Mangalia: Navă cu 50 de MIGRANȚI depistată de GARDA de COASTĂ

1

Cel puțin 50 de migranți, printre care și copii, aflați pe o ambarcațiune depistată, noaptea trecută, la 15 mile travers de Mangalia este adusă la mal de polițiștii de frontieră ai Gărzii de Coastă.

Este vorba de un pescador observat, noaptea trecută prins sistemul SCOMAR de către Garda de Coastă, la 20 mile travers de Mangalia. O navă a Poliției de frontieră a confirmat apoi că pescadorul era deja la 15 mile distanță de țărm. S-a dat alerta Search and Rescue și nava cu migranți a fost somată să se oprească. Persoanele de la bord au spus însă că pescadorul a rămas în derivă, neavând cine să îl conducă.
Pescadorul este adus la țărm, urmând să ajungă într-o oră la Grupul de nave al Gărzii de Coastă din Mangalia. Nu se știe din ce țară provin transfugii dar, cel mai probabil, au fost ambarcați în Turcia. După identificarea și trierea epidemiologică a migranților, polițiștii de frontieră vor începe cercetările pentru identificarea călăuzelor, urmând să stabilească ce măsuri vor fi luate în privința transfugilor. În urmă cu două săptămâni, 69 de irakieni, din care 29 copii, au fost aduși la Mangalia cu o navă condusă de un bulgar și un cipriot. Cei doi au fost arestați.

ortodoxinfo

cititi si: AICI

Publicat în Stiri, politica | Lasă un comentariu

Un îndreptar de mărturisire ortodoxă – „Pecetluirea” Sfantului Sinod de la anul 1583

1

Apel către preoții ORTODOCȘI români! (când spun ortodocși mă refer la cei ce NU POMENESC ERETICI la Sfânta Liturghie și nu au păreri de sine cu privire la situația actuală a Bisericii): Vă rugăm luați în discuție în următoarele sinaxe și problema calendarului. Pentru a veni în sprijinul sfințiilor voastre, publicăm ANATEMA sub care ne aflăm cu toții odată cu schimbarea calendarului cel adevărat.

La anul 1583, Papa Grigorie XIII al Romei a schimbat calendarul iulian, făcând mai apoi numeroase presiuni asupra Patriarhului Constantinopolului din acea vreme – Ieremia al II-lea (1572- 1579, 1580-1584, 1587-1595), pentru a-l convinge să urmeze înnoirea calendaristică apuseană. Însă pentru a le arăta latinilor că fundamentele despărţirii nu ţin numai de măsurarea timpului şi pentru a pune capăt presiunilor politice, Patriarhul Ieremia al II-lea a convocat în acelaşi an Soborul Bisericii în cetatea Constantinopolului, la care au mai luat parte Patriarhul Silvestru al Alexandriei, Patriarhul Sofronie al Ierusalimului şi mulţi alţii. Această hotărâre sinodală numită „Pecetluire”, trimisă către toate bisericile ortodoxe locale, arată principalele erezii papale şi le declară ca fiind în afara Bisericii Ortodoxe prin anatemizarea celor care le cred şi le practică.

Iată întregul text al „Pecetluirii”[1]:

„Către toţi creştinii adevăraţi, mădulare ale Sfintei, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici de Răsărit a lui Hristos din Constantinopol şi din tot locul, har, pace şi milă vouă de la Atotputernicul Dumnezeu.
Nici un pic de tulburare nu a făcut în corabia din vechime furtuna care s-a ridicat din adâncuri. Şi dacă Domnul Dumnezeu, amintit de Noe, nu ar fi binevoit a potoli apele, nu ar fi fost nici o şansă de salvare a ei. În acelaşi chip şi împotriva Corabiei Bisericii Ortodoxe ereticii au ridicat un război neîndurător, noi socotind a fi voia lui Dumnezeu de a lăsa urmaşilor prezentul tom împotriva lor, aşa încât hotărârile cele scrise aici să fie fără doar şi poate în apărarea Ortodoxiei noastre. Dar pentru ca documentul să nu fie prea împovărător (greoi) pentru oamenii simpli, am hotărât a-l pune în opt capete lesnicioase, după cum se va arăta.
Din Vechea Romă au venit anumiţi oameni care au învăţat acolo să gândească latineşte. Dar cel mai rău lucru e că înainte au fost bizantini, născuţi şi crescuţi prin părţile noastre; dar nu numai că şi-au schimbat credinţa, dar au şi ridicat război Ortodoxiei şi adevăratelor învăţături ale Bisericii de Răsărit şi s-au răzvrătit împotriva lui Hristos Însuşi, împotriva dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Soboare ale Sfinţilor Părinţi care ni le-au lăsat. Drept pentru care i-am tăiat ca nişte mădulare putrede şi

HOTĂRÂM

I. De nu ar mărturisi careva cu inima şi cu gura ca mădular al Bisericii de Răsărit botezat ortodox că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl fiinţial şi ipostatic, aşa cum Hristos spune în Evanghelie, ci Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul în acelaşi timp, unul ca acesta să fie lepădat afară de Biserică şi să fie anatema.

II. De nu ar mărturisi careva că în taina Sfintei Liturghii, laicii trebuie să se împărtăşească odată cu cele două sfinte părţi, a Preasfântului Trup şi a Preasfântului Sânge, ci să spună că este de ajuns a primi numai trupul pentru că sângele este inclus, chiar dacă Hristos le-a sfinţit separat şi le-a dăruit fiecăruia din Apostoli, unul ca acesta să fie anatema.

III. De ar spune vreunul că Domnul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină a folosit azime ca şi evreii şi nu pâine dospită, unul ca acesta să fie departe de noi şi sub anatemă ca unul ce gândeşte ca un evreu şi vrea să introducă doctrina lui Apolinarie şi a armenilor în Biserica lui Hristos, cu a Cărui încuviinţare îl dăm de două ori anatemei.

IV. De ar spune careva că atunci când Hristos Dumnezeu va veni să judece lumea, El nu va veni să judece sufletele împreună cu trupurile, ci numai să hotărască asupra trupurilor, să fie anatema.

V. Orişicine ar spune că atunci când mor, sufletele creştinilor care s-au pocăit în această viaţă dar nu şi-au câştigat mântuirea merg în Purgatoriu – care este un basm grecesc – unde focul şi chinurile îi purifică, şi mai cred că iadul nu este veşnic – aşa cum credea blestematul Origen – şi dau din această pricină slobozire păcatelor, pe unii ca aceştia îi dăm anatemei.

VI. De ar spune careva că Papa e capul Bisericii şi nu Hristos Dumnezeu, şi că Papa are autoritatea de a trimite în Rai prin scrisorile sale, şi că poate ierta păcatele prin plata indulgenţelor, unul ca acesta să fie anatema.

VII. Orişicine nu ar urma hotărârile Bisericii hotărnicite în cele Şapte Soboare Ecumenice şi Sfintele Paşti socotite pentru a le urma, ci vrea să urmeze noua invenţie a pascaliei şi a noului calendar al astronomilor atei papişti, şi vor să răstălmăcească şi să distrugă învăţătura şi Predania Bisericii care noi le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi, anatema unora ca aceştia şi să fie îndepărtaţi de Biserică şi de împărtăşirea credinţei.

VIII. Rugăm pe toţi binecredincioşii ortodocşi: rămâneţi în credinţa strămoşească ce-aţi învăţat-o până acum, în care v-aţi născut şi crescut, şi când vremurile o vor cere, vărsaţi-vă sângele pentru a păstra credinţa moştenită de Sfinţii Părinţi.

Luaţi aminte la cele scrise mai înainte şi credeţi că Hristos vă va ajuta să le împliniţi. Fie ca umila noastră binecuvântare să fie cu voi cu toţi. Amin.

+ Ieremia al Constantinopolului
+ Silvestru al Alexandriei
+ Sofronie al Ierusalimului

(cu tot soborul episcopilor prezenţi la acest Sfânt Sinod)

Anul 1583 de la Naşterea Domnului, indictionul XII, 20 noiembrie

1. Pentru traducerea exactă s-au folosit manuscrisele greceşti din Codexul 772 din biblioteca M-rii Sfântul Pantelimon şi mss. Codex 285 al Chiliei „Imnul Acatist” – Schitul Kapsocalivia din Sfântul Munte Athos.

| fragment din cartea monahului Visarion Moldoveanu – Ereziile Apusului 1 pag.75-78

P.S. Ii rog pe toți stiliștii de la Slătioara să se abțină de la a face propagandă schismatică, întrucât vor fi blocați, cunoscute fiind abaterile lor și lipsa succesiunii Apostolice.

g.s.

Publicat în Ecumenism | Lasă un comentariu

GLOBALIZAREA ȘI ECUMENISMUL: două coarne ale antihristului, două pârghii de putere ale satanei!

Starețul Rafail (Berestov), ieroschimonah Onufrie

1

Cuvânt pentru Ortodocșii Români și toți Creștinii Ortodocși despre globalizare și ecumenism, scris la rugămintea monahului român Timotei

Hristos în mijlocul nostru! Este și va fi!

Scopul masonilor-sataniști este să conducă omenirea prin globalizare, să-i transforme pe toți în robii antihristului, iar prin ecumenism să creeze o „biserică” unită și religia lui antihrist.
În Rusia globalizarea a început prin buletinul de identitate al Federației Ruse, CNP și polița medicală cu cod individual (SNILS). În buletinul sunt multe ornamente. Printre ele este și ornamentul celor trei de șase, despre care în Apocalipsa Sf. Ap. Ioan Teologul se spune că este numele numeric al lui antihrist.
Creștinii Ortodocși nu trebuie să ia și să aibă un astfel de pașaport! Chiar dacă cei trei de șase nu se află pe trupul omului, totuși primirea lor, semnând chiar cu propria mână un astfel de document, este un mare păcat. Toată greutatea acestui păcat astăzi îl cunoaște doar Dumnezeu și conștiința Ortodoxă vie a Creștinului.

1

În Rusia acesta e CNP, SNILS, УНЗР (în Ucraina), УНП – numărul contabil al contribuabilului (în Belarus), codul numeric personal (în România), матични број (în Serbia), პირადინომერი (în Georgie), προσωπικός αριθμός (în Grecia), ЕГН (în Bulgaria), rodné číslo (în Slovacia), osobisty numer (în Polonia), personal number (în SUA) etc. Dar toate acestea sunt denumirile numelui numeric unic, pe care slugile antihristului îl atribuie omului în calculatorul global numit „fiara”.

Codul de barereprezintă o inscripție tehnică, un semn. Codul de bare în care cel mai des apar cei trei de 6 este EAN-13. Codul de bare e alcătuit din linii de diferite grosimi – subțiri, medii și groase. Acestea sunt separate de trei perechi de linii înguste mai lungi, pe fiecare dintre ele scanerul citindu-le ca cifra 6.

1.png

Un cod de o generație nouă este așa-numitul cod QR. În codul QR sunt trei pătrate mari, așezate în colțurile codului, care în esență sunt purtătoare a cifrei 6. Așadar cele trei pătrate din codul QR sunt tot trei de șase – numele numeric al lui antihrist.

1

Codurile de bare și cele de tip QR se aplică pe toate produsele și mărfurile, pe bilete și pe documentele personale: pe pașaport, permis și chiar pe diamonitirion – permisul de intrare pe muntele Athos. Astăzi pelerinii ortodocși care vin în Sfântul Munte Athos sunt constrânși să primească permis de intrare cu cod QR, adică cu cei tre de șase. Pentru a ajunge în Grădina Maicii Domnului trebuie să ai pașaport cu trei de șase, pașaport biometric, viză biometrică, iar într-un final trebuie să primești cei trei de șase încă o dată pe Athos! Priviți în colțul stânga-jos de pe diamonitirion.

1

Prin toate aceste inscripții „tehnice” – coduri de bare și coduri QR – semnul fiarei deja astăzi este aplicat pe toate produsele, lucrurile și documentele. Astăzi noi vedem deja deschis în viața noastră numărul antihristoului – 666. Noi vedem că satana înseamnă totul și vrea să-și atribuie tot și toate. Deși noi știm că toate aceste produse le-a crescut și ni le-a dăruit Dumnezeu, satana mereu și pretutindeni se împotrivește și pretinde: „asta e al meu”. Să nu dea Domnul!
Oamenii care aplică aceste coduri pe produse pentru că așa le este serviciul probabil nici nu își pun problema despre un oarecare pericol ascuns, ci pur și simplu se gândesc că aceasta e o necesitate tehnică. Iar cei care introduc toate acestea în viața noastră cotidiană – masonii – știu bine că de asta are nevoie „dumnezeul” lor – satana. Masonii știu că asta e necesar pentru înșelarea oamenilor, ca ei să se învețe și să se obișnuiască cu semnul fiarei, astfel încât ulterior antihristuui să-i fie ușor și comod să conducă oamenii.

Verigile acestui lanț diavolesc de aplicare a semnului fiarei – peceții lui antihrist pe fruntea sau mâna omului sunt:

  1. Voința liberă a omului și acordul său personal pentru primirea semnului, astfel încât să poată vinde și cumpăra în continuare. Aceasta poate fi semnătura personală în
    cardul electronic sau în pașaportul biometric, acordul de a oferi date biometrice personale, acordul la colectarea și prelucrare datelor cu caracter personal.
  2. Primirea numelui numeric al fiarei – al antihristului – 666. Aceasta poate fi primirea codului de bare, codului QR sau a unui semn-tatuaj „invizibil” făcut cu laser.
  3. Primirea numelui numeric al omului. Aceasta poate fi primirea codului numeric personal.
  4. La preluarea biometriei cea mai importantă informație dintre toate datele biometrice despre om este algoritmul individual al funcțiilor creierului uman.

Toate aceste componente luate la un loc vor alcătui semnul fiarei (cf. Apoc. 13:16-18).

Sataniștii-masoni încearcă treptat și progresiv, prin diferite rețele globale, să prindă și să înghită omenirea, să-i aducă pe oameni la satanism și să îi conducă precum pe niște bioroboți.
Globalizatorii introduc astăzi tot felul de cipuri peste tot: în dispozitive electronice, în electrocasnice, în haine, în mâncare, dar de asemenea ei le introduc și în carduri electronice și în pașapoarte biometrice. În multe țări ale lumii cipurile sunt introduse deja în implanturile de dinți, în articulațiile artificiale, în cardiostimulatori, în mâinile și trupul oamenilor. Oamenii primesc tatuaje laser – semne pe frunte sau pe mână, care și este acel semn al fiarei despre care Domnul ne avertizează în Apocalipsa Sf. Ap. Ioan Teologul (cf. Apoc. 13:16-18). Slugile lui antihrist – guvernul mondial – impun prin globalizare tuturor statelor să accepte și să introducă un standard unic de documente pentru întreaga omenire.
Noi vedem că toate planurile și cerințele sataniștilor sunt înfăptuite și totul se petrece în fața ochilor noștri. Puteți lua de sine stătător pașapoartele sau cardurile electronice din diferite țări ale lumii pentru a le compara. Ele au un model comun. Pentru a-i înșela și a-i liniști pe oameni totul se oferă într-un ambalaj frumos, rapid și comod. Dar nu uitați: caşcavalul e gratis doar în cursa de şoareci!

1

2

3

Mulți Creștini Ortodocși nu cunosc asta, căci ei nu sunt avertizați de arhipăstorii și păstorii lor despre marea primejdie pe care o ascunde globalizarea și, în particular, primirea actelor biometrice cu cip. Astăzi mulți Ortodocși se bucură că au posibilitatea să călătorească peste hotare, că ei nu mai au nevoie de viză pentru călătorie, că noul pașaport este valabil nu 5 ani, ci 10.
Dar foarte puțini cunosc că în timpul fotografierii și preluării datelor biometrice ale omului există metode pentru aplicarea semnului-peceții laser pe frunte. Majoritatea Creștinilor Ortodocși nu știu că scanarea biometrică laser și primirea acestui semn-pecete este pierzătoare de suflet. Ei nu cunosc acestea pentru că lor nu le explică nimeni și nici măcar nu se vorbește despre asta. Sau, și mai rău, neștiind ei înșiși toate acestea, păstorii neinformați despre această problemă pur și simplu îi adorm pe oameni.

Ei le spun: „nu e nimic grav”, „aceasta e doar o necesitate tehnică a timpului nostru”, „globalizarea și preluarea biometriei e o etapă a progresului tehnic al omenirii”, „asta e foarte comod și accelerează lucrul vameșilor și a altor servicii care verifică documentele personale”, „acestea sunt necesare pentru lupta împotriva terorismului și a criminalității în lume” ș.a.m.d.

Aplicarea semnului laser, a tatuajului laser se face la distanță, nu este dureroasă și însuși semnul rămâni invizibil pentru ochiul liber. Semnul se poate citi doar printr-o scanare specială cu laser. Spre exemplu în unele aeroporturi deja sunt astfel de cabine speciale în care are loc scanarea laser a feței omului și citirea semnului „invizibil” pentru ochiul liber. Astfel de dispozitive, scanere, sunt în toate secțiile în care se face „fotografierea” pentru pașaportul biometric, iar de fapt acolo are loc aplicarea semnului fiarei și identificarea algoritmului individual al funcțiilor creierului omului pentru influența și înrobirea ulterioară a omului însuși.

1

Orificiul rotund mai mare din partea de jos este cameră foto, iar cel mai mic de sus este pentru laser.

Oamenilor care au primit semnul sau cipul și la care a fost identificat algoritmul individual al funcțiilor creierului, li se poate introduce un program informatic, le pot fi influențate emoțiile, simțurile, gândurile și voința. Astfel majoritatea oamenilor nu discern când diavolul îi ispitește prin gânduri, căci oamenii acceptă gândurile vrăjmașului ca și cum ar fi ale lor proprii. Asemenea și în cazul influenței prin calculator. Pentru majoritatea oamenilor această manipulare tehnică a omenirii rămâne ascunsă – taina fărădelegii. Principalul scop al influenței tehnice asupra conștiinței și voinței omului este de a face din el un biorobot lipsit de voință pentru vicleanul antihrist ce va să vină.
Înșelările globaliste sunt foarte diverse, dar pentru oameni ele sunt foarte atractive, comode și profitabile. Astfel prin polița medicală, în care este folosit numărul SNILS – numele numeric personal, care în calculator se citește prin trei de șase, numele antihristului – oamenii beneficiază de ajutor medical. Prin cardurile electronice, pașapoarte biometrice, pașapoarte cu trei de șase – numele antihristului, poți cumpăra și vinde, poți să iei bani din bancă, să călătorești în diferite țări, să vorbești la telefon la un tarif convenabil etc.

În genere în curând globaliștii-sataniști vor scoate din circuit banii obișnuiți, iar toate vânzările și cumpărările se vor face prin cipuri și carduri cu numele lui antihrist – 666.

Oamenii neîmbisericiți și cei neduhovnicești pot spune: „Și ce? E o nimica toată, numele numeric al lui antihrist, mie chiar mi-e foarte comod și convenabil să trăiesc cu aceste documente electronice”.

Dar oamenii care cred și îl iubesc pe Dumnezeu gândesc așa: „Eu nu pot să primesc aceste documente drăcești. Nu pot să fiu un vânzător și un trădător de Hristos”. Omul ortodox ține minte cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos spuse în Apocalipsa Sf. Ap. Ioan Teologul: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2:10). Iar soarta vânzătorilor și trădătorilor este focul veșnic.

Nouă, ortodocșilor, ne e foarte neconvenabil să fim cu antihrist.

Nouă, ortodocșilor, ne este chiar foarte convenabil să fim cu Hristos și să nu-l primim pe antihrist, să nu nimerim în cursele globale antihristice, în închisoarea globalistă, în focul veșnic.
În timpul apropiat sataniștii masoni vor să îi numeroteze și să le implanteze cip tuturor oamenilor, să-i pecetluiască pe toți cu semnul fiarei. Dacă unele suflete după primirea semnului sau cipului se vor ruga cu osârdie și se vor împotrivi inoculărilor făcute prin calculator și cip, atunci astfel de oameni vor fi pur și simplu „deconectați” din societate. Culegând numele numeric al acelui om, slugile lui antihrist vor putea să-l omoare, transmițând un semnal către cipul său sau, cunoscând algoritmul individual al funcțiilor creierului acestui om, îi vor opri inima sau îi vor face hemoragie cerebrală.
Foarte important!!! Principala informație biometrică despre om nu este amprenta irisului, nici biometria feței sau a degetelor, principala informație biometrică despre om este algoritmul individual al funcțiilor creierului. În timpul așa-numitei preluări a datelor biometrice are loc aplicarea unui semn laser și identificarea acestui algoritm al funcțiilor creierului care este unic pentru fiecare om.

După asta se săvârșește o deplină supunere duhovnicescă a libretății omului, omul nimerește în cursele magiei tehnotronice, se stabilește legătura creierului uman cu calculatorul mondial pe nume „fiara”, un astfel de om va deveni un bioobiect lipsit de voință – rob al lui antihrist.

Creștini Ortodocși, nu primi codurile personale, nu dați datele biometrice, nu luați pașapoarte biometrice și alte carduri și documente electronice, nu luați cipuri!

Fiți credincioși Domnului nostru Iisus Hristos! Mântuiți-vă sufletele!

Ortodocși, auziți încă și încă o dată: nu luați codurile personale, nu dați acordul pentru preluarea datelor biometrice, nu luați actele biometrice! Nu schimbați veșnicia fericită pe o lingură de terci drăcesc! Aceasta e calea spre veșnica pierzanie a sufletului vostru nemuritor! Acesta e un mijloc pentru a vă prinde în cursele satanice și a vă despărți de Domnul Iisus Hristos!

Astăzi Ortodocșii trebuie să înceteze orice călătorii dacă plata pentru aceste călătorii este primirea pașaportului biometric, a vizei biometrice, a permisului de conducere biometric, primirea numărului și semnului fiarei, adică necredința și trădarea de Hristos!

Astăzi Ortodocșii care vor să-și păstreze sufletele pentru Hristos nu mai pot merge nici în Athos, nici în Ierusalim. Pentru a merge în Sfântul Munte este nevoie de pașaport cu trei de șase, viză biometrică sau pașaport biometric, trebuie primit diamonitirionul cu trei de șase. Pentru a merge în Țara Sfântă e suficient un pașaport simplu, dar pentru a ieși din Israel deja se solicită datele biometrice. Atenție, capcana se închide!

Astăzi e mai bine ca Ortodocșii să stea locului, să trăiască și să lucreze în sate, să se roage și să fie cu Dumnezeul cel Viu – să se mântuiască pentru Împărăția Cerurilor, decât să călătorească, să cumpere și să vândă, dar să-și piardă sufletul și să ardă veșnic în gheenă cu satana!

Globalizarea este legată nemijlocit cu ecumenismul. Globalizarea și ecumenismul sunt cele două coarne ale lui antihrist, două pârghii ale puterii lui satana!

Masonii îmbrăcați în rasă aflați în funcții înalte au primit comandă de la masonii-sataniști să creeze o religie unică și „biserica” lui antihrist. Dogma pseudo-bisericii și pseudo-religiei lui antihrist este aceasta: un singur „dumnezeu” pentru toate religiile și popoarele, pentru „ortodocși” și alți „creștini”, pentru iudei, musulmani, buddiști, hinduiști, șamani și tot felul de vrăjitori. Anume asta propovăduiesc astăzi papa de la Roma, papa de la Moscova și papa de la Istanbul.

Anume cu acest scop ereticii-ecumeniști au „adoptat sobornicește” ecumenismul ca învățătură a Bisericii Ortodoxe la Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2-3 februarie 2016 și la pseudo-sinodul din Creta din 17-26 iunie 2016. Panerezia ecumenistă deschide ușa pentru toate ereziile osândite de Biserica noastră și pentru satanism, care astăzi este mărturisit în taină de Vatican și papa Romei.

În sec. XX flecarii ecumeniști ne spuneau cum că Biserica lui Hristos s-a împărțit în multe ramuri și că scopul ecumenismului este să refacă Biserica prin unirea tuturor confesiunilor și religiilor. Asta e erezie! E minciună și hulă!

Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16:18). Iar ereticii ecumeniști Îl hulesc pe Domnul, de parcă Dumnezeu a spus un neadevăr.

Iar starea lucrurilor de fapt este aceasta: timp de două milenii mulți eretici diavolești s-au ridicat la luptă pentru a vătăma și a distruge Biserica lui Hristos, dar întotdeauna se ridicau râvnitorii pentru curăția Ortodoxiei și la cele Șapte Soboare Ecumenice Sfinții Părinți au apărat curăția învățăturii Bisericii. Și câte au trebuit să îndure?! Mărturisitorii Ortodoxiei erau bătuți, chinuiți, li se tăia limba și mâinile, erau întemnițați, surghiuniți, înfometați și executați. Dar Ortodoxia a biruit și va și birui!

Astăzi Ortodocșii au slăbit duhovnicește, Ortodocșii pierd sarea. Însă „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit” (Gal. 6:7)! Domnul Iisus Hristos a spus: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16:18). Prin mila lui Dumnezeu sunt și astăzi mărturisitori și râvnitori Ortodocși! Curăția Ortodoxiei va birui și astăzi! Iar fiara-antihrist cu coarnele rupte ale ecumenismului și globalismului împreună cu satana vor fi aruncați de vii în iezerul de foc (cf. Apoc. 20:10).

Ereticii-reformatori ai Bisericii aflați în funcții înalte, adică distrugătorii Bisericii, acționează cu curaj și îndrăzneală, iar episcopii care sunt chemați și puși de Dumnezeu să păzească Biserica și să păstorească oile lui Hristos, au căzut într-o frică mută. Preoții sunt nedumeriți: unii deschid ochii și devin mărturisitori și nu pomenesc pe ereticii-ecumeniști conform canonului 15 al Sinodului I-II din Constantinopol și canonului 3 al Soborului III Ecumenic; alții nu numai că nu calcă pe calea mărturisirii, ci chiar devin prigonitori ai mărturisitorilor Ortodocși; alții continuă să fie în nedumerire și continuă să aștepte ceva.

Mulți preoți care au tăcut și nu s-au împotrivit episcopilor ce s-au depărtat de Ortodoxie, episcopii care au „adoptat sobornicește” panerezia ecumenistă, astăzi pierd frica de Dumnezeu și evlavia, iar în bisericile lui Dumnezeu organizează concerte blasfemiatoare, spectacole, dansuri și prezentări acrobatice, arată filme și desene animate. Noi vedem cum roadele amare, otrăvitoare și întristătoare ale apostaziei – trădarea Credinței, ereziile, biruința duhului celui viclean, cuprind ca niște buruieni, ciulini și spini pe preoțimea care tace în fața apostaților ecumeniști.
Sărmanul popor ortodox la fel a obosit și e derutat, încercând să înțeleagă cine are dreptate și cine nu. Acei mireni ortodocși care s-au lămurit deja și înțeleg bine totul, se întreabă: unde să mergem? Unde și cum putem găsi un preot ce nu pomenește pe eretici?
Dragi frați și surori întru Hristos, uniți-vă întru Hristos, creați comunități Ortodoxe, rugați-vă sobornicește și căutați un preot credincios. Astfel de preoți există și ei vor deveni tot mai mulți și mai mulți. Rugați-vă cu osârdie către Dumnezeu și Maica Domnului, răbdați totul cu rugăciune, Domnul vă va trimite ajutor și mângâiere, vă va trimite un păstor Ortodox, Dumnezeu și Împărăteasa Cerurilor niciodată nu vă vor lăsa pentru credința voastră.
Răbdați, căci aveți pentru ce să răbdați. În curând situația se va schimba radical în întreaga lume. Va veni un Țar Ortodox Rus, care va zdrobi noua ordine mondială antihristică și va distruge globalizarea.Va veni un Țar Ortodox Rus care va face ordine în Biserica Ortodoxă, ecumenismul, globalismul, masoneria, satanismul și toate ereziile și apostaziile contemporane vor fi osândite, ereticii ecumeniști și pseudo-păstorii care tac vor fi înlăturați din catedrele arhierești și din parohii.
Ortodoxia va birui cu o putere mare și plină de har! La slujirea Bisericii lui Hristos vor fi puși Arhipăstori și păstori noi, adevărați, credincioși lui Dumnezeu și iubitori de Hristos. Va avea loc ultima propovăduire a Evangheliei lui Hristos în duhul Sfintei Ortodoxii în întreaga lume! Se va face o uniune va popoarelor frățești Ortodoxe! Ortodocși din toate țările, uniți-vă întru Hristos!

1

Peste 40 de soroace

Va veni un Țar, sluga lui Hristos!
Citește despre el în Biblie
Și așteaptă venirea sa!

Versuri de monah Mihail, 9.01.2017

Fraților și surorilor ortodocși, răbdați cu rugăciunea lui Iisus, nu acceptați numele numerice, nu acceptați actele electronice cu biometrie și cip, nu-i urmați pe ecumeniști și nu-i pomeniți. Fiți credincioși Domnului nostru Iisus Hristos, mergeți pe calea mărturisirii, rugați-vă pentru sănătatea Țarului Ortodox Rus ce va veni și pentru unitatea tuturor popoarelor Ortodoxe întru Hristos! Amin.

Ieroschim. Rafail (Berestov)
Ieroschim. Onufrie (Stebelev-Velasques)

3/16 iunie 2017
Pomenirea cuv. Varlaam de Hutin
Mutarea moaștelor sf. binecredinciosului țar Dimitrie de Uglici

danielvla.wordpress.com

Publicat în Cipuri, 666 | Lasă un comentariu

Papa, ca instanţă de recurs

1

Apostolul Petru, întemeietor, în viziunea apusenilor, al Bisericii Apusene

Dorind să-şi sporească propria cinste şi slavă, măreţie şi strălucire, şi să-şi impună prin acestea stăpânirea asupra celorlalte Biserici, Biserica romană a considerat în interesul ei să-şi stabilească singură propriul întemeietor, alegându-l astfel pe Apostolul Petru, cel care nu este mărturisit nicăieri ca Apostol al neamurilor ori ca Apostol şi întemeietor al Bisericii Romanilor, şi lepădându-l pe Apostolul Pavel cel mărturisit de Sfintele Scripturi ca apostol al neamurilor şi întemeietor al Bisericii romane. Această substituire era impusă Bisericii romane de către ambiţioşii ei conducători, iar Apostolul Pavel era respins, fiindcă în persoana lui nu era posibilă edificarea primatului. Îi era substituit Petru, fiindcă episcopii romani găseau într-însul, în opinia lor, temelia puternică şi de nezdruncinat pe care să-şi sprijine propriul primat şi să-şi dezvolte programul ambiţios.
După teologii romani, în Sfintele Evanghelii, Apostolul Petru are o poziţie predominantă, iar stăpânirea acestuia asupra restului Apostolilor o sprijină pe trei versete ale evangheliştilor Matei, Ioan şi Luca. La Evanghelia după Matei (16, 18-19) sunt scrise următoarele: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. În Evanghelia de la Ioan (21, 15-17) sunt scrise următoarele: „Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”. El I-a zis: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”. Zis-a Iisus lui: „Păstoreşte oile Mele”. Iisus i-a zis a treia oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”. Petru s-a întristat, pentru că i-a zis a treia oară Mă iubeşti? şi I-a zis: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”. Iisus i-a zis: „Paşte oile Mele”. Iar în Evanghelia de la Luca (22, 31-32) sunt scrise următoarele cuvinte pe care apusenii le aduc îndeosebi ca argument: „Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi”. Acestea îi puteau asigura episcopului Romei, ca succesor al căpeteniei Apostolilor, Petru, primatul, supremaţia şi stăpânirea. A fost deci înlăturat Apostolul Pavel, cel care timp de doi ani s-a trudit la Roma şi a fost legat în lanţuri pentru ea, şi a fost adoptat Apostolul Petru, pentru primatul şi poziţia lui predominantă din Sfintele Evanghelii – potrivit concepţiei apusenilor.
Dar poziţia predominantă de verhovnic al Apostolilor a lui Petru a onorat nu numai Biserica romană cea avidă de întâietăţi, stăpâniri şi monarhie, ci şi alte Biserici vechi, precum Antiohia, Alexandria, Cezareea Palestinei, Tripoli, Laodiceea şi Corint care, deşi se lăudau cu faptul că-şi datorau întemeierea Apostolului Petru şi se mândreau cu faptul că au fost fondate de el, cu toate acestea nu s-au gândit deloc să revendice primate şi stăpâniri, înţelegând corect cuvintele relatate în Sfintele Evanghelii despre întâietatea lui Petru şi neridicând niciodată chestiunea vreunei pretenţii, ci având în vedere doar onoarea de a fi întemeiate de el. De cinstea aceasta nu a fost lipsită nici maica Bisericilor, Biserica din Ierusalim care şi ea, deşi onorată mai mult decât toate celelalte, nu s-a supus ispitei de a-l considera pe Petru ca întemeietor al ei. În cronica pascală a acestei din urmă Biserici (cea din Ierusalim), cuprinsă în Hronograful de la Alexandria, se scriu următoarele: Indictionul 11, 1 de la Galva şi Titus Rufinus „În anul acesta, Sfântul Iacob Apostolul şi Patriarhul Ierusalimului, pe care l-a întronizat Sfântul Petru în locul lui pe când se urca la Roma, s-a săvârşit şi a preluat schima episcopiei Ierusalimului Simeon cel numit şi Simon, şi a devenit Patriarh” [Ediţia de la Bonn, I, 460]. Din aceste însemnări hronografe falsificate, nu se vede nimic altceva decât dorinţa Bisericilor, venită din fală, de a-l avea pe Petru ca întemeietor al lor.

Primele urme ale revendicării întâietăţii pe seama episcopului Romei se regăsesc formulate în epistola lui Clement, episcopul Romei, adresată lui Iacob, episcopul Ierusalimului şi al cărei conţinut este deosebit de important, fiindcă face referire la primatul lui Petru, la venirea lui la Roma şi la moartea mucenicească a acestuia suferită aici. Iată ce scrie Clement către Iacob: „Să-ţi fie cunoscut, domnul meu, că Simon, cel care pentru credinţa adevărată şi cuvântul cel prea-statornic al învăţăturii a fost aşezat ca piatră de temelie a Bisericii şi pentru aceasta, prin gura cea nemincinoasă a lui Iisus Însuşi, i s-a schimbat numele în Petru, pârgă a Domnului nostru, întâiul între Apostoli, căruia cel dintâi Tatăl I l-a descoperit pe Fiul… cel chemat să lumineze partea lumii cea prea întunecată a Apusului, ca unul care era cel mai destoinic să reuşească… pentru dragostea părintească nemăsurată faţă de oameni, i s-a dat a vesti obşteşte şi desluşit pe Împăratul cel bun care va să vină să biruiască răul cel de acum, şi împlinind aceasta până aici la Roma, mântuind oameni cu învăţătura cea din voia lui Dumnezeu, acesta prin suferinţă a schimbat traiul vieţii celei de acum” [Epistola lui Clement către Iacob, ed. Dressel, Gottingen, 1853, cap. 1]. Această epistolă, care a fost scrisă pe la sfârşitul secolului al doilea, mai relatează şi faptul că papii sunt succesorii direcţi ai Apostolului Petru, fiindcă Petru, cu puţin înainte de moartea lui, l-a hirotonit ca succesor al său pe Clement pe care-l şi roagă să şadă pe tronul Romei. Iată ce scrie Clement către Iacob: „Şi apropiindu-se zilele în care (Petru) urma a se săvârşi, adunându-se fraţii, luându-mă deodată de mână şi ridicându-se înaintea Adunării, a zis: „Fraţi şi dimpreună slujitori cu mine, ascultaţi-mă!” după care (a zis): „Aşa cum am fost învăţat de către Domnul şi învăţătorul Iisus Hristos care m-a trimis, apropiindu-se zilele morţii, îl hirotonesc pe Clement ca episcop al vostru, căruia îi şi încredinţez scaunul propovăduirii mele”; şi acestea zicând, căzând eu înaintea lui, îl rugam refuzând cinstea şi stăpânirea scaunului acestuia; iar Apostolul Petru, respingând rugămintea aceasta a spus înaintea mulţimii: „Episcopului Romei (adică lui Clement), întâistătător al adevărului, să-i fiţi supuşi în toate, aceasta ştiind că întristându-l pe el, pe Hristos Îl întristaţi, căci lui i s-a încredinţat tronul acesta pe care nu a voit a-l primi…”. Şi spunând acestea în mijlocul tuturor şi-a pus mâinile peste mine înduplecându-mă a mă aşeza pe scaunul său” [Vezi lucrarea lui G. Dervou, Despre mitologica trecere a apostolului Petru prin Roma, Atena, 1881].

Dacă această vestită epistolă nu era condamnată să fie înscrisă în catalogul operelor pseudo-clementine, şi dacă nu contravenea adevărului propovăduit de Noul Testament şi de Tradiţie, şi dacă nu era dovedită de către critici şi de către istorie ca fiind falsă, ea i-ar asigura Papei:

a) cinstea succesiunii lui Petru la episcopia Romei;

b) cinstea reprezentării lui Iisus Hristos pe pământ;

c) privilegiul infailibilităţii şi

d) respectul şi evlavia întregii lumi creştine sub pedeapsa excluderii celui care-l supără de la mântuirea cea din credinţă, ca unul care nu-l acceptă pe Hristos care i-a încredinţat scaunul (prin Clement).

Din nefericire, însă, sau din fericire, epistola aceasta nu-i asigură nici un privilegiu şi nici o nenorocire nu-l ameninţă pe cel care-l supără, fiindcă examenul controlului critic a dovedit toate acestea ca fiind basme de scrieri apocrife şi le-a condamnat ca lipsite de cea mai mică valoare istorică. Singura valoare pe care o are această epistolă este aceea că ne face cunoscute maşinaţiile variate ale episcopilor Bisericii romane în vederea obţinerii părutului primat al lui Petru, care ar decurge din cinstea întemeierii Bisericii lor de către acesta şi din rangul apostolic. Pretenţia Papilor referitoare la întemeierea episcopiei Romei de către Petru şi afirmaţia succesiunii directe a lui Clement din Petru este respinsă mai întâi de către Apostolul Petru însuşi şi apoi de către istorie. Eusebiu, în capitolul 38 al celei de-a 3-a cărţi a Istoriei bisericeşti, spune despre autenticitatea scrierilor lui Clement: „trebuie ştiut că se vorbeşte şi despre o a doua epistolă a lui Clement, care nici ea nu este asemănătoare celei dintâi, lucru pe care vi-l şi aducem la cunoştinţă, cum că nici cei din vechime n-o considerau de folos, dar pe care unii o răspândeau mai ieri, deoarece cuprinde nişte dialoguri ale lui Petru şi Apion, despre care nimeni din cei vechi nu face vreo amintire şi care nici nu păstrează caracterul curat al Ortodoxiei apostolice; este vădit că scrierea însăşi dă mărturie că nu este a lui Clement”.

În epistola despre eresul Ebioniților a lui Epifanie, în capitolul 15, se vorbeşte despre o scriere a lui Clement al Romei, care poartă titlul „Perioada lui Petru”, dar care a fost măsluită de Ebioniţi. Epifanie nu menţionează pe ce-şi sprijină opinia despre faptul că „Perioada lui Petru” este operă a lui Clement. Se pare că Epifanie se mulţumeşte să amintească doar titlul, aşadar opinia lui Eusebiu este cea mai corectă. În prima sa epistolă sobornicească, Apostolul Petru scrie: „Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia, aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu Sângele lui Iisus Hristos: har vouă şi pacea să se înmulţească!” (Petru 1, 1-2). Cu toate că este numită sobornicească (universală), în această epistolă numele Romei este trecut sub tăcere, iar această tăcere poate fi explicată prin două ipoteze: fie fiindcă Apostolul a scris de la Roma, fie fiindcă nu a propovăduit la Roma. Epistola nu pare a sprijini prima ipoteză, fiindcă din ea rezultă Babilonul ca loc al scrierii; iar oraşele care purtau numele de Babilon erau două: vechiul şi marele Babilon şi Babilonul cel din Egipt, aşezat la sud de Helipoli, construit de colonişti babilonieni sau de colonişti iudei veniţi din Babilon, încât se formase acolo o numeroasă comunitate iudaică, având templu iudaic care se păstrează până astăzi şi în care se află şi mormântul proorocului Ieremia, care poate fi văzut de vizitatori. Acest al doilea Babilon îl consider eu ca loc al scrierii epistolei lui Petru, fapt care este şi în acord cu pretenţia creştinilor din Egipt, care revendică ca întemeietor al Bisericii din Alexandria pe Apostolul Petru şi care i-a încredinţat ulterior această Biserică Apostolului şi Evanghelistului Marcu despre care istoria mărturiseşte că a condus Biserica Alexandrină. Aşadar, locul scrierii este micul Babilon.
Acceptată fiind această ipoteză, ipoteza cum că epistola a fost scrisă de la Roma cade de la sine, de unde şi mărturia lui Petru că nu s-a dus la Roma. Despre faptul că nici ulterior Petru nu s-a dus la Roma, dă mărturie şi cea de-a doua epistolă sobornicească a acestuia, în care numele Romei nu este pomenit deloc, cu toate că se pare că această epistolă a fost scrisă pentru creştinii cei dintre neamuri, pe când cea dintâi fusese scrisă pentru creştinii proveniţi dintre evrei. Având o destinaţie sobornicească, nu era posibil ca aceste epistole provenite de la Petru să omită numele Romei, capitala cetăţilor, de vreme ce au fost scrise pentru cei hărăziţi în mod egal a primi credinţa, evrei şi neamuri. Iar despre faptul că nici către sfârşitul vieţii lui Apostolul Petru nu s-a dus la Roma, mărturiseşte Apostolul Pavel care, scriind de la Roma cea de-a doua epistolă a sa către Timotei, spune că la Roma n-a avut pe nimeni care să rămână împreună cu el. Iată cuvintele Apostolului: „La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile” (2 Timotei 4, 16-17). Cuvintele acestea ale lui Pavel sunt limpezi şi lămuritoare şi nu permit nici cea mai mică îndoială asupra faptului că Petru nu s-a deplasat niciodată la Roma, de vreme ce el spune despre sine că era singur, că a fost părăsit singur şi că a fost întărit de Domnul în singurătatea în care se afla, pentru ca, prin el, învăţătura să fie propovăduită şi ascultată de toate neamurile. Dacă ar fi cedat o parte a acestei misiuni lui Petru ca împreună lucrător, ar fi şi menţionat aflarea lui la Roma şi propovăduirea lui. Opinia despre eventuala deplasare a lui Petru la Roma după scrierea acestei epistole, pe care o exprimă unii cercetători, este arbitrară şi nu se sprijină pe nici o mărturie istorică, fiindcă nu mai exista nici timpul şi nici motivul deplasării lui Petru la Roma, ştiut fiind faptul că, nu după multă vreme, a fost declanşată de către Nero prigonirea sistematică a creştinilor, acuzaţi de incendierea Romei.
Pe durata prigoanei nu mai era posibilă deplasarea lui Petru la Roma, fapt care ar fi fost cu totul de prisos odată ce la Roma creştinii erau întăriţi şi foarte numeroşi, numărând deja şi o mulţime de mucenici. Probabil că Petru şi Pavel au mucenicit până la urmă în această prigoană, însă nici unul din ei la Roma, fiindcă nu există nici o mărturie istorică despre moartea la Roma a celor doi Apostoli. Mărturiile istorice găsite s-au sprijinit în baza bunei credinţe pe tradiţia veche, care-şi are însă izvoarele în cărţile apocrife care, falsificate fiind, nu deţin nici o autoritate istorică. În afară de aceasta, avem mărturii istorice oficiale care afirmă contrariul, provenite chiar de la un bărbat cu o credibilitate deosebită, de la Clement, episcopul Romei. Iată ce spune el referitor la această chestiune: „Şi ca să punem capăt pildelor celor din vechime, să venim spre cei ce s-au arătat luptători mai aproape de noi. Să luăm pildele cele alese ale generaţiei noastre. Din pizmă şi invidie, stâlpii cei mai mari şi mai drepţi au fost prigoniţi şi până la moarte groaznică au ajuns. Să punem înaintea ochilor noştri pe cei dintâi apostoli. Petru, din pizmă nedreaptă nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori a suferit dureri şi, astfel mucenicind, a plecat spre locul slavei cel datorat lui. Din pizmă şi Pavel, pentru răbdarea cununii, a suferit purtând de şapte ori legături, gonit fiind, împroşcat cu pietre. Propovăduitor făcându-se în Răsărit şi în Apus, şi primind slava credinţei celei alese, a învăţat lumea toată dreptatea şi până la capătul Apusului ajungând şi mucenicind înaintea stăpânitorilor, a părăsit în acest fel lumea şi s-a dus către locul cel sfânt, pildă măreaţă de răbdare făcându-se” [vezi Epistola I către Corinteni 5, 1-7]. Cred că Sfântul părinte vorbeşte foarte clar. Din cuvintele acestea ale Sfântului părinte, tragem concluzia că aceşti aleşi Apostoli nu au murit la Roma şi nici împreună – fiindcă în cazul acesta Clement ar fi menţionat faptul -; nu au murit din cauza acuzaţiei de incendiatori ai Romei aduse creştinilor, ci din cauza „râvnei nedrepte şi a invidiei”; Petru a devenit „propovăduitor doar în Răsărit”, fapt care iese în evidenţă din adaosul făcut cu scopul de a arăta acţiunea apostolică a lui Pavel: „Propovăduitor făcându-se unul în Răsărit, iar în Apus…”, expresia că Pavel „până la marginea Apusului ajungând şi, mucenicind înaintea stăpânitorilor, a părăsit în acest fel lumea” nu poate fi deloc înţeleasă ca referindu-se la Roma, care se găseşte la începutul Apusului, după ţinutul răsăritean al statului roman, astfel încât suntem de părere că Petru nici măcar de departe n-a respirat vreodată aerul Romei.
Mărturia aceasta a lui Clement este deosebit de importantă şi dintr-un alt motiv, acela că rezolvă alte două chestiuni: cea privitoare la mucenicia lui Pavel şi la timpul deplasării lui în Spania care, după cum se ştie, potrivit exprimării celor din vechime, este capătul Apusului spre care Pavel îşi propunea să plece, după cum scrie în Epistola către Romani (15, 24). Prima chestiune se rezolvă prin informaţia oferită: „şi până la capătul Apusului ajungând şi, mucenicind înaintea stăpânitorilor, a părăsit în acest fel lumea şi s-a dus către locul cel sfânt”. Aşadar, a mucenicit la capătul Apusului, informaţie care rezolvă şi cea de-a doua chestiune datorită următorului motiv: deoarece din călătoriile apostolice, aşa cum sunt ele înfăţişate în Faptele Apostolilor şi în Epistole, nu reiese timpul călătoriei lui Pavel în Spania, el se descoperă prin această epistolă a lui Clement. Din ea reiese că s-a deplasat în Spania după scrierea ultimelor două epistole ale sale, cea de-a doua către Timotei şi poate şi aceea către Evrei, pe care le-a scris la Roma, fiind evident faptul că Epistola către Timotei a scris-o după cea de-a doua înfăţişare a lui înaintea tribunalului lui Nero, după cum se arată din chiar textul Epistolei şi din referinţa din final: „când s-a înfăţişat Pavel a doua oară înaintea cezarului Nero”.
Epistola către Evrei e posibil să fi fost scrisă după sosirea la Roma a lui Timotei, pe care-l cheamă prin cea de-a doua sa Epistolă în care-i spune: „Sileşte-te să vii curând la mine, că Dimas m-a părăsit” etc. Reiese din acestea mărturia că Pavel, prin harul lui Dumnezeu, a fost salvat atunci de primejdie, fiindcă Domnul l-a destinat a propovădui neamurilor şi căruia, arătându-i-Se, i-a vestit că urma printr-însul ca învăţătura să fie adusă la cunoştinţă şi să fie auzită de „toate neamurile” (2 Timotei 4, 17). Reiese de asemenea că Pavel a fost eliberat şi că exista o perioadă de linişte, fapt pentru care a şi îndrăznit să-l cheme pe Timotei la el. Că aşa stau lucrurile, se arată şi din rămânerea lui Timotei la Roma pentru câţiva ani şi din plecarea lui de la Roma nu din cauza vreunei situaţii neplăcute, ci pentru că a fost trimis în episcopia sa de la Efes. Deplasarea lui Timotei şi plecarea lui după cea de-a doua înfăţişare a lui Pavel înaintea tribunalului lui Nero arată faptul că Pavel, fiind supus judecăţii, a fost salvat din primejdie de puterea dumnezeiască şi că, rămânând apoi pentru un oarecare timp la Roma, l-a trimis pe Timotei la Efes, iar el a plecat de la Roma, mergând probabil direct în Spania, către care îşi propusese să meargă, după cum vedem din Epistola sa către Romani, în care scria (15,24): „căci de mulţi ani am mare dorinţă să vin la voi. Când mă voi duce în Spania, voi veni la voi. Căci nădăjduiesc să vă văd în trecere şi, de către voi, să fiu însoţit până acolo, după ce mă voi bucura întâi, în parte, de voi”. Este deci foarte probabil că, după ce s-a bucurat de întâlnirea cu romanii, a fost însoţit de aceştia în Spania, la capătul Apusului, după cum este numit până astăzi de francezi, unde a mucenicit. Aceasta este singura concluzie adevărată care poate fi extrasă din mărturiile oficiale păstrate; tradiţiile care nu sunt în acord cu această concluzie sunt extrase din izvoare tulburi. Lămurindu-ne deci din studiul critic al izvoarelor, să vedem ce spune şi istoria.

*

2

Despre Papă, ca instanţă de recurs

În urma sinoadelor întrunite până la momentul acesta în Răsărit, se pare că majoritatea episcopilor răsăriteni înclinau spre arianism, care s-a întărit datorită prieteniei lui Eusebiu cu Constantin cel Mare şi cu Constantin, fiul acestuia, şi datorită intrigilor membrilor Curţii şi ale eunucilor arieni care făceau totul pentru impunerea arianismului, întrebuinţând adesea forţa. Însă, în timp ce Răsăritul se afla sub presiunea arianismului, Apusul încă rezista în credinţa niceeană. Neaflând dreptate în Răsărit, Atanasie s-a gândit să se îndrepte spre Apus pentru a-şi găsi dreptatea.

Cei din jurul lui Eusebiu, temându-se de realizarea unui acord între ortodocşii de pretutindeni şi ca nu cumva să se întruneascăsub preşedinţia episcopului Romei, ca păstrător al credinţei de la Niceea, un sinod liber de presiunile politice ale Curţii imperiale care să-l dezvinovăţească pe Atanasie, au trimis la Roma, cu care toate Bisericile ortodoxe se aflau în comuniune în vremea aceea, ca una care era de aceeaşi credinţă şi cea dintâi în ordinea Bisericilor, un memoriu cu aşa zisele vini ale lui Atanasie [Teodorit, Istoria bisericească, cartea a II-a, cap. 4]. Mai mult, Eusebiu i-a scris lui Iulius „să-l judece pe acesta în baza celor hotărâte asupra lui Atanasie la Tyr” [Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 3-a, cap. 8], după cum spune Hermius Sozomen.

Aceleaşi lucruri le spune şi Socrate: „Eusebiu, lucrând toate după voia lui, a trimis soli la Iulius, episcopul Romei, rugându-l să se facă judecător a toate câte s-au spus împotriva lui Atanasie şi să-l cheme pe acesta la el spre a fi judecat” [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 11]. Deşi a aflat de uneltire, Atanasie, primind calomniile cele împotriva lui ale eusebianiţilor – deoarece Iulius i-a trimis memoriul, arătându-i că a fost pus de către sinod ca judecător al lui, fapt pentru care îl cheamă la Roma – se înfăţişează la Roma de îndată ce a fost chemat [Teodorit, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 4]. Cei din jurul lui Eusebiu, însă, cunoscându-şi vina din minciunile redactate împotriva lui Atanasie şi văzând că sinodul de la Roma a fost întrunit sub un împărat ortodox, Constant, neavând nici arbitri, nici eunuci, nici boieri, nici prieteni arieni care să le fie favorabili, nici exercitarea forţei, după cum spunea Atanasie în al doilea cuvânt de apărare, nu s-au deplasat la Roma, invocând justificări mincinoase şi războiul cu perşii. Desigur că, din întrunirea acestui sinod, nu reiese nici o concluzie favorabilă pretenţiilor papistaşilor, deoarece sinodul îi prezintă Papei chestiunea, impulsionat de scopuri ascunse, pentru a-l judeca pe Atanasie în sinod, spre a fi condamnat. Dar să vedem continuarea.

Sfântul Pavel, episcopul Constantinopolului, alungat de pe tronul său de arieni, s-a dus şi el la Roma unde a aflat de venirea Sfântului Atanasie şi de întrunirea sinodului. La acest sinod au venit şi episcopii caterisiţi de sinodul de la Antiohia [Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 7 şi Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 13]. Sinodul s-a întrunit la Roma; a fost alcătuit, după cum spune Sfântul Atanasie, din cincizeci de episcopi şi, fiind „un sinod ortodox, le-a luat apărarea ortodocşilor nedreptăţiţi și, văzând mai ales şi vicleana schimbare de către eusebianiţi a credinţei de la Niceea”, avea să-i dezvinovăţească pe cei de curând condamnaţi, după cum scrie limpede Iulius în epistola sa. Împăratul Apusului s-a aflat şi el între cei care au ostenit pentru desfăşurarea acestui sinod. Sinodul, aşteptându-i timp de un an şi jumătate pe eusebianiţi, la cererea cărora s-a întrunit, şi văzând că nu vin, nu i-a mai aşteptat, fiind clar că aceia au renunţat la venirea la Roma, şi a trecut la cercetarea acuzaţiilor împotriva lui Atanasie, dintre care pe unele le-a găsit cu totul mincinoase.

În timpul acesta, însă, se întruneşte un mare sinod în Egipt la care, după cum reiese din epistola enciclică a sinodului de la Sardica care s-a întrunit la puțină vreme după acesta, au participat optzeci de episcopi, fapt dedus şi din cele optzeci de semnături ale episcopilor; potrivit celui de-al doilea cuvânt de apărare al lui Atanasie, au participat o sută. Scopul sinodului era dezvinovăţirea lui Atanasie. Participanţii au scris distinşilor episcopi ai Bisericii Soborniceşti precum şi lui Iulius al Romei şi Bisericii de acolo, pledând în favoarea lui Atanasie ca unul care fusese nedreptăţit [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 8 şi Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 9]. Sinodul de la Roma i-a dat dreptate lui Atanasie, trimiţând eusebianiţilor hotărârea printr-o epistolă a lui Iulius, „mustrându-i pe ei pentru că n-au cugetat drept asupra Bisericilor şi a bărbaţilor lor, tulburându-le pe ele prin aceea că nu au rămas în cele hotărâte la Niceea”. Epistola a fost trimisă de Iulius prin preoţii Elpid şi Filoxen, iar lui Atanasie şi lui Pavel le-au fost redate scaunele episcopale [Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a III-a, cap. 8]. Întrunirea acestui sinod, care a avut loc cu încuviinţarea lui Constant, n-a avut desigur nici o particularitate care să-l deosebească de atâtea alte sinoade întrunite împotriva şi în favoarea lui Atanasie. Cei persecutaţi în Răsărit de către arieni, au recurs la sprijinul Romei nu pentru că-l aveau pe Papă ca instanţă supremă, ci pentru că era ortodox şi se găsea într-un stat ortodox, sprijinit de arhierei ortodocşi şi fiindcă în Apus lipseau eusebianiţii şi eunucii şi purtătorii de cârje şi boierii şi violenţa şi pentru că sperau să afle dreptate de la cei de aceeaşi credinţă, liberi de orice presiune dinafară. Acestea sunt adevăratele motive care i-au împins pe cei condamnaţi în Răsărit să recurgă la Roma şi nimic altceva. Că Papa nu avea vreun drept particular de recurs (appellatio) sau de altă natură, vom vedea în cele ce urmează, legat de momentul primirii de către eusebianiţi a epistolei şi a deciziei lui Iulius.

Primind epistola lui Iulius, eusebianiţii s-au necăjit mult şi i-au scris lui Iulius în mod ironic şi ameninţător. Iată ce zice Socrate [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 12, cartea a 3-a, 3]: „De îndată ce a ajuns să afle Eusebiu despre cele judecate de Iulius asupra lui Atanasie, primind epistola cei ce trăiau pe lângă el, cu greu au suportat şi, strângându-se în Antiohia, i-au scris înapoi lui Iulius o epistolă împodobită cu elocinţă şi alcătuită în termeni juridici, plină de ironie nu puţin şi nu lipsită de ameninţări grozave foarte. Mărturisind în scrisori că aduc toată cinstea Bisericii romane ca şcoală a Apostolilor [urmând de bună credinţă tradiţia], ca una ce s-a arătat de la început mitropolie de cinste; cu toate că de atâta vreme au venit să locuiască într-însa învăţătorii dogmei, se cuvine să poarte rangul al doilea, fiindcă nu după mărime sau mulţimea credincioşilor Bisericii se arată superioară, mai degrabă decât a birui prin virtute şi prin alegere. Şi au considerat condamnabil a avea Iulius părtăşie cu cei din jurul lui Atanasie şi şi-au arătat ostilitatea, ocărând sinodul acestora şi respingându-i hotărârea, iar cele petrecute (le-au considerat) nedreptate şi au defăimat aşezământul bisericesc, nefiind de acord”.

Iar Hermius Sozomen continuă, zicând: „În cele din urmă, arătând dispreţ faţă de scrisorile lui Iulius, i-au izgonit pe Atanasie şi pe Pavel, pe Asclipa, pe Marcel şi pe Luciu. Şi i-au mai scris lui Iulius că, dacă este de acord cu caterisirea celor care au fost caterisiţi şi cu hirotonia celor care au fost hirotoniţi, vor avea pace, iar dacă nu, se va petrece contrariul. Fiindcă nici atunci când apusenii l-au caterisit pe Novaţian, răsăritenii nu i-au mustrat”, astfel încât, niciunuia mai mult, niciunuia mai puţin i se cuvenea egalitatea şi respectul reciproc. Este evident că această poziţie şi limbajul eusebianiţilor la adresa lui Iulius nu arată recunoaşterea unor drepturi şi calităţi, nici nu susţine dreptul de recurs. Dar să vedem cum a răspuns Iulius la acestea. Izgoniţi şi neavând unde să se refugieze, Atanasie şi Pavel au recurs din nou la Roma, la fel şi cei din cercul lui Atanasie. Iulius le scrie din nou eusebianiţilor o epistolă în care cuvintele curg mai dulci ca mierea, îndreptăţindu-se privitor la cele pentru care s-a recurs la el, şi notându-le încă multe în favoarea credinţei şi a părinţilor nedreptăţiţi; iar când a văzut că prin scrisorile lui nu reuşeşte nimic, le-a arătat pe acestea împăratului Apusului, Constant, care, rugat fiind de Iulius, i-a scris fratelui său Constanţiu cerându-i să-i trimită pe cineva pentru a justifica caterisirea lui Atanasie şi a lui Pavel şi a celorlalţi. Sunt trimişi Narcis de Cilicia, Teodor de Perinthos, Maris de Calcedon şi Marcu de Arethousa. Socrate scrie următoarele despre aceasta:„Împăratul Apusului, aflând de cele împotriva lui Atanasie şi Pavel, i-a trimis scrisori lui Constanţiu cerându-i trei episcopi care să dea socoteală de caterisirea oamenilor acestora” [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 19].

Istoricii relatează că, ajungând în Italia, cei patru trimişi şi-au susţinut cauza pentru a-l convinge pe împărat, care îi întrebase dacă judecata sinodului răsăritean fusese dreaptă, defăimându-i faţă de Constant pe Atanasie şi pe Pavel şi pretinzând că aceştia au ascuns faţă de cei din Roma o altă expunere de credinţă a lor din care lipseşte termenul „de o fiinţă” (omoousios), expunere pe care predând-o ei lui Constant, nu le-a fost de nici un folos. Ca urmare, disputa s-a prelungit pentru încă trei ani, după care au făcut un alt sinod, trimiţând procesele-verbale ale acestuia în Italia prin Eudoxiu de Ghermanicia şi Macedonie de Mopsuestia.

Expunerea sinodului a fost numită „cea în multe versuri” şi din ea este scos termenul de „omoousios” (de o fiinţă). La rândul lor, apusenii, cu care s-au unit şi Tracii, Macedonenii, Eladiţii, Dacii, Panonii şi Ilirii (în afară de Ursachie de Singidon, Valent de Myrsa, Fotinie de Sirmium şi Auxenţiu de Mediolan şi a altor câtorva, foarte puţini) au declarat în mod foarte înţelept că lor le este de ajuns credinţa cea adeverită la Niceea şi că de alta nu au nevoie [Socrate, Istoria bisericească, cartea a II-a, cap. 17]. Credem că şi din cele spuse mai sus nu rezultă vreo stăpânire atotputernică a Papilor. Considerăm cu totul de prisos să evidenţiem diversele puncte care pun la îndoială aşa zisa jurisdicţie supremă a Papilor. Ce să spunem şi de faptul că recursul către Papă nu le-a fost de nici un folos lui Atanasie, lui Pavel şi celorlalţi care au căutat scăpare la el, de vreme ce lucrurile au rămas la fel şi după trecerea a trei ani. Dar să vedem şi evenimentele care au urmat. Disputa care a avut loc, deşi nu a adus nici un rezultat bun, favorabil celor acuzaţi, a avut totuşi ceva folositor: Constant şi-a dat seama că Atanasie şi cei împreună cu dânsul au fost acuzaţi pe nedrept, fapt pentru care şi-a dorit să-i reaşeze pe aceştia pe tronurile lor episcopale: „I-a scris deci fratelui cu durere, spune Hermius Sozomen [Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 6-a, cap. 11], ca să le dea tronurile celor despre care era vorba, însă nici el nu a ascultat.

În cele din urmă, fiindcă împăratul însuşi i-a cerut fratelui ca sprijinitorii lui Atanasie să-şi reia tronurile lor şi, scriindu-i, s-a arătat mâhnit pentru că nici unul şi nici el nu s-a opus eresului celui împotrivitor. Doar apropiaţii lui Atanasie şi Pavel i-au cerut sinod pentru apărarea dogmelor celor drepte împotriva cărora s-a uneltit. Atunci, cu voia împăraţilor, s-a hotărât să pornească episcopi din ambele părţi ca să ajungă într-o zi anume rânduită în cetatea Sardica (Sofia)”. Iar Socrate zice: „Cei din jurul lui Pavel şi a lui Atanasie i-au rugat pe greci să facă sinod, pentru a reaşeza prin Sinod Ecumenic cele susţinute de ei şi cele despre credinţă; se convoacă aşadar iarăşi Sinod Ecumenic la Sardica, la hotărârea celor doi împăraţi” [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 20]. Aşadar Constant, iar nu Iulius, i-a scris lui Constantin pentru a-i reaşeza pe tronurile lor pe Atanasie şi pe cei dimpreună cu el. Sinodul Ecumenic este întrunit nu la iniţiativa Papei, ci la cererea celor acuzaţi. Este întrunit nu prin decizia Papei, ci prin decizia celor doi împăraţi. Aşa că nici aceste evenimente nu pledează în favoarea unei autorităţi supreme a Papilor [Dositei, Istoria patriarhilor, cartea a 2-a, cap. 5 şi 2]. Dar poate că partizanii primatului vor întoarce în favoarea lor opiniile lui Socrate şi ale lui Hermius Sozomen, care spun următoarele: „Căci Iulius i-a mustrat pe eusebianiţi pentru că nu l-au chemat (pe el) la sinod, deoarece legea bisericească porunceşte că nu trebuie aşezate reguli în Biserici fără ştiinţa episcopului Romei [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 5, 2] şi că pe Atanasie şi pe ceilalţi, ca unii ce se bucură de privilegiile Bisericii celei din Roma, Iulius i-a întărit cu scrisori sincere, redându-i fiecăruia scaunul său şi arătând îngăduinţă celor ce se înclină înaintea lor” [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 15 şi Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 3-a, cap. 7].

Privitor la citatul anterior, le spunem acestora că, în primul rând, cele prezentate nu au nici o susţinere, fiindcă nici Socrate şi nici Hermius Sozomen nu fac trimitere la canonul care dispune „că nu trebuie aşezate reguli în Biserici fără ştiinţa episcopului Romei”, nici nu stabileşte ce canon este acesta şi al cărui sinod. În al doilea rând, dacă aceasta este opinia lor proprie, ea nu poate avea vreo greutate deoarece le aparţine lor ca persoane individuale şi, în al treilea rând, cuvintele acestea sunt îndoielnice şi nasc suspiciuni, deoarece contravin adevărului, de vreme ce am văzut că până atunci au avut loc o mulţime de sinoade locale şi eparhiale, însă nici unul dintre ele nu i-au recunoscut Papei o asemenea putere şi astfel de privilegii. Iar primul Sinod Ecumenic nu spune un cuvânt despre acest privilegiu, încât reiese mai luminos decât lumina soarelui faptul că cele relatate sunt opera unei mâini care a falsificat multe. Nu-i deloc de mirare atâta timp cât bazele primatului şi a superiorităţii Papilor au fost puse de epistolele pseudo-clementine, adică din secolul al doilea. Dacă Iulius se bucura de astfel de privilegii, era dator să le aducă aminte de ele adepţilor lui Eusebiu.

Acesta din urmă (Iulius), însă, n-a scris nimic despre aşa ceva, în afară de faptul că i-a „mustrat pe ei pentru că n-au cugetat drept asupra Bisericilor şi a bărbaţilor lor, tulburându-le pe ele prin aceea că nu au rămas în cele hotărâte la Niceea”. Nici atunci când i-au scris, ironizându-l şi ameninţându-l, nu le-a pus în faţă privilegiile şi canonul, ci „le-a scris o epistolă în care cuvintele curg mai dulci ca mierea, justificându-se asupra celor pentru care i s-au adresat cu recurs”. De unde atâta uitare? Nici n-a scris: ,,era necesar a-l întreba mai întâi pe Papa și astfel a-l supune pe Atanasie prin caterisire, iar pe Grigorie a-l promova”, ci a scris doar că „trebuia ca despre acţiunile acestea ale răsăritenilor să fie înştiinţaţi și apusenii, pentru ca dreptatea să fie stabilită de către toți, căci cei ce sufereau erau episcopii acelor Biserici ai căror singuri învăţători au fost Apostolii”. Şi adaugă Iulius următoarele: „Epistola a fost scrisă la îndemnul sinodului cel de la Roma”, adică nu ipso jure, şi completând: „deşi am scris eu singur, părerea nu este doar a mea singur, ci a tuturor episcopilor celor din Italia şi de prin părţile acesteia” [Colecţia sfintelor canoane, Paris 1761, vol. I, pag. 212]. Aşadar nu invocă privilegii, ci autoritatea sinodului. Unde sunt deci privilegiile menţionate de Socrate şi de Sozomen? De ce scoate în evidenţă ca judecător sinodul, iar nu pe sine însuşi? Desigur pentru că nu poseda nici un privilegiu, nici un rang monarhic, nici o autoritate judecătorească supremă, nici puterea de a primi recursuri [Dositei, Istoria patriarhilor, cartea a 3-a, cap. 12].

*

1

Despre recursul papal. Sinodul de la Sardica

Sinodul de la Sardica s-a întrunit în anul 347. Din Apus, potrivit lui Socrate [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 3-a, cap. 12], au venit 300 de participanţi, între care şi Osios al Cordobei şi preoţii Arhidam şi Filoxen, ca Jocţiitori ai lui Iulius, şi Maxim al Ierusalimului. Din Răsărit s-au adunat la Filipoupoli 76 de participanţi, de unde le-au scris apusenilor la Sardica „să nu se aşeze laolaltă cu Atanasie, cu Pavel, cu Asclipa şi cu Marcel, căci sunt caterisiţi”. Apusenii le-au răspuns în scris că „nu-i consideră pe aceştia a fi în greşeală, nici caterisiţi, și de aceea şed alături de ei şi în părtăşie cu ei”. În urma acestui răspuns, sinodul întrunit la Filipoupoli îl cateriseşte iarăşi pe Atanasie, pe Pavel, pe Asclipa şi pe Marcel şi, pe lângă aceştia, pe Iulius al Romei şi pe alţii.
La rândul său, sinodul de la Sardica, declarându-i nevinovaţi pe cei caterisiţi, îi cateriseşte pe Grigorie al Alexandriei, Vasile al Seleuciei, Chyndian al Gazei şi pe alţii ai părţii adverse, cărora li se cuvenea aceasta. În ceea ce priveşte credinţa, cei din Pilipoupoli nu au menţionat în formula alcătuită termenul „de o fiinţă (omoousios)”, i-au anatematizat pe toţi cei care spun că sunt trei Dumnezei şi pe cel care spune că Hristos nu este Dumnezeu şi pe cel care spune că Acesta este Tată şi Fiu şi Duh Sfânt şi pe cel care spune că Fiul este nenăscut şi cum că a fost vreodată un timp sau veac în care El nu era. Cei adunaţi la Sardica au confirmat credinţa de la Niceea neadăugând şi nescoțând nimic.
Ulterior, cei pe care sinodul i-a achitat de acuzaţiile aduse îşi vor lua, de comun acord, tronurile lor episcopale cu concursul împăraţilor. Iulius, scriindu-le alexandrinilor despre Atanasie, spune: „vi-l predau vouă nevinovat nu doar prin hotărârea mea, ci dovedit fiind (lucrul acesta) de întregul sinod”. Iar sinodul de la Ierusalim, scriind alexandrinilor, le spunea: „Împăraţii, reaşezându-l (pe tronul vostru) pe Atanasie, l-a învrednicit de toată cinstea; arătând deci, că nu papa Iulius l-a absolvit de vină sau l-a trimis pe Atanasie pe tronul său, ci sinodul şi împăraţii” [Apologia a doua a lui Atanasie, PG 25; vezi şi la Socrate şi la alţii]. Nu au nici un motiv să se laude cu acest fapt, cum se lăuda Papa Pius al IX-lea în epistola enciclică a lui către Răsăriterii din 1848, în a cărei a şaptea propoziţie spunea: „Ierarhul Atanasie al Alexandriei, condamnat şi izgonit pe nedrept de pe tronul său, a sosit la Roma; iar episcopul Iulius al Romei, cunoscând cazul fiecăruia (deoarece sosiseră la Roma şi alţii, izgoniţi de arieni) şi aflându-i pe ei în conglăsuire cu credinţa niceeană, întrucât cugetau la fel ca el, i-a primit pe ei în părtăşie; şi fiindcă, datorită rangului tronului, lui îi aparţinea grija tuturor, le-a redat acestora Bisericile etc.”. Câtă falsificare a adevărului pentru a sprijini principiul imposibil de susţinut al Papei şi al papalităţii ca instanţă de recurs.
Pe ce se susţine privilegiul de recurs către Papa Romei? Potrivit papistaşilor iubitori de stăpânire, recursul (apellatio) la Papa Romei se sprijină, chipurile, pe hotărârea sinodului de la Sardica, pe care ei îl numesc Ecumenic. Dacă ar fi fost aşa, sinodul acesta trebuia să fie considerat de către Sinoadele Ecumenice ulterioare ca fiind al doilea – Sinoadele Ecumenice, însă, consideră ca drept al II-lea Ecumenic sinodul care s-a întrunit la Constantinopol – de aceea prietenii papismului l-au legat pe cel de la Sardica de primul Sinod Ecumenic de la Niceea, considerându-l ca o continuare, chipurile, a aceluia. Cu adevărat uimitoare această născocire.

Dar să vedem dacă dreptatea este de partea lor. Sinodul de la Sardica nu a fost continuarea celui dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea, deoarece:

a) Sinodul Ecumenic s-a încheiat în mod oficial.

b) Nu a fost lăsată în suspensie nici o chestiune spre a fi discutată în viitor.

c) Nu s-a arătat nicăieri nevoia continuării discuţiilor în vreo altă şedinţă.

d) Nici unul dintre Sinoadele Ecumenice ulterioare nu pomeneşte aşa ceva.

Acestea sunt mărturiile istorice care resping părerile adepţilor papali. Să vedem în continuare şi dovezile logice:

a) Sinodul de la Sardica s-a întrunit după douăzeci şi doi de ani de la primul Sinod Ecumenic.

b) s-a întrunit în timpul împăraţilor Constantin şi Constant.

c) s-a întrunit la porunca acestora pentru a judeca, potrivit lui Socrate, problema concretă a lui Atanasie şi a tovarăşilor lui dar şi chestiuni referitoare la credinţă, caz în care ar fi deci vorba despre un nou Sinod Ecumenic .

d) după 23 de ani de la Sinodul Niceean, persoanele reunite, în afara a foarte puţine excepţii, nu mai erau aceleaşi.

Sunt aceste argumente mărturia faptului că sinodul de la Sardica a fost continuarea celui dintâi? Sau că era vorba despre un Sinod Ecumenic de sine stătător?

Să vedem în continuare dacă el are până la sfârşit aceste caracteristici sau dacă a decăzut dintr-un Sinod Ecumenic la rangul de sinod local. Sinodul de la Sardica este unul local, deoarece:

a) participanţii răsăriteni şi apuseni a fost separaţi, fapt care i-a anulat de-a dreptul caracterul ecumenic, deoarece cea dintâi caracteristică a unui Sinod Ecumenic este „acceptarea de către toate Bisericile, într-un glas, a dreptăţii celor dogmatizate”.

b) Nu a dat vreun oros dogmatic (definiţie de credinţă), ci s-a pronunţat în favoarea credinţei de la Niceea.

c) Nu i-a putut constrânge pe răsăriteni să se supună, pe care, însă, nici nu i-a lepădat ca eretici.

d) Nu a stabilit o învăţătură şi nu a rezolvat cazul până la capăt, astfel încât sinodul întrunit la Sardica, deşi s-a întrunit ca Ecumenic şi nu ca o continuare al celui de la Niceea, a sfârşit prin a fi unul local, fiind considerat ca atare de către Sinoadele Ecumenice de după el.

Prin urmare, sunt invalidate şi argumentele în favoarea privilegiului de recurs al Papei care ar decurge din sinodul de la Sardica [Dositei, Istoria patriarhilor, cartea a 2-a, cap. 6, 3]. Latinii spun însă că Sinodul al II-lea Ecumenic a acceptat Tomos-ul sinodului de la Sardica. Acest fapt este adevărat cu precizarea că este vorba despre Tomos-ul credinţei „Apusenilor”. Iată ce a acceptat Sinodul al II-lea Ecumenic: canonul al cincilea: „După cum am primit Tomos-ul Apusenilor, tot aşa primim şi pe cel din Antiohia care mărturisesc o Dumnezeire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”. Dealtfel, în primul său canon, Sinodul îl anatematizează pe Marcel, cel absolvit de vină la Sardica, iar în al doilea canon stabileşte jurisdicţia şi regiunea administrativă a fiecărui episcop, după cum vom vedea.

*

1

Despre recursul către Papă

Un alt sinod este întrunit la Cezareea Capadociei de către Sfântul Vasile cel Mare, iar un altul este întrunit, la porunca împăratului Valens, de către cei din Mediolan, unde este ales episcop fostul eparh, Ambrozie. Şi iată ce rugăminte a înălţat Valens către Dumnezeu după hirotonia lui Ambrozie: „mulţumită Ţie, Stăpâne atotţiitorule şi Mântuitorul nostru; căci eu trupurile, iar Tu sufletele le-ai încredinţat bărbatului acestuia şi, voturile noastre, drepte le-ai arătat” [Teodoret, Istoria bisericească, 219, 14]. Aşadar nici în Apus şi nici în Italia însăşi nu se cerea părerea Papei pentru întrunirea sinodului sau pentru hirotonia episcopilor. Un alt sinod este întrunit la Antiohia, de către Meletie, şi un altul mai mare, iarăşi la Antiohia, care a şi trimis o epistolă sinodală către episcopii Italiei şi Galiei în care li se adresează acestora în felul următor: „De Dumnezeu iubitorilor şi preacuvioşilor împreună slujitori fraţi din Italia şi Galia… bucuraţi-vă în Domnul” [Sf. Vasile cel Mare, Epistola 92, Către cei din Italia şi Galia]. Între aceştia era cuprins şi episcopul Romei.

În toate aceste sinoade nu se vede nicăieri autoritatea sau primatul, sau hegemonia, sau privilegiul de a i se adresa cu recurs, sau superioritatea, sau dreptul administrativ al Papei, sau altceva din cele pe care Papa le pretinde astăzi. Marele sinod de la Antiohia este ultimul care are loc în perioada dintre primul şi al doilea Sinod Ecumenic. Două lucruri sunt demne de observat în această perioadă: căutarea, prin sinodul de la Sardica, a unei instanţe de recurs şi limbajul dispreţuitor şi egoist al Papei Damasus pe care l-a folosit când le-a scris „episcopilor pe care el i-a lăsat conducători” [Teodoret, Istoria bisericească, 295, 3] şi pe care-i numeşte fii preacinstiţi şi faţă de care se exprimă dispreţuitor. Dreptul de recurs, nerecunoscut de niciunul dintre sinoade, a fost atacat şi de sinodul de la Cartagina, care a reuşit să-i dea o lovitură de moarte.

Despre acest sinod vom discuta la locul potrivit. Limbajul dispreţuitor al lui Damasus este aspru condamnat de către Sfântul Vasile cel Mare în scrisoarea lui către episcopul Eusebiu de Samosata: „Adresându-se el celor din Apus şi povestind toate cele ale fratelui Dorotei, de ce a trebuit să-i dea iarăşi epistole pentru călătorie? Căci mie mi-a parvenit cea a lui Diomid în care se spune: «nu trebuia să-l rogi fiindcă, zice el, omul acesta este semeţ». Căci cei care-şi cultivă obiceiurile semeţe, acestea crescând, devin mai dispreţuitoare. Şi dacă se milostiveşte Domnul de mine, ce altceva voi mai cere pe deasupra? Iar dacă mânia lui Dumnezeu stă asupra noastră, de ce ajutor ne este îngâmfarea apuseană? Cei ce nici nu ştiu şi nici nu primesc să înveţe adevărul, stăpâniţi fiind de bănuieli mincinoase, fac astăzi cele ce a făcut mai înainte Marcel: adică faţă de iubitorii de certuri vestind adevărul lor, iar pe de altă parte adeverind eresul prin ei înşişi. Căci eu însumi, fără (a face caz de) cinul comun (nouă), voiam să le trimit lor ceea ce este mai înalt; iar despre cele bisericeşti nimic decât numai cele ce se spun pe ascuns, căci nici nu ştiu adevărul celor de lângă noi, nici calea prin care l-ar primi dacă ar învăţa; şi nimic despre faptul că nu trebuie a-l împovăra pe cel pe care-l smeresc ispitele, nici a-i socoti rangul mândrie, căci este de ajuns numai păcatul pentru a te arăta duşman lui Dumnezeu” [Epistola 239]. Ieronim, care la puţină vreme după Damasus a fost ales pe scaunul acestuia, condamnă şi el orgoliul episcopilor Romanilor spunând în epistola sa către Evagrie următoarele cuvinte vrednice de amintit: „Biserica Romei nu trebuie socotită ca fiind altfel decât oricare Biserică din lumea toată. Căci unde există episcop, fie la Roma, fie la Vezuviu, fie la Constantinopol sau Regia sau Alexandria sau Tanae, el este de aceeaşi valoare şi de aceeaşi preoţie. Nici puterea bogăţiei, nici umilinţa sărăciei nu-l fac pe episcop mai înalt sau mai mic; căci aceştia sunt toţi urmaşi ai Apostolilor” [Th. Vallianos, Adevărul Bisericii celei Soborniceşti, Atena, 1854].

*

1

Despre Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit prin voinţa şi decretul împăratului, care a declarat că Papa se bucură de cinste egală cu Patriarhul Constantinopolului şi a respins privilegiul de recurs către Papa

Întrunirea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic a devenit necesară, deoarece multele chestiuni discutate în diferite sinoade locale aveau nevoie să fie fixate cu precizie şi să primească autoritate de Sinod Ecumenic pentru a deveni hotărâri ale întregii Biserici. Perioada potrivită pentru întrunirea Sinodului al II-lea Ecumenic s-a ivit imediat după urcarea pe tronul imperial a lui Teodosie cel Mare. Crescut în credinţa de la Niceea şi fiind râvnitor în religia părintească şi dorind să restabilească pacea în Biserică şi să consolideze credinţa de la Niceea, împotriva căreia luptau arienii, semiarienii precum şi ereticii şi schismaticii mai noi, a întrunit Sinodul al II-lea Ecumenic la Constantinopol. Sinodul s-a întrunit aici, prin decret imperial, în anul 381. S-au adunat o sută cincizeci de episcopi, cu toţii din Răsărit; din Apus nu a fost prezent nici un episcop, nici Papa Damasus însuşi, care nici nu a fost reprezentat de cineva în Sinod.

Astfel încât al II-lea Sinod Ecumenic a fost întru toate independent (de Roma). La el s-au evidenţiat îndeosebi Sfinţii Grigorie de Nazianz, Timotei al Alexandriei, Meletie al Antiohiei, Chiril al Ierusalimului, Amfilohie de Iconiu şi Grigorie de Nyssa. Ca preşedinte al Sinodului a fost recunoscut, datorită bătrâneţilor sale înaintate şi a luptelor sale stăruitoare împotriva arienilor, episcopul Meletie al Antiohiei. Acesta era cel care l-a aşezat pe Grigorie Teologul pe tronul Constantinopolului, în anul 379, în urma alegerii lui ca Patriarh. Sinodul a anatematizat toate ereziile apărute în timpurile precedente sub Constantin, Iulian şi Valens, a validat, a dezvoltat mai amplu şi a completat Simbolul de Credinţă (Crezul) propus şi aprobat la primul Sinod de la Niceea, adăugându-i învăţătura despre Duhul Sfânt. El a definit în chip hotărât în Sfântul Crez că Duhului Sfânt I se cuvine aceeaşi închinare ca lui Dumnezeu Tatăl. Sinodul acesta a dat şi şapte canoane referitoare la organizarea bisericească şi buna rânduială, canoane validate la modul general prin canonul al cincilea al Sinodului al IV-lea şi în mod explicit prin canoanele al doilea al Sinodului al VI-lea şi întâiul al Sinodului al 7-lea.

În canonul al treilea, Sinodul porunceşte următoarele despre întâietatea de cinste a episcopului Constantinopolului: „Episcopul, însă, al Constantinopolului să aibă privilegiile cinstei, după episcopul Romei, pentru că acesta (Constantinopolul) este Noua Romă”. În răspunsul Bisericii Ortodoxe Răsăritene la Epistola Enciclică a Papei Pius al 8-lea al Romei din 1848, citim următoarele: „Dacă se presupune vreo excepţie în cazul episcopului Romei, aceasta este în mod simplu privilegiul cinstei poziţiei lui şi nicidecum privilegiul stăpânirii generale; să observăm cu înţelepciune puterea canonului: din ce cauză este aşezat al Constantinopolului după cel al Romei? Pentru că el este Noua Romă”. Iată exprimată aici care este excepţia de întâietate pe care i-o acordă Sinodul al II-lea Ecumenic episcopului Romei, nescoţând în evidenţă nici o altă putere a acestuia şi nici vreun motiv pentru deţinerea ei. Acestea sunt rânduielile Sinodului al II-lea Ecumenic referitoare la primatul Papei; cât despre recursul la acesta în toate cazurile, ca la instanţa supremă, după cum îi place Papei să se considere pe sine, să auzim ce a poruncit Sinodul şi asupra acestui lucru în cel de-al doilea canon al său.

Canonul al doilea

„Episcopii să nu-şi întindă stăpânirea peste bisericile din afara jurisdicţiei lor, sau să le tulbure, ci potrivit canoanelor, episcopul Alexandriei să administreze pe cele din Egipt; episcopii Răsăritului să conducă numai Răsăritul, respectând întâietatea Bisericii Antiohienilor, după hotărârile canoanelor Sinodului de la Niceea. Şi episcopii conducători din Asia, numai pe cele din Asia să le conducă. Cei din Pont să conducă pe cele de acolo; cei din Tracia pe cele din Tracia, iar episcopii nechemaţi pentru conducere să nu năvălească să hirotonească sau la oarecare ranguri bisericeşti. Să se păzească însă canonul cel scris mai înainte în privinţa cârmuirii, unde e clar arătat că Sinodul fiecărei eparhii îşi va conduce afacerile bisericeşti potrivit celor stabilite la Niceea. În ce priveşte bisericile lui Dumnezeu dintre neamurile barbare, trebuie să se conducă după obiceiul Părinţilor ce s-au deprins să ţină”.

Credem că acest canon constituie un răspuns suficient pentru cei care fac recurs la cel de-al treilea, cel de-al patrulea şi cel de-al cincilea canon al sinodului de la Sardica.

Acest canon mai are şi o altă caracteristică care oferă o imagine mai clară şi mai exactă asupra problemei: trecerea sub tăcere a numelui episcopului Romei explică modul în care gândea Sinodul referitor la cele trei canoane ale sinodului de la Sardica, anume că, prin appellatio, acesta înţelege dreptul de recurs pe care îl au episcopii regiunii administrative supuse Papei, aşa-zisele drepturi ale acestuia din urmă fiind deja trecute sub tăcere în mod hotărât, după cum am dovedit deja pe îndelete. Aşa încât în zadar se luptă latinii pretinzând drepturi pe care niciodată nu le-au avut. Iar dacă apusenii întruniţi la Sardica au căutat să obţină lucrul acesta prin viclenie, cel de-al doilea Sinod Ecumenic i-a aşezat la locul lor, considerând sinodul ca fiind apusean şi numind Tomosul sinodului de la Sardica „Tomos al Apusenilor” şi stabilind limitele jurisdicţiei şi ale regiunii administrative a fiecăruia, interzicând Bisericilor extinderea dincolo de limitele lor precum şi amestecarea Bisericilor. Astfel încât, dacă la Sardica era vorba despre o manevră vicleană, aceasta a fost zădărnicită de decizia Sinodului acestuia. Dacă Sinodul îi recunoştea Papei dreptul de a primi recurs, era dator să amintească de acest drept şi să menţioneze excepţia; prin urmare, dreptul Papei de a primi recurs a fost negat în mod oficial. Autoritatea Sinodului al II-lea Ecumenic este aceeaşi şi în Biserica Apuseană, de aceea consider de prisos să spun că acesta a fost recunoscut de Papa Damasus şi de întreaga Biserică Apuseană, Sinod pe care l-au validat dimpreună.
Prin urmare, acest al IIlea Sinod Ecumenic răstoarnă el singur principiile absolutiste ale Bisericii Apusene. Apărătorilor puterii papale le este imposibil să privească cu un ochi indiferent Sinodul al II-lea Ecumenic, fiindcă acesta singur, după cum spuneam, le anulează acestora opiniile despre primat şi hegemonie, întrucât prin el se dă mărturie despre faptul că Sinoadele Ecumenice nu numai că se întrunesc doar prin decret imperial, deci fără încuviinţarea Papei Damasus, dar şi despre faptul că, chiar în lipsa Papei şi a reprezentanţilor lui, Sinoadele Ecumenice întrunite rezolvă chestiunile religioase şi dogmatice în general, decretează canoane şi pun ordine în administrarea Bisericilor, lucruri pe care Papa le acceptă şi le semnează împreună cu întreaga Biserică Apuseană. Admiratorii primatului Papei, netolerând această realitate, spun că el a fost întrunit, chipurile, de către Papa Damasus împreună cu împăratul Teodosie, afirmaţie care nu se sprijină însă pe nimic. Singurul fapt pe care se sprijină această afirmaţie este lipsa, şi în cazul acestui Sinod, a proceselor-verbale, care pot dovedi neadevărul acestor susţineri. Prin urmare, afirmaţia lor se sprijină, în mod negativ, pe situaţia obscură dată de lipsa documentelor, însă, dacă procesele-verbale lipsesc, se păstrează istoria.

Istoricul Socrate spune despre întrunirea acestui Sinod: „Iar împăratul (Teodosie) nesocotind nimic mai presus, convoacă un sinod al episcopilor de aceeaşi credinţă pentru a întări credinţa de la Niceea şi a hirotoni episcop în Constantinopol. S-au întrunit aşadar… şi mulţi alţii, cu toţii fiind o sută şi cincizeci” [Istoria Bisericească, cartea I-a, cap. 8]. Cele spuse de Socrate sunt repetate şi de Sozomen: „iar împăratul a întrunit în grabă şi sinod de episcopi de aceeaşi credinţă, pentru a adeveri cele hotărâte la Niceea şi pentru hirotonia viitorului episcop al tronului Constantinopolului. S-au adunat aşadar, din cei care cugetau Treimea ca fiind de o fiinţă, aproape o sută şi cincizeci, sub conducerea lui Timotei, cel care ocupa tronul Alexandrinilor…” [Sozomen, Istoria Bisericească, cartea a 6-a, cap. 7, 9. Aceste capitole anulează o altă afirmaţie a papistaşilor, pe care ei o sprijină pe capitolele 3 şi 10 ale cărţii a 3-a a lui Sozomen şi care se află în contradicţie cu cele spuse în cap. 7 şi 9 ale cărţii a 7-a. Deoarece, însă, cele cuprinse în aceste capitole sunt în acord cu canoanele şi cu corectitadinea istorică bazată şi pe cele spuse de Socrate şi Teodorit, fiindcă nu era posibil ca acest scriitor să uite de cele ce a spus mai înainte şi să scrie contrariul şi să se contrazică, ne duce la concluzia că spusele lui din fragmentul respectiv, dacă nu au suferit vreo altă modificare, sunt lipsite de validitate]. La rândul său, Teodorit spune: „Şi făcându-se din nou vară în oraşul acela (Constantinopol) şi fiind prezenţi cei mai mulţi (dintre episcopii Răsăritului), – căci a fost nevoie să fie chemaţi iarăşi pentru a se întruni – au primit o scrisoare sinodală de la episcopii Apusului prin care erau îndemnaţi să ajungă la Roma, pentru a se întruni un sinod mult mai numeros acolo; însă ei, renunţând a se deplasa acolo, căci nu le era de nici un câştig, l-au trimis pe Klydon cel ce s-a ridicat împotriva Bisericilor, arătându-le (apusenilor) şi dându-le de înţeles despre nepăsarea lor. Iar curajul şi înţelepciunea (ierarhilor) care au scris, îl arată mai limpede scrisorile…” [Teodorit, Istoria Bisericească, cartea I, cap. 9 şi 10, PG 80]. Aşa încât nu numai că Papa nu a întrunit un Sinod Ecumenic la Roma, ci el însuşi şi întreaga Biserică Apuseană s-a supus Sinodului acestuia întrunind, potrivit celor istorisite de Teodorit, „un sinod foarte mare la Roma, acceptând cele decretate la acest Sinod (al II-lea Ecumenic)”. Iar refuzul de a se deplasa la Roma şi cuvintele „curajul şi înţelepciunea (ierarhilor) care au scris, îl arată mai limpede scrisorile…” trimise Papei Damasus, exprimă îndeajuns măsura şi felul supunerii Răsăritului faţă de Papa [Răspunsul Răsăritenilor către Papa poate fi găsit în cartea a V-a, cap. 10 a Istoriei lui Teodorit şi în Colecţia sfintelor canoane, Paris, 1861, vol. 1, pag. 286].

Însă, în timp ce scrisorile enunţă faptele atât de limpede, partizanii papismului pretind că sinodul şi-a luat autoritatea de la Papa, deoarece împăratul i-a scris acestuia să semneze dimpreună cu ceilalţi documentele Sinodului, întrucât documentele unui Sinod Ecumenic trebuie semnate de către toate Bisericile. Epistola împăratului către Papă este considerată de aceştia drept un indiciu al superiorităţii Papei. Însă ar fi mai corect din partea lor să menţioneze epistola ierarhilor greci şi textul acesteia decât epistola împăratului, deoarece doar din epistola acelora poate fi stabilită poziţia Papei, de vreme ce în ea s-a pronunţat în scris autoritatea Bisericii şi a fost întipărit duhul Bisericii. De asemenea, să le amintim acestora şi cuvintele vrednice de menţionat ale Sinodului înscrise în discursul de salut al acestuia adresat împăratul Teodosie: „…rugăm aşadar pe blândeţea Voastră ca prin gramata cuvioşiei Voastre să întăriţi hotărârea Sinodului, aşa încât, precum aţi cinstit Biserica prin scrisorile Voastre de chemare, tot aşa să fie pecetluite la sfârşit cele hotărâte; iar Domnul să-ţi sprijine ţie împărăţia etc.” [Colecţia sfintelor canoane, Paris 1861, vol. 1, pag. 284]. Întrebăm deci: cine a întrunit Sinodul Ecumenic? Cine a validat cele hotărâte în Sinod? Răspunsul la aceste întrebări sunt chemaţi să-l dea apărătorii papismului. Cunosc oare apărătorii papismului faptul că episcopii care nu semnează documentele Sinodului Ecumenic sunt afurisiţi de acesta? Deoarece este necesar să se arate unanimitatea Bisericii întregi. Din acest motiv i-a fost trimisă Papei epistola, iar nu din motivul invocat de papistaşi.

*

1

Biserica Apuseană. Primatul Papei

Principiul fundamental care a fost aşezat la temelia Bisericii Apusene este „primatul” Papei. Acesta a primit o formulare definitivă la ceea ce apusenii consideră a fi sinodul ecumenic de la Roma din anul 1870. După cum se laudă în orgoliul lor, primatul ar fi fost moştenit succesiv din primatul apostolic al Căpeteniei Apostolilor, cum le place apusenilor să-l numească pe Petru, ai cărui urmaşi sunt episcopii Romei care-şi au succesiunea de la Papa Clement al Romei, ca urmaş direct al Apostolului Petru.

Ideea primatului Papilor Romei şi-a făcut apariţia din timpuri foarte vechi: după cum mărturisesc documentele păstrate, pretenţiile episcopilor Romei asupra primatului sunt de o vârstă cu bătrâna Biserică a Romanilor. Specificul caracterului roman se pare că a acţionat asupra duhului conducătorilor eclesiastici ai Bisericii romane, contribuind la formarea unui sistem bisericesc după care Biserica romană urma să fie guvernată şi condusă şi care a determinat liniile programatice care urmau să fie aplicate şi în conformitate cu care aceasta va merge de-a lungul veacurilor. În fruntea liniilor programatice stătea scris: „Un Dumnezeu, o credinţă, un botez, o Biserică, Biserica Romei”. De aici îşi are începutul îndepărtarea Bisericii romane de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, căscând încă din începuturi prăpastia separării şi înlocuind rânduiala Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti.

De aici îşi are începutul separarea Bisericilor care s-a desăvârşit în vremea lui Fotie, când Biserica era în pericol de a se transforma din cea „Una, Sobornicească şi Apostolească” în Biserică romană sau mai bine zis papală, de a nu mai propovădui învăţătura Sfinţilor Apostoli, ci dogmele Papilor, după cum cu dreptate spune I.N. Valettas, editorul epistolelor Sfântului Fotie: „Căci vrând atunci să se înalţe pe ei înşişi, au pus în legături multe din învăţăturile evanghelice şi apostolice şi, mai ales, au îndrăznit să falsifice Sfântul Simbol de Credinţă şi să amestece laolaltă, cu de la sine putere, cinstirile cele dumnezeieşti cu cele omeneşti. Atunci aşadar, au cugetat a face cele omeneşte de neîngăduit, fiind pe drept consideraţi ca rupţi şi îndepărtaţi de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos. Şi s-au rupt cu toţii, părăsind restul trupului Bisericii cel rămas unit în Ortodoxie” [vezi Istoria bisericească a lui Meletie al Atenei, Constantinopol, 1853, vol. II, p. 400 şi următoarele].

Această alunecare a episcopilor romani, respinsă de Sfintele Scripturi, a fost favorizată în principal de trei cauze:

a) de calitatea particulară a episcopului Romei ca episcop al capitalei statului roman, adică al capitalei cetăţilor romane;

b) de întemeierea Bisericii Romei de către verhovnicul Apostol al neamurilor, Pavel, după cum se mărturiseşte în Sfintele Scripturi, fiindcă Bisericilor întemeiate de Apostoli li se acorda o cinste deosebită ca unele care erau considerate Scaune Apostolice [după Tertulian, „Scaune ale Apostolilor” sunt numite în primul rând toate Bisericile Apostolice, adică acelea care avuseseră ca prim episcop un Apostol ori un ucenic de Apostol. Tertulian, De praescriptione haereticorum, XXXVI, PL II];

c) de faptul că Biserica romană era singura Biserică din Apus care avea ca întemeietor şi organizator un Apostol. Pentru cele trei motive enumerate, Bisericii romane i se acorda, din primele veacuri, primatul de onoare „primus inter pares”. Irineu îl numeşte potentionem principalitatem, formulă care nu poate avea semnificaţia pe care teologii Bisericii Apusene i-o dau acesteia ca şi întregului fragment din care este luată, şi nici nu sprijină pretenţiile papale, după cum mărturiseşte catolicul Pihler [Geschichte der kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident: von den ersten Anfängen bis zur jüngsten Gegenwart, München, 1864, vol. I, p. 106]; Tertulian acordă şi el cinste Bisericii Romei, dar numai pentru motivul că era singura Biserică apostolică din Apus, fapt pentru care o şi aşează în urma Bisericilor apostolice din Corint, Filipi, Tesalonic şi Efes [Tertulian, De praescriptione haereticorum, XXXVI].

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

1

Publicat în Erezia catolica | Lasă un comentariu

Ce gândea Biserica despre hegemonia episcopului Romei? Evenimentele secolelor IV-VII.

1

În primii ani ai secolului al IV-lea, s-au întrunit o serie de sinoade pentru diferite pricini. În vremea domniei lui Constantin cel Mare, s-au întrunit trei sinoade: la Ancira, la Neocezareea şi la Laodiceea [după unii istorici, acest din urmă sinod s-a întrunit mai târziu, pe la anul 364]. Aceste sinoade au dat Bisericii legiuiri necesare; ele sau întrunit de drept, potrivit obiceiului care predomina în Biserică, fără părerea, sau voinţa, sau porunca, sau măcar înştiinţarea Papei Romei. Canoanele acestora au fost validate de către Sinoade Ecumenice.

Între canoanele Sinodului local de la Laodiceea, al patruzecilea canon vorbeşte despre episcopi şi egalitatea lor de cinste. Canonul spune următoarele: „Nu se cuvine episcopilor chemaţi fiind la Sinod să defaime, ci să se adune să înveţe, sau să se înveţe pentru îndreptarea Bisericii şi a celorlalţi. Iar de ar defăima, unul ca acesta se va face singur de pricină, afară de cazul când ar lipsi din nepregătire”. Aşadar Sinodul nu-l exclude pe niciunul, ci-i cuprinde pe toţi în acest canon, prin urmare şi pe episcopul Romei. Puterea Papilor era limitată în graniţele regiunii lor bisericeşti.

Toţi Papii fără excepţie, dimpreună cu clerul Romei, se supuneau puterii lumeşti după porunca Domnului şi a Apostolilor (Romani 13, 1; Tit 3, 1; 1 Petru 2, 13). Papa Martin I-ul s-a supus împăratului Constant numindu-l, într-o scrisoare pe care i-a adresat-o, stăpânul său; acelaşi lucru l-a făcut şi faţă de fiul acestuia, Constantin Pogonatul (683). Un alt Papă, Leon al II-lea, îl roagă cu mult respect, ca unul dintre slujitorii lui, pe împăratul omonim Leon să înceteze a urî sfintele icoane, mărturisind că arhiereii nu au nici o putere de a pătrunde prin palatele împăraţilor, nici de a se amesteca în chestiunile politice. „Pontifex introspiciendi in palatia potestatem non habet… Ecclesiae praepositi sunt a negotiis reipublicae abstinentes”. O astfel de supunere arătau Papii stăpânitorilor lumeşti până pe la jumătatea secolului al 8-lea, nu doar celor corecţi, ci şi celor răi, nu numai celor credincioşi, dar şi celor necredincioşi şi eretici.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

1

Publicat în Erezia catolica | Lasă un comentariu

Dolinger despre libertatea episcopilor în cadrul Sfintelor Sinoade

1

Din lucrarea acestuia, Noul regulament al Conciliului, este vorba despre Conciliul Vatican I (Die neue Geschäftsordnung im Konzil), 1869-1870] Dolinger spune că, în orice sinod, fiecare episcop avea posibilitatea de a face propuneri care erau ascultate şi supuse discuţiei. Iar laicii şi episcopii însărcinaţi cu preşedinţia păstrau ordinea. Astăzi întreaga influenţă pe durata desfăşurării sinodului se află în mâinile exarhilor, sinodul însuşi fiind lipsit de putere şi voinţă [Autorul are în vedere modul de constituire şi desfăşurare a sinoadelor din Apusul catolic al vremii sale].

Acum 1800 de ani, Biserica propovăduia că rezoluţiile care privesc credinţa şi învăţătura trebuie să aibă în favoarea lor unanimitatea morală. Nu există exemplu ca „vreo dogmă” acceptată să fie ratificată printr-o simplă majoritate de voturi. Biserica este datoare să păstreze cu scumpătate moştenirea de învăţătură primară. Sinodul este reprezentant al Bisericii. Episcopii sunt ambasadorii tuturor Bisericilor Soborniceşti ale lumii; aceştia sunt datori să interpreteze ideile majorităţii credincioşilor referitoare la vreo chestiune religioasă. Episcopii au întâi de toate datoria să dea mărturie asupra ideilor turmei celei aflate sub ascultarea lor. Ca judecători, ei trebuie să se bazeze pe acea mărturie. Ei nu vor introduce o lege nouă, ci vor interpreta haec fides patrum (în sensul că „aceasta este credinţa Părinţilor”).

În toate Sinoadele, chestiunea principală era următoarea: rezoluţiile care privesc credinţa trebuie să aibă în favoarea lor unanimitatea. La primul Sinod de la Niceea, dintre cei 318 episcopi doar doi au refuzat să semneze. La Sinodul de la Calcedon, la care s-au întrunit 600 de episcopi, la întrebarea formulată de împăratul Marcian şi-au proclamat cu toţii unanimitatea. La Sinodul de la Trident, Papa Pius al 6-lea le-a poruncit exarhilor acestuia să nu proclame nici o decizie a Sinodului dacă ea nu era acceptată de către toţi părinţii. Toţi teologii vor ca libertatea să fie deplină în Sinodul Ecumenic, atât libertatea cuvântului, cât şi libertatea votului; influenţarea materială privează rezoluţiile de orice valoare. În istoria sa despre Felurimea Bisericilor protestante [History of the Variations of the Protestant churches], Bossuet spune că episcopii unui Sinod Ecumenic trebuie nu numai să fie de aceeaşi părere în deciziile lor, dar chiar şi episcopii absenţi trebuie să fie de acord în mod manifest cu cei din Sinod pentru a se evidenţia expresia deplină a simţământului universal [Ce spun despre asta cei care vor ca sinodul de la Ferrara-Florenţa să fie considerat valabil şi ecumenic?].

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

1

Publicat în Erezia catolica | Lasă un comentariu

Despre acţiunile Papilor Romei pentru dobândirea hegemoniei în Biserică şi reacţia Bisericii la acţiunile Papilor din primele veacuri până la schismă

1

Pope Pius VII and Cardinal Caprara, by Jacques-Louis David

Hegemonie = supremație, dominare

Am văzut în cele precedente unele dintre mijloacele de care s-a folosit Biserica romană pentru a-şi susţine primatul şi hegemonia în Biserică, pe care le clădeşte pe primatul şi succesiunea lui Petru ca Apostol şi prim episcop al scaunului episcopal al Romei. În cele ce urmează, vom cerceta care a fost reacţia Bisericii la aceste acţiuni ale episcopilor Romei din primele veacuri şi până la schismă, precum şi felul şi timpul în care au fost aruncaţi germenii schismei. Biserica romană, fiind singurul tron apostolic din Apus, întemeiată fiind de unul dintre verhovnicii Apostolilor, Pavel, şi având însuşirea particulară de a fi Biserica capitalei oraşelor întregului stat roman, s-a bucurat atât în Apus, cât şi în Răsărit, de respect şi consideraţie, iar episcopul ei era onorat mai mult decât oricare alt episcop, acordându-i-se întâietate de cinste.

Cinstea aceasta şi respectul erau glasul evlaviei lumii creştine faţă de bătrâna Biserică a Romei şi manifestarea simţământului unei mândrii ascunse de a fi fost întemeiată o Biserică apostolică în capitala statului roman. Slava capitalei se răsfrângea şi asupra persoanei episcopului acesteia, iar slava episcopilor era considerată slavă a Bisericii. Episcopul Romei era cinstit pentru faptul de a fi episcop al capitalei statului roman. Acestea erau motivele cinstei acordate episcopilor Romei şi ale întâietăţii lor dar, în acelaşi timp, şi cauzele care au aprins ambiţia Papilor şi au întărâtat înnăscuta iubire de stăpânire romană, spre a domni asupra întregii Biserici. Epistolele pseudo-clementine, redactate pe baza unor texte apocrife ale Faptelor Apostolilor şi a „Predicii” lui Petru, au constituit cea dintâi încercare de punere a temeliei primatului Papilor, în felul în care acesta este înţeles de către episcopul Romei. Scopul alcătuirii acestor opere reiese din faptul că Papii şi-au sprijinit dintotdeauna pe ele primatul propriu, propria infailibilitate şi stăpânirea asupra întregii Biserici.

Despre motivele care au înălţat scaunul papal pe culmea slavei, istoricul Anastasie Diomides Kyriakos, prezentând în lucrarea sa Istoria bisericească unele date despre mitropoliţii cei mai importanţi şi despre episcopul Romei, spune: „Între mitropoliţi s-au distins cu timpul episcopii celor trei mari oraşe ale statului roman, Roma, Alexandria şi Antiohia, datorită politicii şi poziţiei de supremaţie, în general, a acestor oraşe. Episcopul Romei îşi exercită drepturile mitropolitane asupra Italiei de centru şi de sud (provinciae suburbicaricae), cel al Alexandriei asupra întregului Egipt, iar cel al Antiohiei asupra Siriei. Între aceştia, poziţia cea mai însemnată o avea cel al Romei, ca unul care era episcopul cetăţii împărăteşti. După cum importanţa politică a mitropoliilor eparhiilor statului roman i-a înălţat pe episcopii acestora deasupra celorlalţi episcopi, tot aşa şi importanţa politică a Romei, a capitalei, l-a înălţat pe episcopul ei în rândul întâi. Această întâietate era o întâietate de cinste, deşi episcopii Romei, din timpuri foarte vechi, aveau pretenţia de a exercita o anume stăpânire superioară celorlalţi episcopi.

Unii dintre aceştia au început încă din secolul al II-lea să se considere pe ei înşişi succesori ai lui Petru, sprijinindu-se pe unele omilii false atribuite lui Clement (33 şi 55). Însă primele tentative ale episcopilor Romei de a-şi extinde propria stăpânire şi în afara regiunii lor mitropolitane, profitând de disputele referitoare la Paşte şi la botezul ereticilor, au fost respinse, deoarece nici episcopii Asiei, împreună cu Policrat al Efesului, n-au dat atenţie cerinţelor lui Victor al Romei de a-şi schimba vechile obiceiuri pascale, ocazie cu care episcopul Irineu de Lugdunum l-a mustrat aspru pentru pretenţiile lui, şi nici Ciprian şi Biserica din Africa n-au îngăduit să li se impună practica botezării ereticilor urmată în Biserica romană, aşa cum cerea Ştefan, practici care au fost condamnate şi în sinod” [Vol 1, p. 161, 61].

Acelaşi istoric, în studiul lui foarte valoros asupra unirii Bisericii Răsăritene şi a celei Apusene, iniţiativă care fusese pusă în discuţie la Roma, spune: „Cerinţa Papei, de a fi recunoscut de toţi drept capul canonic şi conducătorul legiuit al Creştinătăţii, este fără fundament şi nu se sprijină pe adevăr. Bisericile vechi îl recunoşteau drept cap şi conducător al Bisericii pe Hristos (Efeseni 1, 22) şj pe nimeni altul. Erau independente unele faţă de altele şi fiecare îşi dirija treburile proprii prin sinoadele episcopilor locali, având o autonomie şi o autoguvernare deplină. Era adică modul de guvernare dintru începuturi a Bisericii, care se aplică până astăzi în Bisericile Ortodoxe. Episcopii oraşelor mai importante politic, adică episcopii Romei, Constantinopolului, Alexandriei şi Antiohiei, la care s-a adăugat, sub Teodosie al II-lea, şi episcopul Ierusalimului, ca episcop al cetăţii în care a fost răstignit Domnul şi din care s-a întins mai întâi lumina Evangheliei, aveau doar o întâietate de cinste, adică li se acorda lor cinstea de a sta pe scaunul cel dintâi.

Aceste întâietăţi nu erau întâietăţi de jurisdicţie (jurisdictionis) ci, simplu, de onoare (honoris). Dacă se ivea vreo dispută cu caracter local, sinodul local era de ajuns pentru a o rezolva. Dacă vreo chestiune tulbura întreaga Biserică, se întrunea Sinodul Ecumenic care, în acest caz, reprezenta nu un singur loc, ci Bisericile tuturor ţinuturilor creştine. Atunci se manifesta şi în mod exterior unitatea Bisericii, care era în principal unitate de credinţă şi dragoste şi nu unitate de administrare sub un singur episcop. Fiecare era obligat să asculte de sinodul ţinutului său şi nimeni nu putea să intervină în chestiunile unei Biserici străine. Doar hotărârile Sinodului Ecumenic erau impuse pretutindeni. Acesta era modul de existenţă a Bisericii vechi, după care se conduc până astăzi Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului. De prin secolul al II-lea, episcopul Romei a vrut să dobândească o putere superioară celorlalţi episcopi şi, puţin câte puţin, a ridicat pretenţia de a fi recunoscut drept cap şi conducător absolut al Bisericii. Însă aceste pretenţii au fost respinse de-a dreptul de Bisericile Răsăritene. S-a impus, însă, în Apus, dar şi acolo faptul s-a petrecut încet, în urma unei rezistenţe îndelungate, după cum vom vedea mai departe. Această pretenţie arogantă a episcopilor Romei, care a provocat atâtea sminteli în lumea creştină şi care s-a făcut cauză a diverse schisme în Sânul ei, a luat naştere în sufletele lor, deoarece erau episcopii Romei, stăpânitoarea lumii.

Romanii au cucerit aproape întreaga lume veche cunoscută şi de la Roma stăpâneau politic toate ţinuturile – romanul credea că este născut să guverneze. Era posibil ca în sufletul episcopului roman al cetăţii împărăteşti a lumii să nu se nască o dorinţă asemănătoare? Iată izvorul aroganţei papale, iată cauza mai profundă a pretenţiilor de stăpânire universală în Biserică a susţinătorilor papalităţii. Pentru aceste pretenţii, însă, trebuiau găsite fundamente justificative. Şi, ca atare, episcopii Romei au susţinut de la început pretenţia cum că sunt, chipurile, succesori ai lui Petru şi, în această calitate, pot pretinde conducerea Bisericii. Şi l-au închipuit pe Petru la Roma drept conducător al primei Biserici şi cap al Apostolilor. Apoi l-au înfăţişat pe Petru drept acela care a adus cel dintâi creştinismul la Roma, devenind primul ei episcop. Şi spunem că l-au închipuit, fiindcă aceste două afirmaţii sunt cu desăvârşire greşite şi nu se sprijină pe adevăr. În Noul Testament, Petru nu este prezentat nicăieri drept cap al Bisericii, ci ca unul dintre Apostoli. Nu ordonă în nici un fel, ci discută de la egal la egal cu ceilalţi Apostoli, aşa cum s-a petrecut în Sinodul de la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15), iar în Antiohia a fost chiar mustrat de Pavel (Galateni 2, 11). Dacă, din vechime şi până astăzi, Biserica îl aşează între corifei – aceştia fiind şi Iacov şi Ioan şi Pavel – aceasta înseamnă doar faptul că ei s-au distins între Apostoli prin merite mai deosebite şi prin zelul mai mare” [Diomides Kyriakos, Istoria bisericească, Atena, 1897-1898, cap. II, Despre lipsa de fundament a cerinţelor de principiu ale Papilor].

Primele tentative ale Papilor de a-şi exercita hegemonia în Biserică

Prima tentativă a Papilor de exercitare a hegemoniei în Biserică poate fi considerată pretenţia lui Anicet, Papa Romei, ca Bisericile din Asia să sărbătorească împreună Paştele în aceeaşi zi în care sărbătorea şi biserica Romei împreună cu toate Bisericile. Fiindcă toate Bisericile Asiei, urmând tradiţiei Apostolilor Ioan Evanghelistul şi Filip, sărbătoreau Paştele în ziua a patrusprezecea a lunii martie, iar Biserica romană şi Bisericile Palestinei, Egiptului, Greciei şi Pontului, urmând tradiţia lui Petru şi a lui Pavel, sărbătoreau în prima duminică de după luna plină de primăvară. Această pretenţie a episcopului Romei a dat naştere şi a aprins disputa dintre Anicet şi Policarp, ucenicul lui Ioan Evanghelistul, deoarece Anicet cerea ca în Biserică să prevaleze tradiţia lui Petru, ca tradiţie a conducătorului Apostolilor.

Şi astfel el, ca al zecelea în şirul urmaşilor Apostolilor, succesor al lui Linos, ucenicul Apostolilor, pretindea să se impună în fața lui Policarp, ucenicul Apostolului şi Evanghelistului Ioan. Însă această pretenţie n-a fost recunoscută nici de către Policarp, nici de către celelalte Biserici, iar datorită înţelepciunii lui Policarp şi moderaţiei lui Anicet, dezacordul acesta nu a rupt relaţiile dintre cei doi episcopi, deoarece Sfântul Policarp a luat asupra sa osteneala de a se deplasa la Roma pentru a dialoga cu Anicet asupra chestiunii. Anicet, deşi nu era de acord cu Policarp, nu a rupt comuniunea cu el, ci a şi liturghisit împreună cu Policarp, acordându-i acestuia sfinţirea Cinstitelor Daruri, ca unul care era ucenic al Apostolului Ioan. Pretenţia lui Anicet poate fi considerată o tentativă făcută cu multă înţelepciune şi moderaţie din care învăţăm două lucruri: pe de o parte dispoziţia spre stăpânire a Papilor, manifestată moderat în acest caz, iar pe de alta nerecunoaşterea acesteia de către Biserică, căreia Anicet i s-a şi supus, nesimţindu-se întărit de vreo infailibilitate sau primat în Biserică, fiindcă altminteri trebuia să-l respingă pe Policarp, ca pe unul care a stat împotriva celui ce şade pe tronul lui Petru (şi prin extensie al lui Hristos), al singurului păstor al Bisericii lui Hristos.

Anicet, nerespingându-l pe Policarp, ci chiar acordându-i întâietatea la Liturghie şi sfinţirea Cinstitelor Daruri, a dovedit faptul că episcopul Romei nu avea încă noţiunea pretenţiilor care s-au ivit puţin mai târziu la modul concret, în vremea când epistolele pseudo-clementine vor fi fost deja alcătuite. Înainte de sfârşitul secolului al II-lea, stabilirea zilei sărbătoririi Paştilor a preocupat întreaga Biserică. Discuţia asupra acestei chestiuni a început de la ataşamentul unor Biserici din Asia Mică faţă de obiceiurile iudaice, fapt care a iscat dezaprobarea celorlalte Biserici. Pentru eliminarea dezacordului existent între Biserici referitor la ziua sărbătoririi Paştilor, s-au întrunit, în jurul anului 196, multe sinoade eparhiale, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Astfel de sinoade s-au întrunit la Roma şi în Galia, în Siria, în Asia Mică şi în Corint fără a se reuşi eliminarea dezacordului, deoarece nici unii, nici ceilalţi nu acceptau să părăsească cele predate lor de către Apostoli. Apărătorul tradiţiei Bisericilor din Asia Mică în această epocă era Policarp, episcopul Efesului, iar tradiţia Apostolilor Petru şi Pavel era susţinută de Victor, episcopul Romei. Victor a încercat în zadar să-l convingă pe Policarp, care a rămas de neînduplecat. Stăruirea lui Policarp în tradiţiile Apostolilor Ioan şi Filip, şi respingerea tradiţiei Bisericii Romei, care era susţinută şi de Bisericile Egiptului, Palestinei, Greciei şi Pontului, dă mărturie despre independenţa Bisericii faţă de vreo supraputere şi despre lipsa recunoaşterii primatului, a infailibilităţii şi a hegemoniei Papilor în Biserică. Poziţia lui Policarp n-a fost pe placul lui Victor care, crezând că-şi poate arăta hegemonia, a vrut să-i forţeze pe episcopii din Asia Mică să renunţe la obiceiurile lor, ameninţându-i cu aroganță că vrea să înceteze orice relaţie bisericească cu ei.

Însă această ameninţare nu l-a înspăimântat deloc pe Policarp şi nici pe ceilalţi episcopi care, nerecunoscând nici un drept episcopului Romei, au continuat să respecte tradiţiile propriilor lor Biserici. Limbajul arogant al lui Victor nu numai că nu a dus la vreun rezultat, dar i-a silit pe mulţi dintre episcopii care acceptau tradiţiile lui Victor să-l mustre pe acesta ca pe unul care vrea să tulbure pacea Bisericii. Eusebiu, în cartea a X-a, cap. 24, a salvat un fragment din epistola lui Irineu către Victor, în care-l sfătuieşte pe acesta „să nu taie de la el Bisericile lui Dumnezeu care ţin tradiţia obiceiului celui vechi, dar și altele multe”. Irineu este de părere că, în acord cu cele poruncite de Apostoli, nu trebuie judecat cineva după ce mănâncă sau ce bea la sărbătoare sau la lună nouă sau în Sâmbete şi că creştinii nu trebuie să respecte formalităţile exterioare atunci când acestea fac să se piardă lucrurile esenţiale, adică dragostea şi credinţa. El a prezentat acţiunea ca fiind nepotrivită duhului creştin, a expus importanţa păstrării diferenţelor legate de sărbătoarea Paştilor – diferențe care, deşi opuse, sunt asemănătoare -, a scris despre disputa cu ceilalţi episcopi şi, în final, l-a convins să se împace cu Răsăritul [Socrate, Istoria bisericească, 5, 19. Ciprian, Epistola 76].

Această împotrivire a Bisericii, l-a silit pe Victor să nu-şi pună în practică ameninţările, iar Bisericile, deşi nu erau în acord unele cu altele în privinţa sărbătoririi Paştelui şi în alte chestiuni, pe care Eusebiu le menţionează în cartea a X-a, cap. 25, au rămas în comuniunea dragostei dintre ele. Epistola lui Policarp către Victor şi către Biserica Romei, în care era formulată în scris tradiţia care a ajuns până la el, este scrisă cu multă îndrăzneală şi nu arată nici o supunere faţă de scaunul roman şi nici dispoziţia de a-şi lăsa propria tradiţie în favoareacelei a lui Petru: „Căci noi fără de viclenie sărbătorim ziua, nici adăugând, nici scăzând ceva; căci chipuri de seamă au adormit şi în Asia, care vor învia în ziua arătării Domnului în care va veni cu slavă din ceruri şi-i va învia pe toţi sfinţii. Filip cel dintre cei doisprezece Apostoli, care a adormit în Hierapole. Încă şi Ioan, cel care şi-a pus capul pe pieptul Domnului şi care a devenit preot, purtând potirul şi mărturisitor şi învăţător fiind, la Efes a adormit; încă şi Policarp, episcopul şi mucenicul cel din Smirna, şi Thrasis episcopul şi mucenicul cel din Eumenea, care la Smirna a adormit. Şi trebuie să spunem şi despre Sagarin episcopul şi alţii. Iar eu, fraţilor, şaizeci şi cinci de ani având în Domnul, şi împreună fiind cu fraţii cei din lumea întreagă şi toată Sfinta Scriptură răspândind, nu mă înfricoşez de cei ce înspăimântă; căci alții mai mari decât mine au zis: trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a V-a, cap.24].

Stilul acestei epistole este unul care nu tăgăduie nici urmă de îndoială atât asupra independenţei Bisericilor, cât şi asupra cugetului Bisericii şi a întâietăţilor episcopilor Bisericii romane. Concluzia epistolei lui Policarp: „trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” este un răspuns grăitor adresat apărătorilor primatului Papei, este expresia clară a simţământului acestuia faţă de specificul pretenţiilor lui Victor. Acest cuget îl aveau toate Bisericile, după cum reiese atât din epistola mustrătoare a lui Irineu, episcopul de Lugdunum, scrisă din partea Bisericilor din Galia, cât şi din cedarea lui Victor, care a fost obligat să ridice anatema aruncată asupra lui Policarp şi a Bisericilor din Asia, prin care rupea comuniunea cu ele, acţiune considerată de toţi ca fiind zadarnică.

Faptul că Biserica nu i-a recunoscut Papei nici un primat sau hegemonie în Biserică, reiese şi din felul în care această chestiune a fost rezolvată parţial. Considerând nimerit a cerceta problema, Biserica, prin scrisoarea enciclică a lui Narcis, episcopul Ierusalimului, şi a celor dimpreună cu el, a şi întrunit un sinod local în Cezareea Palestinei, sinod la care nu se face nici o menţiune despre Victor, fiind promovat ca model de abordare a problemei nu Biserica romană, ci cea alexandrină. Sinoade asemănătoare sau întrunit în Pont, sub preşedinţia celui mai vechi dintre episcopi, Palma, în coloniile din Galia, avându-l drept conducător pe Irineu, şi la Osroene şi în cetăţile de sub jurisdicţia ei, precum şi în Corint, fără invitarea lui Victor [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a V-a, cap. 23]. Deşi local, acest sfânt sinod a rezolvat chestiunea în ceea ce priveşte Biserica din Răsărit, cu excepţia Bisericilor din Asia Mică. Problema a fost rezolvată ulterior în întregul ei de un Sinod Ecumenic despre care vom vorbi la locul potrivit. Această acţiune a Bisericii Ierusalimului, exemplul dat de Biserica alexandrină şi rezolvarea parţială a chestiunii, dau mărturie despre libertatea şi modul de cugetare al Bisericii, dar şi despre autoritatea sinodală căreia i s-au supus Bisericile din Răsărit. Aşadar, până la sfârşitul secolului al II-lea, Biserica nu i-a recunoscut episcopului Romei vreo întâietate sau hegemonie sau infailibilitate, şi nu numai atât, dar i-a şi respins cu tărie pretenţiile, mustrându-l şi silindu-l să se supună cugetului Bisericii. Să vedem, în continuare, acţiunile desfăşurate în Biserici, în secolul al III-lea, tentativele Papilor de a-şi exercita hegemonia în Biserici, şi reacţiile Bisericilor îndreptate împotriva acestuia.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

1

Publicat în Erezia catolica | Lasă un comentariu

Sfântul Teodor Studitul normativă pentru situația actuală a Bisericii. Invatatura.

1

Părintele Grigorie Sanda

Sfântul Teodor Studitul a trăit în a doua parte a secolului al VIII-lea și prima jumătate a secolului al IX-lea (+826). A fost fiul unui funcționar imperial. Datorită evlaviei mamei sale și a influenței unchiului său Planton – care va fi și viitorul său duhovnic – și-a îndreptat viața lui către monahism. A aprofundat mult învățătura patristică, îndeosebi a Sfântului Vasile cel Mare. După Sinodul al VII-lea Ecumenic a fost hirononit preot de către Sfântul Tarasie patriarhul Constantinopolului. În urma îmbolnăvirii egumenului Platon a fost ales egumen al Mănăstirii Sakkudion, iar ulterior egumen al Mănăstirii Studion din Constantinopol de unde și denumirea sa de “studitul”. Epistolele sale (se păstreaza aproximativ 550 de epistole) pe care le-a adresat unor funcționari ai statului, unor viețuitori de mănăstire, unor ierarhi, denotă izvorul limpede al învățăturilor sale și discernământul necesar în vremurile tulburi din sânul Bisericii provocate de iconoclasm și de așa numitul “sinod adulterin”. Sfântul Teodor reușește cu mult discernământ duhovnicesc să răspundă la multitudinea de întrebări ce preocupa conștiința oamenilor din acele vremuri tulburi. În epistolele sale găsim unele recomandari general valabile și pentru situația cu care astăzi ne confruntăm în sânul Bisericii. În cele ce urmează vom face cunoscută o parte din textul unei epistole și vom cita două note de subsol pentru o mai bună înțelegere a acestui text iar ulterior vom face o paralelă între situația de astăzi a Bisericii și cea din vremea Sfântului Teodor pentru a vedea dacă prescripția sa canonică poate fi aplicată și în zilele noastre.

Scrisoarea 553: “Către soția unui spătar al cărei nume e Mahara”: “…Iar la întrebarea dacă trebuie să se cerceteze iarăși din pricina ereziei, răspunsul este: acest lucru este absolut necesar. Căci a te împărtăși de la un eretic sau de la unul învinuit pe față pentru viețuirea sa, ne înstrăinează de Dumnezeu și ne face familiari diavolului. Așadar cercetează [bine], o fericito, și să se potrivească cercetarea ta într-un oarecare fel cu cele spuse [mai înainte] și în acest chip apropie-te de [Sfintele] Taine. Și să fie știut tuturor că acum erezia care stăpânește în Biserica noastră este cea a adulterilor.[O], de ar fi cruțată de ea și cinstitul tău suflet împreună cu surorile și cinstitul capul tău! Și mi-ai spus că te-ai temut să-i spui preotului tău să nu-l pomenească pe ereziarh la Liturghie. Ce să spun acum despre acest lucru nu văd, decât că întinare are împărtășania din singurul fapt că-l pomenește [pe ereziarh], chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sfânta Liturghie.
Iar Domnul, Cel ce va conduce pe voi în atâta măsura a Dreptei Credințe, Însuși să vă păzească și să vă păstreze nevătămați și întregi și cu trupul și cu sufletul, spre tot lucrul bun și spre toată îndestularea în viață, mă refer și la căsnicia voastră, și la preaevlavioasele surori, rugându-vă toți pentru nevrednicia noastră.”

Note de subsol: 1. Doamna întrebase dacă trebuie ca omul să cerceteze în legătură cu preotul unde se împărtășeste; 2. Deci e importantă, în egală măsură, și viețuirea preotului și credința lui dogmatică, și nici unul din aceste lucruri nu este indiferent. (Dreapta Credință în Scrierile Sfinților Părinți pag. 158 – 159)

Comentariu: pe când sfântul era egumenul la Sakkudion, Împăratul Constantin al VI-lea își închide forțat soția sa Irina (o nepoata a Sf. Filaret cel Milostiv) în mănăstire și se căsătorește în chip abuziv și adulter cu amanta sa Teodota, ruda Sfântului Teodor și dama de companie în suita împărătesei. Căsătoria este săvârșită de preotul iconom Iosif de la Sfânta Sofia (septembrie 795). Patriarhul Tarasie, pentru a evita o posibilă redeclanșare a persecuției iconoclaste acceptă starea de fapt. Sfântul Teodor alături de obștea sa monahală sancționează abrupt aceste inadvertențe și iese din comuniune cu patriarhul, postându-se în același timp adversativ și frontal față de fapta împăratului și de actul necugetat al preotului Iosif (primăvara anului 796). Ulterior Sfântul Tarasie îl caterisește pe iconomul Iosif și reintră în comuniune cu Sfântul Teodor. După moartea patriarhului Tarasie este ales în scaun Sfântul Nichifor (806-815), care în 806 întrunește un sinod local reprimindu-l la slujire pe iconomul Iosif. În ianuarie 809, împăratul Nichifor și patriarhul convoacă “sinodul adulterin” care condamnă pe toți cei ce nu sunt de acord cu “iconomia” aplicată preotului Iosif. Acest sinod își dorește să arate că această căsătorie abuzivă reprezintă “iconomie”. Sfântul Teodor demonstrează clar că alungarea unei soții legitime, închiderea ei cu forța în mănăstire și căsătoria dintre împărat și amanta lui nu poate constitui iconomie ci reprezintă o încălcare gravă a canoanelor și a predaniei bisericești, putând da naștere unui precedent în viața credincioșilor. Sfântul Teodor spune clar că iconomia nu se poate realiza prin încălcarea gravă a rânduielii bisericești. Lui Teoctist Magistrul, Sfântul Teodor îi spune: “…nu-i vorba aici de un fel de iconomie, ci de un prilej de nelegiuire și călcare a dumnezeieștilor canoane. Căci definiția iconomiei, precum știi este de a nu anula nicidecum ceva din cele statornicite, nici măcar când se îngăduie puțin pogorământ la vremea cuvenită și pentru un anumit motiv, ca nu cumva de aici să nu se realizeze ceea ce se caută de fapt, prin aceea că în realitate se coboară ștacheta și se păgubesc astfel cele mai desăvârsite.” În urma “sinodului adulterin” s-a pus problema raportului corect față de sinodali și față de următorii acestora. Astfel Mahara, soția spătarului, îl întreabă pe Sfântul Teodor dacă trebuie cercetată poziția preotului referitoare la acest sinod în vederea împărtășirii cu Sfintele Taine. Sfântul Teodor răspunde că trebuie cercetată credința preotului și dacă acesta pomenește pe ereziarh la Liturghie să se ferească de împărtășirea din mâinile acestuia (,,Ce să spun acum despre acest lucru nu văd, decât că întinare are împărtășania din singurul fapt că-l pomenește [pe ereziarh], chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sfânta Liturghie…”) Spre deosebire de acest “sinod adulterin” la Sinodul din Creta, pe lângă faptul că s-a abrogat Canonul 72 de la Sinodul Quinisext, care specifică clar interzicerea căsătoriilor mixte (dintre ortodocși și eretici) făcând posibile căsătoriile mixte, chipurile din iconomie; a recunoscut confesiunile eretice ca biserici, promovând mai multe teorii eretice. Cu mult mai grave sunt încălcările canonice ale adunării din Creta decât ,, iconomia” promovată de “sinodul adulterin”. Deci prescripția Sfântului Teodor Studitul de a nu ne împărtăși din mâinile ereziarhilor și ale celor care îi pomenesc este cu mult mai indicatî ținând cont de gravitatea abaterilor din Creta.

Mai multe texte ale Sfântului Teodor Studitul referitoare la erezie, la promotorii acesteia și la poziția pe care trebuie să o aibă credincioșii.

  1. “Prin urmare, stăpâne, sinod nu înseamnă a se aduna pur și simplu ierarhi și preoți, chiar dacă sunt mulți (căci mai bun este, zice [Scriptura], unul care face voia lui Dumnezeu decât mii care o calcă), ci [a se aduna] în numele Domnului prin cercetarea și păzirea canoanelor, și a lega și dezlega nu la întâmplare, ci așa cum cere adevărul și canonul și regula acriviei.”(pag.20)
  2. “Căci cuvântul lui Dumnezeu, prin firea lui, nu se poate lega și puterea nicidecum nu a fost dată ierarhilor ca să poată face vreo călcare de canon, ci numai ca să urmeze cele dogmatisite și să calce pe urmele celor care le-au primit înaintea lor (nu știu decât că ceva necanonic este și trecerea cu vederea [a canoanelor])”(pag. 20)
  3. “…dacă cineva dogmatizează sau poruncește să facem ceva în afară de aceea ce am primit, în afară de ceea ce canoanele sinoadele sobornicești și locale [au hotărât] în [diferite] vremi să nu fie primit acela nici să fie socotit în ceata aleasă a sfinților.”(pag. 21)
  4. “Nu suntem rupți de Biserica lui Dumnezeu, o, sfinte cap, nici n-am suferi aceasta. Dar chiar dacă în alt fel [suntem rupți], [adică] prin multe păcate, însă suntem ortodocși și hrăniți de soborniceasca Biserică, lepădând toată erezia și primind tot sinodul sobornicesc și local acceptat [de Biserică], dar și decretele canonice promulgate de ele. Căci nu este ortodox desăvârșit, ci [doar] pe jumatate, cel căruia i se pare că ține dreapta credință, dar nu se ține drept de dumnezeieștile canoane.”(pag. 24)
  5. “…deoarece nu am vrednicia episcopiei spre a putea mustra, îmi e de ajuns păzirea proprie de a nu avea parte de împărtășirea cu acela și cu cei care întru cunoștință liturghisesc împreună cu acela, până cand se va lua din mijloc piatra de poticnire.”(pag. 26)
  6. “Căci și acestea [canoanele] sunt pecetluite de Duhul Sfânt și prin dezlegarea lor sunt dezlegate [nimicite] toate cele care țin de mântuirea noastră.”(pag. 37)
  7. “Așadar, acești noi apostoli mincinoși declară pe față că nicidecum după hotarele așezate de sfinți ci prin propria putere și judecată, în afara celor poruncite de ei [sfinți] fiecare dintre ierarhi lucrează: dezleagă în cele în care nu este dezlegare [sfinți] și leagă în cele în care nu este legare la ei [la sfinți]. Și vedeți că acestea se săvârșesc în fiecare zi.”(pag 37)
  8. “Și mai înainte de acestea nu era sigur dacă trebuia să ne depărtăm cu totul de cei fărădelege sau numai să fugim de împărtășirea pe față cu ei, dar să-I pomenim [totuși], printr-o iconomie cuvenită, până la o vreme. Dar când necredința eretica a ieșit limpede pe față și a fost dată la arătare prin sinod, trebuie de acum să-ți arăți pe față evlavia ta, împreună cu toți ortodocșii, prin faptul de a nu te împărtăși cu cei răucredincioși, nici să pomenești pe unul din cei aflați în sinodul adulter sau care cugeta la fel cu el [cu sinodul adulter] (Dreapta Credință în scrierile Sfinților Părinți, pag 42)
  9. “Căci Gura de Aur nu numai pe eretici îi dovedește cu mare și puternic glas ca dușmani ai lui Dumnezeu ci și pe cei ce se împărtășesc cu unii ca aceștia.”(pag. 42)
  10. “Iar fapta monahului este că nici din întâmplare să nu sufere înnoirea Evangheliei, ca nu cumva, punând înaintea mirenilor pilda sa, să le dea motiv pentru erezie și pentru împărtășirea cu ereticii, spre a lor pierzanie.”(pag 43)
  11. “În legătură cu cele rânduite de Sfinții Părinți, trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtășie cu ei am primit, ci
    “vai!” Se rostește asupra celor care au părtășie cu ei, fie și doar la mâncare sau băutură sau [simpla] relație. Așa încât învățător străin și în afara propovăduirii [evanghelice] este cel ce zice acelea, oricine ar fi între oameni.”(pag. 153)

Bibliografie:

Dreapta Credință în învățăturile Sfinților Părinți, editura Sophia, București, 2006

g.s.

Publicat în Invataturi | Lasă un comentariu

Scrisoarea deschisa a unui creștin din Rm. Sărat catre starețul Atanasie al Schitului Prodromu: „V-ați însoțit cu lupii cei răpitori, care poartă mască de păstori și păstrați comuniunea cu ei, făcându-vă astfel părtaș la faptele lor cele rele”

1

Scrisoare deschisa catre Staretul Schitului Romanesc Prodromu, Sfantul Munte Athos

 

Motto: A pune sub tacere cuvantul Adevarului este totuna cu a te lepada de Hristos
(Sf.Maxim Marturisitorul)

Cuvioase Parinte Athanasie,

In urma ”marelui” eveniment bisericesc ce a avut loc in iunie anul trecut in Creta, am asteptat cu nerabdare si deosebit interes vocea parintilor athoniti, ca sa lamureasca aceasta mare problema, ca unii ce sunt pastratorii si strajerii Dogmelor Bisericii lui Hristos.

Cercetarile si studiile amanuntite care au fost facute in lumina Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti de catre multi eruditi ierarhi, profesori, teologi, dogmatisti, patrologi si monahi, arata ca sinodul acesta nu a fost un Sinod Ortodox, ci unul eretic, mincinos si talharesc.

Dupa cum bine stiti, acest „sinod” a creat multe si grave probleme, mai ales in ceea ce priveste necomuniunea cu cei care il accepta, si de aici la prigonirea celor care s-au ingradit, prin intreruperea pomenirea ierarhilor care il sustin.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca: ”Orice om se sfinteste prin marturisirea corecta a Credintei. Cel care are credinta nefalsificata in Hristos, acela are in el toate harismele Dumnezeiesti. Fara Credinta nefalsificata, nu poate nimeni sa marturiseasca Adevarul si sa sufere martiriul, nu are harisme si nu se poate mantui.

  • ”Sfântul Maxim afirmă că Duhul Sfânt este absent din acea biserică care nu mai mărturiseşte Credinţa Ortodoxă, ceea ce face zadarnică orice comuniune cu ea. Comuniunea cu o biserică presupune unitatea credinţei, mărturisirea unei credinţe neortodoxe de către această biserică exclude orice comuniune cu ea. (pag.181)
  • Dacă Biserica Sobornicească (Catholicească) este Universală, universalitatea ei nu este o universalitate geografică, nici jurisdicţională sau de autoritate, ci o universalitate care înglobează, în timp şi spaţiu, ansamblul adevărurilor care totdeauna şi pretutindeni constituie Credinţa Ortodoxă…, şi, de asemenea, pe toţi cei care oriunde şi oricând continuă să mărturisească această Credinţă. Numai prin această Mărturisire comună a aceleiaşi Credinţe în aceeaşi Treime şi acelaşi Hristos, Bisericile Locale şi credincioşii lor sunt uniţi în aceeaşi Biserică Sobornicească (Catholicească). Doar prin această Mărturisire care uneşte creştinii de peste tot din lumea întreagă şi de peste timp, Biserica Sobornicească adună „tot pământul de sub cer…” şi a arătat că unul este sufletul şi una limba tuturor de la o margine a pământului la alta prin Duhul Sfânt, în unitatea de cuget şi de grai a Credinţei. (pag 207-209)
  • La un moment istoric dat, când erezia s-a răspândit în toate bisericile, Biserica Sobornicească s-a redus la un mic număr de credincioşi, chiar putem spune, la unul singur… Fiecare parte, chiar şi cea mai mică a Bisericii, fie şi un singur credicios, poate fi numit Biserică Sobornicească. Celor care voiau să-l silească pe Sfântul Maxim să se împărtăşească cu monoteliţii, le răspunde: “chiar dacă întregul univers (Oikoumeni) s-ar împărtăşi cu voi, eu unul nu mă voi împărtăşi”. El opune catholicitatea sa unei ecumenicităţi eretice. (pag. 209)
  • Acest principiu este valabil pentru persoane dar şi pentru biserici. Ele aparţin Bisericii Soborniceşti sau, mai curând se identifică cu aceasta în măsura în care mărturisesc Dreapta Credinţă şi sunt excluse din ea (din Biserică) – chiar dacă ele continuă din punct de vedere instituţional să fie biserici şi să poarte numele de biserică – dacă mărturisesc dogme străine Credinţei Ortodoxe, aşa cum a fost ea definită de Apostoli, Părinţi şi Sinoade. (pag. 210)
  • Dacă „porţile iadului nu vor putea birui Biserica” întemeiată de Hristos, aceasta nu înseamnă că o anumită Biserică Locală nu ar putea cădea niciodată în erezie, din pricina unei harisme, unei puteri sau unui privilegiu, pentru că nici o biserică particulară nu se identifică „a priori” şi definitiv cu Biserica. (pag. 211)
  • Toate bisericile au căzut într-un moment sau altul în erezie şi deci s-au aflat în afara Bisericii Soborniceşti (Catholiceşti). În anumite momente chiar toate bisericile au căzut în erezie, şi Biserica Sobornicească n-a mai existat decât prin câţiva credincioşi care nu încetau a mărturisi Credinţa Ortodoxă. (pag. 211)

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2010)

  • Mărturisirea Dreptei Credinţe condiţionează apartenenţa sau neapartenenţa la Biserică, excluderea din Biserică sau reprimirea în Biserică, şi, deci, comuniunea sau lipsa de comuniune cu ea. Acest principiu este valabil pentru persoane în raportul lor cu Biserica, dar şi pentru Bisericile Locale în raport cu Biserica Sobornicească (Catholicească). (pag. 262)
  • Comuniunea care se realizează în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos presupune încă şi mai mult adevărata Credinţă. Dacă nu se mărturiseşte Dreapta Credinţă, se răstoarnă şi se desfiinţează marea, luminoasa, prealuminata şi slăvita Taină a Ortodoxiei creştinilor. Invocarea Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns şi, prin urmare, Darurile ce se pun înainte nu mai sunt sfinţite. Aşadar, nu se mai realizează o comuniune adevărată. (pag. 263)

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. O introducere, Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2013)

Dupa marturiile enumerate mai sus, doresc sa va intreb: sinodul din Creta a fost ortodox sau nu? Daca da, va rog sa ne lamuriti acest lucru, iar daca nu a fost ortodox, atunci de ce il acceptati, tacand si pomenind la Slujbe pe cel mai mare ereziarh al tuturor timpurilor, patriarhul Bartolomeu? Si de ce staruiti sa ramaneti in comuniune cu cei care il accepta, prigonind astfel pe cei care marturisesc adevarul. Pentru ca: ”orice pomenire a unui patriarh eretic inseamna auto-excluderea din Biserica Soborniceasca si din comuniunea cu ea.” (Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus, pag.184).

In scrisoarea de raspuns catre acea familie din Buzau, care si-a manifestat nelinistea si durerea in ce priveste tacerea dvs si prigoana asupra monahilor marturisitori din propria obste, ati raspuns ca sunteti ortodox si pastrati credinta cea adevarata. Oare e adevarat ce spuneti? Chiar sunteti ortodox si apartineti Bisericii lui Hristos, sau ”bisericii” patriarhului Bartolomeu si a tuturor ecumenistilor, care au recunoscut sinodal ca apartin si sunt membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor, adica ”bisericii” nou create la ”sinodul” din Kolimbari?

Sfantul Grigorie Palama spune ca: ”Cei ce sunt in Biserica lui Hristos apartin Adevarului, iar cati nu apartin Adevarului, nu sunt nici in Biserica lui Hristos”.

Puteti afirma ca la sinodul din Creta a avut loc marturisirea Adevarului si condamnarea ereziilor, cum de altfel au procedat toate Sinoadele Ecumenice si Locale? Ce Adevar s-a marturisit si ce erezie s-a anatematizat la acest sinod?

Sfantul Iustin Popovici atragea atentia Sinodului Bisericii Serbiei, inca din anii ’70, mai precis din 1977, despre pericolul intrunirii ”Marelui Sinod” care va provoca schisme si pieirea multor suflete. Oare s-a inselat Sf.Iustin Popovici facand aceasta proorocie?

Aveti mare dreptate atunci cand spuneti ca suntem schismatici. Da, asa este, ne aflam in schisma cu cei care accepta erezia si o acopera, insa cu Biserica lui Hristos si a Sfintilor Parinti nu suntem in schisma, pentru ca vrem sa pastram cu acrivie Adevarul descoperit.

Eruditul Mitropolit Ierotheos Vlachos lamureste cine anume provoaca schisma: ” In Biserica nu este posibil sa fie distruse „de dragul unitatii”, eclesiologia si teologia ortodoxa si, in final, sa fie subminata Credinta descoperita. Atunci cand stapaneste abaterea de la Credinta, unitatea nu este de lauda ci, acela care pazeste Credinta descoperita pazeste unitatea. Scopul nu este unitatea in sine ci, legatura unitatii cu Adevarul. Unitate credintei este legata de Domnul Cel Unul, de Credinta cea Una, de Botezul cel Unul, de Trupul cel Unul si de Duhul cel Unul (Efes 4,11-13). Sfintii Parinti s-au silit sa pastreze unitatea Bisericii in Credinta descoperita, izgonind din Biserica pe ereticii, care spargeau unitatea Bisericii prin invataturile lor eretice. Erezia, iar nu Adevarul sparge unitatea. Anatematizarea ereticilor se facea pentru intarirea unitatii Credintei si a Bisericii. Parintii, cand au indepartat pe eretici din Biserica, nu au spart unitatea, ci au aparat-o. (https://doxologia.ro/cuvantul-ierarhului/de-dragul-unitatii.)

(*La momentul aparitiei articolului “De dragul unitatii”, cu ceva timp inainte de sinodul cretan, Mitr. Ierotheos Vlachos era un marturisitor inflacarat, iar acum dupa sinod, datorita “harismei” discernamantului, de curand dobandita, isi reneaga propriile cuvinte, care-l si osandesc.)

In acelasi duh cu toti Sfintii Parinti Sf.Maxim Marturisitorul le raspunde celor care il acuzau de schisma pentru ca refuza comuniunea cu ei:

”Dacă de dragul iconomei credința mântuiroare (ortodoxă) se amestecă cu credința mincinoasă (erezia), acest soi de așa zisă iconomie este totală despărțire de Dumnezeu, nu unire.

Atunci trimisii Patriarhului i-au zis: Prin cuvintele pe care le spui, bagi dihonie în Biserică.

Iar Sf. Maxim a spus: Dacă cel ce mărturisește învățăturile Sfintelor Scripturi și ale Sfinților Părinți provoacă schismă în Biserică, atunci cel care șterge învățăturile Părinților ce va provoca în Biserică? Fără acestea nu poate exista nici numele Bisericii…Căci dacă ștergem cuvintele care ne învață despre Dumnezeu, nu ne va mai rămâne nimic la care să ne închinăm.”

Apoi aceia i-au spus: Într-un singur lucru îi superi pe toți, că îi faci pe mulți să rupă legătura cu Biserica de aici.

Sf. Maxim a zis: Este vreunul care spune că l-am îndemnat să rupă legăturile cu Biserica Bizanțului?

Ei au răspuns: Faptul că tu ai rupt legăturile este cel mai mare îndemn pentru toți.

Sf. Maxim a zis: Nimic nu este mai puternic decât conștiința care te mustră și nimic nu este mai încurajator decât conștiința împăcată. (Sursa:Măreția Ortodoxiei-Ed. Egumenița 2009)

Asadar, va rog sa deschideti toate Mineile si toate Sinaxarele si sa ne spuneti daca aflati macar un singur Sfant care sa fi ramas in comuniune cu erezia si cu cei ce o propovaduiau, din vremea lor. De aceea s-au sfintit si au fost martirizati, pentru ca s-au impotrivit minciunii, si au marturisit Adevarul, ingradindu-se astfel de erezie si de eretici. Insa dvs cui vreti sa urmati, Sfintilor sau ereticilor celor nou aparuti? Cum de indrazniti sa cititi Slujbele Sfintilor, daca ii necinstiti prin acceptarea comuniunii cu ereticii ecumenisti, hulind astfel pe Duhul Sfant?
In aceste vremuri de mare confuzie, diavolul a capatat si el doua ”harisme” cu care inseala pe cei simpli si anume: ”nu judeca” si ”fa ascultare”, de care se folosesc si le invoca la nesfarsit „pastorii” ecumenisti, si care, ei insisi ”nu fac ascultare” de Hristos si de Sfintii Parinti, „judecandu-i” pe acestia pentru ca nu avut dragoste fata de ereticii pe care i-au anatematizat. In numele acestei ”ascultari”, ierarhii, staretii si duhovnicii ecumenisti, au pornit cea mai mare inchizitie ascunzand Adevarul obstilor lor, ducand astfel in ratacire si erezie poporul lui Dumnezeu. Acesta este cel mai mare genocid de la Facerea lumii si pana acum: Distrugerea posibilitatii mantuirii oamenilor, prin masluirea Adevarului.

Acelasi Sfant Iustin Popovici spune ca: ”Iubirea si Adevarul sunt deofiinta. Acolo unde nu e Adevarul, nu e Iubirea. Fara Adevar, Iubirea si-ar pierde vederea, s-ar afunda in intuneric si ar ajunge oarba. Dragostea crede totul, iarta totul, dar se bucura numai de Adevar.”

Spuneti ca informatiile si stirile pe care vi le prezentam sunt luate de pe internet, din conferintele si prelegerile celor care vor sa ne scoata din Biserica, facandu-si lor alta ”biserica” paralela. Asa este, aveti dreptate, din pacate internetul este singurul spatiu unde mai pot fi informati credinciosii si unde se mai poate spune Adevarul, pentru ca in spatiul bisericesc, ca un paradox, se spun numai minciuni. Insa nu toate patriarhiile, mitropoliile si parohiile au site-uri si pagini de internet? Acestora le este permis accesul, iar noi nu avem voie sa-l folosim? Ce este aceasta, o noua inchizitie neo-papista?

Ne acuzati ca am afirmat ca Biserica nu mai este in Adevar, ci numai cea din catacombe si din munti, este Biserica. Biserica lui Hristos este si va fi in Adevar pana la cea de a Doua Venire si pana la sfarsitul lumii, chiar daca in ea vor ramane doar cativa clerici si credinciosi. Nu Biserica nu mai este in Adevar, ci aceia care accepta erezii nu mai sunt in Adevar si se exclud pe ei insisi din Biserica, fie ei ierarhi, clerici sau mireni.
Mai spuneti in scrisoarea dvs ca Sfanta Evanghelie ne invata sa ne ferim de proorocii mincinosi si de lupii cei rapitori, care se vor inmulti in vremurile de pe urma si vor cauta sa insele pe cei credinciosi si ca acestia sunt cei naimiti, iar nu pastori adevarati, dupa roadele lor ii veti cunoaste (Matei 7,15-16). Asa este, aveti mare dreptate, Scriptura nu minte, insa cei care mint sunt tocmai semnatarii „sinodului” din Creta si toti cei care il accepta ca ortodox. Lor li se cuvin aceste cuvinte din Evanghelie.
Mai departe marturisiti ca, nu va veti insoti cu ”lupii cei rapitori” si ca veti pastra credinta cea adevarata, insa tocmai acest lucru ati facut, v-ati insotit cu lupii cei rapitori, care poarta masca de Pastori si pastrati comuniunea cu ei, facandu-va astfel partas la faptele lor cele rele (2Ioan1, 10-11). Ne acuzati pe noi ca provocam sminteala si ca sufletele celor care se smintesc din mainile noastre se vor cere. Oare este adevarat ce spuneti? Cine sminteste pe cine? Nu din mainile ”pastorilor” se vor cere sufletele cele smintite? Se vor cere din mainile noastre ale mirenilor, care si noi suntem in primejdie de a fi inselati de catre „lupii cei rapitori”? Va dati seama ce sofisme faceti?
Daca spuneti ca erezia si schisma nu le-ati primit niciodata, atunci de ce ii prigoniti pe monahii care se impotrivesc sinodului mincinos? Si de ce nu va aratati public pozitia clara si ne-echivoca fata de sinodul din Creta?
Probabil ca va temeti ca, daca veti marturisi Adevarul despre „sinodul” din Creta, veti fi alungat din Schit, iar prin nemarturisirea Adevarului credeti ca veti face o ”iconomie” salvand astfel Schitul. Dar aceasta este o mare inselare, pentru ca in zadar va pazi omul cetatea, daca nu o va pazi Dumnezeu.

Multe locuri sfinte s-au pustiit in istoria Bisericii datorita ereziei, si atunci ce folos va fi daca paziti zidurile, iar Credinta o veti pierde?

In acest caz avem pilda Sfantului Theodor Studitul care a fost exilat si alungat din Manastirea sa din Constantinopol pentru ca mustra ereziile iconoclastilor. Atunci au venit ucenicii sai si i-au spus: ”Dar bine Parinte, sa lasam noi acum Manastirea noastra, sa lasam linistea noastra, si sa mergem in exil?” Iar el le-a raspuns:
”Apostolatul nostru, misiunea noastra de monahi, nu este sa aparam pietrele si cladirile, ci sa aparam Credinta noastra, sa ne salvam, si sa ne mantuim sufletele.”

Sfantul Munte trebuia sa fie primul care sa ia atitudine, ca unul care a fost aparator de veacuri al Ortodoxiei. Mai urmati Parintilor Athoniti de odinioara care s-au luptat pana la sange impotriva ereziilor, pentru a pastra Dreapta Credinta? Daca nu, atunci cui urmati? Ierarhilor apostati care s-au facut de buna voie slugile masonilor si ai Antihristului?
Iar in finalul scrisorii spuneti ca daca si Hristos a fost acuzat ca are drac, cine sunt eu ca sa nu primesc injuriile dumneavoastra? Aici faceti alte sofisme asemanandu-va cu Hristos Adevarul, dumneavoastra insiva nemarturisind Adevarul. Pentru ca familia din Buzau care v-a adresat scrisoarea nu v-a adus injurii, ci doar v-a atentionat cu durere, ca nu cumva sa va solidarizati cu cei ce lupta impotriva Ortodoxiei si ii prigonesc pe marturisitori, ci alaturandu-va lor, sa marturisiti impreuna Adevarul.
Suntem foarte mahniti, vazand atitudinea dvs. si a multor Stareti ai Manastirilor Sfantului Munte, care ar fi trebuit, ei insisi sa fie cei dintai marturisitori si aparatori ai Ortodoxiei. Pentru ca, prin tacerea lor si prin comunicate „diplomatice”, se fac unelte ale celor care vor sa distruga Credinta.

Cu aceste ganduri, va marturisim ca nu mai avem nicio nadejde ca lucrurile se mai pot indrepta, pentru ca nu are cine sa mai lupte si, pentru ca:

”Strajerii Mei sunt orbi cu totii, ei nu inteleg nimic. Toti sunt caini muti care nu pot sa latre. Ei viseaza, stau tolaniti si le place sa doarma. Acestia sunt caini hrapareti care nu se mai satura, sunt pastorii care nu pricep nimic. Toti umbla in caile lor si se silesc pentru castigul lor” (Isaia 56,10-11).

Asa ca singura noastra nadejde ramane Hristos Dumnezeu-Omul, Unicul Arhiereu si Cap al Bisericii noastre, care cu nemincinoasa Lui gura ne-a fagaduit ca va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor si de la care asteptam mantuirea. Amin. Vino Doamne Iisuse.
Dumnezeu sa ne lumineze pe toti si sa ne calauzeasca pe calea mantuirii, sa ne pazeasca sa nu vindem vesnicia pe vremelnicie, pentru ca altfel vom plange vesnic.

Cu aleasa dragoste si pretuire pentru toti marturisitorii Adevarului si ai Bisericii lui Hristos.

19 august 2017 Praznuirea
Sf.Mc.Andrei Stratilat

Dinu Tigoianu – Rm.Sarat

P.S. Ortodocsii niciodata nu au prigonit pe nimeni, ci doar ereticii, odata cu primirea ereziei au devenit prigonitori.

Pastorul care ameninta cu exiluri si prigoane, nici crestin nu este, ci este prieten al diavolului si diavolii sunt prietenii lui. (Gheron Sava Lavriotul)

ortodoxinfo

Publicat în Sinodul Pan-Ortodox | Lasă un comentariu

Batjocura la adresa Ortodoxiei, filmul romanesc „Gabriel și serafimii”

Nu mai stiu nemernicii astia cum sa arunce cu rahat in ortodoxie si in tot ce inseamna identitate romaneasca! Cu cat un film batjocoreste mai tare romanii si ne umileste intregul neam, cu atat are sanse mai mari sa fie premiat pe plan international de ovreii care conduc cinematografia la nivel mondial. Aceasta este reteta aplicata cu succes de cei doi JIDANI autohtoni, regizorii Cristian Mungiu si Nae Caranfil, care s-au găinățat pe poporul român și au obținut numeroase premii pentru niște filme plictisitoare și ridicole (singura excepție a fost filmul „Filantropica”, salvat de interpretarea magistrală a actorilor), care ruleaza cu salile goale sau sunt urmarite doar de snobii semidocti, aia de dorm cu Cartarescu la cap, dar nu au fost capabili sa citeasca macar o pagina intreaga.

***

Aricolul mai jos:

Cu Ștefan Iancu, despre Gabriel și serafimii

Drame reale din seminarii ortodoxe într-un film românesc

1

1A jucat în filme alături de actori străini celebri precum Steven Segal, Oscar Isaac, Abraham Murray, Ben Kinsley sau Keira Knightley, dar și de actori români, precum Dragoș Bucur, Cătălina Grama și Daniel Busuioc. „Un pas în urma serafimilor“ îi va aduce însă consacrarea. Este filmul în care va debuta ca protagonist în rolul lui Gabriel, anul acesta, cu premiera pe 22 septembrie.
În interviul pe care ni l-a acordat, Ștefan Iancu ne oferă în premieră câteva amănunte și ne vorbește despre speranța sa ca „Un pas în urma serafimilor“ să schimbe în bine viziunea publicului despre filmele realizate aici, acasă, despre tinerii români. Un film românesc după model american.

Cotidianul: Un pas în urma serafimilor, primul lungmetraj în care ești protagonistul poveștii. Ce înseamnă acest film pentru tine?

Ștefan Iancu: A fost o experiență prin care am reușit să cunosc oameni care m-au ajutat atât pe plan profesional, cât și personal. Cred mult în succesul acestui film.

Pentru ce personaj ai dat probă la casting și de ce crezi că ai fost ales să-l interpretezi pe Gabriel?

– Am dat casting pentru aproape fiecare personaj dintre seminariști, iar pentru Gabriel am dat la final. Nu pot să-mi dau seama exact ce a văzut directorul de casting în mine, dar probabil a văzut o potrivire și ca aspect, dar și ca interpretare.

– Synopsisul spune: „elevii învaţă că minciuna, furtul, manipularea şi trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să şi le însuşească pentru a rezista în seminar“. Ce determină un grup de seminariști să-și însușească niște comportamente considerate de seminar ca fiind păcate?

– Contextul în care se află. Intră în seminar cu o anumită părere și, treptat, realizează că dacă vor să rămână în seminar și dacă vor să continue pe calea asta, trebuie să se adapteze situațiilor din seminar și de asta ajung să mintă, să manipuleze.

Chiar atât de grele sunt situațiile respective, încât să ajungă să mintă, să manipuleze?

– Cam este care pe care. Dacă vrei să rămâi în seminar, trebuie să minți, să trădezi, astfel încât chiar cel mai bun prieten să fie dat afară din seminar. Este ca o junglă.

Povestea din seminar este singurul caz real pe care-l cunoști?

– Povestea este veche. De prin anii ’90. Este singurul caz pe care-l cunosc. Daniel Sandu a trăit-o, dar poate alții au avut o experiență diferită la alte seminarii.

– Care este povestea lui Gabriel?

– Gabriel este un tânăr de 16 ani care intră în seminar cu anumite gânduri și cu un anumit nivel de puritate, cu anumite valori. Nu are gânduri pătate. Ulterior, realizează că dacă vrea să rămână în seminar, trebuie să se schimbe. Nu-i place chestia asta și tocmai de asta tinde cumva spre a se îndepărta de tot ce este asociat bisericii. Nu e neapărat vina lui că se întâmplă asta, dar a simțit pe pielea lui tot ce s-a întâmplat acolo. E un băiat foarte curios. Știi cum e atunci când schimbi mediul, intri într-un loc nou, îți faci prieteni, îți faci dușmani. Și vrei să experimentezi lucruri noi.

Tu și personajul Gabriel v-ați întâlnit cumva în aceeași perioadă a vârstei: adolescența. Care sunt diferențele dintre voi doi și cât te regăsești în el?

– Gabriel în scenariu este scris așa cum a fost Daniel în adolescență. Având în vedere că mi-a dat cumva frâu liber la conturarea personajului, am reușit să-l aduc aproape de mine. Este trei sferturi parte din mine. Felul în care acționează sau reacționează e similar cu al meu. Mai este o bucată din personaj pe care nu am putut și nici nu am vrut să o schimb, care este o bucată din Daniel.

A fost greu să-l joci?

– El are un proces în timpul seminarului în care evoluează și se schimbă foarte mult. Nefilmând cronologic, erau secvențe în care Gabriel era într-un anumit fel și următoarea secvență trebuia să fie cum era acum un an de zile. Era dificil să fac trecerea de la Gabriel în punctul „x“ și Gabriel în punctul „y“. Eu mi-am creat personajul în așa fel încât să aibă un parcurs.

Ai putea să ne dai un spoiler și să ne spui scena ta preferată din film?

– Secvența cu Vlad Ivanov, când eram doar noi doi. Era prima oară când în scenă eram doar noi doi. Eram reticent, aveam emoții. Nu știam cum să mă raportez, să nu fac ceva greșit. Dar asta era doar în mintea mea. El m-a ajutat foarte mult. În momentul în care repetam textul, se crea un fel de energie pe care, după, o transpuneam în secvența respectivă. Chiar dacă secvența vorbea despre o confruntare, Vlad Ivanov m-a ajutat.

Ce ți-a plăcut cel mai mult când ai jucat cu Vlad Ivanov?

– Am cunoscut profesionalismul în persoană. Am avut de la cine învăța. E un om blând, care emană siguranță și eleganță în felul în care se raportează la felul în care joacă. Pe lângă faptul că mai interacționam în secvențe, a fost foarte important că îl urmăream de pe margine când juca, sau chiar când se ducea la masă. Este important să cunoști omul și dinainte. Este foarte important cum se raportează la tine în contextul scenei respective.

Cum a fost experiența acestui film față de celelalte în care ai jucat?

– Sunt foarte recunoscător pentru ocazia asta. Mai mult decât orice, mă bucur că Daniel a avut încredere în mine, că mi-a încredințat persoana lui mie. În contextul carierei mele, bineînțeles că este un pas enorm pentru evoluția mea ca actor în devenire. E copleșitor să fii mereu acolo, să fii în fiecare zi, să știi că apari în fiecare moment, e greu. Dar nu m-am plâns. M-am bucurat foarte mult de fiecare moment.

– Cu ce ne va surprinde, în toamnă, de pe 22 septembrie, gașca de seminariști?

– Îmi place să cred că va aduce ceva nou filmului românesc. Nu putem spune că au fost făcute foarte multe filme românești cu și despre tineri. Mi-aș dori să schimbe viziunea filmului românesc. Ăsta a fost unul dintre scopurile filmului: să facem un film românesc, să facem un film bun, foarte bun, să-ți placă să-l vezi și să fie cu tineri. Cum sunt și filmele americane.

„Un pas în urma serafimilor“ spune povestea lui Gabriel, un adolescent care își dorește să devină preot și intră într-un seminar teologic ortodox. Inițial, încearcă să se adapteze mediului, dar, în cele din urmă, își dă seama că sistemul este complet corupt și abuziv. Nu după multă vreme, el și alți trei colegi sunt etichetați de consiliul școlii drept elevi-problemă. Prinși în lupta pentru putere între un preot incoruptibil, dar abuziv, și un profesor laic viclean și corupt, elevii învață că minciuna, furtul, manipularea și trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar. Povestea este un caz real și este inspirată din experiența regizorului Daniel Sandu în seminarul ortodox din Roman, poveste cu care își face și debutul în filmul de lungmetraj.

CARTE DE VIZITĂ

Nume și prenume: Ștefan Iancu
Vârsta: 19 ani
Studii: Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc“
Experiență în cinematografie: Kira Lina, Walking with the enemy, Tatăl meu e cel mai tare, The Godmother, Born to Raise Hell, Amintiri din epoca de aur, Against the Dark, Skins, The Half Life of Timofey Berezin, The Wonderful World of Disney.
Pasiuni: Călătoriile, filmele, mersul la teatru, fotbalul, ping-pong, cititul
Ideal în viață: Să ajungă actor

Evelina Chirica

cotidianul.ro

Publicat în S.O.S. | Lasă un comentariu