Sa, cu mahrama capului său, pre cruce le-a înfăşurat.
Însă trei mai iuţi dureri au fost la sfintele patimi ale Domnului, cea mai întâi când Domnul nu multe suflete a văzut pocăindu-se cu mulţumire, pentru pătimirea Sa pentru care ca şi cum în zadar, sângele Lui a fost vărsat. Al doilea, când Domnul a văzut sufletul Maicii Sale sub cruce gemând, şi cu arma pătimirii pătrunsă. Al treilea, când trupul Lui pre cruce L-au pironit, atâta de mâini şi de picioare L-au întins, cât s-au desfăcut toate alcătuirile Lui. În ceasul acela s-a împlinit proorocia psalmistului: Numărat-au toate oasele mele (Psalmi 21, 19). Toate pătimirile Domnului după semuiri au fost 100.146, dacă cineva bolind din inimă pentru atâtea răni ale Domnului Iisus Hristos şi peste toată ziua va face rugăciunea dumnezeiască Tatăl nostru de 15 ori, acela într-un an de zile câte o rugăciune în cinstea fiecărei răni îi va aduce Domnului, sau câte 15 metanii într-un an pre toată ziua, întru cinstea patimilor Domnului, făcând acela va aduce câte o metanie la fiecare rană a Domnului.

Iar în ce fel de folos este omului din cugetările Patimilor Domnului Iisus Hristos, unul din dascăli a scris: ,,Dacă cu adevărată cugetare, şi cu desăvârşită sfărâmare a inimii vei cugeta pentru Patimile lui Hristos, mai mult folos vei avea, decât când cineva peste tot anul va posti de pâine şi de apă, sau de şi-ar omorî pre toată ziua trupul său până la vărsare de sânge chinuindu-se, sau de ar citi Psaltirea pre toată ziua.

Vremea postului sa o incepem cu bucurie…

1

Un post adevărat este cel care presupune lăsarea de bucate și, de rând cu ele, de păcate și de orice răutate. Postul cel Mare mai este și o călătorie spre rai, din care Adam a fost scos pentru neascultare. De aceea postul presupune nu doar iertarea unuia cu altul și cu Dumnezeu, dar și întoarcerea la lucrarea celor sfinte și dumnezeiești, la împăcarea cu toți și cu toate. În post dezrădăcinăm tot răul din noi, dobândind armele necesare contra vrăjmașului sufletelor noastre. Postul adevărat taie, în locul sabiei, răutatea de la inimă. Postul izgonește și zburdările cele trupești, potolește patimile noastre. Fără nevoință și asceză nu e posibilă biruința. Postul nu trebuie privit ca ceva separat de celelalte lucruri pe care le recomandă Biserica. Mai bine zis, prin post se deschid altele. Privești, simți, trăiești, gândești altfel prin prisma postului. După care urmează Spovedania, Maslu, Împărtășania. Zilele acestea discutam cu doi tineri care au ajuns să se lase de toate produsele animaliere și să-și facă un program alimentar atât de eficace încât au simțit o forță extraordinară, o luciditate în lucruri și predispunere la rugăciune cu osârdie.
Sunt atâtea alte lucruri care ne îngreunează, pe când postul, din contra, este o modalitate de a scăpa de multele greutăți și neputințe ale noastre. Postul nu trebuie să fie povară, dar șansă de mântuire, supunându-ne nevoințelor duhovnicești.
Fie ca această primăvară duhovnicească, căci așa mai este numit acest post, să ne ajute să reînviem alții prin Sf. Paști, pe care vrem să-l trăim în acest an cu mai multă intensitate.
Să depășim toate neputințele și să alegem calea postului, care aduce doar roade!

Preot Octavian Mosin

Săptămâna albă sau „postul lui Adam”

1Această săptămâna înainte de Postul Mare mai este numită și săptămâna alba, în care avem dezlegare la lapte, brâznă, ouă și pește. Este o înțelepciune teribilă a Sfinților Părinți în legătură cu aceasă săptămâna albă în care nu se mănâncă deloc carne, în rest este dezlegare la toate mâncărurile.
Sfântul Grigorie Palama numește această săptămână „postul lui Adam”. Lui Adam nu i s-a spus de Dumnezeu: „Din toți copacii să nu mănânci și din unul singur să mânânci” ci invers „din toți copacii să mânânci și doar din unul singur să nu mânânci”. Dar Adam pentru că n-a păzit o singură poruncă a căzut în păcat.
La fel ca și lui Adam și nouă ni se spune în această săptămână: să nu mâncăm carne, în rest putem mânca de toate.
Cine nu poate posti această săptămână albă, atunci îi va fi greu să postească tot postul.

Cine nu poate ține această mică poruncă, cum oare le va ține pe toate celelalte?

E un exercițiu introductiv la Postul Mare, foarte important, la care mulți picăm, pentru că îl considerăm o găselniță.
Este un examen de ascultare. Un examen care ne introduce încet încet la ce se va întâmpla cu noi și sufletul nostru în Postul Mare.

Claudiu Balan

sursa