Legarea ranilor. Cum sa facem spovedania?

1

Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata:

– Părinte, intru în panică atunci când am căderi în nevoinţa mea.

– Nu te teme. Este luptă şi vom avea şi răni. Acestea se vindecă prin spovedanie. Iată, soldaţii aflaţi în război, atunci când sunt răniţi într-o luptă, aleargă imediat la medic, îşi leagă rana şi continuă să se lupte cu mărime de suflet. Intre timp dobândesc şi experienţă din rănire şi se păzesc tot mai bine, astfel încât să nu mai fie răniţi. Aşa şi noi, atunci când suntem răniţi în nevoinţa noastră, nu trebuie să ne pierdem curajul, ci să alergăm la medic – la duhovnic – să-i arătăm rana să ne vindecăm duhovniceşte şi să continuăm din nou “lupta cea bună”[1]. Rău este atunci când nu căutăm să-i aflăm pe vrăjmaşii cei înfricoşători ai sufletului, patimile, şi nu ne nevoim ca să-i omoram.

– Părinte, unii din mărime de suflet nu merg să se spovedească. “Fiindcă se poate să mai fac aceeaşi greşeală, spun ei, pentru care pricină să merg şi s-o spovedesc? Ca să-mi bat joc de părintele?”.

– Aceasta nu este corect! Este ca şi cum un soldat ar spune atunci când este rănit: “Fiindcă războiul nu s-a terminat şi se poate să fiu rănit din nou, pentru ce să-mi leg rana?”. Dar dacă nu o va lega, va avea hemoragie şi va muri. Se poate ca din mărime de suflet să nu meargă să se spovedească, dar procedând astfel, in cele din urmă se vor netrebnici. Şi vezi, diavolul exploatează până şi harismele. Dacă nu ne curăţim sufletul prin spovedanie, atunci când cădem şi ne murdărim, socotind că iarăşi vom cădea şi ne vom murdări, punem noroi peste vechiul noroi şi după aceea este greu să ne curăţim.

2

Nevoia de mărturisire

– Părinte, Cuviosul Marcu Ascetul spune: “Cel cunoscător nu se mărturiseşte lui Dumnezeu prin amintirea căderilor sale, ci prin răbdarea întristărilor ce vin pe urmă”. Oare la ce se referă?

– Trebuie să se facă şi una, şi cealaltă. Cel credincios se mărturiseşte la duhovnic, dar se mărturiseşte şi mai înainte prin rugăciune cu smerenie lui Dumnezeu, golindu-se pe sine: “Dumnezeul meu, am greşit, sunt aşa şi aşa”. In acelaşi timp primeşte şi mâhnirile ce i se întâmplă ca pe un medicament. Sfântul nu spune să nu faci prima şi a doua mărturisire, ci numai să suferi întristările. Dar ce înseamnă “mărturisesc”? Oare nu înseamnă “a scoate afară ceea ce am înlăuntrul meu”? Dacă ai bune înlăuntrul tău, “te mărturiseşti Domnului“[2], adică îl slavosloveşti pe Dumnezeu. Dacă ai rele îţi mărturiseşti păcatele tale.

– Părinte, când va merge cineva pentru prima dată să se mărturisească, îi va spune duhovnicului său toată viaţa sa de mai înainte?

– Prima dată va face o mărturisire generală. Precum bolnavul, atunci când intră în spital, îşi spune istoricul său, ca de pildă: “Am avut o afecţiune a plămânilor, dar acum a trecut; am făcut o operaţie cu anestezie totală sau locală etc.”, tot astfel şi la prima mărturisire, cel ce se mărturiseşte, dacă va încerca să spună duhovnicului amănunte din viaţa sa, acela va afla rana şi o va vindeca. De multe ori o lovitură căreia nu-i dai importanţă va avea consecinţe după aceea. Desigur, prima oară când va merge la duhovnic va spune, să presupunem, o sută de păcate. A doua oară va spune o sută zece, pentru că diavolul îl va lupta mai mult, fiindcă s-a spovedit şi i-a stricat treaba. A treia oară se poate să spună o sută cincizeci, dar după aceea le va micşora mereu numărul, până când va merge la mărturisire şi va avea de spus foarte puţine păcate.

2

Mărturisirea corectă

– De ce uneori nu facem nevoinţa care trebuie ca să ne îndreptăm, deşi ne mustră conştiinţa?

– Aceasta se poate întâmpla şi dintr-o lovitură sufletească. Atunci când cineva a intrat în panică din pricina vreunei ispite, ar vrea să se nevoiască, dar nu are dispoziţie, nu are putere sufletească. Atunci trebuie să se aranjeze lăuntric prin spovedanie. Prin spovedanie este mângâiat, este întărit şi, cu harul lui Dumnezeu, îşi regăseşte curajul pentru nevoinţă. Dacă nu se aranjează îi poate veni şi o altă ispită şi astfel, întristat cum este, se frânge mai tare, îl îneacă gândurile, deznădăjduieşte şi după aceea nu se mai poate nevoi deloc.

– Şi dacă aceasta se întâmplă adeseori?

– Dacă se întâmplă adeseori, omul trebuie să se aranjeze adeseori, să-şi deschidă inima sa duhovnicului, ca să prindă curaj. Şi atunci când se aranjează, trebuie să pună maşina să alerge, adică să se nevoiască cu mărime de suflet şi intensiv, pentru ca vrăjmaşul s-o ia la picior.

– Părinte, ce este de vină atunci când nu simt nevoia de a mă spovedi?

– Nu cumva nu te supraveghezi pe tine? Mărturisirea este taină. Să mergi şi în mod simplu să-ţi spui păcatele tale. Ce crezi? Oare nu ai încăpăţânare? Nu ai egoism? N-o răneşti pe sora ta? Nu judeci? Oare eu ce spun atunci când merg? “M-am mâniat, am judecat …”, şi duhovnicul îmi citeşte rugăciunea de iertare. Dar şi păcatele mici au şi ele greutatea lor. Atunci când mergeam la Părintele Tihon[3] să mă spovedesc, nu aveam nimic serios să-i spun, dar el îmi spunea: “Nisip, fiul meu, nisip!”. Păcatele mici se adună şi fac o grămadă de nisip, care este mai greu decât o piatră mare. Unul care a făcut un păcat mare se gândeşte mereu la el, se pocăieşte şi se smereşte. Tu ai multe păcate mici. Dacă îţi cercetezi însă condiţiile în care ai crescut tu şi pe cele în care a crescut acela, vei vedea că eşti mai rea decât el.                                                                                                                                                             Să încerci de asemenea să fii mai concretă în mărturisirea ta. Nu ajunge să spună cineva, de pildă, “invidiez, mă manii etc”, ci trebuie să spună căderile sale concrete pertru ca să poată fi ajutat. Şi atunci când este vorba ce ceva grav, precum este viclenia, trebuie să spună şi cum a gândit şi cum a acţionat, căci altfel îşi bate joc de Hristos. Dacă omul nu mărturiseşte adevărul la duhovnic, nu-i descoperă greşeala sa astfel ca sa-l poată ajuta, păţeşte vătămare, precum cel bolnav îşi pricinuieşte un mare rău sănătăţii sale atunci când îşi ascunde de medic boala sa. In timp ce dacă se arată pe sine exact aşa cum este, atunci duhovnicul îl poate cunoaşte mai bine şi îl poate ajuta mai eficient.                                            Pe lângă aceasta, atunci când cineva nedreptăţeşte sau răneşte prin comportarea sa pe vreun om, trebuie ca mai întâi să meargă şi să ceară cu smerenie iertare, să se împace cu el şi după aceea să-şi mărturisească duhovnicului căderea sa ca să ia iertare. Aşa vine harul lui Dumnezeu. Dacă îşi spune greşala sa duhovnicului fără ca mai înainte să ceară iertare de la omul pe care l-a rănit nu este cu putinţă să i se liniştească sufletul său, pentru că nu se smereşte. Afară numai dacă omul pe care l-a supărat a murit sau nu-l mai poate afla pentru că şi-a schimbat domiciliul şi nu-i are adresa ca să-i ceară iertare, fie şi în scris, dacă are dispoziţie să facă şi aceasta. Şi atunci Dumnezeu îl iartă, pentru că vede dispoziţia sa.

– Părinte, dar dacă cerem iertare şi nu ne iartă?

– Atunci să facem rugăciune ca Dumnezeu să-i înmoaie inima. Se poate însă ca Dumnezeu să nu ajute să i se înmoaie inima aceluia, pentru că ştie că de ne va ierta, vom cădea în aceeaşi greşală.

– Părinte, atunci când cineva face o greşală gravă, se poate ca acela să nu o poată mărturisi imediat?

– De ce s-o lase? Ca să se oţetească? Cu cât ţii mai mult un lucru stricat, cu atât se strică şi mai mult. De ce să lase să treacă o lună, două, şi să nu meargă îndată la duhovnic şi s-o mărturisească? Să meargă cât mai repede cu putinţă. Dacă are o rană deschisă, va lăsa să treacă o lună ca să se vindece? Nu trebuie să aştepte ca să meargă doar atunci când duhovnicul va avea mai mult timp, ca să se simtă mai liber. Ci greşala aceea, tac-tac, să o spună imediat şi după aceea, când duhovnicul va avea mai mult timp, să meargă pentru mai multă vreme, ca să discute. Nu este trebuinţă de multă vreme ca să-mi fac portretul meu. Atunci când conştiinţa lucrează corect, omul în două cuvinte îşi face portretul stării sale. Dar atunci când există înlăuntru zăpăceală, se poate să spună multe şi să nu-şi facă portretul. Iată, văd că unii îmi scriu caiete întregi, 20-30 pagini mari cu litere mici şi câteva pagini post scriptum… Toate acestea pe care le scriu ei, le-ar fi putut aşterne pe o pagină.

2

Circumstanţele atenuante în spovedania noastră se fac agravante pentru conştiinţă

– Părinte, atunci când, în timpul mărturisirii unui păcat, cineva nu simte durerea pe care a simţit-o atunci când a făcut păcatul, aceasta înseamnă că nu are pocăinţă adevărată?

– Dacă a trecut un timp de atunci de când a făcut acel păcat, rana se cicatrizează şi de aceea nu simte aceeaşi durere. Ceea ce trebuie este să nu se îndreptăţească pe sine în timpul spovedaniei. Eu când merg să mă spovedesc şi spun, de pildă, “m-am mâniat”– indiferent dacă trebuia să dau şi vreo palmă – nu spun de ce, ca nu cumva duhovnicul să-mi dea circumstanţe atenuante. Cel care se mărturiseşte şi se îndreptăţeşte pe sine nu are odihnă lăuntrică, oricât de inconştient ar fi. Circumstanţele atenuante pe care le foloseşte în mărturisirea sa i se fac agravante pentru conştiinţa sa. In timp ce acela care îşi exagerează greşalele sale, deoarece are o conştiinţă sensibilă, şi primeşte şi un canon mai mare de la duhovnic, unul ca acesta simte o veselie nespusă. Există oameni care, dacă fură, de pildă, o boabă de strugure, se simt ca şi cum ar fi luat multe coşuri de struguri şi se gândesc mereu la greşală lor. Nu dorm toată noaptea până ce nu se duc să se spovedească. Şi sunt alţii care, deşi au furat coşuri întregi de struguri, se îndreptăţesc pe sine şi spun că au luat numai un ciorchine. Insă aceia care nu numai că nu se îndreptăţesc pe ei înşişi, ci îşi măresc şi cea mai mică greşală a lor şi se mâhnesc şi suferă mult pentru o mică neorânduială a lor, ştiţi ce mângâiere dumnezeiască simt? Aici poţi vedea dreptatea dumnezeiască, felul cum răsplăteşte Bunul Dumnezeu. Am observat că toţi cei care îşi spun păcatele lor cu smerenie duhovnicului şi se defăima pe ei înşişi, strălucesc, pentru că primesc harul lui Dumnezeu. Cu câtă zdrobire mi-a povestit un ofiţer trecut în rezervă tot ceea ce a făcut de la vârsta de opt ani. Cândva a luat o minge de la un copil numai pentru o noapte – a doua zi i-a înapoiat-o – şi plângea pentru că l-a mâhnit pe acela. Indată ce a ieşit din armată, a mers să-i caute pe cei pe care îi supărase atunci când era în serviciu – indiferent dacă făcând aceasta îşi împlinise corect datoria serviciului său – şi le-a cerut iertare. Toate le lua asupra sa. Acum locuieşte într-un sat şi banii săi îi dă milostenie. O slujeşte şi pe mama lui, care are 95 de ani, fiind ţintuită la pat de o paralizie a trupului şi, deoarece îi vede trupul când o îngrijeşte, îl supără gândul. “Dacă Ham a fost pedepsit pentru că a văzut goliciunea tatălui său[4], atunci eu…”. Plângea mereu. Faţa lui îi era schimbată. Cât am învăţat din zdrobirea lui!

– Părinte, se poate ca cineva să-şi mărească greşalele lui, ca să arate că face o lucrare fină?

– Aceasta este altceva. In cazul acesta se mândreşte din smerenie.

După spovedanie

Părinte, după spovedanie este normal să simţi o greutate?

– De ce să simţi greutate? Printr-o spovedanie corectă se şterg toate cele vechi. Se deschid alte perspective. Vine harul lui Dumnezeu şi îl schimbă complet pe om. Se pierd tulburarea, cruzimea, neliniştea şi vin pacea şi liniştea. Atât de simţit este lucrul acesta chiar şi la exterior, încât le spun unora să se fotografieze înainte de spovedanie şi după, ca să constate şi ei înşişi schimbarea cea bună, pentru că pe faţă se zugrăveşte starea duhovnicească lăuntrică. Tainele Bisericii fac minuni. Cu cât se apropie cineva de Dumnezeu – Omul Iisus Hristos, se îndumnezeieşte şi este firesc să răspândească harul dumnezeiesc şi să fie trădat de el.

– Părinte, adică după o spovedanie sinceră trebuie să simţi imediat bucurie?

– Nu întotdeauna. Se poate să nu te bucuri imediat, ci încet-încet se naşte bucuria înlăuntrul tău. După spovedanie este trebuinţă de recunoaşterea mărinimoasă. Să te simti ca acela căruia i se iartă o datorie ce o are şi din mărime de suflet simte recunoştinţă şi se simte dator fată de binefăcătorul lui. Să mulţumeşti lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp să trăieşti şi psalmul: “Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”[5], ca să nu îndrăzneşti şi să repeţi aceleaşi greşeli.

Părinte, am citit undeva că diavolii ne vor chinui în cealaltă viaţă chiar şi pentru un gând rău pe care nu l-am spovedit.

–Ascultă, atunci când omul se pocăieşte şi spune duhovnicului său tot ceea ce-şi aduce aminte fără să aibă intenţia de a ascunde ceva, s-a terminat; aghiuţă nu mai are nici o stăpânire asupra lui. Iar când nu îşi va spovedi întru cunoştinţă o parte din păcatele sale, se va chinui în cealaltă viaţă pentru acestea.

Părinte, atunci când cineva şi-a mărturisit greşelile lui din tinereţe, dar iarăşi se gândeşte la ele şi se chinuieşte, este corectă această poziţie a sa?

– Dacă are multă zdrobire pentru greşelile tinereţilor lui şi le-a mărturisit, nu există motiv să se chinuiască, de vreme ce Dumnezeu i le-a iertat din clipa în care le-a mărturisit. De aici înainte nu trebuie să mai scormonească cele vechi, mai ales păcatele trupeşti, pentru că se poate vătăma. De pildă, în război cade o grenadă lângă un militar, dar îl păzeşte Dumnezeu şi nu explodează. După ce se termină războiul militarul află grenada care nu explodase şi începe s-o cerceteze cu curiozitate şi în cele din urmă este omorât în timp de pace.

2

Increderea în duhovnic

– Părinte, dacă cineva se mâhneşte pentru că duhovnicul l-a certat pentru o oarecare greşală, şi cade în întristare, aceasta are egoism în sine?

– Ei, desigur că are egoism în sine. Dacă s-ar mâhni după Dumnezeu, ar primi mângâiere, ar şi spori, deoarece ar încerca să nu mai facă acea greşeală. Trebuie să spună duhovnicului lui greutăţile, gândurile şi căderile sale şi să primească cu bucurie şi blândeţe şi comportamentul său cel aspru, pentru că toate se fac din dragoste şi din interes pentru sporirea sufletului său.

Părinte, şi dacă nu primesc certarea şi observaţia?

– Dacă nu primeşti, vei rămâne neîndreptata. Cei care nu primesc observaţiile nici de la oamenii pe care îi iubesc, rămân nişte lemne strâmbe şi ei singuri se netrebnicesc duhovniceşte. Precum scândurile care nu primesc rindeluirea tâmplarului ca să devină mobilă sfârşesc la cofraje şi scări, unde sunt călcate şi murdărite până ce ajung la foc, tot astfel şi aceştia, în cele din urmă se distrug.

Părinte, când cineva nu este de acord cu duhovnicul într-o problemă, ce trebuie să facă?

– Să-şi spună simplu şi cu smerenie gândul său. Desigur, este trebuinţă de multă luare aminte în alegerea duhovnicului, astfel încât să se încreadă şi să se odihnească prin îndrumarea lui.

Părinte, atunci când cineva vede ceva în mod diferit de cum vede duhovnicul lui, îi este de folos să insiste în părerea sa?

– Nu, pentru că nu ştie ce se ascunde în spatele a ceea ce el consideră că nu este corect. De pildă, ca să înţeleagă cineva ce se ascunde în spatele unei acţiuni a duhovnicului său, poate că duhovnicul trebuie să-i spună ceva din spovedania altcuiva. Dar este îngăduit să spună spovedania altuia? Desigur că nu. Să spunem că s-a înţeles cu duhovnicul său ca să-l vadă la cutare oră, dar în ora aceea merge şi altcineva, care are gânduri de sinucidere, şi duhovnicul îl ia întâi pe acela. Atunci acesta cugetă: “L-a luat mai întâi pe acela, pe mine mă dispreţuieşte”. Insă cum să-i spună duhovnicul că acesta a ajuns la punctul să facă o încercare de sinucidere? Dacă îi explică, îl distruge pe celălalt. In timp ce dacă se sminteşte acesta ce mai aşteaptă sau dacă se supără puţin, nu se va întâmpla un mare rău. O dată aşa s-au smintit unii care au venit acolo la Colibă. Era cineva pe care ai lui l-au adus cu mare greutate să discutăm şi l-am primit cu multă bunătate. L-am sărutat, i-am dat o metanie, nişte iconiţe. Ceilalţi s-au supărat. “Pe noi stareţul nici nu ne-a băgat în seamă”, au spus ei. Acesta, sărmanul, era ca fiul cel pierdut; ştiam amănunte din viaţa lui. A plecat după aceea un alt om. Ceilalţi puteau să se smintească de o mie de ori. Nu poţi distruge pe unul, odihnind pe altul cu o explicaţie.

2

Legătura corectă cu duhovnicul

Un om duhovnicesc, atunci când vrea să ajute pe cineva, încearcă să-l alipească de Hristos, iar nu să-l lege de sine. După aceea, când reuşeşte să-l alipească de Hristos el se bucură, iar acela se nevoieşte privind la Hristos. Atunci şi unul şi celălalt au plata lor şi lucrurile merg normal, insă atunci când omul se nevoieşte şi caută cum să placă aceluia care încearcă să-l unească cu Hristos, adică dacă o acţiune a sa îl va mâhni sau îl va bucura pe acela, şi nu cugetă cum vede oare Hristos această acţiune a sa, atunci nu-l mulţumeşte nici pe omul care îl ajută, nici pe Hristos, dar nici el nu se foloseşte, pentru că nu primeşte ajutor dumnezeiesc. Adică nu Se bucură nici Hristos şi nici duhovnicul de ceea ce face, dar nici el nu se foloseşte, ca să depăşească o greutate. Să presupunem că o soră cântă şi cugetă: “Oare cânt bine? Se va bucura stareţa?”. Ei, una ca aceasta nu se foloseşte. In timp ce dacă ar cânta pentru Hristos, lucrurile ar merge normal; va şi cânta bine, şi pe stareţă o va mulţumi.

– Părinte, este vinovat cineva atunci când nu înţelege corect ceea ce i-a spus duhovnicul?

– Ascultă, chiar dacă n-a înţeles fiindcă a avut o dorinţă şi mintea lui a fost acolo, tot este vinovat. Unii îşi fac din voia lor voia lui Dumnezeu. De pildă, cineva îl întreabă pe duhovnicul său despre o problemă de a sa, dar are în gând soluţia pe care o vrea el, care îl odihneşte. Duhovnicul îi spune ce trebuie să facă şi acesta înţelege că îi spune să facă ceea ce voia el, şi o face cu bucurie, crezând chiar că face ascultare. Iar dacă după aceea duhovnicul îi spune: “De ce ai făcut aşa?”, îi răspunde: “Dar nu mi-ai spus să fac aşa?”. Dar uneori ceea ce spune duhovnicul nu trebuie s-o iei după literă. Se poate să fie un fel de a spune. O să vă spun un caz ca să înţelegeţi. O profesoară de patruzeci şi cinci de ani, care avea şi copii, se încurcase cu un elev de al ei de şaisprezece ani. Băiatul plecase de acasă şi trăia cu profesoara. Când tatăl lui a venit la Colibă şi mi-a spus durerea sa, i-am spus ca în cazul acesta să facă ceea ce îi va spune duhovnicul lui. S-a dus aşadar, sărmanul, la duhovnic şi după aceea a venit iarăşi la mine. In ziua aceea eu aveam Exarhia de la Patriarhie[6] şi nu puteam discuta cu el, dar i-am spus: “Să faci ceea ce ţi-a spus duhovnicul tău”. Acela însă nu pleca – şi bine a făcut că nu a plecat ci a rămas. La un moment dat, când am fost puţin liber, l-am văzut pentru puţin şi mi-a spus: “Părinte, m-am hotărât s-o omor pe această femeie, pentru că aşa mi-a spus duhovnicul”, “Ia stai, omule, îi spun, ce ţi-a spus duhovnicul tău?”. “Mi-a spus: «Femeia aceasta este vrednică de moarte»”. Aţi înţeles? Duhovnicul a spus: “Femeia aceasta este vrednică de moarte”, iar nu s-o omoare! De atunci nu mai spun nimănui: “Fă ceea ce ţi-a spus duhovnicul”, ci îl întreb ce i-a spus duhovnicul…

– Părinte, se poate ca cineva să ceară ajutor de la duhovnic şi în acelaşi timp să-i propună şi soluţia?

– Ei, dar atunci ce fel de ajutor cere? Altceva este să-i spună duhovnicului cu smerenie, ca pe un gând al său, ceea ce crede că îl va ajuta – aceasta se impune – şi altceva este să insiste că gândul acesta al lui este cel corect. In cazul acesta omul nu sporeşte. Ci este ca şi cum ar merge la medic şi i-ar spune: “Să-mi dai medicamentul acesta”. Insă bolnavul este dator să facă ascultare de medic; nu-i va arăta el aceluia ce fel de medicamente să-i dea. Aici nu este problema de poftă, ca la mâncăruri şi dulciuri, ca să spună cineva: “Vreau baclava sau vreau cataif”, ci potrivit cu boala, medicul va da şi medicamentul.

[1] 1 Tim. 6, 12.
[2] Ps. 106, 1.
[3] Cuviosul Paisie Aghioritul, “Flori din Grădina Maicii Domnului”.
[4] Fac. 9, 20-27
[5] Ps. 50, 5
[6] Reprezentanţi de la Patriarhie.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

cuvantulortodox

1

Spovedania

2

*1

Gramata de hirotesie [1]

Lucrarea duhovnicului

Am considerat ca este bine sa cercetam in seara aceasta, din Pidalion [2], Gramata de hirotesie [3], pe care episcopul o da preotului pe care l-a hirotesit duhovnic.
Puterea de a ierta pacatele oamenilor o are numai episcopul si preotul caruia episcopul – dupa parerea, judecata si alegerea lui – i-a daruit-o. Adica, i-a dat aceasta incredintare printr-o randuiala speciala, randuiala prin care arhiereul il face duhovnic. Singur preotul, fara sa primeasca acest drept de la episcop, nu are voie „sa lege si sa dezlege”, precum acela.
Deoarece episcopii nu reusesc sa faca singuri aceasta lucrare, o incredinteaza anumitor preoti. Episcopul savarseste randuiala hirotesiei si ii da preotului pe care l-a hirotonit duhovnic o Gramata, asa numita Gramata de duhovnicie.

2Episcopul spune: „Smerenia noastra, prin harul Preasfantului si de viata facatorului Sau Duh, te hiroteseste pe tine, Prea Cuviosule iero­monah, sau Prea Cucernice preot (N) ca barbat cinstit si vrednic de evlavie spre slujirea parintestii duhovnicii. Esti dator sa asculti, sa primesti gandurile tuturor celor care vin cu scopul sa-si marturiseasca pacatele lor…”. „Şi, cercetandu-i pe acestia si adancul inimilor lor, sa afli prin cercetare cugetele si faptele lor”.
Fara sa devina judecator, duhovnicul, fie ca este ieromonah, fie ca este preot de mir – acest lucru vreau sa-l subliniez – este dator sa-­si faca corect lucrarea lui. Desigur, la inceput, cel mai important lucru este sa mearga fiecare pacatos la scaunul de spovedanie, ca sa-si marturiseasca pacatele, sa primeasca iertarea si sa plece. Dar nu este suficient doar acest lucru.
Adica, este ca la medic. Medicul nu este judecator, ci vindecator. Este greseala lui daca se multumeste doar cu ceea ce-i spune bolnavul si pune diagnosticul doar pe baza explicatiilor lui, sau administreaza tratamentul in functie de ce spune pacientul. Il asculta pe bolnav, dar trebuie el insusi sa-i vada ranile, sa descopere semnele distincte ale bolii prin cercetarea pe care o va face, sau prin rezultatele de la laborator.
Bolnavul spune: „Ma doare aici!”, si arata locul. Şi acolo unde arata exista, sa zicem, o um­flatura, dar nu este suficient acest lucru. Doctorul trebuie sa vada de unde provine umflatura, care este cauza si nu sa se ocupe doar de aceasta. Asa nu va face nimic. Starea bolnavului poate sa se inrautateasca daca apuca bisturiul si taie umflatura. Repet, trebuie sa afle cauza si sa o trateze. Acest lucru nu poate sa-l faca bolnavul, el spune simplu: „ma doare, sunt bolnav si simt o durere aici”. Deci toata lucrarea o va face medicul. Acela va descoperi exact ce se intampla. Nu se va multumi doar cu ceea ce-i spune bolnavul sau cu diagnosticul la prima vedere. Cu cat medicul dispune de mai multe mijloace, cu atat va cerceta mai mult si va vedea despre ce este vorba. Omul poate sa se planga ca-l dor genunchii. Un doctor care stie, nu se va grabi sa-i spuna: „Pune cateva comprese la genunchi!”. Poate sa fie si aceasta o usurare. Poate sa-i cerceteze amigdalele si sa descopere ca acestea sunt bolnave si, netratate, au imbolnavit si genunchii. Sau poate sa afle o alta cauza a suferintei.
La fel si in cazul duhovnicului. „Şi-i va cerceta pe acestia si strafundurile inimilor lor”. Adica, duhovnicul nu se va multumi doar sa asculte gandurile, asa cum le va spune penitentul, nici nu se va limita la felul in care acesta priveste lucrurile. Duhovnicul trebuie sa cerceteze inima, sa vada exact ce se intampla.
Cineva poate sa spuna: „Ma manii foarte mult!”, dar nu ajunge acest lucru. Omul se poate mania pentru ca are un egoism infricosator, sau un sentiment de inferioritate, sau pentru ca are prejudecati fata de ceilalti. Pentru ca poate sa adauge: „Nu ma manii pe ceilalti, ci doar pe aceasta persoana!”. O invatatoare se manie nu atat pe copiii scolii, cat pe proprii ei copii, si isi iese din minti.

Asadar nu este suficient ca duhovnicul sa-i spuna doar: „Sa nu te mai manii!”. Problema este de ce se manie? Trebuie sa afle cauza si aceasta se face cu luare aminte.

Datoria celui care se marturiseste

In acest moment vorbim despre cei care se marturisesc. Nu este foarte corect sa se2 multumeasca cineva cu o spovedanie formala. De regula, cel care se marturiseste, obisnuieste sa atinga lucrurile in punctul in care sta bine si sa plece cu satisfactia ca s-a spovedit. In realitate rada­cinile, umflaturile pacatului, raman.
Trebuie sa facem o marturisire adevarata, nu doar sa spunem cateva pacate. Oricat de sincer le-am spune pe cele de care ne dam seama, nu este de-ajuns. Penitentul nu poate, de unul singur, sa estimeze exact ceea ce i se intampla si de unde provine un lucru sau altul. De aceea, in Gramata de duhovnicie se consemneaza: „Sa-i cerceteze pe acestia si adancul inimilor lor”. Duhovnicul trebuie sa cerceteze bine pe cei care se apropie si adancul inimii lor si „sa afle prin cercetare cugetele si faptele”.
De regula, fiecare isi prezinta pacatele intr-o lumina favorabila. Asa imi face impresia! O impresie tare infricosatoare! Sa spunem ca doi oameni s-au contrazis si oarecum s-au certat. Vin si unul si celalalt sa se marturiseasca. Şi unul zice: „I-am vorbit frumos, m-am purtat frumos”, si indulceste cuvintele cand vorbeste despre sine. Dar cand vine randul sa-l prezinte pe celalalt, devine rau. Dupa parerea lui, celalalt a fost salbatic, in timp ce el a fost miere si lapte.
Celalalt va spune aproape aceleasi lucruri, dar invers. Acum este el cel care vorbeste cu multa dulceata despre sine: „Ce frumos m-am purtat, ce frumos i-am vorbit! Am avut rabdare, l-am trecut cu vederea, dar m-a jignit, s-a purtat foarte urat!”.
Asadar, ce se intampla? Şi unul si celalalt au dreptate, dar amandoi sunt nedrepti. Cand vorbeste despre sine insusi, foarte rar, numai daca omul are pocainta adevarata inlauntrul sau, intalnim cuvintele: „Ce frumos mi-a vorbit celalalt, dar eu nu l-am luat in seama, i-am vorbit urat si m-am purtat ca un salbatic!”. Foarte rar se intampla acest lucru. De regula, despre noi vorbim frumos, nu si despre altii.
Duhovnicul, fara sa devina acuzator, trebuie sa ajute in aceasta situatie: „Ia stai putin, cand este vorba de tine, te ingrijesti si vorbesti atat de frumos, iar cand este vorba de celalalt ce faci?” Şi, astfel, va avea loc cercetarea. Gan­durile si cugetele vor fi curatite. Cercetarea va merge mai in adanc, se vor gasi radacinile, sufletul va fi luminat si omul va pleca mai pocait decat atunci cand a venit. Plecand astfel, va dobandi mai multa cunostinta despre sine. La urmatoarea marturisire lucrurile vor merge mai bine, sufletul se va vindeca si omul se va zidi.

Pacatele trupesti sunt pacate de moarte?

Pacatele de moarte

2Exista pacate care se numesc de moarte. Toate Tainele Bisericii vizeaza salvarea omului din pacat, dar Taina Sfintei Spovedanii este taina spe­ciala pentru iertarea pacatelor savarsite dupa Botez.
Desigur, orice incalcare a poruncilor inseamna pacat. Unele din ele se numesc pacate de moarte. Ele se numesc asa pentru ca ucid sufletul. In final, insa, pacatul de moarte este necainta. Astfel, daca omul savarseste in fapt pacatele si nu se pocaieste, sufletul sau va muri inainte ca el sa plece din aceasta viata.
Unul dintre pacatele de moarte despre care Sfanta Scriptura vorbeste limpede, si care inchide omului intrarea in imparatia lui Dumnezeu, este pacatul legat de faptele trupesti.

Sfantul Apostol Pavel spune:

„Nu stiti oare ca nedreptii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu? Nu va amagiti; nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodo­mitii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici batjo­coritorii, nici rapitorii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu”.

Nu va inselati, nici unul nu se va bucura de Imparatie. Şi alte versete se refera la aceste pacate, in special ultimele capitole ale Apocalipsei, unde se vorbeste despre sfarsitul tuturor si despre venirea Imparatiei lui Dumnezeu. Acolo se graieste limpede despre alungarea din Imparatie a celor care au facut pacate trupesti.

Problema este foarte serioasa, caci cuvantul lui Dumnezeu este cuvant divin. Duhul lui Dumnezeu nu minte si ceea ce spune, se va intampla.

„Cel nascut din Dumnezeu nu face pacate”

Dupa Botez, omul nu trebuie sa cada in pacate de moarte. Adica se poate sa nu cada.Atat de2 mult il ajuta Dumnezeu, harul Lui, Duhul Sfant pe care fiecare crestin il are inlauntrul lui, incat este posibil sa nu cada in pacate de moarte. „Cel nascut din Dumnezeu nu face pacat” ne spune sfantul Evanghelist Ioan, el intelege acele pacate care ucid sufletul.

Dar pentru ca este neputincios, slabanog, Domnul a lasat Taina Sfintei Spovedanii, Taina Pocaintei, tocmai pentru ca oamenii sa primeasca iertarea pacatelor. Altfel, in final, putini ar scapa de pacatele trupului si putini s-ar mantui.

As dori sa rog iubirea voastra sa ia seama la aceasta problema. Suntem in perioada Postului, sa ne gandim serios si sa mergem sa ne spo­vedim. Sa luam aminte, poate unii au facut astfel de pacate si au tratat lucrul acesta superficial. Daca au facut astfel de pacate si nu se pocaiesc, nu exista pentru ei mantuire. Pocainta inseamna ca omul sa-si constientizeze actele sale si sa urmareasca sa nu mai pacatuiasca. Pe de alta parte, trebuie sa mearga sa se boteze a doua oara, adica sa vina in scaunul spovedaniei, sa pri­measca iertarea pentru ca sufletul sa se curateasca, la fel ca prin Botez.
Cel care trateaza problema superficial si nu se caieste de pacatele sale, isi pierde sufletul. Vom fi judecati dupa porunca lui Dumnezeu si nu dupa cum vrea fiecare. Sunt multi cei care fac asemenea pacate si nu le pasa, nu le socotesc pacate. Isi spun: „Eu nu ma simt vinovat cu nimic!”, si raman nespovediti, necuratiti, raman sub povara pacatelor. Nu putem spune ca nu-si vor pierde sufletul lor. Cuvantul lui Dumnezeu este nemincinos.
Asadar, cel care pacatuieste in orice chip, cel care cade in pacate trupesti, sa se opreasca degraba. Sa se pocaiasca, sa verse lacrimi pentru purtarea, pentru viata lui de pana acum.

Sa facem referire la tot trecutul nostru

Va trebui sa cercetam tot trecutul nostru, de vreme ce ne-am botezat prunci. Sa ne amintim toata viata noastra, sa ne caim si sa ne spovedim. Din copilarie, este posibil sa fi cazut in multe asemenea pacate. Asadar, fiecare sa cerceteze intreaga sa viata si, cu buna stiinta sa cerceteze cele din sufletul sau. Sa nu se crute pe sine! Sa caute sa afle toate pacatele tineretii.
Exista si pacate care au legatura indirecta cu cele pe care le stim. Avorturile antreneaza un complex intreg de atitudini. Logodirea tinerilor in scopul savarsirii Tainei Nuntii si savarsirea celor ale omului casa­torit fara sa se fi cununat inseamna pacat, chiar pacat de moarte.
2Multi cred ca problema pacatului se rezolva odata cu trecerea timpului. „Au trecut multi ani de cand l-am savarsit!”, zic unii. Oricat de multi ani ar trece, pacatul nu se sterge, mai ales pacatul de moarte, decat daca omul se pocaieste, se mar­turiseste si daca primeste iertarea pacatelor de la Dumnezeu, prin duhovnic. Nici pacatele mici si nici cele mari nu se sterg de la sine, cu trecerea timpului, nici daca le uita, nici daca le savarseste singur si spune ca nu s-a intamplat nimic.
Daca omul voieste sa-i fie iertate pacatele, sa-si curateasca, in mod real, inima intinata ca sa i se deschida poarta cerului, a Raiului. Daca vrea sa se mantuiasca sa trateze problema cu seriozitate, sa nu se menajeze. Sa-si afle toate pacatele, unul cate unul, sa se spovedeasca oricata rusine ar simti, oricat de greu i-ar veni, pentru ca sa fie iertat. Sa se spovedeasca de pacatele pe care le-a savarsit in copilarie, in adolescenta si apoi cele de mai tarziu, pana in ceasul mortii.
Indiferent ce spun si fac oamenii, Legea lui Dumnezeu nu se schimba. Nu ei fac legea, ci Dumnezeu. El ne va judeca si nimeni altcineva.

Precum in zilele lui Noe

Domnul, cand vorbeste despre ceea ce se va intampla in zilele in urma, face trimitere la2 zilele lui Noe. „Asa cum a fost in zilele lui Noe, la fel va fi si in zilele venirii Fiului Omului”. Atunci, toti isi vedeau de treburile lor, de viata lor fara Dumnezeu, faceau ceea ce voiau si il batjocoreau pe Noe, care pregatea, indemnat de Dumnezeu, corabia in care el si copiii lui aveau sa se salveze.
Oamenii de astazi sunt ca cei din zilele lui Noe. Vor pacatui, iar cand Domnul va veni „ca un hot in noapte”, se vor mantui doar cei care se afla in corabia reprezentata de Biserica. Ea este corabia, vaporul si madularele ei sunt cei care se afla inlauntru si care se vor mantui. Vor fi salvati doar cei care sunt cu adevarat madulare ale Bisericii, si nu doar botezati.
Ii am in vedere aici si pe tinerii care duc viata de cuplu fara sa se casatoreasca niciodata. Ei considera acest lucru foarte natural, merg si se impartasesc, fara sa se caiasca si fara sa se spovedeasca. Cred, probabil, ca de vreme ce sunt botezati si se impartasesc toate sunt in regula. Nu este deloc asa!
Dumnezeu ne-ar fi spus sa ne botezam, sa ne impartasim si nimic altceva. Ne spune sa ne mantuim de pacat! Nu subliniaza ca este pacatos doar cel care nu se impartaseste. Omul poate sa fie botezat, sa se impartaseasca, dar sa vietuiasca in pacat. Poate sa desfraneze, sa faca adulter si sa creada ca se va mantui! Niciodata, nu se va intampla acest lucru. Nu se va mantui! Acesta este adevarul si trebuie sa-l cunoastem. Noi vom purta raspunderea daca nu spunem clar aceste lucruri. Ne vom mantui de pacatele de moarte si, in mod special, de pacatele trupesti despre care vorbim, doar daca ne caim pentru ele si nu le mai repetam.

Sufletele noastre se vor pierde pentru ca am inteles gresit lucrurile

Este mare greseala ca oamenii sa se arate nepasatori fata de realitatea pacatului. Isi vor pierde sufletele pentru ca au judecat stramb.
2Fiecare este responsabil pentru pacatele pe care-si permite sa le faca. La fel de responsabili sunt si aceea care indeamna la savarsirea paca­telor, considerand ca toate sunt firesti si fiziolo­gice. Astfel, oamenii pacatuiesc fara ezitare, fara cea mai mica mustrare de constiinta si cred ca nu fac nimic rau. Toti acestia, la sosirea Imparatiei lui Dumnezeu vor ramane afara, pentru ca un glas le va striga:

„Afara cainii si vrajitorii si des­franatii si ucigasii inchinatori la idoli, si toti cei ce lucreaza si iubesc minciuna!”.

Sa ne amintim de toate pacatele, chiar si de cele legate de casatorie. Omul poate sa greseasca nu doar in afara Nuntii, ci si in cadrul cuplului. Casatoria nu inseamna lascivitate, neinfranare, fapte rusinoase, perversiune, ci iubire, bunacuviinta, comuniune in Duhul Sfant. Asadar, si in cadrul cuplului se pot intampla o serie de lucruri potrivnice Legii lui Dumnezeu, potrivnice duhului Evangheliei, intregii invataturi a Bisericii. Şi acestea trebuiesc marturisite, pentru ca omul sa primeasca iertarea, sa-si curateasca sufletul, sa nadajduiasca si sa creada ca astfel i se va deschide cerul, calea spre Imparatia lui Dumnezeu, spre mantuire.

„Nu am nimic sa spun!”

Sa ne nelinistim, daca ne intrebam ce am putea spune in scaunul spovedaniei!

Doresc sa va vorbesc despre doua situatii practice. Una se refera la acele persoane care vin si spun, oarecum, cu zaduf: „De ce am mai venit, ca sa marturisesc din nou acelasi lucru!?”. Iar altii spun: „Nu am nimic sa marturisesc! Ce sa spun!?”, si nu se duc niciodata sa se marturiseasca.

Ma voi referi mai intai la prima situatie.

Şi daca s-ar marturisi omul in fiecare zi, tot putin ar fi. Simte nevoia, daca ar fi posibil, sa se marturiseasca si dimineata, si dupa amiaza. Niciodata nu se sfarseste aceasta dorinta. Atat de mult greseste omul. Cand, insa, ajunge cineva in situatia sa spuna: „Ce sa spun, ce sa martu­risesc?”, ceva nu este in regula.
Ca sa intelegem mai bine, ma grabesc sa spun ca,atunci cand vom muri, sau vom apuca a2 doua venire a Domnului, infatisandu-ne inaintea lui Dumnezeu, nu vom aparea asa cum credem noi. Asa cum suntem in biserica si in afara ei. Daca ne fotografiaza cineva, toti avem o infatisare evlavioasa. Adica, parem evlaviosi, buni crestini. Stam in biserica cu rabdare, simtim ca suntem in biserica si dam o imagine buna. Avem si o parere buna despre noi insine si credem ca atunci cand vom aparea inaintea lui Dumnezeu, Acesta ne va vedea in acest fel. Dar nu este asa! Dumnezeu va privi nu exteriorul nostru, ci adancul inimii, strafundul sufletului nostru.
Sa presupunem ca un medic descopera unui bolnav metastaza. In afara nu se vede nimic. In anumite situatii, bolnavul nu simte nici o durere, ci doar o simpla jena care il face sa se nelinisteasca, sa se intrebe daca nu cumva este bolnav.
Cercetarea pe care o va face medicul bol­navului nu va fi una exterioara. Nu va lua seama la vesmintele pe care le poarta, nici cum arata omul pe dinafara. Il va cerceta si va patrunde adanc, inlauntrul intregului corp. Concluzia medi­cului specialist poate fi total diferita de cea pe care o are bolnavul despre sine. Prin intermediul aparatelor medicul poate trage concluzia ca acel bolnav mai are putin de trait.
Tot asa, la a doua venire a Domnului, sau cand vom muri, vom aparea inaintea lui Dumnezeu „goi si descoperiti”, si se vor “da pe fata toate!”. Este, intr-adevar, de mirare ca acest lucru nu ne parjoleste sufletul!
Sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne lumineze, sa ne deschida ochii si sa ne faca sa simtim boala pe care o avem inlauntrul nostru. Adica, sa vedem inlauntrul inimii noastre invidia pe care o avem, ura pe care o avem, gelozia, pornirea spre osandirea aproapelui, multa infumurare, egoismul, iubirea de slava si de placeri, iubirea de arginti, ca sa nu mai vorbim despre necredinta noastra. N-am invatat sa ne incredem in Dumnezeu. Inima noastra este legata de atatea alte lucruri, vaneaza atatea altele. Toate acestea vor ramane neschimbate, nu le vom indrepta daca vom spune: „Eh, ce sa fac?” Astfel de cuvinte nu-si au locul in viata noastra. Hristos a venit ca medic si mantuitor al omului. A venit sa-l salveze pe acesta de toate relele. Oare, nu este aceasta nesabuinta? Nu aducem jignire lui Hristos, Care vine sa ne vindece, iar noi nu primim?
2Rog, cu acest prilej, pe cei care nu au nimic de marturisit in scaunul de spovedanie, sa se nelinisteasca, sa-si puna semne de intrebare. Sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne lumineze, sa ne deschida inima, sa ne faca sa simtim ca ne doare aici sau in alta parte, ca suntem raniti, ca suntem bolnavi, ca avem o stramtorare. Sa nu vietuim ca si cum nu s-ar intampla nimic cu noi. Daca sufletul nostru nu se trezeste si nu vedem starea in care ne aflam, daca nu simtim nevoia sa ne spovedim, inseamna ca sufletului nostru nu-i merge bine. Asadar, sa nu dormim, sa nu ramanem nepasatori, sa nu ne facem rau singuri acoperind rautatile noastre.

„Frica nu se impaca cu demnitatea de crestin”

In ultimele capitole ale Apocalipsei, pe care le-am citit in aceste zile, am aflat ca evanghelistul enumera printre cei care nu au loc in Imparatia lui Dumnezeu si pe cei fricosi. Nu doar necredinciosii, ucigasii, ci si fricosii nu au loc in Imparatia lui Dumnezeu. Unui crestin nu-i este ingaduit sa fie fricos!
Tristetea, frica, indoiala, nesiguranta nu sunt trasaturi crestinesti. Poate sa vorbeasca cineva in scaunul spovedaniei despre nesiguranta pe care o simte, sau alte asemenea, dar nu trebuie sa faca din acestea o problema. Trebuie sa spuna:

„In mod normal nu trebuie sa am asemenea sentimente inlauntrul meu! Faptul ca le am, inseamna ca nu sunt in comuniune cu Dumnezeu, nu sunt intr-o relatie buna cu El! Inseamna ca nu am credinta in Dumnezeu!”

Şi, iata pacatul!

Unii oameni spun la spovedanie: „Am venit din nou, desi nu trebuia, pentru ca spun mereu aceleasi lucruri!”. Este necesar sa descoperim alte pacate, sau este nevoie de varietate de pacate?

Egoismul este unul singur, dar omul il simte in fiecare zi, in fiecare moment, ca si cum s-ar fi nascut atunci si vrea sa-l indeparteze, ca pe orice alt pacat. Cel care marturiseste: „Spun din nou aceleasi lucruri!”, arata ca nu are pocainta in sufletul lui. Este ca si cum ai merge la doctor si i-ai spune: „Nu stiu de ce am mai venit, ma incearca aceeasi boala?” De o suta de ori te vei duce la medic, te vei interna si in spital, pana cand boala va disparea. Aceasta te intereseaza cel mai mult. Nu este nevoie de alta durere in trupul tau, ca sa fii indreptatit sa te duci la medic, sa mergi la spital!

Acelasi lucru se intampla si cu pacatele noastre. Vom merge la duhovnic sa le marturisim, pana cand vom scapa din mreaja lor, pana cand ne vom elibera de povara lor.

[1] Omilia aceasta si urmatoarele patru au fost tinute la Priveghere si apartin unei serii de Omilii despre Marturisire.
[2] Sfantul Nicodim Aghioritul, Pidalion, Ed. Rigopulos, Tesalonic 1982, pag. 758
[3] In predica nu se explica tot continutul Gramatei de hirotesie

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde esti? Despre pocainta“, Editura Bizantina, Bucuresti, 2008)

cuvantulortodox

Se mantuie cei care mor nespovediţi?

1

Unul din marile ajutoare duhovniceşti dobândite de cei care părăsesc viaţa aceasta şi merg în cea de dincolo este Sfânta Spovedanie. Şi iarăşi, o mare pierdere pentru cei ce părăsesc această viaţă şi merg în cea de dincolo este lipsa Spovedaniei.
Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus Sfinţilor Apostoli şi prin aceştia, la rândul lor, până azi, episcopilor şi preoţilor, că „oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri” (Matei 18, 18).
Legarea şi dezlegarea o luăm numai aici pe pământ. Dincolo vom suporta doar consecinţele.
Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii noastre; de aceea este bine să ne spovedim în fiecare an, în toate posturile. Iarăşi, nu putem şti vârsta la care viaţa noastră se va sfârşi. Foarte mulţi tineri mor nespovediţi. E de la sine înţeles că cea mai mare tragedie pentru un om şi urmaşii familiei sale este să moară nespovedit. Că e tânăr sau că e bătrân, este acelaşi lucru până la urmă. Mulţi cad în eroarea de a zice că se vor spovedi când vor fi mai bătrâni. Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii sau dacă ajungem ori nu la bătrâneţe. De aceea omul trebuie să se spovedească de la 7 ani în sus, fiecare, în timpurile rânduite de Biserică sau când simte nevoia de a se spovedi.
Spovedania înseamnă dezlegare, uşurare. Tot timpul trebuie să fim dezlegaţi şi uşuraţi de păcate prin Taina Spovedaniei. Cei care mor nespovediţi nu au parte, prin urmare, de acea mare dezlegare fundamentală pentru viaţa de dincolo. Ei trec dincolo nedezlegaţi, sunt legaţi în păcatele lor. Dincolo nu mai pot fi dezlegaţi de nimeni. Mântuirea unui creştin nu poate fi garantată fără Taina Sfintei Spovedanii.

Arhim. Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici – Gorj

sursa

Dacă vreţi să vă spovediţi, lăsaţi păcatele altora şi vedeţi-le pe ale voastre

1

Aşteptând să le vină rândul să se spovedească, două femei au început să vorbească despre credinţa în Dumnezeu. Încetul cu încetul, discuţia a deviat spre subiecte lumeşti, în cele din urmă transformându-se în bârfă. Când au început să vorbească despre scandalul pricinuit de dezvăluirile amantei unui om cunoscut, pe care mass-media îl luase în vizor, i-au cerut părerea unei femei care până atunci nu intrase în discuţie. Aceasta le-a spus:

– Dacă vreţi să vă spovediţi, lăsaţi păcatele altora şi vedeţi-le pe ale voastre. Iar dacă vreţi să le analizaţi pe ale altora, atunci amânaţi spovedania pe altă dată. Ori una, ori alta.

Sursa: ”Patericul Mirenilor”, Danion Vasile, pag. 10

Spovedania

1

Spovedania, descoperirea gândurilor, sfatuirea

” De fapt Iacob, spunându-le lor ca a cucerit Sichemul cu sabie si arc, arata ca i-a trebuit lupta si osteneala ca sa puna stapânire pe patimi si sa le ascunda în pamântul Sichemului. S-ar parea însa ca este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem si a tine un idol în ascunzis. Caci a ascunde zeii în Sichem e lucru de lauda; iar a tine un idol în ascunzis e lucru de ocara. De aceea a pecetluit lucrul din urma cu blestem, zicând: „Blestemat cel ce tine idol în ascunzis!” Si de fapt nu este acelasi lucru a ascunde ceva în pamânt pentru totdeauna si a-l tine în ascunzis. Caci ceea ce a fost ascuns în pamânt si nu se mai arata vederii se sterge cu vremea si din amintire. Dar ceea ce e tinut în ascunzis nu e cunoscut de cei din afara, însa e vazut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl arm mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poarta în ascuns. Caci tot gândul urât, care ia forma în cugetare, este o sculptura ascunsa. De aceea este rusine a scoate la aratare asemenea gânduri, dar e primejdios si de a tine în ascuns un chip cioplit, precum si mai primejdios este de a cauta formele disparute, cugetarea înclinând cu usurinta spre patima izgonita si împlântând în pamânt bronzul idolului. Caci deprinderea virtutii este de asa fel ca se cumpaneste cu usurinta si într-o parte si într-alta, aplecându-se, daca nu se poarta de grija, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul) 46

ˇ A iscodi plin de curiozitate planurile învatatorului si a vrea sa pui la încercare cele poruncite de el, însemneaza a pune piedica înaintarii tale proprii. Cu siguranta nu ceea ce se pare celui neîncercat întemeiat si potrivit este într-adevar întemeiat. Astfel judeca mesterul si altfel cel fara mestesug lucrurile mestesugului. Cel dintâi are ca regula stiinta; celalalt ca asa s-ar cuveni. Dar socotinta aceasta foarte rar se acopera cu adevarul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreapta, fiind înrudita cu ratacirea. Asadar cei ce au predat altora grija mântuirii lor, lasându-si toate socotintele, sa-si supuna gândurile mestesugului celui priceput, judecând stiinta lui mai vrednica de crezare. Mai întâi, lepadându-se de toate, sa nu-si lase nimic afara, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care crezând ca înseala pe oameni, a primit de la Dumnezeu osânda pentru furt. (Nil Ascetul)46

ˇ Ci, cum se predau pe ei însisi, asa sa predea si toate ale lor, bine stiind ca ceea ce ramâne afara, tragând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urma îl va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze învatatorului sau? „Ara, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi înaintea lui; si a taiat boii si i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi arata caldura râvnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi economisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinta care îl tragea sa fie lânga învatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricina a razgândirii. De ce apoi si Domnul, îmbiind bogatului desavârsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vânda averile si sa le dea saracilor si sa nu-si lase siesi nimic? Fiindca stia ca ceea ce ramâne se face, ca si întregul, pricina de împrastiere. Dar socotesc ca si Moise, rânduind celor ce vreau sa se curateasca în rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul, le-a poruncit prin aceasta sa se lepede cu desavârsire de averi, iar în al doilea rând sa uite de familie si de toti cei apropiati în asa masura, încât sa nu mai fie câtusi de putin tulburati de amintirile lor. (Nil Ascetul) 46

ˇ Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimanui nu i se potriveste asa de mult ca judecata constiintei sale. (Marcu Ascetul)46

ˇ Cel ce se osteneste fara sfat e sarac în toate. Iar cel ce alearga cu nadejde e de doua ori bogat. (Marcu Ascetul)46

ˇ Omul sfatuieste pe aproapele precum stie; iar Dumnezeu lucreaza în cel ce aude, precum acela a crezut. (Marcu Ascetul)46

ˇ E primejdios lucru a fi cineva singur, fara martori, a se calauzi dupa voia sa si a convietui cu cei neîncercati în razboiul duhovnicesc. Unii ca acestia sunt mestesugirile pacatului si se tin bine ascunse; si felurite curse si-a întins vrajmasul pretutindeni. De aceea, daca e cu putinta, e bine sa te silesti si sa te straduiesti a fi sau a te întâlni neîncetat cu barbati cunoscatori. În felul acesta, desi nu ai tu însuti faclia adevaratei cunostinte, fiind înca nedesavârsit cu vârsta duhovniceasca si prunc, dar însotindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla în întuneric, nu te vei primejdui de lanturi si de curse si nu vei cadea între fiarele lumii spirituale, care pândesc în întuneric si rapesc si ucid pe cei ce umbla în el fara faclia spirituala a cuvântului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)46

sursa

Despre pregatirea pentru spovedanie

1

Sfaturile Arhiepiscopului Arseni (Ciudovski) despre pregătirea pentru spovedanie

Noi venim la spovedanie cu intenţia de a primi iertarea păcatelor, prin preot, de la Domnul şi Mântuitorul nostru. Astfel, să ştii dară că spovedania ta va fi deşartă, nelucrătoare şi chiar ofensatoare pentru Domnul, dacă mergi la spovedanie fără nici o pregătire, fără nici o ispitire a conştiinţei tale, de ruşine ori din vreo altă pricină, ascunzându-ţi păcatele tale, şi dacă te spovedeşti fără plângerea inimii şi umilinţă, doar formal, cu indiferenţă, mecanic, neavând intenţia vădită de a te îndrepta de aici înainte. Adesea, mulţi vin la spovedanie fără nici un fel de pregătire. Şi ce înseamnă a te pregăti? A-ţi ispiti cu osârdie conştiinţa, a-ţi aduce aminte şi a simţi din inimă păcatele tale şi a te hotărî de a le destăinui pe ele, de a le spune duhovnicului, de a te pocăi pentru ele şi nu doar a te pocăi, ci şi a fugi de aici înainte de ele. Şi astfel, cât ne putem aminti, să Ie mărturisim pe ele. Chiar mai bine ar fi dacă pe o foaie de hârtie le-am însemna pe acestea. Iar despre acele păcate pe care oricât ai dori nu poţi să ţi le aminteşti, nu te nelinişti că ele nu ţi se vor ierta. Tu să ai doar hotărârea sinceră ca întru toate să te pocăieşti şi cu lacrimi să ceri de la Domnul să-ţi ierte toate păcatele pe care ţi le aminteşti şi pe care nu ţi le aminteşti.
La spovedanie, spune tot ceea ce te nelinişteşte, ce te doare, nu te stânjeni că spui din nou păcate pe care le-ai făcut şi mai înainte. Acea mărturisire este bună când tu mergi mereu cu simţământul stării tale vrednice de plâns şi îţi birui orice ruşine şi iei aminte la rănile păcatelor tale. Există şi aşa-numitele păcate „de nemărturisit”, cu care mulţi trăiesc în decursul anilor şi poate chiar întreaga viaţă. Doreşti tu ca altădată, chipurile, să le descoperi pe ele duhovnicului, fiindu-ţi ruşine să le mărturiseşti pe acestea şi astfel trece an după an şi tot mereu ţi se împovărează sufletul şi ţi se pregăteşte veşnică osândă. Unii dintre aceşti oameni sunt fericiţi: după o vreme, Domnul le trimite un duhovnic care deschide gura şi inima acestor păcătoşi ce nu se căiesc şi ei îşi mărturisesc toate păcatele, în acest chip, aceşti oameni primesc uşurare duhovnicească, ca şi cum şi-ar recăpăta sănătatea. Cu toa te acestea, ar trebui să ne temem de păcatele nepocăite!
Păcatele nemărturisite sunt o datorie a noastră ce în permanenţă ne îngreunează. Şi ce este mai bine decât a ne plăti datoria recăpătându-ne liniştea în suflet? Tot astfel şi cu păcatele – acele datorii duhovniceşti ale noastre: mărturiseşte-le înaintea duhovnicului şi inima ta va deveni din ce în ce mai uşoară. Pocăinţa, la spovedanie, este o biruinţă asupra noastră înşine, un trofeu al biruinţei, astfel că cel care se pocăieşte cu adevărat se învredniceşte de respect şi de cinste.

Nikolai E. Pestov
Pocainta, Editura Sophia

sursa

A te spovedi nu înseamnă numai a-ți spune păcatele

1

A te spovedi nu inseamna numai ati spune pacatele, ci si a intreba pe Dumnezeu, prin duhovnic, ce sa faci.

O multime de oameni socotesc ca atunci cand te spovedesti inseamna doar sa-ti spui pacatele si atat. Insa gresesc. Taina Spovedaniei, cum am mai amintit, implica pe duhovnic, pe Dumnezeu si pe penitent. Ori, aceast a treime de persoane, implicata in lucrarea de ridicare a omului, se poate compara cu un laborator duhovnicesc a carui menire este redarea sanatatii sufletesti a celui in cauza. Laboratorul Sfintei Spovedanii este fundamental pentru formarea personalitatii umane, pentru intelepciune si pentru o traire in realitate. Atunci cand mergem la Spovedanie sa nu avem in minte ca spunem doar ce-am mai facut in ultimul timp, cu mai mult a sau mai putina cainta, sau chiar dezvinovatin-du-ne total s i dand vina pe altcineva si atata doar. Asa cum am mai spus, inainte de a merge la Spovedanie trebuie sa ne pregatim t inand post si rugandu-ne lui Dumnezeu sa ne transmita prin duhovnic sfaturile necesare vietii noastre. Putem gresi lasand doar pe duhovnic sa decida, fara a ne ruga si noi lui Dumnezeu. Deci Taina Spovedaniei implica: marturisirea pacatelor cu toata cainta; dorinta de indreptare; cererea, de iertare a pacatelor si intrebarea pusa lui Dumnezeu prin duhovnic: ce sa facem mai departe? Aceast a intrebare in duh este foarte importanta si putem, cu mila lui Dumnezeu, sa obtinem un raspuns de disciplinare a vietii. Daca Dumnezeu vede ca-L intrebam cu toata sinceritatea si caint a, nu numai ca ne da raspunsul adevarat, ci ne da si puterea pentru a-l realiza.

sursa