Postul nu este lăsat să omoare omul

1Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, iar alţii, o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Fiecare îşi va lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai şi încurcă în înţelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această “uzină” care suntem noi înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune “mersi”, pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine.
Este la câte unii această panică: “Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere. Postul trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie ca o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăgună şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.
Fraţi creştini, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii postesc toată ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi toată noaptea le este rău. Este şi un cuvânt în popor: “Crăciunul sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi mâncăm şi ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, fraţi creştini.
Dar un post aspru se împleteşte cu rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un ideal. Şi ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini, şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit foarte mult, toţi, fără nici o excepţie. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune şi apoi se ademeneşte şi cade, căderea lui e mare, pentru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Timotei ştia că are nevoie de un frâu pentru tinereţea lui – căci tinereţea aceasta de multe ori se preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Timotei se îngrădea din toate părţile, ca să stingă această flacără a păcatului. Şi el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel. Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite şi umflate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost deportat…
Toţi sfinţii, fără excepţie, au primit suferinţă în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajuta să fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinţe. Iisus însuşi a suit acest drum al suferinţei, a călătorit pe drumul Crucii şi picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă celor ce vor merge după El.
Ţineţi seama de toate acestea, fraţi creştini. Luaţi-vă în serios propria viaţă, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască şi după moarte vine judecata – spune sfântul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri şi le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca şi cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam între noi. Aşa este şi cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, fraţi creştini. Dumnezeu să ne ajute să facem, şi negreşit, ne vom bucura de roadele şi sporul cel duhovnicesc. Amin.
Postul e înainte de toate, înfrânare, fraţi creştini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie şi mănânci şi o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post. Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreţ grozav faţă de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecaţi. Noi, cei de azi, ne-am obrăznicit, suntem “evoluaţi”…
În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul. Postul n-are nici o valoare când ai necaz pe cineva şi nu te poţi împăca cu el. Poţi să mori de foame, nu are nici un rost postul tău, până când nu te împaci cu celălalt. Dar nu aşa, o împăcare de politeţe, ci iertare din inimă. Nu aşa, că “da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Să vă iertaţi unul pe altul din toată inima, numai atunci postul va fi cu adevărat de folos. Unii nu-şi vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit şi dincolo îi aşteaptă acest foc cumplit al conştiinţei vinovate. Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Şi apoi să nu uitaţi că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abţii de la tot ceea ce simţi că nu-ţi este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.
În comunităţile în care trăim, când pleacă unul afară, toţi ceilalţi tabăra pe el şi îi spun toate greşelile şi uită că, oricât de rău ar fi cineva, are şi nişte lucruri bune. Dar se uită acest amănunt şi se spun numai cele rele. Şi greşim osândind pe altul, şi spurcăm postul nostru cu acest păcat, şi ne adunăm păcate grele în faţa lui Dumnezeu. Pentru că atunci când judeci pe altul, intri cu obrăznicie în drepturile lui Dumnezeu, El e judecătorul. “Cine eşti tu, să judeci slugă străină?” Ce folos că nu mănânci carne, dar mănânci cinstea fratelui tău? Sau dai averea la săraci, dar tu eşti plin de ură?
Să avem grijă, aşa cum v-am spus, să postim şi cu limba, fraţi creştini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greşeli de neiertat. Sfântul Iacov spune aşa: “Cine-şi păzeşte limba şi nu spune lucruri greşite, acela e bărbat desăvârşit”. Mare e războiul purtat de limbă – limba aceasta cu care vorbesc şi eu acum. Şi apoi nu uitaţi că vom da seama de orice cuvânt deşert – aşa ne avertizează Mântuitorul. E cumplit: vom fi puşi în faţă cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfinţii Părinţi că limbă are două garduri în faţă, ca s-o poţi stăpâni: dinţii şi buzele. Când spune prostii, muşc-o în aşa fel încât să curgă sânge. Pedepseşte-ţi limba, ca să scapi tu de pedeapsa cea veşnică. Ar trebui să ne controlăm fiecare cuvânt pe care-l spunem, pentru că fiecare are rostul lui în viaţa noastră sau în viaţa altora. Nu-ţi învinui numai limba, ca şi cum ea ar merge fără cap şi fără minte… S-o strunim noi, să-i poruncim noi ce să spună, nu să ne scuzăm că “am scăpat din vedere ceea ce am spus”, nu daţi vina numai pe limbă. Încă o dată, nu uitaţi că postul este şi al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitaţi îndemnul:. “Cuvântul vostru să fie dres, cu sare.. .”. Aşa că aveţi grijă la capitolul “bârfă”. La noi, aşa se procedează. Când lipseşte cineva din birou, chiar pentru o clipă, în urmă e anulat cu totul de ceilalţi, nu mai e bun decât de scuipat când se întoarce… Să nu fie, fraţi creştini. Marile călătorii sunt întotdeauna cele interioare. Pentru că în călătoriile exterioare, în timpul nostru, sunt foarte multe înlesniri – de pildă putem merge foarte comod şi putem parcurge drumuri mari într-un interval de timp foarte scurt. Sunt însă călătorii interioare în care avem de luptat cu noi înşine, aşa cum, de pildă, în Athos, ca să mergi de la o mănăstire la alta, te strecori pe nişte cărărui şi cărăruile astea au de o parte şi de alta nişte arbuşti mici, cu foarte mulţi spini – şi dacă mai şi plouă, pe de o parte te udă ploaia sau rouăa, iar pe de altă parte te zgârie spinii care te întâmpină pe toate cărăruile acestea înguste. La Athos nu prea călătorim, însă călătorim cu toţii pe o cale foarte îngustă, plină de spini, cu piedici de tot felul. Să ne gândim câte piedici avem când vrem să facem o faptă bună, câte târguieli nu facem noi cu noi înşine, când vrem să facem o milostenie: cât îi dăm? Mai puţin, că avem şi noi nevoie… Sau cât trebuie să ne luptăm ca să ne stăpânim de la nişte patimi! Cât de greu ne vine să ne hotărâm la această călătorie, fără să stăm pe loc, ci să mergem numai înainte! De aceea spun că marile călătorii sunt cele interioare – mai ales aceste târguieli cu noi înşine, pentru fapta cea bună. Această rânduială a postului este tot o călătorie pentru fiecare din noi, un timp de luptă cu noi înşine. Pentru că cea mai cumplită luptă este cu noi înşine, nu cu alţii, fraţi creştini. Noi pe altul îl biruim repede sau îl înlăturăm, mai ales dacă suntem mai voinici – îl desfiinţăm repede pe duşmanul nostru, însă cu noi înşine suntem tare delicaţi, ne este tare milă de noi şi găsim toate argumentele ca să ne cruţăm pe noi înşine. Postul este lăsat ca o arenă în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.
Şi într-o asemenea călătorie lăuntrică, ne este absolut de trebuinţă o faptă bună care, dacă o împlinim, este egală cu eliberarea noastră lăuntrică: adică să ne iertăm unii pe alţii. Pentru că în această călătorie spre înviere, avem noi înşine nevoie de multă iertare de la Dumnezeu. Şi dacă nu iertăm, nici nouă nu ni se iartă şi vai de sufletul nostru! Ne merg toate împotrivă, chiar dacă ni se pare că mergem pe drumul cel bun; vai de sufletul nostru, dacă nu ne iartă şi pe noi Dumnezeu! Când ştii că şeful tău e supărat pe tine şi urmează să te sancţioneze, te temi şi cauţi să faci tot ce poţi, ca să te ierte şi să te pui bine cu el. Dar marele Stăpân al universului, când îl ştim supărat pe noi, la cine putem mijloci să ne ierte? Iar condiţia iertării Lui, e să iertăm şi noi. Este condiţia pe care acest mare Stăpân o pune pentru fiecare dintre noi: “iertaţi şi vi se iartă”; “nu iertaţi, nu vi se iartă”. Aceasta este problema iertării – foarte grea de multe ori, dar şi foarte luminoasă, pentru că ea ne ajută la sporul cel duhovnicesc şi “ne pune bine” cu acest mare şi bun Stăpân al universului întreg. Ierţi – ţi se iartă.
Orice trudă pentru luminare şi mântuire presupune această condiţie a păcii interioare. Căci asta înseamnă iertarea: pacea ta. Şi nici nu se poate face rugăciune cu ciudă. Când te chinuie gândul că celălalt ţi-a făcut rău, n-ai linişte în suflet şi nu te poţi ruga. Praful acesta care ustură şi doare, ştergeţi-l de pe suflet şi aruncaţi-l la câini… iertaţi, fraţilor, ca să puteţi veni aici la rugăciune cu inimă deschisă şi să vă întoarceţi acasă cu pace în suflet. Şi nu aşteptaţi să vă ceară celălalt iertare. Nu, începeţi prin a cere dumneavoastră iertare, pentru că este imposibil ca, oricât ar fi şi celălalt de vinovat, să nu aveţi şi dumneavoastră o vină cât de mica… e imposibil…

Părintele Sofian duhovnicul, bătrânul cel frumos. Editura Bizantină, București 2012

sursa

Reclame

Italia. Zeci de mii de sodomiţi au cerut drepturi de adopţie pentru cuplurile sodomite

1

Protest în centrul capitalei italiene, Roma. Zeci de mii de sodomiţi au cerut drepturi de adopţie pentru cuplurile sodomite. Ei se plâng că proiectul de lege care permite uniunea civilă pentru persoanele de acelaşi sex nu este suficient pentru a duce o viaţă normală, cum o au şi heterosexualii. Proiectul de lege care permite uniunea civilă între persoanele de acelaşi sex în Italia a fost aprobat luna trecută de către Senat. Acest lucru a fost posibil doar după ce a fost eliminată prevederea care permitea unuia dintre partenerii sodomiţi să adopte copilul celuilalt. Aliații de centru-dreapta al premierului Renzi, cu ministrul de Interne în frunte, resping categoric adoptarea copiilor unuia din membrii cuplului sodomite, la fel ca și ramura catolică a Partidului Democrat, care amenință să convoace un referendum de respingere dacă legea trece într-o astfel de formă. Italia este ultimul mare stat din Europa Occidentală în care cuplurilor sodomite nu li se recunoaște niciun statut.

sursa

De vei cădea în fiecare zi, să nu încetezi lupta

2

Să nu te înfricoșezi de vei cădea în fiecare zi și nici să nu încetezi lupta, ci stai bărbătește și fără îndoială că îngerul care te păzește va lua în considerare răbdarea ta. De am căzut în groapa nelegiuirilor, nu vom putea ieși dintr-însa până ce nu vom coborî în prăpastia umilinței celor ce se pocăiesc. Una este trista smerenie a celor ce se pocăiesc, și alta mustrarea de conștiință a celor ce încă păcătuiesc; în fine, alta fericita și bogata smerenie pe care o dobândesc cei desăvârșiți, prin lucrarea lui Dumnezeu. Să nu încercăm a găsi cea de a treia smerenie cu ajutorul minții, căci zadarnică ne va fi străduința. Semnul celei de a doua este desăvârșita îndurare a defăimării.
Obișnuința care o ia înaintea voii și a conștiinței tiranizează deseori chiar pe aceștia care-și plâng (păcatele). Și nu trebuie să ne minunăm, căci rațiunea jedecăților lui Dumnezeu și a căderilor oamenilor ne este ascunsă și cu neputință a fi pricepută de cineva. Și aceasta pentru că nu se știe sigur care sunt păcatele provenite de pe urma leneviei noastre, care cele pe care le-a îngăduit dumnezeiasca iconomie, și care cele ce își au originea în depărtarea Domnului de către noi. Cineva mi-a povestit însă că cele ce ni s-au întâmplat din dumenzeiască iconomie nu ne stăpânesc vreme îndelungată ci grabnic dispar, pentru că cel care ne-a prădat păcatelor nu îngădie să fim stăpâniți multă vreme de demonul întristării. Noi, cei ce am căzut, înainte de orice să ne luptăm împotriva lui, căci, alături de noi fiind în vremea rugăciunii noastre și aducându-ne aminte de intimitatea în care ne găseam la început cu Dumnezeu, voiește să ne îndepărteze de la rugăciune.
Să nu te înfricoșezi de vei cădea în fiecare zi și nici să nu încetezi lupta, ci stai bărbătește și fără îndoială că îngerul care te păzește va lua în considerare răbdarea ta.

(Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amarcord Timișoara – 2000, p. 231-23)

sursa

De ce pe Sfântul Munte se petrec miracole mai mult decât oriunde?

1

Pe Sf. Munte Athos vom auzi adesea că s-au săvârşit minuni. S-ar putea zică că, acolo, miracolul este fapt cotidian.Sunt ajutoare cereşti sau minuni săvârşite prin evlavie şi prin icoana Maicii Domnului: însănătoşiri, salvarea unei obşti, daruri neaşteptate, schimbarea vieţii.Alte ajutoare minunate vin dinspre relicve sfinte, locuri consacrate, său dinspre asceţi sporiţi.

De ce pe Sfântul Munte se petrec miracole mai mult decât oriunde?

Iată de ce. Pentru că ei, cei de acolo, trăiesc în Duh, şi nu în trup. Asceţii mari de pe Munte, nevoitorii, fie la obşte, fie la pustie, trăiesc în Duh. Chiar şi pelerinii, călătorii care vin acolo cunosc şi ei trăirea în Duh. Ei vin pentru o perioadă limitată.Dar şi în acest interval limitat, ei cunosc influenţă puternică a mediului athonit şi, măcar pe timpul acela, ei trăiesc în duh, nu în trup. Unii dintre aceşti călători vor prelungi starea de trăire în duh şi după revenirea în lume.

Ce înseamnă a trăi în trup

Sunt trei feluri de trăire: în trup, în minte şi în Duh.
A trăi în trup înseamnă a rămâne conectat la sursa păcatului. Înseamnă a trăi înrobit patimilor, simţurilor. A te gândi doar la mâncare, la sex, la satisfacerea nevoilor primare; a te gândi la bani şi la funcţii; a fi dominat de ambiţii şi egoism. A trăi între griji și plăcere.
Un mare păcat este grija. Un subtil păcat este plăcerea perversă său satisfacerea imediată a simţurilor.
Grijile înseamnă a trăi în trup. A te identifica deci cu trupul, cu partea ta căzătoare şi vulnerabilă, în slavonă, grejnik înseamnă păcătos. Pe drept cuvânt: cel copleşit de griji e un păcătos…

O persoană obiectează:

– Acasă ne năpădesc grijile gospodăriei, grijile bucătăriei… înseamnă că noi, gospodinele, facem păcate că stăm în bucătărie?
Răspunsul: Treburile gospodăriei sunt slujiri, nu griji. Bucătăria este slujire, nu grijă. Transformă mintea: de la mintea grijii, la mintea slujirii. Slujirea înseamnă: munca dezinteresată de a obţine profit personal imediat; cu simţul dăruirii, cu drag și fără bombăneala.
Parabola „Marta // Maria” a fost rău înţeleasă de oameni. Hristos nu dezaprobă faptul că Marta munceşte. El dezaprobă ca Marta bombăneşte şi scânceşte! Hristos o găseşte exemplară pe Maria nu pentru că ar renunţa la muncă, ci pentru că mintea ei este pregătită pentru contemplaţia divinului.Că dacă înlături bombăneala şi obsesiile şi invidia — capeţi mintea slujirii, mintea limpede a bunătăţii şi a sănătăţii.Aşa se face trecerea de la trup la Duh, şi-n mediul familial, şi-n cel profesional.

Principiul plăcerii

Spuneam ca mare păcat este grija (pentru că blochează, întunecă, îmbolnăveşte) şi cel mai subtil păcat este plăcerea, pentru că duce la stagnare, la regresie infantilă, la indiferenţa religioasă, cădere.În psihologie, se vorbeşte de două principii care guvernează procesele mintale: principiul plăcerii (infantil) şi principiul realităţii (comportament de adaptare, de ajustare la dificultăţi). Principiul plăcerii revendică îndeplinirea imediată a unor trebuinţe; iar când acestea nu pot fi împlinite, omul scânceşte, înjură, bombăneşte, urlă; sau, în alte cazuri, el cade în reverie, vise compensatorii, ascundere în boală… La adult, frustrarea de plăceri se poate manifesta prin reverie şi vis, ca satisfacere iluzorie; dar şi prin revendicări vehemente, nemulţumiri şi mânie, în cazuri de dizarmonie nervoasă. Aceasta se remediază sau se corectează prin practica despătimirii (vezi şi rugăciunea lui Efrem Sirul).

Mintea mulţumirii şi a iertării

Facem distincţie între plăcere şi mulţumire. Mulţumirea este o stare salvatoare: este stabilitatea emoţională: „Rugaţi-vă neîncetat. Întru toate mulţumiţi” (ITes. 5:17-l8).Prin mulțumire înţelegem un stadiu al minţii foarte stabil, ferit de fluctuaţii afective, ferit de exaltare, pe de o parte şi de scânceală, pe de altă parte. Mulţumirea dezvăluie un psihism calm, puternic, senin: nu se încântă când primeşte zăhărelul, nu înjură când îl frustrezi de zăhărel.
Este „mintea de viaţă lungă”. Căci a mulţumi provine din cuvintele a mulți-ani. Vezi termenul popular întrebuinţat şi de Sadoveanu: mulţumesc, adică îţi urez mulţi ani! Înţelegem, prin această referire la etimologie, de ce mintea mulţumirii este mintea vieţii lungi, este mintea iertării. Şi, mai ales, este mintea care face trecerea de la plăcere la realitate, de la trup la Duh.

Menţinerea treziei

Importantă este menţinerea acestei trăiri. Căci unii primesc darul treziei în duh, o clipă, fie prin contactul cu locul sacru, fie prin puterea unui duhovnic sau maestru; dar menţinerea treziei este grea. Pentru menţinerea în Duh sunt necesare ajutoare, asceza exterioară, context salvator. Omul este slab şi are nevoie de sprijin. Menţinem mintea în Duh şi în trezie, prin rugăciune, prin cele 7 taine, prin simboluri religioase.
Ne amintim că symbolon înseamnă unire. Iar contrariul lui symbolon (unire) este diabolos, care înseamnă dezbinare, rupere, scindare, învrăjbire. Symbolon este şi „Crezul” de la Niceea (simbolul credinţei); symbolon este şi o imagine care declanşează o amintire divină, un context salvator, o experienţă spirituală.
Un exemplu de simbol ajutător: Uşa. Obiect comun, cu care ne întâlnim zilnic… Pentru cel sporit în duh, uşa este nu numai un cadru dreptunghiular de ieşire şi intrare; ci el îşi aminteşte sensul duhovnicesc, cel rostit de Hristos: „Eu sunt uşă: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra// va ieşi, şi păşune va afla. ” (loan 10:9).
O uşă desparte două spaţii: spaţiul amorf, al lumii, şi spaţiul consacrat: al casei, al bisericii, al chiliei, al trapezei.Când deschizi o uşă, să-ţi aminteşti de aceasta, şi astfel intrările şi ieşirile vor fi sporitoare.Şi, cum omul deschide 12000 de uşi pe an, ar avea ocazia să-şi reactualizeze planul spirimal de 12000 de ori…Deschiderea unei uşi devine un exerciţiu spiritual. Faceţi-l zilnic.

”Psihoterapie isihastă”, Vasile Andru, Editura:PARALELA 45 , 2010

E mare păcat să lipsești Duminca de la Sfânta Liturghie

1

Nimănui nu-i este îngăduit să lipsească Duminca de la Sf. Liturghie, spun sfinții părinți, căci este mare păcat. Numai cei ce sunt bolnavi de nu se pot da jos din pat, și cei ce îngrijesc de bolnavi, sunt îndreptățiți să lipsească de la Biserică, căci aceștia au într-adevăr pricini binecuvântate. Nu ai voie să dormi în timpul Sf. Liturghii, să faci cumpărături, comerț sau târg, să gătești, să călătorești sau să lucrezi în vreun fel, căci banii câștigați în Duminici și sărbători, sunt bani blestemați și vei ajunge să-i pierzi pe la doctori, pe medicamente, sau ți se vor fura. Una este să lucrezi fiindcă așa îți este serviciul, eși obligat și nu ai altă soluție, și alta este să lucrezi tu de bună voie. Căci dacă necinstești ziua Domnului și o nesocotești, și Dumnezeu îngăduie să ți se fure ceva ce ai tu mai scump, pentru că și tu ai furat ziua Lui. Nu este glumă, este ziua Domnului și avem poruncă să o cinstim. Ce au făcut oamenii din ziua duminicii, ştim cu toţii. Dintr-o zi care ar fi trebuit să fie închinată Domnului, ei au făcut o zi pentru diavol şi păcate. Pentru cei mai mulţi, duminica înseamnă a trândăvi, a petrece, a chefui în beţii, a se distra în dansuri, serate, baluri, dezmăţ şi multe altele. Când clopotele bisericilor bat, oamenii cască și se întorc pe partea cealaltă în pat. Când preotul se roagă pentru întreaga țară, pentru pacea lumii, pentru conducători, pentru sănătate, mântuire, pentru cei adormiți… oamenii se uită la emisiuni, se îmbuibează și desfrânează. Când Hristos Se jertfește pentru întreaga lume, oamenii se mocirlesc în cele mai cumplite patimi și pofte. Să luăm în serios aceste lucruri, căci Dumnezeu este bun dar este și drept, și nu va îngădui la nesfârșit ca ziua Lui să fie calcată în picioare de niște ticăloși. Să cinstim cum se cuvine ziua Sf. Duminici, căci e ziua Domnul, nu a noastră și astfel ne vor fi ascultate și împlinite și rugăciunile, vom fi păziți de multe rele, boli și urgii iar Dumnezeu ne va învrednici de multe binefaceri chiar pământești, căci ne vor fi binecuvântate afacerile, casa, familia, gospodăria, animalele, și roadele pământului.

sursa

Dumnezeu nu ascultă rugăciunile celor care amestecă practicile orientale și credința creștină

1

Dumnezeu nu asculta rugaciunile celor care amesteca practicile orientale si credinta crestina. Aceste practici sunt proceduri straine de neamul nostru, de mentalitatea noastra si nu sunt nascute prin Hristos si pentru Hristos. E un fel de fatarnicie a rugaciunii, o inselare. Amesteca lucrurile ca sa ne para adevarate: yoga, de pilda, cu rugaciunea lui Iisus. Ca de la cer la pamant este deosebirea de mare! Sunt vrajitoare si vrajitori care au cate o icoana la ei. Si se uita la icoana si spun niste lucruri, niste ghicituri. E o inselare a credinciosilor care cer aceasta «consultatie» de la vrajitoare. Nu se poate impaca Duhul lui Dumnezeu cu minciuna aceasta, cu aceasta fatarnicie. Dupa faptele lor ii veti cunoaste. Acesti oameni, care amesteca rugaciunea lui Iisus cu yoga, daca ne uitam atent la viata lor, vedem ca de obicei calca pe alaturi. Viata lor e alta. Chiar in yoga se întampla niste lucruri foarte discutabile. Multe necuviinte. Cei care fac yoga stiu la ce ma refer.

Parintele Sofian Boghiu