Apostolul Petru, întemeietor, în viziunea apusenilor, al Bisericii Apusene
Dorind să-şi sporească propria cinste şi slavă, măreţie şi strălucire, şi să-şi impună prin acestea stăpânirea asupra celorlalte Biserici, Biserica romană a considerat în interesul ei să-şi stabilească singură propriul întemeietor, alegându-l astfel pe Apostolul Petru, cel care nu este mărturisit nicăieri ca Apostol al neamurilor ori ca Apostol şi întemeietor al Bisericii Romanilor, şi lepădându-l pe Apostolul Pavel cel mărturisit de Sfintele Scripturi ca apostol al neamurilor şi întemeietor al Bisericii romane. Această substituire era impusă Bisericii romane de către ambiţioşii ei conducători, iar Apostolul Pavel era respins, fiindcă în persoana lui nu era posibilă edificarea primatului. Îi era substituit Petru, fiindcă episcopii romani găseau într-însul, în opinia lor, temelia puternică şi de nezdruncinat pe care să-şi sprijine propriul primat şi să-şi dezvolte programul ambiţios.
După teologii romani, în Sfintele Evanghelii, Apostolul Petru are o poziţie predominantă, iar stăpânirea acestuia asupra restului Apostolilor o sprijină pe trei versete ale evangheliştilor Matei, Ioan şi Luca. La Evanghelia după Matei (16, 18-19) sunt scrise următoarele: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. În Evanghelia de la Ioan (21, 15-17) sunt scrise următoarele: „Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”. El I-a zis: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”. Zis-a Iisus lui: „Păstoreşte oile Mele”. Iisus i-a zis a treia oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”. Petru s-a întristat, pentru că i-a zis a treia oară Mă iubeşti? şi I-a zis: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”. Iisus i-a zis: „Paşte oile Mele”. Iar în Evanghelia de la Luca (22, 31-32) sunt scrise următoarele cuvinte pe care apusenii le aduc îndeosebi ca argument: „Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi”. Acestea îi puteau asigura episcopului Romei, ca succesor al căpeteniei Apostolilor, Petru, primatul, supremaţia şi stăpânirea. A fost deci înlăturat Apostolul Pavel, cel care timp de doi ani s-a trudit la Roma şi a fost legat în lanţuri pentru ea, şi a fost adoptat Apostolul Petru, pentru primatul şi poziţia lui predominantă din Sfintele Evanghelii – potrivit concepţiei apusenilor.
Dar poziţia predominantă de verhovnic al Apostolilor a lui Petru a onorat nu numai Biserica romană cea avidă de întâietăţi, stăpâniri şi monarhie, ci şi alte Biserici vechi, precum Antiohia, Alexandria, Cezareea Palestinei, Tripoli, Laodiceea şi Corint care, deşi se lăudau cu faptul că-şi datorau întemeierea Apostolului Petru şi se mândreau cu faptul că au fost fondate de el, cu toate acestea nu s-au gândit deloc să revendice primate şi stăpâniri, înţelegând corect cuvintele relatate în Sfintele Evanghelii despre întâietatea lui Petru şi neridicând niciodată chestiunea vreunei pretenţii, ci având în vedere doar onoarea de a fi întemeiate de el. De cinstea aceasta nu a fost lipsită nici maica Bisericilor, Biserica din Ierusalim care şi ea, deşi onorată mai mult decât toate celelalte, nu s-a supus ispitei de a-l considera pe Petru ca întemeietor al ei. În cronica pascală a acestei din urmă Biserici (cea din Ierusalim), cuprinsă în Hronograful de la Alexandria, se scriu următoarele: Indictionul 11, 1 de la Galva şi Titus Rufinus „În anul acesta, Sfântul Iacob Apostolul şi Patriarhul Ierusalimului, pe care l-a întronizat Sfântul Petru în locul lui pe când se urca la Roma, s-a săvârşit şi a preluat schima episcopiei Ierusalimului Simeon cel numit şi Simon, şi a devenit Patriarh” [Ediţia de la Bonn, I, 460]. Din aceste însemnări hronografe falsificate, nu se vede nimic altceva decât dorinţa Bisericilor, venită din fală, de a-l avea pe Petru ca întemeietor al lor.
Primele urme ale revendicării întâietăţii pe seama episcopului Romei se regăsesc formulate în epistola lui Clement, episcopul Romei, adresată lui Iacob, episcopul Ierusalimului şi al cărei conţinut este deosebit de important, fiindcă face referire la primatul lui Petru, la venirea lui la Roma şi la moartea mucenicească a acestuia suferită aici. Iată ce scrie Clement către Iacob: „Să-ţi fie cunoscut, domnul meu, că Simon, cel care pentru credinţa adevărată şi cuvântul cel prea-statornic al învăţăturii a fost aşezat ca piatră de temelie a Bisericii şi pentru aceasta, prin gura cea nemincinoasă a lui Iisus Însuşi, i s-a schimbat numele în Petru, pârgă a Domnului nostru, întâiul între Apostoli, căruia cel dintâi Tatăl I l-a descoperit pe Fiul… cel chemat să lumineze partea lumii cea prea întunecată a Apusului, ca unul care era cel mai destoinic să reuşească… pentru dragostea părintească nemăsurată faţă de oameni, i s-a dat a vesti obşteşte şi desluşit pe Împăratul cel bun care va să vină să biruiască răul cel de acum, şi împlinind aceasta până aici la Roma, mântuind oameni cu învăţătura cea din voia lui Dumnezeu, acesta prin suferinţă a schimbat traiul vieţii celei de acum” [Epistola lui Clement către Iacob, ed. Dressel, Gottingen, 1853, cap. 1]. Această epistolă, care a fost scrisă pe la sfârşitul secolului al doilea, mai relatează şi faptul că papii sunt succesorii direcţi ai Apostolului Petru, fiindcă Petru, cu puţin înainte de moartea lui, l-a hirotonit ca succesor al său pe Clement pe care-l şi roagă să şadă pe tronul Romei. Iată ce scrie Clement către Iacob: „Şi apropiindu-se zilele în care (Petru) urma a se săvârşi, adunându-se fraţii, luându-mă deodată de mână şi ridicându-se înaintea Adunării, a zis: „Fraţi şi dimpreună slujitori cu mine, ascultaţi-mă!” după care (a zis): „Aşa cum am fost învăţat de către Domnul şi învăţătorul Iisus Hristos care m-a trimis, apropiindu-se zilele morţii, îl hirotonesc pe Clement ca episcop al vostru, căruia îi şi încredinţez scaunul propovăduirii mele”; şi acestea zicând, căzând eu înaintea lui, îl rugam refuzând cinstea şi stăpânirea scaunului acestuia; iar Apostolul Petru, respingând rugămintea aceasta a spus înaintea mulţimii: „Episcopului Romei (adică lui Clement), întâistătător al adevărului, să-i fiţi supuşi în toate, aceasta ştiind că întristându-l pe el, pe Hristos Îl întristaţi, căci lui i s-a încredinţat tronul acesta pe care nu a voit a-l primi…”. Şi spunând acestea în mijlocul tuturor şi-a pus mâinile peste mine înduplecându-mă a mă aşeza pe scaunul său” [Vezi lucrarea lui G. Dervou, Despre mitologica trecere a apostolului Petru prin Roma, Atena, 1881].
Dacă această vestită epistolă nu era condamnată să fie înscrisă în catalogul operelor pseudo-clementine, şi dacă nu contravenea adevărului propovăduit de Noul Testament şi de Tradiţie, şi dacă nu era dovedită de către critici şi de către istorie ca fiind falsă, ea i-ar asigura Papei:
a) cinstea succesiunii lui Petru la episcopia Romei;
b) cinstea reprezentării lui Iisus Hristos pe pământ;
c) privilegiul infailibilităţii şi
d) respectul şi evlavia întregii lumi creştine sub pedeapsa excluderii celui care-l supără de la mântuirea cea din credinţă, ca unul care nu-l acceptă pe Hristos care i-a încredinţat scaunul (prin Clement).
Din nefericire, însă, sau din fericire, epistola aceasta nu-i asigură nici un privilegiu şi nici o nenorocire nu-l ameninţă pe cel care-l supără, fiindcă examenul controlului critic a dovedit toate acestea ca fiind basme de scrieri apocrife şi le-a condamnat ca lipsite de cea mai mică valoare istorică. Singura valoare pe care o are această epistolă este aceea că ne face cunoscute maşinaţiile variate ale episcopilor Bisericii romane în vederea obţinerii părutului primat al lui Petru, care ar decurge din cinstea întemeierii Bisericii lor de către acesta şi din rangul apostolic. Pretenţia Papilor referitoare la întemeierea episcopiei Romei de către Petru şi afirmaţia succesiunii directe a lui Clement din Petru este respinsă mai întâi de către Apostolul Petru însuşi şi apoi de către istorie. Eusebiu, în capitolul 38 al celei de-a 3-a cărţi a Istoriei bisericeşti, spune despre autenticitatea scrierilor lui Clement: „trebuie ştiut că se vorbeşte şi despre o a doua epistolă a lui Clement, care nici ea nu este asemănătoare celei dintâi, lucru pe care vi-l şi aducem la cunoştinţă, cum că nici cei din vechime n-o considerau de folos, dar pe care unii o răspândeau mai ieri, deoarece cuprinde nişte dialoguri ale lui Petru şi Apion, despre care nimeni din cei vechi nu face vreo amintire şi care nici nu păstrează caracterul curat al Ortodoxiei apostolice; este vădit că scrierea însăşi dă mărturie că nu este a lui Clement”.
În epistola despre eresul Ebioniților a lui Epifanie, în capitolul 15, se vorbeşte despre o scriere a lui Clement al Romei, care poartă titlul „Perioada lui Petru”, dar care a fost măsluită de Ebioniţi. Epifanie nu menţionează pe ce-şi sprijină opinia despre faptul că „Perioada lui Petru” este operă a lui Clement. Se pare că Epifanie se mulţumeşte să amintească doar titlul, aşadar opinia lui Eusebiu este cea mai corectă. În prima sa epistolă sobornicească, Apostolul Petru scrie: „Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia, aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu Sângele lui Iisus Hristos: har vouă şi pacea să se înmulţească!” (Petru 1, 1-2). Cu toate că este numită sobornicească (universală), în această epistolă numele Romei este trecut sub tăcere, iar această tăcere poate fi explicată prin două ipoteze: fie fiindcă Apostolul a scris de la Roma, fie fiindcă nu a propovăduit la Roma. Epistola nu pare a sprijini prima ipoteză, fiindcă din ea rezultă Babilonul ca loc al scrierii; iar oraşele care purtau numele de Babilon erau două: vechiul şi marele Babilon şi Babilonul cel din Egipt, aşezat la sud de Helipoli, construit de colonişti babilonieni sau de colonişti iudei veniţi din Babilon, încât se formase acolo o numeroasă comunitate iudaică, având templu iudaic care se păstrează până astăzi şi în care se află şi mormântul proorocului Ieremia, care poate fi văzut de vizitatori. Acest al doilea Babilon îl consider eu ca loc al scrierii epistolei lui Petru, fapt care este şi în acord cu pretenţia creştinilor din Egipt, care revendică ca întemeietor al Bisericii din Alexandria pe Apostolul Petru şi care i-a încredinţat ulterior această Biserică Apostolului şi Evanghelistului Marcu despre care istoria mărturiseşte că a condus Biserica Alexandrină. Aşadar, locul scrierii este micul Babilon.
Acceptată fiind această ipoteză, ipoteza cum că epistola a fost scrisă de la Roma cade de la sine, de unde şi mărturia lui Petru că nu s-a dus la Roma. Despre faptul că nici ulterior Petru nu s-a dus la Roma, dă mărturie şi cea de-a doua epistolă sobornicească a acestuia, în care numele Romei nu este pomenit deloc, cu toate că se pare că această epistolă a fost scrisă pentru creştinii cei dintre neamuri, pe când cea dintâi fusese scrisă pentru creştinii proveniţi dintre evrei. Având o destinaţie sobornicească, nu era posibil ca aceste epistole provenite de la Petru să omită numele Romei, capitala cetăţilor, de vreme ce au fost scrise pentru cei hărăziţi în mod egal a primi credinţa, evrei şi neamuri. Iar despre faptul că nici către sfârşitul vieţii lui Apostolul Petru nu s-a dus la Roma, mărturiseşte Apostolul Pavel care, scriind de la Roma cea de-a doua epistolă a sa către Timotei, spune că la Roma n-a avut pe nimeni care să rămână împreună cu el. Iată cuvintele Apostolului: „La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile” (2 Timotei 4, 16-17). Cuvintele acestea ale lui Pavel sunt limpezi şi lămuritoare şi nu permit nici cea mai mică îndoială asupra faptului că Petru nu s-a deplasat niciodată la Roma, de vreme ce el spune despre sine că era singur, că a fost părăsit singur şi că a fost întărit de Domnul în singurătatea în care se afla, pentru ca, prin el, învăţătura să fie propovăduită şi ascultată de toate neamurile. Dacă ar fi cedat o parte a acestei misiuni lui Petru ca împreună lucrător, ar fi şi menţionat aflarea lui la Roma şi propovăduirea lui. Opinia despre eventuala deplasare a lui Petru la Roma după scrierea acestei epistole, pe care o exprimă unii cercetători, este arbitrară şi nu se sprijină pe nici o mărturie istorică, fiindcă nu mai exista nici timpul şi nici motivul deplasării lui Petru la Roma, ştiut fiind faptul că, nu după multă vreme, a fost declanşată de către Nero prigonirea sistematică a creştinilor, acuzaţi de incendierea Romei.
Pe durata prigoanei nu mai era posibilă deplasarea lui Petru la Roma, fapt care ar fi fost cu totul de prisos odată ce la Roma creştinii erau întăriţi şi foarte numeroşi, numărând deja şi o mulţime de mucenici. Probabil că Petru şi Pavel au mucenicit până la urmă în această prigoană, însă nici unul din ei la Roma, fiindcă nu există nici o mărturie istorică despre moartea la Roma a celor doi Apostoli. Mărturiile istorice găsite s-au sprijinit în baza bunei credinţe pe tradiţia veche, care-şi are însă izvoarele în cărţile apocrife care, falsificate fiind, nu deţin nici o autoritate istorică. În afară de aceasta, avem mărturii istorice oficiale care afirmă contrariul, provenite chiar de la un bărbat cu o credibilitate deosebită, de la Clement, episcopul Romei. Iată ce spune el referitor la această chestiune: „Şi ca să punem capăt pildelor celor din vechime, să venim spre cei ce s-au arătat luptători mai aproape de noi. Să luăm pildele cele alese ale generaţiei noastre. Din pizmă şi invidie, stâlpii cei mai mari şi mai drepţi au fost prigoniţi şi până la moarte groaznică au ajuns. Să punem înaintea ochilor noştri pe cei dintâi apostoli. Petru, din pizmă nedreaptă nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori a suferit dureri şi, astfel mucenicind, a plecat spre locul slavei cel datorat lui. Din pizmă şi Pavel, pentru răbdarea cununii, a suferit purtând de şapte ori legături, gonit fiind, împroşcat cu pietre. Propovăduitor făcându-se în Răsărit şi în Apus, şi primind slava credinţei celei alese, a învăţat lumea toată dreptatea şi până la capătul Apusului ajungând şi mucenicind înaintea stăpânitorilor, a părăsit în acest fel lumea şi s-a dus către locul cel sfânt, pildă măreaţă de răbdare făcându-se” [vezi Epistola I către Corinteni 5, 1-7]. Cred că Sfântul părinte vorbeşte foarte clar. Din cuvintele acestea ale Sfântului părinte, tragem concluzia că aceşti aleşi Apostoli nu au murit la Roma şi nici împreună – fiindcă în cazul acesta Clement ar fi menţionat faptul -; nu au murit din cauza acuzaţiei de incendiatori ai Romei aduse creştinilor, ci din cauza „râvnei nedrepte şi a invidiei”; Petru a devenit „propovăduitor doar în Răsărit”, fapt care iese în evidenţă din adaosul făcut cu scopul de a arăta acţiunea apostolică a lui Pavel: „Propovăduitor făcându-se unul în Răsărit, iar în Apus…”, expresia că Pavel „până la marginea Apusului ajungând şi, mucenicind înaintea stăpânitorilor, a părăsit în acest fel lumea” nu poate fi deloc înţeleasă ca referindu-se la Roma, care se găseşte la începutul Apusului, după ţinutul răsăritean al statului roman, astfel încât suntem de părere că Petru nici măcar de departe n-a respirat vreodată aerul Romei.
Mărturia aceasta a lui Clement este deosebit de importantă şi dintr-un alt motiv, acela că rezolvă alte două chestiuni: cea privitoare la mucenicia lui Pavel şi la timpul deplasării lui în Spania care, după cum se ştie, potrivit exprimării celor din vechime, este capătul Apusului spre care Pavel îşi propunea să plece, după cum scrie în Epistola către Romani (15, 24). Prima chestiune se rezolvă prin informaţia oferită: „şi până la capătul Apusului ajungând şi, mucenicind înaintea stăpânitorilor, a părăsit în acest fel lumea şi s-a dus către locul cel sfânt”. Aşadar, a mucenicit la capătul Apusului, informaţie care rezolvă şi cea de-a doua chestiune datorită următorului motiv: deoarece din călătoriile apostolice, aşa cum sunt ele înfăţişate în Faptele Apostolilor şi în Epistole, nu reiese timpul călătoriei lui Pavel în Spania, el se descoperă prin această epistolă a lui Clement. Din ea reiese că s-a deplasat în Spania după scrierea ultimelor două epistole ale sale, cea de-a doua către Timotei şi poate şi aceea către Evrei, pe care le-a scris la Roma, fiind evident faptul că Epistola către Timotei a scris-o după cea de-a doua înfăţişare a lui înaintea tribunalului lui Nero, după cum se arată din chiar textul Epistolei şi din referinţa din final: „când s-a înfăţişat Pavel a doua oară înaintea cezarului Nero”.
Epistola către Evrei e posibil să fi fost scrisă după sosirea la Roma a lui Timotei, pe care-l cheamă prin cea de-a doua sa Epistolă în care-i spune: „Sileşte-te să vii curând la mine, că Dimas m-a părăsit” etc. Reiese din acestea mărturia că Pavel, prin harul lui Dumnezeu, a fost salvat atunci de primejdie, fiindcă Domnul l-a destinat a propovădui neamurilor şi căruia, arătându-i-Se, i-a vestit că urma printr-însul ca învăţătura să fie adusă la cunoştinţă şi să fie auzită de „toate neamurile” (2 Timotei 4, 17). Reiese de asemenea că Pavel a fost eliberat şi că exista o perioadă de linişte, fapt pentru care a şi îndrăznit să-l cheme pe Timotei la el. Că aşa stau lucrurile, se arată şi din rămânerea lui Timotei la Roma pentru câţiva ani şi din plecarea lui de la Roma nu din cauza vreunei situaţii neplăcute, ci pentru că a fost trimis în episcopia sa de la Efes. Deplasarea lui Timotei şi plecarea lui după cea de-a doua înfăţişare a lui Pavel înaintea tribunalului lui Nero arată faptul că Pavel, fiind supus judecăţii, a fost salvat din primejdie de puterea dumnezeiască şi că, rămânând apoi pentru un oarecare timp la Roma, l-a trimis pe Timotei la Efes, iar el a plecat de la Roma, mergând probabil direct în Spania, către care îşi propusese să meargă, după cum vedem din Epistola sa către Romani, în care scria (15,24): „căci de mulţi ani am mare dorinţă să vin la voi. Când mă voi duce în Spania, voi veni la voi. Căci nădăjduiesc să vă văd în trecere şi, de către voi, să fiu însoţit până acolo, după ce mă voi bucura întâi, în parte, de voi”. Este deci foarte probabil că, după ce s-a bucurat de întâlnirea cu romanii, a fost însoţit de aceştia în Spania, la capătul Apusului, după cum este numit până astăzi de francezi, unde a mucenicit. Aceasta este singura concluzie adevărată care poate fi extrasă din mărturiile oficiale păstrate; tradiţiile care nu sunt în acord cu această concluzie sunt extrase din izvoare tulburi. Lămurindu-ne deci din studiul critic al izvoarelor, să vedem ce spune şi istoria.
*
Despre Papă, ca instanţă de recurs
În urma sinoadelor întrunite până la momentul acesta în Răsărit, se pare că majoritatea episcopilor răsăriteni înclinau spre arianism, care s-a întărit datorită prieteniei lui Eusebiu cu Constantin cel Mare şi cu Constantin, fiul acestuia, şi datorită intrigilor membrilor Curţii şi ale eunucilor arieni care făceau totul pentru impunerea arianismului, întrebuinţând adesea forţa. Însă, în timp ce Răsăritul se afla sub presiunea arianismului, Apusul încă rezista în credinţa niceeană. Neaflând dreptate în Răsărit, Atanasie s-a gândit să se îndrepte spre Apus pentru a-şi găsi dreptatea.
Cei din jurul lui Eusebiu, temându-se de realizarea unui acord între ortodocşii de pretutindeni şi ca nu cumva să se întruneascăsub preşedinţia episcopului Romei, ca păstrător al credinţei de la Niceea, un sinod liber de presiunile politice ale Curţii imperiale care să-l dezvinovăţească pe Atanasie, au trimis la Roma, cu care toate Bisericile ortodoxe se aflau în comuniune în vremea aceea, ca una care era de aceeaşi credinţă şi cea dintâi în ordinea Bisericilor, un memoriu cu aşa zisele vini ale lui Atanasie [Teodorit, Istoria bisericească, cartea a II-a, cap. 4]. Mai mult, Eusebiu i-a scris lui Iulius „să-l judece pe acesta în baza celor hotărâte asupra lui Atanasie la Tyr” [Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 3-a, cap. 8], după cum spune Hermius Sozomen.
Aceleaşi lucruri le spune şi Socrate: „Eusebiu, lucrând toate după voia lui, a trimis soli la Iulius, episcopul Romei, rugându-l să se facă judecător a toate câte s-au spus împotriva lui Atanasie şi să-l cheme pe acesta la el spre a fi judecat” [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 11]. Deşi a aflat de uneltire, Atanasie, primind calomniile cele împotriva lui ale eusebianiţilor – deoarece Iulius i-a trimis memoriul, arătându-i că a fost pus de către sinod ca judecător al lui, fapt pentru care îl cheamă la Roma – se înfăţişează la Roma de îndată ce a fost chemat [Teodorit, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 4]. Cei din jurul lui Eusebiu, însă, cunoscându-şi vina din minciunile redactate împotriva lui Atanasie şi văzând că sinodul de la Roma a fost întrunit sub un împărat ortodox, Constant, neavând nici arbitri, nici eunuci, nici boieri, nici prieteni arieni care să le fie favorabili, nici exercitarea forţei, după cum spunea Atanasie în al doilea cuvânt de apărare, nu s-au deplasat la Roma, invocând justificări mincinoase şi războiul cu perşii. Desigur că, din întrunirea acestui sinod, nu reiese nici o concluzie favorabilă pretenţiilor papistaşilor, deoarece sinodul îi prezintă Papei chestiunea, impulsionat de scopuri ascunse, pentru a-l judeca pe Atanasie în sinod, spre a fi condamnat. Dar să vedem continuarea.
Sfântul Pavel, episcopul Constantinopolului, alungat de pe tronul său de arieni, s-a dus şi el la Roma unde a aflat de venirea Sfântului Atanasie şi de întrunirea sinodului. La acest sinod au venit şi episcopii caterisiţi de sinodul de la Antiohia [Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 7 şi Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 13]. Sinodul s-a întrunit la Roma; a fost alcătuit, după cum spune Sfântul Atanasie, din cincizeci de episcopi şi, fiind „un sinod ortodox, le-a luat apărarea ortodocşilor nedreptăţiţi și, văzând mai ales şi vicleana schimbare de către eusebianiţi a credinţei de la Niceea”, avea să-i dezvinovăţească pe cei de curând condamnaţi, după cum scrie limpede Iulius în epistola sa. Împăratul Apusului s-a aflat şi el între cei care au ostenit pentru desfăşurarea acestui sinod. Sinodul, aşteptându-i timp de un an şi jumătate pe eusebianiţi, la cererea cărora s-a întrunit, şi văzând că nu vin, nu i-a mai aşteptat, fiind clar că aceia au renunţat la venirea la Roma, şi a trecut la cercetarea acuzaţiilor împotriva lui Atanasie, dintre care pe unele le-a găsit cu totul mincinoase.
În timpul acesta, însă, se întruneşte un mare sinod în Egipt la care, după cum reiese din epistola enciclică a sinodului de la Sardica care s-a întrunit la puțină vreme după acesta, au participat optzeci de episcopi, fapt dedus şi din cele optzeci de semnături ale episcopilor; potrivit celui de-al doilea cuvânt de apărare al lui Atanasie, au participat o sută. Scopul sinodului era dezvinovăţirea lui Atanasie. Participanţii au scris distinşilor episcopi ai Bisericii Soborniceşti precum şi lui Iulius al Romei şi Bisericii de acolo, pledând în favoarea lui Atanasie ca unul care fusese nedreptăţit [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 8 şi Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 9]. Sinodul de la Roma i-a dat dreptate lui Atanasie, trimiţând eusebianiţilor hotărârea printr-o epistolă a lui Iulius, „mustrându-i pe ei pentru că n-au cugetat drept asupra Bisericilor şi a bărbaţilor lor, tulburându-le pe ele prin aceea că nu au rămas în cele hotărâte la Niceea”. Epistola a fost trimisă de Iulius prin preoţii Elpid şi Filoxen, iar lui Atanasie şi lui Pavel le-au fost redate scaunele episcopale [Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a III-a, cap. 8]. Întrunirea acestui sinod, care a avut loc cu încuviinţarea lui Constant, n-a avut desigur nici o particularitate care să-l deosebească de atâtea alte sinoade întrunite împotriva şi în favoarea lui Atanasie. Cei persecutaţi în Răsărit de către arieni, au recurs la sprijinul Romei nu pentru că-l aveau pe Papă ca instanţă supremă, ci pentru că era ortodox şi se găsea într-un stat ortodox, sprijinit de arhierei ortodocşi şi fiindcă în Apus lipseau eusebianiţii şi eunucii şi purtătorii de cârje şi boierii şi violenţa şi pentru că sperau să afle dreptate de la cei de aceeaşi credinţă, liberi de orice presiune dinafară. Acestea sunt adevăratele motive care i-au împins pe cei condamnaţi în Răsărit să recurgă la Roma şi nimic altceva. Că Papa nu avea vreun drept particular de recurs (appellatio) sau de altă natură, vom vedea în cele ce urmează, legat de momentul primirii de către eusebianiţi a epistolei şi a deciziei lui Iulius.
Primind epistola lui Iulius, eusebianiţii s-au necăjit mult şi i-au scris lui Iulius în mod ironic şi ameninţător. Iată ce zice Socrate [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 12, cartea a 3-a, 3]: „De îndată ce a ajuns să afle Eusebiu despre cele judecate de Iulius asupra lui Atanasie, primind epistola cei ce trăiau pe lângă el, cu greu au suportat şi, strângându-se în Antiohia, i-au scris înapoi lui Iulius o epistolă împodobită cu elocinţă şi alcătuită în termeni juridici, plină de ironie nu puţin şi nu lipsită de ameninţări grozave foarte. Mărturisind în scrisori că aduc toată cinstea Bisericii romane ca şcoală a Apostolilor [urmând de bună credinţă tradiţia], ca una ce s-a arătat de la început mitropolie de cinste; cu toate că de atâta vreme au venit să locuiască într-însa învăţătorii dogmei, se cuvine să poarte rangul al doilea, fiindcă nu după mărime sau mulţimea credincioşilor Bisericii se arată superioară, mai degrabă decât a birui prin virtute şi prin alegere. Şi au considerat condamnabil a avea Iulius părtăşie cu cei din jurul lui Atanasie şi şi-au arătat ostilitatea, ocărând sinodul acestora şi respingându-i hotărârea, iar cele petrecute (le-au considerat) nedreptate şi au defăimat aşezământul bisericesc, nefiind de acord”.
Iar Hermius Sozomen continuă, zicând: „În cele din urmă, arătând dispreţ faţă de scrisorile lui Iulius, i-au izgonit pe Atanasie şi pe Pavel, pe Asclipa, pe Marcel şi pe Luciu. Şi i-au mai scris lui Iulius că, dacă este de acord cu caterisirea celor care au fost caterisiţi şi cu hirotonia celor care au fost hirotoniţi, vor avea pace, iar dacă nu, se va petrece contrariul. Fiindcă nici atunci când apusenii l-au caterisit pe Novaţian, răsăritenii nu i-au mustrat”, astfel încât, niciunuia mai mult, niciunuia mai puţin i se cuvenea egalitatea şi respectul reciproc. Este evident că această poziţie şi limbajul eusebianiţilor la adresa lui Iulius nu arată recunoaşterea unor drepturi şi calităţi, nici nu susţine dreptul de recurs. Dar să vedem cum a răspuns Iulius la acestea. Izgoniţi şi neavând unde să se refugieze, Atanasie şi Pavel au recurs din nou la Roma, la fel şi cei din cercul lui Atanasie. Iulius le scrie din nou eusebianiţilor o epistolă în care cuvintele curg mai dulci ca mierea, îndreptăţindu-se privitor la cele pentru care s-a recurs la el, şi notându-le încă multe în favoarea credinţei şi a părinţilor nedreptăţiţi; iar când a văzut că prin scrisorile lui nu reuşeşte nimic, le-a arătat pe acestea împăratului Apusului, Constant, care, rugat fiind de Iulius, i-a scris fratelui său Constanţiu cerându-i să-i trimită pe cineva pentru a justifica caterisirea lui Atanasie şi a lui Pavel şi a celorlalţi. Sunt trimişi Narcis de Cilicia, Teodor de Perinthos, Maris de Calcedon şi Marcu de Arethousa. Socrate scrie următoarele despre aceasta:„Împăratul Apusului, aflând de cele împotriva lui Atanasie şi Pavel, i-a trimis scrisori lui Constanţiu cerându-i trei episcopi care să dea socoteală de caterisirea oamenilor acestora” [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 19].
Istoricii relatează că, ajungând în Italia, cei patru trimişi şi-au susţinut cauza pentru a-l convinge pe împărat, care îi întrebase dacă judecata sinodului răsăritean fusese dreaptă, defăimându-i faţă de Constant pe Atanasie şi pe Pavel şi pretinzând că aceştia au ascuns faţă de cei din Roma o altă expunere de credinţă a lor din care lipseşte termenul „de o fiinţă” (omoousios), expunere pe care predând-o ei lui Constant, nu le-a fost de nici un folos. Ca urmare, disputa s-a prelungit pentru încă trei ani, după care au făcut un alt sinod, trimiţând procesele-verbale ale acestuia în Italia prin Eudoxiu de Ghermanicia şi Macedonie de Mopsuestia.
Expunerea sinodului a fost numită „cea în multe versuri” şi din ea este scos termenul de „omoousios” (de o fiinţă). La rândul lor, apusenii, cu care s-au unit şi Tracii, Macedonenii, Eladiţii, Dacii, Panonii şi Ilirii (în afară de Ursachie de Singidon, Valent de Myrsa, Fotinie de Sirmium şi Auxenţiu de Mediolan şi a altor câtorva, foarte puţini) au declarat în mod foarte înţelept că lor le este de ajuns credinţa cea adeverită la Niceea şi că de alta nu au nevoie [Socrate, Istoria bisericească, cartea a II-a, cap. 17]. Credem că şi din cele spuse mai sus nu rezultă vreo stăpânire atotputernică a Papilor. Considerăm cu totul de prisos să evidenţiem diversele puncte care pun la îndoială aşa zisa jurisdicţie supremă a Papilor. Ce să spunem şi de faptul că recursul către Papă nu le-a fost de nici un folos lui Atanasie, lui Pavel şi celorlalţi care au căutat scăpare la el, de vreme ce lucrurile au rămas la fel şi după trecerea a trei ani. Dar să vedem şi evenimentele care au urmat. Disputa care a avut loc, deşi nu a adus nici un rezultat bun, favorabil celor acuzaţi, a avut totuşi ceva folositor: Constant şi-a dat seama că Atanasie şi cei împreună cu dânsul au fost acuzaţi pe nedrept, fapt pentru care şi-a dorit să-i reaşeze pe aceştia pe tronurile lor episcopale: „I-a scris deci fratelui cu durere, spune Hermius Sozomen [Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 6-a, cap. 11], ca să le dea tronurile celor despre care era vorba, însă nici el nu a ascultat.
În cele din urmă, fiindcă împăratul însuşi i-a cerut fratelui ca sprijinitorii lui Atanasie să-şi reia tronurile lor şi, scriindu-i, s-a arătat mâhnit pentru că nici unul şi nici el nu s-a opus eresului celui împotrivitor. Doar apropiaţii lui Atanasie şi Pavel i-au cerut sinod pentru apărarea dogmelor celor drepte împotriva cărora s-a uneltit. Atunci, cu voia împăraţilor, s-a hotărât să pornească episcopi din ambele părţi ca să ajungă într-o zi anume rânduită în cetatea Sardica (Sofia)”. Iar Socrate zice: „Cei din jurul lui Pavel şi a lui Atanasie i-au rugat pe greci să facă sinod, pentru a reaşeza prin Sinod Ecumenic cele susţinute de ei şi cele despre credinţă; se convoacă aşadar iarăşi Sinod Ecumenic la Sardica, la hotărârea celor doi împăraţi” [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 20]. Aşadar Constant, iar nu Iulius, i-a scris lui Constantin pentru a-i reaşeza pe tronurile lor pe Atanasie şi pe cei dimpreună cu el. Sinodul Ecumenic este întrunit nu la iniţiativa Papei, ci la cererea celor acuzaţi. Este întrunit nu prin decizia Papei, ci prin decizia celor doi împăraţi. Aşa că nici aceste evenimente nu pledează în favoarea unei autorităţi supreme a Papilor [Dositei, Istoria patriarhilor, cartea a 2-a, cap. 5 şi 2]. Dar poate că partizanii primatului vor întoarce în favoarea lor opiniile lui Socrate şi ale lui Hermius Sozomen, care spun următoarele: „Căci Iulius i-a mustrat pe eusebianiţi pentru că nu l-au chemat (pe el) la sinod, deoarece legea bisericească porunceşte că nu trebuie aşezate reguli în Biserici fără ştiinţa episcopului Romei [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 5, 2] şi că pe Atanasie şi pe ceilalţi, ca unii ce se bucură de privilegiile Bisericii celei din Roma, Iulius i-a întărit cu scrisori sincere, redându-i fiecăruia scaunul său şi arătând îngăduinţă celor ce se înclină înaintea lor” [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 2-a, cap. 15 şi Hermius Sozomen, Istoria bisericească, cartea a 3-a, cap. 7].
Privitor la citatul anterior, le spunem acestora că, în primul rând, cele prezentate nu au nici o susţinere, fiindcă nici Socrate şi nici Hermius Sozomen nu fac trimitere la canonul care dispune „că nu trebuie aşezate reguli în Biserici fără ştiinţa episcopului Romei”, nici nu stabileşte ce canon este acesta şi al cărui sinod. În al doilea rând, dacă aceasta este opinia lor proprie, ea nu poate avea vreo greutate deoarece le aparţine lor ca persoane individuale şi, în al treilea rând, cuvintele acestea sunt îndoielnice şi nasc suspiciuni, deoarece contravin adevărului, de vreme ce am văzut că până atunci au avut loc o mulţime de sinoade locale şi eparhiale, însă nici unul dintre ele nu i-au recunoscut Papei o asemenea putere şi astfel de privilegii. Iar primul Sinod Ecumenic nu spune un cuvânt despre acest privilegiu, încât reiese mai luminos decât lumina soarelui faptul că cele relatate sunt opera unei mâini care a falsificat multe. Nu-i deloc de mirare atâta timp cât bazele primatului şi a superiorităţii Papilor au fost puse de epistolele pseudo-clementine, adică din secolul al doilea. Dacă Iulius se bucura de astfel de privilegii, era dator să le aducă aminte de ele adepţilor lui Eusebiu.
Acesta din urmă (Iulius), însă, n-a scris nimic despre aşa ceva, în afară de faptul că i-a „mustrat pe ei pentru că n-au cugetat drept asupra Bisericilor şi a bărbaţilor lor, tulburându-le pe ele prin aceea că nu au rămas în cele hotărâte la Niceea”. Nici atunci când i-au scris, ironizându-l şi ameninţându-l, nu le-a pus în faţă privilegiile şi canonul, ci „le-a scris o epistolă în care cuvintele curg mai dulci ca mierea, justificându-se asupra celor pentru care i s-au adresat cu recurs”. De unde atâta uitare? Nici n-a scris: ,,era necesar a-l întreba mai întâi pe Papa și astfel a-l supune pe Atanasie prin caterisire, iar pe Grigorie a-l promova”, ci a scris doar că „trebuia ca despre acţiunile acestea ale răsăritenilor să fie înştiinţaţi și apusenii, pentru ca dreptatea să fie stabilită de către toți, căci cei ce sufereau erau episcopii acelor Biserici ai căror singuri învăţători au fost Apostolii”. Şi adaugă Iulius următoarele: „Epistola a fost scrisă la îndemnul sinodului cel de la Roma”, adică nu ipso jure, şi completând: „deşi am scris eu singur, părerea nu este doar a mea singur, ci a tuturor episcopilor celor din Italia şi de prin părţile acesteia” [Colecţia sfintelor canoane, Paris 1761, vol. I, pag. 212]. Aşadar nu invocă privilegii, ci autoritatea sinodului. Unde sunt deci privilegiile menţionate de Socrate şi de Sozomen? De ce scoate în evidenţă ca judecător sinodul, iar nu pe sine însuşi? Desigur pentru că nu poseda nici un privilegiu, nici un rang monarhic, nici o autoritate judecătorească supremă, nici puterea de a primi recursuri [Dositei, Istoria patriarhilor, cartea a 3-a, cap. 12].
*
Despre recursul papal. Sinodul de la Sardica
Sinodul de la Sardica s-a întrunit în anul 347. Din Apus, potrivit lui Socrate [Socrate, Istoria bisericească, cartea a 3-a, cap. 12], au venit 300 de participanţi, între care şi Osios al Cordobei şi preoţii Arhidam şi Filoxen, ca Jocţiitori ai lui Iulius, şi Maxim al Ierusalimului. Din Răsărit s-au adunat la Filipoupoli 76 de participanţi, de unde le-au scris apusenilor la Sardica „să nu se aşeze laolaltă cu Atanasie, cu Pavel, cu Asclipa şi cu Marcel, căci sunt caterisiţi”. Apusenii le-au răspuns în scris că „nu-i consideră pe aceştia a fi în greşeală, nici caterisiţi, și de aceea şed alături de ei şi în părtăşie cu ei”. În urma acestui răspuns, sinodul întrunit la Filipoupoli îl cateriseşte iarăşi pe Atanasie, pe Pavel, pe Asclipa şi pe Marcel şi, pe lângă aceştia, pe Iulius al Romei şi pe alţii.
La rândul său, sinodul de la Sardica, declarându-i nevinovaţi pe cei caterisiţi, îi cateriseşte pe Grigorie al Alexandriei, Vasile al Seleuciei, Chyndian al Gazei şi pe alţii ai părţii adverse, cărora li se cuvenea aceasta. În ceea ce priveşte credinţa, cei din Pilipoupoli nu au menţionat în formula alcătuită termenul „de o fiinţă (omoousios)”, i-au anatematizat pe toţi cei care spun că sunt trei Dumnezei şi pe cel care spune că Hristos nu este Dumnezeu şi pe cel care spune că Acesta este Tată şi Fiu şi Duh Sfânt şi pe cel care spune că Fiul este nenăscut şi cum că a fost vreodată un timp sau veac în care El nu era. Cei adunaţi la Sardica au confirmat credinţa de la Niceea neadăugând şi nescoțând nimic.
Ulterior, cei pe care sinodul i-a achitat de acuzaţiile aduse îşi vor lua, de comun acord, tronurile lor episcopale cu concursul împăraţilor. Iulius, scriindu-le alexandrinilor despre Atanasie, spune: „vi-l predau vouă nevinovat nu doar prin hotărârea mea, ci dovedit fiind (lucrul acesta) de întregul sinod”. Iar sinodul de la Ierusalim, scriind alexandrinilor, le spunea: „Împăraţii, reaşezându-l (pe tronul vostru) pe Atanasie, l-a învrednicit de toată cinstea; arătând deci, că nu papa Iulius l-a absolvit de vină sau l-a trimis pe Atanasie pe tronul său, ci sinodul şi împăraţii” [Apologia a doua a lui Atanasie, PG 25; vezi şi la Socrate şi la alţii]. Nu au nici un motiv să se laude cu acest fapt, cum se lăuda Papa Pius al IX-lea în epistola enciclică a lui către Răsăriterii din 1848, în a cărei a şaptea propoziţie spunea: „Ierarhul Atanasie al Alexandriei, condamnat şi izgonit pe nedrept de pe tronul său, a sosit la Roma; iar episcopul Iulius al Romei, cunoscând cazul fiecăruia (deoarece sosiseră la Roma şi alţii, izgoniţi de arieni) şi aflându-i pe ei în conglăsuire cu credinţa niceeană, întrucât cugetau la fel ca el, i-a primit pe ei în părtăşie; şi fiindcă, datorită rangului tronului, lui îi aparţinea grija tuturor, le-a redat acestora Bisericile etc.”. Câtă falsificare a adevărului pentru a sprijini principiul imposibil de susţinut al Papei şi al papalităţii ca instanţă de recurs.
Pe ce se susţine privilegiul de recurs către Papa Romei? Potrivit papistaşilor iubitori de stăpânire, recursul (apellatio) la Papa Romei se sprijină, chipurile, pe hotărârea sinodului de la Sardica, pe care ei îl numesc Ecumenic. Dacă ar fi fost aşa, sinodul acesta trebuia să fie considerat de către Sinoadele Ecumenice ulterioare ca fiind al doilea – Sinoadele Ecumenice, însă, consideră ca drept al II-lea Ecumenic sinodul care s-a întrunit la Constantinopol – de aceea prietenii papismului l-au legat pe cel de la Sardica de primul Sinod Ecumenic de la Niceea, considerându-l ca o continuare, chipurile, a aceluia. Cu adevărat uimitoare această născocire.
Dar să vedem dacă dreptatea este de partea lor. Sinodul de la Sardica nu a fost continuarea celui dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea, deoarece:
a) Sinodul Ecumenic s-a încheiat în mod oficial.
b) Nu a fost lăsată în suspensie nici o chestiune spre a fi discutată în viitor.
c) Nu s-a arătat nicăieri nevoia continuării discuţiilor în vreo altă şedinţă.
d) Nici unul dintre Sinoadele Ecumenice ulterioare nu pomeneşte aşa ceva.
Acestea sunt mărturiile istorice care resping părerile adepţilor papali. Să vedem în continuare şi dovezile logice:
a) Sinodul de la Sardica s-a întrunit după douăzeci şi doi de ani de la primul Sinod Ecumenic.
b) s-a întrunit în timpul împăraţilor Constantin şi Constant.
c) s-a întrunit la porunca acestora pentru a judeca, potrivit lui Socrate, problema concretă a lui Atanasie şi a tovarăşilor lui dar şi chestiuni referitoare la credinţă, caz în care ar fi deci vorba despre un nou Sinod Ecumenic .
d) după 23 de ani de la Sinodul Niceean, persoanele reunite, în afara a foarte puţine excepţii, nu mai erau aceleaşi.
Sunt aceste argumente mărturia faptului că sinodul de la Sardica a fost continuarea celui dintâi? Sau că era vorba despre un Sinod Ecumenic de sine stătător?
Să vedem în continuare dacă el are până la sfârşit aceste caracteristici sau dacă a decăzut dintr-un Sinod Ecumenic la rangul de sinod local. Sinodul de la Sardica este unul local, deoarece:
a) participanţii răsăriteni şi apuseni a fost separaţi, fapt care i-a anulat de-a dreptul caracterul ecumenic, deoarece cea dintâi caracteristică a unui Sinod Ecumenic este „acceptarea de către toate Bisericile, într-un glas, a dreptăţii celor dogmatizate”.
b) Nu a dat vreun oros dogmatic (definiţie de credinţă), ci s-a pronunţat în favoarea credinţei de la Niceea.
c) Nu i-a putut constrânge pe răsăriteni să se supună, pe care, însă, nici nu i-a lepădat ca eretici.
d) Nu a stabilit o învăţătură şi nu a rezolvat cazul până la capăt, astfel încât sinodul întrunit la Sardica, deşi s-a întrunit ca Ecumenic şi nu ca o continuare al celui de la Niceea, a sfârşit prin a fi unul local, fiind considerat ca atare de către Sinoadele Ecumenice de după el.
Prin urmare, sunt invalidate şi argumentele în favoarea privilegiului de recurs al Papei care ar decurge din sinodul de la Sardica [Dositei, Istoria patriarhilor, cartea a 2-a, cap. 6, 3]. Latinii spun însă că Sinodul al II-lea Ecumenic a acceptat Tomos-ul sinodului de la Sardica. Acest fapt este adevărat cu precizarea că este vorba despre Tomos-ul credinţei „Apusenilor”. Iată ce a acceptat Sinodul al II-lea Ecumenic: canonul al cincilea: „După cum am primit Tomos-ul Apusenilor, tot aşa primim şi pe cel din Antiohia care mărturisesc o Dumnezeire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”. Dealtfel, în primul său canon, Sinodul îl anatematizează pe Marcel, cel absolvit de vină la Sardica, iar în al doilea canon stabileşte jurisdicţia şi regiunea administrativă a fiecărui episcop, după cum vom vedea.
*
Despre recursul către Papă
Un alt sinod este întrunit la Cezareea Capadociei de către Sfântul Vasile cel Mare, iar un altul este întrunit, la porunca împăratului Valens, de către cei din Mediolan, unde este ales episcop fostul eparh, Ambrozie. Şi iată ce rugăminte a înălţat Valens către Dumnezeu după hirotonia lui Ambrozie: „mulţumită Ţie, Stăpâne atotţiitorule şi Mântuitorul nostru; căci eu trupurile, iar Tu sufletele le-ai încredinţat bărbatului acestuia şi, voturile noastre, drepte le-ai arătat” [Teodoret, Istoria bisericească, 219, 14]. Aşadar nici în Apus şi nici în Italia însăşi nu se cerea părerea Papei pentru întrunirea sinodului sau pentru hirotonia episcopilor. Un alt sinod este întrunit la Antiohia, de către Meletie, şi un altul mai mare, iarăşi la Antiohia, care a şi trimis o epistolă sinodală către episcopii Italiei şi Galiei în care li se adresează acestora în felul următor: „De Dumnezeu iubitorilor şi preacuvioşilor împreună slujitori fraţi din Italia şi Galia… bucuraţi-vă în Domnul” [Sf. Vasile cel Mare, Epistola 92, Către cei din Italia şi Galia]. Între aceştia era cuprins şi episcopul Romei.
În toate aceste sinoade nu se vede nicăieri autoritatea sau primatul, sau hegemonia, sau privilegiul de a i se adresa cu recurs, sau superioritatea, sau dreptul administrativ al Papei, sau altceva din cele pe care Papa le pretinde astăzi. Marele sinod de la Antiohia este ultimul care are loc în perioada dintre primul şi al doilea Sinod Ecumenic. Două lucruri sunt demne de observat în această perioadă: căutarea, prin sinodul de la Sardica, a unei instanţe de recurs şi limbajul dispreţuitor şi egoist al Papei Damasus pe care l-a folosit când le-a scris „episcopilor pe care el i-a lăsat conducători” [Teodoret, Istoria bisericească, 295, 3] şi pe care-i numeşte fii preacinstiţi şi faţă de care se exprimă dispreţuitor. Dreptul de recurs, nerecunoscut de niciunul dintre sinoade, a fost atacat şi de sinodul de la Cartagina, care a reuşit să-i dea o lovitură de moarte.
Despre acest sinod vom discuta la locul potrivit. Limbajul dispreţuitor al lui Damasus este aspru condamnat de către Sfântul Vasile cel Mare în scrisoarea lui către episcopul Eusebiu de Samosata: „Adresându-se el celor din Apus şi povestind toate cele ale fratelui Dorotei, de ce a trebuit să-i dea iarăşi epistole pentru călătorie? Căci mie mi-a parvenit cea a lui Diomid în care se spune: «nu trebuia să-l rogi fiindcă, zice el, omul acesta este semeţ». Căci cei care-şi cultivă obiceiurile semeţe, acestea crescând, devin mai dispreţuitoare. Şi dacă se milostiveşte Domnul de mine, ce altceva voi mai cere pe deasupra? Iar dacă mânia lui Dumnezeu stă asupra noastră, de ce ajutor ne este îngâmfarea apuseană? Cei ce nici nu ştiu şi nici nu primesc să înveţe adevărul, stăpâniţi fiind de bănuieli mincinoase, fac astăzi cele ce a făcut mai înainte Marcel: adică faţă de iubitorii de certuri vestind adevărul lor, iar pe de altă parte adeverind eresul prin ei înşişi. Căci eu însumi, fără (a face caz de) cinul comun (nouă), voiam să le trimit lor ceea ce este mai înalt; iar despre cele bisericeşti nimic decât numai cele ce se spun pe ascuns, căci nici nu ştiu adevărul celor de lângă noi, nici calea prin care l-ar primi dacă ar învăţa; şi nimic despre faptul că nu trebuie a-l împovăra pe cel pe care-l smeresc ispitele, nici a-i socoti rangul mândrie, căci este de ajuns numai păcatul pentru a te arăta duşman lui Dumnezeu” [Epistola 239]. Ieronim, care la puţină vreme după Damasus a fost ales pe scaunul acestuia, condamnă şi el orgoliul episcopilor Romanilor spunând în epistola sa către Evagrie următoarele cuvinte vrednice de amintit: „Biserica Romei nu trebuie socotită ca fiind altfel decât oricare Biserică din lumea toată. Căci unde există episcop, fie la Roma, fie la Vezuviu, fie la Constantinopol sau Regia sau Alexandria sau Tanae, el este de aceeaşi valoare şi de aceeaşi preoţie. Nici puterea bogăţiei, nici umilinţa sărăciei nu-l fac pe episcop mai înalt sau mai mic; căci aceştia sunt toţi urmaşi ai Apostolilor” [Th. Vallianos, Adevărul Bisericii celei Soborniceşti, Atena, 1854].
*
Despre Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit prin voinţa şi decretul împăratului, care a declarat că Papa se bucură de cinste egală cu Patriarhul Constantinopolului şi a respins privilegiul de recurs către Papa
Întrunirea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic a devenit necesară, deoarece multele chestiuni discutate în diferite sinoade locale aveau nevoie să fie fixate cu precizie şi să primească autoritate de Sinod Ecumenic pentru a deveni hotărâri ale întregii Biserici. Perioada potrivită pentru întrunirea Sinodului al II-lea Ecumenic s-a ivit imediat după urcarea pe tronul imperial a lui Teodosie cel Mare. Crescut în credinţa de la Niceea şi fiind râvnitor în religia părintească şi dorind să restabilească pacea în Biserică şi să consolideze credinţa de la Niceea, împotriva căreia luptau arienii, semiarienii precum şi ereticii şi schismaticii mai noi, a întrunit Sinodul al II-lea Ecumenic la Constantinopol. Sinodul s-a întrunit aici, prin decret imperial, în anul 381. S-au adunat o sută cincizeci de episcopi, cu toţii din Răsărit; din Apus nu a fost prezent nici un episcop, nici Papa Damasus însuşi, care nici nu a fost reprezentat de cineva în Sinod.
Astfel încât al II-lea Sinod Ecumenic a fost întru toate independent (de Roma). La el s-au evidenţiat îndeosebi Sfinţii Grigorie de Nazianz, Timotei al Alexandriei, Meletie al Antiohiei, Chiril al Ierusalimului, Amfilohie de Iconiu şi Grigorie de Nyssa. Ca preşedinte al Sinodului a fost recunoscut, datorită bătrâneţilor sale înaintate şi a luptelor sale stăruitoare împotriva arienilor, episcopul Meletie al Antiohiei. Acesta era cel care l-a aşezat pe Grigorie Teologul pe tronul Constantinopolului, în anul 379, în urma alegerii lui ca Patriarh. Sinodul a anatematizat toate ereziile apărute în timpurile precedente sub Constantin, Iulian şi Valens, a validat, a dezvoltat mai amplu şi a completat Simbolul de Credinţă (Crezul) propus şi aprobat la primul Sinod de la Niceea, adăugându-i învăţătura despre Duhul Sfânt. El a definit în chip hotărât în Sfântul Crez că Duhului Sfânt I se cuvine aceeaşi închinare ca lui Dumnezeu Tatăl. Sinodul acesta a dat şi şapte canoane referitoare la organizarea bisericească şi buna rânduială, canoane validate la modul general prin canonul al cincilea al Sinodului al IV-lea şi în mod explicit prin canoanele al doilea al Sinodului al VI-lea şi întâiul al Sinodului al 7-lea.
În canonul al treilea, Sinodul porunceşte următoarele despre întâietatea de cinste a episcopului Constantinopolului: „Episcopul, însă, al Constantinopolului să aibă privilegiile cinstei, după episcopul Romei, pentru că acesta (Constantinopolul) este Noua Romă”. În răspunsul Bisericii Ortodoxe Răsăritene la Epistola Enciclică a Papei Pius al 8-lea al Romei din 1848, citim următoarele: „Dacă se presupune vreo excepţie în cazul episcopului Romei, aceasta este în mod simplu privilegiul cinstei poziţiei lui şi nicidecum privilegiul stăpânirii generale; să observăm cu înţelepciune puterea canonului: din ce cauză este aşezat al Constantinopolului după cel al Romei? Pentru că el este Noua Romă”. Iată exprimată aici care este excepţia de întâietate pe care i-o acordă Sinodul al II-lea Ecumenic episcopului Romei, nescoţând în evidenţă nici o altă putere a acestuia şi nici vreun motiv pentru deţinerea ei. Acestea sunt rânduielile Sinodului al II-lea Ecumenic referitoare la primatul Papei; cât despre recursul la acesta în toate cazurile, ca la instanţa supremă, după cum îi place Papei să se considere pe sine, să auzim ce a poruncit Sinodul şi asupra acestui lucru în cel de-al doilea canon al său.
Canonul al doilea
„Episcopii să nu-şi întindă stăpânirea peste bisericile din afara jurisdicţiei lor, sau să le tulbure, ci potrivit canoanelor, episcopul Alexandriei să administreze pe cele din Egipt; episcopii Răsăritului să conducă numai Răsăritul, respectând întâietatea Bisericii Antiohienilor, după hotărârile canoanelor Sinodului de la Niceea. Şi episcopii conducători din Asia, numai pe cele din Asia să le conducă. Cei din Pont să conducă pe cele de acolo; cei din Tracia pe cele din Tracia, iar episcopii nechemaţi pentru conducere să nu năvălească să hirotonească sau la oarecare ranguri bisericeşti. Să se păzească însă canonul cel scris mai înainte în privinţa cârmuirii, unde e clar arătat că Sinodul fiecărei eparhii îşi va conduce afacerile bisericeşti potrivit celor stabilite la Niceea. În ce priveşte bisericile lui Dumnezeu dintre neamurile barbare, trebuie să se conducă după obiceiul Părinţilor ce s-au deprins să ţină”.
Credem că acest canon constituie un răspuns suficient pentru cei care fac recurs la cel de-al treilea, cel de-al patrulea şi cel de-al cincilea canon al sinodului de la Sardica.
Acest canon mai are şi o altă caracteristică care oferă o imagine mai clară şi mai exactă asupra problemei: trecerea sub tăcere a numelui episcopului Romei explică modul în care gândea Sinodul referitor la cele trei canoane ale sinodului de la Sardica, anume că, prin appellatio, acesta înţelege dreptul de recurs pe care îl au episcopii regiunii administrative supuse Papei, aşa-zisele drepturi ale acestuia din urmă fiind deja trecute sub tăcere în mod hotărât, după cum am dovedit deja pe îndelete. Aşa încât în zadar se luptă latinii pretinzând drepturi pe care niciodată nu le-au avut. Iar dacă apusenii întruniţi la Sardica au căutat să obţină lucrul acesta prin viclenie, cel de-al doilea Sinod Ecumenic i-a aşezat la locul lor, considerând sinodul ca fiind apusean şi numind Tomosul sinodului de la Sardica „Tomos al Apusenilor” şi stabilind limitele jurisdicţiei şi ale regiunii administrative a fiecăruia, interzicând Bisericilor extinderea dincolo de limitele lor precum şi amestecarea Bisericilor. Astfel încât, dacă la Sardica era vorba despre o manevră vicleană, aceasta a fost zădărnicită de decizia Sinodului acestuia. Dacă Sinodul îi recunoştea Papei dreptul de a primi recurs, era dator să amintească de acest drept şi să menţioneze excepţia; prin urmare, dreptul Papei de a primi recurs a fost negat în mod oficial. Autoritatea Sinodului al II-lea Ecumenic este aceeaşi şi în Biserica Apuseană, de aceea consider de prisos să spun că acesta a fost recunoscut de Papa Damasus şi de întreaga Biserică Apuseană, Sinod pe care l-au validat dimpreună.
Prin urmare, acest al IIlea Sinod Ecumenic răstoarnă el singur principiile absolutiste ale Bisericii Apusene. Apărătorilor puterii papale le este imposibil să privească cu un ochi indiferent Sinodul al II-lea Ecumenic, fiindcă acesta singur, după cum spuneam, le anulează acestora opiniile despre primat şi hegemonie, întrucât prin el se dă mărturie despre faptul că Sinoadele Ecumenice nu numai că se întrunesc doar prin decret imperial, deci fără încuviinţarea Papei Damasus, dar şi despre faptul că, chiar în lipsa Papei şi a reprezentanţilor lui, Sinoadele Ecumenice întrunite rezolvă chestiunile religioase şi dogmatice în general, decretează canoane şi pun ordine în administrarea Bisericilor, lucruri pe care Papa le acceptă şi le semnează împreună cu întreaga Biserică Apuseană. Admiratorii primatului Papei, netolerând această realitate, spun că el a fost întrunit, chipurile, de către Papa Damasus împreună cu împăratul Teodosie, afirmaţie care nu se sprijină însă pe nimic. Singurul fapt pe care se sprijină această afirmaţie este lipsa, şi în cazul acestui Sinod, a proceselor-verbale, care pot dovedi neadevărul acestor susţineri. Prin urmare, afirmaţia lor se sprijină, în mod negativ, pe situaţia obscură dată de lipsa documentelor, însă, dacă procesele-verbale lipsesc, se păstrează istoria.
Istoricul Socrate spune despre întrunirea acestui Sinod: „Iar împăratul (Teodosie) nesocotind nimic mai presus, convoacă un sinod al episcopilor de aceeaşi credinţă pentru a întări credinţa de la Niceea şi a hirotoni episcop în Constantinopol. S-au întrunit aşadar… şi mulţi alţii, cu toţii fiind o sută şi cincizeci” [Istoria Bisericească, cartea I-a, cap. 8]. Cele spuse de Socrate sunt repetate şi de Sozomen: „iar împăratul a întrunit în grabă şi sinod de episcopi de aceeaşi credinţă, pentru a adeveri cele hotărâte la Niceea şi pentru hirotonia viitorului episcop al tronului Constantinopolului. S-au adunat aşadar, din cei care cugetau Treimea ca fiind de o fiinţă, aproape o sută şi cincizeci, sub conducerea lui Timotei, cel care ocupa tronul Alexandrinilor…” [Sozomen, Istoria Bisericească, cartea a 6-a, cap. 7, 9. Aceste capitole anulează o altă afirmaţie a papistaşilor, pe care ei o sprijină pe capitolele 3 şi 10 ale cărţii a 3-a a lui Sozomen şi care se află în contradicţie cu cele spuse în cap. 7 şi 9 ale cărţii a 7-a. Deoarece, însă, cele cuprinse în aceste capitole sunt în acord cu canoanele şi cu corectitadinea istorică bazată şi pe cele spuse de Socrate şi Teodorit, fiindcă nu era posibil ca acest scriitor să uite de cele ce a spus mai înainte şi să scrie contrariul şi să se contrazică, ne duce la concluzia că spusele lui din fragmentul respectiv, dacă nu au suferit vreo altă modificare, sunt lipsite de validitate]. La rândul său, Teodorit spune: „Şi făcându-se din nou vară în oraşul acela (Constantinopol) şi fiind prezenţi cei mai mulţi (dintre episcopii Răsăritului), – căci a fost nevoie să fie chemaţi iarăşi pentru a se întruni – au primit o scrisoare sinodală de la episcopii Apusului prin care erau îndemnaţi să ajungă la Roma, pentru a se întruni un sinod mult mai numeros acolo; însă ei, renunţând a se deplasa acolo, căci nu le era de nici un câştig, l-au trimis pe Klydon cel ce s-a ridicat împotriva Bisericilor, arătându-le (apusenilor) şi dându-le de înţeles despre nepăsarea lor. Iar curajul şi înţelepciunea (ierarhilor) care au scris, îl arată mai limpede scrisorile…” [Teodorit, Istoria Bisericească, cartea I, cap. 9 şi 10, PG 80]. Aşa încât nu numai că Papa nu a întrunit un Sinod Ecumenic la Roma, ci el însuşi şi întreaga Biserică Apuseană s-a supus Sinodului acestuia întrunind, potrivit celor istorisite de Teodorit, „un sinod foarte mare la Roma, acceptând cele decretate la acest Sinod (al II-lea Ecumenic)”. Iar refuzul de a se deplasa la Roma şi cuvintele „curajul şi înţelepciunea (ierarhilor) care au scris, îl arată mai limpede scrisorile…” trimise Papei Damasus, exprimă îndeajuns măsura şi felul supunerii Răsăritului faţă de Papa [Răspunsul Răsăritenilor către Papa poate fi găsit în cartea a V-a, cap. 10 a Istoriei lui Teodorit şi în Colecţia sfintelor canoane, Paris, 1861, vol. 1, pag. 286].
Însă, în timp ce scrisorile enunţă faptele atât de limpede, partizanii papismului pretind că sinodul şi-a luat autoritatea de la Papa, deoarece împăratul i-a scris acestuia să semneze dimpreună cu ceilalţi documentele Sinodului, întrucât documentele unui Sinod Ecumenic trebuie semnate de către toate Bisericile. Epistola împăratului către Papă este considerată de aceştia drept un indiciu al superiorităţii Papei. Însă ar fi mai corect din partea lor să menţioneze epistola ierarhilor greci şi textul acesteia decât epistola împăratului, deoarece doar din epistola acelora poate fi stabilită poziţia Papei, de vreme ce în ea s-a pronunţat în scris autoritatea Bisericii şi a fost întipărit duhul Bisericii. De asemenea, să le amintim acestora şi cuvintele vrednice de menţionat ale Sinodului înscrise în discursul de salut al acestuia adresat împăratul Teodosie: „…rugăm aşadar pe blândeţea Voastră ca prin gramata cuvioşiei Voastre să întăriţi hotărârea Sinodului, aşa încât, precum aţi cinstit Biserica prin scrisorile Voastre de chemare, tot aşa să fie pecetluite la sfârşit cele hotărâte; iar Domnul să-ţi sprijine ţie împărăţia etc.” [Colecţia sfintelor canoane, Paris 1861, vol. 1, pag. 284]. Întrebăm deci: cine a întrunit Sinodul Ecumenic? Cine a validat cele hotărâte în Sinod? Răspunsul la aceste întrebări sunt chemaţi să-l dea apărătorii papismului. Cunosc oare apărătorii papismului faptul că episcopii care nu semnează documentele Sinodului Ecumenic sunt afurisiţi de acesta? Deoarece este necesar să se arate unanimitatea Bisericii întregi. Din acest motiv i-a fost trimisă Papei epistola, iar nu din motivul invocat de papistaşi.
*
Biserica Apuseană. Primatul Papei
Principiul fundamental care a fost aşezat la temelia Bisericii Apusene este „primatul” Papei. Acesta a primit o formulare definitivă la ceea ce apusenii consideră a fi sinodul ecumenic de la Roma din anul 1870. După cum se laudă în orgoliul lor, primatul ar fi fost moştenit succesiv din primatul apostolic al Căpeteniei Apostolilor, cum le place apusenilor să-l numească pe Petru, ai cărui urmaşi sunt episcopii Romei care-şi au succesiunea de la Papa Clement al Romei, ca urmaş direct al Apostolului Petru.
Ideea primatului Papilor Romei şi-a făcut apariţia din timpuri foarte vechi: după cum mărturisesc documentele păstrate, pretenţiile episcopilor Romei asupra primatului sunt de o vârstă cu bătrâna Biserică a Romanilor. Specificul caracterului roman se pare că a acţionat asupra duhului conducătorilor eclesiastici ai Bisericii romane, contribuind la formarea unui sistem bisericesc după care Biserica romană urma să fie guvernată şi condusă şi care a determinat liniile programatice care urmau să fie aplicate şi în conformitate cu care aceasta va merge de-a lungul veacurilor. În fruntea liniilor programatice stătea scris: „Un Dumnezeu, o credinţă, un botez, o Biserică, Biserica Romei”. De aici îşi are începutul îndepărtarea Bisericii romane de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, căscând încă din începuturi prăpastia separării şi înlocuind rânduiala Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti.
De aici îşi are începutul separarea Bisericilor care s-a desăvârşit în vremea lui Fotie, când Biserica era în pericol de a se transforma din cea „Una, Sobornicească şi Apostolească” în Biserică romană sau mai bine zis papală, de a nu mai propovădui învăţătura Sfinţilor Apostoli, ci dogmele Papilor, după cum cu dreptate spune I.N. Valettas, editorul epistolelor Sfântului Fotie: „Căci vrând atunci să se înalţe pe ei înşişi, au pus în legături multe din învăţăturile evanghelice şi apostolice şi, mai ales, au îndrăznit să falsifice Sfântul Simbol de Credinţă şi să amestece laolaltă, cu de la sine putere, cinstirile cele dumnezeieşti cu cele omeneşti. Atunci aşadar, au cugetat a face cele omeneşte de neîngăduit, fiind pe drept consideraţi ca rupţi şi îndepărtaţi de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos. Şi s-au rupt cu toţii, părăsind restul trupului Bisericii cel rămas unit în Ortodoxie” [vezi Istoria bisericească a lui Meletie al Atenei, Constantinopol, 1853, vol. II, p. 400 şi următoarele].
Această alunecare a episcopilor romani, respinsă de Sfintele Scripturi, a fost favorizată în principal de trei cauze:
a) de calitatea particulară a episcopului Romei ca episcop al capitalei statului roman, adică al capitalei cetăţilor romane;
b) de întemeierea Bisericii Romei de către verhovnicul Apostol al neamurilor, Pavel, după cum se mărturiseşte în Sfintele Scripturi, fiindcă Bisericilor întemeiate de Apostoli li se acorda o cinste deosebită ca unele care erau considerate Scaune Apostolice [după Tertulian, „Scaune ale Apostolilor” sunt numite în primul rând toate Bisericile Apostolice, adică acelea care avuseseră ca prim episcop un Apostol ori un ucenic de Apostol. Tertulian, De praescriptione haereticorum, XXXVI, PL II];
c) de faptul că Biserica romană era singura Biserică din Apus care avea ca întemeietor şi organizator un Apostol. Pentru cele trei motive enumerate, Bisericii romane i se acorda, din primele veacuri, primatul de onoare „primus inter pares”. Irineu îl numeşte potentionem principalitatem, formulă care nu poate avea semnificaţia pe care teologii Bisericii Apusene i-o dau acesteia ca şi întregului fragment din care este luată, şi nici nu sprijină pretenţiile papale, după cum mărturiseşte catolicul Pihler [Geschichte der kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident: von den ersten Anfängen bis zur jüngsten Gegenwart, München, 1864, vol. I, p. 106]; Tertulian acordă şi el cinste Bisericii Romei, dar numai pentru motivul că era singura Biserică apostolică din Apus, fapt pentru care o şi aşează în urma Bisericilor apostolice din Corint, Filipi, Tesalonic şi Efes [Tertulian, De praescriptione haereticorum, XXXVI].
Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.
A jucat în filme alături de actori străini celebri precum Steven Segal, Oscar Isaac, Abraham Murray, Ben Kinsley sau Keira Knightley, dar și de actori români, precum Dragoș Bucur, Cătălina Grama și Daniel Busuioc. „Un pas în urma serafimilor“ îi va aduce însă consacrarea. Este filmul în care va debuta ca protagonist în rolul lui Gabriel, anul acesta, cu premiera pe 22 septembrie.
