Marea si Sfanta Joi

1

Sfânta şi Marea Joi este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor; Cina cea de Taină; rugăciunea din Grădina Ghetsimani; şi începutul Patimilor prin vinderea Domnului de către Iuda.

Joi dimineaţă se săvârşeşte Sf. Liturghie, împreună cu Vecernia acestei zile, pomenind şi actualizând Cina cea de Taină în cadrul căreia Mântuitorul Hristos a instituit Dumnezeiasca Liturghie, împărtăşindu-i pe Apostolii Săi cu Trupul şi Sângele Său, sub chipul pâinii şi al vinului.

În această Sfântă şi Mare zi de Joi, înainte de începerea Cinei, Iisus a spălat, în semn de mare smerenie slujitoare, picioarele ucenicilor Săi, începând cu Iuda vânzătorul şi sfârşind cu Petru. Prin aceasta a vrut să le aducă aminte ucenicilor să nu umble după întâietăţi, dându-Se El Însuşi pildă: “Cel care vrea să fie întâiul să fie slujitorul tuturor”.

Totodată, spălarea picioarelor ucenicilor închipuie Taina Sfintei Spovedanii, fără de care nimeni nu se poate mântui, nici împărtăşi. Spălând şi picioarele lui Iuda cel care L-a vândut pe 30 de arginţi, Mântuitorul îl cheamă înapoi, îi arată dragoste, îi spală păcatul, numai să-l mărturisească; dar Iuda nu se căieşte, nu-şi spune păcatul, nu se smereşte, nu se foloseşte. Picioarele lui sunt în mâna Domnului, iar inima în mâna diavolului. Iisus, sărutându-i picioarele îl primeşte înapoi, iar Iuda, sărutându-L pe obraz, Îl vinde la arhierei…

După ce îi spală cu apă (îi pregăteşte prin smerenie şi prin spovedanie), Iisus îi împărtăşeşte, mai înainte de despărţire, pe ucenicii Săi, ca să poată rezista marilor ispite ce le stăteau înainte.

Cina cea de Taină este o mare taină, este o jertfă de dragoste, este prima Liturghie creştină săvârşită de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Cina cea de Taină este ultimul popas duhovnicesc al lui Iisus, este un prilej de reculegere pentru ucenici; este un loc tainic de întâlnire, de vorbire şi de despărţire al lui Hristos de ucenicii Săi, cărora le dă ultimele sfaturi şi porunci.

După ce s-au petrecut toate acestea, este marcat începutul momentelor grave ale patimilor. Sfintele Evanghelii ne relatează că Iisus, împreună cu ucenicii, ieşind de la Cină s-a îndreptat către Grădina Ghetsimani, loc în care deseori obişnuia să se roage. Îi lasă pe ucenici în vale iar El urcă mai sus şi singur fiind, se concentrează adânc şi se roagă de trei ori – cu sudori de sânge – Tatălui ceresc să treacă paharul suferinţelor de la El, dacă este cu putinţă. Voia Sa însă era să împlinească voia Tatălui: “Nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească”. Este rugăciunea la care e bine să ne gândim şi noi atunci când ne rugăm. Rugăciunea noastră să fie cât mai adâncă, totală, iar cererea noastră principală să fie aceasta: „Doamne, să se împlinească toate nu după cum vreau eu, ci după cum voieşti Tu”.

Mai pomenim în această zi vânzarea şi arestarea Mântuitorului Hristos în Grădina Ghetsimani, când Iuda L-a vândut sărutându-L, ca cei care veniseră după El să Îl recunoască. În faţa Sfântului Potir noi ne luăm angajamentul de a nu-L trăda pe Dumnezeu: “Nu-ţi voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmaşilor Tăi, ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”

Denia din seara Joii Mari este marcată de citirea celor 12 Evanghelii, care relatează şi actualizează toate suferinţele răbdate de Mântuitorul Hristos pentru noi, precum ca imagine a Răstignirii Domnului, pentru a se închina înaintea ei toţi credincioşii. şi de scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii, Denia celor 12 Evanghelii este slujba în care participăm împreună cu Domnul la arestarea, judecarea, condamnarea, batjocorirea şi răstignirea Mântuitorului. Şi toate acestea nu le-a suferit pentru vreun păcat personal, ci pentru păcatele noastre şi în locul nostru. Dumnezeu, Creatorul lumii, primeşte să fie scuipat şi bătut de mâinile creaturii… Să nu lipsim în seara aceasta de la biserică, să nu Îl lăsăm şi noi singur pe Domnul în drumul Său spre Golgota, de Răstignirea Căruia toată natura se cutremură, mai puţin omul… Să ne întâlnim toţi pe drumul Golgotei şi să alinăm şi noi puţin din durerea Lui, prin dragostea noastră!

Reclame

Joia Mare

1.jpg

“Când mãritii ucenici la spãlarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rãu credincios, cu iubirea de arginti bolnãvindu-se, s-a întunecat … Vezi, iubitorule de avutii, cel ce pentru acestea spânzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesãtios care a îndrãznit unele ca acestea asupra Împãratului. Cel ce esti peste toti bun, Doamne, slavã Tie”.(Tropar)

Patru lucruri mai prãznuim în aceastã zi:

  • Spãlarea picioarelor,
  • Cina cea de tainã,
  • Rugãciunea din grãdina Ghetsimani
  • Vânzarea si prinderea Domnului.

Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Si-a dezbrãcat hainele si El singur a spãlat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut sã îl facã pe Iuda sã se rusineze, iar celorlalti sã le aducã aminte sã nu umble dupã întâietãti: “Cel care vrea sã fie întâiul sã fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se El însusi pildã. La sfârsitul mesei aduce vorbã si despre vânzarea Lui. Dupã putin timp, luând pâinea a zis: “Luati mâncati”; la fel si paharul, zicând: “Beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta sã o faceti întru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).

Dupã aceea, arãtându-Se om, spune ucenicilor: “Întristat este sufletul meu pânã la moarte” (Matei 26, 38) si S-a rugat în Grãdina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunostea locul si, luând câtiva soldati, a venit sã-L prindã. A fost prins si dus la Ana, la Caiafa, si în cele din urmã la Pilat. Acum Petru se va lepãda de trei ori de Hristos, tãgãduind cã-L cunoaste.

Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

Instituirea Sfintei Euharistii in Joia Patimilor

1

Instituirea Sfintei Euharistii constituie centrul Cinei celei de Taină. Ea este istorisită de evangheliştii sinoptici (ML XXVI, 26-29; Mc. XIV, 22-25; Lc. XXII, 16-20) şi de Sf. Apostol Pavel (I Cor. XI, 23-25), formând de la început centrul cultului creştin. Relatarea ei lipseşte în Evanghelia a patra, căci Sf. Ioan nu mai găseşte necesar să repete, în scrierea sa, ceea ce se afla destul de clar şi de complet la sinoptici şi ceea ce se practica în chip uniform şi constant în toate adunările de cult ale comunităţilor creştine de la sfârşitul veacului apostolic. La Ioan găsim, însă, cuvântarea Mântuitorului despre „pâinea vieţii“, adică despre împărtăşirea credincioşilor cu însuşi Trupul şi Sângele Său, rostită după minunea înmulţirii pâinilor (In. VI, 48-59).

Iată cum ne înfăţişează evanghelistul Matei momentul instituirii Sfintei Euharistii: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor, zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu al legii celei noi, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor“ (Mt XXVI, 26-28). Cuvinte aproape identice găsim şi în celelalte relatări paralele, cu menţiunea că Sf. Luca (XXII, 19) şi Sf. Pavel (I Cor. XI, 24) ne informează că Domnul, îndată după cuvintele de instituire, a adăugat: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea“.

Peste câteva momente, Mântuitorul avea să se despartă de ucenicii Săi; avea să meargă spre patimi şi mormânt pentru a împlini rostul pentru care venise pe lume. Se despărţea oarecum de ucenicii Săi, pentru că înceta modul de viaţă pe care-l petrecuseră împreună. Dar nu se despărţeau definitiv. Cu puţin înainte le promisese că acolo unde vor fi adunaţi doi sau trei în Numele Său, va fi şi El cu ei (Mt XVIII, 19-20). Dovada palpabilă a acestei prezenţe era trupul şi sângele Său pe care-L lăsa, adică Sfânta Euharistie, prin intermediul căreia intrau în comuniune tainică cu El, îl asimilau în trupul lor şi devenea una cu El.
Cuvintele de instituire ne arată că, la Cina cea de Taină, Domnul a prefăcut cu adevărat pâinea dospită în însuşi Trupul Său, iar vinul în însuşi Sângele Său, rostind pentru fiecare o rugăciune specială şi împărtăşind apoi cu fiecare pe ucenici. Era un mijloc nou şi supranatural de comuniune cu El. Sfânta Euharistie nu este deci numai o comemorare istorică, un simplu simbol sau un simplu rit, cum învaţă de obicei teologii protestanţi, ci constituie cu adevărat o jertfa şi o Taină. Ea înlocuieşte jertfele Vechiul Testament, Pasha iudaică şi tot cultul Legii Vechi şi inaugurează cultul cel desăvârşit al religiei creştine. De aceea toate sfintele noastră slujbe s-au concentrat de la început în jurul Sfintei Liturghii, în cadrul căreia se săvârşeşte Jertfa şi Taina euharistică.
În interpretarea sensului înalt al Sfintei Euharistii, între ortodocşi şi romano-catolici nu există deosebiri. Deosebiri există în modul de celebrare a ei. În primul rând, pe când ortodocşii o săvârşesc cu pâine dospită, catolicii o săvârşesc cu azimă. Din punct de vedere nou-testamentar, noi am văzut că dreptatea înclină de partea tradiţiei ortodoxe.

În al doilea rând, teologii catolici spun că prefacerea elementelor euharistice are loc în momentul în care preotul spune cuvintele: „Luaţi, mâncaţi…, beţi dintru acesta toţi…”. După teologii ortodocşi aceste cuvinte sunt doar o invitare la Comuniune, pe când prefacerea darurilor are loc în timpul epiclezei, a rugăciunii de invocare a harului Sf. Duh. Epicleza corespunde momentului în care Mântuitorul „a binecuvântat“ pâinea şi „a mulţumit“ pentru vin, prefăcându-le în Trupul şi Sângele Său. Distingem aici două momente: momentul prefacerii şi momentul împărtăşirii. Momentul prefacerii coincide cu rugăciunea specială rostită de Domnul mai întâi, asupra pâinii şi apoi asupra vinului. Prefacerea este anterioară împărtăşirii. După săvârşirea prefacerii, Domnul oferă ucenicilor Săi nu pâine şi vin, ci însuşi Trupul şi Sângele Său. Greşesc, deci, protestanţii când pun tot accentul numai pe momentul împărtăşirii; greşesc, cum am văzut, şi romano-catolicii, care socotesc că prefacerea elementelor euharistice nu s-a făcut d Domnul în clipa binecuvântării, ci în momentul când îi invită pe ucenici să se împărtăşească. Romano-catolicii greşesc, de asemenea, şi când împărtăşesc pe credincioşii lor laici numai cu trupul Domnului, rezervând împărtăşirea sub ambele forme doar membrilor ierarhiei bisericeşti. Nici Evangheliile sinoptice, nici cuvintele Sf. Apostol Pavel nu pot fi invocate în sprijinul unor astfel de practici.

De asemenea trădarea lui Iuda şi plecarea acestuia de la Cină are loc după momentul instituirii Sfintei Euharistii, după cum precizează Luca (XXII, 21- 23), despre care ştim că reda exact cronologia faptelor. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur:,,Şi cu Sfintele Taine s-a împărtăşit acesta… Hristos nu l-a împiedicat de la aceasta, deşi ştia totul, ca să arate că nimic nu trece cu vederea pentru îndreptarea oamenilor. Alţi exegeţi cred, însă, că plecarea lui Iuda s-a petrecut mai înainte de instituirea Sfintei Euharistii şi de împărtăşirea apostolilor socotind că ar fi fost prea grozavă lipsa de simţire a acestuia, dacă ar fi luat parte şi la taina împărtăşirii.

Evanghelistul Ioan, completând pe sinoptici, reda, în continuare, marea cuvântare rostită de Domnul la Cina cea de Taină, care cuprinde ultimele Sale sfaturi, făgăduinţe şi îndemnuri şi care se încheie cu o rugăciune fierbinte pentru Sine, pentru apostoli şi pentru întreaga creştinătate (In. XIII, 31-XVI, 26). Domnul se adresează, când o rosteşte, numai celor unsprezece ucenici; cuvintele Sale depăşesc, însă, acest cerc restrâns de ascultători, adresându-se întregii lumi creştine de la Cincizecime, până la sfârşitul veacurilor. Ea reprezintă pentru Evanghelia a patra, ceea ce reprezintă Predica de pe Munte pentru Evanghelia după Matei, adică rezumatul întregii învăţături a Domnului nostru Iisus Hristos.

Pr. Conf. Dr. Dionisie Stamatoiu, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în rev. Mitropolia Olteniei, an 2000, nr. 1-2.

Sfânta și Marea zi Joi

*

1

În Sfânta şi Marea Joi, dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine, urmând predaniilor dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Evanghelii, ne-au pre­dat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşatelor Taine, rugă­ciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului.

Pastile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Paștile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieştii Părinţi, Domnul a luat-o înainte şi a sărbătorit Paștile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr la evrei se socoteşte o singură zi şi seara de Joi şi toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Paștile Legii Vechi. Unul din cei care susţin aceasta este şi dumnezeiescul Hrisostom.
Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinşi la brâu, încălţaţi, cu toiegele în mână, gata de drum; şi au îndeplinit şi toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paştelui. Ma­rele Atanasie spune, deşi alţii sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. în urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foişor, pe când se lăsa noaptea, taina Paş­telui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a aşezat la masă cu cei doisprezece ucenici».

Vedeţi deci că acesta nu era Paștile iudaic, căci era cină, pâine, băutură şi sta jos la masă şi toate mâncărurile erau pregătite la foc? Înainte de a începe cina, aşa spune dumnezeiescul Hrisostom, «s-a sculat de la cină şi-a dezbrăcat haina cea de dea­supra şi a turnat apă în vasul de spălat». Şi El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se ruşineze, iar celorlalţi să le aducă aminte să nu umble după întâietăţi. După ce le-a spă­lat picioarele, îi îndemna la aceasta zicând: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El Însuşi pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înain­tea celorlalţi Apostoli. În urma tuturor a venit şi la Petru.
Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Aşadar după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălţime sufle­tească neobişnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a aşezat la masă şi-i sfătuieşte pe ucenici să se iubească unii pe alţii şi să nu umble după întâietăţi. La sfârşitul mesei aminteşte şi despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan: «Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da». Mântuitorul i-a spus în şoaptă lui Ioan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toţi ceilalţi, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». Şi aşa s-a întâmplat. După puţin timp, luând pâinea a zis: «Luaţi, mâncaţi»; Ia fel şi paharul, zicând: «Beţi din acesta toţi, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea».

Cu toate că a făcut acestea, totuşi a mâncat şi a băut cu ei. Observăm că Dom­nul numeşte trupul Lui pâine, şi nu azimă. Să se ruşineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă. După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălăşluit de tot în el. Şi dumneze­iasca Scriptură spune că s-a dus şi s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginţi.
La sfârşitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele Iisus le-a spus: «Voi cu toţi vă veţi sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toţii, eu nu mă voi lepăda de tine!». Era întuneric, adică în puterea nopţii. Şi Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoşul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». În adevăr, cocoşul, ca să dea de ştire, nu cântă numai o dată, ci de două şi de trei ori. S-a şi întâmplat asta, căci Dum­nezeu vădind slăbiciunea firii omeneşti, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată.
Pentru aceasta Domnul i-a încredinţat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoşi o dată ce el, însuşi, a cunoscut cât de uşor este plecată firea omenească spre păcat, întreita lepădare a Iui Petru închipuieşte păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfăţişează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăşi întru­parea Cuvântului. Mântuitorul a iertat lepădările lui Petru, mai târziu, prin întrei­ta lui pocăinţă, prin întreita întrebare ce i-a pus: «Petre, Mă iubeşti?»

În cele din urmă, Hristos ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». S-a depărtat apoi de ei la o mică distanţă şi S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!» A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înşele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temân-du-se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina. Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundaţi în somn. îndreptându-se către Petru, i-a spus aşa: «Nici un ceas n-aţi putut să privegheaţi împreună cu Mine?», ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: «Dormi şi tu împreună cu ceilalţi, tu, care ai spus că ai să lupţi pentru Mine până la moarte?» Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, s-a aşezat acolo împreună cu ucenicii Lui.

Domnul obişnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoştea locul. Iuda luând câţiva soldaţi din cohortă, urmat de mul­ţime, a venit la Iisus. Ca semn de recu­noaştere le-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei şi le-a spus: «Pe cine căutaţi?» Şi nu-L recunoşteau, deşi nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminaţi şi aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ şi s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou şi Hristos iar i-a întrebat. Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte, i-a zis: «Po­trivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar aţi venit să Mă prindeţi cu săbii şi cu beţe».

Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru şi-a scos cuţitul – şi aveau la ei cuţite, căci erau după cină – a lovit pe Malh, sluga arhiereului, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înţeleagă că arhiereul nu asculta de lege şi nici nu învăţa bine legea. Hristos îl ruşinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuţitul, şi vindecă urechea lui Malh. Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau adunaţi toţi cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei şi cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru şi servitoare, precum şi lepădarea lui Petru. Între timp, trecând noaptea, cocoşul a cântat a treia oară. Petru şi-a adus aminte şi a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa.
Aici a fost scuipat în faţă şi au fost trimişi martori mincinoşi. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis la Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile». Rezultă deci că arhiereii şi fariseii au săvârşit atunci o încălcare a Legii, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Paștile, căci ei trebuiau să mănânce Paștile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci tre­buia să mănânce Pastile. El a mâncat Paștile Legii noaptea, şi apoi a făcut cunoscut Paștile cel desăvârşit. Şi în adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi şi Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Paștile. Pentru aceasta şi noi tot Joi prăznuim şi facem pomenire de acele fapte înfricoşă­toare şi cu neputinţă de rostit prin cuvinte.

Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.1_(7)1Acatistul Sfintelor şi Mântuitoarelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos

Tropar, glasul al 5-lea:

Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur, şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor. Şi merg înaintea Lui cetele îngereşti cu toată căpetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi strigând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia!

Condacul 1

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând Pătimirilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Icosul 1

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru noi om Te-ai făcut şi pe noi, cei omorâţi de păcate, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, ne-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătat atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a pătimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 2-lea

Văzându-Te pe Tine îngerul în grădina Ghetsimani, în rugăciuni nevoindu-Te până la sudoare de sânge, stând înaintea Ta, Te întărea, când Te îngreunau ca o sarcină păcatele noastre. Căci Tu, pe Adam ridicându-l, l-ai adus înaintea Tatălui, plecându-Ţi genunchii şi rugându-Te. Pentru aceasta cu smerenie, cu credinţa şi cu dragoste Îţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înţelegerea cea neînţeleasă a pătimirii Tale celei de voie n-au înţeles-o iudeii. Pentru aceea, când Te căutau pe Tine noaptea cu făclii, le-ai zis lor: „Eu sunt”; iar ei, deşi au căzut la pământ, după aceea Te-au dus legat la judecată. Dar noi, căzând cu umilinţă şi cu dragoste, strigăm Ţie:
Iisuse, Cel ce eşti Lumina lumii, ai fost urât de toată lumea cea vicleană;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea neapropiată, ai fost prins de stăpânitorii întunericului;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte, de fiul pierzării ai fost dat la moarte;
Iisuse, Cel ce Te dăruieşti tuturor în dar, ai fost vândut pentru treizeci de arginţi;
Iisuse, Cel fără de vicleşug, de vânzătorul Iuda cu vicleşug ai fost sărutat;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 3-lea

Cu puterea dumnezeirii Tale ai arătat dinainte lepădarea cea de trei ori a ucenicului Tău. Dar el, deşi s-a lepădat de Tine cu jurământ, după aceea, când Te-a văzut în casa Arhiereului pe Tine, Domnul şi Învăţătorul lui, a plâns cu amar. Caută dar şi spre noi, Doamne, şi inimile noastre cele împietrite umple-le de dragostea Ta, iar ochilor noştri dă-le lacrimi de pocăinţă, ca să ne spălăm păcatele noastre, strigând către Tine: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având cu adevărat stăpânire ca un Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec, ai stat înaintea Arhiereului Caiafa, cel fărădelege, Tu, Cel ce eşti Domnul şi Stăpânul tuturor, primind să fii chinuit de cei pe care Însuţi i-ai zidit; pentru aceasta primeşte acum de la noi această rugăciune:
Iisuse, Cel ce eşti dorirea tuturor, dacă, pentru frică, Apostolul Petru de Tine s-a lepădat, nu ne lepăda pe noi, păcătoşii, ci ne mântuieşte;
Iisuse, ajută-ne să nu ne lepădăm de Tine;
Iisuse, Cel ce eşti fără de preţ, dar cu preţ ai fost vândut, scapă-ne şi pe noi de vrăjmaşi;
Iisuse, Arhiereule, Cel ce în Sfânta Sfintelor ai intrat, curăţeşte-ne şi pe noi cu sfânt Sângele Tău de toate întinăciunile trupeşti şi sufleteşti;
Iisuse, Cel ce ai fost legat, dar singur ai puterea de a lega şi dezlega, dezleagă păcatele noastre cele multe;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 4-lea

Iudeii, cu viforul uciderii lui Hristos suflând şi glasul tatălui minciunii ascultând, al diavolului cel ucigător de oameni, Te-au lepădat pe Tine, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa cea adevărată. Iar noi pe Tine, Hristoase, puterea lui Dumnezeu în care sunt tăinuite toate vistieriile înţelepciunii, mărturisindu-Te, strigăm către Tine: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Pilat blândeţea graiurilor Tale, Te-a dat ca pe un vrednic de moarte spre răstignire, deşi singur a mărturisit că nici o vină n-a aflat întru Tine. Mâinile şi-a spălat, însă inima şi-a întinat-o, iar noi, minunându-ne de taina Pătimirii Tale celei de voie, cu umilinţă strigăm către Tine:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei, muncit ai fost de fiii celor fărădelege;
Iisuse, Cel ce îmbraci cu podoabă cerul şi pământul, gol ai fost şi batjocorit;
Iisuse, Cel ce speli rănile păcatelor, rănit ai fost;
Iisuse, Împăratul tuturor, în loc de dragoste şi mulţumire, chinuri aspre de la fiii lui Israel ai primit;
Iisuse, Cel ce pentru noi ai fost chinuit şi batjocorit şi rănit, tămăduieşte rănile sufletelor şi trupurilor noastre;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 5-lea

Cu sângele rănilor Tale Te-ai îmbrăcat, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină. Ştim cu Proorocul, ştim cu adevărat pentru ce sunt roşite hainele Tale; noi, Doamne, cu păcatele noastre Te-am rănit pe Tine; încă Ţie, Celui ce ai fost rănit pentru noi, Îţi strigăm cu credinţă: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzându-Te pe Tine cu Duhul mai-înainte grăitorul de Dumnezeu Isaia, plin de răni şi fără de cinste, înspăimântat fiind a strigat: „Văzutu-L-am pe El şi nu avea chip, nici frumuseţe”. Iar noi, privindu-Te răstignit pe Cruce, cu credinţă strigăm:
Iisuse, Cel ce pentru noi necinste ai răbdat, cu slavă şi cu cinste L-ai încununat pe om;
Iisuse, Cel ce pălmuit ai fost pe faţă, spre a Cărui faţă îngerii a căuta nu pot;
Iisuse, Care cu trestia ai fost bătut peste cap, pleacă-ne spre smerenie capetele noastre;
Iisuse, Cel ce ochii cei prealuminoşi cu sânge I-ai avut întunecaţi, întoarce ochii noştri ca să nu vadă deşertăciunile lumii;
Iisuse, Care ai fost bătut şi cu toate mădularele dureri ai suferit, fă-ne întregi şi sănătoşi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 6-lea

Propovăduitor al nevoinţei Tale s-a arătat Pilat, arătând poporului că nimic vrednic de moarte nu se află întru Tine, dar iudeii ca nişte fiare sălbatice, văzând sângele Tău, scrâşneau din dinţi strigând: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”, iar noi, sărutând preacuratele Tale răni, cântăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Strălucit-ai la arătare spre mirarea îngerilor şi a oamenilor. Pilat pentru Tine a grăit: „Iată Omul!”. Veniţi dar cu toţii, să ne închinăm Domnului Iisus, Celui ce pentru noi a fost batjocorit, şi să-I strigăm:
Iisuse, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, Tu Te-ai lăsat judecat şi chinuit de cei ce prin Tine s-au zidit;
Iisuse, dătătorul înţelepciunii, celor fără de minte răspuns nu ai dat;
Iisuse, Cel ce tămăduieşti pe cei bolnavi de păcate, dă-ne alinare prin pocăinţă;
Iisuse, Păstorul cel Bun, Cel ce ai fost batjocorit de demoni, umple inimile noastre de dragostea Ta;
Iisuse, primeşte-ne în ceata aleşilor Tăi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 7-lea

Vrând să izbăveşti pe om din robia vrăjmaşului, Te-ai smerit pe Tine înaintea vrăjmaşilor Tăi, Iisuse, şi ca un miel fără de glas, spre junghiere ai fost adus, răni pretutindeni răbdând, ca întru totul să-l vindeci pe omul care Îţi cântă: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Îndelungă răbdare ai avut când ostaşii Te batjocoreau, după porunca judecătorului nedrept, cu răni cumplite chinuind trupul Tău, care s-a umplut în întregime de sânge; pentru aceasta cu lacrimi de umilinţă strigăm Ţie:
Iisuse, Iubitorule de oameni, Care de oameni cu spini ai fost încununat;
Iisuse, Cel fără de patimă, care grele pătimiri ai răbdat ca pe noi din patimă să ne izbăveşti;
Iisuse, Mântuitorul nostru, mântuieşte-ne pe noi cei vrednici de toată osânda;
Iisuse, sprijinitorul şi întăritorul nostru, Care ai fost părăsit de toţi, întăreşte-ne pe noi, robii Tăi;
Iisuse, bucuria noastră, Cel ce tare ai fost necăjit de oameni, veseleşte-ne pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 8-lea

În chip minunat s-au arătat Ţie Moise şi Ilie pe Muntele Taborului, grăind despre moartea Ta pe care aveai să o pătimeşti în Ierusalim, acolo văzând slava Ta, iar aici mântuirea primind-o, cântăm: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Pentru mulţimea păcatelor mele ocări şi chinuri ai răbdat, Hristoase, pretutindeni de cei răi ai fost gonit, ca unii ce Te socoteau a fi împotriva Cezarului, iar alţii ca pe un făcător de rele Te judecau, încât strigau: „Ia-L şi răstigneşte-L!”. Dar noi pe Tine, Domnul Cel răstignit pentru mântuirea noastră, din adâncul inimii Te rugăm:
Iisuse, Judecătorul nostru, Care cu nedreptate ai fost judecat, nu ne judeca pe noi după faptele noastre;
Iisuse, ajutorul nostru, Cel ce ai pătimit pe Cruce, în ceasul necazurilor nu ne lăsa pe noi;
Iisuse, Care ai strigat către Tatăl pentru ajutor, ajută-ne în neputinţele noastre;
Iisuse, Mântuitorul nostru, Care necinste ai primit, nu ne lipsi de slava Ta, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce ne-ai învăţat adevărata smerenie, nu ne lepăda pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 9-lea

Toată firea s-a clătinat, văzându-Te pe Tine răstignit pe Cruce, soarele în cer razele şi-a ascuns, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a despicat, pietrele s-au sfărâmat, iadul pe morţi i-a scos afară, iar noi, cu credinţă şi cu smerenie închinându-ne Sfintelor Tale Pătimiri, cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorii cei mult vorbitori, deşi mult grăiesc, nu pot să dea mulţumire vrednică dumnezeieştilor Tale Pătimiri, iar sufletele şi trupurile noastre, inimile şi toate mădularele noastre, cu umilinţă se roagă către Tine, Iubitorule de oameni:
Iisuse, Cel ce pironit fiind pe Cruce mâinile către toţi ai întins, pironeşte şi zapisul greşelilor noastre;
Iisuse, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce în coastă ai fost împuns, învredniceşte-ne a intra în cămara Ta cea cerească;
Iisuse, Cel ce ai fost răstignit, răstigneşte păcatele şi patimile noastre;
Iisuse, Cel ce Te-ai săvârşit în chinuri, dă-ne nouă să nu judecăm şi să nu osândim pe nimeni;
Iisuse, Mult-milostive, să nu cadă peste noi osânda Ta;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuieşti lumea, ai tămăduit, Doamne, orbii, şchiopii, surzii şi leproşii, duhurile cele rele le-ai izgonit, iar cei nerecunoscători cu răutatea chinuindu-Te, pe Cruce Te-au pironit, căci nu ştiau să cânte: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate Preaveşnice, Iisuse, pătimit-ai cu trupul pentru a noastră neînfrânare ca să ne speli de păcate, dându-ne nouă pildă ca să urmăm Sfintele Tale învăţături şi cu dragoste să strigăm:
Iisuse, dragostea cea fără de sfârşit, celor ce Te-au răstignit nu le-ai socotit păcatul;
Iisuse, Cel ce cu lacrimi şi cu suspinuri Te-ai rugat, învaţă-ne pe noi să ne rugăm;
Iisuse, Cel ce toate proorociile despre Tine le-ai împlinit, împlineşte dorinţele cele bune ale inimilor noastre;
Iisuse, Cel ce Ţi-ai dat duhul în mâinile Tatălui, primeşte în ceasul ieşirii şi duhurile noastre;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit împărţirea veşmintelor Tale, cu blândeţe să desparţi de trupuri sufletele noastre la vremea rânduită;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 11-lea

Cântare cu totul umilită a adus Ţie cea cu totul nevinovată, Maica Ta, zicând: „Deşi pătimeşti pe Cruce, Te ştiu pe Tine din pântece ca pe Cel din Tatăl născut mai-nainte de Luceafăr, şi văd că toată făptura cu Tine pătimeşte”. Cel ce Ţi-ai dat Duhul Părintelui Tău, primeşte şi duhurile noastre şi nu ne lăsa pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Cântăm suferinţa Ta cea de voie, ne închinăm Pătimirilor Tale, Hristoase, şi credem cu sutaşul că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Iar când vei veni cu putere multă şi cu slavă mare pe norii cerului, atunci nu ne ruşina pe noi, cei ce suntem răscumpăraţi cu Sângele Tău şi care Îţi strigăm:
Iisuse, Mult-pătimitorule, izbăveşte-ne pe noi de plânsul cel veşnic, pentru lacrimile Preacuratei Maicii Tale;
Iisuse, Cel ce de toţi ai fost părăsit, nu ne părăsi pe noi în ceasul morţii noastre;
Iisuse, primeşte-ne şi pe noi ca pe Magdalena să sărutăm sfintele Tale picioare;
Iisuse, cu vânzătorul şi cu cei ce Te-au răstignit pe Tine, nu ne osândi pe noi, smeriţii Tăi robi;
Iisuse, fă-ne părtaşi bunătăţilor cereşti;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 12-lea

Dăruieşte-ne har, dezlegătorule al tuturor datoriilor, Hristoase, şi ne primeşte pe noi, cei ce cinstim Sfintele Tale Patimi, precum ai primit pe Pavel şi pe cei ce Te-au slăvit pe Tine, şterge păcatele noastre, curăţeşte-ne, sfinţeşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, cei ce cu credinţă, cu smerenie şi cu dragoste cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cinstind şi slăvind Pătimirea Ta, Hristoase, Te lăudăm şi credem împreună cu Toma că Domn şi Dumnezeu eşti, Cel ce vei judeca vii şi morţii; învredniceşte-ne, Doamne, Împărăţiei Tale celei veşnice pe noi, cei ce strigăm către Tine:
Iisuse, Cel ce pentru noi ai pătimit, izbăveşte-ne din necazuri, din patimi şi din nevoi;
Iisuse, Cel ce ai fost batjocorit, scapă-ne pe noi de batjocura vrăjmaşilor noştri;
Iisuse, Cel ce ai fost biciuit, nu ne pedepsi pe noi, pentru păcatele noastre, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce Te-ai umilit, dă inimilor noastre umilinţă şi smerenie, ca să ne mărturisim greşelile şi păcatele noastre;
Iisuse, Cel ce eşti dragostea cea netrecătoare, nu îngădui să fim biruiţi de răutate;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 13-lea

O, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, primeşte această puţină rugăciune de mulţumire, pe care o aducem Ţie, şi cu mântuitoarele Tale Pătimiri, vindecă-ne pe noi de toată durerea sufletească şi trupească, izbăveşte-ne cu Crucea Ta cea Sfântă de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi şi, la sfârşitul vieţii noastre, nu ne lăsa pe noi, izbăvindu-ne cu moartea Ta din veşnica moarte, să strigăm Ţie: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice Icosul 1:Cel ce Dumnezeu fiind…, Condacul 1:Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului…, şiaceastă

Icosul 1

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru noi om Te-ai făcut şi pe noi, cei omorâţi de păcate, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, ne-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătat atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a pătimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 1

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând Pătimirilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Făcător al cerului şi al pământului, Mântuitorul lumii, iată, noi, nevrednicii şi păcătoşii, cu smerenie plecăm genunchii inimilor noastre înaintea măririi slavei Tale şi mulţumire Îţi aducem, Împărate al tuturor şi Doamne, că bine ai voit ca un om a purta toate ostenelile, nevoile, ispitele şi chinurile, ca să fii nouă pildă întru toate. Tu ai purtat toate întristările şi necazurile fiind nouă ajutor, împreună-pătimitor şi Mântuitor. Ştim, întru tot Îndurate Stăpâne, că pentru mântuirea noastră Crucea şi Pătimirile ai răbdat, ca pe noi să ne răscumperi din robia cea cumplită a vrăjmaşului. Ce dar vom aduce Ţie, Iubitorule de oameni, pentru toate câte ai pătimit pentru noi, păcătoşii? Sufletele şi trupurile şi toate cele bune de la Tine sunt şi noi ai Tăi suntem. Numai la milostivirea Ta cea nemăsurată nădăjduim, Bune şi Îndurate Doamne, lăudăm îndelungata Ta răbdare, mărim milostivirea Ta cea multă, închinându-ne Preacuratelor Pătimiri şi cu toată dragostea sărutăm mâinile Tale, strigând: Miluieşte-ne pe noi, robii Tăi, şi fă să nu fie fără de roade întru noi Crucea Ta cea Sfântă şi ca, împărtăşindu-ne aici cu credinţă Pătimirilor Tale, să ne învrednicim a vedea şi în ceruri slava Împărăţiei Tale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Şi se face otpustul.

*

1

Rugăciunea zilei de joi

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Care în ziua de astăzi ai luat Cina cea de pe urmă, cu ucenicii Tăi, şi cu mare umilinţă ai spălat picioarele lor şi ale ucenicului care Te-a vândut! Apoi, luând pâine şi vin în mâinile Tale Cele Sfinte şi binecuvântându-le cu puterea Ta cea Dumnezeiască, le-ai făcut însuşi Trupul şi Sângele Tău, cu care i-ai împărtăşit zicând: „Luaţi, mâncaţi şi beţi, că acestea sunt Trupul şi Sângele Meu, pentru ca să se ierte păcatele voastre”. Cela ce tot în ziua aceasta Te-ai înălţat la cer şi ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatălui Tău, să împărăţesti împreună cu El în veci, ca Unul-Născut Fiul Său preaiubit. Rogu-Te deci, pentru rugăciunile ucenicilor Tăi, iartă păcatele noastre, ale tuturor, ale celor vii şi ale celor răposaţi.
Dă-mi, Doamne, lacrimi fierbinţi, ca să-mi plâng păcatele. Darul Tau cel curăţitor, care a spălat picioarele ucenicilor Tăi, să spele şi să curăţească inima şi sufletul meu, ca aşa, cu vrednicie, cu curăţie şi cu umilinţă să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine, acum şi în timpul morţii mele, iar în ora despărţirii mele, cu bucurie să se suie sufletul meu la Tine, fără de nicio frică, întrebare sau împiedicare să trec vămile văzduhului, intrând în mărirea Ta cea cerească. Ajută-mi, Doamne, ca să Te măresc în veci, să mă închin Numelui Tău Celui Sfânt. Amin.

Plansul lui Petru. Privirea lui Iisus.

1

”Chiar daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti… Si de ar fi sa mor impreuna cu Tine, nu ma voi lepada de Tine.” (Mt. 26, 33,35). A uitat si… s-a lepadat!

Fara indoiala, in acel moment lepadarea i s-a parut lui Petru doar evitare a unei primejdii inutile – dar s-a oprit insa la atat? Vai! O minciuna atrage dupa sine, aproape inevitabil, alta. Daca ati spus o data un neadevar, sunteti deja siliti sa il sustineti, pentru a nu fi dati in vileag, si a va indrepta greseala intentionata sau nu si a o recunoaste sincer devine un lucru cu mult mai greu decat a spune adevarul de la inceput, fiindca atunci trebuie sa recunoasteti ca ati mintit – insa orgoliul nu va lasa sa faceti asta, si foarte repede „abaterea de la adevar” neintentionata devine negare constienta a acestu­ia. Exista multi oameni nefericiti, care odata cazuti in plasele propriei lor minciuni, negasind in sine puterea de a le rupe printr-o recunoastere hotarata si cinstita, stau incurcati mult timp in ele si sfarsesc prin a se impaca cu minciuna atat de mult, incat aceasta incepe sa li se para adevar.
Tagaduirea lui Petru a fost, poate, crezuta pentru o vreme, fiindca era foarte fatisa si insistenta, insa ea i-a adus aminte de primejdie. Ca un vinovat, se retrage de langa foc la intrarea in curte, cand s-a auzit cantarea cocosului – care­ia Petru, dupa toate aparentele, nu i-a dat atentie. Tradarea pe care Domnul i-o prezisese L-a urmarit si acolo. Slujnica L-a aratat celorlalte slugi ce se aflau in apropiere ca pe un ins care fusese, fara urma de indoiala, impreuna cu Iisus Galileeanul. Minciuna i s-a parut atunci mai mult decat indispen­sabila si, pentru a se asigura impotriva banuielilor, Petru a intarit-o cu juramant. Acum insa fuga era deja cu neputin­ta, nu ar fi facut decat sa confirme banuielile, asa ca Petru, posomorat, a hotarat sa se alature iarasi grupului nepriete­nos si inclinat spre suspiciuni care statea in jurul focului.

A trecut un ceas intreg. Pentru Petru a fost un ceas cum­plit, de neuitat. Simtamantul apasator al minciunii si consti­inta primejdiei crescande aveau o inraurire deprimanta asu­pra firii lui nervoase, impulsive. Dialectul lui galileean, vioiciunea innascuta a caracterului, imbinata acum cu cea mai mare sfiala, deosebitul interes fata de stirile despre mersul judecatii asupra lui Iisus, precum si o multime de alte imprejurari, se intorceau acum tot mai mult impotriva lui Petru. Evident, cu toata lepadarea lui, nu se bucura de incredere, si brusc, unul dintre cei ce stateau imprejurul focului i s-a adre­sat iarasi:

”Cu adevarat esti dintre ei, caci esti si galileean si vorbirea ta se aseamana.”

iar altul a adaugat:

”Nu te-am vazut eu pe tine, in gradina, cu El?  (In 18, 26).

Cum i s-a oprit inima in piept lui Petru cand a auzit cuvintele acestea, care nu prevesteau nimic bun! A incremenit de groaza, dupa cum spune Gura de Aur, si, uitand de toate, a inceput sa se jure ca nu-L cunoaste pe Hristos.

Si deodata a cantat cocosul! Petru si-a amintit prezicerea Domnului:

”Inainte de a canta de doua ori cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine.”

Si-a amintit si cum il asigura de dra­gostea si devotamentul sau, a inteles ca L-a tradat, si-a inteles caderea – si in aceeasi clipa, ne spune Evanghelistul Luca, Domnul, intorcandu-Se, l-a privit de departe pe Petru.

O, privirea aceea! In ea nu era repros, nu era nemultumi­re, in era era numai suferinta si tristete de nedescris! Petru si-a amintit privirea aceea tacuta tot restul vietii.Aceea a fost privirea de ramas-bun pe care Domnul i-a daruit-o uceni­cului Sau inflacarat, insa nestatornic – si cat de graitoare a fost!

In ea, Petru a citit ca nu s-a ascuns de Domnul caderea lui, ca invatatorul i-a auzit lepadarea, juramintele nebunesti, si camarea Lui inima iubitoare a fost ranita de o intrista­re adanca. Mantuitorul suferea, si in aceasta avea o parte de vina unul dintre cei mai buni ucenici ai Lui.
Privirea aceea a starnit in sufletul lui Petru o durere mis­tuitoare. Parca i s-a infipt in inima un ac ascutit si rece atunci cand a inteles fatala insemnatate a lepadarii cu juramant, de a carei greutate duhovniceasca poate ca nu-si daduse pe deplin scama pana atunci.

”Iesind afara, a plans cu amar ” (Lc. 22, 62).

Sa ramana in gloata aceea grosolana, intre oameni nepasatori sau dusmanosi, nu mai putea. I se sfasia sufletul de suspine. Necuprin­sa amaraciune, cum nu mai traise, pesemne, niciodata, nu putea fi ascunsa sub masca curiozitatii nepasatoare. Voia sa planga, sa geama, sa se bata cu pumnii in piept si sa zaca in tarana, simtind asupra sa cumplita, strivitoarea greutate a pacatului si durerii.

A iesit, iar noaptea intunecata l-a primit in bratele sale cu amaraciunea lui, cu mahnirea lui. Si in acea noapte nimeni nu s-a simtit mai singur decat Apostolul Petru, care-si plangea tradarea in chinurile constiintei rascolite, strapungatoare.

Pentru ce plangea Petru?

In viforul de ganduri si simtaminte ce se starneste de obi­cei intr-un suflet sensibil care a fost tulburat de pacat este intotdeauna greu sa faci lumina pe deplin. Acolo sunt atatea crampeie de ganduri lipsite de limpezime, de amintiri fuga­re, de amare pareri de rau, de muscatoare reprosuri impotriva propriei slabiciuni!.. Nu se face auzita doar soapta mincinoasa a indreptatirii de sine, iar orgoliul se ascunde, ca un caine batut, de biciul constiintei tulburate – insa in acest haos de trairi sufletesti exista intotdeauna o idee centrala, un sentiment fundamental, din care se nasc toate celelalte cum zboara scanteile marunte dintr-un fier incins batut pe nicovala.
Pentru Petru, acest sentiment fundamental era dragostea jignita [ranita]. Amaraciunea lui era amaraciunea unei inimi nobile, iubitoare. A iubi atat de puternic, atat de neprecupetit ca Petru, si a-L rani pe Cel iubit, tradandu-L, cu atata grosolanie, cu atata lipsa de mila, fara macar a intelege bine cum s-a putut intampla una ca asta, era insuportabil de greu. In acele clipe i se parea ca nu poate fi nimic mai rau si ca totul este pierdut.

Probabil ca se gandea:

„Dumnezeule mare! Singur m-am scos din randul ucenicilor Lui, singur m-am lipsit de fericirea de a fi unul dintre apropiatii Lui, cu care El impartea necazurile si bucuriile Sale, carora le incredinta gandurile Sale cele mai intime, carora le-a daruit toata inima Sa mare, atotcuprinzatoare! Singur m-am lipsit de iubirea si binecu­vantarea Lui, am renuntat la ceea ce intotdeauna a fost pen­tru mine lucrul cel mai de pret in viata – si niciodata, nicio­data nu ma va mai numi Apostol al Sau, prieten al Sau!.. Dar eu Il iubesc! Nu pot sa-mi insel inima, care se chinuie si geme atat de tare cand ma gandesc cat de adanc L-am jignit!

„Nu-L cunosc pe Omul Acesta”, am zis. Nu-L cunosc! Nu-L cunosc pe Invatatorul meu, cu Care am umblat ani intregi printre fiii lui Israel, cu Care mi se parea ca m-am inrudit sufleteste fara putinta de ruptura, de la Care am pri­mit atata grija, atata dragoste nemeritata si milostivire atotiertatoare, de la Care am auzit atatea mari cuvinte ale vietii, pe care le adunam cu ravna lacoma, ca pe niste margaritare de pret care cadeau din gura Lui binecuvantata!

El ne-a dat atat de mult!.. Cu mana darnica a risipit ina­intea noastra atatea comori ale cunoasterii dumnezeiesti; neobosit, cu rabdare nemarginita, cu blanda ingaduinta fata de grosolania si prostia noastra, El ne-a invatat mereu cuvin­tele vietii vesnice, dorind sa ne aduca in Imparatia Sa si sa ne dea fericirea fara sfarsit. El ne-a dat totul: puterile Sale, dragostea Sa, descoperirile Sale, iar acum este gata sa dea sange­le Sau, viata Sa… Si cum L-am rasplatit eu pentru dragostea si mila Lui jertfelnica?!

Printr-o lepadare rusinoasa!

Da, m-am lepadat! M-am lepadat tocmai atunci cand avea mai multa nevoie de sprijin. Este batjocorit, este cleve­tit, este ocarat si batut. I se pregateste osanda de moarte, si n-are cine sa-L mangaie. In jur sunt doar vrajmasi, oameni plini de ura, care se bucura cu rautate de necazul Lui! Cat de pretioasa e pentru El acum chiar si o singura privire milostiva – nici macar un cuvant spus cu voce tare, ce poate doar sa atraga primejdia si se ineaca neputincios in suvoiul vocilor dusmanoase, ci un chip milos in mijlocul acestei gloate crude si fara mila! Si pesemne ca El cauta cu privirea in jurul Sau tocmai un asemenea chip datator de imbarbatare…

”Am asteptat pe cel ce m-ar milui, si nu era, si pe cei ce m-ar mangaia, si nu i-am aflat ” (Ps. 68, 24).

S-a uitat si m-a vazut, dar ce a gasit in mine? Un tradator fricos, viclean, in stare doar sa dea incredintari mincinoase despre dragostea si daruirea lui atunci cand in jur e liniste si poate fi sigur ca va lua parte la slava viitoare. Indata ce au palit nadejdile acestea, indata ce a suflat vantul rece al primejdiei si al amenintarii restris­tilor, ce s-a ales de aceste incredintari, de aceste juraminte mincinoase?! Totul a fost uitat! M-am jurat inaintea Lui ca o sa-mi dau viata pentru El, dar de lepadat nu o sa ma lepad, iar aici m-am jurat cu si mai multa osardie ca nu-L cunosc si ca n-am nimic de-a face cu El…Acesta este pretul juramintelor mele! Si ce durere va fi strans inima-I chinuita atunci cand a bagat de seama ca de El se leapada ucenicul de la care era in drept sa astepte credinciosie…
M-am lepadat… El n-a primit de la mine nici o privire pli­na de mila, nici un semn de imbarbatare!.. L-am lasat singur, trist si lipsit de aparare in mijlocul acestor fiare care Il chinuie, Il bat, Il batjocoresc si Il scuipa. In acest pahar al patimirilor si necazului, eu, care eram socotit ucenic si prieten al Lui, am adaugat atat de multa amaraciune, fara indoiala mai dureroasa decat aceste batjocuri si batai! Sa fii lovit de cine­va apropiat, de un prieten, este cu mult mai greu decat sa fii lovit de un vrajmas…
El m-a numit «piatra». Mi-a incredintat sarcina de a-i intari pe fratii mei… O, cat de crud I-am batjocorit nadejdile! Piatra s-a prefacut intr-o gramada de praf risipit de vant, iar cei pe care trebuia sa-i intaresc s-au dovedit a fi mai buni, mai vrednici, mai tari ca mine, fiindca ei nu s-au lepadat, cum am facut eu!
Si doar m-a prevenit. Cu grija blanda m-a prevenit cu privire la ispita ce ma astepta, la primejdia tradarii, dar n-am crezut. N-am crezut, uitand ca El stie inima mea mai bine decat eu insumi. In mandria mea nebuneasca, in oarba mea incredere in sine, eram incredintat ca nu se poate asa ceva. Chiar ma socoteam piatra neclintita, diamant al credintei si daruirii! Am uitat chiar si lectia pe care mi-a dat-o cand era sa ma inec din pricina putinatatii credintei, dar am fost izbavit de mana Lui!

O, dragul meu, iubitul meu invatator! Iarta-ma pe mine, necredinciosul si ticalosul Tau ucenic! Iarta-mi putinatatea de suflet, tradarea cea rusinoasa! Tu vezi inima mea, Tu stii tot ce este in om! Tu stii ca Te iubesc… Nu indraznesc sa-Ţi spun ca Te iubesc mai mult decat toti ceilalti, nu indraznesc sa-Ţi spun ca si daca toti se vor sminti intru Tine, eu nu ma voi sminti, fiindca vad cu totul altceva: nimeni nu s-a lepa­dat, nimeni nu s-a smintit in afara de mine! Dar eu, nevred­nicul si slabul, totusi Te iubesc, si inima mea este plina de durere, groaza si mahnire nepovestita. Iarta-ma daca poti, daca pacatul meu poate fi iertat! Stiu ca Tu poti! In marea Ta blandete, in dumnezeiasca Ta ingaduinta, Tu esti gata sa ierti de saptezeci de ori cate sapte pacatosului care se caieste. Tu poti sa ierti, dar eu… Cred ca niciodata n-o sa-mi iert si n-o sa mi uit caderea!“

Si Apostolul Petru nu si-a uitat-o. Ucenicul lui, Sfantul Clement, istoriseste ca toata viata, la cantarea de noapte a cocosului, ingenunchea si, scaldat in lacrimi, se caia pentru lepadarea sa si cerea iertare, macar ca Domnul Insusi il iertase la scurta vreme dupa Inviere. O alta traditie bisericeasca spune ca, de plansul des si amar, ochii Sfantului Petru erau rosii intotdeauna.
Noua faradelege a lui Petru ni se pare neinsemnata, ca doar in sufletul lui ramasese acelasi ucenic credincios si iubitor, ca doar lepadarea lui n-a fost sincera, ci rostul ei era numai ocolirea primejdiei si, poate, a alungarii din curtea arhiereului, care i-ar fi rapit putinta de a-L vedea pana la sfarsit pe Inva­tatorul sau si a afla rezultatul judecatii savarsite asupra Lui. Care dintre noi n-ar fi facut la fel in imprejurari asemanatoare? Pacatul lui Petru poate fi definit nu ca tradare adevarata, ci ca lipsa de indrazneala si de tarie in credinta si ca refuz al marturisirii fatise.
Si totusi, acest pacat i s-a parut extrem de grav insusi Apostolului, iar Biserica veche nu ingaduia asemenea lepa­dari nici macar in vremea cumplitelor prigoane din partea paganilor, lipsindu-i pe cei ce pacatuiau astfel de impartasi­rea bisericeasca.

Sfintii Parinti ai Bisericii au aceleasi vederi. Iata ce cugeta in aceasta privinta Sfantul Ioan Gura de Aur:

„Lucru ciudat, nemaiauzit! Indata ce a fost prins inva­tatorul, s-a incins atat de tare, incat a pus mana pe sabie si a taiat urechea slugii arhiereului, iar cand trebuia sa dea dova­da de si mai mare nemultumire, sa se incinga si mai tare auzind asemenea ocari, el se leapada! Pe cine nu ar fi mani­at cele petrecute atunci? Si totusi, ucenicul, biruit de frica, nu numai ca nu vadeste nici o nemultumire, ci se si leapada, nu indura amenintarea unei slujnice sarmane, neputincioa­se. Si nu o data, ci de doua si de trei ori se leapada, si intr-un scurt rastimp, si nu inaintea judecatorilor. Nici nu si-a simtit caderea indata. Luca spune ca Iisus S-a uitat la el (v. Lc. 22, 61), adica Petru nu numai ca s-a lepadat, ci nici cand a cantat cocosul nu si-a adus aminte singur, ci a trebuit sa-i aminteasca iarasi Invatatorul, tinand loc de glas privirea. Asa de infricosat era!”

Crestinul nu trebuie sa caute de capul sau primejdii si patimiri pentru numele lui Hristos, nu e dator sa declare public credinta sa acolo unde imprejurarile n-o cer, fiindca in asa ceva este intotdeauna o doza de trufie si de nadajduire in sine – dar cand este intrebat pe sleau despre credinta sa, sa nu cuteze a se da in laturi de la marturisirea fatisa, si aceasta marturisire trebuie sa fie blanda, smerita, insa nestramutata. Acelasi Apostol Petru, dupa lectia pe care a trait-o, spune in prima sa Epistola:

”Sa fiti gata totdeauna sa raspundeti oricui va cere socoteala despre nadejdea voastra, dar cu blandete si cu evlavie ” (I Pt. 3,15-16).

Apostolul Pavel ii scrie ucenicului sau Timotei:

”Vrednic de crezare este cuvantul: caci daca am murit impre­una cu El, vom si invia impreuna cu El. Daca ramanem intru El, vom si imparati impreuna cu El; de-L vom tagadui, si El ne va tagadui pe noi” (II Tim. 2,11-12).

Sa ne amintim si cuvintele rostite de Domnul Insusi cu mult timp inainte de patimirile Sale:

”De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului Se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri” (Lc. 9, 26).

”Oricine va marturisi pentru Mine inain­tea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu, iar cel ce se va lepada de Mine inain­tea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu” (Lc. 12,8-9).

Infricosatoare amenintare! Si cu cata usurinta ne lepadam noi de Hristos chiar si in imprejurari nu atat de grele ca cele in care s-a gasit Sfantul Apostol Petru! Sa ne amintim de tre­cutul nostru: cat de des ne-am rusinat in fata celor care batjocoreau numele lui Dumnezeu! Cat de des am tacut inain­tea clevetitorilor si ne-am purtat de parca nu L-am cunoaste deloc pe Mantuitorul si n-am dori sa stim nimic de El! Cat de des, in desarta flecareala lumeasca, am ascultat anecdote hulitoare si nu am indraznit sa spunem nimic, temandu-ne sa-L oprim pe hulitor cu seriozitate! Cat de des am fost biru­iti de ispite cu totul neinsemnate! Cat de des, in nereusite si neplaceri, am cartit impotriva lui Dumnezeu si ne-am departat de El inciudati ca nu ne ajuta in problemele noastre si nu indeplineste rugaciunile noastre!
O singura privire, o singura vorba, o singura obiectie sau intrebare pusa la vreme nepotrivita, o neplacere cat de marunta, un lucru de nimic sunt adeseori pentru noi prilejuri de a ne lepada de Iisus Hristos si de invatatura Lui. Vedem aceasta mai ales in vre­murile de acum: pana si oamenii care in adancul sufletului se considera credinciosi se leapada cu cea mai mare usurinta de credinta lor, declarandu-se oficial necredinciosi din tea­ma ca-si vor pierde locul de munca sau castigurile si uitand ca omul n-are nici un folos daca dobandeste intreaga lume pierzandu-si in schimb sufletul. Se tem de o privire nemultumita, de o incruntare a sefului lor, si nu stiu ce sa mai faca pentru a inlatura orice banuiala ca sunt religiosi – dar cel ce se leapada de Hristos inaintea oamenilor va fi lepadat inain­tea ingerilor lui Dumnezeu!

De ce din punctul de vedere al invataturii crestine lepada­rea de Hristos, chiar si pur exterioara, prefacuta, este totusi considerata un pacat grav?

Mai intai de toate, orice minciuna, oricare ar fi scopul ei, este un pacat, si nimic nu o poate indreptati, fiindca cel din­tai pricinuitor al minciunii este diavolul.

”El de la inceput a fost ucigas de oameni, spune Domnul, si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii ” (In 8,44).

Slujirea lui Dumnezeu trebuie sa fie curata, fara pri­hana, si nu ingaduie minciuna. In domeniul relatiilor moral religioase minciuna nu duce niciodata la urmari bune, chiar daca ni s-ar parea altfel. Chiar daca, poate, castigam ceva din ea in sensul bunastarii materiale, pe de alta parte minciuna aduce mari daune morale celui ce minte, si aceasta dauna nu este acoperita de castigul obtinut, in virtutea simplului fapt ca adevaratul crestinism nu nazuieste niciodata spre bunas­tarea exterioara, o nesocoteste si pune pe primul plan, mai intai de toate, atingerea desavarsirii morale.

Daca omul, intr-un moment critic, nu gaseste in sine barbatia de a-L marturisi fatis pe Mantuitorul si Domnul sau, asta dovedeste ca este slaba credinta lui si ca motivele legate de teama, de confortul lumesc, de bunastarea pamanteasca sunt mai puternice in el decat iubirea de Dumnezeu – iar in acest caz cade sub osanda rostita in Apocalipsa Sfantu­lui Ioan Teologul catre ingerul Bisericii din Laodiceea:

”Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece, nici fierbinte… Asa, fiindca esti caldicel –nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea” (Apoc. 3, 15-16).

De la crestin se cer devotament si credinciosie fata de Dumnezeu, fara frica de amenintari, sau de patimiri, sau de moarte.

”Fii credincios pana la moarte, si iti voi da cununa vietii” (Apoc. 2,10).

Daca lepadarea este un mare pacat din punctul de vede­re al moralitatii personale, in plan bisericesc-comunitar ea este un pacat si mai grav. Pe marturisirea mucenicilor si a ucenicilor credinciosi ai Mantuitorului Hristos s-a intarit, a crescut si pana la urma a cucerit lumea Biserica. Dimpotriva, orice lepadare, orice sovaiala in credinta a madularelor ei sla­be si nestatornice i-au intarziat cresterea si au descompus-o launtric. Tentatia slabiciunii si lasitatii e foarte mare, si orice exemplu individual de lepadare este urmat fara intarziere de cei fricosi si putin credinciosi, care isi justifica fapta aratandu-i pe cei ce s-au lepadat de Hristos inaintea lor, fiindu-le absolut indiferent daca lepadarea acelora a fost adevarata sau prefacuta.

Iata de ce Biserica a luat masuri aspre fata de toti cei ce s-au lepadat, chiar daca lepadarea lor a fost prefacuta, de frica chinurilor si mortii.

Pricina caderii Apostolului Petru e limpede: infumura­rea si increderea in sine.

”Chiar daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti”, spune el.

Prin aceasta fagaduinta increzuta el se pune mai presus de restul ucenicilor si parca chiar ii osandeste pentru ca n-au dragostea si devotamentul lui fierbinte. Nu incape indoiala ca Il iubes­te pe Domnul cu toata inflacararea firii sale cinstite, sincere, si ca doreste cu adevarat sa-I ramana credincios pana si sub amenintarea mortii, insa uita un lucru: uita ca niciodata, in nici un fel de imprejurari, omul nu se poate bizui pe propriile puteri si nu se poate pune chezas pentru felul in care se va purta daca nu se sprijina pe ajutorul dumnezeiesc, fiindca Domnul spune:

”Fara Mine nimic nu veti putea face” (In 15, 5).

Iar cand omul nadajduieste in sine, uitand de Dumnezeu, harul dumnezeiesc il paraseste si, lasat de capul sau, omul cade inevitabil, prin aceasta cadere cunoscandu-si in chip dureros neputinta morala. Aceste lectii sunt ingadui­te de iubirea dumnezeiasca pentru a-L invata pe om smere­nia. Ele sunt absolut necesare, deoarece fara ispite si caderi omul nu isi cunoaste slabiciunea, iar daca n-o cunoaste nu se poate lipi de Dumnezeu cu tot sufletul ca sa caute doar in El ajutor si sprijin in lupta pentru mantuirea sa – si acest ajutor haric El il trimite nu celor increzuti, ci celor smeriti. Se vede ca Apostolului Petru ii trebuia o asemenea lectie de smerenie, si el, dupa ce a invatat, in lacrimile si durerile pocaintei, aceasta lectie, marturiseste deja cu tarie inaintea cititorilor Epistolei sale:

”Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har. Deci, smeriti-va sub mana cea tare a lui Dumnezeu, ca El sa va inalte la timpul cuvenit. Lasati-I Lui toata grija voastra, caci El are grija de voi” (I Pt. 5, 5-7).

Iata prima lectie importanta pe care ne-o da istorisirea evanghelica despre lepadarea lui Petru: lectia smereniei, lec­tia nadajduirii doar in ajutorul lui Dumnezeu, lectia nece­sitatii de a ne incredinta cu totul voii lui Dumnezeu si de a cauta doar in ea reazem si mantuire.
A doua lectie care reiese din aceasta istorisire este cea pri­vitoare la conditiile pocaintei. Petru a cazut, insa n-a pierit, asa cum a pierit, in deznadejdea sa, Iuda.Daca ingerul nevinovatiei L-a parasit, ingerul pocaintei i-a intins cu blandete mana, si in aceasta pocainta Petru si-a gasit iertarea si mantuirea.
Ce simtaminte s-au rasfrant in pocainta lui Petru si au facut-o roditoare? Stim ca Domnul a luat aminte spre aceasta pocainta si i-a daruit iertare Apostolului Sau ce pacatuise.
Am vazut deja ca in pocainta Apostolului Petru simta­mantul de temelie a fost cel al iubirii [ranite], constiinta ama­ra a faptului ca prin pacatul sau L-a jignit, L-a intristat pe Domnul, Care-l iubea si era iubit de el. Din aceasta constiinta se si naste acel simtamant al smereniei si frangerii de inima care este conditia indispensabila a pocaintei adevarate, deoarece

”Inima infranta si smerita Dumnezeu n-o va urgisi ” (Ps. 50),

dupa cum spune Prorocul David, iar altundeva:

”Aproape este Domnul de cei umiliti la inima si pe cei smeriti cu duhul ii va mantui” (Ps. 33).

Pocainta noastra nu este nici pe departe patrunsa intot­deauna de simtamantul acesta, si ca atare nu poate fi totdeauna primita. In practica pastorala a Tainelor bisericesti se pot observa foarte clar diverse tipuri de pocainta, ce se deosebesc intre ele prin motivele si dispozitia sufleteasca a penitentilor.
Cel mai des se intalneste spovedania intemeiata pe pura obisnuinta, fara participarea vreunui sentiment. Cel ce se spovedeste isi insira apatic pacatele, iar uneori nici nu-si da macar osteneala sa si le aminteasca, cerand sa faca asta in locul lui preotul, si la fiecare intrebare raspunde nepasator: „Am pacatuit, parinte”, gandindu-se doar cum sa scape mai repede de aceasta obligatie neplacuta si sa primeasca dezle­garea. Intr-o asemenea spovedanie nu exista nici frangere de inima, nici smerenie, si este greu, de presupus ca ea poate fi primita de Dumnezeu, fiindca nu poate decat sa jigneasca marirea si dreapta Lui judecata. In ea nu exista constiinta propriei vinovatii, nici dorinta si intentia de indreptare, si ca atare nu poate dobandi iertare.
De ce acesti crestini caldicei considera, totusi, ca trebuie sa se apropie de Tainele Spovedaniei si Impartasirii? Cauza consta intr-o conceptie gresita asupra Tainei, care-i atribuie acesteia o lucrare pur mecani­ca, de genul ex opere operato din catolicism. Or, trebuie sa tinem bine minte ca, daca ne putem impartasi cu Sfintele Taine nu „spre tamaduirea sufletului si a trupului“, ci „spre judecata si spre osanda“, si prin Taina Pocaintei putem, in loc de a primi dezlegarea pacatelor, sa-L maniem si mai tare pe Dumnezeu.
Exista un alt fel de pocainta, a carei temei este orgoliul, mandria, si care se intalneste cu precadere la oamenii care abia au inceput nevointa constienta a vietii crestine, atunci cand ravna (adeseori fara discernamant) nu este inca temperata de smerenie si de constiinta propriei neputinte. Manat de primele impulsuri ale osardiei, omul se avanta spre Dumnezeu, ”spre rasplata chemarii de Sus” (Filip. 3, 14), nazuieste sa atinga cat mai degraba treptele cele mai inalte ale desa­varsirii, ia asupra sa tot felul de nevointe, uneori chiar pes­te puteri. La inceput totul merge bine. Succesele sunt vadi­te si neindoielnice. S-ar parea ca mai ramane numai un mic efort pana la idealul desavarsirii crestine, care este sfintenia – si fiind inca in necunostinta de faptul ca aceasta desavar­sire se dobandeste prin osteneala grea si prin exercitiu indelungat, omul incepe sa se admire singur si sa-si admire succe­sele. Vai! Tocmai aici il pandeste ispita crancena… Un singur pas gresit, si urmeaza o cadere ingrozitoare; pacatul savarsit pe neasteptate il desteapta pe om din visarile orgolioase! Se destrama inchipuirile de sfintenie, se risipesc iluziile despre propria desavarsire… Omului incepe sa i se para ca s-a pra­valit si mai jos decat era inainte, si atunci in suflet se naste sentimentul tulbure al ciudei pe sine insusi, pe imprejurari, chiar si pe Dumnezeu, pentru „greseala ireparabila”, care ar fi putut fi prevenita; sunt nimicite dintr-un foc toate succesele obtinute si toate roadele sfortarilor incordate.
In acest moment poate lua nastere dezamagirea si chiar deznadejdea inversunata.Este acelasi sentiment pe care il traieste pictorul talentat ce, printr-o trasatura de penel neindemanatica, imprudenta, si-a stricat capodopera – rodul inaltei inspiratii si efortului perseverent. Sentimentul acesta poate fi insotit de frangerea inimii, insa aici, bineinteles, nu exista smerenie, caci la temeiul lui se afla mandria si orgoliul dezamagit.
Uneori, pocainta se bazeaza pe sentimentul de frica. Omul se teme de judecata viitoare, se teme de pedeapsa si vrea sa dobandeasca iertare. Acest fel de pocainta este mai presus decat cele doua de mai inainte, insa nu este totusi desavarsit. Aici exista, fara indoiala, smerenie, insa frangerea inimii poate sa lipseasca.
In fine, forma cea mai inalta a pocaintei adevarate este pocainta Apostolului Petru. Omul se intristeaza pentru ca prin pacatul sau L-a intristat si L-a maniat pe Tatal Ceresc, Care-l iubeste si este iubit de el; isi da seama ca pacatul sau este o grea nerecunostinta fata de El ca raspuns la toate binefacerile Lui, si plange pentru ca pacatul l-a indepartat de Cel iubit.

„Intr-o asemenea pocainta e si smerenie, si frangere de inima.”

sursa: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2

1

Despre alegerea lui Iisus Hristos ca Arhiereu in sinedriul evreiesc

cititi in format PDF, clic pe poza:

1

Motto:

„Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană” (Lc. 19, 22)

şi „vei fi osândit.” (Mt. 12, 37)

1

Cuvânt al Sf. Neofit Zăvorâtul din Cipru la Sfânta şi Marea Joi

[…]

Dar fiindcă cuvântul a început a vorbi despre arhieria lui Hristos şi a aduce dovezi din mărturii scripturistice, nu mă voi lenevi să amintesc şi de o istorisire pe care un dregător dintre iudei, pe nume Teodosie, a descoperit-o în taină unui creştin, Filip, vânzătorul de argint, în temeiul prieteniei. Căci Filip îl îndemna prieteneşte pe Teodosie să se boteze şi să devină creştin. Iar Teodosie, străpuns la inimă fiind, îi zice lui Filip: „Eu îţi voi încredinţa ţie o taină ascunsă, pe care nici creştinii, nici majoritatrea iudeilor nu o cunosc”.

Şi a povestit zicând că este un obicei la iudei ca preoţii[1] Templului să fie douăzeci la număr şi ori de câte ori se întâmplă să moară vreunul dintre ei, să se aleagă un altul şi să se înscrie în codice fiul cărui tată şi mamă este şi ce rude are.
Pe vremea când Iisus petrecea în Iudea, mai înainte de a învăţa şi de a face minuni şi mai înainte ca iudeii să fie stârniţi de pizmă împotriva Lui, a murit un preot al iudeilor. Iar ei, adunându-se toţi după obicei la Templu şi deliberând cine este vrednic de preoţie, a spus fiecare pe cel pe care îl voia. Dar după ce restul preoţilor au respins pe cei propuşi, ridicându-se unul dintre preoţi şi stând în mijloc după obicei, a zis: „Pentru că mulţi dintre cei încercaţi de voi au fost socotiţi nevrednici de preoţie, voi spune şi eu pe cel care mie mi se pare a fi vrednic şi sunt convins că nimănui nu-i va displăcea cel propus de mine. Şi fiindcă ei îl îndemnau să-l numească pe cel ce i se părea vrednic, acesta a răspuns: «Îl ştiţi, zice, pe Iisus, fiul teslarului Iosif, bărbat tânăr la trup, dar împodobit cu cuvântul şi vieţuirea şi obiceiul, ca nimeni altul dintre coameni. Pe Acesta eu l-am adus în urechile voastre ca fiind vrednic de preoţie»”.

Şi a plăcut cuvântul celor mai mulţi, dar unii şovăiau, fiindcă ziceau că Iosif nu este din seminţia leviţilor, ci din Iuda. Iarăşi răspunzând cel ce l-a propus zise că amestecat este neamul lui Iosif, din două neamuri, din pricina căsătoriei între neamul lui Iuda şi neamul lui Levi. Dar când au auzit acestea cei ce deliberau au aflat că este adevărat că neamul lui Iosif este din două neamuri, din Iuda şi din Levi, şi atunci prin hotărâre de obşte, prin sfat şi voie comune Îl aleg pe Iisus în rândul preoţilor. Apoi, chemând-o şi pe mama Lui, au întrebat-o şi pe ea dacă într-adevăr ea L-a născut şi cine este oare tatăl Lui. Căci Iosif deja murise.
Iar cea blândă în cuvânt şi blajină în purtare a răspuns lor: „Eu pe Iisus L-am născut şi mama Lui sunt într-adevăr, dar dacă vă voi spune celelalte lucruri privitoare la El, ştiu că nu mă veţi crede din pricină că este mai presus de fire faptul”. Iar când ei au îndemnat-o să spună adevărul, iarăşi le-a spus: „Fără de bărbat L-am născut pe El şi cu voia lui Dumnezeu am rămas Fecioară ca şi mai înainte de naştere şi aceasta o cunosc cei ce s-au aflat cu mine atunci şi care m-au văzut pe mine născându-L”. Dar când au auzit aceia, uimindu-se, iarăşi au întrebat, zicând: „Şi cum este cu putinţă mama să fie fecioară?” Silind-o pe ea, iarăşi a zis: „Pe când încă eram în Galileea în cetatea Nazaret, nu în vis, ci în realitate, un înger al lui Dumnezeu a venit la mine în chip arătat şi mi-a binevestit mie că voi zămisli şi voi naşte Fiu Sfânt al lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi mi-a poruncit mie să-i pun numele Iisus. Zămislind după cuvântul îngerului şi născând, am chemat numele Lui Iisus, precum mi s-a poruncit, şi Fecioară am rămas”.
Socotind aceasta ca străin de fire şi necrezând, au trimis moaşe de încredere şi evlavioase şi le-au îndemnat să se intereseze de acest lucru. Ceea ce şi făcând cu multă amănunţime şi ca „femeile evangheliste din văzute” [n.n. este evident că prin metoda ce astăzi este numită examinare ginecologică], întorcându-se, adeveresc arhiereilor că Maria este fecioară într-adevăr. Iar ei uimiţi fiind, cu respect şi evlavie au întrebat-o pe ea, zicând: „Dacă prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, Fiul tău Iisus va fi numărat cu preoţii prin votul şi judecata noastră, a tuturor, iar tu eşti Fecioară, spune-ne nouă, pe cine vom scrie în acest codice, după obicei, că este tatăl Lui, ca să slujească cu noi în Templul lui Dumnezeu, ca ceea ce ai născut un alt preaînţelept Solomon?” Iar ea, răspunzând, a zis lor: „Nici eu bărbat nu cunosc, nici El Însuşi nu are tată pe pământ, dar aceasta mi-a spus mie atunci îngerul, că: «Cel născut din tine sfânt Se va numi Fiul lui Dumnezeu». Dar voi scrieţi cum vreţi şi cum îi va plăcea lui Dumnezeu”.

Atunci arhiereii, luând în mână codicele, au scris aşa: Hotărârea şi înscrisul mărturiei celei dintâi a arhieriei lui Hristos. În locul preotului care a murit, fiul cutăruia şi al cutăreia, a devenit preot prin hotărârea de obşte a noastră, a tuturor, în cutare zi, Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei Maria. [!!!]

Scriind această mărturie despre preoţia lui Hristos, au depus codicele în templu ca de obicei. În timpul cuceririi Ierusalimului s-a mutat codicele de către preoţi cu multă grabă şi multă siguranţă la Tiberiada, şi, pe cât se pare, până acum, este acolo. Şi această mare taină ascunsă ţi-am descoperit-o ţie şi sunt convins în toată siguranţa că Cel crezut de voi creştinii că este Hristosul, Acesta este Fiul Dumnezeului celui Viu, Cel ce a venit pe pământ pentru mântuirea lumii, despre care au vorbit Legea şi prorocii.

٭

Pentru aceea am şi spus o taină ascunsă multora şi că zace în Tiberiada codicele în care stă scrisă mărturia preoţiei lui Hristos şi adevărate sunt cele spuse de iudeul Teodosie, cum sunt de acord şi alţii. Căci zice Eusebiu Pamfil în Istoria bisericească, citând din Arheologia lui Iosif[2] [Flaviu], că Iisus a fost sfinţit în Templu [!] împreună cu preoţii.

Sursa: Scrieri, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Vol. 5, Editura Doxologia, Iaşi, 2016, pp. 243-246.

Şi cum oare a primit El alegerea preoţiei de la preoţi fărădelege şi ucigaşi, şi nu mai degrabă el i-a hirotonit pe ei?

Fiindcă El iconomisea nu cele ale autorităţii, ci cele ale smereniei. […] a primit […] alegerea arhieriei de la ei pentru aceste trei pricini: mai întâi, ca să se plinească părinteasca profeţie făcută cu jurământ, că Tu preot, umblând prin Templu, învaţă poporul. În al doilea rând, Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec, căci dacă, preot fiind, când i-a scos afară pe negustorii de la Templu, ziceau: Cu ce putere faci Tu toate acestea?, ce nu ar fi spus [!] dacă nu ar fi fost preot? Iar în al treilea rând, cel mai probabil e faptul că şi ca Preot, şi ca Miel, El Însuşi avea să Se aducă jertfă pe Sine Însuşi la această Cină de Taină.

Sursa: Ibidem, p.243

**************

Referitor la menţiunea din textul Sfântului Neofit Zăvorâtul privind o mare taină ascunsă, pe care nici majoritatea iudeilor nu o cunosc, e de menţionat că metoda de ascundere a unor diverse taine de-ale lor este specifică neamului ucigaşilor de Dumnezeu[3], aşa cum arată şi Sfântul Mucenic Neofit Cavsocalivitul – fost rabin până la vârsta de 38 de ani, când s-a creştinat (şi care nu poate fi acuzat în vreun fel de antisemitism), ce a fost şi primul director al Academiei Athoniada din Muntele Athos – în lucrarea Înfruntarea jidovilor[4] despre un alt secret bine păzit de ei:

„[…] să se ştie că această taină nu este ştiută de toţi jidovii, ci numai de rabinii, hahamii lor, de cărturarii şi fariseii lor, ce se numesc de dânşii Hasiindem, de aceia este ştiută. Şi această taină păzesc ei cu mare sfinţenie.”

„[…] părinţii rabini lasă copiilor lor, cu blesteme mari, să nu descopere la cei proşti ai lor, nici la creştini, măcar de li se va întâmpla lor să rabde fel de fel de munci. Precum şi mie, în frica lui Dumnezeu mărturisesc, când am fost de vârstă de treisprezece ani, atunci încep ei a pune cornul în cap, şi mi-a pus tatăl meu cornul acela în cap, care de dânşii se numeşte „tăfilis”, şi atunci mi-a descoperit mie Tatăl meu taina aceasta cu sânge şi m-a blestemat cu toate stihiile cerului, şi ale pământului, ca să nu descopăr taina aceasta, nici la fraţii mei. Şi când mă voi căsători, şi voi avea până la zece feciori, să nu descopăr decât la unul care va fi mai înţelept, şi mai învăţat, şi tare în lege, iar la partea muierească nicidecum să nu descopăr. «Pământul, zice, să nu te primească de vei descoperi taina aceasta, măcar de ţi se va întâmpla a te face şi creştin, să nu descoperi fiule», zice mie tatăl meu. Însă eu de vreme ce am primit Părinte pe Hristos Dumnezeu, şi Maică pe Sfânta Biserică: voi mărturisi adevărul în tot locul stăpânirii lui, cum zice înţeleptul Sirah, la Cap. 4 Stih 31. «Până la moarte, luptă-te pentru adevăr»

„Nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare.” (Luca 8, 17)

Pe Hristos, pe Care Îl slăvesc oştile cereşti şi de Care se cutremură Heruvimii şi Serafimii, toată suflarea şi zidirea lăudaţi-L, binecuvântaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii…

[1] Şi Aaron în Scriptura cea Veche este numit când preot, când arhiereu.
[2] Istoric evreu din perioada apostolică ce era de spiţă preoţească.
[3] „Astăzi au pironit pe cruce jidovii pe Domnul, Carele a tăiat marea cu toiagul [n.n. lui Moise] şi i-a povăţuit în pustie. […]”
„Adunarea ucigătorilor de Dumnezeu, neamul jidovilor cel fără-de-lege, nebuneşte striga către Pilat: răstigneşte pe Hristos Cel nevinovat! Şi mai vârtos cereau ei pe Baraba. Iară noi strigăm cu glasul tâlharului celui recunoscător: pomeneşte-ne şi pe noi, Mântuitorule, întru împărăţia Ta.”
tropare din Denia celor Douăsprezece Evanghelii
[4] https://traditiaortodoxa.files.wordpress.com/2008/12/neofitcavsocalivitul-infruntareajidovilor.pdf

sursa

Joia Mare – Cele 12 Evanghelii

***

1

Cele 12 Evanghelii
ale sfintelor si mântuitoarelor Patimi ale Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos

– care se citesc la Denia celor 12 (douasprezece) Evanghelii din seara de Joia Mare, cu care si începe Slujba Sfintelor si Mântuitoarelor Patimi ale Domnului –

Troparul:

Când maritii ucenici la spalarea cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rau credincios, cu iubirea de argint bolnavindu-se, s-a întunecat, si judecatorilor celor fara de lege, pe Tine, Judecatorul cel drept, te-a dat. Vezi dar, iubitorule de avutii, pe cel ce pentru aceasta spânzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesatios, cel ce a îndraznit unele ca acestea asupra Învatatorului. Cela ce esti spre toti bun, Doamne, slava Tie!

Prima Evanghelie a Patimilor
Ioan XIII, 31-38; XIV; XV; XVII; XVII; XVIII, 1.

13, 31. [Zis-a Domnul ucenicilor Sai:] Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El.
13, 32. Iar dacă Dumnezeu a fost preaslăvit întru El, şi Dumnezeu Îl va preaslăvi întru El şi îndată Îl va preaslăvi.
13, 33. Fiilor, încă puţin timp sunt cu voi. Voi Mă veţi căuta, dar, după cum am spus iudeilor – că unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni – vă spun vouă acum.
13, 34. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.
13, 35. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.
13, 36. Doamne, L-a întrebat Simon-Petru, unde Te duci? Răspuns-a Iisus: Unde Mă duc Eu, tu nu poţi să urmezi Mie acum, dar mai târziu Îmi vei urma.
13, 37. Zis-a Petru Lui: Doamne, de ce nu pot să urmez Ţie acum? Sufletul meu îl voi da pentru Tine.
13, 38. Iisus i-a răspuns: Vei pune sufletul tău pentru Mine? Adevărat, adevărat zic ţie că nu va cânta cocoşul, până ce nu te vei lepăda de Mine de trei ori!
14, 1. Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.
14, 2. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.
14, 3. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.
14, 4. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea.
14, 5. Toma i-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?
14, 6. Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.
14, 7. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut.
14, 8. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns.
14, 9. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?
14, 10. Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui.
14, 11. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea.
14, 12. Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.
14, 13. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.
14, 14. Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face.
14, 15. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.
14, 16. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac,
14, 17. Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!
14, 18. Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi.
14, 19. Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii.
14, 20. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.
14, 21. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.
14, 22. I-a zis Iuda, nu Iscarioteanul: Doamne, ce este că ai să Te arăţi nouă, şi nu lumii?
14, 23. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.
14, 24. Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele. Dar cuvântul pe care îl auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.
14, 25. Acestea vi le-am spus, fiind cu voi;
14, 26. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.
14, 27. Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.
14, 28. Aţi auzit că v-am spus: Mă duc şi voi veni la voi. De M-aţi iubi v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine.
14, 29. Şi acum v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeţi când se vor întâmpla.
14, 30. Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine;
14, 31. Dar ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl Mi-a poruncit aşa fac. Sculaţi-vă, să mergem de aici.
15, 1. Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul.
15, 2. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.
15, 3. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.
15, 4. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.
15, 5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.
15, 6. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.
15, 7. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă.
15, 8. Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenici ai Mei.
15, 9. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea.
15, 10. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.
15, 11. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină.
15, 12. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu.
15, 13. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.
15, 14. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.
15, 15. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.
15, 16. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu.
15, 17. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.
15, 18. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât.
15, 19. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.
15, 20. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.
15, 21. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.
15, 22. De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor.
15, 23. Cel ce Mă urăşte pe Mine, urăşte şi pe Tatăl Meu.
15, 24. De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.
15, 25. Dar (aceasta), ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: „M-au urât pe nedrept”.
15, 26. Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.
15, 27. Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine.
16, 1. Acestea vi le-am spus, ca să nu vă smintiţi.
16, 2. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.
16, 3. Şi acestea le vor face, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.
16, 4. Iar acestea vi le-am spus, ca să vă aduceţi aminte de ele, când va veni ceasul lor, că Eu vi le-am spus. Şi acestea nu vi le-am spus de la început, fiindcă eram cu voi.
16, 5. Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis şi nimeni dintre voi nu întreabă: Unde Te duci?
16, 6. Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră.
16, 7. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.
16, 8. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată.
16, 9. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine;
16, 10. De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea;
16, 11. Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat.
16, 12. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.
16, 13. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.
16, 14. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti.
16, 15. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă.
16, 16. Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.
16, 17. Deci unii dintre ucenicii Lui ziceau între ei: Ce este aceasta ce ne spune: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, şi că Mă duc la Tatăl?
16, 18. Deci ziceau: Ce este aceasta ce zice: Puţin? Nu ştim ce zice.
16, 19. Şi a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe şi le-a zis: Despre aceasta vă întrebaţi între voi, că am zis: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea?
16, 20. Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.
16, 21. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.
16, 22. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.
16, 23. Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da.
16, 24. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină.
16, 25. Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe faţă vă voi vesti despre Tatăl.
16, 26. În ziua aceea veţi cere în numele Meu; şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi,
16, 27. Căci Însuşi Tatăl vă iubeşte pe voi, fiindcă voi M-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că de la Dumnezeu am ieşit.
16, 28. Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.
16, 29. Au zis ucenicii Săi: Iată acum vorbeşti pe faţă şi nu spui nici o pildă.
16, 30. Acum ştim că Tu ştii toate şi nu ai nevoie ca să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.
16, 31. Iisus le-a răspuns: Acum credeţi?
16, 32. Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.
16, 33. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.
17, 1. Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
17, 2. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
17, 3. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
17, 4. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
17, 5. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
17, 6. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
17, 7. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;
17, 8. Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
17, 9. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.
17, 10. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
17, 11. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
17, 12. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
17, 13. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.
17, 14. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.
17, 15. Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean.
17, 16. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.
17, 17. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.
17, 18. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.
17, 19. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.
17, 20. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,
17, 21. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
17, 22. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:
17, 23. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.
17, 24. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pr care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.
17, 25. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.
17, 26. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.
18, 1. Zicând acestea, Iisus a ieşit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, în care a intrat El şi ucenicii Săi.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Antifoanele 1-3, apoi Sedealna (glas 7):

Ospatând la cina pe ucenici, si cunoscând viclesugul vânzarii, ai vadit la cina aceea pe Iuda, stiindu-l pe el ca nu se va îndrepta, si vrând sa arati tuturor ca Te-ai dat de bunavoie, ca sa rapesti lumea de la cel strain: îndelung-Ragdatorule, slava Tie!

A 2-a Evanghelie a Patimilor
Ioan XVIII, 1-28

18, 1. [În vremea aceea,] Iisus a ieşit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, în care a intrat El şi ucenicii Săi.
18, 2. Iar Iuda vânzătorul cunoştea acest loc, pentru că adesea Iisus şi ucenicii Săi se adunau acolo.
18, 3. Deci Iuda, luând oaste şi slujitori, de la arhierei şi farisei, a venit acolo cu felinare şi cu făclii şi cu arme.
18, 4. Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: Pe cine căutaţi?
18, 5. Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda vânzătorul era şi el cu ei.
18, 6. Atunci când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.
18, 7. Şi iarăşi i-a întrebat: Pe cine căutaţi? Iar ei au zis: Pe Iisus Nazarineanul.
18, 8. Răspuns-a Iisus: V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă;
18, 9. Ca să se împlinească cuvântul pe care l-a spus: Dintre cei pe care Mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul.
18, 10. Dar Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus.
18, 11. Deci a zis Iisus lui Petru: Pune sabia în teacă. Nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?
18, 12. Deci ostaşii şi comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat.
18, 13. Şi L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia.
18, 14. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor.
18, 15. Şi Simon-Petru şi un alt ucenic mergeau după Iisus. Iar ucenicul acela era cunoscut arhiereului şi a intrat împreună cu Iisus în curtea arhiereului;
18, 16. Iar Petru a stat la poartă, afară. Deci a ieşit celălalt ucenic, care era cunoscut arhiereului, şi a vorbit cu portăreasa şi a băgat pe Petru înăuntru.
18, 17. Deci slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia? Acela a zis: Nu sunt.
18, 18. Iar slugile şi slujitorii făcuseră foc, şi stăteau şi se încălzeau, că era frig, şi era cu ei şi Petru, stând şi încălzindu-se.
18, 19. Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui.
18, 20. Iisus i-a răspuns: Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.
18, 21. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceştia ştiu ce am spus Eu.
18, 22. Şi zicând El acestea, unul din slujitorii, care era de faţă, I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: Aşa răspunzi Tu arhiereului?
18, 23. Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?
18, 24. Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul.
18, 25. Iar Simon-Petru stătea şi se încălzea. Deci i-au zis: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui? El s-a lepădat şi a zis: Nu sunt.
18, 26. Una din slugile arhiereului, care era rudă cu cel căruia Petru îi tăiase urechea, a zis: Nu te-am văzut eu pe tine, în grădină, cu El?
18, 27. Şi iarăşi s-a lepădat Petru şi îndată a cântat cocoşul.
18, 28. Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Antifoanele 4-6, apoi Sedealna (glas 7):

Ce pricina te-a facut, Iuda, vânzator al Mântuitorului? Au doara te-a despartit din ceata Apostolilor? Au doara te-a lipsit de harul tamaduirilor? Au doara cinând împreuna cu ceilalti pe tine te-a gonit de la masa? Au doara picioarele celorlalti le-a spalat, iar ale tale nu le-a bagat în seama? O, cât bine te-ai facut uitator! Iata, gândul tau cel nemultumitor se vadeste, iar îndelunga-rabdarea cea neasemanata si mare mila Mântuitorului se propovaduieste.

A 3-a Evanghelie a Patimilor
Matei XXVI, 57-75

26, 57. [În vremea aceea,] cei care au prins pe Iisus L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii.
26, 58. Iar Petru Îl urma de departe până a ajuns la curtea arhiereului şi, intrând înăuntru, şedea cu slugile, ca să vadă sfârşitul.
26, 59. Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare.
26, 60. Şi n-au găsit, deşi veniseră mulţi martori mincinoşi. Mai pe urmă însă au venit doi şi au spus:
26, 61. Acesta a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l clădesc.
26, 62. Şi, sculându-se, arhiereul I-a zis: Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?
26, 63. Dar Iisus tăcea. Şi arhiereul I-a zis: Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.
26, 64. Iisus i-a răspuns: Tu ai zis. Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului.
26, 65. Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula Lui.
26, 66. Ce vi se pare? Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte.
26, 67. Şi au scuipat în obrazul Lui, bătându-L cu pumnii, iar unii Îi dădeau palme,
26, 68. Zicând: Prooroceşte-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit.
26, 69. Iar Petru şedea afară, în curte. Şi o slujnică s-a apropiat de el, zicând: Şi tu erai cu Iisus Galileianul.
26, 70. Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: Nu ştiu ce zici.
26, 71. Şi ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: Şi acesta era cu Iisus Nazarineanul.
26, 72. Şi iarăşi s-a lepădat cu jurământ: Nu cunosc pe omul acesta.
26, 73. Iar după puţin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul te vădeşte.
26, 74. Atunci el a început a se blestema şi a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Şi îndată a cântat cocoşul.
26, 75. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Antifoanele 7-9, apoi Sedealna (glasul 8):

O, cum Iuda, cel ce era oarecând ucenic, a gândit vânzare asupra Ta! A cinat împreuna cu viclesug, vicleanul si nedreptul, si mergând a zis preotilor: Ce-mi veti da mie, si eu voi da voua pe Acela, Care a stricat legea si a spurcat Sâmbata. Îndelung-rabdatorule Doamne, slava Tie!

A 4-a Evanghelie a Patimilor
Ioan XVIII, 28-40; XIX, 1-16.

18, 28. [În vremea aceea,] L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.
18, 29. Deci Pilat a ieşit la ei, afară, şi le-a zis: Ce învinuire aduceţi Omului Acestuia?
18, 30. Ei au răspuns şi i-au zis: Dacă Acesta n-ar fi răufăcător, nu ţi L-am fi dat ţie.
18, 31. Deci le-a zis Pilat: Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră. Iudeii însă i-au răspuns: Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni;
18, 32. Ca să se împlinească cuvântul lui Iisus, pe care îl spusese, însemnând cu ce moarte avea să moară.
18, 33. Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele iudeilor?
18, 34. Răspuns-a Iisus: De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?
18, 35. Pilat a răspuns: Nu cumva sunt iudeu eu? Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce ai făcut?
18, 36. Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.
18, 37. Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.
18, 38. Pilat I-a zis: Ce este adevărul? Şi zicând aceasta, a ieşit iarăşi la iudei şi le-a zis: Eu nu găsesc în El nici o vină;
18, 39. Dar este la voi obiceiul ca la Paşti să vă eliberez pe unul. Voiţi deci să vă eliberez pe regele iudeilor?
18, 40. Deci au strigat iarăşi, zicând: Nu pe Acesta, ci pe Baraba. Iar Baraba era tâlhar.
19, 1. Deci atunci Pilat a luat pe Iisus şi L-a biciuit.
19, 2. Şi ostaşii, împletind cunună din spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie.
19, 3. Şi veneau către El şi ziceau: Bucură-te, regele iudeilor! Şi-I dădeau palme.
19, 4. Şi Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis: Iată vi-L aduc pe El afară, ca să ştiţi că nu găsesc în El nici o vină.
19, 5. Deci a ieşit Iisus afară, purtând cununa de spini şi mantia purpurie. Şi le-a zis Pilat: Iată Omul!
19, 6. Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină.
19, 7. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.
19, 8. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut.
19, 9. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns.
19, 10. Deci Pilat i-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?
19, 11. Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are.
19, 12. Pentru aceasta, Pilat căuta să-L elibereze; iar iudeii strigau zicând: Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.
19, 13. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata.
19, 14. Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată Împăratul vostru.
19, 15. Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul.
19, 16. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Antifoanele 10-12, apoi Sedealna (glasul al 8-lea):

Când ai stat înaintea Caiafei, Dumnezeule, si ai fost dat lui Pilat, Tu, Judecatorul, puterile ceresti s-au clatinat de frica; si când Te-ai înaltat pe lemn în mijlocul a doi tâlhari, ai fost socotit cu cei fara-de-lege, Cel ce esti fara de pacate, ca sa mântuiesti pe om. Îndelung-Rabdatorule, Doamne, slava Tie !

A 5-a Evanghelie a Patimilor
Matei XXVII, 3-32

27, 3. Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi,
27, 4. Zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea.
27, 5. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat.
27, 6. Iar arhiereii, luând banii, au zis: Nu se cuvine să-i punem în vistieria templului, deoarece sunt preţ de sânge.
27, 7. Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei Ţarina Olarului, pentru îngroparea străinilor.
27, 8. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina Sângelui, până în ziua de astăzi.
27, 9. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: „Şi au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel,
27, 10. Şi i-au dat pe Ţarina Olarului după cum mi-a spus mie Domnul”.
27, 11. Iar Iisus stătea înaintea dregătorului. Şi L-a întrebat dregătorul, zicând: Tu eşti regele iudeilor? Iar Iisus i-a răspuns: Tu zici.
27, 12. Şi la învinuirile aduse Lui de către arhierei şi bătrâni, nu răspundea nimic.
27, 13. Atunci I-a zis Pilat: Nu auzi câte mărturisesc ei împotriva Ta?
27, 14. Şi nu i-a răspuns lui nici un cuvânt, încât dregătorul se mira foarte.
27, 15. La sărbătoarea Paştilor, dregătorul avea obiceiul să elibereze mulţimii un întemniţat pe care-l voiau.
27, 16. Şi aveau atunci un vinovat vestit, care se numea Baraba.
27, 17. Deci adunaţi fiind ei, Pilat le-a zis: Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care se zice Hristos?
27, 18. Că ştia că din invidie L-au dat în mâna lui.
27, 19. Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis acest cuvânt: Nimic să nu-I faci Dreptului acestuia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El.
27, 20. Însă arhiereii şi bătrânii au aţâţat mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă.
27, 21. Iar dregătorul, răspunzând, le-a zis: Pe cine din cei doi voiţi să vă eliberez? Iar ei au răspuns: Pe Baraba.
27, 22. Şi Pilat le-a zis: Dar ce voi face cu Iisus, ce se cheamă Hristos? Toţi au răspuns: Să fie răstignit!
27, 23. A zis iarăşi Pilat: Dar ce rău a făcut? Ei însă mai tare strigau şi ziceau: Să fie răstignit!
27, 24. Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea.
27, 25. Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!
27, 26. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit.
27, 27. Atunci ostaşii dregătorului, ducând ei pe Iisus în pretoriu, au adunat în jurul Lui toată cohorta,
27, 28. Şi dezbrăcându-L de toate hainele Lui, I-au pus o hlamidă roşie.
27, 29. Şi împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi în mâna Lui cea dreaptă trestie; şi, îngenunchind înaintea lui îşi băteau joc de El, zicând: Bucură-Te, regele iudeilor!
27, 30. Şi scuipând asupra Lui, au luat trestia şi-L băteau peste cap.
27, 31. Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească.
27, 32. Şi ieşind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Antifoanele 13-15; iar la troparul care urmeaza (glasul al 6-lea) din Antifonul al 15-lea, preotul scoate crucea din Sfântul Altar si o pune în milocul bisericii spre închinare:

Astazi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pe ape. (de trei ori)
Cu cununa de spini a fost încununat Împaratul îngerilor.
Cu porfira mincinoasa a fost îmbracat Cel ce îmbraca cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii.
Cu sulita a fost împuns Fiul Fecioarei.
Închinamu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arata-ne noua si slavita învierea Ta! (de trei ori)

Sedealna (glasul al 4-lea):

Rascumparatu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump sângele Tau; pe cruce fiind rastignit si cu sulita împuns, nemurire ai invorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slava Tie!

A 6-a Evanghelie a Patimilor
Marcu XV, 16-32

15, 16. Iar [În vremea aceea] ostaşii L-au dus înăuntrul curţii, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta.
15, 17. Şi L-au îmbrăcat în purpură şi, împletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o pe cap.
15, 18. Şi au început să se plece în faţa Lui, zicând: Bucură-Te regele iudeilor!
15, 19. Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzând în genunchi, I se închinau.
15, 20. Şi după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de purpură şi L-au îmbrăcat cu hainele Lui. Şi L-au dus afară ca să-L răstignească.
15, 21. Şi au silit pe un trecător, care venea din ţarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui.
15, 22. Şi L-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăceşte „locul Căpăţânii”.
15, 23. Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat.
15, 24. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia.
15, 25. Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea.
15, 26. Şi vina Lui era scrisă deasupra: Regele iudeilor.
15, 27. Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari: unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui.
15, 28. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: Cu cei fără de lege a fost socotit.
15, 29. Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti.
15, 30. Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce!
15, 31. De asemenea şi arhiereii, batjocorindu-L între ei, împreună cu cărturarii, ziceau: Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască!
15, 32. Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem. Şi cei împreună răstigniţi cu El Îl ocărau.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Fericirile. Se pun nou stihiri, glasul al 4-lea.

A 7-a Evanghelie a Patimilor
Matei XXVII, 33-54

27, 33. Şi [În vremea aceea] venind la locul numit Golgota, care înseamnă: Locul Căpăţânii,
27, 34. I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi, gustând, nu a voit să bea.
27, 35. Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de proorocul: „Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi”.
27, 36. Şi ostaşii, şezând, Îl păzeau acolo.
27, 37. Şi deasupra capului au pus vina Lui scrisă: Acesta este Iisus, regele iudeilor.
27, 38. Atunci au fost răstigniţi împreună cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga.
27, 39. Iar trecătorii Îl huleau, clătinându-şi capetele,
27, 40. Şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!
27, 41. Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau:
27, 42. Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El.
27, 43. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu.
27, 44. În acelaşi chip Îl ocărau şi tâlharii cei împreună-răstigniţi cu El.
27, 45. Iar de la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea.
27, 46. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?
27, 47. Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: Pe Ilie îl strigă Acesta.
27, 48. Şi unul dintre ei, alergând îndată şi luând un burete, şi umplându-l de oţet şi punându-l într-o trestie, Îi da să bea.
27, 49. Iar ceilalţi ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-L mântuiască.
27, 50. Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul.
27, 51. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat;
27, 52. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat.
27, 53. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.
27, 54. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Si se face citire. Apoi Psalmul 50 si, dupa acesta, Evanghelia a opta:

A 8-a Evanghelie a Patimilor
Matei XXIII, 32-49

23, 32. Şi erau duşi şi alţii, doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El.
23, 33. Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga.
23, 34. Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi.
23, 35. Şi sta poporul privind, iar căpeteniile îşi băteau joc de El, zicând: Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine Însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu.
23, 36. Şi Îl luau în râs şi ostaşii care se apropiau, aducându-I oţet.
23, 37. Şi zicând: Dacă Tu eşti regele iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!
23, 38. Şi deasupra Lui era scris cu litere greceşti, latineşti şi evreieşti: Acesta este regele iudeilor.
23, 39. Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.
23, 40. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?
23, 41. Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău.
23, 42. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.
23, 43. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.
23, 44. Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea.
23, 45. Când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la mijloc.
23, 46. Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul.
23, 47. Iar sutaşul, văzând cele ce s-au făcut, a slăvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost.
23, 48. Şi toate mulţimile care veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul.
23, 49. Şi toţi cunoscuţii Lui, şi femeile care Îl însoţiseră din Galileea, stăteau departe, privind acestea.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Tricântarea. Cântarea a 5-a, apoi Condac, glasul al 8-lea:

Pe Cel ce s-a rastignit pentru noi, veniti toti sa-L laudam, ca pe Acela L-a vazut Maria pe lemn si a zis: Desi rabzi rastignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu.

Icos:

Vazând mieluseau, Maria, pe Mieluselul sau tras spre junghiere, mergea dupa El zdrobita, împreuna cu alte femei, strigând asa: Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci aceasta calatorie grabnica? Au doara este iarasi alta nunta în Cana, si acolo Te grabesti acum, ca sa le mai faci lor vin din apa? Oare, merge-voi cu Tine, Fiule, sau voi astepta mai bine? Da-mi cuvânt, Cuvinte; nu ma trece tacând, Cel ce m-ai pazit curata; ca Tu esti Fiul si Dumnezeul meu.

Urmeaza Sinaxarul pentru Sfânta si Marea Vineri, apoi Cântarile a 8-a si a 9-a ale Tricântarii. Apoi Luminânda (exapostilaria), de trei ori:

Întru o zi ai învrednici, Doamne, pe tâlharul în rai; si pe mine lumineaza-ma cu lemnul Crucii, si ma mântuieste.

Apoi Evanghelia a noua, de la Ioan:

A 9-a Evanghelie a Patimilor
Ioan XIX, 25-37

19, 25. [În vremea aceea] stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.
19, 26. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!
19, 27. Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.
19, 28. După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete.
19, 29. Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui.
19, 30. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.
19, 31. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice.
19, 32. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el.
19, 33. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele.
19, 34. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.
19, 35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.
19, 36. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: „Nu I se va zdrobi nici un os”.
19, 37. Şi iarăşi altă Scriptură zice: „Vor privi la Acela pe care L-au împuns”.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Si îndata Laudele:

Toata suflarea sa laude pe Domnul! Laudati pe Domnul din ceruri, laudati pe El intru cele inalte; Tie se cuvine cantare, Dumnezeule.

Laudati-L pe El toti ingerii Lui, laudati-L pe El toate puterile Lui; Tie se cuvine cantare, Dumnezeule.

Se pun stihirile, apoi Evanghelia a zecea, de la Marcu:

A 10-a Evanghelie a Patimilor
Marcu XV, 43-47

15, 43. [În vremea aceea] venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.
15, 44. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult.
15, 45. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul.
15, 46. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.
15, 47. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Apoi Doxologia:

Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire.

Laudamu-Te, bine Te cuvantam, inchinamu-ne Tie, slavimu-Te, multumim Tie pentru slava Ta cea mare.

Doamne, Imparate ceresc, Dumnezeule, Parinte atottiitorule, Doamne, Fiule, Unule-Nascut, Iisuse Hristoase si Duhule Sfinte.

Doamne Dumnezeule, Mieluselul lui Dumnezeu, Fiul Tatalui, Cel ce ridici pacatul lumii, miluieste ne pe noi, Cel ce ridici pacatele lumii.

Primeste rugaciunea noastra, Cel ce sezi de-a dreapta Tatalui, si ne miluieste pe noi.

Ca Tu esti Unul Sfant, Tu esti Unul Domn Iisus Hristos, intru marirea lui Dumnezeu Tatal. Amin.

In toate zilele bine Te voi cuvanta si voi lauda numele Tau in veac si in veacul veacului.

Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta fara de pacat sa ne pazim noi.

Bine esti cuvantat, Doamne, Dumnezeul parintilor nostri, si laudat si preaslavit este numele Tau in veci. Amin.

Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nadajduit intru Tine.

Bine esti cuvantat, Doamne, invata-ma indreptarile Tale (de 3 ori).

Doamne, scapare Te-ai facut noua in neam si in neam. Eu am zis: Doamne, miluieste-ma, vindeca sufletul meu, ca am gresit Tie.

Doamne, la Tine am scapat, invata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu.

Ca la Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina.

Tinde mila Ta celor ce te cunosc pe Tine.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi (de trei ori).

Slava… Si acum… Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.

Apoi mai pe larg:

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.

Si îndata, ectenia: Sa plinim rugaciunile noastre de dimineata Domnului…

Si Ecfonisul: Ca Dumnezeul milelor…

Si îndata, Evanghelia a unsprezecea, de la Ioan:

A 11-a Evanghelie a Patimilor
Ioan XIX, 38-42

19, 38. După acestea Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Şi Pilat i-a dat voie. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui.
19, 39. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe.
19, 40. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei.
19, 41. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat.
19, 42. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Urmeaza Stihoavna, si apoi Evanghelia a douasprezecea, de la Matei:

A 12-a Evanghelie a Patimilor
Matei XXVII, 62-66

27, 62. Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat,
27, 63. Zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula.
27, 64. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi.
27, 65. Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.
27, 66. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.

Si sfârsindu-se Evanghelia se zice:

Slava îndelung-rabdarii Tale, Doamne, slava Tie, Doamne, slava Tie!

Troparul, glasul al 4-lea:

Rascumparatu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tau. Pe Cruce pironindu-Te si cu sulita împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slava Tie.

Apoi ectenia obisnuita si apolisul.
* * *