Ce gândea Biserica despre hegemonia episcopului Romei? Evenimentele secolelor IV-VII.

1

În primii ani ai secolului al IV-lea, s-au întrunit o serie de sinoade pentru diferite pricini. În vremea domniei lui Constantin cel Mare, s-au întrunit trei sinoade: la Ancira, la Neocezareea şi la Laodiceea [după unii istorici, acest din urmă sinod s-a întrunit mai târziu, pe la anul 364]. Aceste sinoade au dat Bisericii legiuiri necesare; ele sau întrunit de drept, potrivit obiceiului care predomina în Biserică, fără părerea, sau voinţa, sau porunca, sau măcar înştiinţarea Papei Romei. Canoanele acestora au fost validate de către Sinoade Ecumenice.

Între canoanele Sinodului local de la Laodiceea, al patruzecilea canon vorbeşte despre episcopi şi egalitatea lor de cinste. Canonul spune următoarele: „Nu se cuvine episcopilor chemaţi fiind la Sinod să defaime, ci să se adune să înveţe, sau să se înveţe pentru îndreptarea Bisericii şi a celorlalţi. Iar de ar defăima, unul ca acesta se va face singur de pricină, afară de cazul când ar lipsi din nepregătire”. Aşadar Sinodul nu-l exclude pe niciunul, ci-i cuprinde pe toţi în acest canon, prin urmare şi pe episcopul Romei. Puterea Papilor era limitată în graniţele regiunii lor bisericeşti.

Toţi Papii fără excepţie, dimpreună cu clerul Romei, se supuneau puterii lumeşti după porunca Domnului şi a Apostolilor (Romani 13, 1; Tit 3, 1; 1 Petru 2, 13). Papa Martin I-ul s-a supus împăratului Constant numindu-l, într-o scrisoare pe care i-a adresat-o, stăpânul său; acelaşi lucru l-a făcut şi faţă de fiul acestuia, Constantin Pogonatul (683). Un alt Papă, Leon al II-lea, îl roagă cu mult respect, ca unul dintre slujitorii lui, pe împăratul omonim Leon să înceteze a urî sfintele icoane, mărturisind că arhiereii nu au nici o putere de a pătrunde prin palatele împăraţilor, nici de a se amesteca în chestiunile politice. „Pontifex introspiciendi in palatia potestatem non habet… Ecclesiae praepositi sunt a negotiis reipublicae abstinentes”. O astfel de supunere arătau Papii stăpânitorilor lumeşti până pe la jumătatea secolului al 8-lea, nu doar celor corecţi, ci şi celor răi, nu numai celor credincioşi, dar şi celor necredincioşi şi eretici.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

Publicat în Erezia catolica | Lasă un comentariu

Dolinger despre libertatea episcopilor în cadrul Sfintelor Sinoade

1

Din lucrarea acestuia, Noul regulament al Conciliului, este vorba despre Conciliul Vatican I (Die neue Geschäftsordnung im Konzil), 1869-1870] Dolinger spune că, în orice sinod, fiecare episcop avea posibilitatea de a face propuneri care erau ascultate şi supuse discuţiei. Iar laicii şi episcopii însărcinaţi cu preşedinţia păstrau ordinea. Astăzi întreaga influenţă pe durata desfăşurării sinodului se află în mâinile exarhilor, sinodul însuşi fiind lipsit de putere şi voinţă [Autorul are în vedere modul de constituire şi desfăşurare a sinoadelor din Apusul catolic al vremii sale].

Acum 1800 de ani, Biserica propovăduia că rezoluţiile care privesc credinţa şi învăţătura trebuie să aibă în favoarea lor unanimitatea morală. Nu există exemplu ca „vreo dogmă” acceptată să fie ratificată printr-o simplă majoritate de voturi. Biserica este datoare să păstreze cu scumpătate moştenirea de învăţătură primară. Sinodul este reprezentant al Bisericii. Episcopii sunt ambasadorii tuturor Bisericilor Soborniceşti ale lumii; aceştia sunt datori să interpreteze ideile majorităţii credincioşilor referitoare la vreo chestiune religioasă. Episcopii au întâi de toate datoria să dea mărturie asupra ideilor turmei celei aflate sub ascultarea lor. Ca judecători, ei trebuie să se bazeze pe acea mărturie. Ei nu vor introduce o lege nouă, ci vor interpreta haec fides patrum (în sensul că „aceasta este credinţa Părinţilor”).

În toate Sinoadele, chestiunea principală era următoarea: rezoluţiile care privesc credinţa trebuie să aibă în favoarea lor unanimitatea. La primul Sinod de la Niceea, dintre cei 318 episcopi doar doi au refuzat să semneze. La Sinodul de la Calcedon, la care s-au întrunit 600 de episcopi, la întrebarea formulată de împăratul Marcian şi-au proclamat cu toţii unanimitatea. La Sinodul de la Trident, Papa Pius al 6-lea le-a poruncit exarhilor acestuia să nu proclame nici o decizie a Sinodului dacă ea nu era acceptată de către toţi părinţii. Toţi teologii vor ca libertatea să fie deplină în Sinodul Ecumenic, atât libertatea cuvântului, cât şi libertatea votului; influenţarea materială privează rezoluţiile de orice valoare. În istoria sa despre Felurimea Bisericilor protestante [History of the Variations of the Protestant churches], Bossuet spune că episcopii unui Sinod Ecumenic trebuie nu numai să fie de aceeaşi părere în deciziile lor, dar chiar şi episcopii absenţi trebuie să fie de acord în mod manifest cu cei din Sinod pentru a se evidenţia expresia deplină a simţământului universal [Ce spun despre asta cei care vor ca sinodul de la Ferrara-Florenţa să fie considerat valabil şi ecumenic?].

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

Publicat în Erezia catolica | Lasă un comentariu

Despre acţiunile Papilor Romei pentru dobândirea hegemoniei în Biserică şi reacţia Bisericii la acţiunile Papilor din primele veacuri până la schismă

1

Pope Pius VII and Cardinal Caprara, by Jacques-Louis David

Hegemonie = supremație, dominare

Am văzut în cele precedente unele dintre mijloacele de care s-a folosit Biserica romană pentru a-şi susţine primatul şi hegemonia în Biserică, pe care le clădeşte pe primatul şi succesiunea lui Petru ca Apostol şi prim episcop al scaunului episcopal al Romei. În cele ce urmează, vom cerceta care a fost reacţia Bisericii la aceste acţiuni ale episcopilor Romei din primele veacuri şi până la schismă, precum şi felul şi timpul în care au fost aruncaţi germenii schismei. Biserica romană, fiind singurul tron apostolic din Apus, întemeiată fiind de unul dintre verhovnicii Apostolilor, Pavel, şi având însuşirea particulară de a fi Biserica capitalei oraşelor întregului stat roman, s-a bucurat atât în Apus, cât şi în Răsărit, de respect şi consideraţie, iar episcopul ei era onorat mai mult decât oricare alt episcop, acordându-i-se întâietate de cinste.

Cinstea aceasta şi respectul erau glasul evlaviei lumii creştine faţă de bătrâna Biserică a Romei şi manifestarea simţământului unei mândrii ascunse de a fi fost întemeiată o Biserică apostolică în capitala statului roman. Slava capitalei se răsfrângea şi asupra persoanei episcopului acesteia, iar slava episcopilor era considerată slavă a Bisericii. Episcopul Romei era cinstit pentru faptul de a fi episcop al capitalei statului roman. Acestea erau motivele cinstei acordate episcopilor Romei şi ale întâietăţii lor dar, în acelaşi timp, şi cauzele care au aprins ambiţia Papilor şi au întărâtat înnăscuta iubire de stăpânire romană, spre a domni asupra întregii Biserici. Epistolele pseudo-clementine, redactate pe baza unor texte apocrife ale Faptelor Apostolilor şi a „Predicii” lui Petru, au constituit cea dintâi încercare de punere a temeliei primatului Papilor, în felul în care acesta este înţeles de către episcopul Romei. Scopul alcătuirii acestor opere reiese din faptul că Papii şi-au sprijinit dintotdeauna pe ele primatul propriu, propria infailibilitate şi stăpânirea asupra întregii Biserici.

Despre motivele care au înălţat scaunul papal pe culmea slavei, istoricul Anastasie Diomides Kyriakos, prezentând în lucrarea sa Istoria bisericească unele date despre mitropoliţii cei mai importanţi şi despre episcopul Romei, spune: „Între mitropoliţi s-au distins cu timpul episcopii celor trei mari oraşe ale statului roman, Roma, Alexandria şi Antiohia, datorită politicii şi poziţiei de supremaţie, în general, a acestor oraşe. Episcopul Romei îşi exercită drepturile mitropolitane asupra Italiei de centru şi de sud (provinciae suburbicaricae), cel al Alexandriei asupra întregului Egipt, iar cel al Antiohiei asupra Siriei. Între aceştia, poziţia cea mai însemnată o avea cel al Romei, ca unul care era episcopul cetăţii împărăteşti. După cum importanţa politică a mitropoliilor eparhiilor statului roman i-a înălţat pe episcopii acestora deasupra celorlalţi episcopi, tot aşa şi importanţa politică a Romei, a capitalei, l-a înălţat pe episcopul ei în rândul întâi. Această întâietate era o întâietate de cinste, deşi episcopii Romei, din timpuri foarte vechi, aveau pretenţia de a exercita o anume stăpânire superioară celorlalţi episcopi.

Unii dintre aceştia au început încă din secolul al II-lea să se considere pe ei înşişi succesori ai lui Petru, sprijinindu-se pe unele omilii false atribuite lui Clement (33 şi 55). Însă primele tentative ale episcopilor Romei de a-şi extinde propria stăpânire şi în afara regiunii lor mitropolitane, profitând de disputele referitoare la Paşte şi la botezul ereticilor, au fost respinse, deoarece nici episcopii Asiei, împreună cu Policrat al Efesului, n-au dat atenţie cerinţelor lui Victor al Romei de a-şi schimba vechile obiceiuri pascale, ocazie cu care episcopul Irineu de Lugdunum l-a mustrat aspru pentru pretenţiile lui, şi nici Ciprian şi Biserica din Africa n-au îngăduit să li se impună practica botezării ereticilor urmată în Biserica romană, aşa cum cerea Ştefan, practici care au fost condamnate şi în sinod” [Vol 1, p. 161, 61].

Acelaşi istoric, în studiul lui foarte valoros asupra unirii Bisericii Răsăritene şi a celei Apusene, iniţiativă care fusese pusă în discuţie la Roma, spune: „Cerinţa Papei, de a fi recunoscut de toţi drept capul canonic şi conducătorul legiuit al Creştinătăţii, este fără fundament şi nu se sprijină pe adevăr. Bisericile vechi îl recunoşteau drept cap şi conducător al Bisericii pe Hristos (Efeseni 1, 22) şj pe nimeni altul. Erau independente unele faţă de altele şi fiecare îşi dirija treburile proprii prin sinoadele episcopilor locali, având o autonomie şi o autoguvernare deplină. Era adică modul de guvernare dintru începuturi a Bisericii, care se aplică până astăzi în Bisericile Ortodoxe. Episcopii oraşelor mai importante politic, adică episcopii Romei, Constantinopolului, Alexandriei şi Antiohiei, la care s-a adăugat, sub Teodosie al II-lea, şi episcopul Ierusalimului, ca episcop al cetăţii în care a fost răstignit Domnul şi din care s-a întins mai întâi lumina Evangheliei, aveau doar o întâietate de cinste, adică li se acorda lor cinstea de a sta pe scaunul cel dintâi.

Aceste întâietăţi nu erau întâietăţi de jurisdicţie (jurisdictionis) ci, simplu, de onoare (honoris). Dacă se ivea vreo dispută cu caracter local, sinodul local era de ajuns pentru a o rezolva. Dacă vreo chestiune tulbura întreaga Biserică, se întrunea Sinodul Ecumenic care, în acest caz, reprezenta nu un singur loc, ci Bisericile tuturor ţinuturilor creştine. Atunci se manifesta şi în mod exterior unitatea Bisericii, care era în principal unitate de credinţă şi dragoste şi nu unitate de administrare sub un singur episcop. Fiecare era obligat să asculte de sinodul ţinutului său şi nimeni nu putea să intervină în chestiunile unei Biserici străine. Doar hotărârile Sinodului Ecumenic erau impuse pretutindeni. Acesta era modul de existenţă a Bisericii vechi, după care se conduc până astăzi Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului. De prin secolul al II-lea, episcopul Romei a vrut să dobândească o putere superioară celorlalţi episcopi şi, puţin câte puţin, a ridicat pretenţia de a fi recunoscut drept cap şi conducător absolut al Bisericii. Însă aceste pretenţii au fost respinse de-a dreptul de Bisericile Răsăritene. S-a impus, însă, în Apus, dar şi acolo faptul s-a petrecut încet, în urma unei rezistenţe îndelungate, după cum vom vedea mai departe. Această pretenţie arogantă a episcopilor Romei, care a provocat atâtea sminteli în lumea creştină şi care s-a făcut cauză a diverse schisme în Sânul ei, a luat naştere în sufletele lor, deoarece erau episcopii Romei, stăpânitoarea lumii.

Romanii au cucerit aproape întreaga lume veche cunoscută şi de la Roma stăpâneau politic toate ţinuturile – romanul credea că este născut să guverneze. Era posibil ca în sufletul episcopului roman al cetăţii împărăteşti a lumii să nu se nască o dorinţă asemănătoare? Iată izvorul aroganţei papale, iată cauza mai profundă a pretenţiilor de stăpânire universală în Biserică a susţinătorilor papalităţii. Pentru aceste pretenţii, însă, trebuiau găsite fundamente justificative. Şi, ca atare, episcopii Romei au susţinut de la început pretenţia cum că sunt, chipurile, succesori ai lui Petru şi, în această calitate, pot pretinde conducerea Bisericii. Şi l-au închipuit pe Petru la Roma drept conducător al primei Biserici şi cap al Apostolilor. Apoi l-au înfăţişat pe Petru drept acela care a adus cel dintâi creştinismul la Roma, devenind primul ei episcop. Şi spunem că l-au închipuit, fiindcă aceste două afirmaţii sunt cu desăvârşire greşite şi nu se sprijină pe adevăr. În Noul Testament, Petru nu este prezentat nicăieri drept cap al Bisericii, ci ca unul dintre Apostoli. Nu ordonă în nici un fel, ci discută de la egal la egal cu ceilalţi Apostoli, aşa cum s-a petrecut în Sinodul de la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15), iar în Antiohia a fost chiar mustrat de Pavel (Galateni 2, 11). Dacă, din vechime şi până astăzi, Biserica îl aşează între corifei – aceştia fiind şi Iacov şi Ioan şi Pavel – aceasta înseamnă doar faptul că ei s-au distins între Apostoli prin merite mai deosebite şi prin zelul mai mare” [Diomides Kyriakos, Istoria bisericească, Atena, 1897-1898, cap. II, Despre lipsa de fundament a cerinţelor de principiu ale Papilor].

Primele tentative ale Papilor de a-şi exercita hegemonia în Biserică

Prima tentativă a Papilor de exercitare a hegemoniei în Biserică poate fi considerată pretenţia lui Anicet, Papa Romei, ca Bisericile din Asia să sărbătorească împreună Paştele în aceeaşi zi în care sărbătorea şi biserica Romei împreună cu toate Bisericile. Fiindcă toate Bisericile Asiei, urmând tradiţiei Apostolilor Ioan Evanghelistul şi Filip, sărbătoreau Paştele în ziua a patrusprezecea a lunii martie, iar Biserica romană şi Bisericile Palestinei, Egiptului, Greciei şi Pontului, urmând tradiţia lui Petru şi a lui Pavel, sărbătoreau în prima duminică de după luna plină de primăvară. Această pretenţie a episcopului Romei a dat naştere şi a aprins disputa dintre Anicet şi Policarp, ucenicul lui Ioan Evanghelistul, deoarece Anicet cerea ca în Biserică să prevaleze tradiţia lui Petru, ca tradiţie a conducătorului Apostolilor.

Şi astfel el, ca al zecelea în şirul urmaşilor Apostolilor, succesor al lui Linos, ucenicul Apostolilor, pretindea să se impună în fața lui Policarp, ucenicul Apostolului şi Evanghelistului Ioan. Însă această pretenţie n-a fost recunoscută nici de către Policarp, nici de către celelalte Biserici, iar datorită înţelepciunii lui Policarp şi moderaţiei lui Anicet, dezacordul acesta nu a rupt relaţiile dintre cei doi episcopi, deoarece Sfântul Policarp a luat asupra sa osteneala de a se deplasa la Roma pentru a dialoga cu Anicet asupra chestiunii. Anicet, deşi nu era de acord cu Policarp, nu a rupt comuniunea cu el, ci a şi liturghisit împreună cu Policarp, acordându-i acestuia sfinţirea Cinstitelor Daruri, ca unul care era ucenic al Apostolului Ioan. Pretenţia lui Anicet poate fi considerată o tentativă făcută cu multă înţelepciune şi moderaţie din care învăţăm două lucruri: pe de o parte dispoziţia spre stăpânire a Papilor, manifestată moderat în acest caz, iar pe de alta nerecunoaşterea acesteia de către Biserică, căreia Anicet i s-a şi supus, nesimţindu-se întărit de vreo infailibilitate sau primat în Biserică, fiindcă altminteri trebuia să-l respingă pe Policarp, ca pe unul care a stat împotriva celui ce şade pe tronul lui Petru (şi prin extensie al lui Hristos), al singurului păstor al Bisericii lui Hristos.

Anicet, nerespingându-l pe Policarp, ci chiar acordându-i întâietatea la Liturghie şi sfinţirea Cinstitelor Daruri, a dovedit faptul că episcopul Romei nu avea încă noţiunea pretenţiilor care s-au ivit puţin mai târziu la modul concret, în vremea când epistolele pseudo-clementine vor fi fost deja alcătuite. Înainte de sfârşitul secolului al II-lea, stabilirea zilei sărbătoririi Paştilor a preocupat întreaga Biserică. Discuţia asupra acestei chestiuni a început de la ataşamentul unor Biserici din Asia Mică faţă de obiceiurile iudaice, fapt care a iscat dezaprobarea celorlalte Biserici. Pentru eliminarea dezacordului existent între Biserici referitor la ziua sărbătoririi Paştilor, s-au întrunit, în jurul anului 196, multe sinoade eparhiale, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Astfel de sinoade s-au întrunit la Roma şi în Galia, în Siria, în Asia Mică şi în Corint fără a se reuşi eliminarea dezacordului, deoarece nici unii, nici ceilalţi nu acceptau să părăsească cele predate lor de către Apostoli. Apărătorul tradiţiei Bisericilor din Asia Mică în această epocă era Policarp, episcopul Efesului, iar tradiţia Apostolilor Petru şi Pavel era susţinută de Victor, episcopul Romei. Victor a încercat în zadar să-l convingă pe Policarp, care a rămas de neînduplecat. Stăruirea lui Policarp în tradiţiile Apostolilor Ioan şi Filip, şi respingerea tradiţiei Bisericii Romei, care era susţinută şi de Bisericile Egiptului, Palestinei, Greciei şi Pontului, dă mărturie despre independenţa Bisericii faţă de vreo supraputere şi despre lipsa recunoaşterii primatului, a infailibilităţii şi a hegemoniei Papilor în Biserică. Poziţia lui Policarp n-a fost pe placul lui Victor care, crezând că-şi poate arăta hegemonia, a vrut să-i forţeze pe episcopii din Asia Mică să renunţe la obiceiurile lor, ameninţându-i cu aroganță că vrea să înceteze orice relaţie bisericească cu ei.

Însă această ameninţare nu l-a înspăimântat deloc pe Policarp şi nici pe ceilalţi episcopi care, nerecunoscând nici un drept episcopului Romei, au continuat să respecte tradiţiile propriilor lor Biserici. Limbajul arogant al lui Victor nu numai că nu a dus la vreun rezultat, dar i-a silit pe mulţi dintre episcopii care acceptau tradiţiile lui Victor să-l mustre pe acesta ca pe unul care vrea să tulbure pacea Bisericii. Eusebiu, în cartea a X-a, cap. 24, a salvat un fragment din epistola lui Irineu către Victor, în care-l sfătuieşte pe acesta „să nu taie de la el Bisericile lui Dumnezeu care ţin tradiţia obiceiului celui vechi, dar și altele multe”. Irineu este de părere că, în acord cu cele poruncite de Apostoli, nu trebuie judecat cineva după ce mănâncă sau ce bea la sărbătoare sau la lună nouă sau în Sâmbete şi că creştinii nu trebuie să respecte formalităţile exterioare atunci când acestea fac să se piardă lucrurile esenţiale, adică dragostea şi credinţa. El a prezentat acţiunea ca fiind nepotrivită duhului creştin, a expus importanţa păstrării diferenţelor legate de sărbătoarea Paştilor – diferențe care, deşi opuse, sunt asemănătoare -, a scris despre disputa cu ceilalţi episcopi şi, în final, l-a convins să se împace cu Răsăritul [Socrate, Istoria bisericească, 5, 19. Ciprian, Epistola 76].

Această împotrivire a Bisericii, l-a silit pe Victor să nu-şi pună în practică ameninţările, iar Bisericile, deşi nu erau în acord unele cu altele în privinţa sărbătoririi Paştelui şi în alte chestiuni, pe care Eusebiu le menţionează în cartea a X-a, cap. 25, au rămas în comuniunea dragostei dintre ele. Epistola lui Policarp către Victor şi către Biserica Romei, în care era formulată în scris tradiţia care a ajuns până la el, este scrisă cu multă îndrăzneală şi nu arată nici o supunere faţă de scaunul roman şi nici dispoziţia de a-şi lăsa propria tradiţie în favoareacelei a lui Petru: „Căci noi fără de viclenie sărbătorim ziua, nici adăugând, nici scăzând ceva; căci chipuri de seamă au adormit şi în Asia, care vor învia în ziua arătării Domnului în care va veni cu slavă din ceruri şi-i va învia pe toţi sfinţii. Filip cel dintre cei doisprezece Apostoli, care a adormit în Hierapole. Încă şi Ioan, cel care şi-a pus capul pe pieptul Domnului şi care a devenit preot, purtând potirul şi mărturisitor şi învăţător fiind, la Efes a adormit; încă şi Policarp, episcopul şi mucenicul cel din Smirna, şi Thrasis episcopul şi mucenicul cel din Eumenea, care la Smirna a adormit. Şi trebuie să spunem şi despre Sagarin episcopul şi alţii. Iar eu, fraţilor, şaizeci şi cinci de ani având în Domnul, şi împreună fiind cu fraţii cei din lumea întreagă şi toată Sfinta Scriptură răspândind, nu mă înfricoşez de cei ce înspăimântă; căci alții mai mari decât mine au zis: trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a V-a, cap.24].

Stilul acestei epistole este unul care nu tăgăduie nici urmă de îndoială atât asupra independenţei Bisericilor, cât şi asupra cugetului Bisericii şi a întâietăţilor episcopilor Bisericii romane. Concluzia epistolei lui Policarp: „trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” este un răspuns grăitor adresat apărătorilor primatului Papei, este expresia clară a simţământului acestuia faţă de specificul pretenţiilor lui Victor. Acest cuget îl aveau toate Bisericile, după cum reiese atât din epistola mustrătoare a lui Irineu, episcopul de Lugdunum, scrisă din partea Bisericilor din Galia, cât şi din cedarea lui Victor, care a fost obligat să ridice anatema aruncată asupra lui Policarp şi a Bisericilor din Asia, prin care rupea comuniunea cu ele, acţiune considerată de toţi ca fiind zadarnică.

Faptul că Biserica nu i-a recunoscut Papei nici un primat sau hegemonie în Biserică, reiese şi din felul în care această chestiune a fost rezolvată parţial. Considerând nimerit a cerceta problema, Biserica, prin scrisoarea enciclică a lui Narcis, episcopul Ierusalimului, şi a celor dimpreună cu el, a şi întrunit un sinod local în Cezareea Palestinei, sinod la care nu se face nici o menţiune despre Victor, fiind promovat ca model de abordare a problemei nu Biserica romană, ci cea alexandrină. Sinoade asemănătoare sau întrunit în Pont, sub preşedinţia celui mai vechi dintre episcopi, Palma, în coloniile din Galia, avându-l drept conducător pe Irineu, şi la Osroene şi în cetăţile de sub jurisdicţia ei, precum şi în Corint, fără invitarea lui Victor [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a V-a, cap. 23]. Deşi local, acest sfânt sinod a rezolvat chestiunea în ceea ce priveşte Biserica din Răsărit, cu excepţia Bisericilor din Asia Mică. Problema a fost rezolvată ulterior în întregul ei de un Sinod Ecumenic despre care vom vorbi la locul potrivit. Această acţiune a Bisericii Ierusalimului, exemplul dat de Biserica alexandrină şi rezolvarea parţială a chestiunii, dau mărturie despre libertatea şi modul de cugetare al Bisericii, dar şi despre autoritatea sinodală căreia i s-au supus Bisericile din Răsărit. Aşadar, până la sfârşitul secolului al II-lea, Biserica nu i-a recunoscut episcopului Romei vreo întâietate sau hegemonie sau infailibilitate, şi nu numai atât, dar i-a şi respins cu tărie pretenţiile, mustrându-l şi silindu-l să se supună cugetului Bisericii. Să vedem, în continuare, acţiunile desfăşurate în Biserici, în secolul al III-lea, tentativele Papilor de a-şi exercita hegemonia în Biserici, şi reacţiile Bisericilor îndreptate împotriva acestuia.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

Publicat în Erezia catolica | Lasă un comentariu

Sfântul Teodor Studitul normativă pentru situația actuală a Bisericii. Invatatura.

1

Părintele Grigorie Sanda

Sfântul Teodor Studitul a trăit în a doua parte a secolului al VIII-lea și prima jumătate a secolului al IX-lea (+826). A fost fiul unui funcționar imperial. Datorită evlaviei mamei sale și a influenței unchiului său Planton – care va fi și viitorul său duhovnic – și-a îndreptat viața lui către monahism. A aprofundat mult învățătura patristică, îndeosebi a Sfântului Vasile cel Mare. După Sinodul al VII-lea Ecumenic a fost hirononit preot de către Sfântul Tarasie patriarhul Constantinopolului. În urma îmbolnăvirii egumenului Platon a fost ales egumen al Mănăstirii Sakkudion, iar ulterior egumen al Mănăstirii Studion din Constantinopol de unde și denumirea sa de “studitul”. Epistolele sale (se păstreaza aproximativ 550 de epistole) pe care le-a adresat unor funcționari ai statului, unor viețuitori de mănăstire, unor ierarhi, denotă izvorul limpede al învățăturilor sale și discernământul necesar în vremurile tulburi din sânul Bisericii provocate de iconoclasm și de așa numitul “sinod adulterin”. Sfântul Teodor reușește cu mult discernământ duhovnicesc să răspundă la multitudinea de întrebări ce preocupa conștiința oamenilor din acele vremuri tulburi. În epistolele sale găsim unele recomandari general valabile și pentru situația cu care astăzi ne confruntăm în sânul Bisericii. În cele ce urmează vom face cunoscută o parte din textul unei epistole și vom cita două note de subsol pentru o mai bună înțelegere a acestui text iar ulterior vom face o paralelă între situația de astăzi a Bisericii și cea din vremea Sfântului Teodor pentru a vedea dacă prescripția sa canonică poate fi aplicată și în zilele noastre.

Scrisoarea 553: “Către soția unui spătar al cărei nume e Mahara”: “…Iar la întrebarea dacă trebuie să se cerceteze iarăși din pricina ereziei, răspunsul este: acest lucru este absolut necesar. Căci a te împărtăși de la un eretic sau de la unul învinuit pe față pentru viețuirea sa, ne înstrăinează de Dumnezeu și ne face familiari diavolului. Așadar cercetează [bine], o fericito, și să se potrivească cercetarea ta într-un oarecare fel cu cele spuse [mai înainte] și în acest chip apropie-te de [Sfintele] Taine. Și să fie știut tuturor că acum erezia care stăpânește în Biserica noastră este cea a adulterilor.[O], de ar fi cruțată de ea și cinstitul tău suflet împreună cu surorile și cinstitul capul tău! Și mi-ai spus că te-ai temut să-i spui preotului tău să nu-l pomenească pe ereziarh la Liturghie. Ce să spun acum despre acest lucru nu văd, decât că întinare are împărtășania din singurul fapt că-l pomenește [pe ereziarh], chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sfânta Liturghie.
Iar Domnul, Cel ce va conduce pe voi în atâta măsura a Dreptei Credințe, Însuși să vă păzească și să vă păstreze nevătămați și întregi și cu trupul și cu sufletul, spre tot lucrul bun și spre toată îndestularea în viață, mă refer și la căsnicia voastră, și la preaevlavioasele surori, rugându-vă toți pentru nevrednicia noastră.”

Note de subsol: 1. Doamna întrebase dacă trebuie ca omul să cerceteze în legătură cu preotul unde se împărtășeste; 2. Deci e importantă, în egală măsură, și viețuirea preotului și credința lui dogmatică, și nici unul din aceste lucruri nu este indiferent. (Dreapta Credință în Scrierile Sfinților Părinți pag. 158 – 159)

Comentariu: pe când sfântul era egumenul la Sakkudion, Împăratul Constantin al VI-lea își închide forțat soția sa Irina (o nepoata a Sf. Filaret cel Milostiv) în mănăstire și se căsătorește în chip abuziv și adulter cu amanta sa Teodota, ruda Sfântului Teodor și dama de companie în suita împărătesei. Căsătoria este săvârșită de preotul iconom Iosif de la Sfânta Sofia (septembrie 795). Patriarhul Tarasie, pentru a evita o posibilă redeclanșare a persecuției iconoclaste acceptă starea de fapt. Sfântul Teodor alături de obștea sa monahală sancționează abrupt aceste inadvertențe și iese din comuniune cu patriarhul, postându-se în același timp adversativ și frontal față de fapta împăratului și de actul necugetat al preotului Iosif (primăvara anului 796). Ulterior Sfântul Tarasie îl caterisește pe iconomul Iosif și reintră în comuniune cu Sfântul Teodor. După moartea patriarhului Tarasie este ales în scaun Sfântul Nichifor (806-815), care în 806 întrunește un sinod local reprimindu-l la slujire pe iconomul Iosif. În ianuarie 809, împăratul Nichifor și patriarhul convoacă “sinodul adulterin” care condamnă pe toți cei ce nu sunt de acord cu “iconomia” aplicată preotului Iosif. Acest sinod își dorește să arate că această căsătorie abuzivă reprezintă “iconomie”. Sfântul Teodor demonstrează clar că alungarea unei soții legitime, închiderea ei cu forța în mănăstire și căsătoria dintre împărat și amanta lui nu poate constitui iconomie ci reprezintă o încălcare gravă a canoanelor și a predaniei bisericești, putând da naștere unui precedent în viața credincioșilor. Sfântul Teodor spune clar că iconomia nu se poate realiza prin încălcarea gravă a rânduielii bisericești. Lui Teoctist Magistrul, Sfântul Teodor îi spune: “…nu-i vorba aici de un fel de iconomie, ci de un prilej de nelegiuire și călcare a dumnezeieștilor canoane. Căci definiția iconomiei, precum știi este de a nu anula nicidecum ceva din cele statornicite, nici măcar când se îngăduie puțin pogorământ la vremea cuvenită și pentru un anumit motiv, ca nu cumva de aici să nu se realizeze ceea ce se caută de fapt, prin aceea că în realitate se coboară ștacheta și se păgubesc astfel cele mai desăvârsite.” În urma “sinodului adulterin” s-a pus problema raportului corect față de sinodali și față de următorii acestora. Astfel Mahara, soția spătarului, îl întreabă pe Sfântul Teodor dacă trebuie cercetată poziția preotului referitoare la acest sinod în vederea împărtășirii cu Sfintele Taine. Sfântul Teodor răspunde că trebuie cercetată credința preotului și dacă acesta pomenește pe ereziarh la Liturghie să se ferească de împărtășirea din mâinile acestuia (,,Ce să spun acum despre acest lucru nu văd, decât că întinare are împărtășania din singurul fapt că-l pomenește [pe ereziarh], chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sfânta Liturghie…”) Spre deosebire de acest “sinod adulterin” la Sinodul din Creta, pe lângă faptul că s-a abrogat Canonul 72 de la Sinodul Quinisext, care specifică clar interzicerea căsătoriilor mixte (dintre ortodocși și eretici) făcând posibile căsătoriile mixte, chipurile din iconomie; a recunoscut confesiunile eretice ca biserici, promovând mai multe teorii eretice. Cu mult mai grave sunt încălcările canonice ale adunării din Creta decât ,, iconomia” promovată de “sinodul adulterin”. Deci prescripția Sfântului Teodor Studitul de a nu ne împărtăși din mâinile ereziarhilor și ale celor care îi pomenesc este cu mult mai indicatî ținând cont de gravitatea abaterilor din Creta.

Mai multe texte ale Sfântului Teodor Studitul referitoare la erezie, la promotorii acesteia și la poziția pe care trebuie să o aibă credincioșii.

  1. “Prin urmare, stăpâne, sinod nu înseamnă a se aduna pur și simplu ierarhi și preoți, chiar dacă sunt mulți (căci mai bun este, zice [Scriptura], unul care face voia lui Dumnezeu decât mii care o calcă), ci [a se aduna] în numele Domnului prin cercetarea și păzirea canoanelor, și a lega și dezlega nu la întâmplare, ci așa cum cere adevărul și canonul și regula acriviei.”(pag.20)
  2. “Căci cuvântul lui Dumnezeu, prin firea lui, nu se poate lega și puterea nicidecum nu a fost dată ierarhilor ca să poată face vreo călcare de canon, ci numai ca să urmeze cele dogmatisite și să calce pe urmele celor care le-au primit înaintea lor (nu știu decât că ceva necanonic este și trecerea cu vederea [a canoanelor])”(pag. 20)
  3. “…dacă cineva dogmatizează sau poruncește să facem ceva în afară de aceea ce am primit, în afară de ceea ce canoanele sinoadele sobornicești și locale [au hotărât] în [diferite] vremi să nu fie primit acela nici să fie socotit în ceata aleasă a sfinților.”(pag. 21)
  4. “Nu suntem rupți de Biserica lui Dumnezeu, o, sfinte cap, nici n-am suferi aceasta. Dar chiar dacă în alt fel [suntem rupți], [adică] prin multe păcate, însă suntem ortodocși și hrăniți de soborniceasca Biserică, lepădând toată erezia și primind tot sinodul sobornicesc și local acceptat [de Biserică], dar și decretele canonice promulgate de ele. Căci nu este ortodox desăvârșit, ci [doar] pe jumatate, cel căruia i se pare că ține dreapta credință, dar nu se ține drept de dumnezeieștile canoane.”(pag. 24)
  5. “…deoarece nu am vrednicia episcopiei spre a putea mustra, îmi e de ajuns păzirea proprie de a nu avea parte de împărtășirea cu acela și cu cei care întru cunoștință liturghisesc împreună cu acela, până cand se va lua din mijloc piatra de poticnire.”(pag. 26)
  6. “Căci și acestea [canoanele] sunt pecetluite de Duhul Sfânt și prin dezlegarea lor sunt dezlegate [nimicite] toate cele care țin de mântuirea noastră.”(pag. 37)
  7. “Așadar, acești noi apostoli mincinoși declară pe față că nicidecum după hotarele așezate de sfinți ci prin propria putere și judecată, în afara celor poruncite de ei [sfinți] fiecare dintre ierarhi lucrează: dezleagă în cele în care nu este dezlegare [sfinți] și leagă în cele în care nu este legare la ei [la sfinți]. Și vedeți că acestea se săvârșesc în fiecare zi.”(pag 37)
  8. “Și mai înainte de acestea nu era sigur dacă trebuia să ne depărtăm cu totul de cei fărădelege sau numai să fugim de împărtășirea pe față cu ei, dar să-I pomenim [totuși], printr-o iconomie cuvenită, până la o vreme. Dar când necredința eretica a ieșit limpede pe față și a fost dată la arătare prin sinod, trebuie de acum să-ți arăți pe față evlavia ta, împreună cu toți ortodocșii, prin faptul de a nu te împărtăși cu cei răucredincioși, nici să pomenești pe unul din cei aflați în sinodul adulter sau care cugeta la fel cu el [cu sinodul adulter] (Dreapta Credință în scrierile Sfinților Părinți, pag 42)
  9. “Căci Gura de Aur nu numai pe eretici îi dovedește cu mare și puternic glas ca dușmani ai lui Dumnezeu ci și pe cei ce se împărtășesc cu unii ca aceștia.”(pag. 42)
  10. “Iar fapta monahului este că nici din întâmplare să nu sufere înnoirea Evangheliei, ca nu cumva, punând înaintea mirenilor pilda sa, să le dea motiv pentru erezie și pentru împărtășirea cu ereticii, spre a lor pierzanie.”(pag 43)
  11. “În legătură cu cele rânduite de Sfinții Părinți, trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtășie cu ei am primit, ci
    “vai!” Se rostește asupra celor care au părtășie cu ei, fie și doar la mâncare sau băutură sau [simpla] relație. Așa încât învățător străin și în afara propovăduirii [evanghelice] este cel ce zice acelea, oricine ar fi între oameni.”(pag. 153)

Bibliografie:

Dreapta Credință în învățăturile Sfinților Părinți, editura Sophia, București, 2006

g.s.

Publicat în Invataturi | Lasă un comentariu

Scrisoarea deschisa a unui creștin din Rm. Sărat catre starețul Atanasie al Schitului Prodromu: „V-ați însoțit cu lupii cei răpitori, care poartă mască de păstori și păstrați comuniunea cu ei, făcându-vă astfel părtaș la faptele lor cele rele”

1

Scrisoare deschisa catre Staretul Schitului Romanesc Prodromu, Sfantul Munte Athos

 

Motto: A pune sub tacere cuvantul Adevarului este totuna cu a te lepada de Hristos
(Sf.Maxim Marturisitorul)

Cuvioase Parinte Athanasie,

In urma ”marelui” eveniment bisericesc ce a avut loc in iunie anul trecut in Creta, am asteptat cu nerabdare si deosebit interes vocea parintilor athoniti, ca sa lamureasca aceasta mare problema, ca unii ce sunt pastratorii si strajerii Dogmelor Bisericii lui Hristos.

Cercetarile si studiile amanuntite care au fost facute in lumina Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti de catre multi eruditi ierarhi, profesori, teologi, dogmatisti, patrologi si monahi, arata ca sinodul acesta nu a fost un Sinod Ortodox, ci unul eretic, mincinos si talharesc.

Dupa cum bine stiti, acest „sinod” a creat multe si grave probleme, mai ales in ceea ce priveste necomuniunea cu cei care il accepta, si de aici la prigonirea celor care s-au ingradit, prin intreruperea pomenirea ierarhilor care il sustin.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca: ”Orice om se sfinteste prin marturisirea corecta a Credintei. Cel care are credinta nefalsificata in Hristos, acela are in el toate harismele Dumnezeiesti. Fara Credinta nefalsificata, nu poate nimeni sa marturiseasca Adevarul si sa sufere martiriul, nu are harisme si nu se poate mantui.

  • ”Sfântul Maxim afirmă că Duhul Sfânt este absent din acea biserică care nu mai mărturiseşte Credinţa Ortodoxă, ceea ce face zadarnică orice comuniune cu ea. Comuniunea cu o biserică presupune unitatea credinţei, mărturisirea unei credinţe neortodoxe de către această biserică exclude orice comuniune cu ea. (pag.181)
  • Dacă Biserica Sobornicească (Catholicească) este Universală, universalitatea ei nu este o universalitate geografică, nici jurisdicţională sau de autoritate, ci o universalitate care înglobează, în timp şi spaţiu, ansamblul adevărurilor care totdeauna şi pretutindeni constituie Credinţa Ortodoxă…, şi, de asemenea, pe toţi cei care oriunde şi oricând continuă să mărturisească această Credinţă. Numai prin această Mărturisire comună a aceleiaşi Credinţe în aceeaşi Treime şi acelaşi Hristos, Bisericile Locale şi credincioşii lor sunt uniţi în aceeaşi Biserică Sobornicească (Catholicească). Doar prin această Mărturisire care uneşte creştinii de peste tot din lumea întreagă şi de peste timp, Biserica Sobornicească adună „tot pământul de sub cer…” şi a arătat că unul este sufletul şi una limba tuturor de la o margine a pământului la alta prin Duhul Sfânt, în unitatea de cuget şi de grai a Credinţei. (pag 207-209)
  • La un moment istoric dat, când erezia s-a răspândit în toate bisericile, Biserica Sobornicească s-a redus la un mic număr de credincioşi, chiar putem spune, la unul singur… Fiecare parte, chiar şi cea mai mică a Bisericii, fie şi un singur credicios, poate fi numit Biserică Sobornicească. Celor care voiau să-l silească pe Sfântul Maxim să se împărtăşească cu monoteliţii, le răspunde: “chiar dacă întregul univers (Oikoumeni) s-ar împărtăşi cu voi, eu unul nu mă voi împărtăşi”. El opune catholicitatea sa unei ecumenicităţi eretice. (pag. 209)
  • Acest principiu este valabil pentru persoane dar şi pentru biserici. Ele aparţin Bisericii Soborniceşti sau, mai curând se identifică cu aceasta în măsura în care mărturisesc Dreapta Credinţă şi sunt excluse din ea (din Biserică) – chiar dacă ele continuă din punct de vedere instituţional să fie biserici şi să poarte numele de biserică – dacă mărturisesc dogme străine Credinţei Ortodoxe, aşa cum a fost ea definită de Apostoli, Părinţi şi Sinoade. (pag. 210)
  • Dacă „porţile iadului nu vor putea birui Biserica” întemeiată de Hristos, aceasta nu înseamnă că o anumită Biserică Locală nu ar putea cădea niciodată în erezie, din pricina unei harisme, unei puteri sau unui privilegiu, pentru că nici o biserică particulară nu se identifică „a priori” şi definitiv cu Biserica. (pag. 211)
  • Toate bisericile au căzut într-un moment sau altul în erezie şi deci s-au aflat în afara Bisericii Soborniceşti (Catholiceşti). În anumite momente chiar toate bisericile au căzut în erezie, şi Biserica Sobornicească n-a mai existat decât prin câţiva credincioşi care nu încetau a mărturisi Credinţa Ortodoxă. (pag. 211)

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2010)

  • Mărturisirea Dreptei Credinţe condiţionează apartenenţa sau neapartenenţa la Biserică, excluderea din Biserică sau reprimirea în Biserică, şi, deci, comuniunea sau lipsa de comuniune cu ea. Acest principiu este valabil pentru persoane în raportul lor cu Biserica, dar şi pentru Bisericile Locale în raport cu Biserica Sobornicească (Catholicească). (pag. 262)
  • Comuniunea care se realizează în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos presupune încă şi mai mult adevărata Credinţă. Dacă nu se mărturiseşte Dreapta Credinţă, se răstoarnă şi se desfiinţează marea, luminoasa, prealuminata şi slăvita Taină a Ortodoxiei creştinilor. Invocarea Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns şi, prin urmare, Darurile ce se pun înainte nu mai sunt sfinţite. Aşadar, nu se mai realizează o comuniune adevărată. (pag. 263)

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. O introducere, Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2013)

Dupa marturiile enumerate mai sus, doresc sa va intreb: sinodul din Creta a fost ortodox sau nu? Daca da, va rog sa ne lamuriti acest lucru, iar daca nu a fost ortodox, atunci de ce il acceptati, tacand si pomenind la Slujbe pe cel mai mare ereziarh al tuturor timpurilor, patriarhul Bartolomeu? Si de ce staruiti sa ramaneti in comuniune cu cei care il accepta, prigonind astfel pe cei care marturisesc adevarul. Pentru ca: ”orice pomenire a unui patriarh eretic inseamna auto-excluderea din Biserica Soborniceasca si din comuniunea cu ea.” (Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus, pag.184).

In scrisoarea de raspuns catre acea familie din Buzau, care si-a manifestat nelinistea si durerea in ce priveste tacerea dvs si prigoana asupra monahilor marturisitori din propria obste, ati raspuns ca sunteti ortodox si pastrati credinta cea adevarata. Oare e adevarat ce spuneti? Chiar sunteti ortodox si apartineti Bisericii lui Hristos, sau ”bisericii” patriarhului Bartolomeu si a tuturor ecumenistilor, care au recunoscut sinodal ca apartin si sunt membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor, adica ”bisericii” nou create la ”sinodul” din Kolimbari?

Sfantul Grigorie Palama spune ca: ”Cei ce sunt in Biserica lui Hristos apartin Adevarului, iar cati nu apartin Adevarului, nu sunt nici in Biserica lui Hristos”.

Puteti afirma ca la sinodul din Creta a avut loc marturisirea Adevarului si condamnarea ereziilor, cum de altfel au procedat toate Sinoadele Ecumenice si Locale? Ce Adevar s-a marturisit si ce erezie s-a anatematizat la acest sinod?

Sfantul Iustin Popovici atragea atentia Sinodului Bisericii Serbiei, inca din anii ’70, mai precis din 1977, despre pericolul intrunirii ”Marelui Sinod” care va provoca schisme si pieirea multor suflete. Oare s-a inselat Sf.Iustin Popovici facand aceasta proorocie?

Aveti mare dreptate atunci cand spuneti ca suntem schismatici. Da, asa este, ne aflam in schisma cu cei care accepta erezia si o acopera, insa cu Biserica lui Hristos si a Sfintilor Parinti nu suntem in schisma, pentru ca vrem sa pastram cu acrivie Adevarul descoperit.

Eruditul Mitropolit Ierotheos Vlachos lamureste cine anume provoaca schisma: ” In Biserica nu este posibil sa fie distruse „de dragul unitatii”, eclesiologia si teologia ortodoxa si, in final, sa fie subminata Credinta descoperita. Atunci cand stapaneste abaterea de la Credinta, unitatea nu este de lauda ci, acela care pazeste Credinta descoperita pazeste unitatea. Scopul nu este unitatea in sine ci, legatura unitatii cu Adevarul. Unitate credintei este legata de Domnul Cel Unul, de Credinta cea Una, de Botezul cel Unul, de Trupul cel Unul si de Duhul cel Unul (Efes 4,11-13). Sfintii Parinti s-au silit sa pastreze unitatea Bisericii in Credinta descoperita, izgonind din Biserica pe ereticii, care spargeau unitatea Bisericii prin invataturile lor eretice. Erezia, iar nu Adevarul sparge unitatea. Anatematizarea ereticilor se facea pentru intarirea unitatii Credintei si a Bisericii. Parintii, cand au indepartat pe eretici din Biserica, nu au spart unitatea, ci au aparat-o. (https://doxologia.ro/cuvantul-ierarhului/de-dragul-unitatii.)

(*La momentul aparitiei articolului “De dragul unitatii”, cu ceva timp inainte de sinodul cretan, Mitr. Ierotheos Vlachos era un marturisitor inflacarat, iar acum dupa sinod, datorita “harismei” discernamantului, de curand dobandita, isi reneaga propriile cuvinte, care-l si osandesc.)

In acelasi duh cu toti Sfintii Parinti Sf.Maxim Marturisitorul le raspunde celor care il acuzau de schisma pentru ca refuza comuniunea cu ei:

”Dacă de dragul iconomei credința mântuiroare (ortodoxă) se amestecă cu credința mincinoasă (erezia), acest soi de așa zisă iconomie este totală despărțire de Dumnezeu, nu unire.

Atunci trimisii Patriarhului i-au zis: Prin cuvintele pe care le spui, bagi dihonie în Biserică.

Iar Sf. Maxim a spus: Dacă cel ce mărturisește învățăturile Sfintelor Scripturi și ale Sfinților Părinți provoacă schismă în Biserică, atunci cel care șterge învățăturile Părinților ce va provoca în Biserică? Fără acestea nu poate exista nici numele Bisericii…Căci dacă ștergem cuvintele care ne învață despre Dumnezeu, nu ne va mai rămâne nimic la care să ne închinăm.”

Apoi aceia i-au spus: Într-un singur lucru îi superi pe toți, că îi faci pe mulți să rupă legătura cu Biserica de aici.

Sf. Maxim a zis: Este vreunul care spune că l-am îndemnat să rupă legăturile cu Biserica Bizanțului?

Ei au răspuns: Faptul că tu ai rupt legăturile este cel mai mare îndemn pentru toți.

Sf. Maxim a zis: Nimic nu este mai puternic decât conștiința care te mustră și nimic nu este mai încurajator decât conștiința împăcată. (Sursa:Măreția Ortodoxiei-Ed. Egumenița 2009)

Asadar, va rog sa deschideti toate Mineile si toate Sinaxarele si sa ne spuneti daca aflati macar un singur Sfant care sa fi ramas in comuniune cu erezia si cu cei ce o propovaduiau, din vremea lor. De aceea s-au sfintit si au fost martirizati, pentru ca s-au impotrivit minciunii, si au marturisit Adevarul, ingradindu-se astfel de erezie si de eretici. Insa dvs cui vreti sa urmati, Sfintilor sau ereticilor celor nou aparuti? Cum de indrazniti sa cititi Slujbele Sfintilor, daca ii necinstiti prin acceptarea comuniunii cu ereticii ecumenisti, hulind astfel pe Duhul Sfant?
In aceste vremuri de mare confuzie, diavolul a capatat si el doua ”harisme” cu care inseala pe cei simpli si anume: ”nu judeca” si ”fa ascultare”, de care se folosesc si le invoca la nesfarsit „pastorii” ecumenisti, si care, ei insisi ”nu fac ascultare” de Hristos si de Sfintii Parinti, „judecandu-i” pe acestia pentru ca nu avut dragoste fata de ereticii pe care i-au anatematizat. In numele acestei ”ascultari”, ierarhii, staretii si duhovnicii ecumenisti, au pornit cea mai mare inchizitie ascunzand Adevarul obstilor lor, ducand astfel in ratacire si erezie poporul lui Dumnezeu. Acesta este cel mai mare genocid de la Facerea lumii si pana acum: Distrugerea posibilitatii mantuirii oamenilor, prin masluirea Adevarului.

Acelasi Sfant Iustin Popovici spune ca: ”Iubirea si Adevarul sunt deofiinta. Acolo unde nu e Adevarul, nu e Iubirea. Fara Adevar, Iubirea si-ar pierde vederea, s-ar afunda in intuneric si ar ajunge oarba. Dragostea crede totul, iarta totul, dar se bucura numai de Adevar.”

Spuneti ca informatiile si stirile pe care vi le prezentam sunt luate de pe internet, din conferintele si prelegerile celor care vor sa ne scoata din Biserica, facandu-si lor alta ”biserica” paralela. Asa este, aveti dreptate, din pacate internetul este singurul spatiu unde mai pot fi informati credinciosii si unde se mai poate spune Adevarul, pentru ca in spatiul bisericesc, ca un paradox, se spun numai minciuni. Insa nu toate patriarhiile, mitropoliile si parohiile au site-uri si pagini de internet? Acestora le este permis accesul, iar noi nu avem voie sa-l folosim? Ce este aceasta, o noua inchizitie neo-papista?

Ne acuzati ca am afirmat ca Biserica nu mai este in Adevar, ci numai cea din catacombe si din munti, este Biserica. Biserica lui Hristos este si va fi in Adevar pana la cea de a Doua Venire si pana la sfarsitul lumii, chiar daca in ea vor ramane doar cativa clerici si credinciosi. Nu Biserica nu mai este in Adevar, ci aceia care accepta erezii nu mai sunt in Adevar si se exclud pe ei insisi din Biserica, fie ei ierarhi, clerici sau mireni.
Mai spuneti in scrisoarea dvs ca Sfanta Evanghelie ne invata sa ne ferim de proorocii mincinosi si de lupii cei rapitori, care se vor inmulti in vremurile de pe urma si vor cauta sa insele pe cei credinciosi si ca acestia sunt cei naimiti, iar nu pastori adevarati, dupa roadele lor ii veti cunoaste (Matei 7,15-16). Asa este, aveti mare dreptate, Scriptura nu minte, insa cei care mint sunt tocmai semnatarii „sinodului” din Creta si toti cei care il accepta ca ortodox. Lor li se cuvin aceste cuvinte din Evanghelie.
Mai departe marturisiti ca, nu va veti insoti cu ”lupii cei rapitori” si ca veti pastra credinta cea adevarata, insa tocmai acest lucru ati facut, v-ati insotit cu lupii cei rapitori, care poarta masca de Pastori si pastrati comuniunea cu ei, facandu-va astfel partas la faptele lor cele rele (2Ioan1, 10-11). Ne acuzati pe noi ca provocam sminteala si ca sufletele celor care se smintesc din mainile noastre se vor cere. Oare este adevarat ce spuneti? Cine sminteste pe cine? Nu din mainile ”pastorilor” se vor cere sufletele cele smintite? Se vor cere din mainile noastre ale mirenilor, care si noi suntem in primejdie de a fi inselati de catre „lupii cei rapitori”? Va dati seama ce sofisme faceti?
Daca spuneti ca erezia si schisma nu le-ati primit niciodata, atunci de ce ii prigoniti pe monahii care se impotrivesc sinodului mincinos? Si de ce nu va aratati public pozitia clara si ne-echivoca fata de sinodul din Creta?
Probabil ca va temeti ca, daca veti marturisi Adevarul despre „sinodul” din Creta, veti fi alungat din Schit, iar prin nemarturisirea Adevarului credeti ca veti face o ”iconomie” salvand astfel Schitul. Dar aceasta este o mare inselare, pentru ca in zadar va pazi omul cetatea, daca nu o va pazi Dumnezeu.

Multe locuri sfinte s-au pustiit in istoria Bisericii datorita ereziei, si atunci ce folos va fi daca paziti zidurile, iar Credinta o veti pierde?

In acest caz avem pilda Sfantului Theodor Studitul care a fost exilat si alungat din Manastirea sa din Constantinopol pentru ca mustra ereziile iconoclastilor. Atunci au venit ucenicii sai si i-au spus: ”Dar bine Parinte, sa lasam noi acum Manastirea noastra, sa lasam linistea noastra, si sa mergem in exil?” Iar el le-a raspuns:
”Apostolatul nostru, misiunea noastra de monahi, nu este sa aparam pietrele si cladirile, ci sa aparam Credinta noastra, sa ne salvam, si sa ne mantuim sufletele.”

Sfantul Munte trebuia sa fie primul care sa ia atitudine, ca unul care a fost aparator de veacuri al Ortodoxiei. Mai urmati Parintilor Athoniti de odinioara care s-au luptat pana la sange impotriva ereziilor, pentru a pastra Dreapta Credinta? Daca nu, atunci cui urmati? Ierarhilor apostati care s-au facut de buna voie slugile masonilor si ai Antihristului?
Iar in finalul scrisorii spuneti ca daca si Hristos a fost acuzat ca are drac, cine sunt eu ca sa nu primesc injuriile dumneavoastra? Aici faceti alte sofisme asemanandu-va cu Hristos Adevarul, dumneavoastra insiva nemarturisind Adevarul. Pentru ca familia din Buzau care v-a adresat scrisoarea nu v-a adus injurii, ci doar v-a atentionat cu durere, ca nu cumva sa va solidarizati cu cei ce lupta impotriva Ortodoxiei si ii prigonesc pe marturisitori, ci alaturandu-va lor, sa marturisiti impreuna Adevarul.
Suntem foarte mahniti, vazand atitudinea dvs. si a multor Stareti ai Manastirilor Sfantului Munte, care ar fi trebuit, ei insisi sa fie cei dintai marturisitori si aparatori ai Ortodoxiei. Pentru ca, prin tacerea lor si prin comunicate „diplomatice”, se fac unelte ale celor care vor sa distruga Credinta.

Cu aceste ganduri, va marturisim ca nu mai avem nicio nadejde ca lucrurile se mai pot indrepta, pentru ca nu are cine sa mai lupte si, pentru ca:

”Strajerii Mei sunt orbi cu totii, ei nu inteleg nimic. Toti sunt caini muti care nu pot sa latre. Ei viseaza, stau tolaniti si le place sa doarma. Acestia sunt caini hrapareti care nu se mai satura, sunt pastorii care nu pricep nimic. Toti umbla in caile lor si se silesc pentru castigul lor” (Isaia 56,10-11).

Asa ca singura noastra nadejde ramane Hristos Dumnezeu-Omul, Unicul Arhiereu si Cap al Bisericii noastre, care cu nemincinoasa Lui gura ne-a fagaduit ca va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor si de la care asteptam mantuirea. Amin. Vino Doamne Iisuse.
Dumnezeu sa ne lumineze pe toti si sa ne calauzeasca pe calea mantuirii, sa ne pazeasca sa nu vindem vesnicia pe vremelnicie, pentru ca altfel vom plange vesnic.

Cu aleasa dragoste si pretuire pentru toti marturisitorii Adevarului si ai Bisericii lui Hristos.

19 august 2017 Praznuirea
Sf.Mc.Andrei Stratilat

Dinu Tigoianu – Rm.Sarat

P.S. Ortodocsii niciodata nu au prigonit pe nimeni, ci doar ereticii, odata cu primirea ereziei au devenit prigonitori.

Pastorul care ameninta cu exiluri si prigoane, nici crestin nu este, ci este prieten al diavolului si diavolii sunt prietenii lui. (Gheron Sava Lavriotul)

ortodoxinfo

Publicat în Sinodul Pan-Ortodox | Lasă un comentariu

Batjocura la adresa Ortodoxiei, filmul romanesc „Gabriel și serafimii”

Nu mai stiu nemernicii astia cum sa arunce cu rahat in ortodoxie si in tot ce inseamna identitate romaneasca! Cu cat un film batjocoreste mai tare romanii si ne umileste intregul neam, cu atat are sanse mai mari sa fie premiat pe plan international de ovreii care conduc cinematografia la nivel mondial. Aceasta este reteta aplicata cu succes de cei doi JIDANI autohtoni, regizorii Cristian Mungiu si Nae Caranfil, care s-au găinățat pe poporul român și au obținut numeroase premii pentru niște filme plictisitoare și ridicole (singura excepție a fost filmul „Filantropica”, salvat de interpretarea magistrală a actorilor), care ruleaza cu salile goale sau sunt urmarite doar de snobii semidocti, aia de dorm cu Cartarescu la cap, dar nu au fost capabili sa citeasca macar o pagina intreaga.

***

Aricolul mai jos:

Cu Ștefan Iancu, despre Gabriel și serafimii

Drame reale din seminarii ortodoxe într-un film românesc

1

1A jucat în filme alături de actori străini celebri precum Steven Segal, Oscar Isaac, Abraham Murray, Ben Kinsley sau Keira Knightley, dar și de actori români, precum Dragoș Bucur, Cătălina Grama și Daniel Busuioc. „Un pas în urma serafimilor“ îi va aduce însă consacrarea. Este filmul în care va debuta ca protagonist în rolul lui Gabriel, anul acesta, cu premiera pe 22 septembrie.
În interviul pe care ni l-a acordat, Ștefan Iancu ne oferă în premieră câteva amănunte și ne vorbește despre speranța sa ca „Un pas în urma serafimilor“ să schimbe în bine viziunea publicului despre filmele realizate aici, acasă, despre tinerii români. Un film românesc după model american.

Cotidianul: Un pas în urma serafimilor, primul lungmetraj în care ești protagonistul poveștii. Ce înseamnă acest film pentru tine?

Ștefan Iancu: A fost o experiență prin care am reușit să cunosc oameni care m-au ajutat atât pe plan profesional, cât și personal. Cred mult în succesul acestui film.

Pentru ce personaj ai dat probă la casting și de ce crezi că ai fost ales să-l interpretezi pe Gabriel?

– Am dat casting pentru aproape fiecare personaj dintre seminariști, iar pentru Gabriel am dat la final. Nu pot să-mi dau seama exact ce a văzut directorul de casting în mine, dar probabil a văzut o potrivire și ca aspect, dar și ca interpretare.

– Synopsisul spune: „elevii învaţă că minciuna, furtul, manipularea şi trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să şi le însuşească pentru a rezista în seminar“. Ce determină un grup de seminariști să-și însușească niște comportamente considerate de seminar ca fiind păcate?

– Contextul în care se află. Intră în seminar cu o anumită părere și, treptat, realizează că dacă vor să rămână în seminar și dacă vor să continue pe calea asta, trebuie să se adapteze situațiilor din seminar și de asta ajung să mintă, să manipuleze.

Chiar atât de grele sunt situațiile respective, încât să ajungă să mintă, să manipuleze?

– Cam este care pe care. Dacă vrei să rămâi în seminar, trebuie să minți, să trădezi, astfel încât chiar cel mai bun prieten să fie dat afară din seminar. Este ca o junglă.

Povestea din seminar este singurul caz real pe care-l cunoști?

– Povestea este veche. De prin anii ’90. Este singurul caz pe care-l cunosc. Daniel Sandu a trăit-o, dar poate alții au avut o experiență diferită la alte seminarii.

– Care este povestea lui Gabriel?

– Gabriel este un tânăr de 16 ani care intră în seminar cu anumite gânduri și cu un anumit nivel de puritate, cu anumite valori. Nu are gânduri pătate. Ulterior, realizează că dacă vrea să rămână în seminar, trebuie să se schimbe. Nu-i place chestia asta și tocmai de asta tinde cumva spre a se îndepărta de tot ce este asociat bisericii. Nu e neapărat vina lui că se întâmplă asta, dar a simțit pe pielea lui tot ce s-a întâmplat acolo. E un băiat foarte curios. Știi cum e atunci când schimbi mediul, intri într-un loc nou, îți faci prieteni, îți faci dușmani. Și vrei să experimentezi lucruri noi.

Tu și personajul Gabriel v-ați întâlnit cumva în aceeași perioadă a vârstei: adolescența. Care sunt diferențele dintre voi doi și cât te regăsești în el?

– Gabriel în scenariu este scris așa cum a fost Daniel în adolescență. Având în vedere că mi-a dat cumva frâu liber la conturarea personajului, am reușit să-l aduc aproape de mine. Este trei sferturi parte din mine. Felul în care acționează sau reacționează e similar cu al meu. Mai este o bucată din personaj pe care nu am putut și nici nu am vrut să o schimb, care este o bucată din Daniel.

A fost greu să-l joci?

– El are un proces în timpul seminarului în care evoluează și se schimbă foarte mult. Nefilmând cronologic, erau secvențe în care Gabriel era într-un anumit fel și următoarea secvență trebuia să fie cum era acum un an de zile. Era dificil să fac trecerea de la Gabriel în punctul „x“ și Gabriel în punctul „y“. Eu mi-am creat personajul în așa fel încât să aibă un parcurs.

Ai putea să ne dai un spoiler și să ne spui scena ta preferată din film?

– Secvența cu Vlad Ivanov, când eram doar noi doi. Era prima oară când în scenă eram doar noi doi. Eram reticent, aveam emoții. Nu știam cum să mă raportez, să nu fac ceva greșit. Dar asta era doar în mintea mea. El m-a ajutat foarte mult. În momentul în care repetam textul, se crea un fel de energie pe care, după, o transpuneam în secvența respectivă. Chiar dacă secvența vorbea despre o confruntare, Vlad Ivanov m-a ajutat.

Ce ți-a plăcut cel mai mult când ai jucat cu Vlad Ivanov?

– Am cunoscut profesionalismul în persoană. Am avut de la cine învăța. E un om blând, care emană siguranță și eleganță în felul în care se raportează la felul în care joacă. Pe lângă faptul că mai interacționam în secvențe, a fost foarte important că îl urmăream de pe margine când juca, sau chiar când se ducea la masă. Este important să cunoști omul și dinainte. Este foarte important cum se raportează la tine în contextul scenei respective.

Cum a fost experiența acestui film față de celelalte în care ai jucat?

– Sunt foarte recunoscător pentru ocazia asta. Mai mult decât orice, mă bucur că Daniel a avut încredere în mine, că mi-a încredințat persoana lui mie. În contextul carierei mele, bineînțeles că este un pas enorm pentru evoluția mea ca actor în devenire. E copleșitor să fii mereu acolo, să fii în fiecare zi, să știi că apari în fiecare moment, e greu. Dar nu m-am plâns. M-am bucurat foarte mult de fiecare moment.

– Cu ce ne va surprinde, în toamnă, de pe 22 septembrie, gașca de seminariști?

– Îmi place să cred că va aduce ceva nou filmului românesc. Nu putem spune că au fost făcute foarte multe filme românești cu și despre tineri. Mi-aș dori să schimbe viziunea filmului românesc. Ăsta a fost unul dintre scopurile filmului: să facem un film românesc, să facem un film bun, foarte bun, să-ți placă să-l vezi și să fie cu tineri. Cum sunt și filmele americane.

„Un pas în urma serafimilor“ spune povestea lui Gabriel, un adolescent care își dorește să devină preot și intră într-un seminar teologic ortodox. Inițial, încearcă să se adapteze mediului, dar, în cele din urmă, își dă seama că sistemul este complet corupt și abuziv. Nu după multă vreme, el și alți trei colegi sunt etichetați de consiliul școlii drept elevi-problemă. Prinși în lupta pentru putere între un preot incoruptibil, dar abuziv, și un profesor laic viclean și corupt, elevii învață că minciuna, furtul, manipularea și trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar. Povestea este un caz real și este inspirată din experiența regizorului Daniel Sandu în seminarul ortodox din Roman, poveste cu care își face și debutul în filmul de lungmetraj.

CARTE DE VIZITĂ

Nume și prenume: Ștefan Iancu
Vârsta: 19 ani
Studii: Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc“
Experiență în cinematografie: Kira Lina, Walking with the enemy, Tatăl meu e cel mai tare, The Godmother, Born to Raise Hell, Amintiri din epoca de aur, Against the Dark, Skins, The Half Life of Timofey Berezin, The Wonderful World of Disney.
Pasiuni: Călătoriile, filmele, mersul la teatru, fotbalul, ping-pong, cititul
Ideal în viață: Să ajungă actor

Evelina Chirica

cotidianul.ro

Publicat în S.O.S. | Lasă un comentariu

Datornicul nemilostiv – Comentarii patristice

2

Duminica a 11-a după Rusalii (Ev. Matei 18, 23-35)

 

(Mt. 18, 23) De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

Dacă se face comparația cu un rege ca acesta și cu unul care săvârșește astfel de lucruri, despre cine vorbim noi atunci, dacă nu despre Fiul lui Dumnezeu? El este Împăratul cerurilor. Precum este însăși Înțelepciunea, Dreptatea și Adevărul, nu este El și Însuși Maiestatea? Împărăția nu este dintre cele de pe aceste pământ, și nici nu e doar în parte dintre cele de sus ci este pe deplin dintre cele de sus sau cum mai sunt numite cerurile. Dacă vrei să știi ce înseamnă fericirea că a lor este împărăția cerurilor (Mt. 10, 3-10), poți pe drept spune că, a lor este Hristos pentru că Hristos este împărăția.

(Origen, Comentariu la Matei 14.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 23) De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

În acest caz, slugile sunt cei ce împrăștie cuvântul [cuvânt înseamnă învățătura creștină, care se identifică cu Hristos, Cuvântul dumnezeiesc (Logosul)]. Când el cere ca o socoteală să fie făcută slugilor, regele cere ca ea să fie făcută și celor care au împrumutat de la slugile sale, fie o sută de măsuri de grâu fie o sută de vase de ulei sau orice altceva au mai primit aceștia. Precum reiese din cuvintele Cât datorezi stăpânului meu?, slujitorul slugii nedrepte nu este cel care datorează o sută de măsuri de grâu, sau o sută de vase de ulei. Gândește-te că fiecare faptă bună este ca un profit sau ca un câștig, iar fiecare faptă rea este ca o pierdere. Exact cum un câștig poate fi unul mai mare sau unul mai mic, și între unul mai mare și unul mai mic este o anumită diferență, la fel și în cazul faptelor bune există un fel de a evalua câștigurile mai mari sau mai mici.

(Origen, Comentariu la Matei 14.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 23) De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

Vezi ce mare diferență este între păcatele săvârșite împotriva omului și cele săvârșite împotriva lui Dumnezeu. O diferență nu mai mare decât cea care există între zece mii de talanți și o sută de dinari. Această diferență vine de la deosebirea dintre persoane și de la cât de des săvârșim păcatul. Pentru că atunci când cineva ne privește, ne oprim și nu mai îndrăznim să păcătuim. Dar Dumnezeu privește neîncetat și nouă totuși nu ne este frică; de fapt, spunem și facem lucruri fără nici o rușine.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 24) Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi.

Socoteala începe cu casa lui Dumnezeu, precum spune proorocul Ezechiel: să începeţi cu locul Meu cel sfânt (Iez. 9, 6). Această judecată se pornește ca o clipire din ochi (1 Cor. 15, 52). Gândindu-ne la socoteală, să nu uităm ceea ce am spus mai înainte, că aceste socoteli sunt unele duhovnicești, și ele încep, cum se cuvine, cu cei ce datorează cel mai mult. Pentru aceasta, fragmentul nu începe cu un calcul general al tuturor socotelilor, ci cu una singură: una i-a fost adusă înainte. Aici este momentul. El începe să se socotească cu un om care îi datora zece mii de talanți. Este ca și cum ar fi suferit o pierdere foarte mare, a împrumutat și a primit foarte mult, dar fără să aducă nici un câștig stăpânului său. În schimb, a sfârșit pierzând o mare sumă și datorând foarte mult și acestuia. Aducându-ne aminte de proorocul Zaharia, se poate că datoria aceasta foarte mare să se fi adunat pentru că adesea a căutat femeia ascunsă în efă cu o lespede de plumb deasupra, al cărei nume este Fărădelege (Zah. 5, 7-8, o viziune în care fărădelegea este personificată într-o femeie ținută într-o efă și cu o lespede de plumb deasupra – n.tr).

(Origen, Comentariu la Matei 14.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 25) Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească.

Stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii. De ce? Nu din cruzime sau din barbarie, căci pedeapsa era destinată slugii, soția fiind deja ținută ca o sclavă a nebuniei sale. Ci această pedeapsă a venit ca să pornească schimbarea sa. Țelul stăpânului este să-l înfricoșeze prin această amenințare ca să vină și să ceară îndurare și nu doar că să-i vândă și gata. Pentru că, dacă stăpânul ar fi vrut doar să i se plătească, nu i-ar mai fi ascultat cererea și nici nu i-ar mai fi făcut acest favor. Nu a șters datoria, ci a cerut o socoteală. De ce asta? Scopul său era de a-i arăta cât de mare era datoria pe care avea să i-o ierte, ca la vremea cuvenită să devină și el mai bun cu tovarășul său. Însă, chiar dacă a aflat de măsura datoriei sale și de mărimea iertării, tot a luat de gât pe acesta. Oare, dacă stăpânul nu l-ar fi instruit mai înainte, de câte ori ar fi fost mai mare cruzimea de care a dovadă?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 25) Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. A poruncii vinderea femeii și a restului familiei arată deplina și groaznica despărțire de bucuria de a fi cu Dumnezeu pentru că vinderea arată foarte limpede înstrăinarea de Dumnezeu. Cei înstrăinați de Dumnezeu sunt cei ce ascultă acele cuvinte amare și de temut: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii (Mt. 7, 23; Lc. 13, 27).

(Sfântul Chiril al Alexandriei,Fragmentul 217, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 26)Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot.

Vezi din nou cât de darnic a fost? Sluga nu a cerut decât o amânare a plății, iar el i-a dat mai mult decât acesta a cerut, și anume, i-a iertat întreaga datorie. Voia să facă aceasta dintru început, dar nu voia ca numai el să aibă de câștigat, ci ca și sluga să învețe din aceasta: să ceară îndurare, ca nu cumva să ajungă să se considere a fi lipsit de vreo vină. Chiar dacă sluga căzuse în genunchi și l-a rugat, i-a dat drumul și i-a iertat şi datoria, milostivindu-se de el. Astfel, el voia ca și sluga să-și asume parte din responsabilitate și să nu fie rușinat prea tare, ca din propriile sale suferințe să învețe să fie mai îngăduitor cu tovarășul său.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 27) Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.

Vedem că în persoana acestui rege este simbolizat Fiul lui Dumnezeu, care a avut pe toți oamenii în nesfârșita datorie a păcatului, pentru că prin păcatul originar, cu toții am devenit datornici ai păcatului și ai morții. Cei zece mii de talanți simbolizează toate marile păcate ale oamenilor. Și, deși toți oamenii au fost datornici ai acestui Rege ceresc și ai acestui păcat prin legea naturală, apostolul spune despre aceeași lege naturală că iudei şi elini, toţi sunt sub păcat, în această datorie a păcatului iudeii a fost făcuți vinovați. După ce au primit atâtea daruri de la Dumnezeu, nu au reușit să țină legea primită prin Moise. Pentru că nu au avut banii să plătească o asemenea datorie, adică să o schimbe în bine, Domnul a poruncit să fie chinuiți, împreună cu soțiile și copii, lor. Altfel spus, acești oameni, împreună cu sinagoga și toți copiii lor, aveau să fie dați morții. Însă, în nici un caz nici iudeii, care au primit legea, și nici neamurile, adică noi, n-am fi putut plătit înapoi o asemenea datorie. De aceea, Regele ceresc, pătruns de milă și dragoste, ne-a iertat tuturor păcatele. Care sunt aceste păcate? Sunt acele pe care cerem în fiecare zi în rugăciunile noastre să fie iertate zicând: Iartă-ne nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri. Așadar, pentru că nu am fi putut în nici un caz plăti această datorie a păcatului și a morții veșnice, nefiind în stare de o pocăință pe măsură, acel Rege veșnic s-a coborât din cer și, ștergând păcatele oamenilor, a iertat datoria tuturor celor care au crezut în El. Cum a iertat-o, a spus Sfântul Apostol: ștergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce (Col. 2, 14). Pentru că suntem ținuți sub păcat ca și cum am avea datoria înscrisă pe un zapis. Fiul lui Dumnezeu a rupt acest zapis scris împotriva noastră, prin apa botezului și prin vărsarea sângelui Său.

(Cromațiu, Tratat la Matei 59.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 28) Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: „Plăteşte-mi ce eşti dator”.

După cum se spune în pildă, Dumnezeul nostru, al tuturor, ne eliberează din greutățile greșelilor noastre. Aceasta simbolizează cei zece mii de talanți (Mt. 18, 24). Dar și noi, la rândul nostru, trebuie să ștergem datoriile de o sută de dinari ale tovarășilor noștri, adică să le iertăm micile greșeli făcute împotriva noastră. Îngerii care sunt deasupra noastră și care sunt sub același jug al slujirii ca și noi, ne acuză înaintea lui Dumnezeu. Nu-I spun lucruri pe care nu le-ar cunoaște, pentru că Dumnezeu pe toate le cunoaște, ci pentru dreptate, cer pedeapsa dreaptă a celor ce aleg să disprețuiască și să necinstească porunca de ne iubi aproapele. Când ajungem să ne înfruntăm propriile deșertăciuni, fie suntem pedepsiți în viața aceasta fiind vizitați de o durere sau o boală, fie în viața viitoare când cu siguranță vom fi pedepsiți. Dumnezeu pedepsește pe cel împietrit și îndărătnic ca, să-l schimbe, să-l facă mai bun și ca să-i fie mai bine. Sfânta Scriptură afirmă cu dreptate că pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte (Evrei 12, 6; Prov. 3, 12) și atunci când sfătuiește să ținem cu tărie învăţătura (Prov. 4, 13; Înț. Sir. 41, 14).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 216, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 29) Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: „Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti”.

La fel și păcatele noastre devin mai mari și mai mari, nu numai din cauza aceasta, ci și din cauza foloaselor și a cinstei de care ne bucurăm săvârșindu-le. Dacă vreți să aflați cum păcatele noastre sunt înaintea lui Dumnezeu ca zece mii de talanți, ori de fapt, mult mai mult decât atât, voi încerca să vă arăt pe scurt. Dar pentru că mă tem și ca nu cumva cei care sunt înclinați spre răutăți și iubesc să trăiască continuu în păcat sau ca cei blânzi să ajungă la disperare și să repete întrebarea disperată a ucenicilor: Dar cine poate să se mântuiască? (Mt. 19, 25), trebuie să vorbesc astfel încât să-i îmbărbătez spre cele bune. Dar nici nu mă voi opri din speranța ca din cei ascultători să fac unii și mai docili. Căci cei care nu știu ce este boala fără leac sau durerea rămân neatinși de aceste cuvinte și nu se întorc de la avântul și răutățile lor. Iar dacă mai târziu, din cuvintele mele vor lua îndemn ca să păcătuiască și mai mult, nu vor fi de vină cuvintele mele, ci insensibilitatea lor la ele. Ceea ce voi spune îi va trezi numai dacă vor asculta și vor lăsa să li se înmoaie inimile. Și sper ca cei cu frică de Dumnezeu să-și vadă adâncul păcatelor, dar și puterea pocăinței lor și-și vor pleca și mai mult atenția. De aceea, este cu trebuință ca să vorbesc. Vorbind despre păcatele noastre, voi deosebi două feluri, cele împotriva lui Dumnezeu și cele împotriva altor persoane. Nu voi înfățișa ce păcate are fiecare ci pe cele care sunt comune, dar apoi voi cere fiecăruia să-și adauge propriile păcate după ce-și va fi făcut un examen de conștiință. Voi face aceasta după ce voi înfățișa darurile lui Dumnezeu oferite nouă. Care sunt acestea? Ne-a creat din nimic; a creat întreaga lume văzută pentru noi, cerul, marea, pământul, animalele, plantele și semințele. Trebuie să fiu scurt datorită numărului infinit al lucrărilor Sale. Numai în noi a suflat un suflet viu și a plantat o grădină. Ne-a dat un ajutor și ne-a pus stăpâni peste toate speciile și ne-a încununat cu slavă și cinste.

Și totuși, când după toate acestea, umanitatea a fost nerecunoscătoare față de Binefăcătorul său, ne-a învrednicit de și un mai mare dar, iertarea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 30) Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria.

Când Petru a întrebat aceasta, Domnul a răspuns că fratele ce greșește trebuie nu de șapte ori ci de șaptezeci de ori câte șapte ca după aceea să adauge la spusele Sale o pildă despre un împărat și slugile sale. Sluga, deși nevrednică, a primit un dar atât de mare de stăpânul însă încât și uriașa sa datorie i-a fost ștearsă însă el a refuzat să fie milostiv cu tovarășul său pentru o datorie mult mai mică. De aceea, pe drept a fost dat în mâinile chinuitorilor și a primit pedeapsa cuvenită. Căci ce chinuri nu merită un om de o asemenea răutate, dacă primind o asemenea milostivire de la stăpânul său el a fost nedrept și crud cu tovarășul său. Prin pilda aceasta suntem învățați și sfătuiți că dacă nu iertăm tovarășilor noștri, adică fraților care ne greșesc, datoria greșelilor lor, vom fi condamnați la o asemenea pedeapsă. Și deși, comparația pare să fi fost introdusă pentru prezenta ocazie, pilda este de o logică integrală și manifestă adevărul.

(Cromațiu, Tratat la Matei 59, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 33) Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?

Vedeți mila de care dă dovadă Domnul? O vedeți deosebindu-se de lipsa milei pe care o are sluga? Ascultați, voi cei care faceți asemenea lucruri pentru bani: nimeni să nu facă așa pentru că este păcat și e și mai mare să faceți așa pentru bani. Cum se va mai ruga el atunci stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot dacă el nu a ascultat cuvintele prin care și el a fost iertat. Cu aceste cuvinte și el a fost eliberat de o datorie de zece mii de talanți! Nu a dat ascultare nici măcar locului unde s-a adăpostit ca să nu piară. Nici măcar gestul prin care cerea iertare tovarășul nu i-a amintit de bunătatea stăpânului.

Scoțând afară toate acestea din minte prin lăcomia, cruzimea și răutatea sa, a fost mai sălbatic decât orice animal din această lume când a luat de gât pe tovarășul său.

Ce faci, dragul meu? Nu vezi că te acuzi singur pe tine? Te condamni singur, îți înfigi singur sabia în tine. Anulezi și pedeapsa și darul. Dar el nu a nu a luat în seamă, nici nu și-a adus aminte de ceea ce pățise și el și nici nu s-a înmuiat câtuși de puțin. Totuși cererile nu erau de o aceeași măsură. Comparați-le! Una era pentru a se ierta zece mii de talanți iar cealaltă pentru un nimic: o sută de dinari. Una era legată doar de tovarășul său iar cealaltă avea legătură cu stăpânul. Una a primit o iertare totală; cealaltă a cerut amânare și nu a primit ce a cerut ci a fost aruncat în închisoare.

(Sfântul Ioan Gură de Aur,Evanghelia după Matei, Omilia 61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 34) Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria.

Când nu ne tolerează răutatea, tovarășii noștri în slujire sunt îngeri care ne acuză înaintea lui Dumnezeu. Nu o fac ca și cum Dumnezeu nu ar cunoaște păcatele noastre ci din cauzat mâniei lor față de cei ce încalcă legile iubirii umane. Prin chinuitori el înțelege pe îngerii însărcinați cu pedepsirea noastră. Până ce va plăti datoria înseamnă de fapt că a fost dat să fie pedepsit pentru totdeauna căci niciodată nu-și va putea plăti datoria. Căci atunci când Dumnezeu îndreaptă o persoană în viața aceasta îl leagă prin boli și chinuri iar în viața viitoare îl va chinurilor veșnice fără nici o scăpare. Nu a spus la fel vă va face tatăl vostru ci Tatăl Meu. Căci asemenea oameni nu sunt vrednici a fi numiți fii ai lui Dumnezeu. Deci pilda rezumă sumar dragostea de nedescris a lui Dumnezeu pentru noi. Tot cel care nu se va strădui pe cât poate să imite această dragoste va suferă o pedeapsă chinuitoare de la dreptul Judecător. Chiar dacă s-a spus numai binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte (Pilde 10, 22), răutatea este atât de puternică încât ține afară aceste cuvinte. Astfel, pilda cere două lucruri de la noi: să ne amintim de greșelile noastre și să nu îngreunăm și mai mult pe cel ce se poticnește.

(Apolinarie, Fragmentul 92, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 18, 35) Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Aceasta înseamnă că a fost dat pe vecie, pentru că niciodată nu o va putea plăti. Pentru că dacă nu devii un om bun primind binecuvântări nu rămâne decât să fii corectat prin pedeapsă. Căci dacă nu ai devenit mai bun prin bunătatea care ți s-a arătat, nu mai rămâne decât să fii corectat prin răzbunare. Deși s-a spus că darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi (Rom. 11, 29), neascultarea noastră poate alunga chiar și această voință a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai cumplit decât a fi răzbunător, mai ales atunci când lepezi un așa mare dar de la Dumnezeu. Textul nu spune doar că a fost dat ci mâniindu-se l-a dat. Mai devreme, când a poruncit să fie vândut, cuvintele sale nu erau cuvinte de mânie ci, înțelese așa cum trebuie, era un moment de mare milă, căci atunci nu se mâniase deloc. Dar de această dată este o sentință spusă dintr-o mare mânie, pedeapsă și răzbunare. Deci, ce înseamnă pilda aceasta? Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, spune El, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre. Să luăm seama seama că nu a spus Tatăl vostru ci Tatăl Meu. Căci Dumnezeu nu poate fi numit a fi Tatăl celui plin de răutate.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Publicat în Predici | Lasă un comentariu

Sfantul Ioan Gura de Aur: Datornicul nemilostiv

2

„Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu omului împărat, care a vrut să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23)

Despre darea de seamă ce are să ni se ceară şi despre împăcare

Nu trece repede, fără băgare de seamă, peste aceste cuvinte, ci priveşte la judecata ce se înseamnă aici; intră în conştiinţa ta proprie şi gândeşte ce ai făcut în toată viaţa ta. Când auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, gândeşte că prin acestea se referă la împăraţi, căpetenii de oşti şi domni, bogaţi şi săraci, slugi şi stăpâni, în scurt, la toţi. Căci noi toţi ne vom arăta înaintea scaunului judecăţii lui Hristos.
De eşti bogat, gândeşte că şi tu odată trebuie să dai socoteală dacă ai cheltuit averea ta pentru desfătări sau pentru cei săraci, pentru linguşitori şi măgulitori sau pentru cei nevoiaşi, pentru dezmierdări sau pentru faptele milosârdiei, pentru lux, mâncare şi îmbuibare sau pentru ajutorul celor strâmtoraţi. Şi nu numai pentru întrebuinţarea avuţiei tale ai să dai seamă, ci şi pentru felul în care ai câştigat-o, de ai adunat-o cu munca cea dreaptă sau prin răpire, prin zgârcenie şi lăcomie de avere, de ai moştenit-o de la tatăl tău sau prin jefuirea sărmanilor şi a văduvelor.
Însă nu numai bogatul are să dea seama despre bogăţia sa, dar şi săracul despre sărăcia sa, de a suferit-o cu răbdare şi cu mulţumire lui Dumnezeu, sau a fost trist şi cârtitor şi a hulit pronia, când a văzut pe altul întru îndestulare şi prisosinţă, iar pe sine întru lipsă şi nevoie.

Pe cei bogaţi îi va întreba Dumnezeu despre milostenia cea dată, iar pe cei săraci despre răbdare, dar nu numai despre răbdare, ci şi despre milostenie, căci sărăcia nu face neputincioasă darea de milostenie. Dovadă la aceasta este văduva cea din Evanghelie, care a pus cei doi bani în cutia jertfelor, şi cu toată micimea darului ei, a covârşit pe toţi cei care aruncaseră acolo mult (Marcu 12, 42-43).

Şi nu numai săracii şi bogaţii, dar încă şi stăpânirile şi judecătorii trebuie să dea seama cu de-amănuntul dacă n-au vătămat dreptatea, dacă vreodată n-au rostit vreo hotărâre după favoare sau din nefavoare, dacă n-au judecat vreodată strâmb, ademeniţi de linguşire, dacă n-au prigonit, din răzbunare, pe cei nevinovaţi.
Şi nu numai stăpânirile lumeşti, ci şi înainte-stătătorii bisericeşti trebuie să dea seama de purtarea dregătoriei lor, şi tocmai ei au să fie supuşi la cea mai ageră şi mai aspră cercetare. Propovăduitorul Evangheliei va fi acolo cercetat cu tot dinadinsul, dacă nu cumva el, din lenevire sau din altă pricină, a scăpat prilejul de a spune şi a propovădui ceea ce era dator, dacă a făcut el însuşi ceea ce propovăduia, dacă a spus el toate lămurit şi n-a trecut nimic din cele ce slujesc spre mântuire.
Iar cel ce a ajuns la dregătoria episcopală, cu cât este mai sus, cu atât mai aspră socoteală trebuie să dea; dacă a ţinut tare şi drept învăţătura cea adevărată, cât şi dacă a sprijinit şi apărat pe cei săraci; dacă a sfinţit el la preoţie numai oameni de treabă, şi despre mii de alte lucruri.

La acestea se referă şi Apostolul Pavel, când scrie către Timotei: „Mâinile degrabă să nu-ţi pui (la hirotonie) pe nimeni, nici te face părtaş la păcate străine ” (I Timotei 5, 22). Încă şi în epistola către evrei vorbeşte despre aceiaşi înainte-stătători şi rosteşte înfricoşate cuvinte: „Ascultaţi pe învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor, care priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor să dea seamă” (Evrei 13, 17).

Şi nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru vorbele noastre avem să dăm seamă. Când noi încredinţăm bani slugilor noastre, cerem de la ei socoteală amănunţită despre toate; tot aşa şi Dumnezeu, Care ne-a încredinţat cuvântul, va cere de la noi socoteală despre întrebuinţarea lui. Cu asprime se va iscodi şi cerceta, dacă noi n-am risipit cuvântul fără luare-aminte şi fără folos.
Nici întrebuinţarea cea nebunească a banilor, niciodată n-a pricinuit aşa de mare pagubă, ca şi cuvintele cele nefolositoare şi negândite. Dacă banii cheltuiţi fără folos ne-a vătămat adeseori avuţia noastră, cuvintele cele nefolositoare, adeseori au zăpăcit familii întregi şi au răsturnat sufletele în pierzare. Paguba în avuţie se poate iarăşi îndrepta, iar cuvântul, odată grăit, rămâne grăit.

Iar că în adevăr noi trebuie să dăm seamă de cuvintele noastre, ascultă pe Hristos, când zice: „Vă spun vouă că pentru tot cuvântul deşert, pe care-l vor grăi oamenii, vor da seamă în ziua judecăţii. Că din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osândi” (Matei 12, 36-37).

Dar nu numai de ceea ce grăim, ci şi de ceea ce auzim vom da seamă. Aşa de pildă, când eu primesc o pâră mincinoasă asupra aproapelui meu, căci se spune: „Să nu asculţi vorbe mincinoase” (Ieşirea 23, 1). Deci, dacă şi cei care primesc o vorbă mincinoasă se osândesc, cum se vor putea apăra clevetitorii şi pârâşii cei mincinoşi?
Dar ce zic eu despre cele ce noi vorbim şi auzim, noi avem să dăm seamă şi de cele ce gândim. încă şi Apostolul Pavel arată aceasta, când zice: „Mai înainte de vreme nimic să nu judecaţi, până ce Domnul va veni, Care va şi lumina cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor” (I Corinteni 4, 5). Aşa, de pildă, când tu vorbeşti cu strâmbătate şi cu inimă rea către fratele tău, cu gura şi cu limba îl lauzi, iar în inima ta eşti plin de ură şi de zavistie către dânsul.

Toate acestea Hristos le va aduce la lumina zilei. Şi pentru a arăta încă mai lămurit că nu numai pentru faptele noastre, dar şi pentru gândurile noastre vom da seama, Domnul Hristos zice: „Tot cel ce caută la femeie spre a o pofti, iată a preacurvit cu dânsa întru inima sa ” (Matei 5, 28). Păcatul, deşi nu este vădit în faptă, ci se ascunde în inimă, totuşi, prin aceasta nicidecum nu este fără de vinovăţie.
Aşadar, când tu auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, nu trece repede peste aceste cuvinte, ci gândeşte că aceasta priveşte toate clasele sociale, toate vârstele, pe toţi, bărbaţi şi femei. Gândeşte ce fel de judecată are să fie aceea şi adu-ţi aminte de toate păcatele tale. Căci deşi noi le-am uitat, Dumnezeu nu le va uita, ci va pune înaintea ochilor noştri toate încălcările de lege ale noastre, dacă nu le vom fi stârpit încă aici pe pământ prin pocăinţă, mărturisire şi prin iertarea supărărilor îndurate de noi.
Însă pentru ce se socoteşte Domnul cu slugile Sale? Nu pentru că El n-ar fi ştiut ceva, căci cum ar fi aceasta cu putinţă Aceluia Care ştie toate încă înainte de a se fi făcut? Ci pentru ca să te convingă pe tine, sluga Sa, că ceea ce datorezi, cu dreptate datorezi; şi nu numai pentru ca să te convingi de datoria ta, ci şi pentru ca tu să te slobozeşti de ea.

Pentru aceea, şi Proorocul Isaia a trebuit să pună înaintea poporului iudeu păcatele lui. „Vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale” (Isaia 58, 1), nu numai pentru ca iudeii să le audă, ci şi pentru ca ei să se facă mai buni.

Când împăratul din Evanghelie a început socoteala, a găsit pe unul care îi datora zece mii de talanţi. Tot ce i se încredinţase, cheltuise. Cu adevărat, o datorie mare! „Şi el nu avea nimic”, zice Sfânta Scriptură, „cu ce să poată plăti”. Ce însemna aceasta: „el nu avea nimic”! Aceasta nu înseamnă altceva decât: El era lipsit de fapte bune şi nu se îndeletnicise cu nici un lucru bun, care să i se fi putut socoti spre iertarea păcatelor. Adică faptele bune, ba încă şi suferinţele şi necazurile, ni se vor socoti spre iertarea păcatelor.

Aceasta învaţă Hristos în pilda pentru săracul Lazăr, unde Avraam zice către omul bogat: „Pentru că Lazăr, în viaţa sa cea pământească, a răbdat atâtea rele, de aceea el acum se mângâie” (Luca 16, 25). Dar mai mult decât necazurile, decât bolile şi suferinţele, ni se vor socoti spre iertarea păcatelor lucrările cele bune, pe care noi le săvârşim de bună voie. Totuşi, acea slugă n-a putut arăta nici o singură faptă bună, ci numai o covârşitoare povară de păcate.

„Fiindcă el nu avea cu ce să plătească, Domnul a poruncit să-l vândă”.

Tocmai dintru aceasta trebuie să recunoşti tu iubirea de oameni a Domnului, că pe de o parte, se socoteşte cu robul, iar pe de altă parte, porunceşte să-l vândă; căci amândouă le face ca să-l mântuiască. Din ce cunoaştem aceasta? Din cele de la sfârşit. Dacă Domnul înadins ar fi voit să-l vândă, cine L-ar fi putut opri de la aceasta? Dar pentru ce a poruncit să-l vândă, când El nu voia aceasta cu tot dinadinsul?

Prin acea îngrozire, El a voit să-i sporească frica, şi aceasta voia a i-o spori pentru ca să-l silească pe acela să se roage. Iar la rugăciune voia să-l silească, pentru ca să-l poată ierta. El l-ar fi putut slobozi înainte de rugăciune, dar n-a făcut aceasta, ca să nu-l facă şi mai rău. El putea să-l ierte înainte de a se socoti cu el, dar pentru ca acela să cunoască mărimea nelegiuirii sale şi să fie mai blând şi mai milostiv către aproapele său, de aceea i-a arătat mai întâi mărimea datoriei sale, şi apoi i-a iertat-o.
Toate acestea le-a făcut Dumnezeu pentru ca să înmoaie inima cea vârtoasă a aceluia. Iar dacă prin toate acestea nu se îndreaptă, atunci nu Dumnezeu, ci acela care nu se îndreaptă poartă vinovăţia.

Socotiţi acum în ce chip Domnul tratează pe slugă! „Sluga aceea, zice Sfânta Scriptură, căzând la picioarele domnului său, se ruga zicând: Doamne, mai îngăduie-mi, şi-ţi voi plăti ţie tot”. El n-a zis că nu avea cu ce să plătească, căci astfel este obiceiul datornicilor, ca ei, şi când nu pot plăti, totuşi făgăduiesc toate, numai să scape din încurcătură.

Ascultaţi acum voi, cei trândavi la rugăciune, luaţi aminte cât de mare este puterea rugăciunii! Sluga nu putea dovedi nimic bun, dar îndată ce el a alergat la rugăciune, a putut mişca pe domnul la compătimire. Aşadar să nu obosim întru cerere şi rugăciune! Cine era mai prihănit decât această slugă? Şi el totuşi n-a zis întru sine: „Eu nu mai am trecere la domnul meu, sunt plin de ruşine şi nu mă pot apropia de dânsul, nu pot să-l rog”. Aşa zic mulţi păcătoşi cuprinşi de o frică ce vine din iad şi duce la iad.
Tu zici că nu ai trecere la Domnul? Tocmai pentru aceea întoarce-te la Dânsul, ca iarăşi să dobândeşti încrederea. Acela pe care tu ai să-L îmblânzeşti nu este un om de care tu te-ai ruşina, ci este Domnul Dumnezeu, Care mai mult decât tine însuţi doreşte iertarea ta. Tu însuţi poate că nu te îngrijeşti aşa de mult pentru mântuirea ta, precum El.
Tu nu ai încredere? Dar tocmai pentru aceea trebuie să ai încredere, căci cel ce vede că nu are nădejde de a se îndrepta pe sine, tocmai acela are mai multă nădejde la harul dumnezeiesc. Pe de altă parte, de asemenea, este cea mai mare ruşine a voi cineva să se dezvinovăţească pe sine înaintea lui Dumnezeu.
Cine face aceasta este un nelegiuit, chiar de ar fi fost cândva cel mai sfânt. Dimpotrivă, acela se va îndrepta care se socoteşte pe sine cel mai nevrednic. Aceasta o dovedesc fariseul şi vameşul din Evanghelie. Aşadar, să nu ne îndoim din cauza păcatele noastre, nici să fim fără de nădejde, ci să ne apropiem de Dumnezeu întru rugăciune, să cădem înaintea Lui şi să-L rugăm, precum a făcut sluga aceea.
Să vedem acum în ce chip Domnul a iertat slugii datoria. „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Aşadar, nu te ruşina a ruga pe Domnul, ci ruşinează-te mai vârtos numai de păcatele tale; nu te îndoi şi nu părăsi rugăciunea, ci apropie-te de Domnul chiar când eşti păcătos, ca să-L împaci şi să-I dai putinţa de a-Şi arăta milostivirea Sa prin iertarea păcatelor tale. Dacă te temi a te apropia de Dânsul, împiedici bunătatea Lui de a se arăta şi opreşti bogăţia harului Său.
De aceea, să fim neobosiţi întru rugăciune. De am fi noi căzuţi în prăpastia cea mai adâncă a păcatelor, rugăciunea poate în curând iarăşi a ne scoate. Nimeni n-a păcătuit aşa de mult ca sluga aceea; ea a săvârşit tot felul de păcate. Aceasta înseamnă cei zece mii de talanţi, şi el era cu totul deşert de lucrurile cele bune, pentru că el nu avea nimic cu ce să plătească. Şi totuşi, puterea rugăciunii a putut să-l mântuiască. Aşadar, atât de mult a putut rugăciunea, încât a putut izbăvi de pedeapsă şi de osândă chiar pe acela, care cu zeci de mii de fapte a supărat pe Domnul.

Totuşi, rugăciunea singură nu face totul, ci ea are ajutor harul lui Dumnezeu, care har, propriu-zis, face totul şi dă şi rugăciunii puterea sa. Aceasta se arată în cuvintele: „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Dintru aceasta trebuie să recunoşti că şi înainte, şi după rugăciunea slugii, milostivirea Domnului a făcut totul.

Dar tot binele ce făcuse sluga prin rugăciunea sa, l-a pierdut prin învârtoşirea sa către tovarăşul său. Ducându-se, a aflat pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care îi datora o sută de dinari; şi cum l-a prins, l-a apucat de grumaz şi i-a zis: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Ce putea să fie mai neruşinat decât purtarea aceasta?
Cuvântul iertării sale răsuna încă în urechile lui, şi totuşi, el aşa de mult uitase bunătatea Domnului! Vezi cât este de bine a-şi aduce aminte cineva totdeauna de păcatele sale? Dacă acest slujitor şi-ar fi amintit propriile sale păcate, el nu ar fi fost aşa de rău şi neomenos. De acea zic eu adeseori, şi nu voi înceta a zice, că foarte folositor şi de trebuinţă este ca totdeauna să ne aducem aminte de toate păcatele noastre. Nimic nu poate face pe suflet aşa de înţelept, blând şi liniştit, ca permanenta amintire a păcatelor sale.
De aceea, Apostolul Pavel aşa de adeseori îşi amintea păcatele sale, nu numai cele de după botez, dar încă şi cele pe care le săvârşise înaintea botezului, deşi acestea din urmă toate se stârpiseră prin botez.
Iar dacă Pavel îşi aducea aminte încă şi de păcatele săvârşite înainte de botez, cu cât mai vârtos datorăm noi să ne amintim încălcările de lege săvârşite după botez? Printr-o astfel de amintire, noi nu numai stingem păcatele, ci prin aceasta ne facem încă mai iubitori către alţii şi slujim Domnului cu mai multă bunăvoinţă, căci pomenind pururea greşelile noastre, totdeauna ne aducem aminte de îndurarea Lui.

Nu aşa a făcut sluga din Evanghelie, ci uitând mărimea propriei lui datorii, s-a învârtoşat către tovarăşul său, şi iarăşi a pierdut tot ce dobândise prin îndurarea cea dumnezeiască. „Şi apucându-l, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. El nu zice: „plăteşte-mi o sută de dinari”, căci el se ruşina, fiindcă acea datorie era atât de mică, ci zicea numai: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Iar acela a căzut la picioarele lui şi îl ruga, zicând: „Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti”.

Prin aceste cuvinte, sluga cea dintâi dobândise iertare de la domnul, şi pentru aceea se cuvenea ca ele să fie folositoare şi tovarăşului. Dar crudul acela nici prin aceste cuvinte nu s-a domolit şi nici nu a gândit că tocmai prin acele cuvinte se mântuise şi el. Dacă el ar fi iertat pe tovarăşul său înainte ca domnul să-i ierte datoria lui şi să-i arate aşa de mare har, aceasta ar fi fost o faptă mărinimoasă.
Dar acum, după ce lui i s-a iertat o aşa de mare datorie şi i s-a dat un har atât de mare, acum el era oarecum îndatorat a fi cu pogorământ către tovarăşul său. Insă el n-a făcut aşa, nici nu şi-a adus aminte ce deosebire mare era între iertarea de care el se împărtăşise şi între ceea ce trebuia să facă el tovarăşului său.
Datoria aceea se suia la zece mii de talanţi, aceasta numai la o sută de dinari. Acela făcuse încălcare de lege împotriva domnului său, acesta era dator numai tovarăşului său. După ce el însuşi căpătase o binefacere, deşi domnul nu aflase întru el nimic bun, ar fi trebuit ca şi el să fie compătimitor. Dar la toate acestea el nu gândea, ci orbit de mânie, a apucat pe tovarăşul său şi l-a aruncat în temniţă.

Văzând aceasta, celelalte slugi s-au întristat, cum spune Sfânta Scriptură, şi l-au pârât domnului. Şi auzind domnul acestea, l-a chemat la sine, l-a înfăţişat iarăşi înaintea judecăţii şi a zis: „Slugă vicleană, eu ţi-am iertat toată datoria”. Când sluga era datoare (chiar cu zece mii de talanţi), domnul nu i-a vorbit nici un cuvânt de ocară, dar după ce acela a fost nemilostiv către tovarăşul său, domnul s-a mâniat, pentru ca noi să vedem că Dumnezeu mai uşor ne iartă păcatele noastre cele împotriva Lui, decât cele împotriva fraţilor noştri. „Şi domnul l-a dat pe el muncitorilor, până ce va plăti toată datoria lui”.

Deci, care păcat poate să fie mai mare decât nemilostivirea şi neîmpăcarea către fraţi, de vreme ce Dumnezeu pentru acest păcat îşi retrage binefacerile Sale? Dar este scris: „Darurile lui Dumnezeu şi chemarea Lui nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29). Pentru ce oare, numai de această dată, darul harului şi iertarea cea dată iarăşi se retrag? Pentru neîmpăcare.
De aceea, nu greşeşte cel ce va socoti că greşeala aceasta este cea mai rea din toate. Chiar de s-ar ierta toate celelalte păcate, păcatul acesta nu se va ierta; ba şi cele mai dinainte iertate, din pricina acestuia, iarăşi se vor imputa din nou.

Neîmpăcarea este aşadar un rău îndoit. întâi, ea însăşi nu se iartă; al doilea, şi datoriile cele vechi, care fuseseră iertate, prin neîmpăcare iarăşi se înnoiesc. Aşa s-a întâmplat şi cu sluga din Evanghelie. Căci Dumnezeu nimic nu urăşte şi nimic nu urgiseşte aşa de tare ca pe omul neîmpăcat. Acestea ne-a arătat El aici, dar şi în rugăciunea pe care El însuşi ne-a învăţat-o: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12).

Ştiind toate acestea şi scriind în inima noastră pilda biblică, la fiecare amintire de răul ce am suferit de la alţii, totdeauna să ne aducem aminte de cele cu care noi înşine am mâniat pe Domnul. Frica pentru propriile noastre păcate uşor va domoli mânia noastră pentru greşelile altora. Iar dacă totuşi voim să gândim Ia greşeli, să gândim la ale noastre proprii.

Dacă gândim la păcatele noastre, atunci nu ne vom aminti greşelile altora. Dacă, dimpotrivă, noi uităm păcatele noastre proprii, cu atât mai lesne cădem în osândirea altora. Dacă sluga aceea n-ar fi uitat datoria sa de zece mii de talanţi, nu şi-ar mai fi adus aminte de cei o sută de dinari. însă fiindcă el a uitat datoria aceea, a apucat pe tovarăşul său; şi fiindcă el a cerut înapoi datoria cea mică, s-a încărcat iarăşi cu povara celor zece mii de talanţi.
De aceea eu zic, cu îndrăzneală, că neîmpăcarea este păcatul cel mai mare. Nu, nu eu zic aceasta, ci o zice însuşi Hristos prin pilda aceasta. De aceea, înainte de toate, să gândim a ne curaţi de mânie şi a ierta vrăjmaşilor noştri, ştiind că nici rugăciunea, nici milostenia, nici postul, nici împărtăşirea cu Sfintele Taine, nici altceva nu ne va putea mântui în ziua aceea, dacă noi nu ne-am împăcat.

Iar dacă ne-am împăcat, atunci păcatele noastre pot fi iertate, căci Hristos zice: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, Tatăl vostru Cel din cer va ierta şi vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altora, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă” (Matei 6, 14-15).

Aşadar, pentru ca noi aici să petrecem o viaţă paşnică şi lină, iar după moarte să dobândim iertarea şi lăsarea păcatelor noastre, trebuie să ne sârguim a ne împăca cu toţi vrăjmaşii pe care îi avem. Atunci iarăşi vom împăca cu noi şi pe Domnul, chiar de am fi săvârşit împotriva Lui zeci de mii de păcate, şi vom fi părtaşi fericirii celei viitoare. Pe care, fie să o dobândim noi toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea şi puterea, în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Publicat în Predici | Lasă un comentariu

Duminica a XI-a dupa Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv

1

Să ne iertăm unii pe alţii.

Dreptmăritori creştini,
În cuvintele: „Şi ne iartă nouă, precum şi noi iertăm”, noi condiţionăm iertarea lui Dumnezeu de iertarea noastră. Dar şi Dumnezeu condiţionează iertarea Sa de iertarea noastră, când zice: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Mt. 6, 14-15).

Când datornicul cu zece mii de talanţi, o sumă enormă, cere îngăduinţă spre a putea plăti datoria, Dumnezeu îi dă mai mult decât cere: îi iartă şi datoria. Iar când datornicul cu o sută de dinari, o sumă foarte mică, cere îngăduinţă de la datornicul iertat, acesta nu numai că nu-l îngăduie, dar îl şi pedepseşte, aruncându-l „în închisoare până ce va plăti datoria” (Mt. 18, 30).

Văzând Dumnezeu purtarea neomenească a datornicului iertat, îl pedepseşte, dându-l „pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria” (Mt. 18, 34). Aceasta este pedeapsa celor ce nu iartă.

Iubiţi credincioşi,
Iertarea greşiţilor noştri e posibilă. Ea cuprinde şi iertarea duşmanilor. Avem cel mai puternic exemplu pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care, în timpul răstignirii pe cruce, a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 34).

Iar primul mucenic creştin, Sfântul Arhidiacon Ştefan, când duşmanii îl ucideau cu pietre, a spus: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60).

Avva Agaton din Pateric zice: „Mâniosul, măcar de va scula vreun mort, nu este primit la Dumnezeu”. Tot el grăieşte: „Niciodată nu m-am culcat să dorm având (ceva) asupra cuiva, nici am lăsat pe cineva să se culce să doarmă având (ceva) asupra mea”. Cuvintele lui Avva Agaton ne amintesc de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efes. 4, 26).

Fără iertarea aproapelui, rugăciunile noastre nu sunt primite la Dumnezeu: „Când vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Mc. 11, 25).

Fără iertarea aproapelui, nu este primit nici darul adus la altar: „Dacă vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea altarului şi mergi întâi şi te împacă cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23-24).

Sfântul Ciprian ne spune că Dumnezeu nu primeşte jertfa făcătorilor de vrajbă. El le spune să plece de la Altar şi să se împace mai întâi cu fraţii lor. Dumnezeu vrea să fie împăcat prin rugăciuni ce se înalţă din inimi împăcate.

Cel ce nu îl iartă pe aproapele său, nu se poate împărtăşi cu Sfintele Taine! Biserica învaţă: „Trupul Stăpânului vrând să-l primeşti spre hrană, fii cu frică să nu te arzi, că foc este; Sângele Lui vrând să-l bei spre împărtăşire, mergi şi cu cei ce te-au mâhnit te împacă şi aşa îndrăzneşte de ia hrană sfântă” (Canonul Sfintei Împărtăşanii).
Regele Saul îl pizmuia foarte mult pe tânărul David, fiul lui Iesei, pentru că acesta era viteaz şi se bucura de dragostea poporului. Pentru aceasta îl prigonea pe cel ce biruise pe Goliat, îl urmărea ca un lup fioros şi căuta să-l omoare.

Dar Dumnezeu îl ocrotea pe David şi nu numai că-l scăpă de multe ori din mâna prigonitorului, ci făcu aşa ca însuşi regele să cadă într-o cursă care putea să-l coste viaţa. Într-o seară, Saul cu oştenii lui, pe când îl „vâna” pe cel ce nu-i făcuse nici un rău, se adăposti într-o peşteră, fără să ştie că în fundul ei se afla David pe care-l căuta. Atunci au zis către David oamenii lui: „Iată, Domnul ţi l-a dat în mână pe vrăjmaşul care te prigoneşte. Ucide-l şi scapi de năpastă”.

Însă David a răspuns: „Niciodată nu-mi voi ridica mâna mea împotriva regelui, unsul Domnului”. Apoi, strecurându-se uşor până la locul unde dormea regele, îi tăie o bucată de stofă din poala mantiei şi o luă cu el.

A doua zi, după ce ieşiră toţi din peşteră, David se aruncă la pământ înaintea regelui şi zise: „Stăpâne, Dumnezeu te-a dat în mâinile mele în peşteră. Iată, că am în mâini poala hainei tale, am putut să te ucid, dar n-am făcut-o. Încredinţează-te că nici o răutate nu-i în inima mea. Judece Domnul între noi, dar eu n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi să-mi răpui viaţa”.

Atunci Saul, ruşinat, a declarat: „Tu eşti mai drept decât mine, căci m-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău. Domnul să-ţi răsplătească cu bine pentru ceea ce ai făcut tu astăzi cu mine!”. Şi ridicându-şi regele glasul, a plâns. Iertarea lui David a fost ca un foc care i-a topit ura. Iar lacrimile lui Saul erau mărturii despre puterea iertării (I Regi 24).

Noi, oamenii, suntem făcuţi să trăim în societate. Precum albinele se adună în roiuri şi-şi duc viaţa în cea mai strânsă conlucrare, aşa şi noi suntem zidiţi ca să alcătuim o singură familie, compusă din fraţi, indiferent de culoarea feţei, de vârstă, de rasă, avere sau religie.

De aceea, avem nevoie unii de alţii. Însă un cuvânt supărător, o nedreptate, o ocară sau pagubă poate duce la mânie şi la dezbinare, la certuri şi duşmănii chiar între fraţii de sânge. În această situaţie, ar trebui să ne trezim din somnul neiubirii, conştienţi că nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, dacă nu ne iubim fratele şi sora pe care-i vedem (cf. I In. 4, 20).

În refuzul de a-i ierta pe fraţii şi pe surorile noastre, inima ni se închide, iar împietrirea ei o face impermeabilă la iubirea îndurătoare a Tatălui ceresc.

Religia creştină ne îndeamnă să fim buni şi să trăim în dragoste frăţească şi să iertăm celor ce ne-au greşit. Căci de această atitudine a noastră faţă de semeni atârnă îndurarea lui Dumnezeu faţă de noi.

Patericul spune: „Căci precum este Dumnezeu acoperind lumea, aşa a fost şi Avva Macarie, acoperind greşelile pe care le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut şi pe care le auzea, ca şi cum nu le-ar fi auzit”.

Iar Avva Pimen zice: „In ce ceas vom acoperi greşeala fratelui nostru şi Dumnezeu o acoperă pe a noastră; şi în care ceas o arătăm pe a fratelui şi Dumnezeu ne-o arată pe a noastră”.

Iertarea dă mărturie că, în lumea noastră, iubirea e mai tare ca păcatul. Martirii de ieri şi de azi dau mereu această mărturie lui Hristos. Iertarea este condiţia fundamentală a împăcării (cf. II Cor. 15, 18-21) fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor şi a oamenilor între ei.

Se spune despre un dregător din vechime că excela prin frumuseţea sa; avea doar un mic defect la ochiul stâng. Un pictor iscusit l-a portretizat şi a reuşit să-i zugrăvească chipul fără acest defect.
Aşa se cuvine să procedăm şi noi, să nu născocim cusururi aproapelui nostru sau să le potenţăm pe cele mici, inerente oricărui pământean, ci să le trecem sub tăcere sau să le corectăm, dacă e cu putinţă.
Înspre aceasta trebuie să tindem, încât „ocărâţi fiind, să binecuvântăm, prigoniţi fiind, să răbdăm, huliţi fiind, să mângâiem” (I Cor. 4, 12-13). Domnul Însuşi ne-a poruncit să iertăm oricând şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limite, fără măsură.

El îi spune Apostolului Petru să iertăm „de şaptezeci de ori câte şapte” (Mt. 18, 21-22), adică de infinit de multe ori. Dacă e vorba de „greşeli” (cf. Mt. 6, 12) sau de „datorii” (cf. Lc. 11, 4), în realitate suntem mereu datornici, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „Nimănui cu nimic nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; fiindcă cel care îl iubeşte pe aproapele a împlinit Legea” (Rom. 13, 8).

Iubiţii mei,
Pilda slujitorului nemilostiv nu este un tablou, ci o oglindă pe care Iisus o ţine sus în faţa noastră, încât să putem vedea cine suntem cu adevărat. Noi, cărora Dumnezeu ne-a iertat o datorie pe care n-o puteam plăti niciodată, întoarcem spatele şi refuzăm să iertăm pe cei ce ne-au vătămat.
Se cade să ne iertăm unul pe altul, nu pentru că altă persoană este vrednică de a fi iertată, nici pentru a arăta că suntem oameni atât de mărinimoşi. Trebuie să ne iertăm pe motivul că Dumnezeu ne-a iertat pe noi, risipind vrăjmăşia păcatului şi oferindu-ne cetăţenie cerească.

Doresc să închei cu un exemplu de iertare, adevărat şi dureros. Un soldat britanic scria unei mame din Germania despre flăcăul ei pe care el fusese forţat să-l ucidă în timpul războiului. „Ca membru al echipei comandoului ce invada un sat din Franţa, a devenit sarcina mea să-l ucid pe fiul dumneavoastră. Eu vă cer iertare din tot sufletul, pentru că sunt creştin. Sper ca, într-o zi, după ce războiul se termină, să pot vorbi cu dumneavoastră faţă către faţă”.

Iar mama germană i-a răspuns astfel: „Inima mea îmi spune că trebuie să te iert chiar pe tine care l-ai ucis pe băiatul meu, pentru că şi eu sunt creştină. Dacă vom trăi după ce războiul se va sfârşi, nădăjduiesc că vei veni în Germania să mă vizitezi, ca, în casa mea, chiar pentru puţin timp, să poţi lua locul fiului pe care tu l-ai ucis”.

Să aprindem focul dragostei creştine în inimi şi să ardem cu el toată ura, toată răutatea şi toată vrăjmăşia care este între noi. Făcând aşa, vom primi harul Duhului Sfânt Care transformă rana în compătimire şi ne ajută să uităm ofensa.

Fiind buni şi iertându-ne unii pe alţii precum şi Dumnezeu ne-a iertat nouă întru Hristos (cf. Efes. 4, 32), ne vom bucura de armonia cerească şi vom cânta cu psalmistul: „Cât e de bine şi cât e de frumos să locuiască fraţii împreună” (Ps. 132, 1). Amin.

Înaltpreasfinţitul Irineu Pop-Bistriţeanul

Publicat în Predici | Lasă un comentariu

Duminica datornicului nemilostiv: Despre nerecunostinta

1

O imagine grava de o cruzime exclusivă a inimii ne-a arătat în pilda Sa despre datornic Domnul Iisus Hristos. Noi am văzut în această pildă limita extremă a necinstei omeneşti, a păcătoşeniei omeneşti.

A cui inimă nu se va cutremura, nu va fierbe de indignare şi de revoltă, ascultând cum acest om necredincios, căruia i s-a iertat recent o mare datorie, a procedat inuman cu aproapele său! Se cutremură inimile noastre când vedem manifestările îndrăzneţe ale patimilor sau ale păcătoşeniei omeneşti. Nu în zadar a spus Prorocul David:

Sufletul meu este între lei; eu stau între cei care aruncă foc, între fiii oamenilor, dinţii cărora sunt suliţe şi săgeţi şi limba cărora este sabie ascuţită (Psalmul 56, 5).

Priviţi, el vorbeşte nu doar despre răufăcători şi ucigaşi, ci şi despre noi, oamenii obişnuiţi. El ne numeşte „cei care aruncă foc”, ne numeşte „haită de lei”, spune că noi avem dinţii suliţe şi săgeţi şi că limba noastră este sabie ascuţită. Iar sabia este arma uciderii.
Dacă limba noastră este asemenea săbiei ascuţite înseamnă că putem uci­de cu ea oameni. Şi ucidem, deseori ucidem, şi nu ne indignăm de noi, nu ne considerăm ucigaşi. Necruţător străpungem inima aproapelui nostru cu defăimarea noastră grosolană, îi înjosim demnitatea omenească, îi zdruncinăm inima cu cuvinte rele – oare nu este aceasta o ucidere duhovnicească?
Auzim că unul dintre oamenii cunoscuţi nouă săvârşeşte desfrânare si ni se umple inima de o profundă indignare. Nu este greu să ne indignăm de alţii. Este dificil să ne indignăm de noi înşine. Avem oare dreptul si ne indignăm de alţii, dacă noi înşine suntem departe de acea înălţime a înţelepciunii despre care ne-a învăţat Hristos? Sunt mulţi între noi cei care niciodată nu au fost robiţi de privirea pătimaşă la o femeie sau la un bărbat? Puţini, foarte puţini.

Iar Domnul Iisus Hristos numeşte privirea necurată la o femeie adulter. Chiar dacă nu în faptă, dar în inimă acesta a fost săvârşit.

Marele Sfânt Tihon de Zadonsk a spus odată: „Ce păcate vedem noi în oameni, pe acelea le avem şi noi“. Este un adevăr profund.

Tot ce vedem păcătos în oameni există şi în noi înşine, poate într-o măsură mai mică, dar în fond este la fel – aceeaşi necurăţie a inimii care se manifestă în minciună, insultă, răutate. Această necurăţie este în fiecare inimă. Si acesta cuvinte ale Sfântului Tihon de Zadonsk trebuie să le ţinem minte toţi, să le păstrăm mereu în inimile noastre.

Când vedem manifestarea răului sau a necurăţiei în oameni, atunci trebuie să privim în inima noastră şi să ne întrebăm: „Sunt eu oare deplin curat în această privinţă, nu este în mine păcatul pe care îl văd în fratele meu?”

Noi ţinem minte doar ceea ce ne cutremură inima.

De exemplu, ne amintim despre cutremurele de pământ. Şi, cu cât este mai sensibilă inima noastră, cu atât mai mult ne amintim de calamităţile înfricosătoare. Oamenii cu inima mai grosolană, care nu au milă în ei, repede uită de tot.

Nu aşa procedează învăţaţii care studiază cutremurele de pământ, ci îşi amintesc întotdeauna despre ele, de la o zi la alta urmăresc mişcările scoarţa terestre. Gândul lor este întotdeauna concentrat la cutremurele de pământ. De la ei trebuie să luăm exemplu. Cum aceştia urmăresc mereu subtil fluctuaţiile pământului, aşa şi noi trebuie neîncetat să urmărim mişcările inimii noastre, să alungăm din ea tot ce este necurat. Să ne urmărim gândurile, poftele, trezirile şi faptele. Subtil şi profund să le cântărim: nu este cumva în ele ceva păcătos?

Dacă vom fi asemenea seismologilor, care urmăresc cutremurele, şi vom urmări concentrat mişcările inimii noastre, atunci vom conştientiza profund propria noastră păcătoşenie, propria noastră nevrednicie şi mai puţin vom urmări şi vom judeca răul pe care îl vedem în inimile apropiaţilor noştri.

Este revoltătoare purtarea datornicului crud la inimă, căruia Milostivul Stăpân i-a iertat o datorie de 10000 de talanţi, iar el, întâlnind pe un sărac necăjit, care îi era dator o sumă infimă de 100 de dinari, l-a apucat de gât şi a început să-l sugrume. Săracul îl ruga să-l mai îngăduie, îi spunea aceleaşi cuvinte pe care le-a spus şi cel crud la inimă cu puţin timp în urmă în faţa Stă­pânului: Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi întoarce totul! Dar el nu vru să rabde, şi-l sugrumă, şi-l puse în închisoare pe datornicul său.

Ce poate fi mai revoltător şi mai grosolan?

Da, desigur, este gradul extrem de nerecunoştinţa, lipsa milostivirii, a dorinţei de a ierta apropiaţilor noştri datoriile lor. Aceasta este deplina uitare a făptu­lui pentru care ne rugăm în fiecare zi lui Dumnezeu: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Nu vrem, nu vrem să lăsăm datoriile greşiţilor noştri, dar vrem şi aşteptăm să primim iertare de la Dumnezeu.
Ce trăsături negre ale sufletului a manifestat acest om nemilos faţă de nefericitul apropiat al său? Ce l-a incitat la o asemenea cruzime, la o asemenea încălcare a dreptăţii? Întâi de toate egoismul lui, iubirea de sine. Doar la sine se gândea, doar pentru sine îşi dorea fericire, iar la alţii nu voia să se gândeas­că. Toate gândurile lui erau îndreptate spre a primi cât mai mult. Era un ego­ist brutal, iubitor de argint, fiindcă puţin i-a fost că a primit de la Stăpânul 10000 de talanţi, dar nu a putut uita de 100 de dinari pe care îi datora lui un om sărac şi necăjit.
Dar să pătrundem în inima noastră, să căutăm: nu există oare în noi înşine patima iubirii de argint, nu există oare în noi o inimă crudă? Sunt puţini dintre noi cei care sincer dispreţuiesc banii, care nu doresc bogăţie? Puţini, foarte puţini! Iubirea de arginţi este păcatul majorităţii oamenilor. Revoltându-ne de extrema iubire de argint a acestui datornic iertat, trebuie să recunoaştem cu smerenie că singuri suntem vinovaţi de acest păcat. Noi vedem în acest datornic iertat cea mai brutală manifestare a iubirii de sine, a egoismului. Dar oare nu ne iubim noi înşine mai mult decât pe apropiaţii noştri, oare împlinim noi porunca: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi?
Noi ne iubim pe noi înşine, iar de alţi oameni prea puţin ne îngrijim. Acesta este egoismul, acesta este păcatul care, într-o formă strigătoare, revoltătoare se manifestă în faptele acestui datornic. El este crud, este nemilos peste măsu­ră. Dar oare putem spune că împlinim porunca lui Hristos: Fiţi milostivi, aşa cum şi Tatăl vostru milostiv este (Luca 6, 36)?
Câţi îşi iubesc aproapele ca pe ei înşişi? Câţi au grijă de aproapele ca de sine însuşi? Doar sfinţii. Dar noi toţi nu suntem sfinţi, noi toţi suntem vinovaţi de acele păcate pe care le vedem la alţii, cum a spus Sfântul Tihon de Zadonsk.

Nu obişnuim să facem milostenie, cineva ne este dator cu ceva, cineva a greşit împotriva noastră, cineva ne-a ofensat.

Iar Sfântul Apostol Iacov spunea: Judecata e fâră milă pentru cel ce n-a făcut milă (Iacov 2, 13).

Să ne temem de aceste cuvinte, fiindcă şi pe noi ne aşteaptă judecata care a căzut peste acest necruţător datornic: Stăpânul, mâniindu-se, l-a dat pe el pe mâna chinuitorilor, până va întoarce toată datoria.

Hristos a spus în finalul pildei Sale: Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din toată inima (Matei 18, 35).

Şi altă dată Domnul Iisus Hristos a spus: Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, şi Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta; dar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre (Matei 6, 14-15).

Domnul ne-a poruncit să ne rugăm cu rugăciunea pe care i-a învăţat pe ucenicii Săi şi în această rugăciune noi zilnic repetăm: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Vedeţi cât de mult se cere de la noi? Nu avem voie, văzând o asemenea manifestare grosolană a inimii rele omeneşti, să ne limităm doar la revoltă – tre­buie să ne amintim porunca: „Ia aminte la tine însuţi!”

Totdeauna ia aminte la ce se petrece în inima ta, preţuieşte profund şi cinstit fiecare mişcare a inimii tale, urmăreşte cele mai mici manifestări păcătoase ale ei.

Aşadar să ţinem minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola că­tre Efeseni:

Fiţi buni unul cu altul, compătimitori, iertaţi unul altuia aşa cum, şi Dumnezeu în Hristos v-a iertat pe voi.

Şi trebuie să iertăm, aşa cum cere Hristos, aşa cum a spus El în finalul pildei – din toată inima. Fiindcă se în­tâmplă că iertăm doar în cuvinte – ne plecăm celui care ne-a supărat, dar in inimile noastre rămâne iritare, ură faţă de el. Aceasta nu este iertarea din toată inima.
Să ne învăţăm să îndeplinim această poruncă a lui Hristos – să fim milostivi, aşa cum este Tatăl nostru Cel ceresc, şi să iertăm din toată inima apropia­ţilor noştri greşelile făcute faţă de noi. Şi atunci şi noi vom primi iertare de la Tatăl nostru Cel ceresc. Amin”.

9 septembrie 1945

Sfantul Luca al Crimeei,
Predici, Editura Sophia

Publicat în Predici | Lasă un comentariu