Arhim. Simeon Kraiopoulos: “Dacă rămâi lipit de lumea de aici, dacă te cucereşte teama ca nu cumva să pleci din ea, cu atât mai puţin vei jindui la cele cereşti”

“Am rămas în sărăcie duhovnicească, pentru că suntem ca de pământ, nu avem curajul să ridicăm puţin capul, nu îndrăznim să apucăm pe acest drum. De atâţia ani suntem creştini şi ce facem, vegetăm?”

1

Pe ultima sută de metri. Amintirea morţii care este numai viaţă
În fiecare clipă înaintea lui Dumnezeu

În seara aceasta consider că este un moment bun să punem început nou. Am mai spus şi altă dată că cel mai bine este să ne gândim că ne aflăm pe ultima sută de metri, cum se spune, şi să trăim, să cugetăm şi să ne comportăm în consecinţă. Oricum la o vârstă mai înaintată lucrurile sunt mai coapte. Dar în orice caz, indiferent de vârstă, cred că ar trebui să începem să lucrăm mai eficient şi să o luăm din nou de la început. Cine ştie de câte ori va mai fi nevoie să discutăm aceleaşi lucruri în acest duh.

Noi, fiind ortodocşi, membrii ai Bisericii lui Hristos, ştim destule lucruri şi cred că ceea ce trebuie să facem este să nu mai lăsăm loc de amânare. Să nu mai spunem „aşa voi face”, ci imediat, imediat, din această clipă să punem început nou, fără să mai existe vreun interval de stagnare. Din acest moment trebuie să ne hotărâm şi să o punem şi în practică, se înţelege, să ne închipuim constant înaintea lui Dumnezeu, cum vom fi la judecată, pentru că oricum putem părăsi această lume în orice clipă.
Acum, întrucât ştiinţa a avansat atât de mult, putem câteodată să ne mai punem speranţa în ea. […] Viaţa noastră se datorează mult modului în care ştiinţa se foloseşte de medicamente sau de alte mijloace, dar intervalul acesta care ne-a rămas, care pentru unii este mai mare sau mai mic decât pentru alţii, cred că nu ar fi rău să fie folosit ca timp de cugetare la faptul că sfârşitul nostru cel lumesc poate veni brusc, pe neaşteptate, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Moartea vine pe nesimţite.
Prin urmare, cred că este bine să ne păstrăm în duhul creştinesc şi, studiind Sfânta Scriptură şi în special Noul Testament, vom vedea că mai mult sau mai puţin toate cele pe care le spune Domnul au în vedere acest fapt, anume că sfârşitul poate veni oricând: „Privegheaţi deci, câ nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru”. Şi parabolele au aproape toate şi acest înţeles, parabola bogatului necugetat – „Nebune! In această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” – la fel şi parabola bogatului şi a săracului Lazăr, precum şi cea a fiului risipitor. Dar şi toate celelalte rostite de Mântuitorul ne trimit cu gândul la sfârşitul vieţii noastre, chiar dacă reflexul omului este de a închide ochii şi de a evita acest subiect. Nu vrea să se gândească la asta. Noi trebuie să privim înspre adevăr, nu înspre nimicurile omului celui vechi.

1

Amintirea morţii te aduce cu picioarele pe pământ

Prin urmare primul lucru pe care trebuie să-l facem este să conştientizăm chiar acum faptul că în orice clipă, chiar în orice clipă, putem să plecăm din această lume. Şi când spun în orice clipă, mă refer chiar şi la atunci când nu avem absolut nici un motiv să ne gândim la moarte. În fiecare moment, aşadar, să ne închipuim că ne aflăm în faţa lui Dumnezeu, în faţa Judecătorului. Ştim ce spune cuvântul lui Dumnezeu, „În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată”. Să-ţi aduci aminte că vei muri, că va veni sfârşitul, că vei pleca din această lume, şi atunci nu vei mai păcătui în veci. Este foarte important acest lucru, la care nu luăm aminte cum ar trebui. În practică, atunci când vine acel moment critic, când toate patimile tale prind atâta putere încât nimeni n-ar mai putea să le stăpânească, dacă acel suflet îşi va aminti de cât de jos a ajuns, de faptul că acolo la fund aşteaptă numai moartea, deîndată vor conteni patimile şi autojustificările şi îndreptăţirile, care ne împiedică să ne vedem înaintea Domnului.
Fericită lucrare ar fi pentru noi, cei care vrem, să începem să punem în practică aceste gânduri. Merg să mă culc? Nu ştiu dacă mă mai trezesc sau nu. M-am trezit? Nu ştiu dacă voi mai prinde înseratul. Şi aceste gânduri nu au scopul de a băga frica noi, făcându-ne viaţa un coşmar. Trebuie să ne lăsăm cuprinşi de frica de Dumnezeu, care ne face mult bine. Sunt la mine acasă? Sunt în fața lui Dumnezeu! Sunt afară din casă? Sunt în fața lui Dumnezeu! Sunt cu alţi oameni? Sunt în faţa lui Dumnezeu! Singur? Tot în faţa lui Dumnezeu! Să purtăm cu noi permanent acest sentiment. Să ne convingem pe noi înşine de acest adevăr.
Şi esenţial este să nu lăsăm niciodată loc pentru alte gânduri, precum „Eh, nu se va întâmpla nimic azi.” Pentru că omul, atunci când şansele ca ceva chiar să se întâmple în ziua aceea sunt foarte mici, este cuprins de un sentiment de siguranţă, de certitudine chiar, că totul va fi bine. Nu. Aici trebuie să nu lăsăm niciodată loc de astfel de tendinţe, pentru că nimic bun nu poate ieşi din ele, numai pagubă. Dacă nu se va întâmpla nimic, nu se va întâmpla! Ştie Dumnezeu mai bine şi pe toate le rânduieşte. Şi fireşte că, atunci când ne gândim la moarte, nu e ca şi când ne conducem pe noi înşine cu forţa într-acolo. Când va veni clipa, atunci va veni! Dar nu putem să pierdem nici un strop de timp, pentru că nu ştim dacă mai avem mult sau puţin.

Amintirea morţii, aşa cum i se spune în limbaj ascetic, nu are scopul de a induce frica în om, astfel încât să se îmbolnăvească psihic sau să-l domine ca un coşmar. Nu. Amintirea morţii te normalizează, te aduce înapoi la firesc. Atunci când te gândeşti la moarte, la sfârşit, atunci te afli în starea ta firească, bineînţeles, numai dacă înţelegi lucrurile cum trebuie şi nu te sperii. Aşa cum sunt mulţi în lumea asta, şi încă sunt creştini aceia, care nu cumva să se gândească la moarte, nu cumva să cugete la sfârşitul acestei vieţi! Da, toţi murim. Ce să facem? Aceştia ar face bine să depăşească repede acest gând, pentru că oricum nici ei nu vor face excepţie. Toţi trebuie să purtăm înaintea ochilor moartea, sfârşitul. Nu să ne gândim la asta în fiecare clipă, dar să o avem în vedere atunci când judecăm o situaţie, indiferent care. Si atunci va deveni ca o stare, care nu te mai consumă, ci îți este firească, atunci când eşti la muncă, de exemplu – nu e ca şi când gândul morţii te va face să nu mai munceşti, ci din contră, vei munci şi mai cu spor, pentru că vei scăpa de toată teama şi agitaţia şi stresul.

Spuneam odată, dacă îmi permiteţi, mai mult în glumă aşa, cuiva care avea o problemă, o greutate, şi trebuia să-i dea de leac în termen de câteva luni. „Nu te teme”, i-am spus, „că până atunci se poate întâmpla a Doua Venire a lui Hristos, şi n-are să te mai preocupe problema ta.” Este şi un pic de adevăr în această glumă. Este mai limpede, mai calm, mai liniştit, este mult mai cu picioarele pe pământ şi mai cumpătat omul, atunci când se gândeşte la moarte. Nu mai este stăpânit de nimic care să-l îndepărteze de Hristos.

1

Adânc în sufletele noastre, această trăire să fie: să ne aşteptăm la plecare, să ne aşteptăm să se deschidă poarta cerului

Începând cu acest moment, aşadar, de vreme ce tocmai urmează să săvârşim Sfânta Liturghie, să intrăm cu toţii în acest duh, fiind prezenţi aici în biserică la taina tainelor, care este chiar Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa, înaintea lui Dumnezeu. Pentru că oricâte lucruri am avea pe cap, oricâte planuri pentru viitor, adevărul este că fiecare dintre noi, fără excepţie, vom părăsi această lume, şi o vom părăsi într-un moment pe care nu-l cunoaştem. „În ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte“, spune Domnul. Faptul că Dumnezeu ne-a păstrat ascunsă vremea morţii noastre, precum şi a celei de-a doua Veniri a Sa, nu are scopul de a ne fi piedică. Nu. Este înspre folosul nostru, pentru că îi dă omului posibilitatea de a se aşeza în relaţia corectă cu Dumnezeu. Altfel omul şi-ar plănui viaţa asa cum crede el că e mai bine.
Noi am vrea ca Dumnezeu să ne spună de la bun început: „Ştii, mai ai de trăit atâţia ani şi atâtea săptămâni, zile şi ore.” Aşa ne-am dori şi ne închipuim cum că ne-ar face bine. Nu. Nu. Fericit cel ce va privi lucrurile aşa, şi în general, şi în particular, asa cum a făcut-o si cum ne-a învăţat s-o facem Hristos. Nu e nimic mai folositor omului, decât să nu ştie când va fi a Doua Venire, precum şi timpul morţii sale personale. Nu e ca şi când Dumnezeu ar vrea să ne ţină o viaţă întreagă în agonia de a nu şti, dar acest lucru ne ajută foarte mult sufleteşte, ne ajută să ne putem vedea în fiecare zi în faţa lui Dumnezeu, ca şi când ar fi ultima, fără interes, fără iubire de sine, fără calcule şi planuri, fără să spunem „Până atunci am destul timp, voi face altfel lucrurile, am timp să mă schimb.“ Nu. Ci în fiecare clipă ca şi când am fi înaintea lui Dumnezeu. Şi atunci te vei întoarce la firesc, atunci îţi vei găsi liniştea şi în plus vei căpăta în plus şi experienţă.
Nu sunt numai cuvinte acestea. E vorba de experienţă, nu numai de strădania de a te gândi aşa şi pe dincolo. Nu. Dumnezeu va răspunde imediat faptei şi te va primi, te va lua în braţele Sale şi te va umple de har. Nu îţi va da cele pe care şi le doreşte omul cel vechi din tine – cum ar fi, de exemplu, să ştie când şi cum se va întâmpla un lucru sau altul – nici nu-ţi va da mângâiere falsă, nu-ţi va spune „Mai ai timp să te pocăieşti.” Nimic. Cu cât mai puţin ştii, cu atât mai bine. Cu cât mai puţin vrei să ştii, cu atât mai bine. Cu atât mai bine este, cu cât eşti în stare să le laşi pe toate în grija Domnului, să spui „De vreme ce Tu, Doamne, aşa le-ai rânduit şi aşa le vrei, şi eu împreună cu Tine!” De la noi nu se aşteaptă decât un singur lucru, anume să privim lucrurile aşa cum trebuie: în fiecare clipă să fim ca înaintea lui Dumnezeu, pe toate să le gândim şi să le judecăm în funcţie de asta. Nu doar să alergăm fără rost şi să ne preocupe una şi alta. Nu. Îl aşteptăm pe Dumnezeu, aşteptăm să ne deschidă poarta.
Acesta este, cred eu, primul lucru care trebuie făcut, dacă vrem să ne numim creştini, dacă vrem să ne aşezăm cum trebuie în Biserica lui Hristos. Trebuie să punem în practică acest lucru: “Aminteşte-ţi de moartea ta, şi nu vei mai păcătui în veci!” Amintirea morţii este însăşi viaţa. Te eliberează, îţi dă aripi. Şi tu, făcând aşa, vei lăsa la o parte multe lucruri care nu contează, şi atunci va veni Domnul să te umple de har şi să te ajute chiar să depăşeşti toate cele nefolositoare pe care le-ai făcut.
Ne va ieşi încet-încet din minte, dar atunci când ne aducem iar aminte, iarăşi ne vom plasa înaintea Domnului şi astfel, încet-încet, se va transforma într-o stare permanentă. Pe dinafară vei părea preocupat de grijile vieţii, ca orice om, dar pe dinăuntru vei trăi numai asta: aşteptarea plecării, aşteptarea deschiderii porţii de către Dumnezeu.

1.jpg

Credinţa înseamnă mai mult decât realitatea

Si atunci, în acest caz avem nevoie de credinţă. Tema credinţei este o temă ce trebuie privită foarte concret, de vreme ce suntem făpturi cugetătoare după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu si suntem înzestraţi cu raţiune si avem atâtea cunoştinţe, pe care le putem şi îmbogăţi. Cât credem în Hristos? Credem?

La o privire mai atentă vom observa din cum vorbim, din cum ne purtăm, din ce facem, că ne lipseşte credinţa. Mi se pare uluitor. E imposibil şi să credem în Hristos, şi să vorbim aşa. E imposibil şi să credem în Hristos, şi să facem lucrurile pe care le facem. Să crezi în Hristos si să fii atât de zdruncinat, să fii atât de tulburat? Nu se poate.

Ne lipseşte credinţa. Şi acum este clipa în care trebuie să începem să credem. Să credem în toate câte ne spune Evanghelia, fără vreo excepţie. Dacă vrem. Dacă nu vrem, să nu credem! Dar dacă sperăm să avem vreo şansă la un început bun, trebuie să credem că a venit cu adevărat Fiul lui Dumnezeu pe pământ, că a spus şi a făcut toate cele pe care le-a spus şi le-a făcut, că Şi-a întemeiat Biserica Sa, precum şi Tainele Sale. Şi în final că a făcut toate aceste lucruri cu un singur scop: mântuirea noastră. Şi atunci când îl laşi pe diavol să-ţi intre în gând şi în inimă şi să-ți sădească îndoieli si tulburări, cum că nu ar fi așa, ci altfel, atunci unde îți mai este credinţa în Hristos?

Şi, aşa cum am mai spus şi altă dată, să renunţăm la a mai aduce argumente şi justificări: „Aşa sunt eu, pe mine nu mă primeşte Hristos, pe mine nu mă aude Hristos, pe mine nu mă va ierta Hristos.” De unde le scoţi pe toate acestea? Unde le-ai găsit? Hristos a venit ca să găsească pe fiecare păcătos în parte. Să zicem că nu te-a găsit până acum. Există însă întotdeauna posibilitatea, nu probabilitatea, de a te găsi. Nu probabilitatea, ci posibilitatea! De noi depinde să ne aşezăm în gândire aşa cum trebuie şi deîndată ne va găsi Hristos şi ne va mântui. Orice ar fi nevoie să facă, va face; orice ar fi nevoie să ne spună, ne va spune; oricât va fi nevoie să ne lumineze ca să înţelegem, o va face. Nu putem crede fals. Nu putem crede în ceva ce se va dovedi că nu este aşa. Credinţa înseamnă mai mult decât realitatea subiectivă. Noi credem că dacă am priceput ceva, dacă am văzut ceva, acesta este adevărul, suntem siguri de asta. Nu. Credinţa este mult mai sus de ceea ce ne oferă simţurile – văzul, auzul, mirosul şi celelalte. Ne va fi mult mai aproape Hristos, dacă ne vedem înaintea Lui, ne dăm seama că vom pleca din această lume si vrem să ne mântuim.

Creştinii spun câteodată „Ah, ce n-aş da să pot să-L văd pe Hristos! Cât de mult aş vrea să fi fost şi eu în viaţă atunci, în anii pe care i-a petrecut Hristos pe pământ!” Dar şi cei care trăiau atunci şi l-au primit pe Hristos în sufletul lor cu adevărat, au făcut-o tot prin credinţă. Prin credinţă se înfăptuiesc toate, devin realitate toate. De aceea trebuie să punem început nou acum. Să nu începem a spune „nu pot crede, îmi este greu!” Ce sunt astea? Eşti creştin? Imediat va veni în sufletul tău credinţa, pentru că ne-o dă Hristos. De credinţă avem nevoie? Credinţă ne va da! Dacă nu simţi credinţa în tine, asta nu e pentru că nu ţi-a dat-o Hristos, ci pentru că nu ţi-o doreşti tu. Şi smerenie ne va da, şi pocăinţă şi putere de rugăciune şi orice altceva de care este nevoie. De datoria omului numai atât rămâne: să creadă.

Aşa cum am mai spus de multe ori, răul din Eva a venit o dată cu îndoiala. A venit diavolul și a sădit în sufletul ei si în firea ei îndoiala — cum că nu ar sta lucrurile aşa cum spune Dumnezeu. Şi a păţit ce a păţit. Să păţeşti şi să înveţi din asta, asta trebuie. Şi ar fi putut protopărinţii să se pocăiască atunci, dar n-au făcut-o. Groaznic lucru să permiţi îndoielii, necredinţei să prindă rădăcină în tine, după care să cazi în păcat şi să nu poţi nici să te pocăieşti!

Pe de o partea trebuie să ne bucurăm că ne-a făcut Dumnezeu oameni după chipul şi asemănarea Sa, că ne-a dat cugetare şi libertate de voinţă. Pe de altă parte omul se află în pericol de moarte, tocmai pentru că l-a făcut Dumnezeu liber. Asta nu înseamnă, fireşte, că omul este constrâns de propria-i fire să greşească, ci că atunci când nu face folosinţă bună de toate harismele pe care i le-a dat Dumnezeu – de libertate, de cunoaştere, de înţelepciune, de liberul arbitru – atunci va ieşi răul din el. Şi nu numai protopărinţii au păţit asta, ci şi noi toţi. Luaţi aminte şi veţi vedea că toate relele pe care le facem se trag numai din îndoială. Ne îndoim de Dumnezeu. Lăsăm să ne pătrundă în suflet gânduri de îndoială, de necredinţă – astăzi mai mult ca oricând, de vreme ce fiecare poate să zică ce vrea, să scrie ce vrea şi aşa mai departe. În timp ce, dacă te smereşti, dacă priveşti lucrurile simplu, vei vedea că ai de ales între a te lepăda de tine sau a te lepăda de Hristos. Şi nu cred că are nimeni curaj să facă asta, nu din cauza fricii, ci pentru că adevărul este că [nu] avem rădăcina credinţei în sufletul nostru.

11.12.2002 La priveghere

*

1

A fi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este bucuria noastră, după ea tânjim
Dumnezeu vrea ca noi să fim în orice clipă pregătiţi

Cred că ne-a arătat Dumnezeu că am făcut bine ceea ce am început ieri, aşa, încet-încet dar întru adevăr, să spunem nişte lucruri care trebuiau spuse. Şi nu a fost decât un început. Este bine să vedem lucrurile strâns legate de ceea ce spuneam mai demult, anume că este cu totul altceva să trăim aşa cum trăim acum, cu grijile şi treburile noastre lumeşti – dar şi duhovniceşti — dar că până la urmă întreaga noastră viaţă de creştini încă este purtată într-un duh lumesc, pământesc. Una este asta şi cu totul altceva este a crede în Hristos, a face ascultare de El, a-L urma pe El cu sensul că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie“, că la cele de sus ne este gândul, nu la cele pământeşti. Este cu totul altceva, altfel cugetăm, altfel ne comportăm şi ne simţim, avem o cu totul altă stare înlăuntrul nostru. De la un timp ne arată asta Dumnezeu prin rugăciunile Maicii Sale, dar de ieri ni s-a arătat asta şi mai mult. Să ne amintim aici ceva ce spuneam mai demult. După cum ştim, imediat după Sfânta Împărtăşanie, preotul spune: „Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine cu vrednicie, să mulţumim Domnului”. Mulţi spun că acest cu vrednicie ar trebui să fie atribuit părţii să mulţumim Domnului, nu primei părţi, adică primind cu vrednicie. Şi atunci spuneam că expresia corectă ar fi drepţi primind… cu vrednicie, cu sensul că Dumnezeu ne-a învrednicit să ne putem împărtăşi, şi de aceea trebuie să Îi mulţumim. Luaţi aminte. Aici nu este vorba numai despre faptul că am schimbat locul unui cuvânt, mutându-l pe cu vrednicie în partea a doua a rugăciunii. Este o modificare esenţială, existând o mare diferenţă între ele.

Dacă nu alegem să spunem cu vrednicie primind, ci spunem cu vrednicie să mulţumim Domnului, fără să ne dăm seama justificăm următorul lucru, că „noi suntem nevrednici, suntem păcătoşi. Cum vom spune că primim cu vrednicie?” Şi fără să ne dăm seama, ne bazăm pe starea noastră de mândrie, de nepocăinţă, de păcat. Şi aşa, te-ai împărtăşit şi aştepţi ca Sfânta Împărtăşanie să te ajute ca prin magie, pentru că lucrurile sunt deja clare: sunt păcătos.

În timp ce dacă spui cu vrednicie primind, să mulţumim Domnului, nu poţi să te mai laşi pe tânjeală, nu mai ai pe ce să te bazezi. Pe provoacă să te învredniceşti. Te duci mai degrabă înspre Hristos, cu ceea ce vrea Hristos de la tine, cu ceea ce îţi arată Hristos, cu ceea ce face El, care cu Trupul Său te face şi pe tine Trup al Său şi cu Sângele Său te face şi pe tine Sânge al Său. În fine, se poate ca nu mulţi să înţeleagă acest lucru.
Dacă privim lucrurile spunând că am fugi oriunde de lumea aceasta, asta ne ajută să ne simţim continuu înaintea lui Dumnezeu. Momentul când vom ajunge acolo nu-l cunoaştem, dar şi Hristos ne spune că vrea ca în orice clipă să fim pregătiţi: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” Hotărârea pe care trebuie să o iei atunci când vrei să te vezi înaintea lui Dumnezeu este definitivă, atunci ți se deschide drumul, atunci ţi se deschide poarta, atunci ai plecat o dată pentru totdeauna, nu mai ai cale de întoarcere. Aşa să începem să credem, aşa să trăim. Şi asta nu poţi să faci, bineînţeles, dacă eşti încă prins de cele lumeşti.
Mai aud câteodată pe unii tineri care spun că oricum nu înţeleg nimic în biserică, nu îi mişcă nimic, nu îi atinge nimic, motiv pentru care se plictisesc, obosesc. Pentru aceştia nu există nimic în lume, în afară de ceea ce îi mulţumeşte, ceea ce îi satisface; nimic altceva. Ce se va întâmpla cu aceştia? Şi, de asemenea, ce se va întâmpla şi cu cei care, deşi simt ceva în sufletul lor, că ar vrea să-i iubească Dumnezeu – dar câteodată o zic aşa, mai mult cu mândrie — dar care în final ajung să aibă numai grija vieţii acesteia lumeşti, să nu cumva să le lipsească ceva aici pe pământ.

Fără amânare

Aşadar, când vei începe să trăieşti având pe Dumnezeu în faţă, având această realitate în faţă, cum că vom pleca de pe acest pământ şi nu ştim când – şi de aceea, neştiind când vom pleca, trebuie să fim pregătiţi în orice clipă — atunci vei începe să guşti comuniunea adevărată cu Dumnezeu. Şi, cum spuneam şi ieri, să nu cumva să lăsăm cel mai mic loc de a spune că mai avem timp. Nu, nu! Dacă faci aşa ceva, înseamnă că nu ai înţeles nimic şi că nu ai pătruns încă acest adevăr, că aici pe pământ ne aflăm în exil, că suntem „străini şi călători pe acest pământ“, că cerul este casa noastră adevărată, în care vom trăi veşnic, împreună cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. Asta vrea Dumnezeu de la noi, să înţelegem acest lucru. Să nu cumva să spunem „Lasă că reuşesc eu să trăiesc până mâine şi atunci am să mă schimb.” Nu. În fiecare clipă poate să fie sfârşitul vieţii noastre pământeşti.
Prin urmare, pe de o parte trăim înaintea lui Dumnezeu, şi asta ne va trezi, ne va da un imbold să fim totdeauna pregătiţi. Dar de fapt nu atât de mult contează acest lucru, cât contează că aceasta este bucuria noastră, acesta este dorul nostru, acesta este setea noastră, că acolo este Domnul nostru. Hristos este cu noi acum, dar este cu noi ca să ne încălzească, ca să ne dea viaţă, doar-doar o vom apuca într-acolo unde este El, unde ni Se va arăta întru totul.

Dacă vei crede, dacă te vei lăsa copleşit

Când omul va cugeta astfel la aceste lucruri, când astfel şi le va cultiva şi le va trăi – şi cu cât cugetă mai mult la ele, cu atât se aprind înlăuntrul lui; cu cât le aprofundează, cu atât se încălzeşte sufletul lui – atunci se va trezi cu adevărat, atunci va prinde viaţă, atunci va renunţa la trecut şi o va apuca înspre viitor. „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte” spune Sfântul apostol Pavel. Când se schimbă ce este în cugetul nostru, atunci intrăm într-o altă lume, într-o altă stare, într-un alt duh. Da, este adevărat. Dacă rămâi lipit de lumea de aici, dacă te cucereşte teama ca nu cumva să pleci prea curând din ea, cu atât mai puţin vei jindui la cele cereşti. Oricât de creştin te-ai considera, oricât ai simţi că Dumnezeu te iubeşte şi te ajută, nu face mare diferenţă, pentru că rămâi în starea aceasta pământească. Iată, asta este ceea ce trăim noi, creştinii. Şi de aceea spunem că este mult rău, multă dezorientare. Undeva lucrurile s-au alterat, undeva am ieşit de pe drumul nostru, de pe calea noastră, nu ne mai aflăm pe direcţia cea bună. Suntem pur şi simplu lumeşti – şi asta în cel mai bun caz.

Dacă însă începem şi trăim după cuvintele Domnului, după tot ce ne-a arătat revelaţia Lui, după tot duhul vieţii Bisericii, al vieţii sfinţilor, atunci vom transcende în altă lume, în alt duh, într-o altă stare. Şi pentru că nu mai avem apăsarea păcatului – pentru că Domnul de aceea a venit, ca să ne ierte păcatele, ca să ne elibereze de ele, de primitivitatea noastră, de iubirea de sine, de omul cel vechi – atunci nu vei mai avea nici această problemă: „Cum voi merge eu la Domnul? Cum voi pune început, de vreme ce sunt atât de păcătos?”

Măcar să simţi asta, dar după aceea trebuie să crezi neclintit că Domnul te va mântui. Nu că vrea să te mântuiască, ci că te mântuieşte. Altfel, nu ar fi avut motiv să vină pe pământ şi să Se întrupeze, să rămână pentru totdeauna Dumnezeu-Om şi să ne lase pentru totdeauna lucrarea Sa mântuitoare – propovăduirea Sa, Evanghelia, Crucea Sa, moartea Sa, Învierea Sa, Înălţarea Sa la ceruri, unde stă de-a dreapta Tatălui. Aceasta este iertarea păcatelor, aceasta este transformarea omului păcătos, naşterea din nou. Acesta este Duhul cel Sfânt în sufletele oamenilor. Acesta este drumul la care tânjeşti.

Suntem creştini şi, ce facem, vegetăm?

Este nevoie, aşa cum spuneam şi ieri, să privim lucrurile în strânsă legătură cu cele pe care ni le dă Domnul de doi trei ani aici, prin rugăciunile Maicii Sale. Toate acestea pe care le trăim aici ne trimit şi mai puternic pe această direcţie şi ajută ca acest adevăr să prindă contur în inimile noastre: să începem să simţim şi să trăim lucrurile cum trebuie şi să păşim pe acest drum către viaţa cea cerească. Şi cred că la fel intră pe acest drum al mântuirii şi omul mai obişnuit, mai sărac, să spunem, mai simplu. Da, e în turma lui Hristos, în mica turmă a lui Hristos, în poporul Lui, împreună cu ceilalţi. Iar atunci când diavolul vine să vatăme sufletul nostru, atunci când vine să semene îndoială, spunând „Unde te duci? Tot un păcat eşti. Unde te duci aşa, plin de patimi?” noi să-i răspundem „Da, aşa este, dar mă va lua Domnul meu si mă va ierta si mă va curăţa de tot păcatul, mă va lumina şi mă va sfinţi, mă va îndumnezei. Nu eu voi face asta, dacă ar fi depins de mine, puteai să zici ce vrei. Dar aici ai de a face cu Dumnezeu!” Si atunci măcar să vină diavolul, ca să putem noi să-i răspundem aşa!

Aşa începe învierea, aşa înviază sufletul, prinde viaţă. Ceea ce spunem despre sfinţi – anume că sfântul este un înger de pe pământ – nu o spunem întâmplător. Fiecărui creştin îi stă în putinţă asta. Da, oricât ar fi omul de păcătos şi de plin de patimi, dacă apucă pe acest drum şi crede, sporeşte duhovniceşte si se lasă în mâinile lui Hristos – de vreme ce în mâinile Lui suntem cu toţii oricum – Hristos îl va face înger pământesc. Îl va face precum este şi El.
Dar să avem grijă, pentru că oricât am spune noi că Îl vom primi pe Hristos în sufletul nostru, oricât am spune că va locui Hristos în inima noastră si că Îi simţim dragostea si bună-voinţa, dacă noi rămânem în duhul lumesc, în duhul pământesc, înseamnă că nu am înţeles nimic. Am rămas în sărăcie duhovnicească, pentru că suntem ca de pământ, nu avem curajul să ridicăm puţin capul, nu îndrăznim să apucăm pe acest drum. De atâţia ani suntem creştini şi ce facem, vegetăm? De atâţia ani avem la dispoziţia noastră toate cele pe bune pe care ni le-a lăsat Domnul în Biserică, în Taine, în slujbe, iar noi abia-abia simţim ceva, abia-abia se mişcă ceva în sufletul nostru? Nu cumva să ne dezlipim de cele pământeşti, nu cumva să zgândărim câteva lucruri care să ne facă să ne pese de cele de sus, să căutăm noul Ierusalim şi nu numai pe cele pământeşti!

12.12.2002 La priveghere

Dacă vrei să urmezi Domnului, te vei lepăda de tine însuţi, te vei lepăda de mâhnirea ta, de melancolia ta, de caracterul tău grosolan şi sălbatic, de toate cele pe care le ai la inimă. Te vei lepăda de toate.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, “În pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014)

1

Anunțuri
Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

La începutul Postului Mare am primit, întru dragostea lui Hristos, o scurtă scrisoare din partea părinților aghioriți către clerul și poporul român ortodox

1

1

Către clerul și poporul român ortodox

Ca părinți aghioriți transmitem clerului și poporului român ortodox urarea de a avea un Post Mare binecuvântat și cu folos duhovnicesc; să ajungem cu toții cu bine la praznicul Sfintei Învieri.
Ne dorim ca toți ortodocșii din toate țările să înfruntăm împreună panerezia ecumenismului, iar diferitele și posibilele probleme care s-au creat între cei care luptă împotriva ereziei să se rezolve cu dragoste și întru adevăr, ca să strălucească peste și în noi toți lumina lui Hristos.

Este de așteptat să existe anumite neconcordanțe și opoziții, însă să urmăm calea Sfinților Părinți și vom fi în îmbrățișarea caldă și sigură a Bisericii lui Hristos.

Dumnezeu să ne binecuvânteze și să ne miluiască!

Cu iubire în Hristos, din partea tuturor părinților aghioriți,

Gheron Savva Lavriotul
Gheron Hariton Ieromonahul

PS – alături de aceste cuvinte ale părinților aghioriți vreau să îmi cer iertare de la cei cărora le-am greșit și îi iert pe toți cei care mi-au greșit în vreun fel oarecare. Post binecuvântat, întru Adevărul Bisericii lui Hristos! (pr. Ciprian Staicu)

Publicat în Alte categorii | Lasă un comentariu

Înmormântarea lui Dobri Dobrev din Bulgaria, „bunicuțul”, prieten ales al lui Hristos

103 ani slujind lui Hristos, în smerenie, rugăciune și milostenie!

În numai 3 zile, peste 13.000 de oameni au accesat această filmare a slujbei de prohodire.

Să avem parte de rugăciunile lui, în ceruri!

Publicat în Alte categorii | Lasă un comentariu

Paul Hitter: Spiritul civic de tip hashtag este o făcătura de laborator… sunt rețete aplicate și în alte țări, rețete care funcționează la sigur

1

ortodoxinfo: Se tot mira lumea ca la Cotroceni au fost putini oameni. Pai, voi aveti impresia ca s-a ocupat cineva cu ardoare, ani si ani la rand sa trezeasca constiinta civica in cei care nu mai suporta abuzurile? Nu prea. Pe partea cealalta aia cu #, se lucreaza de ani de zile. Asociatii, ONGuri, intelectuali, tineri recrutati, toti au lucrat cu bani si interes, s-au facut studii de piata, s-a intrat in mintea oamenilor pentru a le trezi spiritul civic. S-a creat o adevarata moda! Nu este nimic altceva, decat o facatura de laborator. O moda! Insigne, tricouri, coregrafii, articole in limbi straine, prezenta online, site-uri, presa de casa, iluzia ca totul se intampla natural… ehee, oamenii chiar s-au chinuit bre! Intr-un fel sunt de admirat. Au facut treaba nemteasca! Ba mai mult de atat, au inoculat oamenilor nevoia de a iesi. Ca la reclamele TV. Nici nu iti dai seama de ce cumperi produsul x sau y. Pai ti se induce subliminal. Asa si cu #. Cine a citit cate ceva apropo de publicitate, se prinde ca lor li se vinde un produs!! E vanzare de produs, ca la carte! Si nu numai ca au creat o moda, au creat si o anti-moda. Pai cum sa iesi cu stirbii la protest? Concurenta este ridiculizata, tarata prin noroi, umilita, ca deh, nu avem mila. Desi se refera la oameni, la semeni de-ai lor, mila nu are ce cauta, pentru ca, asa e in publicitate. Produsul tau trebuie sa fie pe primul loc, deci victimele colaterale nu conteaza.
Se intampla aceste lucruri de multi ani, si nu doar la noi. Cine a auzit de Edward Bernais stie cam despre ce vorbesc. Totul a fost studiat inainte in detaliu, sunt retete aplicate si in alte tari, retete care functioneaza la sigur.
Pai cum doriti voi, sa iasa oamenii fara sa se lucreze la cutia cu maimute, la organizare, ani si ani de-a randul? Nu are cum. De ce va tot mirati? Ia de priviti conferinta de la baieti.
Apropo de ce am scris mai sus, de cultura protestului la care s-a lucrat foarte intens, se mai intampla un fenomen interesant! Pe nesimtite, usurel, cei care demonstrau in 1990 in Piata Universitatii, au virat-o spre extrema stanga. Cine sa stie toate acestea in anii 90? Cine stia atunci ca Emil Constantinescu a avut-o ca sefa de campanie pe Sandra Pralong? Stia cineva cine este doamna pe atunci? Nici acum nu sunt multi care stiu. S-a batut palma cu dracu. Dreapta s-a facut frate cu dracu sa treaca puntea, adica sa infranga FSN-ul. Si, incet incet, au virat-o multi la stanga extrema. Cei care nu au facut pactul, unii lideri ai pietei, au fost aruncati in umbra. Legionari, deh- asa i-au etichetat. Multi nu isi dau seama nici acum ca sunt manati in lupta anti psd de catre ceva mai rau decat psd-ul. Un soi de tasu lui dracu. Scapi de dracu si dai de tasu, adica de Neomarxism. Si in fond, nu are nici o legatura cu pesedeul. Interesul este altul. Sa avem pesede dar sa fie cu noi. Si sunt destui si de la pesedeu’ care tot in stanga extrema trag. E jale. Iluzii. Jocuri de umbre. Fente. Deci ba baieti care sunteti, sau va considerati de dreapta, si tineti cu Coposu, Ratiu, Campeanu, 1990, mineriade, in momentul in care voi iesiti cu #rezist., iesiti cu Tatalor. Tartorul sef. El grande. Necuratu. Cum vreti voi. S-a facut blatul! E gaselnita. Unii dintre golanii sefi au uitat de patriotism si de dreapta si s-au rotit 180. Stiu, in oglinda va simtiti bine, va spuneti domnee, eu nu votez in viata mea pesedeul, eu sunt golan, sunt de dreapta, ies in strada, huooo, moartee…Revolutia de la 89. Breee, trezirea! PNL a devenit neomarxist. E doar spoit in albastru, inauntru e rosu bolsevic.

nota mea: #Rezist=LGBT

Publicat în Alte categorii | Lasă un comentariu

Meditație la Canonul cel Mare

1

Timpul pe care îl trăim acum este unic, cu el nu ne vom mai întâlni niciodată. Nu ne vom mai întâlni cu sănătatea pe care o avem acum, cu tinerețea pe care o avem acum, cu nimic din ceea ce ne împodobește clipa prezentă. De nu vom umple timpul acesta cu Dumnezeu, cu fapte bune, dumnezeiești, cu pocăință, de nu vom trăi deplin dorul de Dumnezeu, harul Lui, acest timp, de care acum ne bucurăm cu bucurii ilicite, va deveni principalul nostru învinuitor la Judecată… E cumplită judecata timpului irosit, e povara cea mai grea a bătrâneții, plânsul neputincios al rugătorului, regretul sfâșietor al păcătosului. „Acum pocăiește-te, suflete, alt timp nu vei mai avea”, strigă Canonul cel Mare.

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu