Scrisoarea deschisa a unui creștin din Rm. Sărat catre starețul Atanasie al Schitului Prodromu: „V-ați însoțit cu lupii cei răpitori, care poartă mască de păstori și păstrați comuniunea cu ei, făcându-vă astfel părtaș la faptele lor cele rele”

1

Scrisoare deschisa catre Staretul Schitului Romanesc Prodromu, Sfantul Munte Athos

 

Motto: A pune sub tacere cuvantul Adevarului este totuna cu a te lepada de Hristos
(Sf.Maxim Marturisitorul)

Cuvioase Parinte Athanasie,

In urma ”marelui” eveniment bisericesc ce a avut loc in iunie anul trecut in Creta, am asteptat cu nerabdare si deosebit interes vocea parintilor athoniti, ca sa lamureasca aceasta mare problema, ca unii ce sunt pastratorii si strajerii Dogmelor Bisericii lui Hristos.

Cercetarile si studiile amanuntite care au fost facute in lumina Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti de catre multi eruditi ierarhi, profesori, teologi, dogmatisti, patrologi si monahi, arata ca sinodul acesta nu a fost un Sinod Ortodox, ci unul eretic, mincinos si talharesc.

Dupa cum bine stiti, acest „sinod” a creat multe si grave probleme, mai ales in ceea ce priveste necomuniunea cu cei care il accepta, si de aici la prigonirea celor care s-au ingradit, prin intreruperea pomenirea ierarhilor care il sustin.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca: ”Orice om se sfinteste prin marturisirea corecta a Credintei. Cel care are credinta nefalsificata in Hristos, acela are in el toate harismele Dumnezeiesti. Fara Credinta nefalsificata, nu poate nimeni sa marturiseasca Adevarul si sa sufere martiriul, nu are harisme si nu se poate mantui.

  • ”Sfântul Maxim afirmă că Duhul Sfânt este absent din acea biserică care nu mai mărturiseşte Credinţa Ortodoxă, ceea ce face zadarnică orice comuniune cu ea. Comuniunea cu o biserică presupune unitatea credinţei, mărturisirea unei credinţe neortodoxe de către această biserică exclude orice comuniune cu ea. (pag.181)
  • Dacă Biserica Sobornicească (Catholicească) este Universală, universalitatea ei nu este o universalitate geografică, nici jurisdicţională sau de autoritate, ci o universalitate care înglobează, în timp şi spaţiu, ansamblul adevărurilor care totdeauna şi pretutindeni constituie Credinţa Ortodoxă…, şi, de asemenea, pe toţi cei care oriunde şi oricând continuă să mărturisească această Credinţă. Numai prin această Mărturisire comună a aceleiaşi Credinţe în aceeaşi Treime şi acelaşi Hristos, Bisericile Locale şi credincioşii lor sunt uniţi în aceeaşi Biserică Sobornicească (Catholicească). Doar prin această Mărturisire care uneşte creştinii de peste tot din lumea întreagă şi de peste timp, Biserica Sobornicească adună „tot pământul de sub cer…” şi a arătat că unul este sufletul şi una limba tuturor de la o margine a pământului la alta prin Duhul Sfânt, în unitatea de cuget şi de grai a Credinţei. (pag 207-209)
  • La un moment istoric dat, când erezia s-a răspândit în toate bisericile, Biserica Sobornicească s-a redus la un mic număr de credincioşi, chiar putem spune, la unul singur… Fiecare parte, chiar şi cea mai mică a Bisericii, fie şi un singur credicios, poate fi numit Biserică Sobornicească. Celor care voiau să-l silească pe Sfântul Maxim să se împărtăşească cu monoteliţii, le răspunde: “chiar dacă întregul univers (Oikoumeni) s-ar împărtăşi cu voi, eu unul nu mă voi împărtăşi”. El opune catholicitatea sa unei ecumenicităţi eretice. (pag. 209)
  • Acest principiu este valabil pentru persoane dar şi pentru biserici. Ele aparţin Bisericii Soborniceşti sau, mai curând se identifică cu aceasta în măsura în care mărturisesc Dreapta Credinţă şi sunt excluse din ea (din Biserică) – chiar dacă ele continuă din punct de vedere instituţional să fie biserici şi să poarte numele de biserică – dacă mărturisesc dogme străine Credinţei Ortodoxe, aşa cum a fost ea definită de Apostoli, Părinţi şi Sinoade. (pag. 210)
  • Dacă „porţile iadului nu vor putea birui Biserica” întemeiată de Hristos, aceasta nu înseamnă că o anumită Biserică Locală nu ar putea cădea niciodată în erezie, din pricina unei harisme, unei puteri sau unui privilegiu, pentru că nici o biserică particulară nu se identifică „a priori” şi definitiv cu Biserica. (pag. 211)
  • Toate bisericile au căzut într-un moment sau altul în erezie şi deci s-au aflat în afara Bisericii Soborniceşti (Catholiceşti). În anumite momente chiar toate bisericile au căzut în erezie, şi Biserica Sobornicească n-a mai existat decât prin câţiva credincioşi care nu încetau a mărturisi Credinţa Ortodoxă. (pag. 211)

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2010)

  • Mărturisirea Dreptei Credinţe condiţionează apartenenţa sau neapartenenţa la Biserică, excluderea din Biserică sau reprimirea în Biserică, şi, deci, comuniunea sau lipsa de comuniune cu ea. Acest principiu este valabil pentru persoane în raportul lor cu Biserica, dar şi pentru Bisericile Locale în raport cu Biserica Sobornicească (Catholicească). (pag. 262)
  • Comuniunea care se realizează în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos presupune încă şi mai mult adevărata Credinţă. Dacă nu se mărturiseşte Dreapta Credinţă, se răstoarnă şi se desfiinţează marea, luminoasa, prealuminata şi slăvita Taină a Ortodoxiei creştinilor. Invocarea Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns şi, prin urmare, Darurile ce se pun înainte nu mai sunt sfinţite. Aşadar, nu se mai realizează o comuniune adevărată. (pag. 263)

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. O introducere, Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2013)

Dupa marturiile enumerate mai sus, doresc sa va intreb: sinodul din Creta a fost ortodox sau nu? Daca da, va rog sa ne lamuriti acest lucru, iar daca nu a fost ortodox, atunci de ce il acceptati, tacand si pomenind la Slujbe pe cel mai mare ereziarh al tuturor timpurilor, patriarhul Bartolomeu? Si de ce staruiti sa ramaneti in comuniune cu cei care il accepta, prigonind astfel pe cei care marturisesc adevarul. Pentru ca: ”orice pomenire a unui patriarh eretic inseamna auto-excluderea din Biserica Soborniceasca si din comuniunea cu ea.” (Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus, pag.184).

In scrisoarea de raspuns catre acea familie din Buzau, care si-a manifestat nelinistea si durerea in ce priveste tacerea dvs si prigoana asupra monahilor marturisitori din propria obste, ati raspuns ca sunteti ortodox si pastrati credinta cea adevarata. Oare e adevarat ce spuneti? Chiar sunteti ortodox si apartineti Bisericii lui Hristos, sau ”bisericii” patriarhului Bartolomeu si a tuturor ecumenistilor, care au recunoscut sinodal ca apartin si sunt membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor, adica ”bisericii” nou create la ”sinodul” din Kolimbari?

Sfantul Grigorie Palama spune ca: ”Cei ce sunt in Biserica lui Hristos apartin Adevarului, iar cati nu apartin Adevarului, nu sunt nici in Biserica lui Hristos”.

Puteti afirma ca la sinodul din Creta a avut loc marturisirea Adevarului si condamnarea ereziilor, cum de altfel au procedat toate Sinoadele Ecumenice si Locale? Ce Adevar s-a marturisit si ce erezie s-a anatematizat la acest sinod?

Sfantul Iustin Popovici atragea atentia Sinodului Bisericii Serbiei, inca din anii ’70, mai precis din 1977, despre pericolul intrunirii ”Marelui Sinod” care va provoca schisme si pieirea multor suflete. Oare s-a inselat Sf.Iustin Popovici facand aceasta proorocie?

Aveti mare dreptate atunci cand spuneti ca suntem schismatici. Da, asa este, ne aflam in schisma cu cei care accepta erezia si o acopera, insa cu Biserica lui Hristos si a Sfintilor Parinti nu suntem in schisma, pentru ca vrem sa pastram cu acrivie Adevarul descoperit.

Eruditul Mitropolit Ierotheos Vlachos lamureste cine anume provoaca schisma: ” In Biserica nu este posibil sa fie distruse „de dragul unitatii”, eclesiologia si teologia ortodoxa si, in final, sa fie subminata Credinta descoperita. Atunci cand stapaneste abaterea de la Credinta, unitatea nu este de lauda ci, acela care pazeste Credinta descoperita pazeste unitatea. Scopul nu este unitatea in sine ci, legatura unitatii cu Adevarul. Unitate credintei este legata de Domnul Cel Unul, de Credinta cea Una, de Botezul cel Unul, de Trupul cel Unul si de Duhul cel Unul (Efes 4,11-13). Sfintii Parinti s-au silit sa pastreze unitatea Bisericii in Credinta descoperita, izgonind din Biserica pe ereticii, care spargeau unitatea Bisericii prin invataturile lor eretice. Erezia, iar nu Adevarul sparge unitatea. Anatematizarea ereticilor se facea pentru intarirea unitatii Credintei si a Bisericii. Parintii, cand au indepartat pe eretici din Biserica, nu au spart unitatea, ci au aparat-o. (https://doxologia.ro/cuvantul-ierarhului/de-dragul-unitatii.)

(*La momentul aparitiei articolului “De dragul unitatii”, cu ceva timp inainte de sinodul cretan, Mitr. Ierotheos Vlachos era un marturisitor inflacarat, iar acum dupa sinod, datorita “harismei” discernamantului, de curand dobandita, isi reneaga propriile cuvinte, care-l si osandesc.)

In acelasi duh cu toti Sfintii Parinti Sf.Maxim Marturisitorul le raspunde celor care il acuzau de schisma pentru ca refuza comuniunea cu ei:

”Dacă de dragul iconomei credința mântuiroare (ortodoxă) se amestecă cu credința mincinoasă (erezia), acest soi de așa zisă iconomie este totală despărțire de Dumnezeu, nu unire.

Atunci trimisii Patriarhului i-au zis: Prin cuvintele pe care le spui, bagi dihonie în Biserică.

Iar Sf. Maxim a spus: Dacă cel ce mărturisește învățăturile Sfintelor Scripturi și ale Sfinților Părinți provoacă schismă în Biserică, atunci cel care șterge învățăturile Părinților ce va provoca în Biserică? Fără acestea nu poate exista nici numele Bisericii…Căci dacă ștergem cuvintele care ne învață despre Dumnezeu, nu ne va mai rămâne nimic la care să ne închinăm.”

Apoi aceia i-au spus: Într-un singur lucru îi superi pe toți, că îi faci pe mulți să rupă legătura cu Biserica de aici.

Sf. Maxim a zis: Este vreunul care spune că l-am îndemnat să rupă legăturile cu Biserica Bizanțului?

Ei au răspuns: Faptul că tu ai rupt legăturile este cel mai mare îndemn pentru toți.

Sf. Maxim a zis: Nimic nu este mai puternic decât conștiința care te mustră și nimic nu este mai încurajator decât conștiința împăcată. (Sursa:Măreția Ortodoxiei-Ed. Egumenița 2009)

Asadar, va rog sa deschideti toate Mineile si toate Sinaxarele si sa ne spuneti daca aflati macar un singur Sfant care sa fi ramas in comuniune cu erezia si cu cei ce o propovaduiau, din vremea lor. De aceea s-au sfintit si au fost martirizati, pentru ca s-au impotrivit minciunii, si au marturisit Adevarul, ingradindu-se astfel de erezie si de eretici. Insa dvs cui vreti sa urmati, Sfintilor sau ereticilor celor nou aparuti? Cum de indrazniti sa cititi Slujbele Sfintilor, daca ii necinstiti prin acceptarea comuniunii cu ereticii ecumenisti, hulind astfel pe Duhul Sfant?
In aceste vremuri de mare confuzie, diavolul a capatat si el doua ”harisme” cu care inseala pe cei simpli si anume: ”nu judeca” si ”fa ascultare”, de care se folosesc si le invoca la nesfarsit „pastorii” ecumenisti, si care, ei insisi ”nu fac ascultare” de Hristos si de Sfintii Parinti, „judecandu-i” pe acestia pentru ca nu avut dragoste fata de ereticii pe care i-au anatematizat. In numele acestei ”ascultari”, ierarhii, staretii si duhovnicii ecumenisti, au pornit cea mai mare inchizitie ascunzand Adevarul obstilor lor, ducand astfel in ratacire si erezie poporul lui Dumnezeu. Acesta este cel mai mare genocid de la Facerea lumii si pana acum: Distrugerea posibilitatii mantuirii oamenilor, prin masluirea Adevarului.

Acelasi Sfant Iustin Popovici spune ca: ”Iubirea si Adevarul sunt deofiinta. Acolo unde nu e Adevarul, nu e Iubirea. Fara Adevar, Iubirea si-ar pierde vederea, s-ar afunda in intuneric si ar ajunge oarba. Dragostea crede totul, iarta totul, dar se bucura numai de Adevar.”

Spuneti ca informatiile si stirile pe care vi le prezentam sunt luate de pe internet, din conferintele si prelegerile celor care vor sa ne scoata din Biserica, facandu-si lor alta ”biserica” paralela. Asa este, aveti dreptate, din pacate internetul este singurul spatiu unde mai pot fi informati credinciosii si unde se mai poate spune Adevarul, pentru ca in spatiul bisericesc, ca un paradox, se spun numai minciuni. Insa nu toate patriarhiile, mitropoliile si parohiile au site-uri si pagini de internet? Acestora le este permis accesul, iar noi nu avem voie sa-l folosim? Ce este aceasta, o noua inchizitie neo-papista?

Ne acuzati ca am afirmat ca Biserica nu mai este in Adevar, ci numai cea din catacombe si din munti, este Biserica. Biserica lui Hristos este si va fi in Adevar pana la cea de a Doua Venire si pana la sfarsitul lumii, chiar daca in ea vor ramane doar cativa clerici si credinciosi. Nu Biserica nu mai este in Adevar, ci aceia care accepta erezii nu mai sunt in Adevar si se exclud pe ei insisi din Biserica, fie ei ierarhi, clerici sau mireni.
Mai spuneti in scrisoarea dvs ca Sfanta Evanghelie ne invata sa ne ferim de proorocii mincinosi si de lupii cei rapitori, care se vor inmulti in vremurile de pe urma si vor cauta sa insele pe cei credinciosi si ca acestia sunt cei naimiti, iar nu pastori adevarati, dupa roadele lor ii veti cunoaste (Matei 7,15-16). Asa este, aveti mare dreptate, Scriptura nu minte, insa cei care mint sunt tocmai semnatarii „sinodului” din Creta si toti cei care il accepta ca ortodox. Lor li se cuvin aceste cuvinte din Evanghelie.
Mai departe marturisiti ca, nu va veti insoti cu ”lupii cei rapitori” si ca veti pastra credinta cea adevarata, insa tocmai acest lucru ati facut, v-ati insotit cu lupii cei rapitori, care poarta masca de Pastori si pastrati comuniunea cu ei, facandu-va astfel partas la faptele lor cele rele (2Ioan1, 10-11). Ne acuzati pe noi ca provocam sminteala si ca sufletele celor care se smintesc din mainile noastre se vor cere. Oare este adevarat ce spuneti? Cine sminteste pe cine? Nu din mainile ”pastorilor” se vor cere sufletele cele smintite? Se vor cere din mainile noastre ale mirenilor, care si noi suntem in primejdie de a fi inselati de catre „lupii cei rapitori”? Va dati seama ce sofisme faceti?
Daca spuneti ca erezia si schisma nu le-ati primit niciodata, atunci de ce ii prigoniti pe monahii care se impotrivesc sinodului mincinos? Si de ce nu va aratati public pozitia clara si ne-echivoca fata de sinodul din Creta?
Probabil ca va temeti ca, daca veti marturisi Adevarul despre „sinodul” din Creta, veti fi alungat din Schit, iar prin nemarturisirea Adevarului credeti ca veti face o ”iconomie” salvand astfel Schitul. Dar aceasta este o mare inselare, pentru ca in zadar va pazi omul cetatea, daca nu o va pazi Dumnezeu.

Multe locuri sfinte s-au pustiit in istoria Bisericii datorita ereziei, si atunci ce folos va fi daca paziti zidurile, iar Credinta o veti pierde?

In acest caz avem pilda Sfantului Theodor Studitul care a fost exilat si alungat din Manastirea sa din Constantinopol pentru ca mustra ereziile iconoclastilor. Atunci au venit ucenicii sai si i-au spus: ”Dar bine Parinte, sa lasam noi acum Manastirea noastra, sa lasam linistea noastra, si sa mergem in exil?” Iar el le-a raspuns:
”Apostolatul nostru, misiunea noastra de monahi, nu este sa aparam pietrele si cladirile, ci sa aparam Credinta noastra, sa ne salvam, si sa ne mantuim sufletele.”

Sfantul Munte trebuia sa fie primul care sa ia atitudine, ca unul care a fost aparator de veacuri al Ortodoxiei. Mai urmati Parintilor Athoniti de odinioara care s-au luptat pana la sange impotriva ereziilor, pentru a pastra Dreapta Credinta? Daca nu, atunci cui urmati? Ierarhilor apostati care s-au facut de buna voie slugile masonilor si ai Antihristului?
Iar in finalul scrisorii spuneti ca daca si Hristos a fost acuzat ca are drac, cine sunt eu ca sa nu primesc injuriile dumneavoastra? Aici faceti alte sofisme asemanandu-va cu Hristos Adevarul, dumneavoastra insiva nemarturisind Adevarul. Pentru ca familia din Buzau care v-a adresat scrisoarea nu v-a adus injurii, ci doar v-a atentionat cu durere, ca nu cumva sa va solidarizati cu cei ce lupta impotriva Ortodoxiei si ii prigonesc pe marturisitori, ci alaturandu-va lor, sa marturisiti impreuna Adevarul.
Suntem foarte mahniti, vazand atitudinea dvs. si a multor Stareti ai Manastirilor Sfantului Munte, care ar fi trebuit, ei insisi sa fie cei dintai marturisitori si aparatori ai Ortodoxiei. Pentru ca, prin tacerea lor si prin comunicate „diplomatice”, se fac unelte ale celor care vor sa distruga Credinta.

Cu aceste ganduri, va marturisim ca nu mai avem nicio nadejde ca lucrurile se mai pot indrepta, pentru ca nu are cine sa mai lupte si, pentru ca:

”Strajerii Mei sunt orbi cu totii, ei nu inteleg nimic. Toti sunt caini muti care nu pot sa latre. Ei viseaza, stau tolaniti si le place sa doarma. Acestia sunt caini hrapareti care nu se mai satura, sunt pastorii care nu pricep nimic. Toti umbla in caile lor si se silesc pentru castigul lor” (Isaia 56,10-11).

Asa ca singura noastra nadejde ramane Hristos Dumnezeu-Omul, Unicul Arhiereu si Cap al Bisericii noastre, care cu nemincinoasa Lui gura ne-a fagaduit ca va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor si de la care asteptam mantuirea. Amin. Vino Doamne Iisuse.
Dumnezeu sa ne lumineze pe toti si sa ne calauzeasca pe calea mantuirii, sa ne pazeasca sa nu vindem vesnicia pe vremelnicie, pentru ca altfel vom plange vesnic.

Cu aleasa dragoste si pretuire pentru toti marturisitorii Adevarului si ai Bisericii lui Hristos.

19 august 2017 Praznuirea
Sf.Mc.Andrei Stratilat

Dinu Tigoianu – Rm.Sarat

P.S. Ortodocsii niciodata nu au prigonit pe nimeni, ci doar ereticii, odata cu primirea ereziei au devenit prigonitori.

Pastorul care ameninta cu exiluri si prigoane, nici crestin nu este, ci este prieten al diavolului si diavolii sunt prietenii lui. (Gheron Sava Lavriotul)

ortodoxinfo

Publicat în Sinodul Pan-Ortodox | Lasă un comentariu

Batjocura la adresa Ortodoxiei, filmul romanesc „Gabriel și serafimii”

Nu mai stiu nemernicii astia cum sa arunce cu rahat in ortodoxie si in tot ce inseamna identitate romaneasca! Cu cat un film batjocoreste mai tare romanii si ne umileste intregul neam, cu atat are sanse mai mari sa fie premiat pe plan international de ovreii care conduc cinematografia la nivel mondial. Aceasta este reteta aplicata cu succes de cei doi JIDANI autohtoni, regizorii Cristian Mungiu si Nae Caranfil, care s-au găinățat pe poporul român și au obținut numeroase premii pentru niște filme plictisitoare și ridicole (singura excepție a fost filmul „Filantropica”, salvat de interpretarea magistrală a actorilor), care ruleaza cu salile goale sau sunt urmarite doar de snobii semidocti, aia de dorm cu Cartarescu la cap, dar nu au fost capabili sa citeasca macar o pagina intreaga.

***

Aricolul mai jos:

Cu Ștefan Iancu, despre Gabriel și serafimii

Drame reale din seminarii ortodoxe într-un film românesc

1

1A jucat în filme alături de actori străini celebri precum Steven Segal, Oscar Isaac, Abraham Murray, Ben Kinsley sau Keira Knightley, dar și de actori români, precum Dragoș Bucur, Cătălina Grama și Daniel Busuioc. „Un pas în urma serafimilor“ îi va aduce însă consacrarea. Este filmul în care va debuta ca protagonist în rolul lui Gabriel, anul acesta, cu premiera pe 22 septembrie.
În interviul pe care ni l-a acordat, Ștefan Iancu ne oferă în premieră câteva amănunte și ne vorbește despre speranța sa ca „Un pas în urma serafimilor“ să schimbe în bine viziunea publicului despre filmele realizate aici, acasă, despre tinerii români. Un film românesc după model american.

Cotidianul: Un pas în urma serafimilor, primul lungmetraj în care ești protagonistul poveștii. Ce înseamnă acest film pentru tine?

Ștefan Iancu: A fost o experiență prin care am reușit să cunosc oameni care m-au ajutat atât pe plan profesional, cât și personal. Cred mult în succesul acestui film.

Pentru ce personaj ai dat probă la casting și de ce crezi că ai fost ales să-l interpretezi pe Gabriel?

– Am dat casting pentru aproape fiecare personaj dintre seminariști, iar pentru Gabriel am dat la final. Nu pot să-mi dau seama exact ce a văzut directorul de casting în mine, dar probabil a văzut o potrivire și ca aspect, dar și ca interpretare.

– Synopsisul spune: „elevii învaţă că minciuna, furtul, manipularea şi trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să şi le însuşească pentru a rezista în seminar“. Ce determină un grup de seminariști să-și însușească niște comportamente considerate de seminar ca fiind păcate?

– Contextul în care se află. Intră în seminar cu o anumită părere și, treptat, realizează că dacă vor să rămână în seminar și dacă vor să continue pe calea asta, trebuie să se adapteze situațiilor din seminar și de asta ajung să mintă, să manipuleze.

Chiar atât de grele sunt situațiile respective, încât să ajungă să mintă, să manipuleze?

– Cam este care pe care. Dacă vrei să rămâi în seminar, trebuie să minți, să trădezi, astfel încât chiar cel mai bun prieten să fie dat afară din seminar. Este ca o junglă.

Povestea din seminar este singurul caz real pe care-l cunoști?

– Povestea este veche. De prin anii ’90. Este singurul caz pe care-l cunosc. Daniel Sandu a trăit-o, dar poate alții au avut o experiență diferită la alte seminarii.

– Care este povestea lui Gabriel?

– Gabriel este un tânăr de 16 ani care intră în seminar cu anumite gânduri și cu un anumit nivel de puritate, cu anumite valori. Nu are gânduri pătate. Ulterior, realizează că dacă vrea să rămână în seminar, trebuie să se schimbe. Nu-i place chestia asta și tocmai de asta tinde cumva spre a se îndepărta de tot ce este asociat bisericii. Nu e neapărat vina lui că se întâmplă asta, dar a simțit pe pielea lui tot ce s-a întâmplat acolo. E un băiat foarte curios. Știi cum e atunci când schimbi mediul, intri într-un loc nou, îți faci prieteni, îți faci dușmani. Și vrei să experimentezi lucruri noi.

Tu și personajul Gabriel v-ați întâlnit cumva în aceeași perioadă a vârstei: adolescența. Care sunt diferențele dintre voi doi și cât te regăsești în el?

– Gabriel în scenariu este scris așa cum a fost Daniel în adolescență. Având în vedere că mi-a dat cumva frâu liber la conturarea personajului, am reușit să-l aduc aproape de mine. Este trei sferturi parte din mine. Felul în care acționează sau reacționează e similar cu al meu. Mai este o bucată din personaj pe care nu am putut și nici nu am vrut să o schimb, care este o bucată din Daniel.

A fost greu să-l joci?

– El are un proces în timpul seminarului în care evoluează și se schimbă foarte mult. Nefilmând cronologic, erau secvențe în care Gabriel era într-un anumit fel și următoarea secvență trebuia să fie cum era acum un an de zile. Era dificil să fac trecerea de la Gabriel în punctul „x“ și Gabriel în punctul „y“. Eu mi-am creat personajul în așa fel încât să aibă un parcurs.

Ai putea să ne dai un spoiler și să ne spui scena ta preferată din film?

– Secvența cu Vlad Ivanov, când eram doar noi doi. Era prima oară când în scenă eram doar noi doi. Eram reticent, aveam emoții. Nu știam cum să mă raportez, să nu fac ceva greșit. Dar asta era doar în mintea mea. El m-a ajutat foarte mult. În momentul în care repetam textul, se crea un fel de energie pe care, după, o transpuneam în secvența respectivă. Chiar dacă secvența vorbea despre o confruntare, Vlad Ivanov m-a ajutat.

Ce ți-a plăcut cel mai mult când ai jucat cu Vlad Ivanov?

– Am cunoscut profesionalismul în persoană. Am avut de la cine învăța. E un om blând, care emană siguranță și eleganță în felul în care se raportează la felul în care joacă. Pe lângă faptul că mai interacționam în secvențe, a fost foarte important că îl urmăream de pe margine când juca, sau chiar când se ducea la masă. Este important să cunoști omul și dinainte. Este foarte important cum se raportează la tine în contextul scenei respective.

Cum a fost experiența acestui film față de celelalte în care ai jucat?

– Sunt foarte recunoscător pentru ocazia asta. Mai mult decât orice, mă bucur că Daniel a avut încredere în mine, că mi-a încredințat persoana lui mie. În contextul carierei mele, bineînțeles că este un pas enorm pentru evoluția mea ca actor în devenire. E copleșitor să fii mereu acolo, să fii în fiecare zi, să știi că apari în fiecare moment, e greu. Dar nu m-am plâns. M-am bucurat foarte mult de fiecare moment.

– Cu ce ne va surprinde, în toamnă, de pe 22 septembrie, gașca de seminariști?

– Îmi place să cred că va aduce ceva nou filmului românesc. Nu putem spune că au fost făcute foarte multe filme românești cu și despre tineri. Mi-aș dori să schimbe viziunea filmului românesc. Ăsta a fost unul dintre scopurile filmului: să facem un film românesc, să facem un film bun, foarte bun, să-ți placă să-l vezi și să fie cu tineri. Cum sunt și filmele americane.

„Un pas în urma serafimilor“ spune povestea lui Gabriel, un adolescent care își dorește să devină preot și intră într-un seminar teologic ortodox. Inițial, încearcă să se adapteze mediului, dar, în cele din urmă, își dă seama că sistemul este complet corupt și abuziv. Nu după multă vreme, el și alți trei colegi sunt etichetați de consiliul școlii drept elevi-problemă. Prinși în lupta pentru putere între un preot incoruptibil, dar abuziv, și un profesor laic viclean și corupt, elevii învață că minciuna, furtul, manipularea și trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar. Povestea este un caz real și este inspirată din experiența regizorului Daniel Sandu în seminarul ortodox din Roman, poveste cu care își face și debutul în filmul de lungmetraj.

CARTE DE VIZITĂ

Nume și prenume: Ștefan Iancu
Vârsta: 19 ani
Studii: Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc“
Experiență în cinematografie: Kira Lina, Walking with the enemy, Tatăl meu e cel mai tare, The Godmother, Born to Raise Hell, Amintiri din epoca de aur, Against the Dark, Skins, The Half Life of Timofey Berezin, The Wonderful World of Disney.
Pasiuni: Călătoriile, filmele, mersul la teatru, fotbalul, ping-pong, cititul
Ideal în viață: Să ajungă actor

Evelina Chirica

cotidianul.ro

Publicat în S.O.S. | Lasă un comentariu

Datornicul nemilostiv – Comentarii patristice

2

Duminica a 11-a după Rusalii (Ev. Matei 18, 23-35)

 

(Mt. 18, 23) De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

Dacă se face comparația cu un rege ca acesta și cu unul care săvârșește astfel de lucruri, despre cine vorbim noi atunci, dacă nu despre Fiul lui Dumnezeu? El este Împăratul cerurilor. Precum este însăși Înțelepciunea, Dreptatea și Adevărul, nu este El și Însuși Maiestatea? Împărăția nu este dintre cele de pe aceste pământ, și nici nu e doar în parte dintre cele de sus ci este pe deplin dintre cele de sus sau cum mai sunt numite cerurile. Dacă vrei să știi ce înseamnă fericirea că a lor este împărăția cerurilor (Mt. 10, 3-10), poți pe drept spune că, a lor este Hristos pentru că Hristos este împărăția.

(Origen, Comentariu la Matei 14.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 23) De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

În acest caz, slugile sunt cei ce împrăștie cuvântul [cuvânt înseamnă învățătura creștină, care se identifică cu Hristos, Cuvântul dumnezeiesc (Logosul)]. Când el cere ca o socoteală să fie făcută slugilor, regele cere ca ea să fie făcută și celor care au împrumutat de la slugile sale, fie o sută de măsuri de grâu fie o sută de vase de ulei sau orice altceva au mai primit aceștia. Precum reiese din cuvintele Cât datorezi stăpânului meu?, slujitorul slugii nedrepte nu este cel care datorează o sută de măsuri de grâu, sau o sută de vase de ulei. Gândește-te că fiecare faptă bună este ca un profit sau ca un câștig, iar fiecare faptă rea este ca o pierdere. Exact cum un câștig poate fi unul mai mare sau unul mai mic, și între unul mai mare și unul mai mic este o anumită diferență, la fel și în cazul faptelor bune există un fel de a evalua câștigurile mai mari sau mai mici.

(Origen, Comentariu la Matei 14.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 23) De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

Vezi ce mare diferență este între păcatele săvârșite împotriva omului și cele săvârșite împotriva lui Dumnezeu. O diferență nu mai mare decât cea care există între zece mii de talanți și o sută de dinari. Această diferență vine de la deosebirea dintre persoane și de la cât de des săvârșim păcatul. Pentru că atunci când cineva ne privește, ne oprim și nu mai îndrăznim să păcătuim. Dar Dumnezeu privește neîncetat și nouă totuși nu ne este frică; de fapt, spunem și facem lucruri fără nici o rușine.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 24) Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi.

Socoteala începe cu casa lui Dumnezeu, precum spune proorocul Ezechiel: să începeţi cu locul Meu cel sfânt (Iez. 9, 6). Această judecată se pornește ca o clipire din ochi (1 Cor. 15, 52). Gândindu-ne la socoteală, să nu uităm ceea ce am spus mai înainte, că aceste socoteli sunt unele duhovnicești, și ele încep, cum se cuvine, cu cei ce datorează cel mai mult. Pentru aceasta, fragmentul nu începe cu un calcul general al tuturor socotelilor, ci cu una singură: una i-a fost adusă înainte. Aici este momentul. El începe să se socotească cu un om care îi datora zece mii de talanți. Este ca și cum ar fi suferit o pierdere foarte mare, a împrumutat și a primit foarte mult, dar fără să aducă nici un câștig stăpânului său. În schimb, a sfârșit pierzând o mare sumă și datorând foarte mult și acestuia. Aducându-ne aminte de proorocul Zaharia, se poate că datoria aceasta foarte mare să se fi adunat pentru că adesea a căutat femeia ascunsă în efă cu o lespede de plumb deasupra, al cărei nume este Fărădelege (Zah. 5, 7-8, o viziune în care fărădelegea este personificată într-o femeie ținută într-o efă și cu o lespede de plumb deasupra – n.tr).

(Origen, Comentariu la Matei 14.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 25) Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească.

Stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii. De ce? Nu din cruzime sau din barbarie, căci pedeapsa era destinată slugii, soția fiind deja ținută ca o sclavă a nebuniei sale. Ci această pedeapsă a venit ca să pornească schimbarea sa. Țelul stăpânului este să-l înfricoșeze prin această amenințare ca să vină și să ceară îndurare și nu doar că să-i vândă și gata. Pentru că, dacă stăpânul ar fi vrut doar să i se plătească, nu i-ar mai fi ascultat cererea și nici nu i-ar mai fi făcut acest favor. Nu a șters datoria, ci a cerut o socoteală. De ce asta? Scopul său era de a-i arăta cât de mare era datoria pe care avea să i-o ierte, ca la vremea cuvenită să devină și el mai bun cu tovarășul său. Însă, chiar dacă a aflat de măsura datoriei sale și de mărimea iertării, tot a luat de gât pe acesta. Oare, dacă stăpânul nu l-ar fi instruit mai înainte, de câte ori ar fi fost mai mare cruzimea de care a dovadă?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 25) Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. A poruncii vinderea femeii și a restului familiei arată deplina și groaznica despărțire de bucuria de a fi cu Dumnezeu pentru că vinderea arată foarte limpede înstrăinarea de Dumnezeu. Cei înstrăinați de Dumnezeu sunt cei ce ascultă acele cuvinte amare și de temut: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii (Mt. 7, 23; Lc. 13, 27).

(Sfântul Chiril al Alexandriei,Fragmentul 217, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 26)Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot.

Vezi din nou cât de darnic a fost? Sluga nu a cerut decât o amânare a plății, iar el i-a dat mai mult decât acesta a cerut, și anume, i-a iertat întreaga datorie. Voia să facă aceasta dintru început, dar nu voia ca numai el să aibă de câștigat, ci ca și sluga să învețe din aceasta: să ceară îndurare, ca nu cumva să ajungă să se considere a fi lipsit de vreo vină. Chiar dacă sluga căzuse în genunchi și l-a rugat, i-a dat drumul și i-a iertat şi datoria, milostivindu-se de el. Astfel, el voia ca și sluga să-și asume parte din responsabilitate și să nu fie rușinat prea tare, ca din propriile sale suferințe să învețe să fie mai îngăduitor cu tovarășul său.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 27) Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.

Vedem că în persoana acestui rege este simbolizat Fiul lui Dumnezeu, care a avut pe toți oamenii în nesfârșita datorie a păcatului, pentru că prin păcatul originar, cu toții am devenit datornici ai păcatului și ai morții. Cei zece mii de talanți simbolizează toate marile păcate ale oamenilor. Și, deși toți oamenii au fost datornici ai acestui Rege ceresc și ai acestui păcat prin legea naturală, apostolul spune despre aceeași lege naturală că iudei şi elini, toţi sunt sub păcat, în această datorie a păcatului iudeii a fost făcuți vinovați. După ce au primit atâtea daruri de la Dumnezeu, nu au reușit să țină legea primită prin Moise. Pentru că nu au avut banii să plătească o asemenea datorie, adică să o schimbe în bine, Domnul a poruncit să fie chinuiți, împreună cu soțiile și copii, lor. Altfel spus, acești oameni, împreună cu sinagoga și toți copiii lor, aveau să fie dați morții. Însă, în nici un caz nici iudeii, care au primit legea, și nici neamurile, adică noi, n-am fi putut plătit înapoi o asemenea datorie. De aceea, Regele ceresc, pătruns de milă și dragoste, ne-a iertat tuturor păcatele. Care sunt aceste păcate? Sunt acele pe care cerem în fiecare zi în rugăciunile noastre să fie iertate zicând: Iartă-ne nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri. Așadar, pentru că nu am fi putut în nici un caz plăti această datorie a păcatului și a morții veșnice, nefiind în stare de o pocăință pe măsură, acel Rege veșnic s-a coborât din cer și, ștergând păcatele oamenilor, a iertat datoria tuturor celor care au crezut în El. Cum a iertat-o, a spus Sfântul Apostol: ștergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce (Col. 2, 14). Pentru că suntem ținuți sub păcat ca și cum am avea datoria înscrisă pe un zapis. Fiul lui Dumnezeu a rupt acest zapis scris împotriva noastră, prin apa botezului și prin vărsarea sângelui Său.

(Cromațiu, Tratat la Matei 59.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 28) Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: „Plăteşte-mi ce eşti dator”.

După cum se spune în pildă, Dumnezeul nostru, al tuturor, ne eliberează din greutățile greșelilor noastre. Aceasta simbolizează cei zece mii de talanți (Mt. 18, 24). Dar și noi, la rândul nostru, trebuie să ștergem datoriile de o sută de dinari ale tovarășilor noștri, adică să le iertăm micile greșeli făcute împotriva noastră. Îngerii care sunt deasupra noastră și care sunt sub același jug al slujirii ca și noi, ne acuză înaintea lui Dumnezeu. Nu-I spun lucruri pe care nu le-ar cunoaște, pentru că Dumnezeu pe toate le cunoaște, ci pentru dreptate, cer pedeapsa dreaptă a celor ce aleg să disprețuiască și să necinstească porunca de ne iubi aproapele. Când ajungem să ne înfruntăm propriile deșertăciuni, fie suntem pedepsiți în viața aceasta fiind vizitați de o durere sau o boală, fie în viața viitoare când cu siguranță vom fi pedepsiți. Dumnezeu pedepsește pe cel împietrit și îndărătnic ca, să-l schimbe, să-l facă mai bun și ca să-i fie mai bine. Sfânta Scriptură afirmă cu dreptate că pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte (Evrei 12, 6; Prov. 3, 12) și atunci când sfătuiește să ținem cu tărie învăţătura (Prov. 4, 13; Înț. Sir. 41, 14).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 216, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 29) Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: „Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti”.

La fel și păcatele noastre devin mai mari și mai mari, nu numai din cauza aceasta, ci și din cauza foloaselor și a cinstei de care ne bucurăm săvârșindu-le. Dacă vreți să aflați cum păcatele noastre sunt înaintea lui Dumnezeu ca zece mii de talanți, ori de fapt, mult mai mult decât atât, voi încerca să vă arăt pe scurt. Dar pentru că mă tem și ca nu cumva cei care sunt înclinați spre răutăți și iubesc să trăiască continuu în păcat sau ca cei blânzi să ajungă la disperare și să repete întrebarea disperată a ucenicilor: Dar cine poate să se mântuiască? (Mt. 19, 25), trebuie să vorbesc astfel încât să-i îmbărbătez spre cele bune. Dar nici nu mă voi opri din speranța ca din cei ascultători să fac unii și mai docili. Căci cei care nu știu ce este boala fără leac sau durerea rămân neatinși de aceste cuvinte și nu se întorc de la avântul și răutățile lor. Iar dacă mai târziu, din cuvintele mele vor lua îndemn ca să păcătuiască și mai mult, nu vor fi de vină cuvintele mele, ci insensibilitatea lor la ele. Ceea ce voi spune îi va trezi numai dacă vor asculta și vor lăsa să li se înmoaie inimile. Și sper ca cei cu frică de Dumnezeu să-și vadă adâncul păcatelor, dar și puterea pocăinței lor și-și vor pleca și mai mult atenția. De aceea, este cu trebuință ca să vorbesc. Vorbind despre păcatele noastre, voi deosebi două feluri, cele împotriva lui Dumnezeu și cele împotriva altor persoane. Nu voi înfățișa ce păcate are fiecare ci pe cele care sunt comune, dar apoi voi cere fiecăruia să-și adauge propriile păcate după ce-și va fi făcut un examen de conștiință. Voi face aceasta după ce voi înfățișa darurile lui Dumnezeu oferite nouă. Care sunt acestea? Ne-a creat din nimic; a creat întreaga lume văzută pentru noi, cerul, marea, pământul, animalele, plantele și semințele. Trebuie să fiu scurt datorită numărului infinit al lucrărilor Sale. Numai în noi a suflat un suflet viu și a plantat o grădină. Ne-a dat un ajutor și ne-a pus stăpâni peste toate speciile și ne-a încununat cu slavă și cinste.

Și totuși, când după toate acestea, umanitatea a fost nerecunoscătoare față de Binefăcătorul său, ne-a învrednicit de și un mai mare dar, iertarea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 30) Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria.

Când Petru a întrebat aceasta, Domnul a răspuns că fratele ce greșește trebuie nu de șapte ori ci de șaptezeci de ori câte șapte ca după aceea să adauge la spusele Sale o pildă despre un împărat și slugile sale. Sluga, deși nevrednică, a primit un dar atât de mare de stăpânul însă încât și uriașa sa datorie i-a fost ștearsă însă el a refuzat să fie milostiv cu tovarășul său pentru o datorie mult mai mică. De aceea, pe drept a fost dat în mâinile chinuitorilor și a primit pedeapsa cuvenită. Căci ce chinuri nu merită un om de o asemenea răutate, dacă primind o asemenea milostivire de la stăpânul său el a fost nedrept și crud cu tovarășul său. Prin pilda aceasta suntem învățați și sfătuiți că dacă nu iertăm tovarășilor noștri, adică fraților care ne greșesc, datoria greșelilor lor, vom fi condamnați la o asemenea pedeapsă. Și deși, comparația pare să fi fost introdusă pentru prezenta ocazie, pilda este de o logică integrală și manifestă adevărul.

(Cromațiu, Tratat la Matei 59, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 33) Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?

Vedeți mila de care dă dovadă Domnul? O vedeți deosebindu-se de lipsa milei pe care o are sluga? Ascultați, voi cei care faceți asemenea lucruri pentru bani: nimeni să nu facă așa pentru că este păcat și e și mai mare să faceți așa pentru bani. Cum se va mai ruga el atunci stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot dacă el nu a ascultat cuvintele prin care și el a fost iertat. Cu aceste cuvinte și el a fost eliberat de o datorie de zece mii de talanți! Nu a dat ascultare nici măcar locului unde s-a adăpostit ca să nu piară. Nici măcar gestul prin care cerea iertare tovarășul nu i-a amintit de bunătatea stăpânului.

Scoțând afară toate acestea din minte prin lăcomia, cruzimea și răutatea sa, a fost mai sălbatic decât orice animal din această lume când a luat de gât pe tovarășul său.

Ce faci, dragul meu? Nu vezi că te acuzi singur pe tine? Te condamni singur, îți înfigi singur sabia în tine. Anulezi și pedeapsa și darul. Dar el nu a nu a luat în seamă, nici nu și-a adus aminte de ceea ce pățise și el și nici nu s-a înmuiat câtuși de puțin. Totuși cererile nu erau de o aceeași măsură. Comparați-le! Una era pentru a se ierta zece mii de talanți iar cealaltă pentru un nimic: o sută de dinari. Una era legată doar de tovarășul său iar cealaltă avea legătură cu stăpânul. Una a primit o iertare totală; cealaltă a cerut amânare și nu a primit ce a cerut ci a fost aruncat în închisoare.

(Sfântul Ioan Gură de Aur,Evanghelia după Matei, Omilia 61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 34) Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria.

Când nu ne tolerează răutatea, tovarășii noștri în slujire sunt îngeri care ne acuză înaintea lui Dumnezeu. Nu o fac ca și cum Dumnezeu nu ar cunoaște păcatele noastre ci din cauzat mâniei lor față de cei ce încalcă legile iubirii umane. Prin chinuitori el înțelege pe îngerii însărcinați cu pedepsirea noastră. Până ce va plăti datoria înseamnă de fapt că a fost dat să fie pedepsit pentru totdeauna căci niciodată nu-și va putea plăti datoria. Căci atunci când Dumnezeu îndreaptă o persoană în viața aceasta îl leagă prin boli și chinuri iar în viața viitoare îl va chinurilor veșnice fără nici o scăpare. Nu a spus la fel vă va face tatăl vostru ci Tatăl Meu. Căci asemenea oameni nu sunt vrednici a fi numiți fii ai lui Dumnezeu. Deci pilda rezumă sumar dragostea de nedescris a lui Dumnezeu pentru noi. Tot cel care nu se va strădui pe cât poate să imite această dragoste va suferă o pedeapsă chinuitoare de la dreptul Judecător. Chiar dacă s-a spus numai binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte (Pilde 10, 22), răutatea este atât de puternică încât ține afară aceste cuvinte. Astfel, pilda cere două lucruri de la noi: să ne amintim de greșelile noastre și să nu îngreunăm și mai mult pe cel ce se poticnește.

(Apolinarie, Fragmentul 92, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 35) Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Aceasta înseamnă că a fost dat pe vecie, pentru că niciodată nu o va putea plăti. Pentru că dacă nu devii un om bun primind binecuvântări nu rămâne decât să fii corectat prin pedeapsă. Căci dacă nu ai devenit mai bun prin bunătatea care ți s-a arătat, nu mai rămâne decât să fii corectat prin răzbunare. Deși s-a spus că darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi (Rom. 11, 29), neascultarea noastră poate alunga chiar și această voință a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai cumplit decât a fi răzbunător, mai ales atunci când lepezi un așa mare dar de la Dumnezeu. Textul nu spune doar că a fost dat ci mâniindu-se l-a dat. Mai devreme, când a poruncit să fie vândut, cuvintele sale nu erau cuvinte de mânie ci, înțelese așa cum trebuie, era un moment de mare milă, căci atunci nu se mâniase deloc. Dar de această dată este o sentință spusă dintr-o mare mânie, pedeapsă și răzbunare. Deci, ce înseamnă pilda aceasta? Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, spune El, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre. Să luăm seama seama că nu a spus Tatăl vostru ci Tatăl Meu. Căci Dumnezeu nu poate fi numit a fi Tatăl celui plin de răutate.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Publicat în Predici | Lasă un comentariu

Sfantul Ioan Gura de Aur: Datornicul nemilostiv

2

„Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu omului împărat, care a vrut să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23)

Despre darea de seamă ce are să ni se ceară şi despre împăcare

Nu trece repede, fără băgare de seamă, peste aceste cuvinte, ci priveşte la judecata ce se înseamnă aici; intră în conştiinţa ta proprie şi gândeşte ce ai făcut în toată viaţa ta. Când auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, gândeşte că prin acestea se referă la împăraţi, căpetenii de oşti şi domni, bogaţi şi săraci, slugi şi stăpâni, în scurt, la toţi. Căci noi toţi ne vom arăta înaintea scaunului judecăţii lui Hristos.
De eşti bogat, gândeşte că şi tu odată trebuie să dai socoteală dacă ai cheltuit averea ta pentru desfătări sau pentru cei săraci, pentru linguşitori şi măgulitori sau pentru cei nevoiaşi, pentru dezmierdări sau pentru faptele milosârdiei, pentru lux, mâncare şi îmbuibare sau pentru ajutorul celor strâmtoraţi. Şi nu numai pentru întrebuinţarea avuţiei tale ai să dai seamă, ci şi pentru felul în care ai câştigat-o, de ai adunat-o cu munca cea dreaptă sau prin răpire, prin zgârcenie şi lăcomie de avere, de ai moştenit-o de la tatăl tău sau prin jefuirea sărmanilor şi a văduvelor.
Însă nu numai bogatul are să dea seama despre bogăţia sa, dar şi săracul despre sărăcia sa, de a suferit-o cu răbdare şi cu mulţumire lui Dumnezeu, sau a fost trist şi cârtitor şi a hulit pronia, când a văzut pe altul întru îndestulare şi prisosinţă, iar pe sine întru lipsă şi nevoie.

Pe cei bogaţi îi va întreba Dumnezeu despre milostenia cea dată, iar pe cei săraci despre răbdare, dar nu numai despre răbdare, ci şi despre milostenie, căci sărăcia nu face neputincioasă darea de milostenie. Dovadă la aceasta este văduva cea din Evanghelie, care a pus cei doi bani în cutia jertfelor, şi cu toată micimea darului ei, a covârşit pe toţi cei care aruncaseră acolo mult (Marcu 12, 42-43).

Şi nu numai săracii şi bogaţii, dar încă şi stăpânirile şi judecătorii trebuie să dea seama cu de-amănuntul dacă n-au vătămat dreptatea, dacă vreodată n-au rostit vreo hotărâre după favoare sau din nefavoare, dacă n-au judecat vreodată strâmb, ademeniţi de linguşire, dacă n-au prigonit, din răzbunare, pe cei nevinovaţi.
Şi nu numai stăpânirile lumeşti, ci şi înainte-stătătorii bisericeşti trebuie să dea seama de purtarea dregătoriei lor, şi tocmai ei au să fie supuşi la cea mai ageră şi mai aspră cercetare. Propovăduitorul Evangheliei va fi acolo cercetat cu tot dinadinsul, dacă nu cumva el, din lenevire sau din altă pricină, a scăpat prilejul de a spune şi a propovădui ceea ce era dator, dacă a făcut el însuşi ceea ce propovăduia, dacă a spus el toate lămurit şi n-a trecut nimic din cele ce slujesc spre mântuire.
Iar cel ce a ajuns la dregătoria episcopală, cu cât este mai sus, cu atât mai aspră socoteală trebuie să dea; dacă a ţinut tare şi drept învăţătura cea adevărată, cât şi dacă a sprijinit şi apărat pe cei săraci; dacă a sfinţit el la preoţie numai oameni de treabă, şi despre mii de alte lucruri.

La acestea se referă şi Apostolul Pavel, când scrie către Timotei: „Mâinile degrabă să nu-ţi pui (la hirotonie) pe nimeni, nici te face părtaş la păcate străine ” (I Timotei 5, 22). Încă şi în epistola către evrei vorbeşte despre aceiaşi înainte-stătători şi rosteşte înfricoşate cuvinte: „Ascultaţi pe învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor, care priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor să dea seamă” (Evrei 13, 17).

Şi nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru vorbele noastre avem să dăm seamă. Când noi încredinţăm bani slugilor noastre, cerem de la ei socoteală amănunţită despre toate; tot aşa şi Dumnezeu, Care ne-a încredinţat cuvântul, va cere de la noi socoteală despre întrebuinţarea lui. Cu asprime se va iscodi şi cerceta, dacă noi n-am risipit cuvântul fără luare-aminte şi fără folos.
Nici întrebuinţarea cea nebunească a banilor, niciodată n-a pricinuit aşa de mare pagubă, ca şi cuvintele cele nefolositoare şi negândite. Dacă banii cheltuiţi fără folos ne-a vătămat adeseori avuţia noastră, cuvintele cele nefolositoare, adeseori au zăpăcit familii întregi şi au răsturnat sufletele în pierzare. Paguba în avuţie se poate iarăşi îndrepta, iar cuvântul, odată grăit, rămâne grăit.

Iar că în adevăr noi trebuie să dăm seamă de cuvintele noastre, ascultă pe Hristos, când zice: „Vă spun vouă că pentru tot cuvântul deşert, pe care-l vor grăi oamenii, vor da seamă în ziua judecăţii. Că din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osândi” (Matei 12, 36-37).

Dar nu numai de ceea ce grăim, ci şi de ceea ce auzim vom da seamă. Aşa de pildă, când eu primesc o pâră mincinoasă asupra aproapelui meu, căci se spune: „Să nu asculţi vorbe mincinoase” (Ieşirea 23, 1). Deci, dacă şi cei care primesc o vorbă mincinoasă se osândesc, cum se vor putea apăra clevetitorii şi pârâşii cei mincinoşi?
Dar ce zic eu despre cele ce noi vorbim şi auzim, noi avem să dăm seamă şi de cele ce gândim. încă şi Apostolul Pavel arată aceasta, când zice: „Mai înainte de vreme nimic să nu judecaţi, până ce Domnul va veni, Care va şi lumina cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor” (I Corinteni 4, 5). Aşa, de pildă, când tu vorbeşti cu strâmbătate şi cu inimă rea către fratele tău, cu gura şi cu limba îl lauzi, iar în inima ta eşti plin de ură şi de zavistie către dânsul.

Toate acestea Hristos le va aduce la lumina zilei. Şi pentru a arăta încă mai lămurit că nu numai pentru faptele noastre, dar şi pentru gândurile noastre vom da seama, Domnul Hristos zice: „Tot cel ce caută la femeie spre a o pofti, iată a preacurvit cu dânsa întru inima sa ” (Matei 5, 28). Păcatul, deşi nu este vădit în faptă, ci se ascunde în inimă, totuşi, prin aceasta nicidecum nu este fără de vinovăţie.
Aşadar, când tu auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, nu trece repede peste aceste cuvinte, ci gândeşte că aceasta priveşte toate clasele sociale, toate vârstele, pe toţi, bărbaţi şi femei. Gândeşte ce fel de judecată are să fie aceea şi adu-ţi aminte de toate păcatele tale. Căci deşi noi le-am uitat, Dumnezeu nu le va uita, ci va pune înaintea ochilor noştri toate încălcările de lege ale noastre, dacă nu le vom fi stârpit încă aici pe pământ prin pocăinţă, mărturisire şi prin iertarea supărărilor îndurate de noi.
Însă pentru ce se socoteşte Domnul cu slugile Sale? Nu pentru că El n-ar fi ştiut ceva, căci cum ar fi aceasta cu putinţă Aceluia Care ştie toate încă înainte de a se fi făcut? Ci pentru ca să te convingă pe tine, sluga Sa, că ceea ce datorezi, cu dreptate datorezi; şi nu numai pentru ca să te convingi de datoria ta, ci şi pentru ca tu să te slobozeşti de ea.

Pentru aceea, şi Proorocul Isaia a trebuit să pună înaintea poporului iudeu păcatele lui. „Vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale” (Isaia 58, 1), nu numai pentru ca iudeii să le audă, ci şi pentru ca ei să se facă mai buni.

Când împăratul din Evanghelie a început socoteala, a găsit pe unul care îi datora zece mii de talanţi. Tot ce i se încredinţase, cheltuise. Cu adevărat, o datorie mare! „Şi el nu avea nimic”, zice Sfânta Scriptură, „cu ce să poată plăti”. Ce însemna aceasta: „el nu avea nimic”! Aceasta nu înseamnă altceva decât: El era lipsit de fapte bune şi nu se îndeletnicise cu nici un lucru bun, care să i se fi putut socoti spre iertarea păcatelor. Adică faptele bune, ba încă şi suferinţele şi necazurile, ni se vor socoti spre iertarea păcatelor.

Aceasta învaţă Hristos în pilda pentru săracul Lazăr, unde Avraam zice către omul bogat: „Pentru că Lazăr, în viaţa sa cea pământească, a răbdat atâtea rele, de aceea el acum se mângâie” (Luca 16, 25). Dar mai mult decât necazurile, decât bolile şi suferinţele, ni se vor socoti spre iertarea păcatelor lucrările cele bune, pe care noi le săvârşim de bună voie. Totuşi, acea slugă n-a putut arăta nici o singură faptă bună, ci numai o covârşitoare povară de păcate.

„Fiindcă el nu avea cu ce să plătească, Domnul a poruncit să-l vândă”.

Tocmai dintru aceasta trebuie să recunoşti tu iubirea de oameni a Domnului, că pe de o parte, se socoteşte cu robul, iar pe de altă parte, porunceşte să-l vândă; căci amândouă le face ca să-l mântuiască. Din ce cunoaştem aceasta? Din cele de la sfârşit. Dacă Domnul înadins ar fi voit să-l vândă, cine L-ar fi putut opri de la aceasta? Dar pentru ce a poruncit să-l vândă, când El nu voia aceasta cu tot dinadinsul?

Prin acea îngrozire, El a voit să-i sporească frica, şi aceasta voia a i-o spori pentru ca să-l silească pe acela să se roage. Iar la rugăciune voia să-l silească, pentru ca să-l poată ierta. El l-ar fi putut slobozi înainte de rugăciune, dar n-a făcut aceasta, ca să nu-l facă şi mai rău. El putea să-l ierte înainte de a se socoti cu el, dar pentru ca acela să cunoască mărimea nelegiuirii sale şi să fie mai blând şi mai milostiv către aproapele său, de aceea i-a arătat mai întâi mărimea datoriei sale, şi apoi i-a iertat-o.
Toate acestea le-a făcut Dumnezeu pentru ca să înmoaie inima cea vârtoasă a aceluia. Iar dacă prin toate acestea nu se îndreaptă, atunci nu Dumnezeu, ci acela care nu se îndreaptă poartă vinovăţia.

Socotiţi acum în ce chip Domnul tratează pe slugă! „Sluga aceea, zice Sfânta Scriptură, căzând la picioarele domnului său, se ruga zicând: Doamne, mai îngăduie-mi, şi-ţi voi plăti ţie tot”. El n-a zis că nu avea cu ce să plătească, căci astfel este obiceiul datornicilor, ca ei, şi când nu pot plăti, totuşi făgăduiesc toate, numai să scape din încurcătură.

Ascultaţi acum voi, cei trândavi la rugăciune, luaţi aminte cât de mare este puterea rugăciunii! Sluga nu putea dovedi nimic bun, dar îndată ce el a alergat la rugăciune, a putut mişca pe domnul la compătimire. Aşadar să nu obosim întru cerere şi rugăciune! Cine era mai prihănit decât această slugă? Şi el totuşi n-a zis întru sine: „Eu nu mai am trecere la domnul meu, sunt plin de ruşine şi nu mă pot apropia de dânsul, nu pot să-l rog”. Aşa zic mulţi păcătoşi cuprinşi de o frică ce vine din iad şi duce la iad.
Tu zici că nu ai trecere la Domnul? Tocmai pentru aceea întoarce-te la Dânsul, ca iarăşi să dobândeşti încrederea. Acela pe care tu ai să-L îmblânzeşti nu este un om de care tu te-ai ruşina, ci este Domnul Dumnezeu, Care mai mult decât tine însuţi doreşte iertarea ta. Tu însuţi poate că nu te îngrijeşti aşa de mult pentru mântuirea ta, precum El.
Tu nu ai încredere? Dar tocmai pentru aceea trebuie să ai încredere, căci cel ce vede că nu are nădejde de a se îndrepta pe sine, tocmai acela are mai multă nădejde la harul dumnezeiesc. Pe de altă parte, de asemenea, este cea mai mare ruşine a voi cineva să se dezvinovăţească pe sine înaintea lui Dumnezeu.
Cine face aceasta este un nelegiuit, chiar de ar fi fost cândva cel mai sfânt. Dimpotrivă, acela se va îndrepta care se socoteşte pe sine cel mai nevrednic. Aceasta o dovedesc fariseul şi vameşul din Evanghelie. Aşadar, să nu ne îndoim din cauza păcatele noastre, nici să fim fără de nădejde, ci să ne apropiem de Dumnezeu întru rugăciune, să cădem înaintea Lui şi să-L rugăm, precum a făcut sluga aceea.
Să vedem acum în ce chip Domnul a iertat slugii datoria. „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Aşadar, nu te ruşina a ruga pe Domnul, ci ruşinează-te mai vârtos numai de păcatele tale; nu te îndoi şi nu părăsi rugăciunea, ci apropie-te de Domnul chiar când eşti păcătos, ca să-L împaci şi să-I dai putinţa de a-Şi arăta milostivirea Sa prin iertarea păcatelor tale. Dacă te temi a te apropia de Dânsul, împiedici bunătatea Lui de a se arăta şi opreşti bogăţia harului Său.
De aceea, să fim neobosiţi întru rugăciune. De am fi noi căzuţi în prăpastia cea mai adâncă a păcatelor, rugăciunea poate în curând iarăşi a ne scoate. Nimeni n-a păcătuit aşa de mult ca sluga aceea; ea a săvârşit tot felul de păcate. Aceasta înseamnă cei zece mii de talanţi, şi el era cu totul deşert de lucrurile cele bune, pentru că el nu avea nimic cu ce să plătească. Şi totuşi, puterea rugăciunii a putut să-l mântuiască. Aşadar, atât de mult a putut rugăciunea, încât a putut izbăvi de pedeapsă şi de osândă chiar pe acela, care cu zeci de mii de fapte a supărat pe Domnul.

Totuşi, rugăciunea singură nu face totul, ci ea are ajutor harul lui Dumnezeu, care har, propriu-zis, face totul şi dă şi rugăciunii puterea sa. Aceasta se arată în cuvintele: „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Dintru aceasta trebuie să recunoşti că şi înainte, şi după rugăciunea slugii, milostivirea Domnului a făcut totul.

Dar tot binele ce făcuse sluga prin rugăciunea sa, l-a pierdut prin învârtoşirea sa către tovarăşul său. Ducându-se, a aflat pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care îi datora o sută de dinari; şi cum l-a prins, l-a apucat de grumaz şi i-a zis: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Ce putea să fie mai neruşinat decât purtarea aceasta?
Cuvântul iertării sale răsuna încă în urechile lui, şi totuşi, el aşa de mult uitase bunătatea Domnului! Vezi cât este de bine a-şi aduce aminte cineva totdeauna de păcatele sale? Dacă acest slujitor şi-ar fi amintit propriile sale păcate, el nu ar fi fost aşa de rău şi neomenos. De acea zic eu adeseori, şi nu voi înceta a zice, că foarte folositor şi de trebuinţă este ca totdeauna să ne aducem aminte de toate păcatele noastre. Nimic nu poate face pe suflet aşa de înţelept, blând şi liniştit, ca permanenta amintire a păcatelor sale.
De aceea, Apostolul Pavel aşa de adeseori îşi amintea păcatele sale, nu numai cele de după botez, dar încă şi cele pe care le săvârşise înaintea botezului, deşi acestea din urmă toate se stârpiseră prin botez.
Iar dacă Pavel îşi aducea aminte încă şi de păcatele săvârşite înainte de botez, cu cât mai vârtos datorăm noi să ne amintim încălcările de lege săvârşite după botez? Printr-o astfel de amintire, noi nu numai stingem păcatele, ci prin aceasta ne facem încă mai iubitori către alţii şi slujim Domnului cu mai multă bunăvoinţă, căci pomenind pururea greşelile noastre, totdeauna ne aducem aminte de îndurarea Lui.

Nu aşa a făcut sluga din Evanghelie, ci uitând mărimea propriei lui datorii, s-a învârtoşat către tovarăşul său, şi iarăşi a pierdut tot ce dobândise prin îndurarea cea dumnezeiască. „Şi apucându-l, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. El nu zice: „plăteşte-mi o sută de dinari”, căci el se ruşina, fiindcă acea datorie era atât de mică, ci zicea numai: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Iar acela a căzut la picioarele lui şi îl ruga, zicând: „Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti”.

Prin aceste cuvinte, sluga cea dintâi dobândise iertare de la domnul, şi pentru aceea se cuvenea ca ele să fie folositoare şi tovarăşului. Dar crudul acela nici prin aceste cuvinte nu s-a domolit şi nici nu a gândit că tocmai prin acele cuvinte se mântuise şi el. Dacă el ar fi iertat pe tovarăşul său înainte ca domnul să-i ierte datoria lui şi să-i arate aşa de mare har, aceasta ar fi fost o faptă mărinimoasă.
Dar acum, după ce lui i s-a iertat o aşa de mare datorie şi i s-a dat un har atât de mare, acum el era oarecum îndatorat a fi cu pogorământ către tovarăşul său. Insă el n-a făcut aşa, nici nu şi-a adus aminte ce deosebire mare era între iertarea de care el se împărtăşise şi între ceea ce trebuia să facă el tovarăşului său.
Datoria aceea se suia la zece mii de talanţi, aceasta numai la o sută de dinari. Acela făcuse încălcare de lege împotriva domnului său, acesta era dator numai tovarăşului său. După ce el însuşi căpătase o binefacere, deşi domnul nu aflase întru el nimic bun, ar fi trebuit ca şi el să fie compătimitor. Dar la toate acestea el nu gândea, ci orbit de mânie, a apucat pe tovarăşul său şi l-a aruncat în temniţă.

Văzând aceasta, celelalte slugi s-au întristat, cum spune Sfânta Scriptură, şi l-au pârât domnului. Şi auzind domnul acestea, l-a chemat la sine, l-a înfăţişat iarăşi înaintea judecăţii şi a zis: „Slugă vicleană, eu ţi-am iertat toată datoria”. Când sluga era datoare (chiar cu zece mii de talanţi), domnul nu i-a vorbit nici un cuvânt de ocară, dar după ce acela a fost nemilostiv către tovarăşul său, domnul s-a mâniat, pentru ca noi să vedem că Dumnezeu mai uşor ne iartă păcatele noastre cele împotriva Lui, decât cele împotriva fraţilor noştri. „Şi domnul l-a dat pe el muncitorilor, până ce va plăti toată datoria lui”.

Deci, care păcat poate să fie mai mare decât nemilostivirea şi neîmpăcarea către fraţi, de vreme ce Dumnezeu pentru acest păcat îşi retrage binefacerile Sale? Dar este scris: „Darurile lui Dumnezeu şi chemarea Lui nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29). Pentru ce oare, numai de această dată, darul harului şi iertarea cea dată iarăşi se retrag? Pentru neîmpăcare.
De aceea, nu greşeşte cel ce va socoti că greşeala aceasta este cea mai rea din toate. Chiar de s-ar ierta toate celelalte păcate, păcatul acesta nu se va ierta; ba şi cele mai dinainte iertate, din pricina acestuia, iarăşi se vor imputa din nou.

Neîmpăcarea este aşadar un rău îndoit. întâi, ea însăşi nu se iartă; al doilea, şi datoriile cele vechi, care fuseseră iertate, prin neîmpăcare iarăşi se înnoiesc. Aşa s-a întâmplat şi cu sluga din Evanghelie. Căci Dumnezeu nimic nu urăşte şi nimic nu urgiseşte aşa de tare ca pe omul neîmpăcat. Acestea ne-a arătat El aici, dar şi în rugăciunea pe care El însuşi ne-a învăţat-o: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12).

Ştiind toate acestea şi scriind în inima noastră pilda biblică, la fiecare amintire de răul ce am suferit de la alţii, totdeauna să ne aducem aminte de cele cu care noi înşine am mâniat pe Domnul. Frica pentru propriile noastre păcate uşor va domoli mânia noastră pentru greşelile altora. Iar dacă totuşi voim să gândim Ia greşeli, să gândim la ale noastre proprii.

Dacă gândim la păcatele noastre, atunci nu ne vom aminti greşelile altora. Dacă, dimpotrivă, noi uităm păcatele noastre proprii, cu atât mai lesne cădem în osândirea altora. Dacă sluga aceea n-ar fi uitat datoria sa de zece mii de talanţi, nu şi-ar mai fi adus aminte de cei o sută de dinari. însă fiindcă el a uitat datoria aceea, a apucat pe tovarăşul său; şi fiindcă el a cerut înapoi datoria cea mică, s-a încărcat iarăşi cu povara celor zece mii de talanţi.
De aceea eu zic, cu îndrăzneală, că neîmpăcarea este păcatul cel mai mare. Nu, nu eu zic aceasta, ci o zice însuşi Hristos prin pilda aceasta. De aceea, înainte de toate, să gândim a ne curaţi de mânie şi a ierta vrăjmaşilor noştri, ştiind că nici rugăciunea, nici milostenia, nici postul, nici împărtăşirea cu Sfintele Taine, nici altceva nu ne va putea mântui în ziua aceea, dacă noi nu ne-am împăcat.

Iar dacă ne-am împăcat, atunci păcatele noastre pot fi iertate, căci Hristos zice: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, Tatăl vostru Cel din cer va ierta şi vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altora, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă” (Matei 6, 14-15).

Aşadar, pentru ca noi aici să petrecem o viaţă paşnică şi lină, iar după moarte să dobândim iertarea şi lăsarea păcatelor noastre, trebuie să ne sârguim a ne împăca cu toţi vrăjmaşii pe care îi avem. Atunci iarăşi vom împăca cu noi şi pe Domnul, chiar de am fi săvârşit împotriva Lui zeci de mii de păcate, şi vom fi părtaşi fericirii celei viitoare. Pe care, fie să o dobândim noi toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea şi puterea, în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Publicat în Predici | Lasă un comentariu

Duminica a XI-a dupa Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv

1

Să ne iertăm unii pe alţii.

Dreptmăritori creştini,
În cuvintele: „Şi ne iartă nouă, precum şi noi iertăm”, noi condiţionăm iertarea lui Dumnezeu de iertarea noastră. Dar şi Dumnezeu condiţionează iertarea Sa de iertarea noastră, când zice: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Mt. 6, 14-15).

Când datornicul cu zece mii de talanţi, o sumă enormă, cere îngăduinţă spre a putea plăti datoria, Dumnezeu îi dă mai mult decât cere: îi iartă şi datoria. Iar când datornicul cu o sută de dinari, o sumă foarte mică, cere îngăduinţă de la datornicul iertat, acesta nu numai că nu-l îngăduie, dar îl şi pedepseşte, aruncându-l „în închisoare până ce va plăti datoria” (Mt. 18, 30).

Văzând Dumnezeu purtarea neomenească a datornicului iertat, îl pedepseşte, dându-l „pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria” (Mt. 18, 34). Aceasta este pedeapsa celor ce nu iartă.

Iubiţi credincioşi,
Iertarea greşiţilor noştri e posibilă. Ea cuprinde şi iertarea duşmanilor. Avem cel mai puternic exemplu pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care, în timpul răstignirii pe cruce, a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 34).

Iar primul mucenic creştin, Sfântul Arhidiacon Ştefan, când duşmanii îl ucideau cu pietre, a spus: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60).

Avva Agaton din Pateric zice: „Mâniosul, măcar de va scula vreun mort, nu este primit la Dumnezeu”. Tot el grăieşte: „Niciodată nu m-am culcat să dorm având (ceva) asupra cuiva, nici am lăsat pe cineva să se culce să doarmă având (ceva) asupra mea”. Cuvintele lui Avva Agaton ne amintesc de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efes. 4, 26).

Fără iertarea aproapelui, rugăciunile noastre nu sunt primite la Dumnezeu: „Când vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Mc. 11, 25).

Fără iertarea aproapelui, nu este primit nici darul adus la altar: „Dacă vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea altarului şi mergi întâi şi te împacă cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23-24).

Sfântul Ciprian ne spune că Dumnezeu nu primeşte jertfa făcătorilor de vrajbă. El le spune să plece de la Altar şi să se împace mai întâi cu fraţii lor. Dumnezeu vrea să fie împăcat prin rugăciuni ce se înalţă din inimi împăcate.

Cel ce nu îl iartă pe aproapele său, nu se poate împărtăşi cu Sfintele Taine! Biserica învaţă: „Trupul Stăpânului vrând să-l primeşti spre hrană, fii cu frică să nu te arzi, că foc este; Sângele Lui vrând să-l bei spre împărtăşire, mergi şi cu cei ce te-au mâhnit te împacă şi aşa îndrăzneşte de ia hrană sfântă” (Canonul Sfintei Împărtăşanii).
Regele Saul îl pizmuia foarte mult pe tânărul David, fiul lui Iesei, pentru că acesta era viteaz şi se bucura de dragostea poporului. Pentru aceasta îl prigonea pe cel ce biruise pe Goliat, îl urmărea ca un lup fioros şi căuta să-l omoare.

Dar Dumnezeu îl ocrotea pe David şi nu numai că-l scăpă de multe ori din mâna prigonitorului, ci făcu aşa ca însuşi regele să cadă într-o cursă care putea să-l coste viaţa. Într-o seară, Saul cu oştenii lui, pe când îl „vâna” pe cel ce nu-i făcuse nici un rău, se adăposti într-o peşteră, fără să ştie că în fundul ei se afla David pe care-l căuta. Atunci au zis către David oamenii lui: „Iată, Domnul ţi l-a dat în mână pe vrăjmaşul care te prigoneşte. Ucide-l şi scapi de năpastă”.

Însă David a răspuns: „Niciodată nu-mi voi ridica mâna mea împotriva regelui, unsul Domnului”. Apoi, strecurându-se uşor până la locul unde dormea regele, îi tăie o bucată de stofă din poala mantiei şi o luă cu el.

A doua zi, după ce ieşiră toţi din peşteră, David se aruncă la pământ înaintea regelui şi zise: „Stăpâne, Dumnezeu te-a dat în mâinile mele în peşteră. Iată, că am în mâini poala hainei tale, am putut să te ucid, dar n-am făcut-o. Încredinţează-te că nici o răutate nu-i în inima mea. Judece Domnul între noi, dar eu n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi să-mi răpui viaţa”.

Atunci Saul, ruşinat, a declarat: „Tu eşti mai drept decât mine, căci m-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău. Domnul să-ţi răsplătească cu bine pentru ceea ce ai făcut tu astăzi cu mine!”. Şi ridicându-şi regele glasul, a plâns. Iertarea lui David a fost ca un foc care i-a topit ura. Iar lacrimile lui Saul erau mărturii despre puterea iertării (I Regi 24).

Noi, oamenii, suntem făcuţi să trăim în societate. Precum albinele se adună în roiuri şi-şi duc viaţa în cea mai strânsă conlucrare, aşa şi noi suntem zidiţi ca să alcătuim o singură familie, compusă din fraţi, indiferent de culoarea feţei, de vârstă, de rasă, avere sau religie.

De aceea, avem nevoie unii de alţii. Însă un cuvânt supărător, o nedreptate, o ocară sau pagubă poate duce la mânie şi la dezbinare, la certuri şi duşmănii chiar între fraţii de sânge. În această situaţie, ar trebui să ne trezim din somnul neiubirii, conştienţi că nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, dacă nu ne iubim fratele şi sora pe care-i vedem (cf. I In. 4, 20).

În refuzul de a-i ierta pe fraţii şi pe surorile noastre, inima ni se închide, iar împietrirea ei o face impermeabilă la iubirea îndurătoare a Tatălui ceresc.

Religia creştină ne îndeamnă să fim buni şi să trăim în dragoste frăţească şi să iertăm celor ce ne-au greşit. Căci de această atitudine a noastră faţă de semeni atârnă îndurarea lui Dumnezeu faţă de noi.

Patericul spune: „Căci precum este Dumnezeu acoperind lumea, aşa a fost şi Avva Macarie, acoperind greşelile pe care le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut şi pe care le auzea, ca şi cum nu le-ar fi auzit”.

Iar Avva Pimen zice: „In ce ceas vom acoperi greşeala fratelui nostru şi Dumnezeu o acoperă pe a noastră; şi în care ceas o arătăm pe a fratelui şi Dumnezeu ne-o arată pe a noastră”.

Iertarea dă mărturie că, în lumea noastră, iubirea e mai tare ca păcatul. Martirii de ieri şi de azi dau mereu această mărturie lui Hristos. Iertarea este condiţia fundamentală a împăcării (cf. II Cor. 15, 18-21) fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor şi a oamenilor între ei.

Se spune despre un dregător din vechime că excela prin frumuseţea sa; avea doar un mic defect la ochiul stâng. Un pictor iscusit l-a portretizat şi a reuşit să-i zugrăvească chipul fără acest defect.
Aşa se cuvine să procedăm şi noi, să nu născocim cusururi aproapelui nostru sau să le potenţăm pe cele mici, inerente oricărui pământean, ci să le trecem sub tăcere sau să le corectăm, dacă e cu putinţă.
Înspre aceasta trebuie să tindem, încât „ocărâţi fiind, să binecuvântăm, prigoniţi fiind, să răbdăm, huliţi fiind, să mângâiem” (I Cor. 4, 12-13). Domnul Însuşi ne-a poruncit să iertăm oricând şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limite, fără măsură.

El îi spune Apostolului Petru să iertăm „de şaptezeci de ori câte şapte” (Mt. 18, 21-22), adică de infinit de multe ori. Dacă e vorba de „greşeli” (cf. Mt. 6, 12) sau de „datorii” (cf. Lc. 11, 4), în realitate suntem mereu datornici, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „Nimănui cu nimic nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; fiindcă cel care îl iubeşte pe aproapele a împlinit Legea” (Rom. 13, 8).

Iubiţii mei,
Pilda slujitorului nemilostiv nu este un tablou, ci o oglindă pe care Iisus o ţine sus în faţa noastră, încât să putem vedea cine suntem cu adevărat. Noi, cărora Dumnezeu ne-a iertat o datorie pe care n-o puteam plăti niciodată, întoarcem spatele şi refuzăm să iertăm pe cei ce ne-au vătămat.
Se cade să ne iertăm unul pe altul, nu pentru că altă persoană este vrednică de a fi iertată, nici pentru a arăta că suntem oameni atât de mărinimoşi. Trebuie să ne iertăm pe motivul că Dumnezeu ne-a iertat pe noi, risipind vrăjmăşia păcatului şi oferindu-ne cetăţenie cerească.

Doresc să închei cu un exemplu de iertare, adevărat şi dureros. Un soldat britanic scria unei mame din Germania despre flăcăul ei pe care el fusese forţat să-l ucidă în timpul războiului. „Ca membru al echipei comandoului ce invada un sat din Franţa, a devenit sarcina mea să-l ucid pe fiul dumneavoastră. Eu vă cer iertare din tot sufletul, pentru că sunt creştin. Sper ca, într-o zi, după ce războiul se termină, să pot vorbi cu dumneavoastră faţă către faţă”.

Iar mama germană i-a răspuns astfel: „Inima mea îmi spune că trebuie să te iert chiar pe tine care l-ai ucis pe băiatul meu, pentru că şi eu sunt creştină. Dacă vom trăi după ce războiul se va sfârşi, nădăjduiesc că vei veni în Germania să mă vizitezi, ca, în casa mea, chiar pentru puţin timp, să poţi lua locul fiului pe care tu l-ai ucis”.

Să aprindem focul dragostei creştine în inimi şi să ardem cu el toată ura, toată răutatea şi toată vrăjmăşia care este între noi. Făcând aşa, vom primi harul Duhului Sfânt Care transformă rana în compătimire şi ne ajută să uităm ofensa.

Fiind buni şi iertându-ne unii pe alţii precum şi Dumnezeu ne-a iertat nouă întru Hristos (cf. Efes. 4, 32), ne vom bucura de armonia cerească şi vom cânta cu psalmistul: „Cât e de bine şi cât e de frumos să locuiască fraţii împreună” (Ps. 132, 1). Amin.

Înaltpreasfinţitul Irineu Pop-Bistriţeanul

Publicat în Predici | Lasă un comentariu

Duminica datornicului nemilostiv: Despre nerecunostinta

1

O imagine grava de o cruzime exclusivă a inimii ne-a arătat în pilda Sa despre datornic Domnul Iisus Hristos. Noi am văzut în această pildă limita extremă a necinstei omeneşti, a păcătoşeniei omeneşti.

A cui inimă nu se va cutremura, nu va fierbe de indignare şi de revoltă, ascultând cum acest om necredincios, căruia i s-a iertat recent o mare datorie, a procedat inuman cu aproapele său! Se cutremură inimile noastre când vedem manifestările îndrăzneţe ale patimilor sau ale păcătoşeniei omeneşti. Nu în zadar a spus Prorocul David:

Sufletul meu este între lei; eu stau între cei care aruncă foc, între fiii oamenilor, dinţii cărora sunt suliţe şi săgeţi şi limba cărora este sabie ascuţită (Psalmul 56, 5).

Priviţi, el vorbeşte nu doar despre răufăcători şi ucigaşi, ci şi despre noi, oamenii obişnuiţi. El ne numeşte „cei care aruncă foc”, ne numeşte „haită de lei”, spune că noi avem dinţii suliţe şi săgeţi şi că limba noastră este sabie ascuţită. Iar sabia este arma uciderii.
Dacă limba noastră este asemenea săbiei ascuţite înseamnă că putem uci­de cu ea oameni. Şi ucidem, deseori ucidem, şi nu ne indignăm de noi, nu ne considerăm ucigaşi. Necruţător străpungem inima aproapelui nostru cu defăimarea noastră grosolană, îi înjosim demnitatea omenească, îi zdruncinăm inima cu cuvinte rele – oare nu este aceasta o ucidere duhovnicească?
Auzim că unul dintre oamenii cunoscuţi nouă săvârşeşte desfrânare si ni se umple inima de o profundă indignare. Nu este greu să ne indignăm de alţii. Este dificil să ne indignăm de noi înşine. Avem oare dreptul si ne indignăm de alţii, dacă noi înşine suntem departe de acea înălţime a înţelepciunii despre care ne-a învăţat Hristos? Sunt mulţi între noi cei care niciodată nu au fost robiţi de privirea pătimaşă la o femeie sau la un bărbat? Puţini, foarte puţini.

Iar Domnul Iisus Hristos numeşte privirea necurată la o femeie adulter. Chiar dacă nu în faptă, dar în inimă acesta a fost săvârşit.

Marele Sfânt Tihon de Zadonsk a spus odată: „Ce păcate vedem noi în oameni, pe acelea le avem şi noi“. Este un adevăr profund.

Tot ce vedem păcătos în oameni există şi în noi înşine, poate într-o măsură mai mică, dar în fond este la fel – aceeaşi necurăţie a inimii care se manifestă în minciună, insultă, răutate. Această necurăţie este în fiecare inimă. Si acesta cuvinte ale Sfântului Tihon de Zadonsk trebuie să le ţinem minte toţi, să le păstrăm mereu în inimile noastre.

Când vedem manifestarea răului sau a necurăţiei în oameni, atunci trebuie să privim în inima noastră şi să ne întrebăm: „Sunt eu oare deplin curat în această privinţă, nu este în mine păcatul pe care îl văd în fratele meu?”

Noi ţinem minte doar ceea ce ne cutremură inima.

De exemplu, ne amintim despre cutremurele de pământ. Şi, cu cât este mai sensibilă inima noastră, cu atât mai mult ne amintim de calamităţile înfricosătoare. Oamenii cu inima mai grosolană, care nu au milă în ei, repede uită de tot.

Nu aşa procedează învăţaţii care studiază cutremurele de pământ, ci îşi amintesc întotdeauna despre ele, de la o zi la alta urmăresc mişcările scoarţa terestre. Gândul lor este întotdeauna concentrat la cutremurele de pământ. De la ei trebuie să luăm exemplu. Cum aceştia urmăresc mereu subtil fluctuaţiile pământului, aşa şi noi trebuie neîncetat să urmărim mişcările inimii noastre, să alungăm din ea tot ce este necurat. Să ne urmărim gândurile, poftele, trezirile şi faptele. Subtil şi profund să le cântărim: nu este cumva în ele ceva păcătos?

Dacă vom fi asemenea seismologilor, care urmăresc cutremurele, şi vom urmări concentrat mişcările inimii noastre, atunci vom conştientiza profund propria noastră păcătoşenie, propria noastră nevrednicie şi mai puţin vom urmări şi vom judeca răul pe care îl vedem în inimile apropiaţilor noştri.

Este revoltătoare purtarea datornicului crud la inimă, căruia Milostivul Stăpân i-a iertat o datorie de 10000 de talanţi, iar el, întâlnind pe un sărac necăjit, care îi era dator o sumă infimă de 100 de dinari, l-a apucat de gât şi a început să-l sugrume. Săracul îl ruga să-l mai îngăduie, îi spunea aceleaşi cuvinte pe care le-a spus şi cel crud la inimă cu puţin timp în urmă în faţa Stă­pânului: Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi întoarce totul! Dar el nu vru să rabde, şi-l sugrumă, şi-l puse în închisoare pe datornicul său.

Ce poate fi mai revoltător şi mai grosolan?

Da, desigur, este gradul extrem de nerecunoştinţa, lipsa milostivirii, a dorinţei de a ierta apropiaţilor noştri datoriile lor. Aceasta este deplina uitare a făptu­lui pentru care ne rugăm în fiecare zi lui Dumnezeu: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Nu vrem, nu vrem să lăsăm datoriile greşiţilor noştri, dar vrem şi aşteptăm să primim iertare de la Dumnezeu.
Ce trăsături negre ale sufletului a manifestat acest om nemilos faţă de nefericitul apropiat al său? Ce l-a incitat la o asemenea cruzime, la o asemenea încălcare a dreptăţii? Întâi de toate egoismul lui, iubirea de sine. Doar la sine se gândea, doar pentru sine îşi dorea fericire, iar la alţii nu voia să se gândeas­că. Toate gândurile lui erau îndreptate spre a primi cât mai mult. Era un ego­ist brutal, iubitor de argint, fiindcă puţin i-a fost că a primit de la Stăpânul 10000 de talanţi, dar nu a putut uita de 100 de dinari pe care îi datora lui un om sărac şi necăjit.
Dar să pătrundem în inima noastră, să căutăm: nu există oare în noi înşine patima iubirii de argint, nu există oare în noi o inimă crudă? Sunt puţini dintre noi cei care sincer dispreţuiesc banii, care nu doresc bogăţie? Puţini, foarte puţini! Iubirea de arginţi este păcatul majorităţii oamenilor. Revoltându-ne de extrema iubire de argint a acestui datornic iertat, trebuie să recunoaştem cu smerenie că singuri suntem vinovaţi de acest păcat. Noi vedem în acest datornic iertat cea mai brutală manifestare a iubirii de sine, a egoismului. Dar oare nu ne iubim noi înşine mai mult decât pe apropiaţii noştri, oare împlinim noi porunca: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi?
Noi ne iubim pe noi înşine, iar de alţi oameni prea puţin ne îngrijim. Acesta este egoismul, acesta este păcatul care, într-o formă strigătoare, revoltătoare se manifestă în faptele acestui datornic. El este crud, este nemilos peste măsu­ră. Dar oare putem spune că împlinim porunca lui Hristos: Fiţi milostivi, aşa cum şi Tatăl vostru milostiv este (Luca 6, 36)?
Câţi îşi iubesc aproapele ca pe ei înşişi? Câţi au grijă de aproapele ca de sine însuşi? Doar sfinţii. Dar noi toţi nu suntem sfinţi, noi toţi suntem vinovaţi de acele păcate pe care le vedem la alţii, cum a spus Sfântul Tihon de Zadonsk.

Nu obişnuim să facem milostenie, cineva ne este dator cu ceva, cineva a greşit împotriva noastră, cineva ne-a ofensat.

Iar Sfântul Apostol Iacov spunea: Judecata e fâră milă pentru cel ce n-a făcut milă (Iacov 2, 13).

Să ne temem de aceste cuvinte, fiindcă şi pe noi ne aşteaptă judecata care a căzut peste acest necruţător datornic: Stăpânul, mâniindu-se, l-a dat pe el pe mâna chinuitorilor, până va întoarce toată datoria.

Hristos a spus în finalul pildei Sale: Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din toată inima (Matei 18, 35).

Şi altă dată Domnul Iisus Hristos a spus: Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, şi Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta; dar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre (Matei 6, 14-15).

Domnul ne-a poruncit să ne rugăm cu rugăciunea pe care i-a învăţat pe ucenicii Săi şi în această rugăciune noi zilnic repetăm: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Vedeţi cât de mult se cere de la noi? Nu avem voie, văzând o asemenea manifestare grosolană a inimii rele omeneşti, să ne limităm doar la revoltă – tre­buie să ne amintim porunca: „Ia aminte la tine însuţi!”

Totdeauna ia aminte la ce se petrece în inima ta, preţuieşte profund şi cinstit fiecare mişcare a inimii tale, urmăreşte cele mai mici manifestări păcătoase ale ei.

Aşadar să ţinem minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola că­tre Efeseni:

Fiţi buni unul cu altul, compătimitori, iertaţi unul altuia aşa cum, şi Dumnezeu în Hristos v-a iertat pe voi.

Şi trebuie să iertăm, aşa cum cere Hristos, aşa cum a spus El în finalul pildei – din toată inima. Fiindcă se în­tâmplă că iertăm doar în cuvinte – ne plecăm celui care ne-a supărat, dar in inimile noastre rămâne iritare, ură faţă de el. Aceasta nu este iertarea din toată inima.
Să ne învăţăm să îndeplinim această poruncă a lui Hristos – să fim milostivi, aşa cum este Tatăl nostru Cel ceresc, şi să iertăm din toată inima apropia­ţilor noştri greşelile făcute faţă de noi. Şi atunci şi noi vom primi iertare de la Tatăl nostru Cel ceresc. Amin”.

9 septembrie 1945

Sfantul Luca al Crimeei,
Predici, Editura Sophia

Publicat în Predici | Lasă un comentariu

Datornicul nemilostiv: Simplitatea care ne mantuieste

1

Simplitate

Fii smerit, şi vei rămâne întreg.

Îndoaie-te, şi vei rămâne drept…

Vădeşte-te şi ţine simplitatea.

În anul 1979, în timpul unei discuţii de după pelerinajul de vară, Părintele Serafim le-a vorbit fraţilor şi surorilor întru Hristos despre simplitate. El întâlnise virtutea aceasta chiar înainte de a se fi convertit, în scrierile înteleptilor chinezi precreştini care, prin observarea şi prin contemplarea rânduielilor zidirii, au înţeles că simplitatea şi smerenia sunt „Calea cerului”. În Dumnezeu-Omul Iisus Hristos el aflase întrupată această „Cale” şi auzise chemarea: De nu vă veţi întoarce şi să fiţi precum pruncii, nu veţi intra în împăratia Cerurilor (Mt. 18,3).

„Un filosof păgân din China, pe nume Lao Ţî“, le spunea Părintele Serafim fraţilor şi surorilor, „învăţa că lucrurile cele mai slabe biruiesc pe cele mai puternice. Şi avem un exemplu în acest sens chiar aici, în mănăstirea noastra. Stejarii, care sunt foarte tari şi nu se îndoaie, mereu sunt culcaţi la pămant, iar ramurile lor se frâng şi cad; în timp ce pinii, care sunt mai supli, cad destul de rar înainte să moară.

Ceea ce înseamnă că a te îndoi este un semn de tărie. Acelaşi lucru se poate vedea şi în viaţa omenească. Cel care crede în ceva în aşa fel încât ar fi in stare să-ţi taie capul dacă nu eşti de acord cu el, nu face decât să-şi arate slabiciunea fiind atât de nesigur pe sine, încât trebuie să te convertească ca să fie sigur ca el însuşi crede“.

Părintele Serafim spunea că, pentru a ne putea „îndoi” asemenea pinilor trebuie să ne preschimbăm inimile.

„Calea cea mai bună este aceea de a ne inmuia inimile, de a le face mai suple”.

1„În lumea protestantă avem multe exemple de oameni cu Părintele Serafim Rose și Alexis Young în mănăstirea Cuviosului Gherman. Începutul anului 1982inima inmuiata care, pentru dragostea lui Hristos, se poartă cu bunătate faţă de alţi oameni. Acesta este creştinismul elementar. Iar noi, ducând o viaţă ortodoxă, sa nu credem că putem fi reci, împietriţi şi corecţi, şi să rămânem creştini. Corectitudinea este latura exterioară a creştinismului. Una importantă, dar nu de prima importanţă. De primă importanţă este inima. Inima trebuie să se înmoaie, inima trebuie să fie caldă. Dacă nu avem această inimă caldă, trebuie să-i cerem lui Dumnezeu să ne-o dea, şi trebuie noi înşine să încercăm să împlinim acele luc­ruri prin care o putem dobândi. Dar mai înainte de toate, trebuie să ne dăm seama că nu o avem – că suntem reci. Prin urmare, să nu ne încredem în raţiunea noastră sau în concluziile minţii noastre logice, faţă de care ar trebui să fim oarecum mai «detaşaţi». Dacă facem aceasta, intrând în viaţa Tainelor Bisericii si primind harul lui Dumnezeu, Domnul Însuşi va începe să ne lumineze. […]

Singurul lucru ce ne poate mântui este simplitatea. Ea ni se poate dărui dacă in inima noastră ne rugăm lui Dumnezeu să ne facă simpli; dacă nu ne mai credem chiar atât de înţelepţi; dacă, atunci când vine vorba despre o problemă de tipul, «Se poate zugrăvi o icoană a lui Dumnezeu-Tatăl?», nu ne grăbim să răs­pundem, zicând «Uite cum stau lucrurile – iată ce se spune la cutare Sobor, numărul cutare şi cutare». Căci altfel, ştiind că avem dreptate, va trebui fie să-i excomunicăm pe toţi ceilalţi, cufundându-ne tot mai adânc, fie să ne oprim şi zicem: «Da, cred că nu ştiu chiar atât de multe». Cu cât adoptăm mai mult această a doua atitudine, cu atât vom fi mai feriţi de primejdiile duhovniceşti.

Primiţi cu simplitate credinţa lăsată vouă de părinţii voştri. Dacă cumva sunteţi în legătură cu un foarte simplu preot rus, mulţumiţi-I lui Dumnezeu pentru unul ca acesta. Puteţi învăţa o mulţime de lucruri de la el: tocmai pentru ca sunteţi atât de complicaţi, intelectualizaţi şi capricioşi, aceşti preoţi simpli va pot da ceva foarte bun. […]

De îndată ce începeţi să vă plecaţi urechea la critici sau chiar să gândiţi voi insivă critic [despre oamenii din Biserică], trebuie să vă opriţi şi să luaţi seama ca, chiar dacă este adevărat – căci adeseori aceste afirmaţii sunt adevărate intr-o anumită măsură – atitudinea aceasta critică este un lucru foarte negativ şi nu vă va duce nicăieri. Ba, în cele din urmă, s-ar putea să vă ducă chiar în afara Bisericii. Deci trebuie să vă opriţi neîntârziat şi să vă aduceţi aminte să nu judecaţi, să nu credeţi că sunteţi atât de înţelepţi încât ştiţi mai bine. Dimpotrivă, incercaţi să învăţaţi, chiar fară cuvinte, de la unii din oamenii pe care aţi putea sa-i criticaţi. […]

Dacă urmăm calea cea simplă – neîncrezându-ne în înţelepciunea noastră, folosindu-ne mintea cât putem de bine, înţelegând însă că mintea fără căldura inimii este o unealtă slabă -, atunci va începe să prindă formă în noi o filosofie de viată ortodoxă“.

Părintele Serafim propovăduia simplitatea, dar o şi trăia. Mulţi oameni îşi aduc aminte cum omul acesta strălucit, ale cărui capacităţi intelectuale le depăşeau cu mult pe ale lor, le dădea necontenit o pildă de simplitate. Aşa cum zicea şi biograful Sfântului Ioan Scărarul, Părintele Serafim se lepădase de „îngâmfarea filosofiei”. Iată mărturia unui închinător, pe nume Ioan, venit la Mănăstirea Sf. Gherman:

Părintele Serafim Rose în schitul Lindisfarne, Săptămâna Luminată, anul 1978„Când l-am întâlnit prima oară pe Părintele Serafim tocmai absolvisem anul întâi de colegiu. Mă şi socoteam un gânditor profund, unul care se lupta cu «întrebările ultime» pe calea Adevărului. Imi dădeam seama că majoritatea din jurul meu nu erau interesaţi de aceasta: fie erau prea bătrâni, obositi si la capătul puterilor, pentru a se mai avânta în astfel de lupte, sau, dacă erau inca tineri, erau atraşi mai mult de distracţii sau de a face bani din afaceri sau din computere. […]

Văzând în Părintele Serafim un filosof înrudit cu mine, tânjeam să port cu el discuţii adânci despre întrebările ultime. Mă asculta totdeauna cu răbdare, expunându-mi ideile mele «profunde», însă el nu se pronunţa niciodată: de obicei, făcea doar comentarii simple, succinte. La vremea aceea, atitudinea lui ma punea puţin în încurcătură, dar acum înţeleg. Acum, după aproape un deceniu, îmi pare că toate acele comentarii simple mi-au rămas întipărite în minte pentru totdeauna.

Am început să mă interesez de Ortodoxie după ce i-am studiat învataturile cele mai înalte. Prima carte ortodoxă pe care am citit-o a fost Teologia mistica a Sfântului Dionisie Areopaghitul şi Teologia mistică a Bisericii Răsaritului de Vladimir Lossky. M-au atras conceptele inefabile, precum «întunericul dumnezeiesc», din teologia apofatică.

Dar Părintele Serafim mă aducea totdeauna cu picioarele pe pământ. Dupa ce am fost făcut catehumen la mănăstire, trebuia să învăţ despre credinta, ca pregătire pentru botez. Socoteam că, ocupându-mă cu o metafizică atat de înaltă, ştiu deja o mulţime de lucruri. Dar când m-am dus în chilia Părintelui Serafim să stau de vorbă cu el, una dintre primele întrebări pe care mi le-a pus a fost: «Ştii ceva despre posturile Bisericii?»

«Da, cred că da», am răspuns eu. «Este Postul Mare, apoi încă un post înainte de Crăciun…»

«Da», a zis el. «Ai auzit de postul Apostolilor Petru şi Pavel?»

Imi era ruşine să recunosc că nu-mi aminteam să fi auzit vreodată despre asa ceva.

«Este unul dintre cele mai importante posturi ale Bisericii», a spus el, iar apoi a început să-mi explice ce este şi de ce a fost rânduit. «Cineva a socotit>>, a încheiat el, «şi a găsit că în calendarul bisericesc sunt mai multe zile de post decât zile de dulce».

Acest lucru m-a cam surprins. Cred că, de fapt, Părintele Serafim încerca să-mi spună că a fi botezat nu înseamnă să te simţi important cu teologia înaltă, ci asumarea unei vieţi de nevoinţă, de trudă şi jertfire pentru Iisus Hristos. În felul său discret, el mă scotea din «întunericul dumnezeiesc», ducându-mă la picioarele Crucii, calea mântuirii noastre.

In timpul anului meu de catehumenat am urmat la universitate un curs de filosofîa religiei, pentru care am scris două lucrări foarte bine notate, de care mă simţeam destul de mândru. Prima se intitula «Reflecţii despre „religia pur raţională” a lui Kant». I-am dat-o Părintelui Serafim să o citească. Cred că aş­teptam să mă laude măcar un pic. Ceva mai târziu l-am întrebat dacă a apucat să se uite pe ea, iar Părintele mi-a spus că da.

«Ce părere aveţi?», l-am întrebat eu.

«Mă cam depăşeşte», a răspuns el.

Am rămas fără grai. Mai târziu am descoperit că, aşa cum bănuiam, Părintele Serafim studiase în amănunţime nu numai pe Kant, ci şi pe alţi filosofi despre care eu nici măcar nu auzisem, astfel că avea o înţelegere a filosofiei occidentale mult mai profundă decât profesorii mei de la universitate. Atunci de ce a spus că lucrarea de unsprezece pagini a unui student de anul doi îl «depăşea»? Evident, pentru ca să mă înveţe simplitatea şi virtutea-soră a acesteia, smerenia.

Cealaltă lucrare era despre Soren Kierkegaard, a cărui filosofie era atât de plină de paradoxuri şi de provocări intelectuale, încât puteai să vorbeşti zile în­tregi despre ea.

«Ce credeţi despre Kierkegaard?», l-am întrebat pe Părintele Serafim.

«Intotdeauna mi-a părut rău de el». Au fost singurele cuvinte pe care Părin­tele Serafim a avut să mi le spună pe această temă. Afirmaţia lui nu avea de-a face cu mintea, ci cu inima. Gândindu-mă mai mult la Kierkegaard – la lupta lui de a păstra râvna creştină în mijlocul atitudinii căldicele din Biserica sa, de a susţine credinţa creştină în faţa asalturilor filosofiei hegheliene şi de a depăşi contradicţiile propriei sale personalităţi – mi-am dat şi eu seama mai târziu că nu se putea spune nimic mai precis despre el decât cele câteva cuvinte ale Părintelui Serafim”.

Un alt închinător, Paul, îşi aminteşte şi el de zadarnicele sale încercări de a-l provoca pe Părintele Serafim la discuţii intelectuale. Paul era pastor într-o biserică protestantă, însă, în adâncul inimii, era convins de adâncimea duhovnicească a Ortodoxiei. Pentru a dovedi că totuşi Ortodoxia nu este calea cea adevărată, dorea să-l atragă într-o polemică pe Părintele Serafim şi să iasă biruitor. Părintele Serafim îl tot întreba dacă are să-i pună întrebări, însă Paul în­cerca doar să provoace o discuţie în contradictoriu. După cum el însuşi a mărtu­risit mai târziu, „venisem la Părintele Serafim nu cu întrebări, ci cu păreri”.

La un moment dat, Paul şi-a alcătuit în gând o combatere amănunţită a Ortodoxiei, întemeiată pe faptul că pogromurile împotriva evreilor avuseseră loc în Rusia prerevoluţionară. Când l-a abordat pe Părintele Serafim şi a inceput să-şi expună punctele de vedere despre pogromuri, el i-a răspuns: „Nu mă simt obligat să apăr ceva vădit necreştin”. După cum îşi amintea Paul mai tarziu: „acest răspuns mi-a spulberat toate argumentele pe care le pregătisem!”

Cu un alt prilej, când Paul l-a provocat pe Părintele Serafim întrebandu-l dacă el, ca protestant, va merge în rai sau în iad, părintele i-a răspuns: „Cine sunt eu ca să spun dacă vei merge în rai sau în iad?”

„Părintele Serafim refuza pur şi simplu să intre în dialectica protestanta, observa mai târziu Paul. „Zicea doar atât: «Sfinţii Părinţi spuneau…»”

In alte rânduri, când Paul adopta un ton mai bătăios, căutând să-l provoace la discuţii, Părintele Serafim nu spunea nimic, ci pur şi simplu se ridica şi pleca. „Atitudinea aceasta a fost pentru mine o lecţie deosebit de profundă”, spune Paul.

„Prin tăcerea şi prin refuzul de a discuta în contradictoriu, Părintele Serafim m-a învăţat că credinţa este un lucru pe care îl primeşti nu altfel decât ca un copil”.

După adormirea Părintelui Serafim, Paul a regretat că atitudinea sa de competiţie i-a răpit ocazii preţioase de a primi înţelepciune de la cel pe care si-l va aminti ca pe un om al lui Dumnezeu. Până la urmă Paul s-a botezat crestin-ortodox, iar astăzi este un membru activ şi plin de dăruire al Bisericii.

Un tânăr monah, care a venit la schit de la o altă mănăstire, îşi aduce bine aminte de prima sa întâlnire cu Părintele Serafim. Spre deosebire de închinătorii din relatările de mai sus, monahul acesta nu se socotea un intelectual. Ba chiar se simţea cam intimidat de întâlnirea cu Părintele Serafim despre care ştia că este un scriitor ortodox „tare”.

Când Pr. Gherman l-a îndemnat să meargă să vorbească cu Părintele în chilia acestuia, monahul s-a emoţionat foarte tare. Părintele Serafim l-a invitat înăuntru. El s-a aşezat, întrebându-se ce-i va spune un netot ca el acelui bărbat profund şi înţelept, cu o barbă lungă şi căruntă şi cu ochi atât de pătrunzători.

Dintr-o dată, Părintele Serafim l-a întrebat: „Cunoşti ciupercile?”

„Nu…” a răspuns noul frate.

Ca un veteran culegător de ciuperci, Părintele Serafim putea să-i vorbeasca plin de entuziasm despre toate ciupercile comestibile din zonă. Fratele s-a simţit îndată mai în largul lui. Era exact ce avea el nevoie: să audă despre bucuriile simple ale vieţii călugăreşti.

Căutând simplitatea, Părintele Serafim fugea de ceea ce numise „prefăcătoria şi afectarea duhovnicească”. Nu avea nimic din „mândria vietii calugăreşti” care îi face pe unii să le placă a umbla în veşminte lungi şi închinaciunile prin târguri (Mc. 12, 38). Iată ce îşi aduce aminte o credincioasă convertită la Ortodoxie:

“Eram încă protestantă când l-am cunoscut pe Pr. Serafim. Icoanele, moaştele, mănăstirile, ideea pocăinţei continue – toate acestea îmi erau încă străine.

Pe când mă aflam în vizită la un prieten ortodox, cineva mi-a spus că vine Parintele Serafim. Am încercat să mă pregătesc mental pentru aceasta. Când a intrat, arăta atât de diferit, cu barbă lungă, plete şi hainele până la pământ. Atunci mi-am spus că nu este el cel adevărat, ci doar o înfăţişare exterioară, şi deci trebuie să văd ce se află dincolo de ea. Am încercat să despart persoana de impresia exterioară, căci la mulţi oameni cea din urmă nu prea avea de-a face cu cea dintâi. Dar cu Părintele Serafim pur şi simplu nu izbuteam. Am descoperit că ceea ce vedeam era chiar Părintele Serafim; adică Credinţa sa ortodoxă, monahismul său, veşmintele negre pe care le purta ca simbol al pocăinţei – toate acestea făceau parte din ceea ce era el înlăuntrul său, erau inextricabil legate unele de altele“.

Părintele Serafim fugea ca de foc de laude şi de slăvire. Odată, în timpul unei şedinţe de întrebări şi răspunsuri de după una din prelegerile sale de la pelerinajul de vară, cineva a ridicat mâna şi a început să-l laude, numindu-l „un cuvios om de rugăciune”. Părintele Serafim i-a retezat-o scurt: „Vă rog să reveniţi la subiect”, a spus el. „Care este întrebarea?”

La acelaşi pelerinaj Părintele Serafim a fost abordat de un tânăr aflat în că­utări duhovniceşti, care venera până şi pământul călcat de Părintele Serafim. Fără a cunoaşte încă „eticheta” ortodoxă, tânărul şi-a făcut cruce în mod spontan şi a făcut metanie până la pământ în faţa Părintelui Serafim, cerându-i blagoslovenie. „Cruce se face numai înaintea icoanelor, nu a oamenilor”, i-a spus Părintele Serafim.

Urmând pilda Episcopului Nectarie şi, prin acesta, a Stareţilor Optinei, Părintele Serafim folosea uneori umorul ca metodă de pastoraţie. Am văzut că nu agrea neseriozitatea în mănăstire şi nici nu-i plăcea să-i vadă pe fraţi stând degeaba şi hlizindu-se. În acelaşi timp era conştient de faptul că prea multa seriozitate nu este bună pentru americanii slăbănogiti şi, mai ales, pentru tineri. Ca duhovnic, trebuia să ţină seama de felul cum fuseseră crescuţi copiii si tinerii care veneau la mănăstire. Aceşti tineri aveau nevoie mai întâi de putină mângâiere, de câte o glumă strecurată pe ici, pe colo, care să mai destindă puţin atmosfera. Altfel, ar fi început să se ia mult prea în serios, socotindu-se dreptarul cu care se judecă tot restul; sau invers, ar fi căzut în adâncul deznădejdii, de unde ar fi fost foarte greu să mai iasă.

Cei ce l-au cunoscut pe Părintele Serafim şi-l amintesc ca pe o persoana cu un minunat simţ al umorului, chiar dacă, la fel ca toate aspectele sale, şi acesta era ţinut în surdină. Acelaşi tânăr călugăr, căruia Pârintele Serafim i-a vorbit despre ciuperci, ne-a povestit următoarea întâmplare:

Odată, în trapeză, Părintele Gherman divaga pe tema zădărniciei civilizației tehnologice moderne.

„Se construiesc zgârie-nori tot mai înalţi”, spunea el. „Oamenii se întrec să vadă cine poate să construiască unul şi mai construiesc, şi construiesc, şi construiesc. Până unde se va ajunge? Nu fac decât să construiască tot mai înalt – şi apoi?”

„Apoi vine King Kong”, a răspuns Părintele Serafim.

Părintele Alexei Young remarcă faptul că „Părintele Serafim îndrăgea farsele care, pentru cel care nu a fost de faţă, puteau părea cu totul deplasate. Nu era nimic josnic sau crud, fireşte, însă din când în când obişnuia să-i joace cuiva câte o mică farsă”.

Una dintre fiicele duhovniceşti ale Părintelui Serafim ne-a dat un exemplu:

„Sollie [Solomonia] mi-a povestit cândva o întâmplare ce reflectă umorul Parintelui Serafim. Era la mănăstire după o ploaie şi era plin de bălți, iar el a chemat-o pe Sollie să vină să se uite la raţa dintr-o baltă. I-a spus să nu scoată o vorbă, ca să n-o sperie, iar ea l-a ascultat. Apoi el a început să râdă pe infundate, iar ea şi-a dat seama că era vorba de o raţă falsă, de jucărie!”

O altă închinătoare, venită prima dată la mănăstire doar cu un an inainte de moartea Părintelui Serafim, îşi aminteşte că a fost cât de poate de surprinsă când l-a văzut bătându-se cu bulgări zăpadă cu băieţii de la mănăstire. La inceput s-a gândit că e ceva ce nu se cuvine; dar apoi, intrând mai adânc in vietuirea ortodoxă, şi-a dat seama că, de fapt, se potrivea cu locul acela.

Părintele Gherman a spus: „Când l-am întâlnit pe Părintele Serafim pentru prima dată, nu ar fi acceptat în ruptul capului să se coboare până la a se bate cu zăpadă”.

Abia în anii din urmă, când devenise păstor şi trebuia să se îngrijeasca de nevoile tinerilor americani, putea fi văzut făcând acest lucru. Părintele Serafim se juca şi de-a prinselea cu băieţii.

O altă virtute a Părintelui Serafim, legată de simplitatea şi smerenia sa era răbdarea.

„Bruma de răbdare pe care o am acum“, spune Parintele Gherman, „am învăţat-o de la Părintele Serafim. Cred că este cel mai mare lucru învăţat de la el”.

In sfaturile către ucenicii săi, Părintele Serafim spunea adeseori că supravieţuirea lor duhovnicească depinde de răbdarea lor în încercările prin care trec.

Episcopul Nectarie îl hirotonește preot pe părintele Serafim. Biserica Mănăstirii Cuviosului Gherman. Duminica Mironosițelor, 24 aprilie 1977„Diavolul umblă răcnind ca un leu prin mijlocul nostru”, spunea el, „dar prin răbdarea noastră şi prin îndurarea încercărilor putem dobândi de la el lucrul cel mai bun, cu ajutorul lui Dumnezeu“.

Odată, când Părintele Alexei Young i-a scris că este copleşit de tot felul de greutăţi, Părintele Serafim i-a spus că „răs­punsul cel mai important la întrebările tale” se află în cuvintele Epistolei Sf. Apostol Iacov:

Toată bucuria socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de ispite cădeţi, cunoscând că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Iar răbdarea lucru desăvârşit să aibă, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, întru nimic lipsiţi (Iac. 1,2-4)”.

Intr-o altă scrisoare adresată Părintelui Alexei Young, Părin­tele Serafim nota că

„este mult mai bine să înveţi răbdarea şi smerenia, decât să dobândeşti toate după cum doreşti, iar apoi să descoperi… că lăuntric eşti gol. Să ne dea Dumnezeu puterea de a ne încrede în El, căci El ne călăuzeşte viaţa zi de zi, mult mai bine decât am fi noi în stare”.

Pentru Părintele Serafim, răbdarea era o virtute indispensabilă, nu numai pentru că ne ţine pe calea mântuirii, în ciuda încercărilor şi ispitelor, ci şi pen­tru că ne împiedică să ne abatem de la această cale atunci când ne lăsăm duşi de râvna duhovnicească rău înţeleasă.

„Făcând doar câte un pas mic”, spunea el odată, „şi ferindu-ne să credem că dintr-o săritură putem să ajungem unde do­rim, putem merge direct în împărăţia Cerurilor – şi nici unul dintre noi nu are vreun motiv să nu ajungă acolo. Amin”.

(“Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

1

Publicat în Predici | Lasă un comentariu

Duminica datornicului nemilostiv

1

Evanghelia de la Matei 18, 23-35:

“De aceea, asemanatu-s-a imparatia cerurilor unui imparat care a voit sa se socoteasca cu slugile sale. Si, incepand sa se socoteasca cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanti. Dar neavand el cu ce sa plateasca, stapanul sau a poruncit sa fie vandut el, si femeia, si copiii, si pe toate cate le are, ca sa se plateasca. Deci, cazandu-i in genunchi, sluga aceea i se inchina, zicand: Doamne, ingaduieste-ma si-ti voi plati tie tot. Iar stapanul slugii aceleia,milostivindu-se de el, i-a dat drumul si i-a iertat si datoria. Dar, iesind, sluga aceea a gasit pe unul dintre cei ce slujeau cu el si care-i datora o suta de dinari. Si punand mana pe el, il sugruma zicand: Plateste-mi ce esti dator. Deci, cazand cel ce era sluga ca si el, il ruga zicand: Ingaduieste-ma si iti voi plati. Iar el nu voia, ci, mergand, l-a aruncat in inchisoare, pana ce va plati datoria. Atunci, chemandu-l stapanul sau ii zise:Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? Si maniindu-se stapanul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce-i va plati toata datoria. Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau – din inimile voastre“.

1

„Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi” (Matei 18, 23-24).

A fost, zice Hristos, un împărat. Un împărat bogat. Avea la palatul său curteni şi slujitori. Ei chiverniseau banii împăratului. Bani proprii nu aveau. Tot ce aveau era averea împăratului şi trebuiau s-o chivernisească cu atenţie şi onest, pentru că într-o zi împăratul avea să-i cheme şi să le ceară o socoteală exactă. Dar pentru că împăratul a întârziat să-i cheme, slujitorii au crezut că nu-i va mai chema niciodată şi că pot să facă ce vor. Însă cât de mult s-au înşelat! A sosit ziua socotelii. Împăratul a poruncit să se înfăţişeze înaintea lui unul din slujitori. A venit slujitorul, dar inima îi tremura. pentru că ştia că nu fusese cum trebuie. Au deschis cărţile. Tot ce a primit slujitorul, tot ce a încasat şi tot ce a cheltuit, până la ultima drahmă, era scris în cărţi. Controlul care s-a făcut a demonstrat că slujitorul îi datora împăratului zece mii de talanţi, adică şaizeci de milioane de drahme de aur sau aproximativ un miliard de drahme actuale. O datorie uriaşă! Slujitorul a auzit şi a căzut în mare deznădejde, pentru că nu avea nimic. Şi era imposibil să achite această datorie. Ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna în închisoare, fără nicio speranţă de a-şi achita datoria. Slujitorul cade la picioarele împăratului şi îl roagă cu lacrimi să-i dea un oarecare termen. Făgăduia, că-şi va plăti datoria. Împăratul, plin de dragoste şi îndurare, i-a fost milă de el şi i-a iertat toată datoria. Şi slujitorul, ca şi cum ar fi prins aripi la picioare, zbura de bucurie. Dar pe când acest slujitor ieşea din palat, de acum liber de agonia datoriei, întâlneşte pe un alt slujitor. Acest slujitor îi datora o mică sumă, îi datora o sută de dinari, adică o mie cinci sute de drahme de astăzi. Cum l-a văzut, şi-a amintit ce trebuia să primească. Cere, deci, să i le dea acum. Acela nu avea. Dar acesta insista. Îl roagă să facă puţină răbdare ca să-i achite datoria. Plânge, cade la picioarele lui. Nimic. Sever şi lipsit de omenie l-a apucat de gât şi era cât pe ce să-l sugrume. La sfârşit, l-a aruncat în închisoare. Împăratul, când a aflat ce fel de comportament a arătat primul slujitor celui de-al doilea, s-a mâniat foarte. A zis: – Eu, să-i iert o datorie atât de mare, iar el să nu-i ierte celui împreună slujitor cu el o sumă atât de mică? Imediat şi-a retras graţierea pe care o făcuse, şi a poruncit să-l arunce pe acel slujitor aspru şi lipsit de omenie în închisoare.

***

Aceasta este, oarecum dezvoltată, pilda slujitorului ce datora zece mii de talanţi. Prin pildă, aşa cum ştim, Domnul una spune şi alta lasă a se înţelege. Din toate câte se zic în această pildă, vom ruga pe iubiţii noştri creştini să ia aminte la ce înseamnă datoria slujitorului, datoria celor zece mii de talanţi. Datoria aceasta nu este materială. Nu sunt bani, nu sunt monezi de aur. Datoria aceasta, despre care vorbeşte pilda, este o datorie duhovnicească. Este o datorie, care – pe care omul şi-o face, atunci când încalcă poruncile Domnului, când nu foloseşte cum trebuie autoritatea pe care i-a dat-o Domnul peste diferite bunuri. Şi ce nu a dat Dumnezeu omului! I-a dat ochi ca să vadă, urechi ca să audă, picioare ca să se plimbe, mâini ca să lucreze. I-a dat sănătate. I-a dat minte ca să judece corect. I-a dat bunuri materiale, aer pentru respiraţie, apă pentru a se răcori, soare pentru a se încălzi, plante şi arbori ca să se desfăteze, animale ca să-i slujească. I-a dat timp preţios ca să lucreze, să-L adore pe Creatorul său şi să facă bine în lume şi semenilor săi. Şi omul cum se comportă? Cum foloseşte bunurile materiale şi spirituale? Vai! Dacă s-ar face un control în mare, improvizat, acest control va demonstra că omul nu face o chivernisire bună a bunurilor lui Dumnezeu. Face abuz, exces, risipeşte bogăţia lui Dumnezeu. Trăieşte fără a se gândi la răspunderea pe care o are. Zi de zi păcătuieşte. Trupul lui slujeşte păcatului. Ochii lui văd cele ruşinoase. Urechile lui aud lucruri care nu s-ar cuveni să se audă. Limba lui spune minciuni, judecă osândeşte, dezbină, calomniază, blesteamă şi huleşte pe Dumnezeu. Mâinile lui fură, lovesc şi ucid. Picioarele lui aleargă la cluburi păcătoase. Tot gândul lui este numai la ce este rău. Timpul lui este pierdut. Într-o zi, nu dispune nici de o oră să se ducă la biserică. Nu dispune de puţin timp să-şi facă rugăciunea. Nu dispune de zece minute pe zi ca să citească Sfânta Scriptură. Un “mulţumesc” nu zice. Este şi nemulţumitor faţă de Dumnezeu, şi aspru şi lipsit de omenie faţă de semeni. Dacă cineva însetează, nu-i oferă un pahar de apă. Dacă cineva flămânzeşte, nu-i dă o bucată de pâine. Dacă cineva e gol şi tremură de frig, nu-i dă o haină ca să se acopere. Dacă sunt bolnavi, nu-i vizitează. Dacă sunt nedrepţăţiţi, nu-i apără. Pe orfani şi pe văduve nu-i ocroteşte. Este aspru şi fără omenie. Răul pe care i l-a făcut altul nu-l iartă. Până la moarte ţine ură. Să mergem mai departe şi să cercetăm mai profund viaţa oamenilor? Din ce în ce mai multe păcate noi vor apărea. Datoria toată va creşte şi numărul păcatelor va depăşi cele zece mii de talanţi, va depăşi nisipul mării. “Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?!”.

***

Unde sunt acum cei care zic şi se laudă că nu au păcate şi că sunt mai buni decât toţi oamenii? Nefericiţii! Le lipseşte ”Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Le lipseşte cunoaşterea şi simţământul păcatelor lor. Le lipseşte frica de Dumnezeu. Dacă însă ar fi stat să studieze Sfânta Scriptură şi ar fi cunoscut voia lui Dumnezeu, micile şi marile porunci ale Legii dumnezeieşti, şi s-ar fi cercetat pe ei înşişi, atunci ar fi văzut cât de mult rătăcesc. Atunci s-ar fi îngrozit. Şi cum să nu se-ngrozească? Cum să nu ne îngrozim noi, toţi oamenii! Pentru că omul, oricât de sfânt s-ar considera, nu poate să-şi achite singur datoria păcatelor lui. Ce zic? Nu toată datoria, dar nici un păcat din cele care sunt considerate mici şi fără importanţă. O sută de ani să pustniceşti într-o peşteră, să posteşti şi să faci mii de rugăciuni, nu ajunge ca să ţi se ierte nici măcar un păcat. Dacă ar fi putut omul să se mântuiască singur, n-ar fi venit Hristos în lume. A venit şi a ridicat pe umeri Săi păcatele noastre ale tuturor şi cu Cinstitul Său Sânge a achitat datoria noastră. Păcătoşii sunt de acum liberi şi iertaţi. Un singur lucru ne cere Multmilosârdul Domn: Să dăm şi noi iertare celor care ne-au greşit. Ne-a dăruit El un miliard? Să dăruim şi noi celuilalt o drahmă! Este drept şi cuviincios. N-o facem? Atunci vom rămâne neiertaţi. Cine va fi vinovat atunci? Noi şi nimeni altul.

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”,din cartea “Kyriaki”, Atena, 1998, pp. 143-148) Sursa: „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)

*

1

Talcuirea Sfantului Teofan Zavoratul:

“Domnul a incheiat pilda celor doi datornici prin cuvintele: “Tot asa si Tatal Meu Cel Ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau- din inimile voastre”. Pare un lucru foarte usor: iarta si vei fi iertat; daca esti iertat, esti si primit in mila, esti partas la toate visteriile milei. Asta ar trebui sa insemne ca raiul si fericirea vesnica sunt la indemana.
Si ce castig mare pentru un lucru atat de mic cum este a ierta!… Da, lucru mic, dar pentru iubirea noastra de sine nimic nu e mai greu decat a ierta. Vreo suparare pricinuita fara voie, intr-ascuns, pe care sa n-o fi vazut nimeni, ma rog, o mai iertam; dar de primit o lovitura mai dureroasa, si inca in fata altora, nici vorba de iertare.
Sunt imprejurari in care vrei, nu vrei, nu poti sa dai glas nemultumirii, asa ca taci; limba tace in timp ce inima vorbeste si urzeste planuri negre. Daca jignirea e putin mai mare, nici vorba nu mai poate fi de infranare: nici rusinea, nici teama, nici paguba nu-l pot opri pe om sa se razbune. Egoismul ce clocoteste il face pe om sa se poarte ca un smintit, si cel aflat sub inraurirea lui incepe sa indruge neghiobii. In aceasta nenorocire cad cel mai ades nu oamenii de rand; ci, cu cat este cineva mai “cultivat”, cu atat e mai simtitor la jigniri si iarta mai greu.
Uneori purtarea lor ramane prietenoasa la aratare; dar launtric este o dusmanie neimpacata: asta in vreme ce Domnul ne cere sa iertam din toata inima“.

(“Talcuiri din Sf. Scriptura pentru fiecare zi din an”)

Publicat în Predici | Lasă un comentariu

Pilda datornicului nemilostiv

1

*

Duminica a 11-a dupa Rusalii,

Pilda datornicului nemilostiv:

De aceea, asemanatu-s-a imparatia cerurilor omului imparat care a voit sa se socoteasca cu slugile sale. Si, incepand sa se socoteasca cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanti. Dar neavand el cu ce sa plateasca, stapanul sau a poruncit sa fie vandut el si femeia si copiii si pe toate cate le are, ca sa se plateasca. Deci, cazandu-i in genunchi, sluga aceea i se inchina, zicand: Doamne, ingaduieste-ma si-ti voi plati tie tot. Iar stapanul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul si i-a iertat si datoria. Dar, iesind, sluga aceea a gasit pe unul dintre cei ce slujeau cu el si care-i datora o suta de dinari. Si punand mana pe el, il sugruma zicand: Plateste-mi ce esti dator. Deci, cand cel ce era sluga ca si el, il ruga zicand: Ingaduieste-ma si iti voi plati. Iar el nu voia, ci, mergand, l-a aruncat in inchisoare, pana ce va plati datoria. Iar celelalte slugi, vazand deci cele petrecute, s-au intristat foarte si, venind, au spus stapanului toate cele intamplate. Atunci, chemandu-l stapanul sau ii zise: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? Si maniindu-se stapanul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce-i va plati toata datoria. Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau – din inimile voastre. (Matei 18, 23-35)

1

Parintele Sofian Boghiu: CUVÂNT LA PILDA DATORNICULUI NEMILOSTIV

Fraţi creştini,
Evanghelia din seara aceasta a început cu îndemnul iertării celor care ne greşesc, îndemn pe care îl întâlnim şi în rugăciunea Tatăl nostru. Mai sunt şi alte locuri în sfânta Evanghelie în care bunul Iisus insistă pentru iertare şi pentru starea de împăcare între noi. De pildă, este un loc în care Mântuitorul Hristos spune aşa: „Când îţi aduci darul tău la sfântul altar, dacă pe cale îţi aminteşti că ai ceva împotriva cuiva, du-te întâi şi te împacă din inimă cu acela, fiindcă altfel darul tău nu poate fi primit”.

În această seară s-a citit o Evanghelie foarte puternică despre acel om bogat şi mare care este însuşi Dumnezeu, a împrumutat cu zece mii de talanţi pe o slugă a sa şi văzând că acela nu are cu ce plăti, i-a iertat toată datoria. Şi aţi văzut mai departe ce s-a întâmplat: cel care fusese iertat întâlneşte pe cale un datornic al său care îi datora o sumă foarte mică, o sută de dinari, şi care nu avea, sărmanul, să-i dea înapoi. Iar cel care abia fusese iertat îl strânge de gât să-i dea banii pe loc. Era un mare contrast între bunătatea stăpânului şi acea zgârcenie cumplită, pentru că o sută de dinari era o nimica toată. Prietenii celui sugrumat au adus la cunoştinţa stăpânului gestul lui, iar stăpânul l-a arestat îndată şi l-a pedepsit să dea înapoi toată suma de bani pe care o datora, ceea ce era imposibil, pentru că această sumă era cumplit de mare – sau să o răscumpere prin suferinţă.

Această parabolă este o formă prin care Iisus ne spune ce ne aşteaptă dacă nu iertăm celor ce ne greşesc nouă într-un fel sau altul. Este aceeaşi idee pe care o subliniază mereu Mântuitorul în întreaga Lui viaţă pământească: dacă nu iertăm, nu ni se iartă.

Şi nu putem străbate, nici nu putem începe acest post [cuvantul a fost rostit de parintele Sofian la 3 august 1986, cand Duminica datornicului nemilostiv cazuse in calendar la inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului, n.n.] decât împăcaţi cu cei din jurul nostru, fraţi creştini. Altfel, postul nu are nici o valoare, poţi să te usuci de foame. Dacă eşti otrăvit de răutate contra aproapelui tău, postul nu are nici o valoare. Pentru că noi ne purtăm adesea faţă de semenii noştri ca datornicul din parabola aceasta. Deşi nouă ni se iartă foarte mult, noi nu iertăm decât foarte puţin sau deloc. În schimb, cerem cu neobrăzare să fim iertaţi mereu, ca şi când Dumnezeu nu ar vedea făţărnicia şi răutatea noastră. Pentru că şi noi avem mare nevoie să fim iertaţi şi ni s-a pus o condiţie foarte uşoară: „Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă vi se vor ierta greşelile voastre”.

Să biruim din noi orgoliul, iertând pe semenii noştri şi pe baza acestei iertări foarte mici să dobândim veşnicia, asta ni se cere. „Cu ce măsură masori, ţi se va măsura”; „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”; „iertaţi, şi se va ierta vouă” – condiţii foarte uşoare, fraţi creştini! Numai să avem noi acest curaj al smereniei, bunătatea şi smerenia inimii, ca să putem ierta cu adevărat… De asta ni se dă aceasta parabolă acum, la începutul postului, pentru ca să putem duce cu adevărat o viaţă de rugăciune, ajutată de milostenie şi de post, pentru că toate acestea sunt împreună în acest urcuş duhovnicesc.
Dar de ce suntem datori să iertăm? In primul rând, dacă nu iertăm, facem din viaţa noastră un adevărat iad. Sfinţii Părinţi ne spun că iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate ierta, acela nu poate nici să iubească. Şi cine nu-i poate iubi pe oameni, acela nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. Şi ca să-L putem iubi pe Dumnezeu, trebuie în primul rând să fim împăcaţi cu semenii noştri. Să iertăm pentru ca să putem trăi în bună înţelegere cu oamenii şi cu Dumnezeu. Pentru că noi nu putem trăi izolat, noi avem nevoie unul de altul — cum cei dintr-o familie au nevoie unul de altul, sau cei din fabrică sau de la un birou trebuie să comunice unii cu alţii. Închipuiţi-vă că toţi aceşti funcţionarii sau muncitori ar fi certaţi între ei, pentru că din diferim motive şi-au spus nişte cuvinte jignitoare sau cineva dintre ei a semănat vrajbă şi ură. Şi ei, fiind certaţi cu toţii, tac cu toţii… Ar fi o mare tăcere de înmormântare.

De aceea ni se spune: „Să nu apună soarele peste mânia voastră“, pentru că dacă trec mai multe zile fără să ne împăcăm, răul şi ura cresc în noi. Şi dacă este vorba de un grup de oameni, ura aceasta se exprimă într-o tăcere cumplită, o tăcere în care clocoteşte mânia şi răutatea. Se ceartă în gând şi din când în când răbufnesc în afară insulte şi ameninţări, chiar bătăi, până la sânge şi până la crimă. O asemenea viaţă este cumplit de apăsătoare — o viaţă de iad. Chemăm iadul în noi, îl chemăm în viaţa noastră prin răutate şi neputinţa de a ierta.

Sunt familii în care se întâmplă aceasta, familii în care soţii nu vorbesc cu lunile, până ce ajung la divorţ. Sunt fraţi sau rude sau prieteni care, din cauza unor intrigi, s-au certat şi în loc să se împace de îndată, au tăcut şi supărarea s-a adâncit şi s-a învechit şi acum le vine foarte greu să se împace.

Cum poate un asemenea înrăutăţit să se roage? Cui să se roage? Se roagă lui Dumnezeu? Dar Dumnezeu i-a pus condiţia: „iartă, ca să te iert”.

Sunt şi cazuri mai grele. După ce s-a pornit contra celuilalt, se roagă lui Dumnezeu să-l pedepsească crunt pe duşman, facându-I în ciudă lui Dumnezeu. Dumnezeu îi porunceşte să ierte şi el îl roagă să-l facă praf şi pulbere pe duşmanul său: „Să-l trăsnească Dumnezeu!” — este o expresie de răutate profundă. În loc să te gândeşti că şi tu greşeşti şi că faci un efort să împaci propriul tău suflet, începi să blestemi şi să răscoleşti ura.
Sunt vecini care s-au certat şi când se întâlnesc nu ştiu încotro să se uite, ca să nu se vadă unul pe altul. Mă întreb: asemenea oameni — care de obicei sunt creştini şi au nevoie şi ei de Dumnezeu — cum pot ei să se roage şi cum mai pot ei să ceară iertare de la Dumnezeu, dacă ei nu pot ierta pe altul?
Omeneşte vorbind, este mai uşor să te răzbuni şi să loveşti, dar aceasta dovedeşte că eşti stăpânit de slăbiciune şi de instinctele cele mai josnice. Iar a te stăpâni şi a ierta este dovadă de mărinimie sufletească şi dovadă că în tine e duhul lui Dumnezeu, care este duhul păcii. Cine se poate stăpâni la timp şi cine uită jignirile, a stârpit din rădăcină orice urmă de vrajbă, pentru că cel iertat se simte cu adevărat umilit şi nu mai îndrăzneşte să răspundă cu rău.

Sunt cazuri în care [dintre] doi, deopotrivă de vinovaţi, unul se umileşte şi cere iertare, iar celălalt nici nu vrea să audă. Ce se poate face atunci? In loc de răspuns, am să vă citesc un răspuns din Pateric?:

„Un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acela, înţelegând cum că cutare frate are scârbă asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit şi el. Şi mergând la un bătrân i-a spus, jeluindu-se, cum că are scârbă asupra unui frate şi a mers la dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa. Bătrânul i-a zis: «Caută fiule, şi-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat! Astfel, pe tine însuţi te îndreptezi, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească, pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu făţărie. Mergi şi pune în inima ta, cum că tu ai greşit şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptezi. Şi aşa Dumnezeu îi va da lui îndreptare şi umilinţă să se smerească şi să se împace cu tine» (…). Auzind fratele, s-a umilit eu inima şi făgăduindu-se că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi smerit la acel frate care avea scârbă asupra lui, să se roage să-l ierte. Bătând la uşa chiliei, îndată a auzit acela şi i-a deschis. Dar mai înainte să se închine el şi să-şi ceară iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie zicând: «Iartă-mă, frate, că te-am scârbit!» Şi aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii”.

Sunt astfel de cazuri când doi care sunt certaţi, în loc să se împace de îndată, nu se împacă pentru că fiecare se socoteşte îndreptăţit: „Eu să mă duc la el să mă ierte?! Nicidecum, să vină el, că e mai tânăr decât mine. Eu, bătrân, să mă rog de el să mă ierte?!” Şi-l lasă aşa. Sau, dacă totuşi celălalt vine să-şi ceară iertare, acesta nu-l primeşte. Ce-i de făcut? Sfatul Părinţilor din Pateric este aşa: când tu vrei să-ţi ceri iertare şi celălalt nu te primeşte, gândeşte-te dacă nu cumva l-ai jignit în vreun fel şi de aceea se poartă aşa cu tine. Umileşte-te şi smereşte-te în inima ta şi numai aşa, smerindu-te, să te duci la el.
Să nu-i învinuim deloc pe duşmanii noştri, ci numai pe noi înşine să ne învinuim. Pentru că dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, va trebui să recunoaştem că şi noi le-am făcut vreun rău şi ei îl ţin minte. Întâi să te smereşti pe tine înaintea lui Dumnezeu şi apoi să te duci la fratele tău, smerindu-te din inimă — şi atunci Dumnezeu va schimba starea sufletească a fratelui tău şi împăcarea va avea loc numaidecât.
Dumnezeu este pretutindeni prezent în viaţa oamenilor, fraţi creştini. Nu ne dam noi seama de prezenţa lui Dumnezeu în fiecare suflet, dar El este în fiecare din noi, de bună seamă, şi dirijează aceste stări sufleteşti şi-i ajută pe oameni să înainteze către dragoste şi bună împăcare, pentru că Dumnezeu este dragoste — aşa este El definit — şi de la înălţimea atotputerniciei Lui ne dirijează spre dragoste şi împăcare. Şi Dumnezeu schimbă starea sufletească a celuilalt, dacă tu te smereşti din inimă înaintea Lui; iar dacă nu vrei să te împaci, atunci Dumnezeu te va părăsi.

Am să vă citesc un astfel de caz din Pateric ca să înţelegeţi mai bine:

„In timpul prigoanelor, când prigoneau şi omorau pe creştini pentru credinţa în Hristos, au prins şi pe doi fraţi călugări să-i muncească şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi, ca a doua zi să-i scoată, sa-i muncească şi să-i omoare. Aceşti doi fraţi aveau vrajbă şi pizmă între dânşii. Fiind deci ei în temniţa aruncaţi, bătuţi şi munciţi, unul umilindu-se cu inima, a zis celuilalt: «Frate, iată mâine ne vor scoate la judecata lor şi ne vor munci şi ne vor omorî şi vom merge către Domnul. Pentru aceea dar, vrajba şi pizma ce a fost şi este şi acum între noi, se cade să o lăsăm, să ne împăcăm, să ne iertăm unul pe altul mai înainte de moartea noastră, ca să luăm, curaţi fiind, muncile şi moartea pentru credinţa şi dragostea lui Hristos şi aşa ne vom învrednici a lua cununile muceniceşti din mâinile lui Hristos şi vom fi primiţi în ceata mucenicilor». Acestea zicând, i-a făcut metanie, după obiceiul călugăresc, grăind: «Iartă-mă, frate, ca să fii şi tu iertat de mine şi de Dumnezeu!» Iar acela, fiind biruit de vrăjmăşească pizmă, n-a vrut nicidecum să-l ierte. Iar a doua zi, dacă s-a făcut ziuă, i-au scos pe ei din temniţă, ca să-i taie. Atunci cel care n-a vrut să se împace şi să ierte pe fratele său, văzând că vor să-l taie, înspăimântându-se, s-a lepădat de Hristos, iar pe cel de lângă el, crezând în numele Domnului, l-au tăiat. Pe cel ce s-a lepădat de Hristos, l-au întrebat: «Pentru ce ieri nu te-ai lepădat de Hristos, ca să ne te fi chinuit?» Răspuns-a acela: «Când L-am lăsat eu pe Dumnezeul meu şi nu m-am împăcat cu fratele meu, atunci şi pe mine m-a lăsat şi m-a părăsit ajutorul Lui şi rămânând gol de Dânsul, m-am lepădat de Hristos».”

Astfel încât, dacă noi nu-l putem ierta pe fratele nostru, se îndepărtează harul de la noi şi ne pândesc ispitele şi nu mai are cine să ne apere, pentru că Dumnezeu e întors cu faţa de la noi.

În asemenea cazuri, tot aşa se cuvine să ne cercetăm conştiinţa, să vedem dacă nu cumva purtăm şi noi o parte parte din vină şi deci e cazul, atunci, să biruim mândria din noi şi să ne smerim, ca fratele din Pateric. Şi dacă celălalt nu se îmblânzeşte nici aşa şi nu vrea el să ne ierte, noi trebuie să ne străduim să-l iertăm din inimă şi să ne rugăm pentru el lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să-l îmblânzească, iar pe noi să ne ajute să putem ierta cu adevărat.
Şi ca o regulă faţă de aceşti oameni, vă mai spun şi aceasta: să nu-i vorbim de rău către nimeni pe cei care nu ne pot ierta. Chiar dacă ei ne bârfesc, noi să-i vorbim doar de bine, arătând altora calităţile lor — pentru că orice om are şi calităţi, nu numai defecte. Iar dacă-i vorbim de rău, ei află şi ura creşte. Mai bine ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să-i lumineze şi să-i ajute să înţeleagă că şi ei greşesc.
Şi purtându-ne cu blândeţe, cu smerenie şi bunătate neprefacută, cu inima curată de orice semeţie omenească, de orice răutate, se va face pace deosebită în noi — cum numai Dumnezeu ne-o poate da, mai ales acea pace lăuntrică, de care spune Iisus: „Pacea Mea dau vouă, nu cum lumea vă dă”. Pacea lui Iisus… Şi ne vom învrednici şi de o adevărată iertare din partea lui Dumnezeu când vom zice: „Iartă-ne, precum iertăm şi noi”. Dacă iertăm noi, ni se iartă şi nouă.
Rostim zilnic această cerere, în rugăciunea Tatăl nostru, dar nu ştim în ce măsură cererea „şi ne iartă nouă greşalele noastre”, legată de afirmaţia noastră „precum şi noi iertăm”, nu este mai degrabă o osândă pe care noi înşine o cerem de la Dumnezeu. Căci întâlnirea pe cale a celor doi datornici din parabolă ne reprezintă pe fiecare din noi. În parabolă se întâlnesc cei doi datornici şi cel căruia i s-a iertat nu poate să ierte nimic celuilalt. Acesta ne reprezintă pe noi, cei care nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru.

Dumnezeu vrea să ne facă curaţi şi blânzi pe dinlăuntru, să scoată toată otrava din noi prin acest efort mic de iertare.

Dumnezeu ne iartă foarte mult şi noi greşim foarte mult faţă de Dumnezeu, dar condiţia iertării noastre e foarte clară.

Sfântul Pavel spune: „Fiţi buni unul cu altul, fiţi îngăduitori şi miloşi, iertaţi-vă unul pe altul, şi Dumnezeu vă va ierta pe voi în Iisus Hristos”.

Aşa să începem postul, fraţi creştini. Din ceasul acesta, gândiţi-vă să vă iertaţi unul pe altul, iar dacă cel care vă e duşman se află la o distanţă foarte mare şi nu puteţi ajunge la el să vă împăcaţi, măcar rugati-vă pentru el, ca Dumnezeu însuşi să topească ura şi ghemul acesta de răutate care apasă în piept. Rugaţi-vă ca şi în el să se întâmple acelaşi lucru, iar când ne întâlnim unul cu altul, fără îndoială să ne îmbrăţişăm şi să ne împăcăm din inimă, să ne iertăm unul pe altul. Altfel, nu ne îmbrăţişează şi nu ne iartă nici pe noi Dumnezeu. Vă spun aceasta cu toată convingerea, din inimă va spun. Fiţi cu băgare de seamă şi puneţi la inimă toate acestea. Amin”.

(Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

*

1

Pr. Constantin Coman: Iertarea ca solutie la purtator

“Neputand sa te asezi in pielea celuilalt te indreptatesti la nesfarsit pe tine…”

(fragment)

“(…) R. Radulescu: Parinte profesor, vreau sa va mai intreb ceva. 10.000 de talanti fata de 100 de dinari, m-am uitat intr-o arheologie biblica, este o diferenta enorma. Nu stiu daca am calculat bine, dar este vorba despre un raport de 1 la 75000, aproximativ. Este ca si cum mi se iarta o datorie de 750 de lei si eu nu pot ierta o datorie de 1 ban, cred ca asa este. Lucrurile, desigur, sunt puse intr-o parabola, dar se poate intampla lucrul acesta? Dumnezeu exagereaza oarecum ca sa ne faca sa intelegem ce?

Pr. Coman: Aici trebuie spuse cateva cuvinte despre limbajul biblic in general. Acesta nu are obsesia exactitatii cifrelor, asa cum o avem noi. Iata, dumneavoastra v-ati dus cu mintea imediat la calcularea diferentelor dintre cele doua sume. Preocuparea pentru dimensiunile exacte ale marimilor despre care vorbim o are cultura noastra, as zice cultura materialista. Pentru limbajul biblic, important este mesajul, sensul lucrurilor. In cazul nostru, trebuie pusa in evidenta atitudinea datornicului nemilostiv prin contrast cat mai mare intre suma cu care era el dator si-i fusese iertata si suma cu care ii era cineva datornic si pe care el nu a putut-o ierta. Cand ne aflam cu fata spre Dumnezeu ca datornici, nu incetam a cere iertarea datoriei si milostivire, cand ne intoarcem, insa, cu fata spre semenii nostri, uitam postura de datornic cu care s-a facut mila si devenim executanti nemilosi ai datornicilor nostri. Este, asadar, suficient sa constatam ca avem de-a face cu o suma foarte mare, pe de o parte, si cu o suma foarte mica, de cealalta parte. Nu cred ca este productiv sa incepem sa calculam si chiar sa facem echivalentul in aur, pentru a putea sa inteleaga omul de astazi exact despre ce sume era vorba, asa cum am vazut recent intr-o predica pe aceasta tema, publicata in presa noastra bisericeasca.
Dar sa revenim la continutul parabolei. Aici este reflectata o situatie frecvent intalnita. Omul nu se poate aseza in pielea celuilalt. Este o foarte mare defectiune, care genereaza foarte mari conflicte in aceasta lume, incepand de la relatia dintre soti, dintre parinti si copii, dintre vecini, dintre colegi, dintre superiori si subalterni. Ii este foarte greu omului a se aseza in situatia celuilalt, ramanand in acelasi timp si in postura sa. Daca nu intri in pielea celuilalt, nu poti sa-l intelegi si nu poti sa ai fata de el o atitudine corecta. Cand a fost el datornic, s-a asezat in postura de a cere milostenie, umilindu-se. Cand a trecut in postura de creditor si a avut in fata lui un datornic, a uitat instantaneu postura de datornic. Este o atitudine egoista, egocentrica. De fiecare data, in orice situatie, eu si problemele mele ma intereseaza. Numai prin prisma interesului personal abordez problemele. Cand situatia mea mi-o cere, devin cersetor, si iarasi, cand situatia mea mi-o cere, devin stapan nemilos. In contrast cu datornicul nemilostiv, avem exemplul stapanului dintai, care nu tine seama de interesul sau, ci are capacitatea sa se puna in situatia disperata a datornicului si sa-i ierte datoria.
Eu, ca preot si ca duhovnic si ca om vietuitor in aceasta societate mai mult sau mai putin fericita, constat ca aceasta disfunctie – adica a nu putea sau a nu vrea sa te pui in situatia celuilalt – este una dintre cele mai freevente cauze ale marasmului moral in care ne aflam. Daca ne-am aseza in pielea celuilalt, am fi mult mai intelegatori cu el. Cand esti parinte nu te poti aseza in postura copilului sau refuzi sa o faci; cand esti sef, nu te poti aseza in postura subalternului tau, cand esti barbat nu te poti aseza in postura femeii, sau invers; cand esti sot nu te poti aseza in postura sotiei, sau cand esti sotie nu te poti aseza in pielea barbatului. Este o neputinta si o slabiciune foarte mare, care se intemeiaza si ea ca toate neputintele si slabiciunile noastre in egoismul nostru, in indreptatirea de sine, in suficienta de sine. Neputand sa te asezi in pielea celuilalt te indreptatesti la nesfarsit pe tine, si celuilalt nu-i dai nici un pic de dreptate. Ce dreptate sa-i dai daca nici nu-l iei in calcul?! El stia ca a imprumutat pe cineva, respectivul trebuia sa-i intoarca datoria. Punct. Ce se intamplase inainte cu datoria sa era alt scenariu, alt film. Acest lucru este atat de frecvent, incat viciaza profund viata oamenilor si a comunitatilor umane. De altfel, nu ar fi consumat Mantuitorul Hristos energie si vorbe cu un lucru care nu ar fi fost esential. In Evanghelii sunt numai lucruri esentiale, desi noi nu le tratam ca atare. Atitudinea datornicului nemilostiv este foarte raspandita. La fiecare pas vom descoperi oameni carora li se iarta datorii de 10 000 de talanti, dar care nu sunt in stare sa ierte datorii de 100 de dinari.

As mai spune un singur cuvant. Morala parabolei este una teologica, din moment ce se refera la datoria noastra fata de Dumnezeu si la datoriile semenilor nostri fata de noi. Este un cuvant tot al Sfantului Ioan Gura de Aur:

„Dumnezeu ne-a dat o cale usoara pentra plata datoriei fata de El, in masura sa stearga toate datoriile noastre fata de El, iar aceasta cale este aceea a iertarii greselilor celor ce ne gresesc, a netinerii de minte a raului ce ni i-au facut altii” (Omilii la Matei, pag. 709).”

(Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Publicat în Predici | Lasă un comentariu

Nu e de ajuns asistarea la slujbe

1

Căci cel care nu ia aminte la cuvintele insuflate de Dumnezeu nici nu pune uşa de îngrădire împrejurul buzelor lui [Ps 140, 3], nici nu-şi întoarce urechea lui de la auzire deşartă [Ps 118, 37] şi nu-şi aduce aminte de răspunsul de pe urmă şi de înfricoşătorul tribunal al lui Hristos, cum va trebui să ne înfăţişăm cu toţi goi şi dezbrăcaţi înaintea lui şi să dăm cuvânt pentru cele grăite de noi, cum oare ar putea dobândi lacrimi şi se va putea plânge cu căldură pe sine însuşi, chiar dacă ar fi să trăiască mai mult de o sută de ani în haina monahală?
Cum cel care cere pentru sine însuşi întâietăţile la starea în biserică sau la şederea la masă şi se luptă şi se întristează mereu de unele ca acestea, se va întrista vreodată pentru sufletul lui şi va plânge cu amar [Le 2.2., 62] înaintea lui Dumnezeu? Iar cel care pretextează pretexte în păcate [Ps 140,4] punând înainte neputinţa să, deşi este viguros şi tânăr, şi măsurându-se pe sine însuşi cu cei mai evlavioşi dintre fraţi care se ostenesc mult şi în chip îndelungat în asceză, zicând: “N-oi fi eu al doilea, mai prejos decât cutare sau decât cutare pentru că, iată, acela stă pentru că se sprijină [în strană], şi ducându-se iarăsi stă sprijinindu-se “, punându-se pe sine însuşi pe acelaşi plan cu aceia, el care poate nu e vrednic nici măcar de locul cel mai de jos – când ajunge oare să-şi dea seama de neputinţa lui, ca, suspinând din suflet, să fie străpuns la inimă şi să verse lacrimi din ochii săi? Fiindcă slava deşartă, care-l face rob lâncezelii [akedia], nu-l mai lasă să îndure în răbdare şi oricare din unii ca aceştia petrece la toate slujbele în trândăvie şi nepăsare, palavragind necontenit poveşti deşarte şi băbeşti [1 Tim 4, 7] cu vecinii lui şi cu cei ce primesc să-l asculte. Şi aşa, intrând în chip nesimţitor sau mai bine spus fără durere la dumnezeieştile slujbe împreună cu bărbaţii duhovniceşti şi cinstitori de Dumnezeu, iese de acolo fără niciun folos, nesimţind nici o schimbare în mai bine întâmplându-se cu el, schimbare dată de Dumnezeu prin străpungerea [inimii] celor ce se luptă, şi, părându-i-se că îi este de ajuns numai să nu lipsească de la slujbele rânduite – adică de la utrenie, de la vecernie şi de la ceasurile cântate -, pentru a ajunge aşa, simplu, la izbânda virtuţilor şi la desăvârşirea celor desăvârşiţi, după vârsta lui Hristos [Ef 4,13]. Fiindcă am cunoscut pe unii care până într-atât erau stăpâniţi de o asemenea amăgire sârguindu-se numai să nu cadă în vreun păcat trupesc, încât, neîngrijindu-se să fugă în genere de cele făcute în ascuns sau de cele meditate în cele nearătate ale inimii, li se părea că se vor mântui fără nicio altă lucrare, adică fără rugăciune şi tăcerea buzelor, fără priveghere, înfrânare şi sărăcia duhovnicească [Mt 5, 3], fără smerenie şi iubire, asistând numai pur şi simplu la slujbe. Dar nu aşa stau lucrurile, fiindcă Dumnezeu nu se uită la faţa omului [1 Rg 16, 7], nici numai la veşmântul cel din afară al deprinderilor, nici la strigătele noastre, fraţilor, ci la o inimă înfrântă şi smerită [Ps 50,19], paşnică şi purtând frică lui Dumnezeu: “Spre cine voi căuta, fără numai spre cel blând şi smerit, care se cutremură de cuvintele Mele?” [Îs 66, 2].

Sfântul Simeon Noul Teolog

1

Publicat în Cuvinte de folos de la Sfintii Parinti | Lasă un comentariu