Întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927) şi Sfinţii închisorilor carliste şi antonesciene

1

”Vor veni mulţi care vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea Legionară a avut un drum greşit şi că tot restul a fost o rătăcire. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: Ei nu au greșit. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăț şi necredinţă. Au aprins o lumină şi am mers cu ochii ţintă spre ea” – Maica Mihaela Iordache

Întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927) şi Sfinţii închisorilor carliste şi antonesciene

Relatarea lui Corneliu Zelea Codreanu despre Întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927)

[…] În faţa situaţiei de mai sus, m-am hotărât să nu merg nici cu o tabără, nici cu cealaltă. Nici să mă resemnez, ci să încep organizarea tineretului pe răspunderea mea, după sufletul şi capul meu şi să continui lupta iar nu să capitulez.
În mijlocul acestor frământări şi ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcăreşti.
Ne-am hotărât să strângem rândurile şi să continuăm lupta sub protecţia aceleiaşi Sfinte Icoane. În acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din Iaşi, din altarul bisericii Sfântul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă.
La aceste gânduri, grupul „Văcăreşti“ s-a alăturat imediat. Peste câteva zile am convocat la Iaşi pentru vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, în camera mea din str. Florilor nr. 20, pe Văcăreşteni şi pe puţinii studenţi care mai rămăseseră legaţi de noi.

Într-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu nr. 1:

„Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.
Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici“.

Corneliu Z. Codreanu

Această primă şedinţă a durat un minut, adică cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenţi s-au retras, rămânând ca să cugete dacă se simt destul de hotărâţi şi de tari sufleteşte pentru a păşi într-o asemenea organizaţie unde nu era nici un program, singurul program fiind viaţa mea de lupte de până atunci şi a camarazilor mei de închisoare.

Din luptele tineretului român, 1919–1939. Culegere de texte, Bucureşti, Editura Fundaţiei Buna Vestire, 1993

1

Sfinţii închisorilor carliste şi antonesciene

1.Creştinismul Mişcării Legionare – cadru de formare a viitorilor Sfinţi ai închisorilor comuniste

La 24 Iunie 1927, vineri, de Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, a luat fiinţă din pronia divină, „Legiunea Arhanghelul Mihail”, denumită astfel după icoana Sf. Arhanghel Mihail, protectorul ei, icoană purtată în toate ceasurile de suferinţă. Întemeietorul, tânărul Corneliu Zelea Codreanu, mărturiseşte: „Eram aşa de putini şi aşa de săraci, încât nu numai că am fost ţinta săgeţilor ironiei altora, dar ne-am îngrozit noi înşine de sărăcia noastră. Credinţa însă nu ne-am pierdut-o nici o clipă. N-am avut nici o secundă de îndoială. Pare că Dumnezeu înadins ne-a adunat aşa de săraci pentru ca să arate că în victoria legionară materia n-a avut nici un rol. Din primul moment am avut viziunea clară a victoriei finale şi mi-am asumat întreaga răspundere a conducerii. De atunci am trecut prin greutăţi, primejdii şi riscuri nenumărate, dar această viziune a victoriei nu m-a părăsit nici o secundă”.

De atunci a intrat în lume şi în veşnicie mişcarea românească de revigorare moral-spirituală comparată cu ceea ce în monahismul ortodox a realizat mişcarea isihastă a Sf. Grigorie Palama, secolul XIV.

Fenomenul legionar poate fi pătruns în esenţa sa doar pe cale teologică. El nu se reduce la politică, nici la anticomunism, nici la eroism de bravură, nici la gesturi sau îmbrăcăminte cum fals consideră chiar unii „apropiaţi” de fenomenul legionar. Legiunea este o parte a Bisericii, face parte din ea. Lupta împotriva comunismului şi a tuturor nedreptăţilor are un temei spiritual, creştin: lupta împotriva răului. După cum dojeneşte pe creştini Sf. Ap. Pavel: „în lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge” (Evrei 12,4). Lupta este aşadar nevăzută în primul rând, cum arată acelaşi apostol: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare”. (Efes 6,11-13).

Deci o luptă interioară cu sine însuşi, cu patimile şi neputinţele personale şi de aici formarea unui om nou, creştin cât se poate de desăvârşit, moral, integru, cinstit şi conştiincios în fiecare domeniu de activitate inclusiv în politic şi social. Aceasta nu este o utopie ci a fost realizată tocmai de Mişcarea Legionară în membrii ei şi de aici în toată ţara, dorind o „ţară sfântă ca soarele de pe cer” cum spunea Moţa. A fi un om moral şi cinstit, iubitor de Dumnezeu şi de Neam. Atât putea face Legiunea. Mântuirea se dă prin mijloacele harice ale Bisericii, nici o substituire aşadar, nici un conflict, nici o competiţie între cele două. Ci o completare: ce nu putea face Biserica prin cler, făcea Legiunea pe planul moral, civic, social, cultural şi politic. Iar desăvârşirea acestui om integru, omul nou, avea loc în trupul Bisericii. O alăturare organică fericită, o fuziune între cer şi pământ, între divin şi uman, între transcendent şi imanent.
Că n-a fost să fie ţara toată ca „soarele de pe cer”, nu e vina Mişcării, ci a duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Dar cu atât mai mare e vina lor că au împiedicat un lucru bun şi frumos. Veşnic vor purta ocara cerului că au împiedicat cele mai sfinte şi nobile idealuri prin mijloace cu totul necinstite. Mântuitorul nu le recomandă acestor impostori şi pseudocreştini decât… moartea.

„Cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mat 18,6-7; Lc. 17,2).

1

De la Icoană şi de la altar…

1

Mişcarea Legionară – Mişcare de mântuire, cum a definit-o Nae Ionescu – a pornit de la Altar şi de la Icoană. „De la icoană şi de la altar am pornit – mărturiseşte Moţa – apoi am rătăcit o bucată de vreme, purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, răsleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului: la Icoană” („La Icoană”).

Despre vremurile începutului scrie Căpitanul: „Toţi credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi” („Pentru Legionari”).

Şi iarăşi: „Ne-am strâns şi mai mult în jurul icoanei. Şi cu cât greutăţile ne vor asalta şi loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu atât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail şi la umbra săbiei lui” (id.). Arhanghelul protector nevăzut al Legiunii nu e un arhanghel al vreunui cult oarecare, ci Arhanghelul Bisericii Creştine a Răsăritului, aşa cum arată dogma şi rânduiala acestei Biserici:

„El nu era pentru noi o fotografie pe o icoană; ci îl simţeam viu. Acolo, la icoană, făceam de gardă cu schimbul, zi şi noapte, cu candela aprinsă” (id.).

Despre formarea lăuntrică a legionarului şi despre rostul Bisericii în viaţa neamului stă scris în Cărticica Şefului de Cuib: „Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţa Legiunii. Să nu se uite că noi, poporul român, stăm aici pe acest pământ prin voia lui Dumnezeu şi prin binecuvântarea Bisericii creştine”. Prin urmare, legionarul crede în Dumnezeu. Nu va crede în Dumnezeu. Întru atâta întrucât este legionar, el crede în Dumnezeu. Pentru Căpitan, legionarul care nu crede în Dumnezeu este un infirm.

Spre a nu mai lăsa loc de interpretări, iată ce scrie Căpitanul despre Mântuitorul Hristos: „Vom învia din morţi în numele lui Hristos; adecă în afară de credinţa lui Hristos, nimeni nu va fi mântuit” („Însemnări”).

Sau:

„A înviat Hristos, sădind nădejdea Învierii din morţi; că viaţa nu se termină aici, la aşa de trecători 60-70 de ani; că se prelungeşte dincolo; că ne vom întâlni iar… şi nu ne vom mai despărţi niciodată” (id.)

La Jilava, în noaptea de Paşti a anului 1938, Căpitanul aştepta cu înfrigurare ceasul Învierii. După multe osteneli izbuteşte să îşi procure o lumânare. Scrie el în Însemnări: „O fi trecut de 12 (noaptea). Poate şi de 1. N-am mai auzit clopotele sunând Învierea. Aprind lumânarea şi zic: Hristos a înviat!”.

Învăţătura lui despre Hristos şi despre Biserică este aceeaşi, neschimbată. Ea nu se deosebeşte cu nimic de învăţătura Părinţilor Bisericii.

*

Între Mişcare şi Biserica lui Hristos nu există cale de conflicte. Dimpotrivă. Precizând poziţiile, Căpitanul scrie: „Linia istorică este una: aceea pe care o trăim sub condamnare şi sub piatra de moară a păcatelor noastre, ale lumii şi ale moşi-strămoşilor noştri. Recunoaştem că suntem păcătoşi; aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică” („Pentru Legionari”). Prin urmare:recunoaştem că suntem păcătoşi; că purtăm păcatele noastre şi ale lumii. Şi în starea în care ne aflăm, ne zbatem, ne jertfim viaţa sub aripa ocrotitoare a Bisericii străbune pentru apărarea crucii; şi pentru aducerea neamului nostru la Hristos.

Înfiinţând Legiunea, Corneliu Codreanu nu s-a gândit să pună bazele unui ordin călugăresc. Nici mântuirea individuală a legionarilor nu era mobilul lui. Nici nu avea pentru aceasta mijloacele sfinţitoare. Pe acestea le are numai Biserica. Setea adâncă a sufletului, singură Biserica o putea potoli. Când el spune că „linia Bisericii” stă la uriaşă înălţime faţă de „linia Legiunii”, la aceasta se gândea. Corneliu nu avea intenţia să facă din legionarii lui călugări sau sfinţi, rupţi de realităţile lumii şi retraşi undeva în scorburi de copaci cum vor unii să creadă…

El voia altceva: să pregătească din suflete tari, din braţe vânjoase o Românie sănătoasă, puternică şi temătoare de Dumnezeu. El deschide o şcoală spirituală, un organ de educaţie cetăţenească. Elevii lui erau, în marea lor majoritate, creştini practicanţi, se spovedeau şi se împărtăşeau. Ateii, indiferenţii religios nu aveau ce căuta la el.

„Ţelul şcolii lui Codreanu nu era sfinţenia. Ci omenia românească. Omenia nu e sfinţenie. Omul de omenie nu se lasă pălmuit. Legionarului nu-i era indiferentă nedreptatea omenească. El nu poate sta cu braţele încrucişate când vede jefuindu-se averea ţării. Organizarea de rezistenţe active, necesare şi îndreptăţite nu e lucrul Bisericii. Ci al conducătorilor – legali sau ilegali – mulţimilor. Conştient de abaterile de la poruncile Evangheliei, Codreanu a spus, răspicat: recunoaştem că suntem păcătoşi. Iar în închisoare fiind, scrie aceste cuvinte de sfârşit: „Adu-i aminte, Doamne, de toţi ai mei. Ia-i sub scutul tău. Iartă-i şi odihneşte-i în pace. Celor vii dă-le tărie şi biruinţă asupra potrivnicilor, ca România legionară să înflorească şi să se apropie de tine, Doamne al neamului nostru românesc, în speranţa învierii lui. Amin!” („Însemnări”).

Activitatea şcolii lui Codreanu, însemnând o însănătoşire a sufletului tineretului, era totodată un ajutor imens dat Bisericii. Omenia şi eroismul nu erau sfinţenie, dar constituiau climatul cel mai prielnic pentru pasul ultim, pentru marele pas al desprinderii de patrie şi rudenie. Faptul că bisericile erau pline de tinereţe legionară este grăitor. E de mirare neînţelegerea întâlnită la înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe. Dar preoţii de mir şi călugării au simţit de unde le vine ajutorul. Şi au îmbrăţişat, cu riscuri, străduinţa lui Corneliu Codreanu” (G. Racoveanu, „Mişcarea Legionară şi Biserica”).

Mişcarea Legionară este cea mai profundă revoluţie spirituală a poporului român de la încreştinarea lui încoace.

Legionarii erau creştini practicanţi: se mărturiseau şi se împărtăşeau, nici o lucrare de seamă nu începea fără binecuvântarea preoţilor; la mesele comune ale legionarilor se spunea rugăciunea şi-acolo unde era, preotul da binecuvântarea.

Nae Ionescu, care a înţeles adâncimea operei lui Corneliu Codreanu şi a simţit chemarea lui, a spus pe când Codreanu trăia, că minunea înfăptuită de el e atât de mare că de acum îl depăşeşte şi pe el.

„A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fii de ai lui să bată drumul pe care a mers Iisus; să li se pună pe cap coroană de spini, să urce Golgota în genunchi, cu crucea în spate, şi să se lasă răstigniţi!…legionari, fiţi voi copiii aceştia” (Căpitanul, „Pământul strămoşesc”, 15.IV.1928).

În ziua de 13 septembrie a anului 1899 s-a născut Corneliu Codreanu. Naţiunea avea nevoie de un mare educator. L-a dat. Dar abia după 39 de ani duşmanii ei l-au ucis. În ziua fatală de 30 noiembrie 1938.

Mişcarea Legionară n-a luat naştere dintr-o întâmplare sau dintr-o toană a unui om. Ea s-a format ca o necesitate organică a vieţii româneşti din secolul XX. Această viaţă se clătina, era putredă. Se simţea nevoia unei revigorări politice, economice, sociale şi spirituale căci lumea era mânată sirenic şi ireversibil spre materialism, ateism sau decădere morală.
Ceea ce urmăreşte Legiunea, nu e răsturnarea unui guvern şi impunerea altuia, nu violenţă şi dictatură cum am fost îndoctrinaţi de atâţia ani de pseudo-istoricii noştri. Ci modificarea conceptului de politică, economie, morală, în scopul organizării armonioase a societăţii şi al înălţării omului. O schimbare de gândire aşadar, pe toate planurile.

Înainte de toate este o concepţie antimaterialistă a societăţii şi a gândirii. Atât capitalismul cât şi comunismul sunt concepţii pur economice, materialiste. Ceea ce le lipseşte este moralul şi spiritualul. De aceea Mişcarea Legionară urmăreşte revoluţia interioară. Ea este înainte de toate pe plan spiritual: e vorba de lupta omului cu sine însuşi, pentru schimbarea lui lăuntrică. Odată schimbat, omul va fi un bun creştin şi profesionist în orice domeniu. Este o şcoală de transformare a omului. Nu contează clasa socială, culturală sau meseria omului, ci această transformare în slujba binelui, a cinstei şi a sacrificiului. Căpitanul a spus de la început: „Mişcarea Legionara este o şcoală de caractere”.

Faust Brădescu zugrăveşte admirabil caracterul religios al Mişcării care a dat sfinţi nu doar în comunism, ci şi înainte.

„Atunci când Mişcarea Legionară s-a structurat ca organizaţie revoluţionară, răul adus comunităţilor politice de către sistemele şi ideologiile existente, atinsese deja profund mentalitatea curentă. Decadenţa morală nu devenise încă prăbuşire, anticlericalismul nu se transformase încă în ateism deschis, dar societatea se zvârcolea deja neputincioasă sub influenţa libertină a vechilor idei iudeo-masonice şi socio-marxiste. Societatea intrase deja în descompunere lentă, dar vizibilă la toate treptele sociale.

Ceea ce se putea face pentru a opri această descompunere şi a reda o nouă direcţie societăţilor politice, era o respingere radicală a liniilor de conduită impuse timp de un secol şi mai bine de spiritul masonic şi de marxism…

Să nu se uite că Marx s-a ridicat fără înduplecare împotriva religiei, declarată de el ca „opium al poporului”, ştiind prea bine că în misterul acestei instituţii ce depăşeşte insul, se găseau toate elementele ce-i puteau îndigui intenţiile. Distrus spiritul religios al unei naţiuni, aceasta devine pradă uşoară tuturor devierilor morale sau intelectuale, priveşte cu indiferenţă propria existenţă şi lunecă repede pe făgaşul compromisurilor…

Mişcarea Legionară prevăzând pericolul şi declarându-se împotriva acestei mentalităţi s-a plasat dintru început la antipodul tendinţelor materialiste. Definirea spiritualistă şi religioasă concomitentă n-a fost decât un corolar logic. Să nu se facă însă confuzie. Mişcarea Legionară este o organizaţie politico-revoluţionară structurată religios, iar nu o mişcare religioasă, o sectă (cum mulţi din duşmanii noştri încearcă s-o zugrăvească). Diferenţa e substanţială. Pe când, Mişcarea Legionară are numai o structură religioasă, ceea ce îi dă posibilitatea de a susţine o anumită viziune a vieţii şi a impune membrilor săi o anumită comportare foarte apropiată de esenţa religiei, fără a pierde pentru aceasta caracterul de organizaţie politică revoluţionară.
Scopurile Mişcării Legionare sunt politice, sociale, educative, economice, tehnice, etc, dar, datorită faptului că temeliile concepţiei sale de trăire rup cu utilitarismul şi materialismul dominant, întreaga perspectivă a sistemului legionar devine o contragreutate a răului ce se întinde. Corneliu Codreanu nu face decât să transpună în viaţa socio-politică a omului şi a societăţii, noţiunile fundamentale ale spiritului religios. Trăind prin ele şi rostind prin ele, omul-legionar se desprinde încet încet de orânduiala făuritoare de descompunere şi-şi croieşte o nouă armură spirituală, un nou fond de virtuţi.

Concepţia legionară a fost din prima clipă categorică: numai o revenire pe drumul spiritualităţii creştine va putea răsturna situaţia de decădere morală a omului şi de prăbuşire socială a naţiunilor. Deoarece, numai în structura spiritului religios noţiunile de „justiţie” şi „morală” sunt pure, „sacrificiul” este o constantă, iar „credinţa” o temelie.
Îndepărtarea forţată a omului de aceste criterii şi impunerea celor contrarii ca linii de conduită, a provocat starea de haos în care se află omenirea. Salvarea ei consistă în revenirea conştientă la izvorul marilor virtuţi şi-n acceptarea valorilor eterne ascunse în Cuvântul de dincolo de vremi.

Religia nu este un opium. Este o constantă a înţelegerii rostului nostru în lume. Prin ea ne întregim, ne înălţăm, rupem bariere neînţelese, construim o lume mai buna şi mai înţelegătoare. Religia este un balsam şi un îndemn. Religia nu adoarme ci, din contra, deşteaptă conştiinţele. Le deşteaptă la adevărurile care înnobilează fiinţa şi o plasează în ritmul armonic al vieţii” („Mişcarea Legionară şi spiritul religios”, Ed. „Carpaţii”, Madrid, 1974).

Despre ateism şi de ce este ateismul incompatibil cu Legiunea, acelaşi autor adaugă:

„Ateul nu-i legat de nimic superior. El nu crede nici în forţele nevăzute, nici în valorificarea lui personală pe un plan spiritual. Cu atât mai puţin poate crede în semenul său. El n-are nici un ideal depăşind orizontul lui imediat, nici respect pentru persoana umană pe care o consideră, prin optica lui deviată, ca un concurent sau duşman. Ateul trăieşte ca un izolat în propria lui societate, deoarece nici un fir nevăzut nu-l leagă de sufletele celorlalţi şi nici de necunoscutul ce-l aşteaptă dincolo de viaţă. Trăieşte într-un prezent neliniştit, în care devine pradă uşoară tuturor celor ce ştiu să mânuiască iţele din umbră. Ateul modern este o victimă a marxismului, care are nevoie, pentru a-şi impune ideologia materialistă, de indivizi fără credinţă, fără ideal, roşi de invidie şi izolaţi în viaţă.
Cu această imagine a ateului în faţa ochilor, ne este mai uşor să explicăm de ce doctrina Gărzii de Fier impune legionarilorcredinţa în Dumnezeu şi le imprimă credinţa într-un ideal. Să nu se uite că Mişcarea Legionară vrea să modifice întreaga concepţie de viaţă socială şi politică ce domină astăzi. De aceea, ea aduce nu numai forme şi structuri noi, dar mai ales metode noi şi un spirit cu totul aparte.

…Omul legionar pentru a putea fi un adevărat OM NOU în societatea viitoare întrevăzută de Legiune, trebuie să fie, înainte de toate, un bun creştin.

Creştin, nu în sensul unui formalism copilăresc şi fals, ci în sensul unei profunde înţelegeri a misiunii lui şi a modificării lui interioare, adică ÎN FAPTĂ. Credinţa în Dumnezeu a legionarului este efortul lui de înţelegere a unei realităţi care-l depăşeşte şi de înălţare continuă pe treptele unei spiritualităţi ce se dezvăluie mereu mai mare şi mai sus.
Această credinţă a legionarilor, atât de luată în râs de ateii marxişti sau nemarxişti, a făcut minuni pe care nimeni nu le poate nega. Din rândurile acestor legionari „obscurantişti” s-au ridicat mii de martiri şi de eroi. Din cauza acestei credinţe în Dumnezeu, inimile tuturor legionarilor din lume sunt pline de speranţe, de entuziasm şi de curaj. Datorită acestei credinţe ei sunt siguri de victoria legionară, deoarece ştiu că victoria binelui se va adeveri asupra răului.

Ce aduc ei, ateii, în balanţa frământărilor actuale, când soarta lumii tremură pe covoraşul verde al unei conferinţe între cei mari? NIMIC, numai negaţie şi defetism!” (idem).

*

Schimbarea totală a vieţii şi suportarea insultelor din jur

În Cărticica şefului de cuib, Corneliu arată rosturile educative: „Mişcarea Legionară înainte de a fi o mişcare politică, teoretică, financiară, economică, etc, de formule, este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou”. Sau: „Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii Creştine este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţiunea şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre”. „Noi tindem către această linie, ne ridicăm spre ea atât cât ne permite greutatea păcatelor. Rămâne de văzut cât am putut, prin eforturile noastre pământeşti, a ne înălţa către această linie” („Pentru legionari”). Deci scopul este schimbarea vieţii într-un om nou, creştin desăvârşit.

Dar a fi legionar nu e uşor. E o continuă şcoală a jertfei, a sacrificiului, a dragostei creştine realizate la maximum. Se cer mai multe calităţi pentru a ajunge aici şi procesul de înaintare nu se sfârşeşte odată ajuns „membru”. E o luptă continuă cu tine însuţi, de fapt lupta de care vorbea Sf. Ap. Pavel: „cine stă să ia aminte să nu cadă”. Aceste aspecte de jertfă profund creştină ne-o relevă acelaşi autor mai jos.

„Mişcarea Legionară caută oameni de credinţă, gata să renunţe la egoisme şi dorinţe perverse, oameni capabili să servească o cauză. O cauză care ne depăşeşte pe toţi, dar prin realizarea căreia se urmăreşte transformarea societăţii şi binele naţiunii.

În acest scop, Legiunea cere curăţenie sufletească, forţă de muncă, încredere în doctrina expusă, efort de adaptare la norme grele de conduită, disciplină. Numai astfel se poate spera într-o modificare substanţială a societăţii, printr-o modificare profundă a omului. Scop ambiţios, fără îndoială, dar perfect realizabil DACĂ se va putea impune individului o nouă înţelegere a existentei şi un nou comportament în viata socială”.

A accepta sacrificiul înseamnă a-ţi asuma o „nebunie” pentru lume şi aici intră toate aspectele, de la înfrânarea în posturi, rugăciuni, prezenţa la biserică, milostenia, înfrânarea poftelor pătimaşe în faţa ispitelor de astăzi (paza simţurilor, curăţenia) până la acceptarea unui război cu lumea imorală şi coruptă. A risca totul: viaţă liniştită şi comodă, familie, profesie, chiar viaţă pentru idealurile înalte. Căci cine-şi va pierde viaţa pentru Evanghelie o va câştiga, zice Mântuitorul. Aşa cum multe mii de legionari au murit martiri nu doar în timpul comunismului ci cu mult timp înainte.
Purificarea sau despătimirea aceasta este constantă, până la sfârşitul vieţii. Nu există pauze sau reîntoarceri. Numai aşa îşi poate împlini rostul uman, educaţia şi misiunea în care crede. Numai efortul permanent duce la modificarea personalităţii din stadiul de „animal raţional” (Ţuţea) sau „jigodie de om” – la omul nou. Capabil de eroism şi martiraj. Purificarea este un prim contact cu cerul, cu absolutul şi cere continuu exerciţiu pe drumul jertfei creştine şi deci legionare.

„Deja faptul acceptării doctrinei legionare şi intrarea în rândurile organizaţiei militante sunt o formă de sacrificiu. Prin acest act se renunţă la o viaţă tihnită, fără necazuri, pentru a se accepta o existenţă veşnic răscolită de ameninţări şi suferinţe, probleme de conştiinţă, de atitudini curajoase, de decizii dincolo de obişnuit…

Insul devenit legionar trebuie să ştie că s-a marcat cu fierul roşu pentru totdeauna în ochii unui număr respectabil de categorii politice, profesionale şi sociale. Din această clipă va reprezenta pentru aceştia omul care-i depăşeşte, care le arată o cale nouă, care nu mai permite minciuna, înşelătoria, compromisurile, indisciplina, trădarea…

Prin intrarea în rândurile legionare, individul a rupt cu trecutul şi cu tot ce reprezintă mentalitatea veche sub toate formele. Această rupere constituie prima mare jertfă a aceluia ce îmbrăţişează crezul legionar. Numai că ura şi calomnia îl vor urmări mereu, oriunde se va găsi şi oriunde se va manifesta. Alegerea făcută îi deschide, în schimb, perspectiva bucuriei de a lupta pentru o cauză justă, plasată la antipodul uzanţelor împământenite şi nocive…

Din cauza acestei schimbări radicale în viaţa omului, intrarea în Legiune este primul şi NU cel mai neînsemnat sacrificiu. E just, în virtutea entuziasmului iniţial, nici un nou venit n-a simţit apăsarea acestei alegeri. Consecinţele vin mai târziu, când duşmanii vor găsi momentul prielnic să lovească în cel ce nu s-a lăsat prins de promisiunile şi perspectivele unei colaborări cu ei. Atunci, de-abia, noul venit va trece poate unul din marile examene ale forţei sale de jertfă.
În lumea legionară nu se cere, ci se dă. De aceea se poate afirma că, atât timp cât individul intrat în Mişcare nu a ajuns să înţeleagă şi să aplice în viaţa de toate zilele LEGEA JERTFEI, nu poate fi considerat un legionar perfect. Depunerea „legământului” nu constituie o evidenţă de legionarism, ci numai confirmarea unei posibilităţi de a deveni un bun legionar. Căci nu legământul transformă individul în legionar, cu adevărat, ci comportamentul ulterior în mijlocul greutăţilor ce are de înfruntat şi învins (Faust Brădescu, „Legea jertfei în trăirea legionară”)[1]. Drumul către această şcoală e lung si doar prin răbdare se descoperă adevărul complet.
Înţelegem aşadar de ce s-au aruncat atâtea afirmaţii gratuite şi mincinoase asupra Mişcării, prezentând exact pe dos situaţia. În spatele urii necurmate se află satana, tatăl mincinoşilor şi al urâtorilor de bine. Toată ura s-a dezlănţuit asupra acestor oameni nevinovaţi şi sfinţi pentru că planurile diabolice s-au zdruncinat cumplit în trecutul secol.

„Totul este sub semnul satanei şi se petrece din imboldul urii nelimitate a comunismului, contra curentului de reîncreştinare declanşat de Mişcarea Legionară în România şi mai ales de perspectiva contaminării lumii întregi de la el. De aceea această mişcare trebuia să fie distrusă prin demonizare şi acuzaţii nedrepte, pe care numai o minte omenească, bolnavă de ură, le putea născoci. Nimic nu a fost cruţat. Dar apariţia chiar din acest curent a unor oameni tinzând spre pragul sfinţeniei contrazice flagrant totul şi destramă reţeaua de defăimare şi minciună.
Să ne reamintim spusele înţeleptului Gamaliel când se punea problema uciderii apostolilor lui Hristos: dacă asta este de la oameni se va nimici singură, dar dacă este de la Dumnezeu nu veţi putea s-o nimiciţi, căci nu veţi putea lupta contra lui Dumnezeu” (Gheorghe Jijie, fost deţinut)[2].

*

Legitima apărare a neamului nu e ură… ci datorie creştină!

„Legionarul priveşte politicul printr-o viziune eminamente creştinească. Politica nu este instinct de dominaţie în interes propriu, ci este generozitate, este sacrificiu, este jertfă, adică tocmai ceva diametral opus. Cel tare luptă pentru cel slab, iar în lupta aceasta el dăruieşte totul şi nu cere nimic…

Dar, s-ar putea obiecta – şi deja s-a şi întâmplat – că acţiunea aceasta naţionalistă este un egoism de rasă, că voieşte salvarea unora şi pieirea altora. Cum mai poate corespunde atunci mişcarea aceasta cu linia de conduită creştinească? Obiecţia este perfidă şi falsă. Lupta aceasta nu este lupta pentru cotropire de neamuri străine, nu este dusă pentru subjugarea altora. Lupta aceasta nu este decât legitima apărare a unui popor atacat. Este apărarea fiinţei lui spirituale, apărarea credinţei lui şi a formelor de viaţă strămoşeşti, care, fiindu-i răpite, înseamnă pieirea lui. Şi pot lăsa sugrumată viaţa mea materială, pot lăsa jefuit avutul meu personal, dar nu pot lăsa pieirii viaţa copiilor mei, sufletul părinţilor mei, mormintele în care se zvârcolesc oasele celor care şi-au vărsat sângele pentru pământul acesta. Nu pot lăsa o condiţie de sclav nepoţilor şi urmaşilor mei. Sunt dator să apăr fiinţa neamului din care fac parte.
Dar, se va spune, apărarea înseamnă luptă, chiar în cazul unei apărări legitime – şi creştinul veritabil nu răspunde urii decât prin dragoste. Obrazului pălmuit îi întoarce celalalt obraz. Da! O pot face aceasta eu, individ izolat şi numai pentru mine personal, în nici un caz nu o pot face pentru fraţii mei. Intervenţia mea pentru apărarea fraţilor mei este altruism, şi altruismul este creştinism. Să mi se dea voie să apăr mai degrabă pe cel care preţuieşte aceleaşi valori ca şi mine. Într-o privinţă, nu putem iubi decât pe cei asemeni nouă, pe acei cu care ne întâlnim în credinţă şi gând, în faptă şi aspiraţii. Pe cel care însă vrea să-mi distrugă tot ceea ce dă sens vieţii mele, pe cel care vrea să-mi smulgă chiar credinţa şi mântuirea mea, religia mea, nu-l pot tolera. Apărând fiinţa mea spirituală, eu apăr creştinismul, cea mai sublimă dintre valori, şi prin aceasta eu sunt salvat. Nu pot suferi ca un popor cu fire de vampir, cu pofte animalice, să-mi murdărească tot ceea ce eu am mai scump. Poate aş face-o dacă ar fi numai pentru mine. Dar este întreg neamul meu, prin cei morţi, prin cei prezenţi, prin cei ce vor veni…

Sunt, poate, popoare, după cum sunt indivizi, care pot trăi fără Biserică, fără Stat, fără Familie, fără Lege, fără Morală, fără Credinţă; care-şi amestecă viaţa într-o promiscuitate materială şi morală asemeni dobitoacelor. Eu nu pot. Eu vreau să fiu lăsat pe pământul acesta să mă rog şi să trăiesc asemeni strămoşilor mei…

Concepţia politică legionară este spiritualistă. Ea vede salvarea într-o viaţă religioasă şi etică pe care statul este chemat s-o organizeze potenţând-o. Viaţa românului în statul legionar va fi o frăţie de cruce…

Misticismul legionar

În jurul unei icoane, purtată în temniţe şi constituind mereu prilej de înălţare şi întărire sufletească, s-au închegat primele legăminte şi primele încrederi în rodnicia acţiunii începute. Loviţi din toate părţile, neînţeleşi nici de fraţii lor, izolaţi, aceşti ctitori ai luptei naţionale au avut întotdeauna un punct de sprijin neclintit în credinţa lor. Atunci când erau mai persecutaţi, când viaţa lor era pusă la grea încercare, ei au îngenuncheat şi s-au rugat în faţa altarului.
Cum s-ar putea explica neînţeleasa, sublima lor intransigenţă, perseverenţa lor, drumul lor luminos, implacabil, niciodată cu meandre, dacă nu prin graţia cerească pe care au invocat-o întotdeauna? Prin încrederea lor nezdruncinată, nepusă la îndoială niciodată, ei exprimă prima mişcare politică românească contemporană autentică. Pentru că acţiunea legionară îşi are rădăcinile adânc înfipte în sufletul autohton, în credinţa strămoşească, în tradiţia şi trăirea adevărat românească. Aşa se explică jertfa lui Moţa şi Marin, aşa se explică faptul că Legiunea este singura organizaţie politică română care a putut produce eroi şi martiri…
Spiritul legionar este diametral opus aceluia care înţelege totul, dar nu poate adera la nimic; care ştie totul, dar nu poate înfăptui nimic. Spiritul legionar este opus aceluia care vorbeşte făcând apologia moralei şi trăieşte imoral, care se exprimă în numele unor sentimente pe care nu le cunoaşte, în numele unor idei care nu au nici o aderenţă cu sufletul său.
În pasajele citate din cartea Şefului Legiunii revine ca un laitmotiv cuvântul “trăire”. Cultura şi transfigurarea interioară sunt singurele care preţuiesc… Legiunea vrea o schimbare a omului în sensul revenirii la om. Alungând pozitivismul, scientismul dezolant, materialismul ateu, spiritul legionar vrea întoarcerea la credinţă, la divinitate. Un stat care să se desăvârşească sub semnul creştin, prin suflet creştin, iată revoluţia legionară.

„Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea”. Dar învierea este posibilă şi în viaţa aceasta, învierea întru spirit. Destinul specific al omului este trăire pe plan divin şispiritual. Omul nu poate găsi un sens vieţii şi existenţei decât realizând gândul lui Dumnezeu în lume.

Elita

„Neamul nostru – scrie Corneliu Z. Codreanu – n-a trăit prin milioanele de robi care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi Haiducii care în faţa jugului străin nu s-au supus, ci şi-au pus flinta în spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin majorităţile “laşe şi cuminţi”. Ei înving sau mor” („Pentru legionari”).

…Funcţia religiei şi a rugăciunii în spiritul Legiunii este covârşitoare. Nu este act mai important în cadrul acestei organizaţii din care să lipsească Rugăciunea… Apărarea fiinţei noastre naţionale înseamnă mai ales apărarea fiinţei noastre spirituale, adică apărarea credinţei noastre ortodoxe, trăirea noastră creştină… (Victor Şoimu: „Spiritul legionar şi Legiunea”).

Esenţă profund spirituală

Mişcarea Legionară nu este o mişcare politică. Ci o revoluţie spirituală: o mişcare care a transformat viaţa românească nu în manifestările ei, ci în esenţa ei.

Fireşte că există o manifestare politică a mişcării legionare. Şi o mişcare culturală. Şi una socială. Şi alta morală. Dar fiecare din acestea şi toate la un loc nu sunt decât oglindiri pe planuri variate a unei puteri mai înalte ca toate aceste manifestări, depăşindu-le pe toate şi, mai ales, fecundându-le pe toate: puterea spirituală. Legionarismul aici îşi are valoarea lui unică: în aceea că a izbutit să pună în mişcare realitatea centrală a vieţii: spiritul.
Mişcarea Legionară este înainte de toate o revoluţie spirituală, una din acele prefaceri lăuntrice şi totale ale sufletului omenesc, care nu se petrec în istorie decât la răscrucile vremii, la deschiderile de epocă.

Nu un partid politic se ridică prin Mişcarea Legionară. Ci o lume nouă se naşte, în întregime şi organic: lumea legionară.

Esenţa era profund spirituală, legionarii ştiau că numai prin rugăciune pot ţine o legătură permanentă cu Dumnezeu. Prin rugăciune se arată supuşi voii Lui, cer iertare pentru păcatele săvârşite, cer luminarea minţii şi întărirea virtuţii. De exemplu, pe când era student, Corneliu Codreanu a fost bătut crunt fiindcă a luptat ca deschiderea cursurilor universitare să fie cu rugăciune; s-a rugat în stradă atunci când porţile mitropoliei din Iaşi erau ferecate cu lanţuri şi păzite de jandarmi; s-a refugiat pe muntele Rarău şi a trăit o lună şi jumătate singur în pustie, în post şi rugăciune; s-a rugat în închisorile prin care a trecut, ziua şi noaptea. În campaniile electorale, înainte de a vorbi alegătorilor, se ruga şi i-a deprins şi pe ceilalţi să se roage fierbinte.
Mircea Eliade, aflat în lagărul de la Miercurea Ciuc, după asasinarea mişelească din septembrie 1939, notează în Memoriile sale, copleşit şi uimit de credinţa legionarilor: „Rareori, în istoria creştinismului modern posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu au fost plătite cu mai mult sânge, ca în cazul legionarilor… Seara, rugăciunea colectivă se termina cu un impresionant „Cu noi este Dumnezeu” cântat de 300 de voci. La ultimul etaj era o cameră rezervată pentru „rugăciune permanentă”. Timp de o oră, ziua şi noaptea, un deţinut se ruga (sau citea Biblia, Psaltirea), şi nu se întrerupea decât în clipa în care intra cel care venea să-l înlocuiască. Şi fiindcă, fireşte, între orele trei şi cinci dimineaţa era cel mai greu să rămâi treaz, mulţi cereau să fie înscrişi pe listă tocmai pentru aceste ore” (Memorii, vol. 2, 1991, p.30).

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

[1] Faust Brădescu, născut la 14 aprilie 1914 în Bucureşti ; + ianuarie 2000, Bucureşti. În 1938 pleacă la Paris unde îşi ia 2 doctorate în Drept internaţional şi Filosofie politică. Nu i-au dat voie să plece în anii 1939-1945 în ţară pentru a o apăra, pe motiv că ţara are nevoie de capacităţile studenţilor în alte domenii decât pe front. În 1946 se refugiază în Brazilia. Sentimentul pentru ţară rămăsese însă viu, neîntinat. Scrie articole şi cărţi la adresa regimului comunist din România, înfiinţează editura Dacia din exil. În 1971 revine în Franţa iar securitatea română încearcă să-i întinde curse dar el le evită.
Studii şi broşuri: Omul legionar şi „Omul nou” ; Mişcarea Legionară şi libertatea ; Cuibul ; Corneliu Zelea Codreanu – erou neo-cosmogon ; Guvernul de la Viena ; Studii legionare postbelice ; Viziunea integrală a Mişcării Legionare. Această ultimă carte este cea mai sistematică şi originală prezentare şi soluţionare a problemei.
[2] Gheorghe Jijie, Vică Negulescu. Monografie Ed. Vicovia, 2009.

marturisitorii.ro

Reclame

„Când auzi că moare cineva, să mergi să-l întrebi ce vede în ceasul morţii. Căci atunci i se deschid ochii sufletului şi vede taine mari ale lumii nevăzute”

 

Dumnezeu nu-i uită pe cei ce-L caută – povestea bătrânei Ana

1Ne mirăm, atunci când nu suntem indiferenţi, cum de Dumnezeu mai ţine această lume, în care păcatul creşte de la o zi la alta. O ţine pentru robii Săi, care Îl află . O astfel de persoană a fost o femeie simplă şi deosebit de săracă. Starea ei duhovnicească a rânduit Dumnezeu să se vădească la sfârşitul drumul ei în această lume, drum încununat cu pace şi rânduieli neaşteptate. Însemnarea de mai jos a fost făcută în 29 martie 1999 de către părintele ieromonah care a spovedit-o, adusă fiind de Dumnezeu într-o mănăstire să treacă dincolo.
Un suflet ce a murit la noi la mănăstire, care i-a zidit mult duhovniceşte pe părinţi, este al bătrânei Ana din localitatea Horodnic, judeţul Suceava.
Această bătrână, în vârstă de peste 60 de ani, era văduvă de douăzeci de ani, căci îi murise bărbatul. Prin nu ştiu ce împrejurări, rămăsese fără de casă şi săraca pribegea pe unde putea şi stătea la cine o primea. Venea des la Mănăstirea Putna şi stătea mai mult.
Într-o vineri după amiază, la slujba Vecerniei, fiind în biserică, mă linişteam într-o strană în pronaosul bisericii. M-am uitat la cine a intrat în biserică, făcându-mă atent izbitura uşii ce s-a făcut de către cel ce intrase. Era această bătrână Ana. Avea în picioare cunoscutele ei ciubote de gumă, sparte şi pline de zăpadă. În mâna dreaptă avea o scândură de gard în care se sprijinea, iar în cealaltă o traistă. Nu a luat aminte la izbitura uşii, nici la scândura cu care a intrat în biserică, ci încet, încet, suflând greu, a intrat în naos şi s-a trântit cu zgomot într-o strană. Era primăvară, început de primăvară, însă zăpada era până la genunchi şi gerul aspru. Bătrâna probabil venise de la gară şi, fiind zăpada mare, obosise – aşa gândeam eu.
Sâmbătă eu am intrat de slujbă în săptămâna mea, la altar. Marţi dimineaţa, în timp ce consumam Sfintele taine după Sfânta Liturghie, părintele de la arhondaric a venit la uşa diaconească de la altar tare supărat şi mi-a zis: „Părinte, iată, îţi spun şi sfinţiei tale – dacă voieşti, vii, dacă nu, nu. Faci cum voieşti, dar eu nu voi răspunde pentru sufletul ei”. Eu l-am întrebat ce s-a întâmplat, la care mi-a zis: „Sora Ana este pe moarte şi am fost la toţi părinţii ca să vină careva să o spovedească şi să o împărtăşească, şi nu a voit să vină niciunul. Unul a zis că trebuie să plece şi nu are timp, altul că nu a spovedit niciodată, altul că nu se bagă şi tot aşa – eu ţi-am spus şi sfinţiei tale şi am terminat, eu nu răspund de sufletul ei, voi veţi da răspuns, că eu v-am anunţat. Dacă eu aş fi preot, aş fi spovedit-o eu”. Acestea a zis şi a plecat părintele.
Eu m-am silit să termin mai repede ce mai aveam de făcut în altar, mi-am luat Molitfelnicul şi am plecat la arhondaric.
Am găsit-o pe bătrâna Ana, de care spuneam că intrase în biserică cu scândura în mână, suflând tare greu, înconjurată de mai mulţi creştini pelerini ce s-au întâmplat acolo şi unii călugări şi fraţi de mănăstire. I-am citit câteva rugăciuni de boală şi molitfa de spovedanie. Am spovedit-o cu mare greutate, căci vorbea greu, din pricina slăbirii de care era cuprinsă. Am spovedit-o din copilărie, întrebându-o de păcatele mari. Printre alte întrebări ce i-am pus, amintesc doar de una, al cărei răspuns m-a mişcat adânc sufleteşte şi m-a bucurat mult. Am întrebat-o dacă s-a mândrit la viaţa ei şi mi-a răspuns bătrâna: „Nu, părinte, asta nu mi-a plăcut niciodată, să mă mândresc. Mi-a fost tare urâtă mândria”. Spovedindu-o mai departe, am găsit unele păcate nespovedite. Aceasta s-a întâmplat din neglijenţa preoţilor duhovnici care au mai spovedit-o, că nu au întrebat-o amănunţit.
Bătrânii simpli de obicei nu ştiu prea multe şi trebuiesc întrebaţi cu de-amănuntul.
Aş vrea să fac aici o paranteză, pentru a povesti o convorbire cu sora aceasta Ana, ce am avut-o cu jumătate de an înainte de momentul acela.
Mergând într-o seară la arhondaric pentru a-i da un răspuns unei creştine ce se spovedea la mine, era şi această bătrână Ana în dormitor şi tocmai povestea plângând la creştinele ce mai erau acolo cum îi furase careva nişte bani, puţini câţi îi avea, strânşi pentru moartea ei, spre a i se face cele de îngropare, şi spunea unele cuvinte aspre pentru cei ce-i furase.
Eu am încercat să o opresc a mai spune cuvinte de blestem pentru cei ce-o furaseră şi s-o mângâi, spunându-i să-şi pună nădejdea în mila lui Dumnezeu. Îmi amintesc clar cuvintele ce i le-am spus: „Lasă, soră Ana, nu te mâhni, căci va avea grijă Bunul Dumnezeu de tine, va rândui să ţi se facă toate cele ce trebuiesc la moartea frăţiei tale când vei muri, va avea grijă de tine Maica Domnului. Iartă-i pe cei ce ţi-au furat şi pune nădejdea în Dumnezeu”.
Acestea i le-am spus neştiind ce urma să se întâmple cu jumătate de an mai târziu.
Deci, spovedindu-o cu greu pe bătrână, după ce am dezlegat-o, am întrebat-o dacă a mâncat sau a băut ceva, ca să o împărtăşesc. Mi-au spus cei ce stătuseră în jurul ei că i-au dat ceva pastile şi ceai pentru boală. Deci eram în nedumerire cu împărtăşirea ei, de a-i da sau nu. Am mers totuşi şi am adus Sfinte Taine uscate ca să o împărtăşesc. Însă tot mă oprea faptul că băuse ceaiul cu pastilele. Pentru a fi mai încredinţat, am trimis pe un părinte să dea telefon la Preasfinţitul Gherasim (Putneanul) să-l întrebe, căci îmi era frică ca nu cumva să moară neîmpărtăşită.
Fiind deci cu Sfintele Taine în mâini, le ţineam la piept, acoperite fiind cu procovăţul, într-un mic chivot. Aşteptam răspunsul de la Preasfinţitul Gherasim. În dormitor mai erau mai mulţi părinţi şi fraţi şi pelerini, ce s-au întâmplat atunci acolo.
Deodată, cum priveam la bătrână, am văzut-o cum a întors capul spre uşă şi privea ţintă. Mi-am adus aminte în acel moment de cuvintele unui Sfânt Părinte, care spune: „Când auzi că moare cineva, să mergi să-l întrebi ce vede în ceasul morţii. Căci atunci i se deschid ochii sufletului şi vede taine mari ale lumii nevăzute”.
Deci îndată, de faţă cu toţi care erau acolo, am întrebat-o: „Sora Ana, unde priveşti aşa ţintă? Spune-ne şi nouă, ce vezi?” La care ea, vorbind greu, a răspuns: „Văd aici pe alee (adică pe hol) două cruci de aur în chipul la doi sfinţi, şi strălucesc foarte tare”.
S-au minunat toţi cei care erau de faţă şi au devenit foarte atenţi. Apoi mi-a venit alt gând. Având Sfintele Taine la piept acoperite cu procovăţul, am întrebat-o: „Soră Ana, dar ce am eu aici, la piept?” Şi a răspuns bătrâna: „Ai un prunc mic, care străluceşte mai tare ca soarele şi îl ţii într-un lighean”.
Aceste răspunsuri la întrebările ce i le-am pus le-a dat vorbind greu şi rar, după câteva minute de cum o întrebam.
Deci când mi-a spus ce vede ea că ţin la piept, m-am cutremurat, asemenea şi cei ce erau în dormitor. Căci eu eram în nesimţire şi orb, nevăzând duhovniceşte şi neconştientizând ce ţin în braţe.
Când bătrâna a întors capul să privească spre ce aveam eu în braţe, privea într-adevăr cu ochii sufletului, căci cei ai trupului îi avea închişi.
Am rămas în tăcere multă vreme, şi eu şi cei ce erau în dormitor. Apoi am întrebat-o dacă mai vede ceva şi a spus că vede mulţi preoţi îmbrăcaţi în veşminte luminate. Însă vorbea foarte rar şi cu mare greutate. Între timp, eu, având îndemn înăuntru, am împărtăşit-o fără să mai aştept răspunsul de la Preasfinţitul Gherasim. Când a venit părintele ce dăduse telefon, a spus că Preasfinţitul nu este acasă.
Am lăsat-o pe bătrâna Ana cu pelerinele ce erau în dormitor, ca să o ajute la tot ce-i va mai trebui. Spre seară, am mers iarăşi şi i-am mai citit rugăciunile de la Sfântul Maslu.
A doua zi, după Sfânta Liturghie, iarăşi m-am dus la ea şi i-am citit canonul de rugăciune pentru ieşirea sufletului şi dezlegarea de păcate la urmă.Apoi, fiind apăsat de boală şi oboseală, am mers la chilie. După un sfert de oră, au venit şi m-au anunţat că sora Ana a plecat la Domnul. Ridicându-o în braţe femeile ce erau acolo cu ea în dormitor, ca să-i dea o cană cu ceai, a adormit pentru totdeauna în braţele lor. Mi-a părut rău că nu am mai rămas puţin până şi-a dat sufletul, dar aşa a voit Dumnezeu, să-şi dea sufletul în mâinile acelor femei credincioase.
Părinţii, între timp, au împânzit în toată mănăstirea întâmplarea de cu o zi înainte, anume cum bătrâna Ana l-a văzut pe Hristos în Sfintele Taine, Prunc mic strălucind mai tare decât soarele.
Deci îndată cum au auzit că a murit, i-au făcut repede sicriu şi s-au îngrijit de cele pentru îngropare. Bătrâna nu avea pe nimeni ca să o îngroape. Un singur copil avea, şi acela locuia în Franţa. Soţul îi era mort de douăzeci de ani. Casă nu avea, averi nu avea, bani nu avea. Rudele nu o primeau. L-a avut însă pe Dumnezeu de Tată. Şi Acesta, fiind Tatăl orfanilor şi al văduvelor, i-a rânduit toate după cum a meritat sufletul ei.
S-au îngrijit părinţii pentru toate cele de îngropare. S-au rânduit la cititul Psaltirii la capul bătrânei. Mare bucurie şi mulţumire au avut unii părinţi din citirea la capul bătrânei!
Aş vrea să spun câteva cuvinte despre simplitatea acestei văduve, smerită şi necăjită. Eu, de când o ştiam că vine pe la mănăstire, cu aceleaşi haine o vedeam îmbrăcată totdeauna. Avea un pardesiu vechi care-l purta şi vara şi iarna, apoi ciubotele ei de gumă, la fel, şi vara şi iarna le avea în picioare. Baticul acelaşi îl avea. Alte haine nu avea. Bani nu avea deloc. Ce a avut, după cum am amintit mai înainte, i-au fost furaţi.
Dar a avut grijă Bunul Dumnezeu de toate pentru îngroparea ei, după cum îi spusesem cu jumătate de an înainte, însă fără să ştiu eu că aşa se va întâmpla.
Puteai să vezi cum se plimbau pe faţa ei chiar şi zece păduchi o dată, în zig-zaguri, care ieşeau din părul ei, căci nu mai aveau de mâncare! Se minunau părinţii care-i citeau Psaltirea la capul ei.
Nu a fost bătrâna robită de veacul acesta, nu a avut legături ale materiei acesteia putrezicioase. Nu a fost sufletul ei rob trupului, ci l-a lăsat pe acesta să fie mâncat de păduchi, neîmbrăcat cu haine scumpe, nemâncat adeseori, neluat în seamă, chinuit şi robit duhului.
Chipul feţei bătrânei era tare liniştit, smerit, tăcut – simplă, săracă, modestă. Se vedea suferinţa trupului pe chipul ei, însă totodată se vedea şi libertatea duhului şi pacea şi tainica bucurie a Duhului Sfânt în inima ei.
Nu era legată de nimic, nu avea nimic. Nu avea duşmani, nu avea prieteni, nu era datoare nimănui. Se ruga lui Dumnezeu în simplitatea şi sărăcia inimii sale – în sărăcia duhului sau, mai bine zis, în smerenia duhului, în fericirea duhului.
Cred că întrecea pe mulţi călugări în lepădarea de sine. Mai ales în ce priveşte cele materiale, eu nu voi ajunge poate niciodată la măsura ei. Eu nu suport să mă mănânce puricii, d-apoi păduchii! Deci, iată încă un exemplu pentru noi, călugării. Dar să continui cu cele petrecute mai departe după moartea bătrânei.
După cum mai sus am spus că în vară îi consolasem eu durerea bătrânei ce-o avea în suflet pentru puţinii bani care-i avea pentru înmormântarea ei, pe care-i furaseră unii hoţi pe când stătea la un rând să cumpere ceva, iată că acum, moartă fiind bătrâna, a avut Bunul Dumnezeu grijă cu adevărat de toate cele pentru îngroparea ei.
Au citit părinţii Psaltirea la capul ei cu multă dragoste, până în ceasul când s-a început slujba înmormântării. Apoi toată obştea mănăstirii, în frunte cu Stareţul, i-au făcut toată rânduiala îngropării.
A venit şi preotul din sat, însoţit de corul bisericii, şi împreună cu toţi călugării şi fraţii mănăstirii au condus-o pe ultimul drum până la cimitirul satului, unde primii îngropaţi fuseseră din primii vieţuitori ai Mănăstirii Putna.
Puteai să vezi în acea zi frumoasă şi binecuvântată cum Dumnezeu a adunat atât de mulţi slujitori, preoţi şi diaconi, călugări şi fraţi, pelerini şi mulţi creştini din sat împrejurul sorei Ana, cântând cu dragoste cele de îngropare şi bucurându-se de harul şi pacea ce le dădea Dumnezeu în inima lor, pentru acel suflet ales al său.
Aşa a voit Dumnezeu şi aşa s-a făcut. Şi s-au făcut acestea toate aproape neconştientizat de cei în cauză, căci au fost conduşi şi purtaţi de puterea lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, totuşi eu, care am spovedit-o, nu am fost la înmormântarea ei. Nu am slujit, deşi eu trebuia să-i fac dezlegarea de toate păcatele, fiindu-i duhovnic.
Datorită bolii şi epuizării care continuu mă apăsa, abia de am terminat Sfânta Liturghie, apoi, spunându-i starea în care mă aflu Părintelui Stareţ, m-a înţeles şi mi-a dat blagoslovenie să merg la chilie să mă odihnesc şi să mă pregătesc de slujba de seară.
Eu cu mult efort reuşeam să termin săptămâna de slujbă la Sfântul Altar. Dacă mai făceam şi alte lucruri afară de slujbă, nu reuşeam să termin săptămâna.
Deci, cu părere de rău, am mers la chilie şi m-am silit să mă odihnesc. Însă nu am reuşit nicidecum să adorm, din cauza bolii şi a duhurilor rele. M-am chinuit aşa să adorm, până ce s-au întors părinţii de la înmormântare.
Au intrat la masă, iar la sfârşitul mesei i-au făcut parastasul ultim din acea zi pentru sora Ana. Chilia mea fiind deasupra trapezei, am auzit clar când au început părinţii parastasul.
În momentul când a început parastasul, eu am fost cuprins de un somn uşor şi liniştit. Cum am adormit, am simţit că parcă zburam deodată şi nu mai simţeam greutatea trupului. Eram tare uşor şi zburam prin locuri necunoscute. Zburând aşa, am ajuns la un loc tare frumos, cu iarbă de culoare aurie şi un peisaj foarte frumos. Aici erau două palate foarte frumoase şi nu erau locuite de nimeni. Şi mai era zidită şi temelia la al treilea palat.
Locul acela era luminat de un soare tare blând, care nu dogorea şi mă puteam uita la el. Totul era frumos şi luminat. Se vedea într-o parte o pădure – şi, deodată, am auzit un urlet ca de lup, care m-a trezit din acea stare. Când m-am trezit, auzeam tocmai cum părinţii, ridicând coliva, cântau veşnica pomenire pentru sora Ana, apoi „Cu sfinţii odihneşte…”
Atât de mult am simţit uşurarea sufletului în scurtul timp ce am văzut cele de mai sus, că nu voiam să deschid ochii să mai văd cele din afară, căci voiam să văd iarăşi palatele acelea şi să mai zbor, să fiu iarăşi uşor. Dar în zadar mă chinuiam cu mintea să ies din mine şi să zbor, că nu am reuşit. M-am ridicat din pat şi am început să realizez ce s-a întâmplat.
Deci chiar când a început parastasul, mintea mea fiind cuprinsă de acel somn, dar conştient de tot ce se întâmplă, a zburat şi s-a bucurat de cele ce le-a văzut, care le-am scris mai sus.
Eu am înţeles că palatele acelea au fost pregătite spre odihna sufletului sorei Ana. Urletul înfricoşător al acelui lup socotesc că a închipuit tânguirea diavolului, pentru că a scăpat din ghearele lui pe sora Ana, care l-a biruit prin simplitatea şi sărăcia ei.
Aceasta s-a întâmplat deci chiar în timpul dezlegării ultime ce i s-a făcut sorei Ana.
Pacea şi bucuria sufletului meu m-au încredinţat că Dumnezeu a voit să arate mântuirea acelui suflet ales şi locul unde va locui. Viaţa acestui mare suflet m-a folosit mult, atât pe mine, cât şi pe părinţii şi toţi care au auzit de ea. Iată oameni sfinţi, neştiuţi şi necunoscuţi de oameni, ascunşi în mijlocul lumii acesteia stricate!
Cei care au fost atunci prezenți își amintesc că, deoarece nu avea haine, s-a croit repede o fustă, un părinte i-a dat o cămaşă şi o vestă. În cuvântul de la înmormântare Părintele Stareţ a vorbit despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru această creştină: „Putea să moară oriunde, acasă, în tren, în gară. Dar Dumnezeu a adus-o la mănăstire. Puţini creştini au şansa să fie petrecuţi pe ultimul drum între clopotele unei mănăstiri şi cele ale unui sat”. Aşa a fost, căci mergând de la mănăstire către biserica satului, clopotele mănăstirii o conduceau, iar cele ale bisericii din sat o primeau…

sursa

Covertiri in masa la Ortodoxie: doi episcopi protestanti, toti preotii si enoriasii lor au fost botezati

1

Doi foști episcopi protestanti, patru pastori și enoriașii lor s-au botezat recent ca ortodocsi, in Filipine.
Astfel, zilele trecute, preotii ortodocsi rusi din zona, Georgy Maksimov si Kirill Shkarbul, au avut ocazia sa boteze sute de fosti protestanți.
Evenimentul nu este unic, Agentia noastra de stiri raportand evenimente asemanatoare si anul trecut. Taina Sfantului Botez a fost precedata de doi ani de cateheza. Mai multe noi Botezuri in masă sunt asteptate si in alte 29 de comunități filipineze, doar în cursul acestui an, in cadrul misiunii ortodoxe Ruse din Filipine.

sursa

Am văzut, cu adevarat, un frate – și nu mint – care era în extaz într-o noapte cu lună plină, în adâncul pustiei

1

Cu voia lui Dumnezeu, iata ca, din nou, buna mea sora, vorbesc cu tine prin mijlocirea cernelei si a hartiei. Ma aflu la Sfantul Munte de peste cincisprezece zile.
Inainte de a pleca din Tessalonic ti-am scris o scrisoare. Ti-am trimis, de asemenea, si sfintele icoane. Si un cos plin. Am uitat insa ce am pus inauntru. Cred ca am pus ceva ceai, alune – binecuvantare pentru copii. Sa le iei de la Veronica de la Manastire.
Deoarece ai intarziat sa-mi scrii, nu v-am mai scris inainte de a iesi din Sfantul Munte ca sa veniti la Tessalonic, ca nu cumva sa intarziati. Eu ma grabeam ca ma intorc. De aceea nu mi-am tinut fagaduinta. Altadata, daca vrea Dumnezeu, ma veti vedea si eu va voi vedea. Cum va randui Domnul.
Acum te rog numai sa ai rabdare in ispite. Nu te necaji in legatura cu banii pentru icoane. Cand ai sa ai bani, sa trimiti impreuna si pentru icoana Sfintilor Trei Ierarhi, care este aproape gata. Te mai rog, daca femeia aceea este sarmana sa nu-i ceri bani, poate nu are. Am sa ma ingrijesc eu aici sa le randuiesc cum vrea Domnul. Voiam numai sa-mi trimiti numele parintilor ei adormiti in Domnul, pentru a-i pomeni.
Si vreo alta femeie daca vrea icoane sa-mi dea de stire, sa trimita banii si eu fac comanda. Nu este deloc greu pentru mine sa fac aceasta. In plus, dau o mana de ajutor pustnicilor. Si ei la randul lor ma ajuta pe mine. Aici nu este vorba de castig, ci implinim dragostea, dupa cuvantul Domnului, care zice : ” Iubiti-va unii pe altii „.
Deoarece monahul trebuie sa se jertfeasca pe sine, zi si noapte, spre slava si iubirea lui Dumnezeu. Noi, aici, buna mea sora, nu dormim noaptea deloc. In fiecare seara facem priveghere de toata noaptea. Ne rugam toata noaptea pentru lumea toata. Numai dimineata ne odihnim putin si la amiaza, dupa ce mancam. Aceasta este randuiala noastra. Jumatate de zi lucram, cealalta jumatate ne linistim si ne rugam. Viata ascetica ! Pustiu ! Viata ingereasca, plina de har ! Sa poti fi undeva aproape sa ne vezi ! Ah, sa fi fost posibil sa ne vezi!
Aici, iubita mea sora, este raiul pamantesc. Si daca cineva a apucat de la inceput calea unei vieti aspre, inalte, devine sfant. Daca, insa, a apucat de la inceput un drum putin mai larg, mai tarziu va fi prins de coborare. Uneori, acesta devine mai rau decat cei din lume.
Diavolul lupta mult impotriva monahilor, pentru ca vrea sa se razbune pe Iisus Hristos. El spune:

”Vezi, Nazarineanule, ostasii tai! Tu le fagaduiesti imparatia cea vesnica si ei se leapada de Tine. Eu, numai printr-o mica placere a pantecelui, ii fac sa ma urmeze.” Asa se lauda diavolul.

De aceea, cel care doreste sa devina calugar trebuie sa aiba multa lepadare de sine. Sa-si spuna dintru inceput ca nu mai are de trait in aceasta viata. Sa se rastigneasca pe sine, gata sa primeasca si sa indure orice ispita : foame, sete, dezgolire, nedreptate, injuraturi sau orice fel de suparare. Daca nu are in vedere aceste lucruri, ci vine la manastire sa se odihneasca, mai bine ar fi sa nu mai vina, ci sa traiasca in lume ca bun crestin, fie ca este barbat fie ca este femeie.
Atunci cand vine harul si ajuta, monahul ca om este in paradis si petrece ca inger in trup. Dar cand il paraseste harul pentru a fi incercat, atunci gusta in fiecare clipa apele otravite ale iadului. Intuneric si durere a sufletului. Dar iarasi vine lumina si mangaierea; apoi, din nou durere de neimaginat.
Cel casatorit merge pe un drum potrivit, nici prea mare urcusul, nici prea abrupt coborasul. Dumnezeu sa ajute pe fiecare pentru a purta sarcina pe care o are de purtat. Este mare sarcina in viata monahala si multa lupta. Iar cel care vine la manastire are nevoie de multa veghere si de continua silire a firii. Sa nu-si piarda curajul pana la moarte si sa nu-si slabeasca atentia. Caci imediat va cadea si va pieri, pentru ca demonii inselatori si iubitori de sange stau neadormiti, asteptand momentul potrivit. Dumnezeu sa ne dea luminare si sa ne pazeasca. Noi toti, cei care vietuim in manastire, am parasit lumea si toate cele ale lumii pentru un singur motiv : acela de a ne invrednici de bunurile cele vesnice si nestricacioase. Cel care uita scopul acesta este ca si cand nu ar intelege de ce a ales aceasta cale aspra a vietuirii monahale.
Lupta noastra deosebita este de a dispretui nu numai ceea ce este placut, ci chiar si cele neplacute din viata aceasta, mutandu-ne in fiecare zi vietuirea noastra in ceruri.
Sa iubim din tot sufletul si din toata inima pe Domnul nostru Iisus Hristos si pe preadulcea Sa Maica, pentru ca suntem iubiti de ei. Si trecand prin aceasta viata sa fim nedespartiti de ei, avand in fata ochilor totdeauna slava cea tainica, si frumusetile acelea nespuse care sunt pregatite pentru cei care iubesc si rabda.
Am vazut, cu adevarat, un frate – si nu mint – care era in extaz intr-o noapte cu luna plina, in adancul pustiei. Liniste desavarsita; nici tipenie de om, nici o chilie prin partile acelea. In timp ce priveghea si se ruga, a auzit un glas dulce de pasare care i-a atras mintea intreaga si i-a luat orice simtire. Si a mers in urma lui sa vada de unde vine acel glas atat de dulce. Si privind ca iesit din minti intr-o parte si in alta – vazand si umbland nu cu ochii si cu picioarele trupesti, ci in extaz – si inaintand, a vazut deodata o lumina stralucitoare, plina de mireasma si de har. Si parasind cantatul acela de pasare, s-a inaltat sau mai curand a fost rapit de contemplarea acelei lumini abundente. Si pasind ca un nebun, a intrat pe o cale alba si stralucitoare ca zapada. De o parte si de alta se ridicau pereti ca de diamant. Toate erau de negrait. Privind inlauntru vedeai raiul cel preafrumos, impodobit cu tot felul de flori. Toate cu frunze ca de aur, pe care limba omului nu le poate descrie, dar le privesti si le admiri ca rapit. Si inaintand, a vazut in mijloc un palat mare, alb ca zapada, ce se inalta pana la cer. La poarta palatului statea Stapana noastra Preasfanta Nascatoare de Durnnezeu, Imparateasa Ingerilor, singura noastra usurare, mireasma de negrait si mangaierea fiecarui suflet crestin. Aceasta tinea in bratele sale albe pe Pruncul sau alb ca neaua, care stralucea mai presus de mii si mii de sori. Si, daca s-a apropiat fratele acela, a cazut la picioarele sale ca un fiu la mama sa, arzand tot de iubire dumnezeiasca. Si ea l-a imbratisat ca pe un fiu adevarat si l-a sarutat. O, maretie a iubirii lui Dumnezeu ! O, iubire a Maicii pentru fiul sau ! L-a imbratisat ca pe fiul ei. L-a umplut de o mireasma ce nu poate fi spusa. Si mi-a spus fratele acela ca in toti anii vietii lui cati i-au mai ramas de atunci, amintindu-si de vederea aceea dumnezeiasca, simtea in sufletul sau mireasma si dulceata aceea. L-a mangaiat pe obraz, cu manuta Sa, Pruncul Cel preadulce. Si a aflat de la Maica Domnului o taina pentru care o ruga de multe zile. Iar Fiul i-a spus ca, pentru a te bucura de o astfel de bucurie, trebuie sa te lupti patimind toata viata.
Si astfel plecand, a iesit de acolo de unde intrase fara vrerea lui. Si pe cand se indeparta, a auzit din nou cantatul acela de pasare care il rapise la inceput. Si privind in sus, a vazut o pasare mare, colorata cu multe culori care, acoperea cu aripile sale tot raiul; si in jurul sau erau tronuri si pasarele mai mici stateau in jur si toate cantau aceea melodie nespus de frumoasa si toti care erau acolo se veseleau la auzul ei. Si cel ce a vazut toate acestea si-a venit iarasi in sine si s-a aflat acolo unde era inainte de a vedea toate acestea.
Asadar, toate acestea auzindu-le, sa rabdam orice suparare si necaz pentru astfel de bunatati care au fost pregatite pentru noi. Cele care aici se vad frumoase in fata acelora sunt intuneric si iad.

Gheron Iosif – „Marturii din viata monahala”

1

Unul dintre fondatorii FOX News s-a botezat ortodox, in Rusia

1

Recent, unul dintre producătorii fondatori ai postului de televiziune american Fox News, Jack Hanick, a acceptat o invitație de lucru în Rusia, iar pe 30 aprilie 2016, in Sâmbăta Sfântă si Mare, el și membrii familiei sale au fost botezați in Biserica Sfanta Mucenita Tatiana, la Universitatea Lomonosov din Moscova – conform unor informatii semnalate de surse proprii, care citeaza Tarigrad TV.
Ceremonia, care a inclus primirea jurnalistului Jack Hanick in sanul Ortodoxiei și botezul ortodox al membrilor familiei sale, a durat de la ora 11:00, pana la 13:00, mai informeaza Tarigrad TV.
Hanick a mărturisit că el și întreaga sa familie au încercat să respecte tradițiile ortodoxe: au ținut Postul Mare, s-au pregătit pentru Sărbătoarea Sfintelor Paști, au vopsit ouă și au copt pasca.

„Așteptam, intr-adevar, cu nerăbdare sfârșitul Postului Mare. Acesta este un test dificil, dar suntem fericiți că am rezistat”, a spus Hanick.

In urma sosirii sale în Rusia, Hanick a ramas uimit de numărul mare de tineri care frecventează Biserica.

„Am realizat că oamenii vin la Liturghie, vor sa se spovedeasca si sa sa impartaseasca. Cu alte cuvinte, ei vin la Hristos, asa cum o faceau oamenii acum o mie de ani”, a concluzionat acesta.

Iti aducem aproape informatia la care altfel nu ai avea acces. Daca apreciezi activitatea noastra, acum ai ocazia sa primesti un Certificat de Membru Sustinator (Simpatizant). Aflandu-ne in cel de-al 10-lea an, te imbratisam ca membru al echipei noastre, cu bucurie!

sursa

Un predicator musulman trece la Ortodoxie

1

Vă prezentăm în cele ce urmează o convorbire cu un nou dreptslăvitor creştin din Londra, ce a luat numele de Daniil. Daniil nu a fost un musulman de rând. Deşi, inevitabil, vestea acestei convertiri va ajunge la musulmanii din Londra, am ales ca pentru moment să nu dăm foarte multe amănunte, deoarece adesea au loc violenţe şi ameninţări, ajungându-se uneori şi la uciderea foştilor musulmani de către fanatici. Interlocutorul lui Daniil este părintele Nikolai Savcenko, paroh interimar al Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Londra (Biserica Ortodoxă Rusă din afara Graniţelor – Patriarhia Rusă).

– Daniil, te rog să-mi spui câteva lucruri despre tine.

– Am fost mulţi ani un musulman devotat, împreună cu soţia şi copiii mei. M-am născut în Regatul Unit, dar am călătorit mult în viaţă prin ţările islamice. Cunosc atât cultura britanică, cât şi cea musulmană. Am locuit în Arabia Saudită, unde am studiat teologia (islamică) şi am făcut misionarism musulman printre lucrătorii străini. Am petrecut o vreme şi în Afghanistanul taliban, în Pakistan şi în Kaşmirul pakistanez. Am stat în Bosnia. În anii din urmă, m-am stabilit cu familia în Londra, unde, de ceva timp, am ajuns reprezentant al islamului în cadrul unei binecunoscute organizaţii religioase închinată păcii. În ultimii doi ani am fost şi consilier pe problemele islamului pentru Arhiepiscopul de Canterbury[1]. Acum două zile l-am sunat şi i-am spus că am primit Ortodoxia în sânul Bisericii Ruse.

– Care a fost poziţia sa?

– Arhiepiscopul de Canterbury a fost foarte bucuros. Mi-a spus mai demult că, de curând, doi angajaţi din cadrul personalului administrativ al Bisericii Anglicane au fost primiţi în Biserica Ortodoxă; el le respectă alegerea şi nu-i va da afară de la locul de muncă din administraţia Bisericii Anglicane.

– Ce te-a purtat către Hristos?

– Mai întâi de toate, dorinţa de a cerceta în amănunt Noul Testament – aceasta se întâmpla pe când mă aflam înaintea Kaabei[2], la Mecca. Trăiam pe atunci în Mecca. În Arabia Saudită, scrierile creştine sunt interzise cu străşnicie (multe pagini de internet sunt chiar blocate!), dar, dată fiind răspândirea telecomunicaţiilor moderne, Cuvântul lui Dumnezeu nu este cu neputinţă de găsit pentru cine îl caută. După o vreme, am încercat să determin un american ce lucra în capitala saudită să treacă la islam. În discuţia purtată, el mi-a răspuns cu mare curaj şi convingere. Am rămas uimit de curajul său, căci în Arabia Saudită cei ce propovăduiesc creştinismul pot fi ucişi cu uşurinţă. Convorbirile cu creştinii din Arabia Saudită au fost, pentru mine, foarte importante. Având legături cu misionarismul islamic din Arabia, am întâlnit mulţi străini. Am băgat de seamă că, în mare parte din cazuri, oamenii nu se convertesc la islam de bună voie, ci pentru a putea lucra pe mai departe în Arabia Saudită şi pentru a fi scutiţi de taxa impusă nemusulmanilor. E o realitate că veniturile nemusulmanilor sunt mai scăzute decât cele ale musulmanilor, fiindcă cei dintâi au obligaţia de plăti un impozit aparte, rânduit de Mahomed. Salariile creştinilor filipinezi din Arabia Saudită sunt foarte mici, aşa că unii trec la islam ca să câştige mai mulţi bani. Însă mulţimea covârşitoare a filipinezilor convertiţi, după ce se întorc acasă, renunţă de îndată la islam. Am început să explorez tot mai mult creştinismul şi, treptat, i-am simţit superioritatea faţă de islamism. Cu Ortodoxia am făcut cunoştinţă întâia dată la Saraievo, capitala Bosniei. Din păcate, preoţii din Saraievo nu vorbeau englezeşte, aşa că nu prea am putut afla multe. Am aşteptat un grup de imami să iasă din biserică, apoi am intrat în acea biserică sârbească şi, sub privirea uimită a preotului sârb, mi-am făcut semnul crucii şi o închinăciune până la pământ. Am ştiut atunci că, dintre toate denominaţiile creştine, Ortodoxia îmi era cea mai apropiată. Am continuat să studiez tot mai profund creştinismul şi ortodoxia, am citit cărţi şi am urmărit filme. Mi-a plăcut foarte mult filmul „Ostrovul”. După un timp, m-am hotărît să mă botez în Biserica Ortodoxă Rusă.

– Auzim în ultima vreme tot mai multe relatări despre intensificarea misiunilor creştine în ţările musulmane. Este o creştere semnificativă?

– Sunt de acord că în Arabia Saudită există mulţi creştini în taină. Eu însumi am întâlnit de mai multe ori persoane care erau, probabil, în ascuns creştini. Trebuie să înţelegeţi că în Arabia şi în alte ţări marea parte a musulmanilor se duc la moschee nu din pricina unui imbold al credinţei, ci fiindcă sunt siliţi de legi şi tradiţii. Vizitele la moschee au ajuns o povară. Musulmanii de astăzi sunt mult mai puţin credincioşi decât se crede în lumea creştină. Ţările musulmane numără multe moschei, unde se ţin rugăciuni de cinci ori în zi, dar nimeni nu intră în ele, mai puţin vinerea. În afara zilei de vineri, nu vei găsi în nici o moschee mai mult de cinci oameni care să se roage, deşi în jur se găsesc o sumedenie de case locuite de musulmani. Majoritatea musulmanilor nu se duc la moschee nici măcar vinerea. Unii încep să meargă de Ramadan, dar după acest post dispar până anul viitor. În luna Ramadanului, în cursul săptămânii vin la moschee sute de oameni, uneori chiar şi mii, dar după sfârşitul Ramadanului tot cinci rămân. Sunt mulţi care caută Adevărul şi în ţările musulmane, de aceea misiunile creştine vor spori. Mulţi propovăduiesc creştinismul în rândul prietenilor, şi de curând există posturi de televiziune şi multe pagini de internet închinate misiunii în rândul musulmanilor. În general, mulţi sunt musulmanii care se îndepărtează de islam, şi lucrul acesta se vede îndeosebi în ţările apusene. În Marea Britanie, mulţi musulmani au trecut la creştinism. Se estimează că numărul musulmanilor care au adoptat creştinismul în sânul Bisericii Anglicane este de 1000 de oameni. Mulţi dintre ei sunt pakistanezi. Aceştia au propriile lor biserici şi sunt siliţi să se ascundă de teama represaliilor din partea musulmanilor. Există şi arabi şi bengalezi convertiţi la creştinism. Cel mai adesea, ei se convertesc datorită căsătoriilor mixte.

– Au apărut recent multe articole despre răspândirea islamului în ţările apusene; s-a pretins chiar că numărul credincioşilor musulmani îl va depăşi în scurtă vreme pe cel al enoriaşilor din bisericile creştine. E ciudat că presa dă o cifră a musulmanilor ce merg la moschee cu mult mai mare decât capacitatea moscheilor existente. Însă despre asta nu se zice nimic. Care-i adevărul?

– Prezenţa la moschee în Regatul Unit este foarte scăzută. Mulţi musulmani nu merg niciodată la moschee. Tinerii, de fapt, au părăsit islamul, chiar dacă îşi spun musulmani. În moschei, le este greu să se înţeleagă cu imamii din Pakistan sau Bangladesh. Tinerii abia vorbesc urdu sau bengaleza, ştiu bine doar engleza; multora le este ruşine de islam din pricina terorismului. Consiliul nostru inter-religios a investigat prezenţa la moschee, aşa că am o imagine reală, care este foarte îngrijorătoare pentru islam; pentru unii este însă profitabil să prezinte islamul ca o mare putere. Dacă luăm, de pildă, lista moscheilor dată de publicaţiile musulmane, vom vedea că există 20 de moschei, cu multe locuri libere înăuntru – deşi numărul persoanelor de obârşie musulmană din Londra este mult mai mare, necesitând mai multe moschei. Într-o moschee mare din Londra, la rugăciunile de vineri vin vreo 300 de oameni. Într-o moschee mai mică, vreo 30. Multe moschei sunt de fapt nişte săliţe, frecventate doar vinerea. Îndeobşte, credincioşii unei moschei sunt foarte puţini, iar în marea lor parte e vorba de copii aduşi de părinţii lor. După ce cresc, ei dispar. Creştinismul dă putinţa libertăţii de alegere; de aceasta, creştinismul se adaptează mult mai bine vieţii într-un climat de îngăduinţă – islamul nu face faţă la această încercare.

– Mass-media vorbeşte despre adoptarea islamului de către mulţi britanici. Uneori, musulmanii zugrăvesc imaginea unui marş aproape triumfător al islamului prin Apus. Însă numărul actual al musulmanilor britanici este foarte mic, de vreo 1200 persoane. Ce părere aveţi de această contradicţie?

– Nu e o întrebare uşoară. Am fost implicat în misionarismul islamic în rândul britanicilor şi pot spune că foarte puţini s-au convertit la islam. La rugăciunile de vineri, în moscheea centrală din Londra, musulmanii britanici de rasă albă sunt aproximativ 1%. În afara Londrei, nu există nici unul. Toţi musulmanii ştiu numărul real al convertiţilor la islamism. Unii primesc islamul datorită căsătoriei cu musulmani. Aceşti britanici însă nu merg la moschee, primirea de către ei a islamului a fost una formală. Adesea, ei rămân în practică creştini. Marea parte a convertiţilor la islam prin căsătorie sunt femei. În plus, mulţi descendenţi ai imigranţilor musulmani îşi spun britanici, deşi sunt copii de imigranţi pakistanezi. Nici ei nu pot fi socotiţi pe deplin „britanici musulmani”. Am vorbit cu multe femei care au divorţat de soţii lor musulmani şi pot spune din experienţă că, în Londra, doar 25 de britanice au rămas musulmane după ce s-au despărţit de soţul musulman. Însă, de regulă, căsătoriile mixte duc la o depărtare de islam. Misionarismul islamic în Apus nu dă roade. Există în Londra o organizaţie misionară închinată propovăduirii islamului, alcătuită îndeobşte din tineri. Însă aceştia se duc printre imigranţii musulmani, deoarece este o activitate mult mai eficientă, nu în rândul britanicilor, care nu primesc islamul.
Când unii musulmani spun că islamul este religia cu cea mai rapidă creştere din lume, imamii din Londra replică zicând că această creştere este una datorată exclusiv creşterii demografice, iar nu misiunii. Nu mă îndoiesc că creştinismul este mult mai puternic în misionarismul său.

– Sunt mulţi musulmani care trec la creştinism în Marea Britanie?

– Pe de o parte, sunt destul de mulţi. Lucrurile acestea se petrec fără publicitate. E adevărat că, potrivit majorităţii şcolilor de gândire ale islamului, un apostat de la islamism trebuie ucis – deşi imamii moscheii centrale din Londra spun că lepădarea de islam nu determină execuţia nimănui. Totuşi, pe de altă parte, sunt destul de puţini, deoarece mult mai mulţi musulmani se îndepărtează de credinţa lor doar ca să devină necredincioşi. Necredinţa este o boală comună. Unii musulmani încearcă să înfăţişeze ateismul şi necredinţa ca pe un dat al civilizaţiei creştine, dar musulmanii înşişi (într-o măsură mult mai mare decât creştinii) îşi pierd credinţa în lumea apuseană. Rămâne însă exemplul foarte bun al Rusiei şi al celorlalte ţări ortodoxe, în care Biserica creşte, în ciuda libertăţii de alegere. Nădăjduiesc să vizitez odată Rusia, dar, pentru acum, trebuie să mă apuc să-mi reclădesc viaţa ca şi creştin ortodox.

Traducere: Radu Hagiu

sursa

[1] Arhiepiscopul de Canterbury este conducătorul Bisericii Anglicane (în prezent, Rowan Williams) (n.tr.)
[2] Kaaba este cel mai sfânt loc al islamului, un sanctuar de formă cubică, în interiorul căreia se găseşte Piatra Neagră, o relicvă despre care se spune că datează de la Facerea lumii; musulmanii au obligaţia de a face cel puţin o dată în viaţă un pelerinaj acolo (n.tr.).