Omilii impotriva evreilor

2

Omilia I

(1) Astazi intentionasem sa inchei cuvântarea mea asupra subiectului despre care v-am vorbit cu câteva zile in urma; am dorit sa va prezint cu dovezi si mai clare faptul ca firea lui Dumnezeu este mai mare decât poate sa priceapa mintea omului. Duminica trecuta am vorbit foarte mult despre lucrul acesta si l-am prezentat la fel ca si in marturiile lui Isaia, David si Pavel. Caci Isaia este cel care a spus: „Cine va marturisi generatiei sale?” David stia ca Dumnezeu este dincolo de puterea lui de intelegere, asa ca I-a multumit si a zis: „Te voi lauda caci Tu esti infricosator de maret: minunate sunt lucrarile Tale.” Si iarasi David a zis: „Lucrurile pe care Tu le cunosti ma minuneaza prea tare, ele sunt la o inaltime la care mintea mea nu poate sa ajunga.” Pavel nu a cercetat si nici nu a cautat sa afle esenta lui Dumnezeu, ci numai sa patrunda in providenta Sa. As spune mai degraba ca el s-a uitat la partea cea mica a providentei divine pe care Dumnezeu a pus-o intru lucrare când a chemat neamurile. Iar Pavel a socotit aceasta parte mica ca pe o mare intinsa si de nepriceput când a grait: „O, adâncuri ale bogatiilor si ale intelepciunii si ale cunoasterii de Dumnezeu! Cât de nepatruns sunt judecatile Lui, si cât de necercetat sunt caile Sale!”

(2) Acesti trei marturisitori ne-au adus dovada destula, dar eu nu am fost multumit cu proorocii, nici pe apostoli nu i-am acceptat. M-am inaltat la ceruri si v-am adus dovada corul ingerilor care cântau: „Slava lui Dumnezeu din cer si pe pamânt pace, intre oameni bunavoire.” Iarasi, i-ati auzit pe serafimi, când s-au cutremurat si au strigat cu uimire:
„Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeul cetelor ceresti, tot pamântul este plin de slava Ta.” Si v-am mai spus despre heruvimi care au strigat: „Binecuvântata fie slava Sa in salasul Sau.”

(3) Si au fost trei marturisitori pe pamânt si trei in cer care au lamurit ca slava lui Dumnezeu nu poate fi apropiata. Pentru ceilalti dovada a fost mai presus de grai; a fost mare bucurie, cei de fata s-au aprins de râvna, voi ati venit in grupuri inflacarate. M-am bucurat mult de lucrul acesta, cu toate ca, nu m-am bucurat ca mie mi se aducea lauda, ci pentru ca I se aducea slava Stapânului meu. Caci bucuria si lauda aceea aratau dragostea pentru Dumnezeu pe care o aveti in sufletele voastre. Daca sluga isi iubeste stapânul si aude pe cineva vorbind intru slava stapânului sau, inima sa se aprinde cu dragoste pentru cel care vorbeste. Se intâmpla lucrul acesta pentru ca sluga isi iubeste stapânul. Voi ati facut acelasi lucru când v-am grait eu voua: prin marea voastra bucurie voi ati aratat limpede marea voastra dragoste pentru Stapânul.

(4) De aceea, am vrut astazi, din nou, sa ma arunc in lupta aceea. Caci daca vrajmasii adevarului nu-L hulesc niciodata destul pe Binefacatorul nostru, noi trebuie cu atât mai neobosit sa-L laudam pe Dumnezeul tuturor. Dar ce trebuie sa fac eu acum? O alta boala foarte grea cere vindecarea care poate fi adusa de vorbele mele, o boala care a patruns in trupul Bisericii. Noi trebuie mai intâi sa scoatem aceasta durere si apoi sa ne gândim la lucrurile cele din afara; trebuie mai intâi sa ne vindecam pe noi insine si apoi sa ne ingrijim de altii care ne sunt necunoscuti.

(5) Ce boala este aceasta? Sarbatorile iudeilor milosi si nefericiti vor veni indata asupra noastra, una dupa alta si cu mare graba: sarbatoarea trâmbitelor, sarbatoarea corturilor, posturile. Sunt multi dintre noi care spun ca ei gândesc la fel ca noi. Totusi unii dintre acestia vor urmari sarbatorile iar altii vor tine sarbatorile iudeilor impreuna cu acestia si vor respecta posturile lor. Eu vreau chiar acum sa scot acest obicei stricacios din Biserica. Omiliile mele impotriva anomeilor pot fi mutate alta data, iar amânarea nu ar aduce nici un rau. Dar acum când sarbatorile iudaice se apropie si bat la usa, de-as ispravi sa-i vindec pe cei care sunt bolnavi de boala iudaizarii. Ma tem ca din pricina prieteniei lor nepotrivite si a necunoasterii adânci, unii crestini pot fi partasi la pacatele iudeilor; odata ce au facut aceasta, ma tem ca omiliile mele despre aceste pacate vor fi in desert. Caci daca astazi ei nu aud de la mine nici un cuvânt, atunci ei se vor alatura iudeilor in posturile lor; odata ce au savârsit acest pacat va fi zadarnic sa folosesc leacul.

(6) Si astfel ma grabesc sa anticipez aceasta primejdie si sa o previn. Asa fac doctorii. Mai intâi cauta care sunt bolile cele mai grave si mai acute. Dar primejdia care vine de la aceasta boala este foarte strâns legata de primejdia de la alta; intrucât necredinta anomeilor este la fel cu aceea a iudeilor, lupta mea de acum este asemanatoare cu lupta mea de dinainte. Si exista o asemanare intrucât iudeii si anomeii fac aceeasi acuzare. Si ce invinuiri aduc iudeii? Ca El [Hristos] L-a numit pe Dumnezeu Tatal Sau si astfel S-a facut asemenea lui Dumnezeu. Si anomeii aduc aceeasi invinuire – n-as spune ca fac din aceasta o invinuire; ei chiar indeparteaza expresia „asemenea lui Dumnezeu” si ceea ce atrage dupa sine, prin hotarârea lor sa nu o accepte, chiar daca ei nu o sterg din punct de vedere fizic.

II

(1) Dar nu va mirati ca i-am numit pe iudei vrednici de dispret. Ei sunt cu adevarat vrednici de dispret si nefericiti. Când atâtea binecuvântari din cer au venit in mâinile lor, ei le-au inlaturat si se chinuiau sa nu le accepte. Soarele Dreptatii de dimineata a rasarit pentru ei, dar ei au indepartat razele lui si stau mai departe in intuneric. Noi, care am fost crescuti de intuneric, am indreptat lumina catre noi si am fost eliberati din bezna greselii lor. Ei au fost ramurile acelei radacini sfinte, dar acele ramuri au fost rupte. Noi nu am avut nici o partasie in radacina, ci am copt fructul evlaviei. Din copilarie ei au citit proorocii, dar L-au rastignit pe Cel care spusese mai dinainte proorocilor. Noi nu am auzit sfintele proorociri ci ne-am inchinat Celui despre care au proorocit ei. Asa ca ei sunt vrednici de mila pentru ca nu au primit binecuvântarile care le-au fost trimise, in vreme ce altii au primit aceste binecuvântari si si le-au insusit. Cu toate ca acei iudei fusesera numiti fii prin adoptie, ei au inceput sa se inrudeasca cu câinii; noi, cei care am fost câini, am primit puterea prin harul lui Dumnezeu, ca sa dam la o parte natura irationala, care a fost a noastra si ca sa ne ridicam la cinstea de fii. Cum sa dovedesc eu aceasta? Hristos a spus: „Nu este bine sa iei pâinea copiilor si s-o arunci câinilor.” Hristos ii vorbea femeii canaaneence când i-a numit pe iudei copii iar pe neamuri câini.

(2) Dar iata cum pe urma s-a schimbat ordinea: ei au ajuns câini iar noi am ajuns copii. Pavel le-a spus iudeilor: „Paziti-va de câini, paziti-va de faptele rele, paziti-va de stricaciune. Caci noi suntem taierea imprejur.” Vedeti cum cei care au fost mai intâi copii au devenit câini? Vreti sa aflati cum noi, care mai intâi am fost câini am devenit copii? „Ci tuturor celor care L-au primit pe El, El le-a dat puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu.”

(3) Nimic nu este mai rau decât acei oameni care nu au scapat niciodata de pornirea asupra propriei lor mântuiri. Când au trebuit sa tina Legea, ei au calcat-o in picioare. Acum ca Legea a incetat sa constrânga, ei se straduiesc cu incapatinare sa o tina. Ce poate fi mai vrednic de dispret decât cei care Il supara pe Dumnezeu nu numai prin incalcarea Legii, ci si prin tinerea ei? Cu acest prilej Stefan a zis: „Voi cei cu gâtul teapan si necircumscrisi in inima, voi mereu stati impotriva Duhului Sfânt,” nu numai prin incalcarea Legii ci si prin dorinta de a o tine in vremea cea nepotrivita.

(4) Stefan bine a grait când i-a numit cu gâtul teapan. Caci ei nu au luat jugul lui Hristos, cu toate ca acela era dulce si nu avea nimic in el care sa fie nici greu, nici apasator. Caci El a zis: „Invatati de la Mine caci Eu am inima blânda si smerita,” si „Luati jugul Meu asupra voastra, caci jugul Meu este dulce si povara Mea este usoara.” Cu toate acestea ei nu au luat jugul din pricina intepenirii gâtului lor. Nu numai ca nu au luat jugul ci l-au stricat si l-au distrus. Caci Ieremia a zis: „De multa vreme voi ati stricat jugul si ati rupt legaturile.” Nu Pavel a spus aceasta ci glasul proorocului a grait tare si limpede. Când a vorbit de jug si de legaturi, El a vrut sa spuna simbolurile legii, caci iudeii au respins legea lui Hristos când au zis: „Noi nu avem nici un imparat in afara de Cezar.” Voi, iudeii, ati stricat jugul, voi ati rupt legaturile, voi v-ati aruncat pe voi in afara imparatiei cerului si v-ati facut pe voi supusi legii oamenilor. Va rog sa socotiti impreuna cu mine cât de corect a spus proorocul ca inimile lor erau nestapânite. El nu a spus: „Voi ati lasat jugul deoparte,” ci „Voi ati stricat jugul” si aceasta este uciderea fiarelor neimblânzite, care nu sunt slobode si resping legea.

(5) Dar care este inceputul acestei impotriviri? Aceasta vine din lacomie si din starea de betie. Cine spune lucrul acesta? Moise! „Israel a mâncat si s-a saturat si cel ales s-a facut gras si neastâmparat.” Când animalele inconstiente se hranesc dintr-o iesle plina, ele se ingrasa si devin mai indaratnice si greu de tinut sub supraveghere; ei nu au rabdat nici jugul, haturile, nici mâna carausului. La fel si iudeii au fost dusi de betia si de grasimea lor la raul cel de pe urma; ei au dat cu piciorul, ei nu au vrut sa primeasca jugul lui Hristos, nici nu au tras plugul invataturii Lui. Un alt prooroc se referea la lucrul acesta când zicea: „Israel este indaratnic ca o junca incapatânata.” Iar un altul i-a numit pe iudei „vitel neimblânzit”.

(6) Desi aceste animale nu sunt potrivite pentru munca, ele sunt potrivite pentru taiere. Si aceasta s-a intâmplat cu iudeii: in vreme ce ei se faceau nepotriviti pentru munca, ei se faceau potriviti pentru pedeapsa. De aceea Hristos a zis: „Dar pentru acesti vrajmasi, care nu au vrut ca Eu sa fiu Imparat peste ei, aduceti-i aici si ucideti-i.” Voi, iudeii ar fi trebuit sa postiti atunci, când starea de betie facea cu voi lucruri ingrozitoare, când lacomia voastra dadea nastere necredintei voastre – nu acum. Acum postirea voastra este inainte de vreme si rusinoasa. Cine a spus aceasta? Isaia a zis când a strigat cu glas mare: „Eu nu am hotarât acest post, zice Domnul.” De ce? „Voi va sfaditi si va incaierati când postiti si ii loviti cu pumnii pe cei supusi voua.” Dar daca postirea voastra a fost o rusine când voi va loveati slugile, este de inteles acum ca voi v-ati ucis Stapânul? Cum poate sa fie aceasta cu dreptate?

(7) Omul care posteste trebuie sa fie pe buna dreptate stapânit, pocait, smerit – nu beat de mânie. Dar voi va loviti slugile voastre? In zilele lui Isaia ei se sfadeau si se incaierau când posteau; acum când postesc, ei poftesc lucruri peste masura si nerusinate, dansând cu picioarele goale in piata. Pretextul este ca ei postesc, dar ei fac ca oamenii care sunt beti. Auziti cum i-a prins proorocul ca sa posteasca. „Sfintiti postul,” a zis. El n-a spus: „Faliti-va cu postul vostru,” ci „strigati o adunare; strângeti laolalta batrânii”. Dar acesti iudei aduna coruri de barbati muieratici si o mare multime de gunoaie de desfrânate; ei târasc dupa ei in sinagoga teatrul intreg, actori si toate celelalte. Caci nu este nici o deosebire intre teatru si sinagoga. Stiu ca unii ma banuiesc de nesocotinta fiindca am spus ca nu este nici o deosebire intre teatru si sinagoga; dar eu ii banuiesc pe ei de indrazneala daca ei nu socotesc ca este in felul acesta. Daca marturisirea mea, ca cele doua sunt la fel, se sprijina pe autoritatea mea, atunci puneti pe seama mea nesocotinta. Dar daca cuvintele pe care le rostesc eu sunt cuvintele proorocului, atunci acceptati hotarârea lui.

III

(1) Stiu ca multi ii respecta pe iudei si socotesc ca felul lor viata actual este onorabil. De aceea ma grabesc sa scot din radacina si sa rup aceasta parere care nu este buna. Am spus ca sinagoga nu este mai buna decât teatrul si eu aduc de fata un prooroc drept martor al meu. De buna seama ca iudeii nu merita mai multa crezare decât proorocii lor. „Voi ati avut sprinceana de desfrânata; v-ati facut de rusine inaintea tuturor.” Acolo unde si-a pornit lucrul o desfrânata, locul acela este bordel. Dar sinagoga nu este numai bordel si teatru; este si culcusul tâlharilor si salas pentru animalele salbatice. Ieremia a spus: „Casa ta a devenit pentru mine cuib de hiena.” El nu spune pur si simplu „de fiara salbatica”, ci „de fiara salbatica ticaloasa,” si iarasi: „Mi-am parasit casa, m-am lepadat de mostenirea mea.” Dar când Dumnezeu Se leapada de un popor, ce nadejde de mântuire este lepadata? Când Dumnezeu paraseste un loc, locul acela devine salas al dracilor.

(2) Dar in orice caz, iudeii spun ca si ei Il iubesc cu infocare pe Dumnezeu. Dumnezeu nu ingaduie ca eu sa spun aceasta. Nici un iudeu nu-L iubeste cu infocare pe Dumnezeu! Cine spune aceasta? Fiul lui Dumnezeu spune aceasta. Caci El a zis: „Daca L-ati cunoaste pe Tatal Meu, M-ati cunoaste si pe Mine. Dar voi nu Ma cunoasteti nici pe Mine, nici pe Tatal Meu.” As putea sa aduc un martor mai vrednic de incredere decât Fiul lui Dumnezeu?

(3) Deci, daca iudeii nu L-au cunoscut pe Tatal, daca ei L-au rastignit pe Fiul, daca s-au lepadat de ajutorul Duhului, cine sa nu ia indrazneala ca sa spuna deschis ca sinagoga este salas al dracilor? Dumnezeu nu este slavit acolo. Cerul nu ingaduie aceasta! De acum inainte ramâne un loc al idolatriei. Dar inca mai sunt oameni care cinstesc sinagoga ca pe un loc sfânt.

(4) Sa va spun voua aceasta, nu din ghicitura ci din experienta mea. Acum trei zile – credeti-ma, nu mint – am vazut o femeie libera cu buna purtare, modesta si credincioasa. Un barbat salbatic, fara simtire, avea faima de crestin (caci eu nu as numi crestin credincios pe un om care ar cuteza sa faca asemenea lucru) o silea pe ea sa intre intr-un loc al evreilor si sa faca acolo juramânt despre unele lucruri care erau impotriva lui. Ea a venit la mine si mi-a cerut ajutor; m-a rugat sa impiedic aceasta violenta nelegiuire – caci ii era oprit ei, care se impartasise de sfintele taine, ca sa intre in locul acela. Eu m-am aprins de indignare, m-am mâniat, m-am revoltat, nu am acceptat sa o las târâta in acel pacat, am smuls-o din mâinile rapitorului ei. L-am intrebat daca era crestin, iar el a zis ca era crestin. Apoi i-am spus cu hotarâre, invinuindu-l de lipsa de sentiment si cea mai rea prostie; i-am spus ca el nu era mai bun decât un catâr daca el, care a marturisit ca se inchina lui Hristos, tragea pe cineva in adaposturile iudeilor care L-au rastignit. Am vorbit cu el indelung, luându-mi invatatura din Sfintele Evanghelii; i-am spus mai intâi ca era oprit cu desavârsire sa jure si ca era rau sa impuna necesitatea de a jura pe cineva. Apoi i-am spus ca el, in mod deosebit, sa nu supuna un credincios crestin la aceasta necesitate. De fapt, el nu trebuie sa sileasca nici macar o persoana nebotezata sa faca acest juramânt.

(5) Dupa ce am vorbit cu el vreme indelungata si facuse greseala pacatului in suflet, l-am intrebat de ce a respins Biserica si a târât femeia la locul unde s-au adunat evreii. El a raspuns ca multi oameni ii spusesera ca juramintele depuse erau mai de temut. Cuvintele lui m-au facut sa suspin, apoi m-am mâniat si in cele din urma am inceput sa zâmbesc. Când am vazut rautatea diavolului, am oftat pentru ca el avea puterea de a ademeni oamenii; m-am mâniat când m-am gândit cât de lipsiti de purtare de grija erau cei inselati; când am vazut intinderea si adâncimea greselii acelora care au fost inselati, am zâmbit.

(6) V-am spus aceasta istorioara pentru ca voi sunteti nemilosi si neinduratori in purtarea voastra fata de cei care fac asemenea lucruri si trec prin aceste experiente. Daca voi vedeti pe unul dintre fratii vostri in asemenea incalcari de lege, socotiti ca este nenorocirea altcuiva, nu a voastra; voi credeti ca v-ati aparat impotriva acuzatorilor vostri, când ziceti: „Ce ma priveste pe mine? Ce am eu in comun cu omul acela?” Când ziceti aceasta, vorbele voastre arata cea mai mare ura fata de oameni si o cruzime care ii aduce foloase diavolului. Ce zici? Tu esti om si impartasesti aceeasi natura. De ce vorbesti de o natura comuna când voi aveti un singur cap, pe Hristos? Cutezi a spune ca nu ai nimic in comun cu madularele tale? In care sens recunosti ca Hristos este capul Bisericii? Caci de buna seama, lucrarea capului este aceea de a uni toate madularele la un loc, pentru a le pune intru buna rânduiala unul cu altul si pentru a le lega intr-o singura natura. Dar daca tu nu ai nimic in comun cu madularele tale, atunci nu ai nimic in comun nici cu fratele tau, nici nu-L ai pe Hristos cap al tau.

(7) Iudeii va infricoseaza ca si cum voi ati fi copilasi mititei, si voi nu vedeti aceasta. Multe slugi rele arata chipuri infricosatoare si caraghioase copiilor – chipurile nu sunt infricosatoare prin natura lor, dar ele par asa mintilor neprihanite ale copiilor – si in felul acesta ele stârnesc râsul. In felul acesta ii infricoseaza iudeii pe crestinii cu mintea mai curata, cu spaimele si spiridusii altarelor lor. Totusi, cum pot sa va infricoseze sinagogile lor caraghioase si rusinoase? Nu sunt acestea mormintele oamenilor care au fost alungati, necinstiti si osânditi?

IV

(1) Bisericile noastre nu sunt asa; ele sunt cu adevarat infricosatoare si pline de frica. Prezenta lui Dumnezeu face ca un loc sa fie infricosator pentru ca El are putere asupra vietii si a mortii. In Bisericile noastre noi auzim omilii fara de numar despre pedepsele vesnice, despre râurile de foc, despre viermii cei cruzi, despre legaturile care nu pot fi desfacute, sau despre intunericul cel din afara. Dar iudeii nici nu cunosc nici nu viseaza la lucrurile acestea. Ei traiesc pentru pântecele lor, ei se mira de lucrurile acestei lumi, starea lor nu este mai buna decât aceea a porcilor sau a caprelor din cauza cailor lor nesabuite si a lacomiei lor prea mari. Ei stiu numai un singur lucru: sa-si umple pântecele si sa fie beti, sa se taie si sa faca vânatai, sa se vatame si sa se raneasca atunci când se lupta pentru luptatorii lor indragiti.

(2) Atunci, spuneti-mi voi, sunt altarele lor strasnice si infricosatoare? Cine ar spune asta? Ce pricini avem sa credem ca ei sunt infricosatori daca cineva nu ne-ar spune ca slugile necinstite, care nu au nici un drept sa vorbeasca si care s-au indepartat de casa Stapânului lor, trebuie sa ne infricoseze pe noi, cei carora ni s-a dat cinstea si libertatea de a vorbi? Desigur ca nu asa stau lucrurile. Hanurile nu sunt mai impunatoare decât palatele imparatesti. De buna seama ca sinagoga este mai putin vrednica de cinste decât oricare han. Nu este numai un salas pentru tâlhari si pungasi ci si pentru draci. Lucrul acesta este adevarat nu numai despre sinagogi ci si despre sufletele iudeilor, asa cum voi incerca sa dovedesc in incheierea omiliei mele.

(3) Va cer sa puneti cuvintele mele in mintea voastra intr-un chip anume. Caci eu acum nu vorbesc pentru a face impresie ori pentru aprobare ci pentru a tamadui sufletele voastre. Si ce altceva mi-a ramas sa spun când unii dintre voi sunt inca bolnavi cu toate ca exista asa de multi doctori care sa aduca tamaduire?

(4) Au fost doisprezece apostoli si ei au tras catre ei lumea intreaga. Cea mai mare parte a cetatii este crestina, cu toate ca unii mai sunt bolnavi de boala iudaizarii. Si ce am putea noi, cei care suntem sanatosi, sa spunem intru apararea noastra? De buna seama ca cei care sunt bolnavi sunt vrednici de osândire. Dar noi nu suntem slobozi de mustrare caci noi i-am lasat pe ei la ceasul lor de boala; daca noi am fi aratat pentru ei mare purtare de grija si ei ar fi avut folos din aceasta purtare de grija, ei n-ar mai fi putut sa fie bolnavi.

(5) Sa incep sa va spun acum, astfel ca fiecare dintre voi sa poata sa-l câstige pe fratele sau de partea sa. Chiar daca trebuie sa folositi constrângerea, chiar daca trebuie sa folositi forta, chiar daca trebuie sa-l tratati rau si cu incapatânare, fa orice ca sa-l scapi de latul diavolului si ca sa-l slobozesti din cârdasia celor care L-au ucis pe Hristos.

(6) Spune-mi aceasta. Sa zicem ca ai vedea un om care fusese osândit cu dreptate sa fie executat in piata publica. Sa zicem ca ar sta in puterea ta sa-L scapi din mâinile calaului poporului. Nu ai face tot ce ai putea ca sa-L pazesti de ucidere? Dar acum il vezi pe fratele tau trimis cu nedreptate in adâncul pierzarii. Si cel care-l trimite la moarte nu este calaul, ci diavolul. Ai fi atât de cutezator ca sa nu nu-l scapi de pacat? Daca nu-l ajuti, ce scuza vei gasi? Dar fratele tau este mai tare si mai puternic decât tine. Arata-mi-l mie. Daca el va fi ferm in hotarârea lui, eu voi prefera sa-mi risc viata decât sa-l las sa intre pe usa sinagogii.

(7) Ii voi spune: Ce cârdasie ai tu cu Ierusalimul liber, cu Ierusalimul de sus? Tu l-ai ales pe cel de jos; fii rob cu Ierusalimul cel pamântean care, dupa cuvântul Apostolului, este rob impreuna cu copiii lui. Tu postesti cu iudeii? Atunci scoate-ti incaltarile impreuna cu iudeii si mergi descult in piata si impartaseste cu ei nerusinarea si râsul. Dar tu nu ai ales aceasta fiindca tu ai rusine si rosesti. Te rusinezi sa impartasesti cu ei infatisarea exterioara dar nu te rusinezi sa impartasesti cu ei pagânismul lor? Ce scuza vei avea tu care esti numai jumatate de crestin?

(8) Crede-ma, eu imi voi risca viata inainte de a nesocoti pe cel ce este bolnav de aceasta boala – daca il vad. Daca nu izbutesc sa-l vad, de buna seama ca Dumnezeu imi va da iertare. Si fiecare dintre voi sa tina cont de aceasta problema; sa nu se gândeasca ca este o chestiune mai marunta. Nu iei in seama ceea ce cheama diaconul in taine fara incetare? „Marturisiti-va unul altuia,” zice el. Nu vezi câta incredere are in cercetarea cu grija a fratilor vostri? Fa aceasta si in cazul celor care iudaizeaza. Când vezi pe cineva care iudaizeaza, pune stapânire pe el, arata-i ce face, ca sa nu fii unealta riscului pe care merge el.

(9) Daca oricare soldat roman care slujeste peste hotare este prins ca ii favorizeaza pe barbari si pe persani, nu numai ca se afla in primejdie, ci la fel este fiecare care si-a dat seama cât s-a simtit si n-a izbutit sa faca acest fapt cunoscut tuturor. Fiindca voi sunteti oastea lui Hristos, sa fiti cu prea mare purtare de grija când cercetati sa vedeti daca cineva care apara o credinta straina s-a amestecat printre voi si fa-i cunoscuta prezenta – nu ca sa-l dea mortii asa cum au facut acele capetenii, nici ca noi sa-l pedepsim ori sa ne razbunam pe el, ci ca sa-l scoatem din greseala si pagânatate si sa-l facem pe el cu totul deopotriva cu noi.

(10) Daca nu vrei sa faci aceasta, daca cunosti despre o asemenea persoana dar o ascunzi, fii sigur ca atât tu cât si acela veti primi aceeasi pedeapsa. Caci Pavel supune pedepsei si asprimii nu numai pe cei care savârsesc fapte de rautate ci si pe cei care incuviinteaza cele ce ei au facut. Proorocul, de asemenea, ii aduce la aceeasi judecata nu numai pe hoti ci si pe cei care faptuiesc toate cele impreuna cu hotii. Si lucrul acesta este cu dreapta socoteala. Caci daca omul este constient de faptele unui ucigator dar le acopera si le tainuieste, el aduce un temei mai puternic ucigatorului, ca sa nu tina seama de lege si ca sa-i fie mai putina teama in goana sa de a ucide.

V

(1) Dar eu trebuie sa ma intorc la cei care sunt bolnavi. Socotiti, atunci, cu cine isi impartasesc ei posturile lor. Cu cei care au strigat: „Rastigniti-L, rastigniti-L,” cu cei care au zis: „Sângele Lui sa fie peste noi si peste copiii nostri.” Daca oamenii s-ar prinde in razvratire impotriva cârmuitorului lor si ar fi osânditi, ati cuteza sa mergeti la ei si sa vorbiti cu ei? Nu cred. Atunci, nu este necugetat sa aratati atâta graba de a fugi de cei care au pacatuit asupra unui om, ci [[i] sa intrati in cârdasie cu cei care au savârsit nelegiuiri impotriva lui Dumnezeu? Nu este inexplicabil ca cei care se inchina Celui rastignit tin sarbatoarea obisnuita impreuna cu cei care L-au rastignit? Nu este un semn de prostie si cea mai rea nebunie?

(2) Intrucât sunt unii care cred ca sinagoga este un loc sfânt, trebuie sa le spun câteva cuvinte. De ce venerati locul acela? Nu trebuie sa-l dispretuiti, sa-l tineti de rusine, sa fugiti de el? Ei spun ca acolo se tin Legea si cartile si proorocii. Ce inseamna aceasta? Va fi sfânt oricare loc unde se afla aceste carti? Nicidecum! Mai presus de toate, acesta este motivul pentru care eu nu iubesc sinagoga si o detest. Ei au proorocii dar nu cred in ei; ei citesc scrierile sfinte dar nu primesc marturia lor – si acesta este un semn al oamenilor vinovati de cea mai mare incalcare de lege.

(3) Spuneti-mi aceasta. Daca ati vedea un om onorabil, stralucit si vestit, târât intr-o cârciuma sau cuib de tâlhari; daca l-ati vedea batjocorit, batut si inrobit in cea mai mare cruzime, ati fi tinut crâsma sau cuibul acela la mare cinste pentru ca omul acela mare si pretuit fusese inauntru in vreme ce se savârsea acea purtare plina de cruzime? Nu cred. Mai degraba, pentru aceasta pricina ati fi urât si n-ati suferi locul acela.

(4) Aceasta sa fie cugetarea voastra si despre sinagoga. Caci ei au adus cartile lui Moise si ale proorocilor cu ei in sinagoga, nu ca sa le cinsteasca ci ca sa le incalce cu necinste. Când ei spun ca Moise si proorocii nu L-au cunoscut pe Hristos si nu au zis nimic despre venirea Lui, ce incalcare mai mare puteau savârsi ei fata de acei oameni sfinti decât sa-i acuze ca nu L-au cunoscut pe Stapânul lor, decât sa spuna ca acei prooroci sfinti sunt partasii pagânismului lor? Si astfel noi trebuie sa-i urâm pe amândoi si [impreuna cu] sinagoga lor cu atât mai mult pentru purtarea lor cruda fata de acei oameni sfinti.

(5) De ce vorbesc eu despre carti si despre sinagogi? In vreme de prigoana, calaii poporului prind trupurile mucenicilor, le biciuiesc si le rup in bucati. Se sfintesc mâinile calailor fiindca ei apuca trupurile oamenilor sfinti? Dumnezeu nu ingaduie aceasta! Mâinile care au insfacat si au tinut trupurile celor sfinti ramân fara sfintenie. De ce? Fiindca acei calai au facut un lucru rau când au pus mâinile pe sfinti. Si cei care pun mâna pe scrierile celor sfinti si le incalca sa fie mai respectabili pentru aceasta decât cei care i-au ucis pe mucenici? N-ar fi aceasta cea mai mare nebunie? Daca trupurile maltratate ale mucenicilor nu-i sfintesc pe cei care le-au maltratat ci mai adauga la vinovatia lor de sânge, cu mult mai putin puteau sa o faca Scripturile, daca se citeau fara credinta, sa-i ajute pe cei care citeau fara sa creada. Fapta alegerii de buna voie sa incalce Scripturile le vadeste necredinta mai mare.

(6) Daca nu ar avea prooroci, nu li s-ar cuveni asemenea pedeapsa; daca nu ar fi citit cartile sfinte, nu ar fi atât de necurati si atât de lumesti. Dar, ei s-au despuiat de toata indreptatirea. Ei ii au pe vestitorii adevarului dar, cu inima dusmanoasa, ei s-au impotrivit proorocilor si adevarului pe care il spun ei. Asadar, pentru aceasta pricina, ei au fost cu totul mai cârtitori si vinovati de sânge: ei ii au pe prooroci, dar ei ii trateaza cu inimi impotrivitoare.

(7) Asadar eu va indemn sa fugiti si sa ocoliti adunarile lor. Raul pe care il aduc ei fratilor mai slabi nu este mic; ei nu dau nici cea mai mica indreptatire pentru sprijinirea nebuniei iudeilor. Caci atunci când ei vad ca voi, cei care va inchinati lui Hristos pe care ei L-au rastignit pe Cruce, urmati cu evlavie tipicurilor lor, cum pot ei sa nu considere ca ritualurile pe care le-au savârsit sunt cele mai bune si ca ceremoniile noastre sunt fara valoare? Caci dupa ce va inchinati si iubiti cu inflacarare tainele noastre, voi fugiti la cei care ne-au distrus ritualurile. Pavel a spus: „Daca un om vede ca tu stii ca stai la masa in templul idolilor, fiind slab, constiinta lui nu va fi incurajata sa manânce acele lucruri care sunt jertfite idolilor?” Si sa spun: Daca un om vede ca tu stii ca intri in sinagoga si participi la sarbatoarea trâmbitelor, fiind slab, constiinta lui nu va fi incurajata sa pretuiasca ceea ce fac iudeii? Cel care cade nu numai ca plateste pentru caderea sa, ci este pedepsit si pentru ca ii face si pe altii sa pacatuiasca. Dar omul care a stat drept este rasplatit nu numai pentru virtutea sa, ci oamenii il pretuiesc pentru ca ii indruma si pe altii sa doreasca sa faca aceleasi lucruri.

(8) De aceea, fugiti de adunarile si de locurile sfinte ale iudeilor. Nici un om sa nu cinsteasca sinagoga pentru cartile sfinte; sa o urasca si sa o ocoleasca pentru ca iudeii batjocoresc si le maltrateaza pe cele sfinte, pentru ca ei refuza sa creada cuvintele lor, pentru ca ei ii acuza de necredinta cea de pe urma.

VI

(1) Ca voi puteti sti ca sfintele carti nu fac un loc sfânt ci ca scopul celor care merg des intr-un loc il profaneaza, voi spune o istorioara veche. Ptolemeu Filadelfus adunase carti din toata lumea. Când a aflat ca iudeii aveau scrieri care vorbeau despre Dumnezeu si starea ideala, el a trimis dupa oameni din Iudeea si le-a cerut sa traduca acele carti, pe care le pusese in templul Serapis, caci era pagân. Pâna acum, cartile traduse ramân in templu. Dar templul Serapis va fi sfânt pentru cartile sfinte? Dumnezeu nu ingaduie aceasta! Desi cartile isi au sfintenia lor, ele nu dau sfintenia lor locului pentru ca cei care merg in locul acela sunt murdari.

(2) Trebuie sa aplicati acelasi argument si la sinagoga. Chiar daca nu exista acolo nici un idol, dracii salasluiesc in locul acela. Si spun lucrul acesta nu numai despre sinagoga de aici din oras, ci si despre cea din Daphne; caci la Daphne aveti un loc de pierzare mai rau, pe care ei il numesc al Matroanei. Am auzit ca multi credinciosi merg acolo si dorm in preajma.

(3) Dar sa ma ierte Dumnezeu ca i-am numit credinciosi pe acei oameni. Caci pentru mine mormântul Matroanei si templul lui Apolo sunt la fel de pagâne. Daca cineva ma invinuieste de indrazneala, la rândul meu, eu il voi invinui de nebunia cea mai mare. Caci, spuneti-mi, nu este salasul dracilor locul pagânismului, chiar daca acolo nu se afla nici o statuie de zeu? Aici se aduna laolalta ucigatorii lui Hristos, crucea este scoasa de aici, aici Dumnezeu este hulit, aici Tatal este nesocotit, aici Fiul este ucis, aici Duhul nu este primit. Nu vine din acest loc un rau mai mare fiindca iudeii sunt demoni? In templul pagân pagânatatea este descoperita si clara; nu va fi usor sa-l inseli pe omul care are o minte inteleapta si prevazatoare, nici sa-l ademenesti sa mearga acolo. Dar in sinagoga sunt oameni care spun ca ei se inchina lui Dumnezeu si nu-i pot suferi pe idoli, oameni care spun ca ei au prooroci si ii cinstesc pe ei. Dar prin cuvintele lor ei gatesc belsug de momeala pentru a prinde in plasele lor sufletele mai neprihanite care sunt atât de necugetate pentru a fi cuprinse de teama.

(4) Asadar pagânatatea iudeilor si a pagânilor este la fel. Dar iudeii practica o inselare care este mai primejdioasa. In sinagoga lor se afla un altar nevazut al inselarii pe care ei nu jertfesc oi si vitei ci sufletele oamenilor.

(5) In cele din urma, daca ceremoniile iudeilor va stârnesc admiratia, ce aveti voi in comun cu noi? Daca ceremoniile evreiesti sunt respectabile si importante, ale noastre sunt minciuni. Dar daca ale noastre sunt adevarate, asa cum sunt ele adevarate, ale lor sunt pline de inselare. Eu nu vorbesc despre Scripturi. Dumnezeu nu ingaduie aceasta! Scripturile m-au luat de mâna si m-au dus la Hristos. Eu vorbesc despre pagânatate si nebunia prezenta a iudeilor.

(6) De buna seama ca este vremea sa arat ca demonii salasluiesc in sinagoga, nu numai in locul ca atare ci si in sufletele iudeilor. Hristos a spus: „Când un suflet [duh] necurat iese, el umbla prin locuri uscate cautând odihna. Daca nu gaseste, zice: Ma intorc acasa. Si venind, il gaseste pustiu, curatat si impodobit. Apoi el merge si ia cu el inca sase duhuri mai rele decât el si ele intra in el si ultima stare a acelui om este mai rea decât cea dintâi. Asa va fi si cu aceste generatii.”

(7) Vedeti ca demonii salasluiesc in sufletele lor si ca acesti demoni sunt mai primejdiosi decât cei din vechime? Si acest lucru este foarte drept. In zilele cele vechi, iudeii erau fara evlavie fata de prooroci; acum ei Il batjocoresc pe Stapânul proorocilor. Spuneti-mi aceasta. Nu va cutremurati sa intrati in acelasi loc cu oameni posedati, care au duhuri atât de necurate, care au fost crescuti printre maceluri si varsari de sânge? Trebuie sa va dati binete si sa schimbati cu ei cuvinte goale? Nu trebuie sa va intoarceti fata de la ei fiindca ei sunt rusinea si stricaciunea obisnuita a intregii lumi? Nu ajung ei la toate chipurile de rautate? Nu s-au jertfit toti proorocii vorbind cuvântari lungi de invinuire impotriva lor? Ce tragedie, ce fel de nelegiuire nu au ascuns ei prin vinovatia de sânge a lor? Ei au jertfit fiii si fiicele lor dracilor. Ei au refuzat sa inteleaga natura, ei au uitat chinurile, au uitat de nastere, ei au calcat in picioare cresterea copiilor lor, ei au distrus din temelii legile de rudenie, ei s-au facut mai nemilosi decât fiarele salbatice.

(8) Fiarele salbatice adesea isi jertfesc viata si isi nesocotesc apararea pentru a-i ocroti pe puii lor. Nici o nevoie nu i-a silit pe iudei când si-au ucis copiii cu mâinile lor pentru a-i rasplati cu cinste pe dracii razbunatori, vrajmasii vietii noastre. Ce fapta de-a lor trebuie sa ne loveasca cu uimire mai mare? Pagânatatea lor sau cruzimea lor sau lipsa lor de omenie? Ca ei si-au jertfit copiii sau ca ei i-au jertfit demonilor? Din pricina desfrânarii lor, n-au aratat ei o pofta mai mare decât aceea a animalelor salbatice? Auziti ce spune proorocul despre abuzurile lor. „Ei au ajuns ca armasarii iubareti. Fiecare a nechezat dupa femeia aproapelui sau.” El nu a spus: „Fiecare a râvnit la femeia aproapelui,” ci a exprimat nebunia care a venit din desfrânarea lor cu cea mai mare limpezime vorbind despre aceasta ca nechezatul fiarelor salbatice.

VII

(1) Ce vreti sa va mai spun? Sa va spun despre pradaciunea lor, despre pizma lor, despre parasirea celor saraci, despre hotii lor, despre inselarea in negustorie? Nu va ajunge o zi intreaga ca sa va istorisesc aceste lucruri. Dar sarbatorile lor au ceva sacru solemn si maret in jurul lor? Ei au aratat ca si acestea sunt necurate. Ascultati proorocii; mai degraba, ascultati-L pe Dumnezeu si cu ce afirmatie puternica Isi intoarce fata Sa de la ei: „Am aflat ca sarbatorile voastre sunt urâcioase, eu le-am izgonit de la mine.”

(2) Dumnezeu uraste sarbatorile lor, iar tu le impartasesti cu ei? El nu a spus sarbatoarea aceasta sau aceea, ci toate la un loc. Vrei sa vezi ca Dumnezeu uraste inchinarea facuta impreuna cu timpane, cu lire, cu harpe si alte instrumente? Dumnezeu a zis: „Luati de la Mine sunetul cântarilor voastre si Eu nu voi asculta cântarea harpelor voastre.” Daca Dumnezeu a zis: „Luati-le de la Mine,” voi alergati sa ascultati trâmbitele? Aceste jertfe si ofrande nu sunt o parasire? „Daca imi aduceti faina de grâu cea mai fina, este in zadar: tamâia este pentru mine o parasire.” Tamâia este o parasire. Nu este si locul tot o parasire? Inainte de a savârsi crima crimelor, inainte de a-L ucide pe Stapânul lor, inainte de cruce, inainte de uciderea lui Hristos, a fost o parasire. Nu este acum o parasire cu mult mai mare? Si totusi, ce este mai inmiresmat decât tamâia? Dar Dumnezeu nu se uita la natura darurilor ci la intentia celor care le aduc; El judeca intentia cu care fac jertfele.

(3) El a tinut seama de Abel si apoi de darurile sale. El s-a uitat la Cain si apoi Si-a intors fata Sa de la jertfa lui. Caci Scriptura zice: „El nu a dat nici o atentie lui Cain si darurilor sale.” Noe I-a adus lui Dumnezeu jertfe de oi si vitei si pasari. Scriptura zice: „Si Domnul a mirosit mireasma dulce,” cu alte cuvinte, El a primit darurile. Caci Dumnezeu nu are nari ci este duh fara de trup. Cu toate acestea, ceea ce se ridica de la altar este miros si fum de la trupurile care ard si nimic nu este mai rau mirositor decât asemenea iz. Dar pentru ca tu sa afli ca Dumnezeu cerceteaza intentia celui care daruieste jertfa si apoi o primeste sau o refuza, Scriptura numeste mirosul si fumul mireasma dulce; dar El numeste tamâia o parasire din pricina intentiei acelora care au daruit, ca a duhnit cu putoare mare.

(4) Vreti sa invatati ca impreuna cu jertfele si cu instrumentele muzicale si cu sarbatorile si cu tamâia, Dumnezeu respinge si templul din pricina celor care intra inauntru? El a aratat aceasta indeosebi prin faptele Sale, când l-a lasat in mâinile barbarilor si mai târziu, când El l-a distrus in intregime. Dar chiar inainte de distrugere, prin proorocul Sau, El a strigat cu glas mare si a zis: „Nu va puneti nadejdea in cuvinte inselatoare caci nu va vor ajuta pe voi când ziceti: ‘Acesta este templul Domnului! Templul Domnului!’” Ceea ce spune proorocul este ca templul nu-i face sfinti pe cei care se aduna acolo, ci cei care se aduna acolo sfintesc templul. Daca templul nu a ajutat la vremea când ingerii si arca au fost acolo, cu mult mai putin va ajuta acum ca toate acele lucruri nu mai sunt, acum ca respingerea lui Dumnezeu este intreaga, acum ca este intindere mai mare pentru vrajmasie. Ce fapta mare de nebunie si tulburare a mintii ar fi sa-ti iei tovarasi in sarbatorile celor care s-au necinstit, ale celor de care Dumnezeu S-a lepadat, ale celor care L-au mâniat pe Stapânul?

(5) Spune-mi aceasta. Daca un om ar trebui sa-ti ucida fiul, ai rabda sa te uiti la el, ori ai primi sa-ti dea binete? Nu l-ai ocoli ca pe un drac rau, ca pe diavolul insusi? Ei L-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu; ai tu indrazneala sa intri cu ei sub acelasi acoperis? Dupa ce El a fost ucis, El ti-a dat asemenea cinste ca te-a facut fratele si mostenitorul Lui. Dar tu Il necinstesti atât de mult ca ii cinstesti pe cei care L-au ucis pe El pe cruce, ca tu tii cu ei fratia sarbatorilor, ca tu mergi la locurile lor pagâne, intri prin usile lor necurate, si iei parte la mesele dracilor. Caci eu sunt hotarât sa numesc postirea iudeilor masa a dracilor caci ei L-au ucis pe Dumnezeu. Daca iudeii lucreaza impotriva lui Dumnezeu, ei nu trebuie sa-i slujeasca pe demoni? Ii cauti pe draci ca sa te vindece? Când Hristos le-a ingaduit demonilor sa intre in porci, ei s-au aruncat de indata in mare. Acesti demoni vor cruta trupurile oamenilor? Eu as dori ca ei sa nu ucida trupurile oamenilor, ca ei sa nu unelteasca impotriva lor. Dar ei o vor face. Dracii i-au aruncat pe oameni din rai si i-au lipsit de cinstea cea de sus. Le vor vindeca ei trupurile? Lucrul acesta este fara noima, simple povesti. Dracii stiu cum sa unelteasca si sa faca rau, nu sa vindece. Ei nu cruta sufletele. Spuneti-mi, atunci, vor cruta ei trupurile? Ei incearca sa-i scoata pe oameni din Imparatie. Vor alege ei sa-i slobozeasca din boala?

(6) N-ati auzit ce a spus proorocul? Mai degraba, ati auzit ce a spus Dumnezeu prin proorocul? El a spus ca dracii nu pot face nici bine nici rau. Chiar daca ei pot vindeca si au vrut sa faca aceasta – ceea ce este imposibil – voi nu trebuie sa luati pedeapsa de negrait si nesfârsita in schimbul unui profit mic care se poate narui de indata. Vreti sa va vindecati trupul si sa va distrugeti sufletul? Faceti un schimb nepotrivit. Il mâniati pe Dumnezeu care v-a facut trupul si il chemati in ajutor pe demonul care unelteste impotriva voastra?

(7) Daca vreun demon – pagân infricosator are cunostinte medicale, el va gasi foarte usor cum sa va câstige ca sa va inchinati la zeii pagâni? Acei pagâni au indemânarea lor. Ei au vindecat adesea multe boli si au lecuit de boala si au adus sanatatea. Sa iei parte la aceasta pagânatate pentru aceasta pricina? Dumnezeu nu ingaduie aceasta! Auziti ce a zis Moise evreilor. „Daca din mijlocul vostru se iveste prooroc sau unul care zice ca a visat un vis si el spune mai dinainte un semn si o minune si ca acel semn sau minune despre care el a vorbit se intâmpla, si el va spune: „Sa mergem sa slujim la zei neobisnuiti pe care parintii nostri nu i-au cunoscut, voi sa nu ascultati cuvintele acelui prooroc sau visator.”

(8) Moise vrea sa spuna ca daca se ridica vreun prooroc, zice el, si savârseste vreun semn, fie inviind un mort, fie curatind vreun lepros, fie tamaduind vreun om schilod si dupa ce a facut minunea te cheama la neascultare, nu-l baga in seama fiindca semnul lui se implineste. De ce? „Domnul Dumnezeul tau te incearca sa vada daca Il iubesti cu toata inima ta si cu tot sufletul tau.” De aici este limpede ca dracii nu vindeca. Daca vreodata Dumnezeu ar ingadui dracilor sa tamaduiasca, asa cum ar putea ingadui unui om sa faca lucrul acesta, ingaduinta lui este data ca sa te cerceteze – nu pentru ca Dumnezeu nu cunoaste ce esti tu, ci ca El te poate invata sa-i ocolesti chiar si pe dracii care vindeca.

(9) Si de ce vorbesc eu despre tamaduirile trupesti? In caz ca vreun om te ameninta cu gheena daca nu-L tagaduiesti pe Hristos, nu-i baga in seama cuvintele lui. Daca cineva ti-ar fagadui o imparatie ca sa te razvratesti impotriva Unuia nascut Fiul lui Dumnezeu, intoarce-ti fata de la el si uraste-l. Fii ucenic al lui Pavel si treci peste acele cuvinte pe care le-a rostit sufletul sau binecuvântat si nobil când a zis: „Sunt sigur ca nici moartea nici viata, nici ingerii, nici principii, nici puterile, nici lucrurile cele prezente, nici cele ce vor sa vina, nici inaltimea, nici adâncimea, nici vreo alta creatura nu va fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care se afla in Hristos Domnul nostru.”

(10) Nici ingerii, nici puterile, nici lucrurile cele prezente, nici cele ce vor sa vina, nici vreo alta creatura nu l-a despartit pe Pavel de dragostea lui Hristos. Tu te razvratesti ca sa-ti vindeci trupul? Si ce indreptatire am putea gasi? De buna seama ca trebuie sa ne temem de Hristos mai mult decât de gheena si sa-i [s\-L] dorim mai mult decât o imparatie. Chiar daca suntem bolnavi, este mai bine sa ramânem cu sanatatea necorespunzatoare decât sa c\dem in neascultare pentru vindecare; caci chiar daca te vindeca un drac, el a facut mai mult rau decât a ajutat. El a ajutat trupul, care putin mai târziu va muri si va putrezi. Dar el a vatamat sufletul, care nu va muri niciodata. Rapitorii adesea ii amagesc pe copiii mici, oferindu-le dulciuri si prajituri si jocuri cu bile si alte lucruri; apoi ii lipsesc de libertate si de viata. La fel, dracii fagaduiesc vindecarea vreunui madular si apoi arunca in mare intreaga mântuire a sufletului.

(11) Iubitilor, sa nu suportam lucrul acesta; in orice chip sa cautam sa ne pastram liberi de pagânism. N-ar fi putut Iov sa tina seama de sotia lui, sa huleasca impotriva lui Dumnezeu si sa fie liber de nenorocirea care-l impresura? „Blestema pe Dumnezeu si mori” a zis ea. Dar el a ales sa sufere durerea si sa moara; el a ales mai degraba sa rabde acea nenorocire de nesuportat decât sa huleasca si sa fie slobod de rautatile care l-au impresurat. Tu trebuie sa-l depasesti. Daca demonul iti va fagadui zece mii de vindecari de bolile care te impresoara, nu-l baga in seama, nu-l suporta – asa cum a refuzat Iov sa tina seama de sotia lui. Prefera sa-ti rabzi boala decât sa-ti strici credinta si mântuirea sufletului. Dumnezeu nu te lasa. Fiindca El vrea sa sporeasca slava ta caci El adesea iti ingaduie sa te imbolnavesti. Pastreaza-ti curajul ca sa-L poti auzi zicând: „Crezi ca M-am purtat cu tine altfel decât ca sa ti se arate ca esti drept?”

VIII

(1) As fi putut spune mai multe decât acestea, dar ca sa nu uitati ce am spus, voi incheia omilia mea cu cuvintele lui Moise: „Chem cerul si pamântul sa marturiseasca impotriva ta.” Daca cineva dintre voi, fie ca sunteti de fata ori nu, va merge la sarbatoarea trâmbitelor, sau va alerga la sinagoga, ori va merge la mormântul Matroanei, ori va lua parte la postire, ori se va bucura de sabat, ori va tine oricare alt ritual iudaic mare sau mic, chem cerul si pamântul ca marturisitori ai mei ca eu sunt nevinovat de sângele vostru, al tuturor.

(2) Aceste cuvinte vor sta lânga tine si mine in ziua Domnului nostru Iisus Hristos. Daca le dai atentie, ele iti vor aduce mare incredere; daca nu le dai atentie ori tainuiesti pe cel ce cuteaza sa faca acele lucruri, cuvintele mele vor sta impotriva ta ca invinuiri amare. „Caci eu nu m-am sfiit sa-ti spun toata povata lui Dumnezeu.”

(3) Eu mi-am pus banii cu bancherii [zarafii]. Ramâne ca voi sa sporiti depozitul si sa luati profit din cuvintele mele pentru mântuirea fratilor vostri. Socotiti ca este o povara apasatoare ca sa-i denuntati pe cei care savârsesc aceste pacate? Este o povara apasatoare ca sa ramâneti in tacere. Caci aceasta tainuire va face vrajmasi al lui Dumnezeu si va aduce nimicire atât voua care ascundeti asemenea pacatosi, cât si celor ale caror pacate se raspândesc fara sa fie vadite. Cu atât mai bine este sa va faceti urâtori fata de robii deopotriva cu noi pentru a-i scapa sa porneasca mânia lui Dumnezeu impotriva voastra. Chiar daca sluga deopotriva cu voi ar fi suparata pe voi acum, ea nu va putea sa va faca rau, ci va fi recunoscatoare mai târziu pentru tamaduirea ei. Dar daca voi cautati sa dobânditi râvna slugii deopotriva cu voi, daca ramâneti tacuti si il raniti prin tainuirea pacatului lui, Dumnezeu va cere de la voi cea din urma pedeapsa. Tacerea voastra Il va face pe Dumnezeu vrajmasul vostru si il va rani pe fratele vostru; daca voi il denuntati pe el si dati la iveala pacatul lui, Il veti face pe Dumnezeu binevoitor si il va ajuta pe fratele vostru iar voi veti câstiga ca prieten pe unul care a fost iesit din minti dar care a invatat din experienta ca voi L-ati slujit bine.

(4) Atunci, nu socotiti ca faceti fratilor vostri o favoare daca trebuie sa-i vedeti cautând sa faca vreo prostie si trebuie sa nu izbutiti sa-i invinuiti cu tot zelul. Daca pierdeti o haina, nu socotiti ca este vrajmasul vostru, nu numai cel care a furat-o ci si omul care a stiut despre furt si nu a vrut sa-l pârasca pe hot? Mama noastra a tuturor (Biserica) nu a pierdut o haina ci un frate. Diavolul l-a furat si acum il tine in iudaism. Tu stii cine l-a furat; tu il cunosti pe cel care a fost rapit. Ma vedeti luminând lampa invataturii mele si cercetând pretutindeni supararea mea? Iar voi ramâi tacuti, refuzând sa-l pârâti? Ce indreptatire veti avea? Biserica nu va va numara printre vrajmasii ei cei mai rai? Nu va va socoti ea vrajmasi si distrugatori?

Omilia II

Împotriva acelora care postesc postul iudeilor si împotriva iudeilor însisi.
Omilie tinuta dupa ce s-a tinut cealalta omilie si cinci zile înainte de postul iudaic.

(1) Postul cel rau si necurat al iudeilor bate acum la usa noastra. Cu toata ca este vorba de post, nu va mirati ca l-am numit necurat. Ce se face contrar scopului lui Dumnezeu, fie ca este jertfa sau post, este cel mai urât dintre toate lucrurile. Postul lor cel rau va începe peste cinci zile. Acum zece zile sau poate cu mai multe zile în urma, am anticipat aceasta si am predicat cu nadejdea ca îi va ocroti pe fratii vostri. Sa nu socoteasca nimeni vreo greseala si sa spuna ca discursul meu a fost înainte de vreme fiindca l-am tinut cu atâtea zile mai devreme. Când ameninta vreo febra, sau oricare alta boala, medicii anticipa aceasta si cu multe leacuri vindeca si fortifica trupul omului care va fi cuprins de friguri; ei se grabesc sa-si smulga trupul din primejdiile care îl ameninta înainte ca pacientul sa experimenteze atacurile lor.

(2) Întrucât si eu vad ca vine asupra voastra o boala foarte grava, v-am avertizat, cu multa vreme înainte, ca sa puteti folosi masurile de îndreptare înainte de a va ataca raul. Pentru aceasta nu am asteptat sa va predic chiar înaintea zilelor de post. N-am vrut ca din lipsa de timp sa nu va opresc sa-i vânati pe fratii vostri; am nadajduit ca rastimpul de multe zile sa va permita sa depistati cu tot curajul pe cei care suferiti de aceasta boala si sa le restabiliti sanatatea.

(3) Oamenii care urmeaza sa sarbatoreasca o nunta sau sa pregateasca un ospat mare, fac acelasi lucru. Ei nu asteapta ziua propriu zisa. Cu multa vreme înainte, ei vorbesc cu pescarii si vânatorii de pasari pentru ca trecerea rapida a timpului sa nu prezinte nici o piedica în pregatirea pentru ospat. Fiindca si eu doresc sa întind un ospat înaintea voastra împotriva îndaratniciei iudeilor, m-am pornit sa va vorbesc voua, pescarilor, ca sa-i adunati pe fratii vostri mai slabi în plasele voastre si sa-i aduceti sa auda ce va spun eu.

(4) Aceia dintre voi care au pescuit si aveti captura în plasele voastre la adapost, ramâneti neclintiti si legati-i strâns cu cuvintele sfaturilor voastre. Aceia dintre voi care înca nu au luat aceasta prada potrivita, aveti destul timp în aceste cinci zile ca sa prindeti si sa va biruiti prada. Deci sa aruncam plasele învataturii; ca o haita de câini de vânatoare sa dam târcoale si sa încercuim prada; sa-i aducem laolalta din oricare colt si sa-i aducem în supunere fata de legile Bisericii. Daca socotiti ca este o idee buna, sa-i trimiteti sa-i urmareasca pe cei mai buni haitasi, fericitul Pavel, care odinioara a strigat tare si a zis: „Iata, eu, Pavel, va spun ca daca voi sunteti taiati împrejur, Hristos nu va va aduce nici un folos.”

(5) Când fiarele si animalele salbatice se ascund sub un tufis si aud strigatul vânatorului, ele sar în sus de frica. Strigatele mari le goneste din ascunzatoarea lor si, chiar împotriva vointei lor, strigatul vânatorului le sileste sa iasa afara si de multe ori ele cad direct în plase. Asadar, si fratii vostri se ascund în ceea ce as putea numi hatisul iudaismului. Daca ei aud strigatul lui Pavel, eu sunt sigur ca ei vor cadea cu usurinta în plasele mântuirii si vor îndeparta toate greselile iudeilor. Caci nu Pavel a fost acela care a vorbit, ci Hristos, care a miscat sufletul lui Pavel. Asadar, când îl auziti strigând si zicând: „Iata, eu, Pavel, va spun voua,” socotiti ca numai strigatul este al lui Pavel; cugetul si învatatura sunt ale lui Hristos, Care îi vorbeste lui Pavel din launtrul inimii lui.

(6) Dar cineva ar putea spune: „Este atât de vatamatoare taierea împrejur încât face întregul plan al lui Hristos nefolositor pentru mântuire? Da, vatamarea taierii împrejur este foarte mare, nu prin ea însasi ci prin îndaratnicia voastra. A fost o vreme când Legea era folositoare si necesara, dar acum ea a încetat si este neroditoare. Daca o primiti acum si acceptati taierea împrejur, când vremea nu mai este potrivita, lucrul acesta face darul lui Dumnezeu inutil. Caci voi nu voiti sa veniti la El, fiindca Hristos nu va fi de nici un folos pentru voi. Sa zicem ca cineva ar fi prins în fapta desfrânarii si a uciderilor celor mai ticaloase si apoi ar fi aruncat în temnita. Sa zicem, apoi, ca judecata urma sa fie îndreptata împotriva lui si ca el ar fi fost osândit. Sa zicem ca tocmai în clipa aceea ar veni o scrisoare de la împarat prin care îi slobozea pe cei tinuti în temnita, si-i stergea de pe oricare zapis ori cercetare. Daca întemnitatul ar nesocoti folosul iertarii, ar ramâne îndaratnic si ar prefera sa fie dus la judecata, sa i se dea socoteala si sa i se dea pedeapsa dupa aceea, el nu se va putea folosi de bunavointa împaratului. Caci atunci când el s-a dat pe sine judecatii, cercetarii si osândirii, el a încuviintat sa se lipseasca de darul cel împaratesc.

(7) Aceasta s-a întâmplat în cazul iudeilor. Iata cum stau lucrurile. Întreaga fire omeneasca a fost luata în relele cele mai ticaloase. „Toti au pacatuit,” zice Pavel. Ei au fost zavorâti într-o temnita prin încalcarea Legii. Osânda judecatorilor urma sa fie îndreptata împotriva lor. O scrisoare de la Împaratul a coborât din cer. Împaratul însusi a venit. Fara cercetare, fara sa ceara socoteala, El a slobozit din lanturi pe toti oamenii de pacatele lor.

II

(1) Deci, toti cei care alearga la Hristos sunt mântuiti prin harul Sau si iau folos din darul Sau. Dar cei care doresc sa gaseasca îndreptatire de la Lege vor cadea si din har. Ei nu se vor putea bucura de bunavointa plina de iubire a Împaratului pentru ca ei se straduiesc sa câstige mântuirea prin ostenelile lor; ei vor trage asupra lor blestemul Legii fiindca din lucrarile Legii nici un muritor nu va afla îndreptatire. Pavel zice: „Daca te tai împrejur, Hristos nu-ti va fi de nici un folos.” Caci omul care se straduieste sa câstige mântuirea din lucrarile Legii nu are nici o legatura cu harul. Aceasta a lasat Pavel sa se înteleaga atunci când a spus: „Daca esti în afara harului, atunci nu ai nici virtutea lucrarii; altfel harul nu mai este har. Dar daca esti în afara lucrarii, nu mai este har: altfel lucrarea nu mai este lucrare.” Si iarasi: „Daca dreptatea ar fi prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar.” Si iarasi: „Voi care va îndreptatiti prin Lege sunteti cazuti din har.” Voi ati murit pentru Lege, ati devenit un stârv; mai apoi voi nu mai sunteti sub jugul ei, nu mai sunteti supusi necesitatii ei. Atunci, de ce va straduiti sa va faceti tulburare când nu are nici un scop si este în desert?

(2) Când Pavel a zis: „Iata, eu, Pavel, va spun voua,” de ce a adaugat numele sau? De ce nu a spus simplu: „Iata, va spun?” El a dorit sa le aminteasca despre râvna pe care o aratase el cu privire la iudaism. El spune aceasta: „Daca eu nu as fi evreu si nu as sti nimic despre problemele evreiesti, poate ca cineva ar spune ca, fiindca eu nu cunosteam puterea taierii împrejur, eu o resping din dogmele Bisericii.” De aceea si-a adaugat numele. El a dorit sa le aminteasca ceea ce facuse el în numele Legii. Este ca si cum ar spune: „Eu nu fac aceasta cu toata ura taierii împrejur ci în deplina cunoastere a adevarului. Eu, Pavel, spun aceasta, ca Pavel care a fost taiat împrejur în cea de a opta zi, care sunt israelit prin nastere, un evreu dintre evrei, din neamul lui Veniamin, fariseu dupa Legii, care a persecutat Biserica cu zel, care a intrat în case, a scos barbati si femei si i-a dat la temnita. Toate acestea i-au putut determina chiar si pe cei care sunt foarte prosti ca eu am asternut pe hârtie aceasta lege nu prin vreo ura nici din necunoasterea lucrurilor evreiesti ci în deplina cunoastere a adevarului fara de asemanare al lui Hristos. „Si marturisesc iarasi fiecarui om care este taiat împrejur, ca el este legat sa tine Legea.”

(3) De ce nu a spus el: „Eu sfatuiesc,” sau „eu poruncesc,” sau „eu zic”? De ce a spus el: „Marturisesc? Ca sa poata, prin acest cuvânt, sa ne aminteasca de judecata viitoare. Acolo unde se afla marturisitori care sa marturiseasca, sunt si judecati si osânde. El îl înfricoseaza pe cel care aude, apoi, amintindu-i de tronul împaratesc si aratându-i ca acele cuvinte vor fi martorul sau în ziua aceea când fiecare om va spune ce a facut, ce a spus si ce a auzit. Galatenii au auzit acele cuvinte în zilele acelea. Cei care au boala galatenilor sa le auda astazi iarasi. Daca nu sunt de fata, sa auda prin voi cuvintele pe care Pavel le-a spus si a zis: „Marturisesc din nou fiecarui om care s-a taiat împrejur, ca el este legat sa tina întreaga Lege.

(4) Sa nu-mi spuneti ca taierea împrejur este doar o porunca; aceasta porunca va impune întregul jug al Legii. Atunci când va supuneti regulii Legii, trebuie sa ascultati si poruncile pentru toate celelalte lucruri. Daca nu împliniti aceasta, trebuie sa fiti pedepsiti si aduceti blestem asupra voastra. Când o vrabie a cazut în plasa vânatorului, chiar daca îi este prins numai piciorul, îi este prins trupul întreg. Asadar, omul care împlineste o singura porunca a Legii, fie taiere împrejur, fie postire, numai prin acea singura porunca, a dat Legii putere deplina asupra sa; atâta vreme cât doreste si daca vrea sa îndeplineasca o parte a Legii, el nu poate ocoli îndeplinirea întregii Legi.

(5) Noi nu spunem aceasta ca sa acuzam Legea. Dumnezeu nu îngaduie aceasta! Spunem aceasta fiindca dorim sa aratam mai departe bogatiile fara asemanare ale harului lui Hristos. Caci Legea nu este potrivnica lui Hristos. Cum ar putea fi, când El este Cel care a dat Legea, când Legea ne duce la El? Dar noi suntem siliti sa spunem toate aceste lucruri din pricina pornirii spre cearta înainte de vreme a acelora care nu folosesc Legea asa cum ar trebui. Cei care încalca Legea sunt cei care ne poftesc nu numai sa o tinem mereu si sa venim la Hristos, si apoi ne spun noua sa tinem iarasi postul. Legea ne-a fost de mare folos naturii noastre. Eu sunt de acord cu aceasta si nu o voi tagadui niciodata. Dar iudaizatorii ramân credinciosi ei, dincolo de vremea potrivita si nu ne va lasa sa vedem cât de folositoare a fost ea.

(6) Ar fi cea mai mare sursa de lauda pentru un învatator, daca elevul sau nu ar mai avea nevoie de el ca sa-i supravegheze purtarea fiindca tânarul îsi sporise virtutea atât de mult. Asadar, ar fi cea mai mare lauda pentru Legea de al carui ajutor noi nu mai avusesem nevoie. Caci Legea a adus împlinirea acelui lucru pentru noi: ne-a pregatit sufletul ca sa primeasca o filosofie mai mare.

(7) Asa se face ca cel care sade la picioarele Legii si nu vede nimic mai important decât ceea ce scrie în ea, nu mai primeste nici un folos din ea. Dar eu am dat la o parte Legea si am alergat la învataturile mai înalte ale lui Hristos; cu toate acestea, am dat Legii cea mai mare însemnatate, fiindca datorita ei am putut sa trec dincolo de lucrurile neînsemnate pe care le cuprinde si sa ma ridic la învatatura care ne vine de la Hristos.

(8) Legea ne-a adus naturii noastre mult folos, dar numai daca ea ne-a dus în mod deschis la Hristos. Daca nu s-a întâmplat asa, ne-a vatamat, lipsindu-ne de lucruri mai importante din pricina concentrarii noastre asupra celor mai mici; ne mai vatama tinându-ne în relele fara de numar ale încalcarilor noastre. Sa zicem ca sunt doi doctori, unul mai slab, celalalt mai puternic. Daca cel mai slab a recomandat doctorii pentru ulcer dar nu l-a putut vindeca pe bolnav de durere, atunci ……

III

(1) „De aceea, daca aduci darul tau la altar, si acolo îti aduci aminte ca fratele tau are ceva împotriva ta, lasa darul tau acolo înaintea altarului si mergi mai întâi sa te împaci cu fratele tau si dupa aceea vino înapoi si da darul tau.” Hristos nu a spus: „Da darul tau si pleaca,” ci „Lasa-l acolo fara sa-l dai si mergi mai întâi sa te împaci cu fratele tau.”

(2) Nu a facut aceasta numai aici, ci si în alta parte. Daca omul are sotie necredincioasa, adica, ne-evreica, el nu este silit sa scape de ea. Caci Sf. Pavel a zis: „Daca vreun om are femeie necredincioasa si ea vrea sa traiasca cu el, el sa n-o alunge. Dar daca el are femeie care este desfrânata si adultera, nimic nu-l poate opri pe el ca sa n-o alunge. Caci Hristos a zis: „Cine îsi alunga femeia în afara de pricina de desfrânare, o face sa savârseasca preacurvie. Si astfel lui îi este îngaduit sa o lase din pricina desfrânarii.”

(3) Vedeti bunatatea plina de dragoste si purtarea de grija a lui Dumnezeu? El zice: „Daca femeia ta este pagâna, n-o lasa pe ea. Dar daca este desfrânata, Eu nu te opresc sa faci aceasta.” El vrea sa spuna lucrul acesta: „daca ea faptuieste faradelege fata de Mine, sa n-o izgonesti; dar daca te urgiseste pe tine, nimeni nu te poate opri sa nu o lasi.” Deci, daca Dumnezeu ne-a aratat asemenea cinste, sa nu socotim noi ca suntem vrednici de aceeasi cinste? Sa lasam noi ca El sa fie necinstit de femeile noastre? Sa îngaduim noi aceasta, chiar daca ne dam seama ca pedeapsa si razbunarea cea mai mare se vor îngramadi asupra noastra, atunci când noi nesocotim mântuirea femeilor noastre?

(4) De aceea te-a facut pe tine cap al femeii. De aceea ti-a poruncit Pavel: „Daca femeile vor sa învete ceva, sa-i întrebe pe barbatii lor acasa,” astfel ca tu, ca învatator, pazitor, patron, sa o poti îndemna la evlavie. Când suna ceasul slujbelor care te cheama la Biserica, tu nu o ridici pe ea din nepasarea ei trândava. Dar acum, ca diavolul va cheama femeile la sarbatoarea trâmbitelor si ele raspund degraba acestei chemari, voi sa nu le opriti. Lasati-le sa se prinda în acuze de pagânatate, lasati-le sa se târasca în cai desfrânate. Caci, de regula, sunt desfrânatele, afemeiatii si întregul cor de la teatru care se grabesc la acea sarbatoare.

(5) Si de ce vorbesc eu despre desfrânarea care se petrece acolo? Nu te temi ca femeia ta se poate întoarce de acolo dupa ce un diavol i-a posedat sufletul? Nu ati auzit în cuvântarea mea anterioara argumentul care ne-a dovedit ca demonii salasluiesc în sufletele iudeilor si în locurile în care se aduna ei? Spuneti-mi, atunci. Cum aveti îndrazneala voi, cei care lucrati iudaizarea, dupa ce jucati cu demonii, sa va întoarceti la adunarea apostolilor? Dupa ce v-ati îndepartat si v-ati alaturat celor care au varsat sângele lui Hristos, cum nu va cutremurati sa va întoarceti si sa luati parte la ospatul lui sfânt, sa va împartasiti cu sângele lui de mare pret. Nu va cutremurati, nu va temeti când savârsiti asemenea încalcari? Aveti atât de putina pretuire pentru acel ospat?

(6) V-am spus aceste cuvinte. Sa le spuneti celor care iudaizeaza, iar ei femeilor lor. „Întariti-va unul pe altul.” Daca un catehumen este bolnav de aceasta boala, sa iasa afara din Biserica. Daca cel bolnav este credincios si este deja initiat, sa fie îndepartat de la sfânta masa. Caci nu toate pacatele au nevoie de povatuire si sfat; unele pacate, prin natura lor, cer vindecare printr-o taiere iute si ascutita. Ranile pe care le putem rabda reactioneaza la vindecari mai moderate; cele care puroiaza si nu pot fi vindecate, cele care se hranesc cu restul trupului, au nevoie de ardere cu fierul înrosit. Asa este si cu pacatele. Unele au nevoie de sfaturi îndelungate; altele au nevoie de mustrare usturatoare.

(7) De aceea Pavel nu ne-a poruncit sa sfatuim în fiecare caz ci si sa mustram usturator: „De ce sa-i mustri usturator?” De aceea, eu îi voi mustra usturator acum, asa încât ei sa se învinovateasca si sa se simta rusinati pentru ceea ce au facut. Atunci, ei nu vor mai fi niciodata raniti prin acel post pacatos.

(8) Astfel, eu voi lasa la o parte predicarea de acum, caci marturisesc si spun: „daca vreun om nu-L iubeste pe Domnul Iisus Hristos, blestem sa fie asupra lui.” Ce dovada mai mare ar putea fi ca un om nu-L iubeste pe Domnul nostru decât atunci când participa la sarbatoare cu cei care L-au ucis pe Hristos? Nu eu am aruncat blestem asupra lor, ci Pavel. Mai degraba, nu Pavel, ci Hristos, Care a vorbit prin el si a zis mai devreme: „Cei care sunt confirmati în lege au cazut din har.”

(9) Asa le vorbesc lor aceste cuvinte, le citesc aceste texte cu glas mare. Aratati-va zelul vostru întreg în mântuirea lor. Când i-ati însfacat din falcile diavolului, aduceti-i la mine în ziua postului evreiesc. Apoi, dupa ce mi-am tinut restul fagaduintei fata de voi, în deplina întelegere si într-un glas, alaturati-i pe fratii vostri în slavirea lui Dumnezeu si a Tatalui Domnului nostru Iisus Hristos, caci a Lui este slava în veci. Amin.

(5) Dumnezeu nu ingaduie ca cei ce aud cuvintele mele de sfatuire sa faca un asemenea pacat, de a-si trada fratele pentru care Hristos a murit. Hristos Si-a varsat sângele pentru aceasta pricina. Sunteti prea nedoritori sa rostiti un cuvânt despre aceasta chestiune? Va indemn sa nu fiti atât de impotrivitori. Dupa ce plecati de aici, miscati-va spre urmarire si fiecare dintre voi sa-mi aduca unul dintre acei suferinzi de aceasta boala.

(6) Dar Dumnezeu sa nu ingaduie atât de multi sa fie bolnavi de aceasta boala. Doi sau trei, sau zece sau douazeci dintre voi sa-mi aduca un om. In ziua in care o veti face, si când voi vedea in plasele voastre intrecerea pe care ati prins-o, eu voi aseza inaintea voastra o masa mai plina. Daca voi cedea ca sfaturile pe care vi le-am dat astazi s-au pus intru lucrare, voi fi mai râvnitor in savârsirea vindecarii acelor oameni si aceasta va fi o binefacere mai mare atât pentru voi cât si pentru ei.

(7) Nu luati cuvintele mele in usor. Fiti cu purtare de grija in vânarea acelora care sufera de aceasta boala. Femeile sa caute femei, barbatii sa caute barbati, slugile sa caute slugi, oamenii liberi sa caute oameni liberi si copiii, copii. Veniti cu totii la viitoarea noastra intâlnire cu asemenea izbânda ca sa primiti lauda de la mine – si inainte de oricare lauda pe care o primiti de la mine, de la Dumnezeu sa primiti o rasplata mai mare si de nepovestit care in mare masura intrece ostenelile acelora care izbutesc. Fie ca sa obtinem cu totii aceasta prin har si dragoste – bunavointa Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care si cu Care slavit sa fie Tatal dimpreuna cu Duhul Sfânt acum si pururea, viata fara de sfârsit. Amin!

Sfantul Ioan Gura de Aur

sursa

Reclame

“Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”

Cuvantul Sf. Ioan Gura de Aur despre iudei: popor blestemat ce se inchina satanei, iar sinagoga lor este casa de desfrau

1

Cuvantul I

1. Voiam să vă vorbesc astăzi despre cele ce mai rămăseseră de spus din subiectul despre care vă vorbisem mai înainte şi să vă arăt mai lămurit că Dumnezeu este de ne cuprins cu mintea. Că despre acest subiect v-am grăit mult
şi îndelungat Duminica trecută, când am adus martori pe Isaia, pe David şi pe Pavel. Unul striga: „ Neamul Lui cine-l va spune?” ; altul îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că nu-L putea înţelege: „ Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu frică mă minunez de Tine! Minunate sunt lucrurile Tale!” ; şi, iarăşi: „ Mi- nunată s-a făcut cunoştinţa Ta din mine; întăritu-s-a, n-o voi putea ajunge”.
Iar Pavel nu s-a plecat spre cercetarea fiinţei lui Dumnezeu, ci numai spre pronia lui Dumnezeu, dar, mai bine spus, şi-a aruncat privirile numai asupra unei mici părţi din această purtare de grijă a lui Dumnezeu, anume asupra aceleia pe care Dumnezeu a arătat-o la chemarea neamurilor; şi, văzând ocean nesfârşit şi necuprins, a strigat aşa: „ O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi de nepătrunse căile Lui!”.
Ar fi fost îndestulătoare dovada dată de aceştia; dar eu nu m-am mulţumit numai cu dovada adusă de profeţi, nu m-am oprit la apostoli, ci m-am suit la cer şi v-am arătat ceata îngerilor, care strigă: „ Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. I-aţi auzit apoi pe Serafimi spăimântându-se şi cu cutremur strigând: „Sfânt Sfânt, Sfânt Domnul Savaot; plin este tot pământul de slava Lui” . I-am adăugat şi pe Heruvimi, care strigă: „ Binecuvântată fie slava Lui din locul Său”. Jos trei martori, sus trei martori; şi unii şi alţii arată că e cu neputinţă să te apropii de slava lui Dumnezeu. Dovedirea făcută atunci n-a lăsat nici o umbră de îndoială; aplauzele au fost multe, biserica s-a încălzit, adunarea era înflăcărată. Eu mă bucuram; dar nu mă bucuram pentru că eu eram lăudat, ci pentru că Stăpânul meu era slăvit. Aplauzele acelea şi laudele acelea arătau dragostea de Dumnezeu a sufletelor voastre. Şi după cum slugile cele pline de iubire, când aud pe cineva că-l laudă pe stăpânul lor, ard de dorul celui ce a grăit aşa din pricina dragostei lor faţă de stăpân, tot aşa şi voi, asta aţi arătat atunci: prin aplauzele voastre cele multe aţi arătat dragostea cea mare ce o aveţi faţă de Stăpân. Voiam ca şi astăzi să adaug luptelor de atunci alte lupte. Dacă duşmanii adevărului nu se satură de a huli pe Dumnezeu Binefăcătorul, cu atât mai mult nu trebuie să ne saturăm noi de a-L lăuda pe Dumnezeul tuturor. Dar ce să fac? Altă boală mai grozavă îmi cheamă limba să o vindec; o boală crescută în trupul Bisericii. Trebuie dar, mai întâi, să stârpesc această boală, şi apoi să mă îngrijesc de bolile celor ce sunt în afară de Biserică. Trebuie să-i vindecăm mai întâi pe cei ai noştri, şi apoi să purtăm grijă de cei străini.
Care este această boală? Au să vină sărbătorile ticăloşilor şi nesăbuiţilor iudei; multe, şi unele după altele: ale trâmbiţelor, ale corturilor, posturile. Mulţi dintre creştini, dintre cei ce spun că gândesc ca şi noi, se duc să vadă sărbătorile, iar alţii prăznuiesc împreună cu iudeii şi iau parte la posturile lor. Acest obicei rău vreau să-l izgonesc din Biserică. Către anomei pot să vorbesc şi altă dată; nu-i nici o pagubă dacă amân pe mai târziu cuvântul. Dar dacă nu vindec acum pe cei ce bolesc de rătăcirile iudaice, acum, când sărbătorile iudeilor sunt aproape şi bat la uşă, mă tem ca nu cumva să ia parte unii, din pricina unui obicei prost şi a unei neştiinţe mari, la nelegiuirea acelora şi să ajungă zadarnice cuvintele mele despre aceste sărbători.
Dacă aceşti creştini ai noştri ar posti cu iudeii fără să mă audă astăzi grăind, degeaba voi mai da leacul după ce s-a săvârşit păcatul. De aceea, mă grăbesc s-o iau înainte. Tot aşa fac şi doctorii. Se ocupă mai întâi de bolile cele mai grele, care nu suferă amânare. De altfel lupta pe care am s-o duc eu acum este înrudită cu lupta de mai înainte împotriva anomeilor. înrudită este erezia anomeilor cu a iudeilor; de aceea, înrudită este şi lupta mea de acum cu cea de mai înainte. învinuirea pe care I-o aduc iudeii lui Hristos, I-o aduc şi anomeii.
– Ce învinuire îi aduceau iudeii?
– Că-L numea pe Dumnezeu Tatăl Lui, că Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu . Aceeaşi învinuire I-o aduc şi anomeii; dar, mai bine spus, nu-L învinuiau, ci chiar ştergeau din Scriptură cuvântul acesta, odată cu înţelesul lui; dacă nu cu mâna, atunci cu voinţa.

2. Să nu vă miraţi că i-am făcut ticăloşi pe iudei. Sunt într-adevăr ticăloşi şi nesăbuiţi. Le-au căzut în braţe din cer atâtea bunătăţi, şi ei cu mare grabă le-au zvârlit şi le-au aruncat. Le-a răsărit de cu vreme Soarele dreptăţii, dar au întors spatele razei şi stau în întuneric. Noi am trăit în întuneric, dar am fost atraşi spre lumină şi am scăpat de întunericul rătăcirii. Ei au fost ramurile rădăcinii celei sfinte, dar s-au rupt . Noi n-am avut nici o părtăşie cu rădăcina, dar am dat rod de bună-credinţă. Ei i-au citit pe profeţi de mici copii, dar L-au răstignit pe Cel profeţit. Noi n-am auzit cuvintele cele dumnezeieşti, dar ne-am închinat Celui profeţit. De aceea sunt iudeii ticăloşi, că aruncă bunătăţile trimise lor, în timp ce alţii le răpesc şi le atrag spre ei. Ei au fost chemaţi la înfiere, dar au căzut în rândul câinilor. Noi am fost câini, dar datorită harului lui Dumnezeu am fost în stare să îndepărtăm de la noi starea de dobitocie de mai înainte şi să ne urcăm la cinstea de fii.
– De unde se vede asta?
– „Nu este bine să luăm pâinea fiilor şi să o aruncăm câinilor” , a grăit Hristos către canaaneancă, numindu-i pe iudei fii, iar pe cei dintre neamuri, câini. Dar iată că mai târziu s-a schimbat rânduiala; ei au ajuns câini, şi noi fii! Despre ei Pavel spune: „ Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de cei cu tăierea împrejur! Căci noi suntem tăierea împrejur” . Ai văzut că au ajuns câini cei ce erau mai înainte fii? Vrei să afli că noi, care eram mai înainte câini, am ajuns fii? „ Iar celor câţi L-au primit le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu” .
Nu sunt oameni mai ticăloşi decât iudeii! Totdeauna aleargă împotriva mântuirii lor! Când trebuiau să păzească legea, o călcau în picioare; acum însă, când a încetat legea, se ambiţionează să o păzească. Poate fi oare om mai de plâns decât ei, care-L mânie pe Dumnezeu nu numai prin călcarea legii, ci chiar prin păzirea ei? De aceea se spune în Scriptură: „ Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt” . Nu numai pentru că voi călcaţi legea, ci şi pentru că voiţi să o păziţi atunci când nu mai e timpul s-o păziţi: „ tari în cerbice!” . Bine le-a spus: „ tari în cerbice!” . Că n-au luat asupra lor jugul lui Hristos, deşi era bun; căci jugul lui Hristos nu-i nici greu, nici povară! „ învăţaţi-vă de la Mine, spune Domnul, că sunt blând şi smerit cu inima!”. Şi: „Luaţi jugul Meu asupra voastră… că jugul Meu este bun şi povara Mea uşoară”.
Totuşi nu l-au luat, din pricina învârtoşării cerbicei lor, a cefei lor. Dar nu numai că nu l-au luat, ci l-au şi zdrobit, l-au frânt. „ Că din veac, spune Profetul, ai zdrobit jugul tău şi ai rupt legătura ta” , nu spune Pavel aceasta, ci Profetul o strigă; numeşte jug şi legătură semnele puterii, că au îndepărtat stăpânirea lui Hristos, spunând: „ Noi nu avem împărat decât pe cezarul!”. Ai zdrobit jugul, ai rupt legătura, te-ai izgonit pe tine însuţi din împărăţia cea cerească şi te-ai supus stăpânirilor celor omeneşti. Uită-te cât de bine a lăsat Profetul să se înţeleagă greutatea lor în a se înfrâna! N-a spus: „Ai dat jos jugul!” , ci: „ Ai zdrobit jugul!” , răutate pe care o săvârşesc numai animalele care sar şi aruncă din picioare, care o iau la goană şi îndepărtează de la ele orice stăpânire.
– Dar de unde le-a venit lor învârtoşarea aceasta?
– De pe urma lăcomiei la mâncare şi a beţiei.
– Cine a spus asta?
– Chiar Moise! „A mâncat Israel şi s-a săturat şi s-a îngrăşat şi a zvârlit din picioare pe cel iubit” . După cum caii şi boii se îngraşă dacă au în iesle mâncare din belşug şi încep să zburde, nu mai pot fi stăpâniţi, nu mai suferă nici jugul, nici frâul şi nici mâna omului, tot aşa şi iudeii, din pricina beţiei şi a îngrăşării coborându-se la cea mai de jos răutate, au început să zburde; n-au primit jugul lui Hristos şi nici n-au tras la plugul învăţăturii. Aceasta o lasă să se înţeleagă şi un alt profet, spunând: „ Ca o junincă îndărătnică, aşa s-a îndărătnicit şi Israel” . Iar alt profet îl numeşte: „ juncan neînvăţat” , nişte animale ca acestea, care nu mai sunt bune de treabă, ajung bune de tăiere. Aşa au păţit şi iudeii; pentru că nu mai sunt buni de treabă, au ajuns buni de tăiere. De aceea şi Hristos spune: „ Pe vrăjmaşii Mei, care n-au voit ca Eu să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi junghiaţi-i” . Atunci trebuia să posteşti, iudeule, când beţia ţi-a făcut atâta rău, când lăcomia la mâncare a dat naştere la necredinţă, şi nu acum. Acum postul nu mai este la timpul lui, acum este o urâciune.
– Cine o spune?
– Însuşi Isaia strigă cu mare glas: „ Nu un astfel de post am ales Eu, zice Domnul” .
– De ce?
– „Pentru că postiţi in judecăţi şi în sfezi, pentru că îi bateţi cu pumnii pe cei supuşi vouă” . Dacă, deci, postul tău era o urâciune când îi băteai pe cei ce erau împreună robi cu tine, cum poate să mai fie primit postul tău de acum, când L-ai junghiat pe Stăpânul tău? Ce rost mai are?
Cel care posteşte trebuie să fie liniştit, cu inima zdrobită, smerit, nu beat de mânie. Cum poţi fi liniştit, iudeule, când îl baţi pe semenul tău? Altădată, în vremea Vechiului Testament, iudeii posteau judecându-se şi sfădindu-se! Acum postesc obrăznicindu-se şi desfrânându-se fără nici o ruşine! Postesc dănţuind cu picioarele goale prin piaţă! Spusa lor e că postesc. Dar înfăţişarea le e de beţivi. Ascultă cum porunceşte Profetul să posteşti! „ Postiţi post sfânt” , spune el. N-a spus: „ Lăudaţi-vă cu postul, arătaţi-l lumii!” . „ Vestiţi slujba, adunaţi-i pe bătrâni” . Dar iudeii de azi nu-i adună pe bătrâni, ci cete de oameni desfrânaţi, cârduri nesfârşite de femei pierdute; târăsc în sinagoga lor întreg teatrul şi pe cei ce joacă pe scenă. Nu mai e nici o deosebire între teatru şi sinagogă. Ştiu că unii au să osândească îndrăzneala cuvântului meu. Au să mă osândească pentru că am spus că nu-i nici o deosebire între teatru şi sinagogă. Dar cum am să osândesc îndrăzneala lor dacă nu socotesc sinagoga teatru ! Dacă o spun de la mine, osândeşte-mă! Dar dacă spun cuvintele profetului, primeşte-mi hotărârea.

3. Ştiu că mulţi îi cinstesc pe iudei şi socot că vieţuirea lor de acum este plină de bună-cuviinţă. Acest lucru mă face să smulg din rădăcină o astfel de părere!
Am spus că întru nimic nu-i mai bun teatrul decât sinagoga. Şi o voi dovedi cu spusele profetului. Doar nu sunt iudeii mai vrednici de credinţă decât profeţii! Ce spune dar Profetul? „ Faţă de desfrânată ţi s-a făcut faţa! Fără de ruşine te-ai făcut tuturor!” . Iar casa în care stă desfrânata este casă de desfrâu. Dar, mai bine spus, sinagoga nu este numai casă de desfrâu şi teatru, ci şi peşteră de tâlhari, şi locuinţă de fiare sălbatice. „ Peşteră de hienă a ajuns pentru Mine casa voastră” , spune Profetul . Casa lor n-a ajuns locuinţa unei fiare oarecare, ci locuinţa unei fiare necurate. Şi mai spune Profetul: „ Am lăsat casa Mea, am părăsit moştenirea Mea” . Iar când Dumnezeu părăseşte casa, ce nădejde de mântuire mai poate fi ? Când Dumnezeu părăseşte casa, locul acela ajunge locuinţă drăcească.
Dar, negreşit, mi se va spune că şi iudeii se închină lui Dumnezeu. Doamne fereşte! Să nu se spună una ca asta! nici un iudeu nu se închină lui Dumnezeu.
– Cine spune asta?
– Fiul lui Dumnezeu! „ Dacă aţi şti pe Tatăl Meu, spune El, M-aţi şti şi pe Mine; dar nici pe Mine nu Mă ştiţi, nici pe Tatăl Meu nu-L ştiţi” . Ce mărturie mai vrednică de credinţă decât aceasta să-ţi aduc?
Mai îndrăzneşte cineva dar să spună că sinagoga nu-i locaş de închinare la idoli, odată ce iudeii nu-L cunosc pe Tatăl, odată ce iudeii L-au răstignit pe Fiul, odată ce iudeii au respins ajutorul Duhului? În sinagoga lor nu I se slujeşte lui Dumnezeu, Doamne fereşte! Sinagoga lor e locaş de slujire idolească.
Cu toate acestea, unii creştini privesc sinagogile ca pe nişte locuri vrednice de cinste. Şi asta n-o spun de la mine, ci o ştiu din experienţă. Acum trei zile (credeţi-mă, nu mint) am văzut cum o femeie liberă, o creştină, cu bună-cuviinţă în îmbrăcăminte şi purtări, era silită de un ticălos şi un nesimţitor, după înfăţişare creştin – n-aş spune că un om care a îndrăznit o astfel de faptă poate fi creştin adevărat – să intre în sinagoga evreilor şi să jure acolo pentru o pricină pusă de la el la îndoială. Femeia, apropiindu-se de mine, m-a chemat în ajutor şi mi-a cerut să împiedic silnicia cea nelegiuită, căci nu-i era îngăduit ei, care se împărtăşise de Dumnezeieştile Taine, să intre în sinagogă.
Aprins de mânie şi înflăcărat, n-am îngăduit să fie târâtă să săvârşească nelegiuirea aceea şi am smuls-o din mâinile lui. L-am întrebat pe siluitor dacă e creştin. Când mi-a mărturisit că e creştin, l-am mustrat cu asprime; l-am făcut smintit şi neghiob; i-am spus că nu-i cu nimic mai bun decât un dobitoc, dacă el, care spune că se închină lui Hristos, târăşte pe un altul în peşterile iudeilor, cei care L-au răstignit pe Hristos. I-am vorbit mult. Mai întâi l-am învăţat din Dumnezeieştile Evanghelii că unui creştin nu-i este deloc îngăduit să jure şi nici nu-i este îngăduit să silească pe altul să jure. Apoi i-am spus că nu trebuie să silească să jure nu doar pe un creştin, dar nici pe un necreştin. După ce cu multe şi lungi cuvinte i-am scos din suflet părerea cea rătăcită, l-am întrebat de ce a lăsat deoparte biserica şi a târât-o pe femeia aceea în sinagoga evreilor. Mi-a răspuns că i-au spus mulţi că jurămintele făcute în sinagogă au mai multă putere, sunt mai înfricoşătoare.
La auzul acestor cuvinte, am oftat, m-am aprins de mânie şi apoi am râs iarăşi. Am suspinat când am văzut câtă putere are viclenia diavolului ca să-i înduplece pe oameni! M-am aprins de mânie când m-am gândit la trândăveala celor înşelaţi. Şi am râs, iarăşi, când am văzut cât de mare şi cât de cumplită este prostia celor înşelaţi.
V-am spus şi v-am istorisit acestea, pentru că nu vă înduioşează, nici nu vă doare de creştinii care suferă şi săvârşesc astfel de fapte. Când vedeţi că unul dintre fraţii voştri cade în nişte nelegiuiri ca acestea, socotiţi că nenorocirea este a altuia, nu a voastră. Dacă vă ţine cineva de rău, credeţi că vă apăraţi spunând: „ ce mă priveşte!” , „ ce legătură am eu cu el!” . Nu! Cel ce grăieşte aşa grăieşte cuvinte pline de cea mai cumplită ură de oameni, pline de cruzime diavolească. Ce spui? Eşti om, eşti şi tu de aceeaşi fire cu el, dar, mai bine spus, dacă trebuie să vorbesc de fire, ai un singur Cap, pe Hristos, şi mai îndrăzneşti să spui că n-ai nici o legătură cu mădularele tale? Cum mai mărturiseşti atunci că Hristos este Capul Bisericii? Capul în chip firesc alătură toate mădularele, le adună şi le leagă bine unele cu altele. Iar dacă n-ai nici o legătură cu mădularul tău, atunci n-ai nici o legătură nici cu fratele tău şi nici nu-L ai cap pe Hristos. Ca pe nişte copii mici vă înfricoşează iudeii, şi nu simţiţi. După cum multe slugi rele provoacă haz mult când îi sperie pe copii cu măşti înfricoşătoare şi caraghioase căci măştile prin ele însele nu sunt înfricoşătoare, ci par aşa din pricina simplităţii minţii copiilor, tot astfel şi iudeii îi înfricoşează pe creştinii care nu sunt destul de tari în credinţă. Cum poate fi înfricoşătoare sinagoga iudeilor, când ea este plină de ruşine şi de râs, când iudeii sunt nişte izgoniţi, nişte învinşi, nişte osândiţi?

4. Biserica noastră nu-i aşa, ci cu adevărat înfricoşătoare şi plină de cutremur. Locul acesta este înfricoşător, căci aici este Dumnezeul vieţii. Dumnezeul care are stăpânire asupra morţii, pentru că aici sunt cuvinte nenumărate despre chinurile cele veşnice, despre râurile cele de foc, despre viermele cel veninos, despre lanţurile cele de nesfărâmat, despre întunericul cel mai dinafară. Iudeii nu ştiu nimic din acestea, nici din vis măcar; trăiesc pentru pântece, sunt înnebuniţi după lucrurile din lumea aceasta, nu sunt cu nimic mai buni decât necuvântătoarele din pricina desfrânării şi lăcomiei lor. Un singur lucru ştiu numai: să-şi umple pântecele şi să se îmbete, să se omoare pentru dansatoare şi să se rănească pentru alergările de la hipodrom.
Spune-mi, rogu-te, sunt sinagogile vrednice de cinste şi înfricoşătoare? Cine-ar spune-o! Dar cum se face că vi se par înfricoşătoare? Afară doar dacă aţi susţine că nişte slugi necinstite, fără îndrăznire şi izgonite din casa stăpânilor, pot fi înfricoşătoare pentru oameni cu nume bun şi cu îndrăznire! Dar lucrurile nu stau aşa, nu stau aşa! Pentru că nici crâşma nu-i mai cinstită decât curţile cele împărăteşti! Dar, mai bine spus, sinagoga este mai necinstită chiar decât crâşma! Sinagoga nu este numai locuinţă de tâlhari şi de crâşmari, ci locuinţă de demoni. Dar, mai bine spus, nu numai sinagogile ci chiar şi sufletele iudeilor. Şi asta voi încerca s-o arăt la sfârşitul cuvântului.
Vă rog, dar, să vă aduceţi aminte mai ales de această vorbire. Căci nu vorbesc acum nici pentru paradă, nici pentru aplauze, ci pentru vindecarea sufletelor voastre. Căci ce cuvânt de apărare ne mai rămâne când suntem atâţia doctori, şi totuşi sunt unii care bolesc?
Apostolii au fost doisprezece, şi au încreştinat lumea! Cea mai mare parte a oraşului nostru este creştin, şi încă mai sunt unii care bolesc de iudaism. Ce apărare putem avea noi, cei sănătoşi? Sunt într-adevăr vrednici de pedeapsă cei care bolesc; dar nici noi nu suntem lipsiţi de vină, pentru că trecem cu vederea boala lor. Ar fi cu neputinţă să mai rămână bolnavi dacă ar avea parte de îngrijirea noastră. De aceea, luând-o mai dinainte, vă spun aceasta acum, ca fiecare din voi să-l smulgă pe fratele său, chiar dacă ar trebui să întrebuinţeze forţa, sila, ocara, mustrarea! Fă totul ca să-l smulgi pe cel bolnav din laţul diavolului, să-l scapi din întovărăşirea cu omorâtorii lui Hristos. Spune-mi, te rog, dacă ai vedea în piaţă că cineva, pe temei de dreaptă judecată, este dus să fie osândit, şi ai avea puterea să-l smulgi din mâinile călăului, spune-mi, n-ai face totul ca să-l scapi? Acum însă îl vezi pe fratele tău, dus pe nedrept şi în chip nelegiuit, nu de călău, ci de diavol, în prăpastia pierzării, şi nici nu vrei să dai o mână de ajutor ca să-l smulgi din calea cea nelegiuită? Ce iertare mai poţi avea? Lui îi spui că e mai puternic şi mai tare decât tine? Spune-mi-l mie! Voi prefera să-mi dau mai degrabă viaţa decât să-l las sa calce aceste sfinte pridvoare ale bisericii, dacă se încăpăţânează şi stăruie în purtarea lui! îi voi spune: Ce legătură ai tu cu Biserica cea liberă, cu Ierusalimul cel de Sus? Ai ales Ierusalimul cel de jos? Robeşte cu el! Căci Ierusalimul cel de jos, după cuvântul Apostolului , zace în robie cu copiii Iui. Posteşti cu iudeii?
Descalţă-te atunci şi tu cu iudeii şi umblă cu picioarele goale prin oraş! Ia parte şi tu aici la schimonisirea şi la ruşinea lor! Dar n-o faci! îţi este ruşine şi roşeşti! îţi este ruşine să iei parte la schimonosirea lor, dar nu ţi-e ruşine să iei parte la necredinţa lor!
Ce iertare vei avea când eşti creştin pe jumătate? Credeţi-mă, îmi voi da mai degrabă viaţa decât să trec cu vederea pe unul pe care îl ştiu că are o astfel de boală. Dacă nu-l ştiu. Dumnezeu negreşit mă va ierta. Gândiţi la fel cu mine. Să nu socotiţi asta un lucru fără însemnătate. Nu vedeţi ce strigă necontenit diaconul în timpul Sfintei Liturghii?: „ Cunoaşteţi-vă unii pe alţii”! Nu vedeţi că vă încredinţează cercetarea amănunţită a fraţilor voştri? Fă aşa şi cu cei ce se duc la sinagogile iudaice! Când afli că cineva ţine rânduielile iudaice, pune mâna pe el, dă-l pe faţă, ca să nu ajungi şi tu părtaş primejdiei. în oştire, dacă un ostaş este prins că lucrează printre soldaţi pentru duşmani şi că are gânduri la fel cu perşii, duşmanii noştri, nu se primejduieşte numai el, ci şi toţi care au ştiut de el, şi nu l-au făcut cunoscut generalului. Iar voi sunteţi oştirea lui Hristos! Cercetaţi şi iscodiţi cu de-amănuntul! De este amestecat printre voi unul de alt neam, făceţi-l cunoscut! nu ca să-l omoram, cum sunt omorâţi trădătorii în armata, nici ca să-l muncim şi să-l pedepsim, ci ca să-l scăpăm de rătăcire şi necredinţă, ca să-l facem cu totul al nostru.
Dacă nu vreţi să faceţi aşa, ci-l ascundeţj, deşi îl ştiţi, cunoaşteţi bine că veţi suferi aceeaşi pedeapsă ca şi el. Pavel supune la chin şi la pedeapsă nu numai pe cei ce săvârşesc răul, ci şi pe cei care îi încuviinţează . Iar profetul David dă aceeaşi pedeapsă nu numai celor ce fură, ci şi celor care aleargă cu ei . Şi pe bună dreptate; căci cel care îl ştie pe cel ce face răul şi-l doseşte şi-l ascunde, îi dă prilej să ajungă şi mai nepăsător şi-l face să săvârşească răul cu mai multă libertate.

5. Dar trebuie să mă întorc iarăşi la cei ce bolesc. Gândiţi-vă în a căror tovărăşie sunt cei ce postesc acum! în a acelora care au strigat: „ Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” . În a acelora care au spus: „ Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” . Ai îndrăzni oare să te apropii şi să vorbeşti cu unii care au fost prinşi şi condamnaţi pentru că au încercat să pună mâna pe putere? Eu nu cred. nu-i oare absurd să fugi cu atâta grabă de oameni care fac rău unui om, dar să ţi-i faci prieteni pe cei ce au ocărât pe Dumnezeu şi să prăznuieşti tu, care te închini Celui răstignit, cu cei ce L-au răstignit? Aceasta nu-i numai prostie, ci cumplită nebunie!
Dar pentru că sunt unii creştini care socotesc chiar sinagoga loc cinstit, este de neapărată trebuinţă să spun câteva cuvinte către aceştia.
Pentru ce respectaţi locul acela, când ar trebui să-l dispreţuiţi, să vă dezgustaţi de el şi să fugiţi de el?
– În sinagogă se află legea, îmi răspund ei, şi cărţile profetice!
– Şi ce-i cu asta? Nu cumva e sfânt locul în care sunt cărţile acestea? Deloc! Eu tocmai pentru asta mai cu seamă urăsc sinagoga şi îmi provoacă dezgust, pentru că iudeii îi au pe profeţi, dar nu cred în profeţi, pentru că citesc cărţile, dar nu primesc mărturiile. Iar fapta aceasta este mai cumplită decât ocara! Spune-mi, dacă ai vedea că un om cu viaţă sfântă, strălucit şi vestit ar fi târât într-o crâşmă sau într-o peşteră de tâlhari, şi acolo ar fi ocărât şi lovit, şi ar suferi cea mai grozavă batjocură, spune-mi, ai admira crâşma sau peştera pentru că stă acolo batjocorit acel mare şi minunat bărbat? N-o cred! Dimpotrivă, tocmai pentru aceasta ai uri mai mult locul acela şi ai fugi de el! Gândeşte la fel şi despre sinagogă. Iudeii i-au luat acolo cu ei pe profeţi şi pe Moise nu ca să-i cinstească, ci ca să-i ocărască şi să-i necinstească. Ce ocară mai mare pot aduce acestor sfinţi decât spunând că ei nu ştiu de Hristos şi nici n-au spus ceva despre venirea Lui!, decât învinuindu-i că nu cunosc pe Stăpânul lor şi zicând că au aceeaşi necredinţă ca şi ei?
Prin urmare, mai cu seamă pentru aceasta trebuie urâţi şi iudeii, şi sinagoga lor, pentru că-i batjocoresc pe sfinţii aceia. Dar pentru ce vorbesc eu de cărţi, de locuri? În timpul persecuţiilor, călăii ţineau în mâini, strujeau şi biciuiau trupurile mucenicilor. Oare erau sfinte mâinile lor pentru că ţineau trupurile sfinţilor? Doamne fereşte! Apoi, dacă mâinile care ţin trupurile sfinţilor rămân spurcate tocmai pentru că le ţin rău, vor fi oare vrednici de cinste tocmai pentru asta cei care ţin în mâini cărţile sfinţilor prooroci şi le insultă tot aşa de mult ca şi călăii trupurile mucenicilor? O astfel de judecată n-ar fi oare culmea prostiei? Dacă trupurile care sunt rău ţinute nu numai că nu-i sfinţesc pe cei ce le ţin, ci, dimpotrivă, le fac mai blestemate, atunci cu mult mai mult cărţile citite cu necredinţă nu vor putea fi de folos celor ce le citesc.
Tocmai faptul că ţin cărţile sfinte cu astfel de gând îi arată a fi mai necredincioşi. Dacă nu i-ar avea pe profeţi, n-ar fi atât de vinovaţi. Dacă n-ar citi cărţile sfinte, n-ar fi atât de necuraţi şi de spurcaţi. Aşa însă, sunt lipsiţi de orice iertare pentru că, deşi îi au pe predicatorii adevărului, totuşi stau cu gând duşman şi faţă de ei, şi fată de adevăr. Prin urmare, mai cu seamă pentru aceasta sunt spurcaţi şi blestemaţi, pentru că, deşi îi au pe profeţi, totuşi îi întrebuinţează cu gând vrăjmaş.
De aceea, vă rog să fugiţi şi să vă depărtaţi de adunările iudeilor. Nu-i mică vătămarea sufletească ce o pricinuiţi fraţilor mai slabi în credinţă! Nu-i mică pricina de deznădejde ce le-o naşte-ţi în suflete! Cum să nu socotească ei foarte bune faptele şi obiceiurile iudaice când vă văd pe voi, care vă închinaţi lui Hristos Cel răstignit de iudei, că îndrăgiţi şi cinstiţi obiceiurile lor? Şi cum să nu socotească ei fără de nici o valoare credinţa noastră, când voi, care credeţi şi slujiţi credinţa, alergaţi la cei ce o dărâmă? „ Dacă te va vedea cineva, spune Pavel, pe tine, cel ce ai o cunoştinţă, şezând in capiştea idolilor, oare cugetul lui, slab fiind, nu se va întări întru a mânca din cele jertfite idolilor?” .
Iar eu spun: Dacă te va vedea cineva pe tine, care ai cunoştinţă, ducându-te în sinagogă şi uitându-te la trâmbiţe, oare cugetul lui, slab fiind, nu se va întări întru a admira lucrurile iudaice? Cel ce cade este pedepsit nu numai pentru propria lui cădere, ci este osândit şi pentru că i-a făcut pe alţii să cadă; după cum şi cel ce stă nu este încununat numai pentru propria lui virtute, ci este admirat şi pentru că-i face şi pe alţii să aibă aceeaşi râvnă. Fugiţi dar şi de adunările lor, şi de locurile lor! Nimeni să nu cinstească sinagoga din pricina cărţilor sfinte care sunt în ea! Dimpotrivă, tocmai pentru asta să fie urâtă, să i se întoarcă spatele, pentru că iudeii îi ţin pe sfinţii profeţi ca să-i ocărască, pentru că nu cred în cuvintele lor, pentru că pun pe seama acelora necredinţa lor.

6. Ca să cunoaşteţi că nu cărţile sfinte sfinţesc locul, ci, dimpotrivă, locul este murdărit de gândul şi voinţa celor ce se adună acolo, am să vă povestesc o istorie veche. Ptolemeu Filadelful a adunat cărţile din lumea întreagă; aflând că iudeii au scrieri care filosofează despre Dumnezeu şi despre o bună vieţuire, a chemat din Iudeea bărbaţi şi i-a pus să le tălmăcească în greceşte, căci Ptolemeu era grec. Scrierile acestea au fost aşezate în templul lui Serapis. Şi cărţile profeţilor care au fost traduse stau până acum acolo. Ce dar? Este oare sfânt templul lui Serapis din pricina cărţilor? Doamne fereşte! Cărţile au sfinţenia lor proprie; n-o transmit templului, din pricina necurăţiei celor ce se adună acolo.
Tot aşa trebuie să gândim şi despre sinagogă. E drept, nu se află în ea idoli, dar locuiesc demoni. Şi asta o spun nu numai despre sinagoga de aici, din oraş, ci şi despre cea din Dafne. Prăpădul e mai mare acolo; de aceea i-au şi dat sinagogii aceleia numele Matroana. Am auzit că mulţi credincioşi se duc acolo şi dorm în locul acela. Dar, Doamne fereşte, n-am să-i numesc niciodată pe astfel de oameni credincioşi. Pentru mine este tot atât de spurcată şi sinagoga Matroanei, şi templul lui Apolo. Iar dacă cineva îmi va osândi îndrăzneala cuvintelor, ei bine eu pe unul ca acesta îl voi osândi ca pe cel mai mare nebun.
Spune-mi, nu-i oare loc de necredinţă, chiar dacă nu-s idoli acolo, locul în care locuiesc demoni? Nu-i oare mai mare vătămarea sufletească în locul acela unde se adună ucigaşii lui Hristos, unde este izgonită crucea, unde este hulit Dumnezeu, unde nu se cunoaşte Tatăl, unde se ocărăşte Fiul, unde se leapădă harul Sfântului Duh, dar, mai bine spus, unde sunt chiar demonii? În templul idolilor necredinţa e vădită şi descoperită; nu poate momi cu uşurinţă şi nici nu poate înşela pe un om cu minte şi înţelept; în sinagogă iudeii spun că se slujeşte lui Dumnezeu, că sunt urâţi idolii, că sunt cinstiţi profeţii; prin aceste cuvinte pregătesc momeala şi îi prind în laţurile lor pe creştinii simpli şi nepricepuţi.
Prin urmare, sunt la fel de necredincioşi şi iudeii, şi păgânii, dar înşelăciunea săvârşită de iudei e mai cumplită. În sinagoga lor se află un jertfelnic, jertfelnic nevăzut de înşelăciune! Pe el nu se jertfesc oi şi tauri, ci suflete de oameni.
Dar, ca să vorbesc pe scurt, dacă admiri rânduielile şi ceremoniile iudaice, ce mai cauţi la noi ? Dacă rânduielile şi iudaice sunt vrednice de respect şi măreţe, atunci ale noastre sunt mincinoase! Iar dacă ale noastre sunt adevărate după cum şi sunt, acelea sunt pline de înşelăciune. Nu vorbesc de Scriptură, Doamne fereşte! Scripturile m-au povăţuit la Hristos! Vorbesc de necredinţa lor şi de nebunia lor de acum.
Este însă timpul să arăt că şi demonii locuiesc acolo nu numai în sinagogă, ci chiar în sufletele iudeilor. Domnul spune: “Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă; dacă nu găseşte, spune:”Mă voi întoarce în casa mea” . Şi venind, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi intră în el; şi vor fi cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu neamul acesta viclean” . Ai văzut că locuiesc draci în sufletele lor ? Ai văzut că iudeii de acum sunt mai răi decât cei de mai înainte? Şi pe bună dreptate! Atunci îi cinsteau pe profeţi, dar acum insultă pe însuşi Stăpânul profeţilor.
Vă întreb: Vă adunaţi în acelaşi loc cu oameni îndrăciţi, cu oameni care au duhuri necurate, crescuţi în crime şi omoruri şi nu vă cutremuraţi? Trebuie oare să le dăm bună ziua să le adresăm cuvânt? Nu trebuie oare să fugim de ei ca de ciumă şi ca de o boală a întregii lumi? N-au săvârşit ei tot felul de răutăţi? N-au cheltuit toţi profeţii multe şi lungi cuvinte pentru învinuirea lor? I-au jertfit pe fiii şi pe fiicele lor demonilor; n-au vrut să ştie de odraslele lor, au uitat durerile naşterii, au călcat în picioare creşterea de copii, au răsturnat din temelii legile înrudirii, au ajuns mai răi decât fiarele. Fiarele de multe ori îşi dau viaţa şi dispreţuiesc propria lor mântuire ca să-şi apere puii; iudeii, fără să-i silească cineva, i-au junghiat pe cei născuţi din ei, ca să slujească duşmanilor vieţii noastre, blestemaţilor draci.
De ce să ne cutremurăm mai întâi: de necredinţa lor sau de cruzimea şi de neomenia lor ? Că şi-au jertfit fiii sau că au jertfit demonilor? Dar prin destrăbălarea lor n-au lăsat oare în umbră cele mai desfrânate animale? Ascultă ce spune Profetul despre desfrânarea lor: „ Au ajuns nişte cai înnebuniţi după iepe! Fiecare nechează după femeia aproapelui său” . N-a spus: fiecare o dorea pe femeia aproapelui, ci a arătat foarte bine nebuneasca lor desfrânare folosindu-se de cuvântul „ a necheza” , care exprimă desfrânarea la cai.

7. Despre ce altceva voiţi să vă mai vorbesc? Despre jafurile lor, despre lăcomia lor, despre trădarea săracilor, despre hoţiile lor, despre neguţătoriile lor? Dar o zi întreagă nu mi-ar ajunge ca să vorbesc despre toate!
Spui că sărbătorile lor sunt vrednice de respect şi măreţe? Dar profeţii au arătat că şi acestea sunt necurate. Ascultă-i pe profeţi, dar, mai bine spus, ascultă-L pe Dumnezeu cu ce cuvinte tari le detestă: „ Am urât, am lepădat sărbătorile voastre” . Dumnezeu le urăşte, şi tu iei parte la ele? N-a spus: „ sărbătoarea cutare şi cutare” , ci toate sărbătorile la un loc. Vrei să vezi că Dumnezeu urăşte slujirea cu timpane, cu alăută şi cu alte instrumente muzicale? „ Depărtează de la Mine, zice Domnul, sunetul cântărilor tale; nu vreau să aud cântecul instrumentelor tale muzicale” . Dumnezeu spune: „ Depărtează de la Mine” , şi tu alergi ca să auzi trâmbiţele?
Spui că jertfele şi darurile lor nu sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu?
Ascultă ce spune Domnul: „ Chiar dacă îmi aduceţi făină curată, în deşert! Tămâia este o urâciune înaintea Mea!” . Tămâia este o urâciune, şi sinagoga nu este o urâciune? Şi când era urâciune? înainte ca ei să fi săvârşit culmea răutăţilor, înainte de a-L fi ucis pe Stăpânul lor, înainte de cruce, înainte de urâciunea uciderii lui Hristos. Şi acum nu este cu mult mai mult? Şi totuşi, ce este mai plăcut la miros ca tămâia? Dar Dumnezeu nu Se uită la natura darurilor, ci la gândul celui ce aduce darurile. Aşa judeca Dumnezeu darurile. S-a uitat mai întâi la Abel şi apoi la darurile lui. „ S-a uitat la Cain şi apoi S-a întors de la jertfele lui” . S-a uitat la Cain, dar la jertfele lui nu S-a uitat. Noe I-a adus lui Dumnezeu jertfe de oi, de tauri şi de păsări; şi spune Scriptura că „ a mirosit Domnul miros de bună mireasmă” , adică a primit cele dăruite.
Asta nu înseamnă că Dumnezeu are nări. Dumnezeirea este netrupească. Şi cu toate că cele dăruite de Noe nu erau decât fum şi miros de cărnuri arse, şi nimic nu-i mai neplăcut decât acest fum şi miros, totuşi, ca să afli că Dumnezeu primeşte sau respinge jertfa căutând la gândul şi la inima celor care aduc jertfa, numeşte fumul şi mirosul de carne arsă miros de bună mireasmă, iar tămâia, urâciune, căci gândul şi inima celor ce o aduceau erau pline de miros tare neplăcut.
Vrei să afli că odată cu jertfele, cu instrumentele muzicale, cu sărbătorile şi cu tămâierile Dumnezeu a urât şi templul din pricina celor care intrau în el? Lucrul acesta l-a arătat mai cu seamă prin fapte, dându-l mai înainte pe mâinile barbarilor, iar mai pe urmă dărâmându-l cu desăvârşire. Totuşi şi înainte de dărâmare Dumnezeu strigă şi zice prin Profetul: „ Nu vă puneţi nădejdea în cuvinte mincinoase, că nu vă va fi de nici un folos să ziceţi: Acesta este templul Domnului, este templul Domnului” .
Nu templul sfinţeşte, spune Domnul, ci aceia care intră în el fac sfânt templul. Dacă templul nu era de folos atunci când erau în el Heruvimii, când era în el chivotul, apoi cu mult mai mult acum, când toate acestea au pierit, când Dumnezeu i-a întors desăvârşit spatele, când a ajuns pricină mai mare de ură. Ce mare prostie, ce mare nebunie este să sărbătoreşti împreună cu cei pe care Dumnezeu i-a necinstit, cu cei pe care Dumnezeu i-a părăsit, cu cei care au mâniat pe Stăpânul! Ai suferi oare să-l vezi pe omul care l-a ucis pe fiul tău? Ai suferi oare să-i auzi numele? N-ai fugi oare de el ca de dracu, ca de diavol? Au ucis pe Fiul Stăpânului tău, şi mai îndrăzneşti să te întâlneşti cu ei în acelaşi loc? Cel ucis atât de mult te-a cinstit, că te-a făcut fratele Lui şi împreună-moştenitor cu El; tu însă atât îl necinsteşti, că-i cinsteşti pe ucigaşii şi răstignitorii Lui, că le slujeşti lor luând parte la sărbătorile lor, că te întâlneşti în locurile lor spurcate, că păşeşti pragurile cele necurate, că te împărtăşeşti de la masa demonilor. Căci nu pot numi altfel postul iudeilor după ce au ucis pe Dumnezeu! Nu slujesc oare demonilor cei care lucrează împotriva lui Dumnezeu?
Te duci la sinagogă deoarece cauţi să fii vindecat de demoni? Crezi oare că ei au milă de trupurile oamenilor? Când Hristos le-a îngăduit să intre în porci, demonii i-au înecat îndată în adânc . Facă Dumnezeu să nu te omoare demonii când te duci la ei! Dar-ar Dumnezeu să nu-ţi întindă curse! Crezi că au să-ţi vindece trupul ei, care l-au izgonit pe om din paradis, ei, care l-au lipsit de cinstea cea de sus? Batjocură şi poveşti sunt acestea! Demonii nu obişnuiesc să vindece, ci să întindă curse şi să vatăme! Spune-mi, au să cureţe sufletele, când nu curăţă trupurile? Au ei dorinţa să-i izbăvească pe oameni de boli, când încearcă să-i arunce din împărăţia cerurilor? N-ai auzit pe profet spunând, dar, mai bine spus, pe Dumnezeu, prin profet, că demonii nu pot face nici bine, nici rău? Dar chiar dacă ar putea şi ar vrea să vindece, ceea ce e cu neputinţă!, totuşi n-ar trebui să preferi o pagubă nemuritoare şi veşnică pentru un câştig neînsemnat şi trecător! Nu e bună neguţătoria ta!
Mânii pe Dumnezeu, Creatorul trupului tău, şi chemi să te vindece cel ce unelteşte împotriva ta? Cum să nu te atragă atunci cu uşurinţă un păgân să te închini zeilor elenilor datorită ştiinţei lui medicale? Doctorii păgâni într-adevăr au alungat de multe ori bolile şi i-au făcut sănătoşi pe cei bolnavi. Dar ce? Trebuie pentru asta să împărtăşim necredinţa lor? Doamne fereşte! Ascultă ce le spune Moise iudeilor! „ Da se va scula profet între voi care să viseze vis şi să dea semn sau minune, şi se va înfăptui semnul sau minunea despre care a vorbit şi va zice către tine spunând: „ Să mergem şi să slujim altor dumnezei, pe care nu i-au ştiut părinţii noştri” , să nu ascultaţi de glasul profetului” .
Cu alte cuvinte Moise vrea să spună aşa: Dacă se va scula un profet şi va face minuni, sau va învia morţi, sau va curăţi leproşi, sau va vindeca betegi şi, după ce va fi făcut minunea, te va chema la necredinţă, să nu-i dai ascultare din pricina înfăptuirii minunii.
– De ce?
– Pentru că „ te ispiteşte Domnul Dumnezeul tău să vadă de-L iubeşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău” .
Prin urmare, este clar că demonii nu-i vindecă pe oameni. Iar dacă uneori, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, au vindecat pe vreunul, aşa cum vindecă oamenii, îngăduinţa aceasta s-a făcut spre cercarea ta, nu pentru că Dumnezeu nu ştie, ci ca tu să te înveţi să nu-i suferi pe demoni nici când vindecă. Dar pentru ce vorbesc eu de tămăduirea trupului? Dacă cineva te-ar ameninţa cu gheena ca să te lepezi de Hristos, nu primi! Dacă ţi-ar făgădui împărăţia cerurilor ca să te desparţi de Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, fugi de el, urăşte-l! Fii ucenicul lui Pavel! Mergi pe urma cuvintelor acelora pe care le-a strigat fericitul şi viteazul lui suflet: „ Sunt încredinţat, spune el, că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” .
Pe Pavel nu-l despart de dragostea lui Hristos nici îngerii, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare şi nici vreo altă făptură, iar pe tine te depărtează de Hristos vindecarea trupului? Ce iertare mai putem avea? Şi doar trebuie să ne fie despărţirea de Hristos mai înfricoşătoare decât gheena, trebuie să ne fie Hristos mai de dorit decât împărăţia cerurilor. Dacă suntem bolnavi, e mai bine să rămânem bolnavi decât să scăpăm de boală căzând în necredinţă. Dacă ne vindecă cel-rău, atunci mai mult ne vatămă decât ne ajută. Ne ajută trupul, care negreşit puţin mai târziu are să moară şi să putrezească, dar ne vatămă sufletul cel nemuritor. După cum răpitorii de copii îi momesc pe copii oferindu-le dulciuri, plăcinte şi jucării, şi astfel îi lipsesc de libertate şi chiar de viată, tot astfel şi demonii, făgăduind vindecare unui mădular trupesc, duc la pieire mântuirea sufletului.
Noi însă, iubiţilor, să nu îngăduim asta, ci să căutăm să scăpăm cu orice chip de necredinţă. N-ar fi putut Iov, înduplecat de femeia lui, să scape de nenorocirea care-l strivea hulind pe Dumnezeu? „ Zi un cuvânt (către Domnul), îi spune femeia lui, şi mori” . Nu! Iov a voit mai degrabă să se chinuie, să i se topească toată carnea pe el, şi să îndure rănile acelea cumplite, decât să scape de chinurile ce-l striveau hulind pe Dumnezeu. Imită-l şi tu pe Iov! De ţi-ar făgădui cel-rău mii şi mii de izbăviri de bolile şi relele ce te copleşesc, nu te lăsa înduplecat, nu-l asculta, aşa cum n-a ascultat nici dreptul Iov de femeia lui! Preferă să continui a fi bolnav decât să-ţi pierzi credinţa şi mântuirea sufletului. Dumnezeu nu te părăseşte niciodată; ci voind să te facă mai strălucit, te lasă să cazi de multe ori bolnav. Rabdă dar, ca să auzi şi tu: „ Osândeşte-te că ţi-am vorbit tocmai ca să arăt că eşti drept!” .

8. Ar trebui să spun mai multe decât am spus. Dar, pentru ca să ţineţi minte cele spuse, mă opresc aici grăind cuvintele lui Moise: „ Iau martori înaintea voastră cerul şi pământul” , că dacă cineva, sau dintre voi cei de fată, sau dintre cei absenţi, se va duce să privească sărbătorile trâmbiţelor, sau va merge în sinagogă, sau se va sui la sinagoga Matroanei, sau va posti cu ei, sau va tine sâmbetele, sau va ţine alt obicei iudaic, mic sau mare, nevinovat sunt de sângele vostru.
Aceste cuvinte le voi arăta în ziua Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru mine, şi pentru voi! De le veţi da ascultare, vă vor da multă îndrăznire! Dar de nu le veţi asculta, sau îi veţi ascunde pe cei care le săvârşesc, cuvintele mele vă vor acuza! „ Căci nu m-am sfiit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu” . Mai mult, am dat argintul meu la zarafi. Este datoria voastră acum să înmulţiţi argintul pe care l-aţi primit şi să folosiţi câştigul de pe urma predicii mele spre mântuirea fraţilor voştri. Spui că este greu şi supărător lucru să vesteşti astfel de cuvinte celor care săvârşesc aceste păcate? Greu şi supărător lucru este să taci! Tăcerea aceasta aduce pieire şi asupra voastră, a celor care îi ascundeţi pe făptaşi, şi asupra acelora care stau tăinuiţi, căci porneşte pe Dumnezeu cu război împotriva voastră. Cu mult mai bine este să fiţi urâţi de semenii voştri lucrând pentru mântuirea lor, decât să Se mânie Dumnezeu pe voi. De se supără semenul tău pe tine acum, cu nimic nu te va putea vătăma; dar, mai bine spus, îţi va mulţumi mai târziu că l-ai vindecat. Dumnezeu însă te va pedepsi cu cea mai grea pedeapsă dacă taci şi doseşti, făcând favor păgubitor semenului tău. Prin urmare, dacă taci, porneşti şi pe Dumnezeu cu război împotriva ta, şi-l vatămi şi pe fratele tău.
Dacă însă îl spui şi-l dai pe faţă, vei face ca şi Dumnezeu să pogoare mila Lui asupra ta, şi-l vei câştiga şi pe semenul tău; îţi vei face din el un prieten devotat, căci a cunoscut prin propria lui viaţă binefacerea pe care i-ai făcut-o. Să nu socotiţi dar că faceţi un bine fraţilor voştri dacă nu-i mustraţi cu toată asprimea când îi vedeţi că săvârşesc vreo faptă necugetată. Când ţi se fură o haină, nu-l socoteşti oare duşman şi pe cel care a văzut pe hoţ, iar nu numai pe făptaş?
Mama noastră obştească. Biserica, n-a pierdut o haină, ci un frate; l-a furat diavolul şi-l ţine acum în iudaism. Ştii cine a furat; îl ştii pe cel furat! Mă vezi pe mine aprinzând cuvântul învăţăturii ca pe o făclie, mă vezi căutând şi plân- gând! Şi tu stai, taci şi nu mi-l spui? Ce iertare vei avea? Cum să nu te numere Biserica între cei mai mari duşmani ai ei? Cum să nu te socotească vrăjmaş şi trădător? Dar să nu dea Dumnezeu ca vreunul dintre cei ce aud sfătuirea aceasta să facă vreodată un astfel de păcat, încât să-l trădeze pe fratele său, pentru care a murit Hristos. Hristos Şi-a vărsat sângele pentru el! Tu nu vrei să spui nici un cuvânt pentru el? Nu, vă rog! Dimpotrivă, îndată ce veţi pleca de aici, grăbiţi-vă să vă duceţi la vânătoare! Fiecare dintre voi să-mi aducă un creştin cuprins de această boală! Dar, mai bine spus, să nu dea Dumnezeu să fie atâţia bolnavi! Doi sau trei dintre voi, sau chiar zece sau douăzeci, să-mi aducă unul, pentru ca în ziua aceea, văzând vânatul înlăuntrul plaselor, să vă întind mai bogată masa cuvântului. Dacă voi vedea că sfătuirea mea s-a prefăcut în faptă, cu mai multă râvnă voi vorbi pentru vindecarea lor şi mai mare va fi câştigul şi al vostru, şi al lor. Nu staţi dar nepăsători! Ci, cu toţii, vânaţi pe cei ce suferă de această boală: femeile pe femei, bărbaţii pe bărbaţi, robii pe robi, cei liberi pe cei liberi, copiii pe copii! Aduceţi-i aici duminica viitoare, pentru ca să dobândiţi laudă şi din partea mea, iar mai înainte de laudele mele să atrageţi asupra voastră de la Dumnezeu răsplata cea mare şi nespusă, care depăşeşte în măsură cu mult ostenelile ostenelilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvantul II

Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles, împotriva anomeilor

1. Haide să începem iarăşi lupta cu necredincioşii anomei! Iar dacă se supără pentru că-i numim necredincioşi, să fugă de necredinţă, şi eu ascund numele. Să părăsească (toate) gândurile cele necredincioase, şi părăsesc şi eu numele cel ocărâtor. Dar dacă ei prin fapte necinstesc credinţa şi nu le este ruşine să se facă singuri de ruşine, pentru ce se supără când îi învinuiesc prin cuvânt de ceea ce ei săvârşesc prin faptă? Mai înainte, când am coborât în stadiul cuvântărilor către anomei, după cum vă aduceţi aminte, şi când tocmai pornisem lupta, am început să vorbesc îndată către iudei, că nu era bine să-i trec cu vederea pe fraţii noştri cei bolnavi. Cuvântările către anomei puteau fi ţinute oricând; dacă atunci n-aş fi luat-o înainte ca să-i smulg de pe rugul iudaic pe aceia dintre fraţii noştri care sufereau de bolile iudaice, mai târziu n-ar fi avut nici un folos îndemnurile mele, deoarece păcatul pricinuit de postul iudaic ţinut de ei ar fi crescut. După luptele mele duse cu aceia, a urmat, iarăşi, venirea aici a multor părinţi duhovniceşti, sosiţi din diferite părţi, şi nici atunci n-a fost vreme potrivită să-mi îndrept cuvântul meu către anomei, căci toţi acei părinţi s-au revărsat ca nişte râuri în marea aceasta duhovnicească. Iar după plecarea lor, ne-au întâmpinat repetate şi necontenite pomeniri de mucenici, şi nu trebuie să nesocotim binecuvântarea luptătorilor acelora. Spun acestea şi le număr, ca să nu socotiţi că din lene sau din trândăvie am tot amânat luptele cu anomeii. Acum deci, pentru că am terminat lupta cu iudeii, pentru că părinţii au plecat la locurile lor, pentru că ne-am bucurat din destul de binecuvântările mucenicilor, haide dar să pun capăt dorului celui îndelungat de predica mea. Ştiu bine că fiecare din voi, nu mai puţin decât mine, arde de dorinţa de a auzi cuvintele mele despre anomei. Pricina este că din vechime oraşul este iubitor de Hristos şi că aţi primit această moştenire părintească: să nu staţi nepăsători când se falsifică dogmele credinţei. De unde se vede asta? S-au pogorât odinioară unii din Iudeea, pe timpul strămoşilor voştri*, au tulburat dogmele curate ale învăţăturii apostolice şi au poruncit să se taie împrejur şi să păzească Legea lui Moise. Locuitorii de atunci ai oraşului vostru* n-au răbdat în tăcere această noutate; ci au sărit la ei ca nişte câini vrednici care văd lupii năpustindu-se şi vătămând toată turma. Şi nu s-au oprit de a-i alunga şi a-i fugări pretutindeni, până ce n-au făcut ca Apostolii să trimită în toată lumea dogme care să-i împiedice şi pe aceia, şi pe toţi cei de după ei de a mai porni un astfel de atac împotriva credincioşilor.

2. De unde dar să-mi încep cuvântul către anomei? De unde din altă parte decât de la învinuirea ce le-am adus-o că sunt necredincioşi? Căci fac şi răscolesc totul, ca să scoată credinţa din sufletul celor ce îi ascultă. Poate fi oare un păcat de necredinţă mai mare decât acesta? Când Dumnezeu hotărăşte ceva, trebuie primite spusele lui Dumnezeu cu credinţă, nu iscodite cu îndrăzneală.
Numească-mă necredincios oricine vrea dintre anomei! Nu mă supăr. De ce? Pentru că îmi arăt prin fapte numele.
Dar pentru ce spun eu: numească-mă necredincios? Numească-mă şi nebun în Hristos! Mă bucur şi de această numire ca şi de o cunună! Sunt părtaş cu Pavel în această numire. El a spus: „ Noi suntem nebuni pentru Hristos” . Nebunia aceasta este mai înţeleaptă decât toată înţelepciunea. Acelea pe care nu le-a putut descoperi înţelepciunea cea lumească, pe acelea le-a descoperit nebunia cea după Hristos. Ea a alungat întunericul din lume, ea a adus lumina cunoştinţei.
Dar ce este nebunia cea după Hristos?
Când potolim gândurile noastre care se înverşunează când nu trebuie, când facem goală şi pustie mintea noastră de învăţătura cea lumească, pentru ca, atunci când are să primească învăţăturile lui Hristos, să o dăm deşertată şi măturată pentru primirea dumnezeieştilor cuvinte. Iar când hotărăşte Dumnezeu ceva ce nu trebuie iscodit, trebuie primit cu credinţă. Numai un suflet obraznic, un suflet plin de cutezanţă iscodeşte pricinile hotărârilor lui Dumnezeu, cere socoteală, cercetează chipul. Şi adevărul acesta tot din Scripturi voi încerca să-l înfăţişez. Zaharia era un bărbat minunat şi mare, cinstit cu arhieria, căruia Dumnezeu îi încredinţase apărarea întregului popor. Acest Zaharia intrând în Sfânta Sfintelor, chiar în cele de nepătruns, pe care dintre toţi oamenii numai el avea atunci îngăduinţa să le vadă – şi uită-te că el cântărea cât toată mulţimea şi-I aducea lui Dumnezeu rugăciuni pentru tot poporul, ca să-L facă milostiv pe Stăpân faţă de robi (ai văzut cât de mare-i era îndrăznirea?), fiind ca un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni -, deci intrând Zaharia în Sfânta Sfintelor, a văzut un înger stând înlăuntru. Şi pentru că vedenia l-a spăimântat pe om, îngerul a zis: „ Nu te teme, Zaharia, pentru că s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, vei naşte fiu” . Dar ce înlănţuire este în aceste cuvinte? Făcea rugăciuni pentru popor, se ruga pentru păcate, cerea iertare pentru cei ce erau robi ca şi el, şi totuşi îngerul îi spune: „Nu te teme, Zaharia, a fost auzită ruga ta!” ? Şi dovada auzirii rugăciunii lui este că are să i se nască lui un copil, Ioan?
– Da! Pentru că se ruga pentru păcatele poporului, avea să nască un fiu care va striga: „ Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii!” . Aşa că, pe bună dreptate i-a spus îngerul: „ A fost auzită rugăciunea ta şi vei naşte fiu” .

Ce a făcut dar Zaharia?

Ceea ce trebuie să căutăm noi să dovedim sunt următoarele: că nu este iertat acela care iscodeşte chipul descoperirilor dumnezeieşti şi că hotărârile lui Dumnezeu trebuie primite prin credinţă. Zaharia s-a uitat la vârsta lui, la părul lui alb, la trupul lui cel istovit; s-a uitat la stârpiciunea sotiei sale şi n-a crezut cuvintelor îngerului; a căutat să afle chipul şi a spus: „ După ce voi cunoaşte aceasta?” . Zaharia întreabă: „ Cum va fi asta? Iată, eu am îmbătrânit şi am înălbit. Iar femeia mea este stearpă şi trecută în zilele ei; vârsta e trecută, firea nu mai e bună de nimic. Ce rost mai are făgăduinţa? Eu, semănătorul, neputincios; brazda, neroditoare” .
Oare nu pare unora că Zaharia e vrednic de iertare de vreme ce caută înlănţuirea faptelor, de vreme ce pare că grăieşte ceea ce se cuvine? Lui Dumnezeu însă nu I s-a părut vrednic de iertare. Când Dumnezeu hotărăşte, nu trebuie să te mai întrebi, nu trebuie să mai cauţi înlănţuirea faptelor, nu trebuie să mai pui înainte nevoile firii, nici altceva din unele ca acestea. Puterea hotărârii lui Dumnezeu e mai presus de toate acestea, căci ea nu e stânjenită de nici o piedică.
Ce faci, omule? Dumnezeu făgăduieşte, şi tu îţi găseşti scăpare în vârstă, pui înainte bătrâneţea? Este oare mai tare bătrâneţea decât făgăduinţa lui Dumnezeu? Este oare mai puternică firea decât Ziditorul firii? Nu ştii că tari sunt faptele cuvintelor Lui? Cuvântul Lui a întemeiat Cerul, Cuvântul Lui a adus la fiinţă zidirea. Cuvântul Lui i-a făcut pe îngeri, şi tu pui la îndoială naşterea fiului tău?
Pentru aceasta s-a supărat îngerul şi n-a fost iertat (Zaharia), chiar dacă era preot; ba, dimpotrivă, tocmai pentru că era preot a fost pedepsit mai mult. Cel ce are o cinste mai mare decât ceilalţi trebuie să-i întreacă şi în credinţă pe ceilalţi.
– În ce chip a fost pedepsit?
– „ Iată, vei fi mut şi nu vei putea vorbi” . „ Limba ta, îi spune îngerul, limba care a slujit necredinţei cuvintelor, ea va primi pedeapsa pentru necredinţă” , „Iată, vei fi mut şi nu vei vorbi până ce vor fi acestea” . Gândeşte-te la iubirea de oameni a lui Dumnezeu! „ N-ai crezut în ce ţi-am spus, îi spune îngerul. Acum primeşte pedeapsa! Când îţi voi da dovada prin fapte, atunci voi pune capăt şi mâniei. Când vei cunoaşte că pe bună dreptate ai fost pedepsit, atunci te voi scăpa de pedeapsă” .
Să audă anomeii cum Se supără Dumnezeu când este iscodit! Dacă Zaharia a fost pedepsit pentru că n-a crezut că are să i se nască un fiu muritor, spune-mi, te rog, cum vei scăpa de pedeapsă tu, care iscodeşti naşterea cea tainică, naşterea de Sus? Zaharia nu şi-a spus părerea sa! Nu, el a vrut să ştie, şi n-a dobândit iertare. Dar tu, care susţii cu tărie că le ştii pe cele nevăzute şi neînţelese de toţi, tu, ce cuvânt de apărare vei avea? Ce pedeapsă n-ai să atragi asupra ta?

3. Dar cuvintele despre naşterea de Sus să aştepte timpurile cuvenite! Deocamdată să ne întoarcem la subiectul nostru, pe care l-am întrerupt mai sus. Să încercăm să smulgem rădăcina pustiitoare, mama tuturor relelor, din care au odrăslit învăţăturile acestea greşite ale anomeilor.
Care este rădăcina tuturor relelor?
Mă credeţi? Frică mă cuprinde când am de gând să vorbesc despre ea! Preget să rostesc cu limba cele ce cugetă aceia necontenit cu mintea.

Care este dar rădăcina relelor?

A cutezat omul să spună: Cunosc pe Dumnezeu aşa cum Însuşi Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine Însuşi. Cuvintele acestea mai au oare nevoie să fie combătute? Mai au ele nevoie de dovadă? Nu-i de-ajuns oare simpla rostire a acestor cuvinte, ca să arate toată păgânătatea lor? Sunt o curată nebunie, sunt o nesocotinţă de neiertat, sunt un chip mai nou de păgânătate. Nimeni n-a cutezat până acum niciodată aşa ceva, nici să o gândească, nici să o rostească cu limba.
Gândeşte-te, ticălosule şi nenorocitule, cine eşti şi pe Cine iscodeşti! Când tu eşti om, iscodeşti pe Dumnezeu? Numai aceste două nume, om şi Dumnezeu, sunt îndestulătoare ca să-ţi arate grozăvia nebuniei tale!
Omul? Pământ şi cenuşă, carne şi sânge, iarbă şi floare de iarbă, umbră şi fum şi deşertăciune, şi ceva mai slab şi mai de jos decât acestea, dacă e cu putinţă. Să nu socotiţi că aduc învinuiri firii prin cuvintele acestea! Nici nu spun eu aceste cuvinte, ci profeţii le-au cugetat! Nu pentru ca să necinstească neamul omenesc, ci pentru ca să smerească îngâmfarea proştilor. Nu pentru ca să dispreţuiască firea noastră, ci ca să umilească mândria nebunilor. Dacă totuşi s-au ivit unii care au întrecut mândria diavolului, cu toate că profeţii au spus atâtea şi atâtea, spune-mi, te rog, unde n-ar fi sărit din mândrie dacă nici un profet n-ar fi grăit aşa? Dacă au plasturele pus pe rană, şi încă se mai cred, cât de mare nu le-ar fi crescut semeţia şi trufia dacă profeţii n-ar fi spus atâtea şi atâtea despre firea omenească?
Ascultă ce spune dreptul patriarh despre el! „ Eu sunt pământ şi cenuşă” . Vorbea cu Dumnezeu, şi îndrăznirea nu l-a îngâmfat. Tocmai îndrăznirea, tocmai ea, l-a făcut să se smerească. Anomeii însă, cu toate că nu sunt vrednici nici de umbra lui Avraam, se socot mai mari chiar decât îngerii! Iar aceasta este dovada celei mai mari nebunii.
Spune-mi, te rog, iscodeşti pe Dumnezeu, pe Cel fără de început, pe Cel neschimbat, pe Cel netrupesc, pe Cel nestricăcios, pe Cel ce este pretutindeni, pe Cel ce depăşeşte toate şi este mai presus de toată zidirea? Ascultă ce filosofează profeţii despre El şi teme-te! „ Cel ce caută spre pământ şi-l face de se cutremură” . S-a uitat numai la pământ, şi a cutremurat pământul cel atât de mare şi atât de întins! „ Cel ce Se atinge de munţi, şi ei fumegă” . „ Cel ce clatină pe cel de sub cer din temelii, şi stâlpii lui se vor clătina” . „ Cel ce ameninţă marea şi o usucă” . „ Cel ce zice adâncului: Vei fi pustiit” . „Marea a văzut şi a fugit; Iordanul s-a întors înapoi; munţii au săltat ca berbecii şi dealurile, ca mieii oilor” .
Toată zidirea se clatină, se teme, tremură, şi numai ei, anomeii, nesocotesc şi dispreţuiesc mântuirea lor. Că n-aş vrea să spun că dispreţuiesc pe Stăpânul tuturor!
În predica de mai înainte am căutat să-i înţelepţesc dându-le ca pildă pe îngeri, pe arhangheli, pe heruvimi, pe serafimi. Acum caut să le dau ca pildă firea cea lipsită de simţire. Dar nici de aceasta nu se ruşinează.
Nu vezi cerul acesta cum e de frumos, cum e de mare, cum se încununează cu fel de fel de mănunchiuri de stele? De câtă vreme este el? Este de mai mult de cinci mii de ani, dar mulţimea anilor n-a adus peste el bătrâneţe! Ci, după cum un trup tânăr şi plin de viată este înfloritor şi în putere în floarea vârstei, tot astfel şi cerul şi-a păstrat frumuseţea pe care a căpătat-o de la început şi n-a ajuns deloc mai neputincios cu vremea. A făcut cerul acesta frumos, mare, strălucitor, înstelat, dăinuitor, care este de atâta vreme, cu atâta uşurinţă, aşa cum ar face cineva o colibă, jucându-se, Dumnezeul Acesta, pe Care tu Îl iscodeşti, pa Care-L supui îngrădirii gândurilor tale! Arătând lucrul acesta Isaia zicea: „Cel ce a pus cerul ca o boltă şi l-a întins ca un cort peste pământ” .
Vrei să vezi şi pământul? Dar şi pe acesta l-a făcut ca pe o nimica. Despre cer Isaia spune: „ Cel ce a pus cerul ca o boltă şi l-a întins ca un cort peste pământ”, iar despre pământ spune: „ Cel ce ţine înconjurarea pământului şi a făcut pământul ca pe o nimica” . Vezi că a numit o „ nimica” pământul cel atât de mare şi atât de întins?

4. Gândeşte-te acum cât de mare este mulţimea munţilor, cât de multe sunt neamurile oamenilor, cât de mare este felurimea şi mulţimea plantelor, cât de multe oraşe sunt, cât de mare este mulţimea caselor, şi cât de mare este mulţimea tuturor felurilor de animale cu patru picioare, de fiare şi de târâtoare, pe care pământul le poartă pe spatele lui! Cu toate acestea. Dumnezeu a făcut aşa de uşor pământul acesta atât de mare şi atât de întins, încât chiar Profetul, neputând găsi o pildă pentru această uşurinţă, a spus că l-a făcut „ ca pe o nimica” .
Dar pentru că profeţilor nu le era îndestulătoare măreţia şi frumuseţea celor văzute ca să înfăţişeze puterea Făcătorului, ci în mare măsură rămâneau departe de măreţia şi tăria Celui ce le-a făcut pe acestea, au găsit un alt chip prin care, după puterea lor, au putut să ne arate ceva mai mult din puterea lui Dumnezeu. Care-i acesta? N-au pus înainte numai măreţia făpturilor, ci au vorbit şi de chipul facerii lor, pentru ca şi din una şi din alta, şi din măreţia făpturilor şi din uşurinţa facerii lor, să ne putem face, după puterea noastră, o idee clară despre puterea lui Dumnezeu.
Nu cerceta dar numai măreţia făpturilor, ci şi uşurinţa cu care Făcătorul le-a făcut! Profetul n-a arătat asta numai cu privire la pământ, ci şi cu privire la însăşi firea oamenilor.
Uneori spune: „ Cel ce ţine înconjurarea pământului şi pe cei ce locuiesc pe el ca pe nişte lăcuste” , alteori spune: „ Ca o picătură dintr-o găleată toate neamurile înaintea Lui” .
Să nu treci cu uşurinţă peste aceste cuvinte, ci desfă bine spusele şi le cercetează. Treci pe dinaintea minţii tale toate neamurile: sirieni, cilicieni, capadocieni, bitinieni, pe toţi locuitorii Mării Negre, din Tracia, din Macedonia, din întreaga Grecie, pe cei din insule, pe cei din Italia, pe cei de dincolo de pământul locuit de noi, pe cei din Insulele Britanice, pe sarmaţi, pe indieni, pe cei ce locuiesc pământul perşilor şi toate celelalte neamuri şi seminţii, pe care nici din nume nu le cunoaştem. Şi toate aceste neamuri sunt înaintea lui Dumnezeu, zice Profetul, „ ca o picătură” . Spune-mi, rogu-te, a câta parte din picătura aceasta eşti că iscodeşti pe Dumnezeu, în faţa Căruia toate neamurile sunt „ ca o picătură dintr-o găleată” ?
Dar pentru ce trebuie să vorbesc de cer, de pământ, de mare şi de firea oamenilor? Să ne suim prin cuvânt mai presus de cer, să ne ducem la îngeri. Ştiţi negreşit că un singur înger trage în cumpănă cât zidirea aceasta văzută, dar, mai bine spus, este chiar mai de preţ. Dacă întreaga lume nu este vrednică de un om drept, după cum o arată Pavel când zice: „ …de care nu este vrednică lumea aceasta” , cu atât mai mult nu va fi nicicând vrednică de un înger! Cu mult mai mari sunt îngerii decât drepţii! Şi totuşi, sunt sus zeci de mii de zeci de mii de îngeri şi sunt mii de mii de Arhangheli şi Tronuri, Domnii, Începătorii, Stăpânii, popoare nenumărate de puteri netrupeşti şi seminţii de nepovestit! Pe toate aceste puteri le-a făcut Dumnezeu cu atât de mare uşurinţă, cu cât nici un cuvânt nu o poate înfăţişa.
A fost de-ajuns pentru Dumnezeu numai să voiască. Şi după cum nouă voinţa nu ne pricinuieşte nici o oboseală, tot astfel nici lui Dumnezeu, crearea a atâtea şi atâtea puteri. Vrând să arate aceasta, Profetul spune: „ Toate câte a voit a făcut în cer şi pe pământ” . Vezi că I-a fost îndestulătoare numai voinţa, nu numai pentru crearea celor de pe pământ, ci şi pentru zidirea puterilor celor de sus?
Spune-mi, nu te plângi pe sineţi când auzi acestea, nu te ascunzi sub pământ când te înalţi la atâta cutezanţă, încât pe Cel ce trebuie să-L slăveşti şi să I te închini, pe Acesta ai ambiţia să-L cercetezi şi să-L iscodeşti ca pe unul din lucrurile cele fără de niciun preţ? De aceea şi Pavel, cel plin de multă înţelepciune, văzând înălţimea fără de asemănare a lui Dumnezeu şi nimicnicia firii omeneşti şi supărându-se pe cei ce iscodesc planurile lui Dumnezeu, mâniindu-se, cu multă asprime le zicea: „ Dar, o, omule, tu cine eşti, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” . Cine eşti? Gândeşte-te mai întâi la firea ta! Nu se poate găsi nici un nume în stare să-ţi înfăţişeze nimicnicia.

5. Îmi vei răspunde poate că eşti om, cinstit cu libertate! Ai fost însă cinstit cu libertate nu spre a sta împotriva lui Dumnezeu, ci ca să te foloseşti de această cinste spre ascultarea Celui ce te-a cinstit. Te-a cinstit Dumnezeu nu ca să-L ocărăşti, ci ca să-L slăveşti. Iar cel ce iscodeşte fiinţa lui Dumnezeu, acela Îl ocărăşte. Dacă a nu iscodi făgăduinţele şi poruncile lui Dumnezeu înseamnă a-L slăvi, atunci a cerceta şi a iscodi nu numai hotărârile Lui, ci chiar pe Cel ce dă aceste hotărâri, înseamnă a-L necinsti.
Iar că a nu iscodi făgăduinţele şi poruncile Lui înseamnă a-L slăvi, ascultă ce spune Pavel despre Avraam, despre ascultarea lui şi despre credinţa lui în toate: „ Nu s-a uitat la trupul lui amorţit şi la amorţirea pântecelui Sarrei; dar de făgăduinţa lui Dumnezeu nu s-a îndoit cu necredinţa, ci s-a întărit cu credinţa” . Firea şi vârsta îl duceau la deznădejde, spune Pavel, dar credinţa îi dădea bune nădejdi. „ Ci s-a întărit cu credinţă, dând slavă lui Dumnezeu, Fiind încredinţat că Dumnezeu are putere să şi facă ceea ce a făgăduit” .
Vezi că cel ce este încredinţat de cele ce a hotărât Dumnezeu dă slavă lui Dumnezeu? Aşadar, dacă dă slavă lui Dumnezeu cel ce crede în El, cel ce nu crede în El întoarce necinstirea lui Dumnezeu asupra capului său: „ Cine eşti tu, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” . Apoi, voind să arate cât de mare este deosebirea dintre om şi Dumnezeu, a arătat-o, dar nu pe cât trebuia; dar din pilda dată îţi poţi face o idee cu mult mai clară despre deosebire. Ce spune Pavel?: „ Va zice oare făptura Celui ce a făcut-o: Pentru ce m-ai făcut aşa? Au nu are putere olarul peste lut, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?” .
– Ce spui? Aşa sunt dator să mă supun lui Dumnezeu cum se supune lutul olarului?
– „ Da, răspunde Pavel. Atât de mare e deosebirea dintre om şi Dumnezeu cât este între lut şi olar” .
Dar, mai bine spus, nu numai atâta este deosebirea, ci cu mult mai mult. Într-adevăr, şi lutul şi olarul au aceeaşi fiinţă, după cum se spune şi în Iov: „ Las pe cei ce locuiesc în case de lut, din care şi noi suntem” . Iar dacă omul pare mai bun şi mai frumos decât lutul, deosebirea dintre om şi lut n-a făcut-o schimbarea firii, ci înţelepciunea Meşterului, pentru că nu te deosebeşti întru nimic de lut. Dacă nu crezi, să te încredinţeze sicriele şi mormintele! Du-te la mormintele străbunilor tăi, şi vei cunoaşte că aşa este. Prin urmare, nu este nici o deosebire între lut şi olar. Dar între fiinţa lui Dumnezeu şi fiinţa oamenilor este o atât de mare deosebire, încât nici cuvântul n-o poate înfăţişa, nici mintea n-o poate cuprinde. După cum lutul se lasă în mâinile olarului, acolo unde îl trag şi îl duc acelea, tot aşa şi tu, fii fără de glas, ca şi lutul, când Dumnezeu vrea să facă ceva cu tine. Pavel a spus acestea nu ca să ne ia stăpânia noastră – Doamne fereşte! -, nici ca să ne vatăme libera noastră voinţă, ci ca să astâmpere desăvârşit cutezanţa noastră.
Iar dacă vrei, să vedem şi asta. Ce voiau oare aceia să afle şi i-a astâmpărat Pavel cu atâta asprime? Iscodeau oare fiinţa lui Dumnezeu? Deloc! nimeni, niciodată, n-a îndrăznit acest lucru! Cu mult mai puţin! Cercetau planurile lui Dumnezeu. De pildă: pentru ce cutare este pedepsit, şi pentru ce cutare este miluit; pentru ce unul scapă de pedeapsă, iar altul se chinuieşte; pentru ce unul capătă iertare, iar altul nu capătă. Pe acestea şi altele ca acestea le cercetau. De unde se vede asta? Din cuvintele spuse mai sus de Pavel. După ce a zis: „ Deci, dar, pe cine voieşte miluieşte, şi pe cine voieşte împietreşte! Îmi vei spune dar: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă?” , a adăugat: „Dar, omule, tu cine eşti, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” .
Deci Pavel a închis gura acelora care cercetau planurile lui Dumnezeu. Atunci, acelora nici atât nu le-a îngăduit Pavel, iar tu nu te socoteşti oare vrednic de mii şi mii de trăsnete când iscodeşti fiinţa lui Dumnezeu, Care plănuieşte totul? Cum să nu fie acestea culmea nebuniei? Ascultă pe proorocul care spune, dar, mai bine, pe Dumnezeu, Care grăieşte prin el! „Dacă Eu sunt Părinte, unde este slava Mea? Şi dacă Eu sunt Stăpân, unde este teama de Mine?” . Cel ce se teme de Dumnezeu nu cercetează, ci se închină, nu iscodeşte, ci laudă şi slăveşte.
Să te înveţe pe tine acestea şi puterile cele de sus, şi fericitul Pavel. Că Pavel nu-i mustră pe alţii pentru astfel de lucruri, iar el şi le îngăduie! Ascultă ce le spune filipenilor pentru a arăta că are o cunoştinţă parţială – aşa precum le spunea şi corintenilor, când a scris că: „ în parte cunoaştem” – şi că nicidecum nu cunoaşte totul; acum spune: „ Eu nu mă socotesc că am înţeles” . Cum vrei cuvinte mai limpezi decât acestea? A strigat mai strălucit decât o trâmbiţa, învăţând întreaga lume să iubească şi să se mulţumească numai cu măsura cunoştinţei ce i s-a dat, şi să nu socotească vreodată că poate cuprinde totul.
– Spune-mi, Pavele, ce zici? Ai pe Hristos vorbind întru tine , şi spui că „ Eu nu mă socotesc că am înţeles” ?
– Dar tocmai pentru aceasta am spus că am pe Hristos întru mine, răspunde Pavel. El m-a învăţat acestea.
Prin urmare şi anomeii, dacă n-ar fi cu totul lipsiţi de ajutorul Duhului Sfânt şi dacă n-ar fi îndepărtat din sufletul lor toată lucrarea Duhului, n-ar fi socotit că înţeleg totul, odată ce Pavel a spus: „ Eu nu mă socotesc că am înţeles” .

6. – Dar de unde se vede, mă întreabă un anomeu, că Pavel spune acestea despre credinţă, despre cunoştinţă şi despre dogme, şi nu despre viată şi purtare, ca şi cum ar fi zis: „ Mă socotesc nedesăvârşit în viaţă şi în purtare” ?
– Mai cu seamă aceasta a făcut-o cunoscut când a spus: „ Lupta cea bună m-am luptat călătoria am săvârşit credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii” . Un om care avea să ia cununa, un om care a săvârşit drumul n-ar fi spus: „ Nu mă socotesc că am înţeles” . De altfel, nici unui om nu-i sunt necunoscute cele pe care trebuie să le facă şi cele pe care nu trebuie să le facă; pe aceasta le cunosc şi le ştiu şi barbarii, şi perşii, şi tot neamul oamenilor.
Dar ca să fac mai lămurit ceea ce spun, să dau tot şirul spuselor lui Pavel. După ce a spus: „ Păziţi-vă de câini, păziţi-vă de lucrătorii cei răi” şi după ce a vorbit multe despre cei ce introduc învăţături iudaice, a adăugat, spunând: „ Dar cele ce îmi erau câştig, pe acestea le-am socotit pagubă pentru Hristos; dar le voi şi socoti pe toate pagubă, …ca să mă aflu nu având dreptatea cea de la Lege, ci dreptatea cea de la Dumnezeu, cea prin credinţa în Iisus Hristos” . Apoi arată despre ce fel de credinţă vorbeşte: „ Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu părtaş la patimile Lui” .
– Ce înseamnă „ puterea învierii Lui” ?
– A fost arătat, spune Pavel, un chip nou de înviere. Şi înainte de El au înviat adeseori mulţi morţi; dar aşa ca Hristos, nici unul. Toţi ceilalţi morţi, după ce au înviat, s-au întors iarăşi în pământ; au scăpat pentru o vreme de tirania morţii, dar au fost duşi iarăşi sub stăpânirea ei. Trupul Domnului însă, după ce a înviat, nu s-a mai întors în pământ, ci s-a înălţat la ceruri, a surpat toată tirania duşmanului, împreună cu El a înviat toată lumea, iar acum stă pe tronul cel împărătesc.
Pavel s-a gândit la toate acestea; şi voind să arate că atâtea şi atâtea minuni nici un gând nu va fi în stare să le înfăţişeze, ci numai credinţa poate să le înveţe şi să le facă lămurite, a spus: „ …ca prin credinţă să cunosc puterea învierii Lui” . Dacă o înviere obişnuită gândul nu o poate înfăţişa – căci este mai mare decât firea omenească şi este mai presus de înlănţuirea lucrurilor -, ce gând va putea înfăţişa învierea lui Hristos, atât de mult deosebită de celelalte învieri? Nici unul! Ci avem nevoie numai de credinţă, care ne va convinge că un trup muritor a înviat şi a ajuns într-o viaţă nemuritoare, care nu are nici un sfârşit. Acest lucru arătându-l Pavel în altă parte, spunea: „ Hristos înviind, nu mai moare; moartea nu-L mai stăpâneşte” . Prin urmare, aici avem o îndoită minune: una că a înviat, o a doua că a înviat aşa. De aceea spunea: „ ca prin credinţă să cunosc puterea învierii Lui” .
Dacă nu se poate înţelege cu mintea învierea Lui, cu atât mai mult naşterea cea de sus. După ce Pavel a vorbit de acestea, a vorbit şi de cruce şi de patimi, şi le-a încredinţat şi pe acestea puterii credinţei. Apoi, după ce a spus toate acestea, mergând mai departe, a zis: „ Fraţilor, eu nu mă socotesc că am înţeles” . N-a spus: „ Nu mă socotesc că ştiu” , ci: „ că am înţeles” ; a mărturisit deci despre el însuşi că nici nu este în desăvârşită necunoştintă, nici în desăvârşită cunoştinţă. Prin faptul că a spus „ nu socot că am înţeles” , ne arată că este deocamdată pe cale, că merge şi înaintează, dar că, negreşit, n-a ajuns la sfârşitul cunoştinţei. Asta îi îndeamnă şi pe alţii, grăind aşa: „ Câţi dar suntem desăvârşiţi, acestea să gândim; şi dacă gândiţi ceva altfel, aceea vă va descoperi-o Dumnezeu” .
Vezi dar că nu e vorba de viaţă şi de purtare, ci de dogme şi de credinţă? Purtarea şi viaţa nu au nevoie de descoperire; dogmele şi cunoştinţele, da. Şi în altă parte, arătând acelaşi lucru, zicea: „ Iar dacă i se pare cuiva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” , n-a spus doar: „ nimic n-a cunoscut” , ci: „ n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” . Are cunoştinţă, dar nu are o cunoştinţă deplină şi desăvârşită.

7. Şi ca să afli că acesta-i adevărul, să nu mai vorbim de cele de sus, ci, dacă vrei, să aducem cuvântul jos, la zidirea cea văzută. Nu vezi cerul acesta? Ştim că are chipul unei bolţi; iar această cunoştinţă n-o avem de pe urma gândirii noastre, ci am aflat-o din dumnezeiasca Scriptură. Că el cuprinde tot pământul, şi asta o ştim, dar am auzit-o tot din Scriptură. Dar care este fiinţa cerului, nu ştim. Iar dacă cineva s-ar încăpăţâna şi ar susţine că ştie, acela să-mi spună ce este fiinţa cerului! Este oare cristal întărit? Este oare nor îndesat? Este oare aer mai gros? Dar nimeni n-o poate spune lămurit. Spuneţi-mi, vă rog, acum mai aveţi nevoie de dovadă ca să înţelegeţi nebunia acelora care spun că Îl cunosc pe Dumnezeu? Nu poţi, omule, spune care este firea cerului, pe care-l vezi în fiecare zi, şi-mi declari că ştii cum nu se poate mai bine fiinţa nevăzutului Dumnezeu? Cine este oare atât de nesimţitor încât să nu osândească nebunia cumplită a celor ce grăiesc acestea?
De aceea vă rog, pe voi toţi, ca pe ereticii aceştia, care discută cu voi, să încercaţi să-i îngrijiţi cu blândeţe şi bunătate ca pe nişte oameni care sunt cuprinşi de nebunie. Că învăţătura aceasta greşită a lor s-a născut din mândria lor fără de margini. Şi mare le este îngâmfarea minţii! Rănile cele umflate nu suferă să pui mâna pe ele, nici să le atingi cât de cât. Din pricina aceasta, doctorii cei pricepuţi dezinflamează astfel de răni slujindu-se de un burete moale. Aşadar, pentru că şi anomeii au o rană umflată în suflet, să ne slujim de cuvintele spuse aici ca de un burete moale muiat în apă bună şi alinătoare, să încercăm să le potolim mândria şi să le doborâm toată trufia. De te ocărăsc, de aruncă din picioare, de scuipă, orice-ar face, nu înceta să-i tămăduieşti, iubite! Trebuie să îndure multe de acest fel cei care-l îngrijesc pe un om cuprins de furii. Cu toate acestea, nici de suferi atât nu trebuie să te depărtezi de ei; ci mai cu seamă pentru aceasta trebuie să-i plângi şi să-i socoteşti nefericiţi, pentru că aşa este boala lor. Aceste cuvinte le spun celor tari în credinţă, celor ce nu pot fi ispitiţi, celor ce sunt în stare să nu sufere vreo vătămare din vorbirile cu aceşti eretici. De este însă cineva mai slab, să fugă de tovărăşia cu ei; să se depărteze de adunările lor, ca nu cumva prietenia să ajungă pricină de necredinţă.
Aşa a făcut şi Pavel! El se amestecă cu cei bolnavi şi zice: „ M-am făcut pentru iudei ca un iudeu, iar pentru cei fără de lege, ca unul fără de lege” ; dar pe ucenicii mai slabi în credinţă îi îndepărtează de astfel de oameni, sfătuindu-i şi învăţându-i aşa: „ Vorbele rele strică obiceiurile bune” ; şi iarăşi: „ Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul” .
Doctorul este adeseori de folos şi bolnavului, şi lui, de se duce la bolnav. Cel nepriceput însă, de se amestecă cu bolnavii, se vatămă şi pe el, şi pe bolnav. Bolnavului nu-i poate fi de nici un folos, iar el se vatămă din pricina bolii celuilalt. Şi ceea ce păţesc cei ce se uită la cei bolnavi de ochi, că se molipsesc şi ei de boala acelora, tot aşa păţesc şi cei ce se amestecă cu hulitorii aceştia: dacă sunt mai slabi în credinţă, iau mare parte din necredinţa lor. Aşadar, ca să nu ne vătămăm cumplit, să fugim de tovărăşia lor şi să-L rugăm numai pe Dumnezeu cel iubitor de oameni, „ Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” , să-i scape pe ei de rătăcire şi de cursa diavolului, să-i aducă din nou la lumina cunoştinţei, la Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Făcătorul de viaţă şi Prea Sfântul Duh, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvantul III

Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles; şi că pogorământul lui Dumnezeu nu-l pot privi nici chiar Serafimii

1. Plugarii harnici, când văd că un copac neroditor şi sălbatic aduce pagubă muncii lor, căci din pricina tăriei rădăcinii şi din pricina desimii umbrei dăunează pomilor şi legumelor, taie cu toată râvna copacul. De multe ori şi vântul, suflând din vreo parte, le ajută la tăiere; izbeşte coroana copacului, îl clatină cu furie, îl frânge, îl aruncă la pământ, şi le uşurează cea mai mare parte din muncă. Aşadar, pentru că şi noi avem de tăiat un copac sălbatic şi neroditor, erezia anomeilor, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne trimită harul Duhului, ca să smulgă erezia din rădăcină, izbindu-o mai puternic decât vântul, şi să ne uşureze cea mai mare parte din muncă.
Un pământ înţelenit, care n-a fost lucrat de mâini de plugar, scoate adesea din sânurile lui ierburi netrebnice, mulţime de spini, copaci sălbatici. Ca acest pământ este sufletul pustiit al anomeilor; pentru că n-a fost lucrat de cuvintele Scripturilor, a scos din el şi de la sine această erezie sălbatică şi neîmblânzită. Pe acest copac nu l-a sădit Pavel, nu l-a udat Apollo, nu l-a crescut Dumnezeu , ci l-a sădit o iscodire nelalocul ei de gânduri, l-a udat o mândrie fără margini şi l-a crescut o dragoste mare de slavă. De aceea avem nevoie de flacăra Duhului, ca să şi ardă această rădăcină rea, nu numai să o smulgă. Să-L chemăm dar pe El, pe Dumnezeu Cel hulit de eretici, dar lăudat de noi, şi să-L rugăm să dea limbii mele mai mare tărie de luptă şi să-mi lumineze mintea ca să explic mai lămurit cele ce am de spus. Toată munca mea este pentru Dumnezeu şi pentru slava Lui, dar, mai bine spus, pentru mântuirea mea.
Nimeni, necinstind pe Dumnezeu, nu poate să-L vatăme; dar nici lăudându-L nu-L face mai strălucit. Nu!
Dumnezeu rămâne veşnic în slava Lui; nici nu creşte din pricina laudelor, nici nu se micşorează din pricina hulelor. Oamenii care Îl preaslăvesc după vrednicie, dar, mai bine spus, după vrednicie nu-L poate nimeni preaslăvi, ci fiecare după puterea lui, culeg folosul preaslăvirii lor; dar cei ce-L hulesc şi-L dispreţuiesc îşi vatămă mântuirea lor.
Cuvintele acestea: „Cel ce aruncă piatră în sus, peste capul lui o aruncă” , le-a spus cineva despre cei care hulesc. După cum cel ce aruncă o piatră în sus nu poate străpunge trupul cerului, nici să ajungă la înălţimea aceea, ci-şi răneşte capul lui, căci piatra se întoarce la cel ce a aruncat-o, tot astfel şi cel ce huleşte fiinţa cea fericită a lui Dumnezeu, pe Ea nu o vatămă cu nimic, pentru că este prea înaltă şi prea mare ca să poată fi vătămată, dar îşi înfige sabia în sufletul lui, pentru că se poartă cu nerecunoştinţa faţă de Binefăcătorul său.
Să chemăm dar în ajutorul nostru pe Dumnezeul Cel nespus, Cel neînţeles, Cel nevăzut, Cel mai presus de cuget, pe Cel ce biruie puterea limbii omeneşti; pe Cel ce depăşeşte înţelegerea minţii muritorilor, pe Cel a Cărui urmă este de negăsit de îngeri, pe Cel nevăzut de Serafimi, pe Cel neînţeles de Heruvimi, pe Cel nevăzut de Începătorii, Stăpânii, Puteri şi, într-un cuvânt, de toată zidirea, dar cunoscut numai de Fiul şi de Sfântul Duh.
Ştiu că au să mă învinuiască de mândrie că am spus că Dumnezeu nu poate fi înţeles nici de puterile cele de sus. Dar eu tocmai de aceea îi învinuiesc de nebunie şi de mândrie nemăsurată. Nu-i mândrie să spui că Făcătorul este mai presus de putinţa de înţelegere a tuturor făpturilor, ci să spui că Cel neînţeles de puterile cele de sus poate fi descris şi cuprins de slăbiciunea gândurilor celor ce se târăsc pe jos, atât de deosebiţi de puterile cele de sus. Eu, dacă n-am să dovedesc ce-am făgăduit, merit să mi se spună îngâmfat; dar voi, anomeilor, dacă veţi mai susţine şi veţi mai pretinde că-L cunoaşteţi, după ce vă voi dovedi că Dumnezeu este neînţeles chiar de puterile cele de sus, nu meritaţi oare să fiţi aruncaţi în râpe şi în prăpăstii, căci vă grozăviţi că ştiţi cu de-amănuntul acelea ce nu sunt văzute de toate puterile cele de sus?

2. Haide, dar, să începem dovedirea, prefăcând iarăşi cuvântul în rugăciune. Adeseori chiar şirul rugăciunii poate să ne facă dovada celor urmărite de noi. Să chemăm în ajutor „ pe Împăratul împăraţilor, pe Domnul domnilor, pe singurul Care are nemurire şi locuieşte în lumina cea neapropiată, pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut, nici poate Să-L vadă. Căruia cinste şi putere în vecii vecilor. Amin” . Cuvintele acestea nu-s ale mele, ci ale lui Pavel. Uită-te la evlavia sufletului lui şi la dorul lui cel mare. Când a pomenit de Dumnezeu, n-a putut să-şi continue şirul învăţăturii până ce nu I-a dat datoria cuvenită, terminând cuvântul cu doxologie. Dacă „ pomenirea dreptului (e) cu laude” , cu atât mai mult pomenirea lui Dumnezeu trebuie făcută spre laudă. Acest lucru îl face şi în începuturile epistolelor sale.
Adeseori, când Pavel îşi începe epistola, dacă pomeneşte pe Dumnezeu, nu trece mai departe la învăţătură până ce nu-I dă lui Dumnezeu doxologia cuvenită. Ascultă ce zice scriind galatenilor: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sineşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din veacul acesta rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi Tatăl Căruia slava în vecii vecilor. Amin” . Iar în altă parte: „ Iar Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului înţelept Dumnezeu, cinste şi slavă în veci. Amin” .
– Dar oare numai faţă de Tatăl face asta, faţă de Fiul nu?
– Ascultă că şi faţă de Fiul a făcut la fel. După ce a spus: „ Doream să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup” , a adăugat: „ ale cărora sunt înfierea şi legămintele şi darea legii şi slujbele şi făgăduinţele, din care Hristos după trup. Care este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin” . Deci, după cum Tatălui, tot aşa şi Fiului îi dă mai întâi doxologia şi apoi îşi continuă cuvântul. Căci a auzit pe Hristos spunând: „ Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” .
Şi ca să cunoaşteţi că rugăciunea aceasta ne dă şi dovada de care avem nevoie, haide să o punem înaintea voastră.
„Împăratul împăraţilor, spune Pavel, şi Domnul domnilor, singurul Care are nemurirea şi locuieşte în lumină neapropiată” .
Aici opreşte-te şi întreabă-l pe eretic: Ce înseamnă „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată” ? Uită-te la precizia cuvintelor lui Pavel! N-a spus: „ Cel ce este lumină neapropiată” , ci: „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată” , ca să cunoşti că dacă neapropiată este casa, cu mult mai mult Dumnezeu, Care locuieşte în ea. A grăit aşa nu ca să crezi că Dumnezeu locuieşte într-o casă sau într-un loc, ci ca să cunoşti, cu adevărat, că este de neînţeles fiinţa lui Dumnezeu. Dar nici n-a spus: „ Cel ce locuieşte în lumina cea neînţeleasă” , ci: „ neapropiată” , ceea ce este mai mult decât cuvântul „ neînţeles” . „ De neînţeles” se, zice atunci când ceea ce se caută şi ceea ce se cercetează nu este înţeles de cei care cercetează, „ neapropiat” se zice de ceva care dintru început nu suferă să fie cercetat şi nici nu te poţi apropia de el. De pildă, se zice că oceanul este „ de neînţeles” , pentru că dacă se coboară în el înotătorii nu pot să-i dea de fund, deşi se coboară la mare adâncime; „ neapropiat” însă se zice despre acel lucru care dintru început nici nu poate fi cercetat, nici căutat.

3. Ce vei spune faţă de acestea?
– Este de neînţeles oamenilor, mi se răspunde, dar nu îngerilor, nici puterilor celor de sus!
– Spune-mi, te rog, eşti înger şi petreci în ceata puterilor Celor netrupeşti? nu eşti oare om, de aceeaşi fiinţă ca şi mine, sau ai uitat şi ce fire ai?
Să presupunem că Dumnezeu este neapropiat numai oamenilor, deşi asta nu s-a adăugat, nici Pavel n-a spus: „ Cel ce locuieşte în lumina aceea de care oamenii nu se pot apropia, dar de care se pot apropia îngerii” . Dar, dacă vrei, să îngădui şi această presupunere! Dar tu nu eşti om? Ce folos ai tu dacă îngerii se pot apropia? Ce legătură are asta cu tine, care iscodeşti, pretinzi şi spui că fiinţa lui Dumnezeu poate fi înţeleasă de firea omenească?
Dar, ca să afli că nu numai oamenii, ci şi puterile cele de sus nu se pot apropia de fiinţa lui Dumnezeu, ascultă ce spune Isaia, iar când spun Isaia, spun hotărârea Duhului. Căci orice profet grăieşte prin lucrarea Duhului. „ Şi a fost în anul când a murit regele Ozia, L-am văzut pe Domnul şezând pe tron înalt şi preaînălţat şi Serafimi stăteau împrejurul Lui; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele lor, cu două picioarele şi cu două zburau” .
Spune-mi, pentru care pricină îşi acoperă feţele şi pun înainte aripile? Pentru care altă pricină dacă nu pentru aceea că nu pot suferi fulgerul, care iese de la tronul lui Dumnezeu, şi sclipirile acelea?
Deşi Serafimii nu vedeau lumina aceea curată, nici însăşi fiinţa aceea prea curată a lui Dumnezeu, ci cele ce vedeau erau un pogorământ. Dar ce este pogoră-mântul? Când Dumnezeu nu Se arată aşa cum este El, ci Se arată atâta cât este în stare să-L vadă cel ce poate, când îşi potriveşte arătarea feţei Lui pe măsura slăbiciunii celor ce-L văd. Că în vedenia lui Isaia a fost un pogorământ se vede chiar din cuvintele lui: „ Am văzut spune profetul, pe Domnul şezând pe tron înalt şi preaînălţat” . Dumnezeu însă nu şade; numai trupurile iau această înfăţişare; şi: „ pe tron” ; dar Dumnezeu nu poate fi cuprins de tron, căci Dumnezeirea este fără de margini. Totuşi nici pogorământul acesta n-au putut Serafimii să-l sufere, deşi stăteau alături: „ Serafimi stăteau împrejurul Lui” . Dar tocmai pentru aceasta nu puteau să-L vadă, pentru că erau alături. Când zice „ alături” , nu vorbeşte despre loc, ci Duhul Sfânt vrând să arate că, deşi Serafimii sunt mai apropiaţi decât noi de fiinţa lui Dumnezeu, totuşi nici aşa nu pot să-L privească, pentru aceasta spune: „ Şi Serafimi stăteau împrejurul Lui” . Iarăşi, prin aceste cuvinte, nu arată locul, ci, prin apropiere aceasta de loc, vrea să ne arate că puterile cele de sus sunt mai aproape de Dumnezeu decât noi.
Noi nu cunoaştem fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu aşa cum o cunosc puterile cele de sus, care sunt mai curate, mai înţelepte şi mai pătrunzătoare decât firea omenească. După cum orbul nu vede precum cel cu vedere razele de neapropiat ale soarelui, tot astfel nici noi nu cunoaştem fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu aşa cum o cunosc puterile cele de sus. Pe cât de mare este deosebirea dintre un orb şi un om cu vedere, tot pe atât de mare este deosebirea dintre noi şi ele. Prin urmare, când auzi pe profet zicând: „ Am văzut pe Domnul” , să nu-ţi închipui că profetul a văzut fiinţa lui Dumnezeu, ci pogorământul lui
Dumnezeu, iar pe acesta, mai întunecat decât puterile cele de sus. n-ar fi putut să vadă atât cât au văzut Heruvimii.

4. Dar pentru ce vorbesc eu de fiinţa aceea fericită a lui Dumnezeu, când omul nu poate vedea în toată voia nici fiinţa îngerului? Ca să cunoaşteţi însă că acesta-i adevărul, voi aduce în mijloc pe un om, prieten al lui Dumnezeu, care din pricina înţelepciunii şi dreptăţii lui a avut multă îndrăznire şi a ajuns vestit prin alte multe fapte, pe Sfântul Daniel. Când voi arăta că din pricina venirii îngerului. Daniel este Cuprins de neputinţă, că se sfârşeşte şi cade, să nu socotească nimeni că a pătimit acestea din pricina păcatelor şi a linei conştiinţe rele, ci, întemeiat pe îndrăznirea sufletului lui, să vadă în ele limpede slăbiciunea firii omeneşti.
Aşadar, acest Daniel a postit trei săptămâni de zile şi pâinea doririlor n-a mâncat, nici vin, nici carne, nici sicheră n-au intrat în gura lui, nici cu unsoare nu s-a uns . Şi a văzut vedenia aceea atunci când sufletul era mai potrivit pentru primirea unei astfel de vederi, căci ajunsese prin post mai uşor şi mai duhovnicesc. Şi ce spune Daniel? „ Am ridicat ochii mei şi am văzut şi, iată, un bărbat îmbrăcat cu vadiu (adică: îmbrăcăminte sfântă), şi mijlocul lui încins cu aur de Ofir şi trupul lui ca de topaz, faţa lui, ca vederea fulgerului, ochii lui, ca făclii de foc, braţele şi picioarele lui, cu vederea de aramă sclipitoare, glasul cuvintelor lui, ca vuietul de mulţime. Şi numai eu am văzut vedenia aceasta, iar cei care erau împreună cu mine n-au văzut-o, şi spaimă mare a căzut peste ei şi au fugit de frică; şi n-a rămas în mine tărie; şi slava mea s-a schimbat în stricăciune” .
– Ce înseamnă: „ Slava mea s-a schimbat în stricăciune” ?
– Tânărul era frumos la chip. Pentru că frica de vederea îngerului l-a făcut aşa, ca pe cei care şi-au dat sufletul, pentru că l-a îngălbenit la faţă, pentru că i-a şters floarea vârstei şi pentru că i-a pierit toată frumuseţea feţei, pentru aceea a spus: „ Slava mea s-a schimbat în stricăciune” . După cum atunci când se sperie vizitiul şi dă drumul frâului, caii îşi frâng gâtul şi se sfărâmă trăsura, tot astfel se întâmplă şi cu sufletul când e cuprins de spaimă şi nelinişte; spăimântat, dă drumul ca unor frâuri lucrărilor simţurilor trupului şi lasă goale mădularele; acestea, apoi, lipsite de puterea care le stăpâneşte, cad şi se moleşesc. Aşa a păţit şi Daniel atunci.
– Ce a făcut îngerul?
– L-a sculat şi i-a zis: „ Daniele, bărbatul doririlor, înţelege cuvintele acestea pe care le grăiesc către tine şi stai în starea ta, că acum am fost trimis la tine” . Iar el s-a sculat tremurând. Dar când îngerul a început iarăşi să-i grăiască şi să-i spună: „ Din ziua în care ţi-ai dat inima ta să fie smerită înaintea lui Dumnezeu, au fost auzite cuvintele tale, şi eu am venit întru cuvintele tale” , iarăşi a căzut la pământ.
Aşa se întâmplă şi cu cei care leşină. Căci după cum aceştia, după ce se scoală din leşin şi-şi vin în fire şi se uită la noi, care-i sprijinim şi le stropim faţa cu apă rece, adeseori leşină din nou chiar în braţele noastre, tot aşa a păţit şi profetul. Căci sufletul lui Daniel spăimântându-se şi nesuferind vederea celui ce era rob ca şi el, a îngerului, nici lumina aceea neputând să o îndure, s-a tulburat, silindu-se să se desfacă de legătura trupului ca de un lanţ. Dar îngerul încă îl ţinea. Să audă cei ce iscodesc pe Stăpânul îngerilor! Daniel, de care s-au temut ochii leilor, Daniel, cel ce a putut cele mai presus de om în trup omenesc, n-a îndurat vederea celui ce era rob ca şi el, ci a rămas fără suflare. „ în vedenia aceasta a mea, spune Daniel, s-au întors cele ale mele şi suflare n-a rămas în mine” . Iar cei care sunt atât de departe de virtutea dreptului acestuia, pretind că ei cunosc desăvârşit fiinţa lui Dumnezeu, fiinţa aceea prea înaltă şi cea dintâi, care a adus la fiinţă aceste zeci de mii de îngeri, dintre care Daniel n-a fost în stare să-l vadă măcar pe unul!

5. Dar să întoarcem cuvântul la subiectul nostru şi să tratăm că Dumnezeu nu poate fi văzut nici de puterile cele de sus, chiar când El face pogorământ.
Spune-mi, te rog, pentru care pricină Serafimii pun înainte aripile? Nu pentru altceva decât pentru a arăta mai dinainte prin faptele lor spusele acelea ale Apostolului: „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată” . Şi n-au arătat-o numai Serafimii, ci şi puterile cele mai presus de ei. Heruvimii. Serafimii stau alături de Dumnezeu, Heruvimii însă sunt tronuri ale lui Dumnezeu, nu că Dumnezeu are nevoie de tron, ci ca să cunoşti prin asta virtutea acestor puteri.
Ascultă dar şi pe un alt profet care vorbeşte despre Heruvimi: „ Şi a fost cuvântul Domnului către Iezechiel, fiul lui Buzi, la râul Chebar” . Acest profet stătea lângă râul Chebar, celălalt, lângă râul Tigru. Când Dumnezeu vrea să arate vreo vedenie deosebită robilor Săi, îi scoate afară din oraşe în loc lipsit de zgomote, ca nimic din cele ce se aud şi din cele ce se văd să nu le izbească sufletul; ca sufletul să aibă toată libertatea să se îndeletnicească doar cu privirea vedeniei.
– Ce a văzut Iezechiel?
– „Iată un nor, spune el, venea din miazănoapte şi lumină împrejurul lui şi foc strălucitor; şi în mijlocul lui, ca o vedere de chihlimbar, şi lumină în el. Şi în mijloc, asemănare de făpturi vii. Aceasta este vedenia lor, asemănare de om le era pe deasupra. Şi patru feţe la Fiecare şi patru aripi la fiecare… Şi înălţime era la ele, spune profetul, şi erau înfricoşătoare, şi spatele lor era plin de ochi de jur împrejurul celor patru … Şi asemănare peste capul lor ca o tărie, ca vedere de cristal, înfricoşătoare, întinsă peste capul lor deasupra, şi aripile lor, fiecăruia două împreunate, acoperind trupurile lor; şi deasupra tăriei, ca o vedere de piatră de safir şi o asemănare de tron pe ea şi pe asemănarea tronului, o asemănare in chip de om pe el. Şi am văzut ca o vedere de chihlimbar, de la vederea mijlocului şi până sus, şi de la vederea mijlocului şi până jos, ca o vedere de foc, şi lucirea lui, ca o vedere de curcubeu, când este pe nori in zi de ploaie” . Şi după toate acestea, vrând să arate că nici profetul, nici puterile acelea n-au înţeles bine însăşi fiinţa lui Dumnezeu, zice: „ Aceasta este vedenia asemănării slavei Domnului” .
Ai văzut şi acolo şi aici pogorământ? Totuşi şi aceste puteri se acoperă cu aripile nu pentru altă pricină decât pentru aceea spusă mai sus, deşi puterile acestea sunt cele mai înţelepte, cele mai cunoscătoare, cele mai curate.
– De unde se vede asta?
– Din înseşi numele lor. Pentru că după cum îngerul se numeşte înger pentru că vesteşte oamenilor voile lui Dumnezeu, iar arhanghelul se numeşte arhanghel întrucât ocârmuieşte pe înger, tot astfel şi Serafimii şi Heruvimii au numiri ce ne arată înţelepciunea lor şi curăţia lor. Şi după cum aripile ne arată înălţimea firii lor – căci şi Gavriil este înfăţişat zburând nu pentru că îngerul ar avea aripi, ci ca să afli că vine la oameni din locurile cele mai înalte şi din lăcaşurile cele de sus -, tot astfel şi la Serafimi şi Heruvimi, aripile nu arată nimic altceva decât înălţimea firii lor.
Aşadar, după cum aripile arată înălţimea firii lor, după cum tronul arată că Dumnezeu Se odihneşte pe ei, după cum ochii arată vederea lor pătrunzătoare, după cum şederea în apropierea tronului lui Dumnezeu şi slăvirea Lui neîncetată arată vegherea şi trezvia lor, tot astfel şi numele lor arată înţelepciunea unora şi curăţia altora.
Căci ce înseamnă Heruvimi? Foarte multă cunoştinţă. Şi ce înseamnă Serafimi?
Guri arzătoare. Ai văzut cum numele acestor puteri au arătat şi curăţia, şi înţelepciunea? Dacă acolo unde este foarte multă cunoştinţă Heruvimii nu pot vedea deplin nici pogorământul lui Dumnezeu, câtă mândrie trebuie să aibă ano-meii ca să creadă că le sunt cunoscute şi limpezi acelea pe Care nici Heruvimii nu le văd?; şi unde? aici, unde avem o Cunoştinţă parţială, după cum zice Pavel: „ în parte cunoaştem” şi: „ ca prin oglindă şi în ghicitură” .

6. Voiam să vă dovedesc acum că Dumnezeu nu este înţeles nici de Heruvimi, nici de Serafimi, dar nici de începătorii, nici de Stăpânii, nici de vreo altă putere zidită! Am Obosit însă mintea voastră nu cu mulţimea celor spuse, ci cu frica de cele spuse. Se cutremură şi se spăimântă sufletul de stăruie mai multă vreme în contemplările cele de sus. De aceea, haide să coborâm din ceruri şi să liniştim sufletul nostru cel spăimântat, îndreptându-ne spre obişnuitul nostru îndemn.
– Care-i acesta?
– Să ne rugăm ca să se însănătoşească cei ce suferă de această boală. Căci dacă am primit poruncă să ne rugăm pentru cei bolnavi, pentru cei din ocne, pentru cei din amară robie şi pentru cei stăpâniţi de demoni, atunci cu atât mai mult pentru aceştia! necredinţa este mai cumplită decât diavolul; nebunia unuia stăpânit de demoni este iertată, pe când boala aceasta a necredinţei nu poate avea nici o apărare. Dar pentru că am amintit de rugăciunea pentru cei stăpâniţi de duhurile rele, vreau să spun ceva către dragostea voastră, ca să pun capăt unei boli cumplite din Biserică. Pentru că ar fi ciudat ca pe bolnavii din afară să-i îngrijim cu atâta luare-aminte, iar mădularele noastre să le dispreţuim.
– Şi despre ce boală e vorba?
– Mulţimea aceasta nespus de mare, adunată acum, care ascultă cu atâta luare-aminte cele spuse, căutând adeseori să o văd în ceasul cel prea înfricoşat, n-am mai putut-o vedea. Şi tare am suspinat când am văzut că mare este râvna voastră când vorbeşte cel ce este rob ca şi voi, când am văzut că râvna voastră nu se împuţinează, deşi vă înghesuiţi unul în altul, că rămâneţi până ce termin cuvântul, dar când Hristos are să Se arate în Sfintele Taine, biserica rămâne goală şi pustie. Este oare vrednică de iertare o astfel de purtare? Din pricina acestei trândăvii pierdeţi şi toate laudele cuvenite râvnei ascultării predicii. Cine nu vă va osândi şi pe voi, şi pe mine când vede că piere îndată de la voi rodul predicii? Dacă aţi lua aminte cu toată grija la cele spuse, aţi arăta şi cu faptele aceeaşi râvnă. Dar, pentru că fugiţi din biserică îndată ce aţi auzit predica, înseamnă că n-aţi primit nimic din cele spuse şi nici nu le-aţi strâns în mintea voastră. Dacă aţi fi strâns cele spuse în sufletele voastre, v-ar fi ţinut ele negreşit aici, în biserică, şi v-ar fi călăuzit cu mai multă evlavie la înfricoşătoarele Taine. Dar aşa, ca şi cum aţi fi auzit un chitarist cântând, aşa plecaţi când termin predica, fără de nici un folos sufletesc.
– Dar ce cuvânt de apărare zadarnic au cei mai mulţi?
– Pot să mă rog şi acasă, spun ei! Dar o predică şi o învăţătură acasă nu o pot auzi.
– Te înşeli singur, omule! Poţi să te rogi şi acasă, dar este cu neputinţă să te rogi acasă ca în biserică, unde este atâta mulţime de părinţi, unde într-un suflet se înalţă rugăciuni către Dumnezeu. Nu te ascultă aşa Dumnezeu când te rogi singur, cum te ascultă când te rogi cu fraţii tăi. Aici, în biserică, este ceva mai mult decât în casă, adică: unirea şi înţelegerea, legătura dragostei şi rugăciunile preoţilor. De aceea preoţii stau în frunte, pentru ca rugăciunile mulţimii, care sunt mai neputincioase, unindu-se cu rugăciunile preoţilor, care sunt mai puternice, să se urce împreună la cer. De altfel, ce folos are predica dacă nu-i unită cu rugăciunea?
Mai întâi rugăciunea, şi după aceea predica. Aşa spun şi Apostolii: „ Iar noi vom stărui in rugăciune şi în slujirea cuvântului” . Tot aşa face şi Pavel: se roagă înainte de a-şi începe epistolele, pentru ca întocmai ca lumina sfeşnicului, aşa şi lumina rugăciunii să deschidă drum cuvântului. Dacă obişnuieşti să te rogi cum trebuie, nu vei mai avea nevoie de învăţătura celor ce sunt robi ca şi tine, căci însuşi Dumnezeu îţi va lumina mintea, fără vreun mijlocitor. Iar dacă rugăciunea unuia singur are atâta putere, cu atât mai mult rugăciunea împreună cu mai mulţi. Tăria acestei rugăciuni este mai mare, iar îndrăznirea către Dumnezeu, cu mult mai puternică decât rugăciunea în casă şi de unul singur.
– De unde se vede asta?
– Ascultă-l pe Pavel, că însuşi o spune: „ Care ne-a izbăvit şi ne izbăveşte de la o moarte ca aceasta; şi în Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi, ajutându-ne şi voi cu rugăciunea pentru noi pentru ca darul făcut nouă, prin rugăciunea multora, multora să le fie prilej de mulţumire pentru noi” . Tot în acest chip şi Petru a scăpat din închisoare: „ Rugăciune se făcea neîncetat în biserică pentru el către Dumnezeu” . Dacă lui Petru i-a folosit rugăciunea Bisericii şi pe
„stâlpul” acela l-a scos din închisoare, spune-mi, cum poţi dispreţui puterea ei şi ce apărare poţi avea? Ascultă-L chiar pe Dumnezeu spunând că mulţimea îl îmblânzeşte dacă I se roagă cu dragoste. Dând răspuns Dumnezeu înaintea lui Iona pentru vrej, spune: „ Tu te-ai mâhnit pentru un vrej, pentru care nu te-ai ostenit, nici nu l-ai crescut; Iar Eu nu Mă voi mâhni de Ninive, oraşul cel mare, în care locuiesc mai mult de o sută douăzeci de miriade de oameni?” . N-a spus Dumnezeu fără pricină: mulţimea, ci ca să afli că rugăciunea făcută împreună cu mai mulţi are mare putere. Vreau să vă fac cunoscut acest lucru şi din puţină istorie.

7. Acum zece ani, după cum ştiţi şi voi, au fost prinşi câţiva care au vrut să pună mâna pe putere. Apoi unul dintre marii dregători, arătându-se vinovat de aceeaşi vină, a fost legat cu laţ la gură şi condamnat la moarte. Atunci tot oraşul a alergat la hipodrom şi s-au golit atelierele; într-un suflet s-a suit tot poporul şi l-a smuls din mâna mâniei împărăteşti pe cel osândit, deşi nu era vrednic de nici o iertare. Când aţi voit să potoliţi mânia împăratului pământesc, aţi alergat toţi, cu femei şi cu copii! Dar când aveţi de făcut milostiv pe împăratul cerurilor, când aveţi de smuls din mâna mâniei Lui nu un singur om, ca atunci, nici doi sau trei sau o sută, ci pe toţi păcătoşii de pe pământ, şi de scos pe cei îndrăciţi din cursa diavolului, atunci rămâneţi afară şi nu alergaţi într-un suflet cu toţii pentru ca Dumnezeu, îmblânzit fiind prin unirea rugăciunii voastre, să-i scape şi pe aceia de chin, şi vouă să vă ierte păcatele!
Dacă în timp ce se face Sfânta Liturghie te-ai găsi în piaţă, sau ai fi în casă, sau ai fi prins de treburi grabnice, oare n-ar trebui să rupi mai cu tărie decât un leu toate legăturile acestea şi să te duci nechemat la biserică pentru a te ruga împreună cu alţii? Spune-mi, ce nădejde de mântuire vei avea în timpul acela, iubite? Nu numai oamenii produc strigătul acela prea înfricoşător, ci şi îngerii cad înaintea Stăpânului, iar arhanghelii se roagă. Le stă în ajutor şi timpul, căci le ajută Sfânta Împărtăşanie. Şi după cum oamenii taie ramuri de măslini şi le clatină înaintea împăraţilor, pentru ca să le aducă aminte acestora, cu acele ramuri de măslin, de milă şi de iubire de oameni, tot astfel şi îngerii, întinzând atunci în loc de ramuri de măslin Trupul Domnului, Îl roagă pe Stăpânul pentru oameni, grăind aşa: „ Pentru aceştia ne rugăm, pe care Tu mai înainte i-ai socotit atât de vrednici de dragostea Ta, încât ţi-ai dat sufletul pentru ei. Pentru aceştia ne revărsăm noi rugăciunile noastre, pentru care Tu Ţi-ai vărsat Sângele Tău. Pentru aceştia ne rugăm, pentru care ai jertfit Trupul acesta” .
Acesta e motivul pentru care în vremea aceea diaconul îi aduce pe cei stăpâniţi de demoni şi le porunceşte să-şi încline numai capetele, pentru ca să fie făcute rugăciunile lor prin această stare a trupului lor; căci nu le este îngăduit să se roage cu adunarea fraţilor. De aceea îi aduce diaconul pe cei stăpâniţi de demoni, pentru ca, fiindu-ţi milă de ei, şi din pricina nenorocirii lor şi din pricina muţeniei lor, să întrebuinţezi în ajutorul lor îndrăznirea ta către Dumnezeu. Gândindu-ne la toate acestea, să alergăm cu toţii la biserică în ceasul acela, al săvârşirii Sfintei Liturghii, ca să atragem asupră-ne milă, ca să găsim har şi ajutor la vreme potrivită.
Mi-aţi lăudat spusele! Aţi primit îndemnul meu cu multă însufleţire şi cu puternice aplauze. Totuşi , arătaţi-mi laudele voastre prin fapte, nu e nevoie de multă vreme ca să-mi dovediţi că m-aţi ascultat. După predica mea începe îndată rugăciunea. Acele laude le caut, acele aplauze, acelea săvârşite cu faptele voastre. Îndemnaţi-vă dar unul pe altul ca să rămâneţi în continuare în biserică, aşa cum aţi stat şi până acum. Iar dacă cineva vrea să plece, ţineţi-l pe loc cu tot dinadinsul, pentru că, luând îndoită plată, şi a râvnei voastre şi a grijii de fraţi, să faceţi rugăciunile voastre cu mai multă îndrăznire; şi făcând milostiv pe Dumnezeu, să puteţi avea parte şi de bunătăţile de aici şi de cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfântul Duh, slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Cuvantul IV

Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles, împotriva anomeilor

1. Ar fi fost de ajuns ca, după ce am arătat mai înainte că Dumnezeu este de neînţeles chiar de Heruvimi şi de Serafimi, să scap de griji şi să nu merg mai departe. Dar pentru că tot zelul şi toată râvna mea nu sunt numai ca să închid gurile celor potrivnici, ci ca să vă înţelepţesc tot mai mult pe voi, voi ataca iarăşi subiectul acesta şi voi duce mai departe cuvântul meu. Stăruirea asupra acestui subiect va îmbogăţi şi cunoştinţele voastre, şi-mi va face şi mie victoria mai strălucită, căci va curaţi orice urmă de nedumerire ce ar mai Fi rămas. Buruienile nu trebuie numai tăiate de sus – căci răsar iarăşi de au rădăcinile în pământ -, ci trebuie smulse chiar din pântecele şi din sânul pământului şi întinse la căldura soarelui, ca să se veştejească repede. Haide, dar, să urcăm iarăşi cuvântul nostru spre cer, nu ca să iscodim, nici ca să cercetăm plini de curiozitate, ci ca să ne străduim să potolim ambiţia deşartă a acelora ce nu se cunosc nici pe ei înşişi, dar nici nu vor să ştie de hotarele firii omeneşti. Acesta a fost motivul pentru care am arătat cu prisosinţă, când v-am citit toată istoria lui Daniel, că nu numai arătarea lui Dumnezeu, dar şi arătarea îngerilor n-a putut-o vedea atunci dreptul acela; şi mereu am tot arătat că fericitul Daniel se îngălbenea la faţă, tremura, nu se deosebea întru nimic de cei ce trag să moară, pentru că sufletul lui se silea să rupă legătura trupului. După cum o porumbiţă blândă şi obişnuită cu mâna omului, ţinută în casă, dacă se sperie, zboară în tavan înfricoşată şi-şi caută ieşire prin ferestre, căutând să scape de frică, tot astfel şi sufletul fericitului aceluia se silea atunci să zboare din trup şi se grăbea să iasă prin toate părţile; şi ar fi ieşit, ar fi zburat, ar fi lăsat trupul pustiu dacă îngerul, luându-i-o înainte, nu l-ar fi scapăt de frică şi nu l-ar fi întors iarăşi în locaşul său. Am spus acestea atunci pentru ca anomeii să afle cât este de mare deosebirea dintre înger şi om şi pentru ca, înţelepţiţi fiind de covârşitoarea înălţime a îngerului, împreună rob şi el, să se izbăvească de nebunia lor împotriva Stăpânului. Dreptul Daniel, deşi avea atâta îndrăznire, nu l-a putut vedea pe înger, iar anomeii, care stau atât de departe de virtutea lui Daniel, iscodesc nu pe un înger, ci pe Însuşi Stăpânul îngerilor! Acela a potolit furia leilor; noi nu putem birui nici o vulpe; acela a rupt în două un balaur şi a biruit firea fiarei prin îndrăznirea lui cea către Dumnezeu; noi însă ne temem chiar de cele mai mici târâtoare; acela l-a biruit pe împărat, furios ca un leu; arătându-se în mijloc, a potolit mânia lui Nabucodonosor, pornită mai cumplit decât văpaia împotriva oştirilor barbare; a luminat toate cele întunecate. Acest Daniel însă, care i-a luminat pe alţii, când l-a văzut pe înger că vine la el, a fost cuprins de cumplită întunecime. Ce cuvânt de apărare vor avea dar cei ce încearcă să pătrundă fericita fire a lui Dumnezeu?
Dar nu mi-am oprit atunci aici cuvântul; am urcat spusele mele şi la acele înţelepte puteri de sus. Am arătat că şi-au întors ochii, că au pus înaintea lor aripile, că stau drepte în picioare, că strigă neîncetat; într-un cuvânt, că prin toate faptele lor puterile acelea netrupeşti arată uimirea şi spaima lor. Cu cât sunt mai înţelepte, cu cât sunt mai aproape decât noi de fiinţa aceea nespusă şi fericită a Dumnezeirii, cu atât ştiu mai bine decât noi fiinţa de neînţeles a lui Dumnezeu, căci creşterea înţelepciunii aduce creştere în evlavie.
V-am spus atunci iarăşi ce înseamnă „ de neapropiat” şi că este mai mult decât „ de neînţeles” ; am arătat şi pricina, că ceea ce este de neînţeles rămâne de neînţeles şi după cercetare, pe când ceea ce este de neapropiat nici nu suferă să fie cercetat; şi am dat şi pilda cu oceanul. Am spus atunci că Pavel n-a zis: „ Cel ce este lumină neapropiată” , ci: „ Cel ce locuieşte în lumină neapropiată” . Dacă nu te poţi apropia de casa Iui Dumnezeu, cu atât mai puţin de Dumnezeu, Care locuieşte în casă. Pavel a spus acestea nu ca să circumscrie pe Dumnezeu într-un loc, ci ca să lămurească pe deplin că Dumnezeu este nepătruns de minte şi (atât) de neapropiat.
V-am adus ca dovadă şi alte puteri, pe Heruvimi, şi am arătat cum deasupra lor este tărie, că este piatră de cristal, că este asemănare de tron, şi chip de om, şi chihlimbar, şi foc şi curcubeu, iar după toate acelea, zice profetul: „ Aceasta este vederea asemănării slavei Domnului” . Prin toate acestea v-am arătat pogorământul lui Dumnezeu, şi că acesta chiar nu poate fi văzut nici de puterile cele de sus.

2. Nu fără pricină am spus pe scurt acestea; ci, pentru că vă eram dator cu făgăduinţa făcută, am vrut să ştiu bine cât am plătit din datorie şi cât mai am de plată. Aşa fac cei ce au de plătit împrumuturi, scot condica în care este scrisă toată socoteala, o arată celor care i-au împrumutat şi plătesc restul. Şi eu dar, deschizând mintea voastră ca şi cum aş deschide o condică, după ce v-am arătat prin cuvânt, ca şi cu degetul, învăţăturile ce vi le-am dat, mă îndrept acum spre cele ce-au mai rămas.
– Ce-a mai rămas dar?
– Să arăt că nici Începătoriile, nici Stăpâniile, nici Domniile, nici o altă putere zidită nu există, care să aibă cunoştinţa deplină a lui Dumnezeu. Căci sunt şi alte puteri, pe care nu le cunoaştem nici după nume. Gândiţi-vă la mândria nesăbuită a ereticilor! Nu cunoaştem nici numele (tuturor) robilor lui Dumnezeu, şi iscodim fiinţa Lui! Sunt îngeri şi Arhangheli, şi Tronuri şi Domnii, şi începătorii şi Stăpânii. Dar nu sunt numai acestea popoarele cele din ceruri, ci mai sunt nenumărate popoare şi seminţii nespuse, pe care nici un cuvânt nu le poate înfăţişa.
– Dar de unde se vede că sunt puteri mai multe decât acestea, ale căror nume nici nu le ştim?
– Pavel, care a vorbit şi despre celelalte cete îngereşti, ne-a grăit şi de acestea, spunând despre Hristos aşa: „ Şi L-a pus să stea mai presus de toată Începătoria şi Stăpânia şi Puterea, şi peste tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fle” . Vezi că sunt acolo unele nume care au să fie cunoscute în viitor, dar necunoscute acum? De aceea a spus: „ Nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fie” . Şi ce e de mirare că nu au cunoştinţa deplină a fiintei lui Dumnezeu? Asta nu e deloc greu de dovedit. Puterile acestea de sus, Începătoriile, Stăpâniile şi Domniile, nu cunosc multe din planurile lui Dumnezeu. Şi tot prin cuvintele Apostolilor vom dovedi că unele din planurile lui Dumnezeu le-au aflat odată cu noi şi că nu le cunoşteau înainte de noi; dar nu numai odată cu noi, ci şi prin noi. „ Altor generaţii, spune Pavel, nu li s-a făcut cunoscut, cum s-a descoperit acum Sfinţilor Lui Apostoli şi Profeţi, cum că păgânii sunt împreună-moştenitori şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei Lui (dar făgăduinţele fuseseră date iudeilor), prin Evanghelie, al cărei slujitor am fost eu, Pavel” .
– Şi de unde se vede că puterile cele de sus au aflat aceasta acum? Cuvintele de mai sus vorbesc despre oameni!
– Ascultă aici! „ Iar mie, celui mai mic decât toţi sfinţii, spune Pavel, mi s-a dat harul acesta, ca să binevestesc între neamuri bogăţia cea de nepătruns a lui Hristos” .
– Ce înseamnă de nepătruns?
– Ceea ce nu se poate căuta; dar nu numai ce nu se poate căuta, ci nici nu i se poate da de urmă.
Să audă iarăşi ereticii cât de dese şi de multe săgeţi le aruncă! Dacă bogăţia Lui este de nepătruns, cum este de pătruns Dăruitorul bogăţiei?
„Şi să lumineze tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu…, ca să se facă acum cunoscută, prin Biserică, Începătoriilor şi Stăpâniilor, înţelepciunea cea de multe feluri a Iui Dumnezeu” . Ai auzit că acum, şi nu mai înainte, au cunoscut puterile acelea voia aceasta a lui Dumnezeu? Cele pe care le voieşte împăratul, sutaşul nu le ştie. „ Ca să se facă acum cunoscută, prin Biserică, Începătoriilor şi Stăpâniilor, înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” . Vezi câtă cinste a fost pentru firea omenească faptul că puterile cele de sus au cunoscut tainele împăratului odată cu noi şi prin noi?
– Dar de unde se vede că Pavel vorbeşte aici de puterile cele cereşti? Pavel obişnuieşte să numească şi pe demoni începătorii şi stăpânii! „ Nu avem de luptat cu sângele şi trupul, ci cu începătoriile, cu stăpâniile, cu stăpânitorii lumeşti ai întunericului veacului acestuia” . Oare nu cumva şi aici spune că demonii au cunoscut tainele acestea odată cu noi şi prin noi?
– Deloc! E vorba de puterile cele de sus; căci după ce a spus: „ Începătoriilor şi Stăpâniilor” , a adăugat: „ din cer” . Aceste Începătorii şi Stăpânii sunt cereşti, celelalte, începătorii şi stăpânii de sub cer; de aceea le şi numeşte „ stăpânitori lumeşti” , pentru a arăta că cerul este necălcat de ei şi că numai în lumea aceasta îşi arată toată tirania lor.

3. Ai văzut că puterile cele de sus au cunoscut aceste planuri ale lui Dumnezeu odată cu noi şi prin noi?
Dar să ducem cuvântul la plata datoriei, arătând că nici Începătoriile, nici Stăpâniile nu cunosc fiinţa lui Dumnezeu.
– Cine a spus asta?
– Nici Pavel, nici Isaia, nici Iezechiel, ci alt vas sfânt, însuşi fiul tunetului, Ioan, cel iubit de Iisus, cel ce s-a culcat pe pieptul Stăpânului şi a sorbit de acolo izvoarele cele dumnezeieşti.
– Ce spune el?
– „Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” . Cu adevărat fiu al tunetului! A dat drumul unui glas mai strălucit decât un glas de trâmbiţă, în stare să-i facă de ruşine pe toţi cei ambiţioşi. Dar să vedem şi ecoul!
– Ce spui, Ioane? „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” ? Dar ce vom face cu profeţii care spun că L-au văzut pe, Dumnezeu? Isaia zice: „ Am văzut pe Domnul şezând pe tron înalt şi preaînălţat” ; Daniel, iarăşi: „ Am văzut până ce s-au pus tronurile, şi a şezut Cel-vechi-de-zile” ; şi Miheia: „ Am văzut pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, şezând pe tronul Lui” ; şi alt profet, iarăşi: „ Am văzut pe Domnul stând pe Jertfelnic şi mi-a zis: „ Loveşte peste curăţitor” . Şi ai putea aduna multe mărturii de felul acesta.
– Cum dar Ioan spune că „ pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” ?
– Ca să cunoşti că vorbeşte despre înţelegerea desăvârşită a lui Dumnezeu şi despre cunoaşterea Lui cu totul limpede. Toate acele vederi de care vorbesc profeţii au fost pogorăminte; că niciunul din ei n-a văzut fiinţa curată a lui Dumnezeu se vede de acolo că fiecare a văzut-o în chip deosebit. Dumnezeu este simplu, necompus şi fără de formă; iar toţi aceştia au văzut chipuri deosebite.
Aceasta o arată Dumnezeu printr-un alt profet, şi, pentru a-i convinge că n-au văzut fiinţa desăvârşită a Iui Dumnezeu, a spus: „ Eu am înmulţit vedeniile şi în mâinile profeţilor Mi-am făcut asemănare” , „ nu le-am arătat însăşi fiinţa Mea, spune Dumnezeu, ci un pogorământ, din pricina slăbiciunii celor ce Mă vedeau” . Ioan nu spune numai despre oameni că „ pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” ; asta a fost arătată în cele spuse, adică în graiul profetic, care zice: „ Eu am înmulţit vedeniile şi în mâinile profeţilor Mi-am făcut asemănare” , şi în hotărârea făcută lui Moise.
Când Moise a dorit să-L vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, Dumnezeu i-a spus: „ nimeni nu va vedea faţa Mea şi va fiu viu” . Prin urmare, acest lucru ne este cunoscut şi recunoscut. Dar Ioan nu spune: „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” numai despre noi, oamenii, ci şi despre puterile cele de sus. Din pricina aceasta îl aduce ca Dascăl al acestei dogme pe Unul-Născut. Şi ca să nu întrebe cineva: De unde se vede asta?, a adăugat: „ Cel Unul-Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acesta a spus” , aducând un Martor şi un Dascăl vrednic de credinţă al dogmei. Dacă Ioan ar fi voit să ne lase să înţelegem ceea ce a spus Moise, ar fi fost de prisos să mai adauge că „ Cel Unul-Născut a spus” ; căci nu „ Cel Unul-Născut a spus” , ci, chiar înainte de a mărturisi Ioan acestea, că a auzit de la Cel Unul-Născut, ne-a arătat nouă profetul că a auzit de la Dumnezeu. Dar pentru că avea să ne descopere mai mult decât cele spuse atunci, că nici puterile cele de sus nu-L văd, pentru aceasta-L aduce ca Dascăl pe Unul-Născut. Înţelege aici prin vedere cunoştinţa! De puterile cele de sus nu trebuie să-ţi închipui că au ochi, lumini de ochi şi gene; ci ceea ce este la noi vederea, la acelea este cunoştinţa. Dar când auzi că „ pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” , aceasta socoteşte, că auzi că pe Dumnezeu nu L-a cunoscut nimeni niciodată desăvârşit, (adică) ceea ce este El după fiinţă. Şi de Serafimi când auzi că şi-au întors ochii şi şi-au acoperit faţa, iar despre Heruvimi, că au făcut la fel, să nu socoteşti că au ochi şi lumini de ochi! Numai trupurile au acest chip! Crede că prin aceste cuvinte Profetul a vrut să vorbească despre cunoştinţa lor.
Deci dacă profetul spune că puterile cele de sus nu-L pot vedea pe Dumnezeu când face acest pogorământ, n-a spus altceva decât că nu pot suferi cunoaşterea Lui clară şi înţelegerea Lui desăvârşită şi nici nu îndrăznesc să se uite ţintă la fiinţa Lui cea prea curată şi neprihănită, nici chiar la pogorământul Lui. Iar a te uita ţintă înseamnă a cunoaşte.
De aceea şi evanghelistul, pentru că ştia că nu este cu putinţă firii omeneşti să cunoască astfel de lucruri şi că Dumnezeu nu poate fi înţeles nici de puterile cele de sus, ne aduce ca învăţător al acestei dogme chiar pe Cel ce şade la dreapta lui Dumnezeu, pe Cel ce cunoaşte desăvârşit acestea. Şi n-a spus numai atât:
„Fiul” , deşi chiar dacă ar fi apus numai atât era destul ca să închidă gurile celor neruşinaţi. După cum mulţi sunt numiţi hristoşi, dar adevăratul Hristos este unul, şi după cum mulţi sunt numiţi domni, dar Domnul este unul, şi după cum mulţi sunt numiţi dumnezei, dar Dumnezeu este unul, tot astfel şi mulţi sunt numiţi fii, dar Fiul este unul, iar adaosul articolului este îndestulător pentru a arăta că e vorba numai de Cel Unul-Născut.
Totuşi evanghelistul nu s-a mulţumit cu atât, ci, după ce a spus: „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată” , a adăugat: „ Cel Unul-Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acesta a spus” . Mai întâi a spus „ Unul-Născut” , apoi „ Fiu” Din pricină că numele de fiu se dă tuturor oamenilor, mulţi socotindu-L şi pe El unul din cei mulţi, ştirbesc slava Fiului; de aceea evanghelistul a pus mai întâi cuvântul „ Unul-Născut” , nume deosebit şi propriu Lui şi nepotrivit nici unuia din ceilalţi fii, pentru ca din aceasta să crezi că şi numele acesta comun tuturor oamenilor nu este comun, ci propriu Lui şi esenţial, şi nu se potriveşte niciunuia din ceilalţi, aşa cum I se potriveşte Lui.

4. Ca să fac mai lămurite cuvintele mele, am să spun acelaşi lucru mai pe larg. Numele de „ fiu” se dă şi oamenilor, dar se dă şi lui Hristos; nouă abuziv, lui Hristos, în mod propriu; numele de „ Unul-Născut” este propriu numai lui Hristos, şi nimănui altcuiva dintre ceilalţi nu i se potriveşte acest nume, nici chiar în chip abuziv. Aşadar, ca să afli din numele care nu se potriveşte nimănui, ci numai Lui, că şi celălalt nume, care se potriveşte tuturor oamenilor, este propriu Lui, de aceea a spus mai întâi „ Cel Unul-Născut” , şi apoi „ Fiul” .
Iar dacă nu-ţi sunt de-ajuns nici aceste dovezi, spune evanghelistul, îţi voi mai da o a treia; grosolană, e drept, şi omenească, dar în stare să-i înalţe la înţelegerea slavei Celui Unuia-Născut şi pe cei ce se târăsc jos.
– Care-i această dovadă?
– „Cel ce este în sânul Tatălui” . Grosolan este cuvântul, dar în stare să arate că este cu adevărat Fiu, dacă judecăm acest cuvânt cum se cuvine lui Dumnezeu. După cum, când auzi de tron, de şedere de-a dreapta, nu înţelegi tron şi loc de mărginire, ci din numele de tron şi din şederea de-a dreapta înţelegi identitatea şi egalitatea de cinste, tot astfel şi când auzi de „ sân” , să nu socoteşti că e vorba (propriu-zis) de sân, nici de loc, ci prin numele de sân înţelege apropierea şi îndrăznirea faţă de Cel ce L-a născut. De altfel, cuvintele „ locuire în sânul Tatălui” ne arată şi ne înfăţişează, cu mult mai lămurit decât cuvintele „ şedere de-a dreapta” , apropierea de Cel ce L-a născut. Nici n-ar suferi Tatăl să aibă în sânul Său pe Fiul dacă Fiul n-ar fi de aceeaşi fiinţă, şi nici Fiul n-ar suferi să locuiască în sânul cel părintesc dacă ar fi de o fire inferioară Tatălui.
Aşadar, ca Fiu, Unul-Născut şi locuitor în sânul cel părintesc cunoaşte desăvârşit toate cele ale Tatălui. De aceea s-a slujit evanghelistul de aceste cuvinte, ca să înfăţişeze cunoaşterea desăvârşită pe care o are Fiul despre Tatăl. Căci despre cunoaştere a fost vorba; dacă n-ar fi fost vorba de asta, pentru ce ar mai fi amintit de sân? Pentru că dacă nici Dumnezeu nu este trup, după cum nici nu este, şi dacă nici cuvântul sân nu arată că Fiul este cu adevărat Fiul şi apropierea de Cel ce L-a născut, atunci fără rost şi în zadar a mai fost azvârlit acest cuvânt, căci nu ne împlineşte nici o trebuinţă. Dar n-a fost azvârlit fără rost, Doamne fereşte! Nici nu grăieşte în zadar Duhul, ci, prin cele ce a spus, a arătat apropierea Fiului de Tatăl.
Evanghelistul a grăit un lucru mare: anume că nici zidirea cea de sus nu-L vede pe Dumnezeu, adică nu-L cunoaşte desăvârşit. Voind dar să aducă un Dascăl vrednic de Credinţă al acestei dogme, a spus cuvintele acelea, ca să Crezi despre toate – pentru că este Fiu, este Unul-Născut, locuieşte în sânul cel părintesc – şi de nimic să nu te mai îndoieşti.
Iar dacă cineva nu-i pus pe ceartă şi nici nu vrea să grăiască neruşinat, mai spun că aceste cuvinte ale evanghelistului Ioan ne arată şi veşnicia Fiului. După cum din graiul acela spus lui Moise: „ Eu sunt Cel ce sunt” , înţelegem veşnicia lui Dumnezeu, tot astfel şi din graiul acesta, care spune: „ Cel ce este în sânurile Tatălui” , putem înţelege că Fiul este din veşnicie în sânurile Tatălui.
Am dovedit prin toate cele spuse că fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi înţeleasă de nici o zidire. Rămâne acum să arăt că numai Fiul şi Duhul cel Sfânt Îl cunosc desăvârşit pe Dumnezeu. Dar asta să o lăsăm pentru o altă cuvântare, ca să nu întunec mintea voastră cu mulţimea celor spuse şi ca să întoarcem iarăşi cuvântul spre sfătuirea obişnuită.
Dar care era sfătuirea cea obişnuită? Să ne rugăm stăruitor, cu minte trează şi cu suflet veghetor. Când am vorbit mai înainte tot despre rugăciunea stăruitoare, am văzut că toţi pe dată m-au ascultat. Ar fi dar nechibzuit să mustru pe cei trândavi şi să nu laud pe cei harnici. Vreau să vă laud deci astăzi şi să vă mulţumesc pentru ascultarea aceea. Şi aceasta va fi mulţumirea ce vă voi aduce-o, dacă vă voi învăţa pentru ce rugăciunea aceea se face înainte de celelalte şi pentru ce diaconul porunceşte atunci să fie aduşi îndrăciţii şi cei cuprinşi de nebunie şi să-şi plece capetele.
– Pentru ce face asta?
– Lucrarea diavolului este un lanţ rău şi cumplit, lanţ mai puternic decât fierul. După cum atunci când judecătorul urmează să vină şi să se aşeze pe scaun înalt, temnicerii îi scot din temniţă pe întemniţaţi şi-i aşează în faţa grilajelor şi a perdelelor locului de judecată, plini de praf, murdari, cu părul lung, îmbrăcaţi în zdrenţe, tot aşa au legiuit şi Părinţii, ca, atunci când Hristos are să Se aşeze ca pe un scaun înalt şi are să Se arate în înseşi Sfintele Taine, să fie aduşi îndrăciţii ca nişte întemniţaţi; nu ca să dea seama de răutăţile lor, precum cei înlănţuiţi, nici ca să fie chinuiţi şi osândiţi, ci ca să se facă rugăciuni obşteşti pentru ei, când sunt în biserică tot poporul şi tot oraşul, pentru ca toţi, într-un suflet, să se roage pentru ei Stăpânului obştesc şi să ceară cu mare glas milă de la Dumnezeu.

5. În predica de mai înainte îi mustram pe cei ce plecau de la o rugăciune ca aceasta şi, în vremea aceea, stăteau pe afară. Acum, însă, vreau să-i mustru pe cei ce rămân în biserică; nu pentru că rămân, ci pentru că, deşi rămân, nu sunt cu nimic mai buni decât cei ce stau pe-afară, căci în acel timp înfricoşător ei stau de vorbă între ei.
Ce faci, omule? Îi vezi pe atâţia din fraţii tăi întemniţaţi stând alături de tine, şi tu vorbeşti despre lucruri cu totul nepotrivite? Oare numai vederea lor nu-i în stare să te înspăimânte şi să-ţi înmoaie inima de milă? Fratele tău e în lanţuri, şi tu, nepăsător? Spune-mi, ce iertare vei avea când eşti atât de nesimţitor, atât de neomenos, atât de crud? Nu îţi este teamă, oare, că, atunci când stai de vorbă cu altul, când te trândăveşti, când eşti nepăsător, sare vreun demon de acolo şi, aflându-ţi sufletul gol şi măturat , intră în el în toată voia pentru că găseşte casa neîncuiată? N-ar trebui, oare, ca toţi îndeobşte să sloboziţi izvoare de lacrimi în ceasul acela? n-ar trebui, oare, ca ochii tuturor să se vadă uzi de lacrimi şi să fie planşete şi vaiete în toată biserica? După împărtăşirea cu Sfintele Taine, după desfătarea băii, după unirea cu Hristos, lupul acela a avut putere să răpească din turmă oile şi să le ţină la el, şi tu nu plângi când vezi nenorocirea? Fapta aceasta a ta este oare vrednică de apărat? Nu vrei să ai milă de fratele tău? Teme-te cel puţin pentru tine şi trezeşte-te!
Spune-mi, rogu-te, dacă ai vedea că ia foc casa vecinului tău, şi de ţi-ar fi vecinul duşmanul cel mai înverşunat, n-ai alerga să stingi focul de teamă ca nu cumva, înaintând, focul să ajungă şi la tine? Tot aşa gândeşte şi despre îndrăciţi! Căci foc este, şi mai cumplit decât focul, lucrarea celui-rău. Ia aminte ca nu cumva diavolul, înaintând, să pună stăpânire şi pe sufletul tău! Iar când îl vezi că stă lângă tine cu mult zel, aleargă la Stăpânul. Pentru ca diavolul, văzându-ţi cald şi treaz sufletul tău, să-ţi socotească de necălcat mintea. De te vede cu gura căscată şi nepăsător, diavolul intră iute ca într-o casă pustie; de te vede însă puternic, cu sufletul treaz şi prins chiar de ceruri, nu îndrăzneşte nici să te privească măcar.
Prin urmare, dacă nu-ţi pasă de fraţii tăi, ai milă cel puţin de tine! Astupă intrarea diavolului în sufletul tău! Şi nimic nu opreşte atacul demonilor împotriva noastră ca rugăciunea şi cererea stăruitoare. Chiar şi aceasta, că diaconul porunceşte şi spune: „ Drepţi să stăm bine” , n-a fost rânduită fără pricină, în zadar, ci ca să ridicăm gândurile care se târăsc pe jos, ca să putem înfăţişa sufletul nostru drept înaintea lui Dumnezeu, aruncând de la noi moliciunea pricinuită de grijile cele lumeşti. Şi că acesta-i adevărul, că, adică, spusele diaconului se adresează sufletului, nu trupului, că lui îi porunceşte să se ridice, să-l ascultăm şi pe Pavel, care se foloseşte în acelaşi chip de cuvânt.
Scriind către oamenii care căzuseră şi care erau descurajaţi din pricina încercărilor, zicea: „ îndreptaţi mâinile cele slăbite şi genunchii cei slăbănogiţi” . Ce vom spune? Oare Pavel vorbeşte aici de mâinile şi genunchii trupului? Deloc! Pavel nu vorbeşte nici alergătorilor la curse, nici atleţilor, ci prin aceste cuvinte ne sfătuieşte să ridicăm întăritura gândurilor noastre dinlăuntru, doborâtă mai înainte de ispite.
Gândeşte-te lângă cine stai, cu cine ai să-L chemi pe Dumnezeu. Cu Heruvimii! Gândeşte-te cu cine cânţi împreună! Îţi va fi îndestulător spre trezvie să te gândeşti că eşti înconjurat de trup, că eşti împletit cu carne, şi totuşi ai fost învrednicit să lauzi împreună cu Puterile cele netrupeşti pe Stăpânul de obşte al tuturor.
Nici unul, aşadar, cu râvna slăbită, să nu ia parte la cântările acelea sfinte şi tainice! nici unul să nu aibă în vremea aceea gânduri lumeşti! Ci, izgonind din minte toate cele lumeşti şi mutându-te cu totul în cer, ca şi cum ai sta alături de tronul lui Dumnezeu, aşa înalţă cântarea cea preasfântă Dumnezeului slavei. De aceea am primit poruncă să stăm bine în acel timp. Căci a sta bine nu înseamnă altceva decât a sta aşa cum se cuvine să stea un om înaintea lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur, cu suflet treaz şi veghetor. „ Aşa staţi în Domnul iubiţilor” .
După cum arcaşul, care vrea să-i meargă săgeţile drept la ţintă, se îngrijeşte mai întâi de felul cum îi stă trupul şi dă drumul săgeţilor după ce se aşează chiar în dreptul ţintei, tot aşa şi tu, care ai să ţinteşti capul cel rău al diavolului, îngrijeşte-te mai întâi de starea gândurilor tale, ca să trimiţi drept la ţintă săgeţile împotriva diavolului, după ce-ai făcut statura sufletului dreaptă şi slobodă.

6. Acestea, despre rugăciune. Dar pentru că, în afară de nepăsarea din timpul rugăciunii, diavolul a mai născocit ceva nespus de trist, trebuie să împiedicăm şi acest atac al lui.

Care este, dar, răul pe care ni l-a făcut diavolul acela viclean?

Văzându-vă aşa de strânşi unul în altul, ca un trup, şi atât de atenţi la cuvintele predicii, n-a îndrăznit să-i trimită pe slujitorii săi ca, prin sfaturi şi prin îndemnuri, să vă desprindă de la ascultarea predicii. Ştia că nimeni dintre voi n-avea să sufere pe nişte sfătuitori ca aceştia. De aceea, a amestecat nişte tâlhari şi nişte hoţi de buzunare prin mulţime şi a făcut diavolul ca aceştia să fure de multe ori de la cei adunaţi aici aurul cel aveau (legat) la ei. Aşadar, ca să nu se mai întâmple asta şi nici paguba de bani să stingă cu timpul dragostea voastră de predică, fiindcă multora li s-au furat banii, vă îndemn şi vă sfătuiesc pe toţi să nu mai veniţi aici cu aur la voi, pentru ca râvna voastră în ascultarea predicii să nu ajungă pentru aceia pricină de răutate şi nici să se întunece din pricina furtului de bani plăcerea ce o simţiţi din şederea aici. Diavolul a făcut asta nu ca să vă facă mai săraci, ci pentru ca pierderea de bani, întristându-vă cumplit, să vă scoată din suflet râvna voastră pentru ascultarea predicii. Pentru că şi pe Iov l-a lipsit de toate averile sale nu ca să-l facă mai sărac, ci ca să-l lipsească de credinţă. Ceea ce urmăreşte diavolul nu este ca să ne ia banii – căci ştie că asta nu-i nimic ~, ci ca prin luarea banilor să ne strecoare în suflet păcatul. Dacă n-a reuşit asta, n-a făcut nici o ispravă. Cunoscând dar gândul lui, iubite, slăveşte pe Stăpânul când ţi se iau banii, fie de tâlhari, fie de vreo altă pricină, şi vei fi mai câştigat; vei da o îndoită lovitură duşmanului: şi că nu te-ai necăjit, şi că ai mulţumit. Dacă va vedea că te amărăşte paguba banilor şi te înduplecă să te răzvrăteşti împotriva Stăpânului, nu va înceta să te păgubească mereu; dar dacă va vedea că nu numai că nu huleşti pe Dumnezeu, Făcătorul tău, ba, dimpotrivă, îi mai şi mulţumeşti pentru fiecare din nenorocirile ce vin peste ţine, va înceta să te mai ispitească; ştie doar că încercarea prin nenorociri ajunge pentru tine pricină de mulţumire, ştie doar că-ti împleteşte mai strălucite cununi şi mai mari răsplăti. Aşa s-a întâmplat şi cu Iov. Când diavolul a văzut că Iov a mulţumit lui Dumnezeu, deşi îi luase banii şi-i lovise trupul, n-a mai îndrăznit să se apropie de el, ci a plecat, suferind o înfrângere ruşinoasă, după ce îl făcuse mai strălucitor pe atlet. Cunoscând dar şi noi acestea, de un singur lucru să ne temem : de păcat. Pe toate celelalte să le îndurăm cu curaj, fie paguba de bani, fie boala trupului, fie greutăţile vremurilor, fie ocările, fie clevetirile, fie orice alt necaz ce vine peste noi. Acestea, prin ele însele, nu numai că nu ne vor vătăma, ci, dimpotrivă, ne vor putea fi de mare folos, dacă le îndurăm cu mulţumire, şi ne vor pricinui şi mai mari răsplăti. Uită-te la Iov! După ce a fost încununat cu toate cununile răbdării şi ale bărbăţiei, a primit îndoit tot ce pierduse. Tu nu vei primi îndoit şi întreit, ci totul însutit dacă le rabzi pe toate cu bărbăţie, şi vei moşteni viata veşnică, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Cuvantul V

Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles, Împotriva anomeilor

1. Când ai de vorbit despre un subiect mai întins, ce are nevoie de multe cuvinte şi pe care nu-l poţi termina în două sau trei zile, ci în mult mai multe, socot că nu trebuie să încarci mintea ascultătorilor cu toată învăţătura dintr-o dată şi nici într-o singură cuvântare, ci să împărţi totul în multe părţi, ca să faci prin această împărţire povara cuvântului uşoară şi lesne de înţeles.
Şi limba, şi auzul, şi fiecare din simţurile noastre au puse măsuri, legi şi hotare; iar de încerci să depăşeşti vreodată aceste hotare, simţurile pierd şi puterea pe care o au.
Spune-mi, ce-i mai dulce decât lumina? Ce-i mai plăcut decât raza de soare? Cu toate acestea, când dulcele acesta şi plăcutul acesta ating peste măsură privirile noastre, ajung neplăcute şi împovărătoare. De aceea Dumnezeu a rânduit ca noaptea să urmeze zilei, pentru ca, venind întunericul peste ochii noştri obosiţi, să coboare pleoapele, să adoarmă luminile ochilor, să odihnească puterea ostenită a văzului nostru şi să o facă mai potrivită pentru vederea zilei următoare. De aceea şi veghea, şi visul, potrivnice între ele, ajung la fel de plăcute când sunt folosite cu măsură; şi deşi numim dulce lumina, totuşi numim dulce şi visul, care depărtează de la noi lumina. Aşa că lipsa de măsură, oriunde ar fi, e grea şi supărătoare, iar măsura, plăcută, folositoare şi întăritoare.
De aceea şi eu, deşi vă vorbesc a patra sau a cincea zi despre fiinţa cea de neînţeles a lui Dumnezeu, nici astăzi nu sunt pregătit să pun capăt cuvântului; ci, după ce vă voi spune atât cât trebuie, am hotărât să las iarăşi mintea voastră să se odihnească.
Unde am lăsat mai înainte cuvântul? Că neapărat trebuie să-l iau de unde l-am lăsat, pentru că una este înlănţuirea învăţăturii.
Spuneam atunci că „ fiul tunetului” a zis: „ Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată; Cel Unul-Născut, Fiul Cel ce este în sânul Tatălui, Acela a spus” . Astăzi este de trebuinţă să aflăm unde a spus asta Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu.
„A răspuns iudeilor Domnul, spune Ioan Evanghelistul, şi a zis: „ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, decât Cel ce este din Dumnezeu; Acela L-a văzut pe Tatăl” . Şi aici cuvântul „ vedere” înseamnă cunoştinţă. Şi n-a spus numai: „ Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl” , şi a tăcut, ca să nu socoteşti că aceste cuvinte sunt spuse numai despre om, că adică numai omul nu L-a văzut pe Dumnezeu; ci, voind să arate că nu L-au văzut nici îngerii, nici arhanghelii, nici puterile cele de sus, a făcut cunoscut asta prin cuvintele adăugate. După ce a spus: „ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva (vreodată)” , a adăugat: „ decât Cel ce este din Dumnezeu; Acela L-a văzut pe Tatăl” . Dacă ar fi spus numai „ nimeni” , mulţi din cei ce L-ar fi auzit ar fi socotit poate că a spus asta numai despre firea noastră omenească. Dar aşa, când a spus „ nimeni” , şi a adăugat şi: „ decât Fiul” , prin adăugirea Fiului a înlăturat întreaga zidire.
– Ce vrei să spui?, m-ar putea întreba cineva. A înlăturat şi pe Duhul cel Sfânt?
– Nicidecum! Duhul cel Sfânt nu face parte din zidire. Cuvântul „ nimeni” este pus totdeauna pentru a arăta numai zidirea. Când se vorbeşte de Tatăl, nu este înlăturat Fiul, iar când se vorbeşte de Fiul, nu este îndepărtat Duhul. Iar ca să fac cunoscut chiar acum, de aici, că „ nimeni” nu s-a spus pentru înlăturarea Duhului, ci pentru arătarea zidirii, să auzim ce spune Pavel vorbind corintenilor de această cunoştinţă despre care s-a spus că este numai a Fiului.
– Ce spune?
– „Cine ştie cele ale omului, decât duhul omului care este în el? Aşa şi pe cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, decât Duhul lui Dumnezeu!” . După cum aici cuvântul „ nimeni” nu înlătură pe Fiul, tot astfel şi dincolo, când cuvântul
„nimeni” a fost spus în legătură cu Fiul, nu îndepărtează pe Duhul cel Sfânt. De aici se vede că cele spuse sunt adevărate. Dacă prin cuvintele „ nimeni nu L-a văzut pe Tatăl, decât Cel ce este din Dumnezeu” ar fi îndepărtat pe Duhul cel Sfânt de la cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci zadarnic a mai spus Pavel că, după cum omul le ştie pe cele ale lui, tot aşa şi Duhul cel Sfânt le cunoaşte desăvârşit pe cele ale lui Dumnezeu.
Tot astfel şi când se spune cuvântul „ unul” , acest cuvânt are aceeaşi tărie şi putere. De pildă: „ Un Dumnezeu, spune Pavel, Tatăl, din Care sunt toate, şi un Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate” . Dacă spusele: „ unul este Dumnezeu, Tatăl” ar scoate din Dumnezeire pe Fiul, atunci şi spusele: „ Unul este Domn, Fiul” ar scoate din Domnie pe Tatăl. Dar cuvintele: „ un Domn, Iisus Hristos” , nu scot din Domnie pe Tatăl, şi nici cuvintele: „ un Dumnezeu, Tatăl” , nu scot din Dumnezeire pe Fiul.

2. Dacă ereticii ar zice, iarăşi, că pentru aceasta se numeşte Tatăl un Dumnezeu, pentru că Fiul este Dumnezeu, dar nu un Dumnezeu aşa ca Tatăl, ar urma să spună, pe temeiul premiselor puse de ei înşişi – căci noi nu am susţine asta -, că pentru aceasta se numeşte Fiul „ un Domn” , pentru că Tatăl este Domn, dar nu un Domn aşa ca Fiul. Iar dacă spusa aceasta e o nelegiuire, apoi tot o nelegiuire este şi spusa de mai înainte. Dar după cum cuvintele „ un Domn” nu îndepărtează pe Tatăl de la o deplină Domnie, nici nu mărginesc Domnia numai la Fiul, tot astfel nici cuvintele „ un Dumnezeu” nu scot pe Fiul din adevărata, preacurata şi neamestecata Dumnezeire, nici nu arată numai pe Tatăl.
Că Fiul este Dumnezeu, şi Dumnezeu la fel cum este şi Tatăl, rămânând totuşi Fiu, se vede din însuşi adaosul. Căci dacă numele de „ Dumnezeu” ar fi numai al Tatălui şi n-ar putea să ne arate alt ipostas, ci numai ipostasul acela nenăscut şi prim, acest nume fiind propriu numai lui şi în stare de a-l face cunoscut, atunci adaosul „ Tată” este de prisos. Ar fi fost de-ajuns să se spună „ un Dumnezeu” , şi am fi cunoscut despre cine e vorba. Dar pentru că numele de „ Dumnezeu” este comun şi Tatălui, şi Fiului, şi pentru că dacă Pavel ar Fi spus numai „ un Dumnezeu” n-ar fi arătat de cine anume vorbeşte, de aceea a fost nevoie de adaosul de „ Tată” , ca să arate că vorbeşte despre ipostasul cel dintâi, cel nenăscut; numele de „ Dumnezeu” nu-i era îndestulător să o arate, deoarece numele acesta este comun şi Tatălui, şi Fiului.
Dintre aceste nume, unele sunt comune tuturor persoanelor Dumnezeirii, altele sunt proprii, specifice (fiecăreia). Cele comune arată identitatea de fiintă; cele proprii caracterizează proprietăţile ipostaselor. numele de „ Tată” şi de „ Fiu” sunt proprii fiecărui ipostas, iar numele de „ Dumnezeu” şl „ Domn” le sunt comune. Aşadar, pentru că Pavel a întrebuinţat numele comun, „ un Dumnezeu” , a fost nevoie şi de cel propriu, de cel specific, ca să cunoşti despre cine vorbeşte, ca să nu cădem în nebunia lui Sabelie.
Că nici numele de „ Dumnezeu” nu este mai mare decât numele de „ Domn” şi nici numele de „ Domn” nu e mai mic decât numele de „ Dumnezeu” se vede din următoarele: în tot Vechiul Testament, Tatăl se numeşte „ Domn” :
„ Domnul Dumnezeul tău un Domn este” ; şi iarăşi: „ Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” ; şi iarăşi: „ Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui, şi priceperii Lui nu este hotar” ; şi iarăşi: „ Să cunoască ei că numele Tău este Domnul. Tu singur eşti Cel Preaînalt peste tot pământul” . Dacă numele de „ Domn” ar fi mai mic decât numele de „ Dumnezeu” şi ar fi nevrednic de fiinţa Dumnezeirii, n-ar fi trebuit să spună: „ Să cunoască ei că numele Tău este Domnul” . Iarăşi: dacă numele de „ Dumnezeu” ar fi mai mare decât numele de „ Domn şi mai cinstit, n-ar fi trebuit ca Fiul, Care după anomei este mai mic decât Tatăl, să fie numit cu un nume care se cuvine Tatălui, care ar fi, după ei, propriu numai Tatălui.

Dar lucrurile nu stau aşa. nici Fiul nu-i mai mic decât Tatăl, nici numele de Domn nu-i mai înjositor decât numele de Dumnezeu. Din pricina aceasta, Scriptura întrebuinţează fără deosebire aceste numiri, şi pentru Tatăl, şi pentru Fiul.

Aşadar, după cum aţi auzit că Tatăl este numit Domn, haide să vă arăt că şi Fiul este numit Dumnezeu: „Iată, Fecioara în pântece va avea şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui: Emanuel, care se tâlcuieşte: „ Cu noi este Dumnezeu” . Ai văzut că şi Tatălui i se dă numele de „ Domn” şi Fiului numele de Dumnezeu? După cum dincolo spune: „ Să cunoască ei că numele Tău este Domnul” , tot astfel şi aici zice: „ Vor chema numele Lui Emanuel” . Şi iarăşi: „ Prunc S-a născut nouă. Fiul, şi s-a dat nouă… şi se numeşte numele Lui înger de mare sfat, Dumnezeu tare, stăpânitor” . Uită-te, te rog, la priceperea şi la înţelepciunea duhovnicească a profeţilor! Ca să nu se creadă că e vorba de Tatăl, când spun numai cuvântul Dumnezeu, fac pomenire mai întâi de taina întrupării Domnului. Că nu S-a născut Tatăl din Fecioară nici nu S-a făcut prunc.
Iarăşi, un alt profet la fel vorbeşte despre El: „ Acesta este Dumnezeul nostru, nu va fi socotit altul asemenea Lui .
-Dar despre cine vorbeşte Profetul? Oare nu despre Tatăl?
– Deloc! Ascultă că şi Profetul a amintit de taina întrupării Domnului. După ce a spus: „ Acesta este Dumnezeul nostru, nu va fi socotit altul asemenea Lui” , a continuat: „ A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui şi lui Israel, cel iubit de Dânsul. După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a petrecut” iar Pavel zice: „ Din care este Hristos, după trup, Cel ce este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin” . Şi iarăşi: „ Nici un desfrânat sau lacom… nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi Dumnezeu . Şi iarăşi: „ La arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”
Iar Ioan tot aşa Îl numeşte zicând: „ La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”

3. – Da e drept mi se poate răspunde! Dar arată-mi în ce loc Scriptura, punându-L
împreună cu Tatăl, Îl numeşte pe Tatăl Domn ?
– Îţi voi arăta nu numai asta, ci şi că pe Tatăl îl numeşte Domn şi pe Fiul Îl numeşte Domn, şi că pe Tatăl îl numeşte Dumnezeu şi că pe Fiul îl numeşte Dumnezeu, întrebuinţându-se la un loc amândouă numele.
– Unde le putem găsi?
– Vorbind odată Hristos iudeilor, le-a spus: „ Ce vi se pare de Hristos? Al cui Fiu este?” Iar ei i-au spus: „ Al lui David” Şi le-a spus lor: „ Cum, dar, David cu duhul Îl numeşte pe El Domn, zicând: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea?” . Iată Domn şi Domn!
Vrei să afli unde numeşte Scriptura Dumnezeu şi pe Tatăl, şi pe Fiul, folosind la un loc numele?
Ascultă-i şi pe profetul David, şi pe Apostolul Pavel arătându-ne asta! „ Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate este toiagul împărăţiei Tale. lubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea. Pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untdelemn de bucurie mai mult decât pe părtaşii Tăi” . Iar Pavel, când a spus această mărturie, a adăugat: „ Către îngerii Lui a spus: „ Cel ce face pe îngerii Săi duhuri…; iar către Fiul: „ Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului” .
– Dar pentru care pricină l-a numit Pavel pe Dumnezeu Tată, şi pe Fiul, Domn?
– Pavel n-a făcut fără pricină şi fără scop asta acolo , ci pentru că le grăia elenilor, care se închinau la mai mulţi dumnezei. Pentru ca să nu-i spună lui Pavel păgânii: „ Ne ţii de rău că vorbim de mulţi dumnezei şi de mulţi domni, dar şi tu porţi aceeaşi vină, că şi tu vorbeşti de dumnezei, şi nu de un singur Dumnezeu” ; de aceea Pavel, făcând pogorământ slăbiciunii lor, îl numeşte pe Fiul cu alt nume, care are aceeaşi putere. Şi ca să vă arăt că acesta-i adevărul, am să citesc acest loc de mai sus şi veţi cunoaşte bine că cele ce le-am spus nu sunt presupuneri de-ale mele: „ Despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Cunoştinţa semeţeşte însă, iar dragostea zideşte… Despre mâncarea celor jertfite idolilor, dar, ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nici un alt Dumnezeu nu este, decât Unul singur” .
Vezi că acele cuvinte le-a spus adresându-se unor oameni care socoteau că sunt mulţi dumnezei? „ Căci deşi sunt numiţi mulţi dumnezei şi mulţi domni fie în cer, fie pe pământ – (iarăşi se luptă cu aceia) – precum şi sunt mulţi dumnezei şi mulţi domni -adică aşa-numiţi -, totuşi pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate, şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate” . De aceea a şi adăugat cuvântul „ Unul” , ca să nu socotească elenii că aduce iarăşi credinţa în mulţi dumnezei. A numit pe Tatăl un (singur) Dumnezeu, fără să scoată pe Fiul din Dumnezeire, şi tot aşa pe Fiul L-a numit un (singur) Domn, fără să-L scoată pe Tatăl din Domnie. Pavel a vrut să îndrepte slăbiciunea acelora şi să nu-i găsească nici un cusur. Asta a şi fost pricina că Fiul lui Dumnezeu n-a fost cunoscut iudeilor clar şi arătat prin profeţi; ci întunecat şi numai din când în când. Dacă ar fi auzit de Dumnezeu şi Domn, iudeii, care abia fuseseră scăpaţi de rătăcirea cea cu mulţi dumnezei, s-ar fi întors îndată la aceeaşi boală. De aceea, cu timp şi fără timp, profeţii vorbesc necontenit că „ Unul este Dumnezeu, şi în afară de El nu este altul” .
Profeţii nu leapădă pe Fiul, – Doamne fereşte! -, ci voiesc să tămăduiască boala acelora şi să-i convingă să se izbăvească de credinţa în mulţi dumnezei, care nu sunt.
Aşadar, când auzi cuvintele „ unul” şi „ nimeni” şi câte mai sunt ca acestea, să nu micşorezi slava Treimii, ci prin aceste cuvinte află deosebirea care este între Treime şi zidire. Căci şi în alt loc se spune: „ Cine a cunoscut gândul Domnului?” . Că aşa trebuie înţelese cuvintele acestea, căci nu lipsesc de cunoştinţa fiinţei lui Dumnezeu nici pe Fiul, nici pe Sfântul Duh, a fost dovedit în cele spuse mai sus, când am adus mărturia care zice: „ Cine ştie cele ale omului, decât duhul omului care este în el? Tot astfel şi pe cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, decât Duhul lui Dumnezeu” . Şi, iarăşi, Hristos zice: „ nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte cineva decât Fiul” . Tot aşa, şi cu locul de care ne ocupăm: „ nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, decât Cel ce este din Dumnezeu; Acesta L-a văzut pe Tatăl” . Domnul a spus prin aceste cuvinte că îl cunoaşte desăvârşit pe Dumnezeu, dar totodată a arătat şi pricina pentru care-L cunoaşte.
– Care e pricina?
– Că este din El. Iar că este din El există iarăşi o dovadă că îl cunoaşte desăvârşit. De aceea îl cunoaşte desăvârşit, pentru că este din El, şi dovada că este din El este că îl cunoaşte desăvârşit. O fiinţă nu poate cunoaşte o (altă) Fiinţă superioară ei, oricât de mică ar fi deosebirea dintre ele. Ascultă ce spune Profetul despre îngeri şi despre firea omenească! Că mică este deosebirea între îngeri şi oameni. După ce a spus: „ Ce este omul, că-l pomeneşti pe el? Sau Fiul omului, că-l cercetezi pe el?” , a adăugat: „ Micşoratu-l-ai pe el cu puţin faţă de îngeri” . Totuşi, chiar dacă este mică deosebirea, pentru că, la drept vorbind, deosebire este, nu putem afla, căci nu cunoaştem pe deplin Fiinţa îngerilor, oricât de mult am filosofa.

4. Dar pentru ce vorbesc eu de Firea îngerilor, când noi nu cunoaştem bine nici Fiinţa sufletului nostru, dar, mai bine spus, nici cât de cât? Iar dacă anomeii pretind că o cunosc, întreabă-i: ce este fiinţa sufletului? Este oare aer, sau duh, sau vânt, sau foc? Dar nu pot spune că e unul din acestea, pentru că toate acestea sunt corpuri, pe când sufletul este necorporal. Când anomeii nu-i cunosc pe îngeri, nici sufletele lor, cum pot pretinde că ei cunosc desăvârşit pe Stăpânul şi Făcătorul tuturor? Ce nebunie poate fi mai mare ca aceasta?
Dar pentru ce vorbesc eu despre fiinţa sufletului? Nu ştim nici cum ne stă sufletul în trup! Ce poţi spune despre asta? Că se întinde sufletul în tot trupul? Dar a grăi aşa e o nechibzuinţă, căci aceasta este o însuşire a corpurilor! Despre suflet nu se poate spune aşa! Adeseori se taie mâinile şi picioarele, dar sufletul rămâne întreg, cu nimic împuţinat din betegirea trupului. Vrei să spui că nu este sufletul în tot trupul, ci e strâns într-o mică parte a lui? Atunci, ar trebui neapărat ca şi celelalte mădulare să moară! Căci, negreşit, ceea ce e fără suflet e mort. Nu putem spune nici asta, că sufletul e strâns într-o mică parte a trupului. Ştim că sufletul este în trupul nostru, dar cum este, nu ştim. Dumnezeu a îndepărtat de la noi şi această cunoştinţă, pentru ca să ne închidă şi mai mult gura, ca să ne ţină, ca să ne înduplece să rămânem jos şi să nu cercetăm cu curiozitate şi nici să nu le iscodim pe cele mai presus de noi.
Dar ca să nu demonstrăm astfel asemenea lucruri cu ajutorul raţiunii, hai să aducem din nou cuvântul la Scriptură.
„Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, spune Domnul, decât Cel ce este din Dumnezeu; Acesta a văzut pe Tatăl” .

– Şi ce pot dovedi cuvintele acestea?, aş putea fi întrebat. Cuvintele acestea nu mărturisesc că El are o cunoştinţă desăvârşită. Că zidirea nu cunoaşte pe Dumnezeu a arătat-o când a spus: „ Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva” ; iar că Fiul îl cunoaşte, şi aşa a arătat-o, iarăşi, prin adaosul: „ Decât Cel ce este din Dumnezeu; Acesta a văzut pe Tatăl” . Dar că îl cunoaşte desăvârşit, aşa cum Se cunoaşte pe El însuşi, încă nu este dovedit. Căci se poate, mi se spune mai departe de către anomei, să nu-L cunoască bine pe Dumnezeu nici zidirea şi nici Fiul; se poate ca Fiul să-L cunoască mai bine decât zidirea, dar să nu aibă nici El o cunoaştere şi o înţelegere desăvârşită a lui Dumnezeu. Că Fiul îl vede pe Dumnezeu ceea ce este şi îl cunoaşte, a spus-o; dar că îl cunoaşte desăvârşit, aşa cum Se cunoaşte pe Sineşi, încă nu a arătat-o.
– Vreţi să ne încredinţăm şi din Scripturi şi chiar din gura lui Hristos că Fiul cunoaşte desăvârşit pe Dumnezeu, aşa cum Se cunoaşte pe Sine? Să auzim ce spune iudeilor! „ După cum Mă cunoaşte Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl” . Ce cunoaştere mai desăvârşită decât aceasta vrei?
Întreabă-l pe potrivnic:
– Îl cunoaşte Tatăl desăvârşit pe Fiul, are în chip desăvârşit o cunoaştere întreagă a Lui, nu-I este ascuns nimic din cele ale Fiului, este ştiinţa Tatălui desăvârşită?
– Da, va răspunde potrivnicul.
– Deci, spune-i tu mai departe, când auzi că şi Fiul aşa îl cunoaşte pe Tatăl, cum Tatăl îl cunoaşte pe Fiul, nu mai căuta mai departe, căci cunoştinţa Fiului e la fel cu cunoştinţa Tatălui.
Şi în altă parte, arătând acelaşi lucru, Domnul spunea: „ Nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni decât Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” . Descoperă, dar nu atât cât îl cunoaşte El, ci cât putem cuprinde noi. Dacă Pavel face asta, cu atât mai mult Hristos. Că şi Pavel spune ucenicilor săi: „ N-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni trupeşti. Ca pe nişte prunci in Hristos, cu lapte v-am hrănit, nu cu mâncare, că încă nu puteaţi” .
– Dar acestea le-a spus numai corintenilor?
– Ce-ai zice, însă, dacă ţi-aş arăta că Pavel cunoştea şi alte lucruri, pe care nimeni dintre oameni nu le-a aflat, şi a plecat cunoscându-le numai el dintre oameni?
– De unde putem afla asta?
– Din Epistola către corinteni! El este cel ce a spus: „ …a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cade omului să le grăiască” . Cu toate acestea, chiar omul acesta, care a auzit atunci cuvinte de nespus, pe care nu se cade omului să le grăiască, are o cunoştinţă parţială, cu mult mai prejos de cunoştinţa ce va să fie. El, care a spus aceste cuvinte, a grăit şi altele: „ în parte cunoaştem şi în parte profeţim” ; şi: „ Când eram prunc, ca un prunc grăiam, ca un prunc gândeam, ca un prunc cugetam” ; şi: „ Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, dar atunci, faţă către faţă” .
Prin urmare, din acestea s-a vădit toată rătăcirea anomeilor.
Când nu se cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu, nu că este, ci ce este, ar fi cea mai mare nebunie să i se dea un nume. Dar, chiar dacă fiinţa lui Dumnezeu ar fi arătată şi cunoscută, nici aşa n-am putea da în chip desăvârşit de la noi şi prin noi un nume fiinţei Stăpânului. Dacă Pavel n-a cutezat să dea nume puterilor celor de sus, ci, după ce a spus: „La pus să şadă pe Hristos mai presus de toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele care se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fie” şi ne-a învăţat că mai sunt şi alte nume ale puterilor celor de sus, pe care atunci, în veacul ce va să fie, le vom cunoaşte, n-a avut curajul să mai pună alte nume în locul acelora, nici să le mai iscodească, de ce iertare sau de ce cuvânt de apărare mai sunt vrednici cei ce îndrăznesc să dea nume fiinţei Stăpânului? Când însăşi fiinţa lui Dumnezeu nu se cunoaşte, şi anomeii îi dau nume, trebuie să ne despărţim de ei ca de nişte nebuni. Că Dumnezeu este nenăscut, se ştie. Dar că acesta este numele fiinţei Lui, nici un profet n-a spus-o, nici un apostol n-a arătat-o, nici un evanghelist. Şi pe bună dreptate. Cum ar fi putut vorbi de numele Ei, cei care nu-I cunoşteau fiinţa?

5. Dar pentru ce vorbesc eu de dumnezeieştile Scripturi, după care este atât de vădită nebunia anomeilor şi atât de mare călcarea lor de lege, când nici elenii, care au rătăcit de la adevăr, n-au îndrăznit vreodată să spună aşa ceva? nimeni dintre eleni n-a cutezat să dea o definiţie fiinţei dumnezeieşti şi să o cuprindă într-un nume. Dar pentru ce vorbesc eu de fiinţa lui Dumnezeu, când filosofii eleni n-au definit desăvârşit nici firea celor netrupeşti, când au filosofat despre ele, ci au dat o explicaţie şi o descriere mult mai puţin clară decât o definiţie?
Dar care-i înţeleptul argument al anomeilor?
Ei spun: Dacă nu ştii fiinţa lui Dumnezeu, nu ştii pe cine cinsteşti!
Dar, mai cu seamă, nici n-ar trebui să răspundem unei astfel de obiecţii, când au fost aduse din Scripturi atâtea dovezi că este cu neputinţă să ştim ce este Dumnezeu după fiinţă! Dar, pentru că noi nu grăim cu duşmănie faţă de anomei, ci ca să-i îndreptăm, haide să arătăm că nu a spune că nu cunoşti fiinţa lui Dumnezeu, ci a pretinde că o cunoşti, (aceasta) înseamnă a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Spune-mi, te rog, dacă din doi oameni care vorbesc despre cunoaşterea mărimii cerului, unul spune că ochi omenesc nu poate să-l cuprindă, iar celălalt pretinde că este cu putinţă să-l străbaţi, măsurându-l în întregime cu şchioapa mâinii, de cine ai spune că ştie mărimea cerului: de cel care pretinde că ştie că cerul are atâtea şchioape sau de cel care mărturiseşte că nu ştie? Faţă de cer, cunoaşte mai bine mărimea lui acela care se pleacă înaintea mărimii cerului. Faţă de Dumnezeu, nici acest respect nu-l avem. Aceasta nu este oare culmea nebuniei? Numai atâta ni se cere să ştim: că este Dumnezeu! Nu ni se cere să-I iscodim fiinţa Lui! Ascultă ce spune Pavel: „ Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este
Şi iarăşi Profetul, mustrând necredinţa unuia, nu-l mustră pentru că nu ştie ce este Dumnezeu, ci pentru că nu ştie că este Dumnezeu: “Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu”
După cum pe acela nu-l face necredincios că nu ştie ce este fiinţa ci că nu ştie că este Dumnezeu, tot astfel este de ajuns pentru credinţă să ştii că este Dumnezeu. Dar mai au anomeii şi o altă obiecţie meşteşugită.
– Care-i aceasta ?
– Ei spun: S-a zis: „Duh este Dumnezeu”
– Dar spune-mi, te rog, asta arată fiinţa lui Dumnezeu? Cine va suferi o astfel de tălmăcire, chiar de s-ar găsi el abia la uşa Dumnezeieştilor Scripturi? Dacă mergem mai departe , vom spune că Dumnezeu este foc, căci după că „ Duh este Dumnezeu” , tot astfel este scris că „Dumnezeul nostru este foc mistuitor” şi, iarăşi: „Izvor de apă vie” Dacă am zice ca ei, ar însemna ca Dumnezeu să nu fie numai duh, izvor şi foc, ci şi suflet şi cânt şi minte omenească şi altele cu mult mai nechibzuite decât acestea, căci nu trebuie să le înşirăm pe toate prin cuvânt, nici să imităm nebunia acelora. Cuvântul „duh” înseamnă multe lucruri; de pildă, înseamnă sufletul nostru, după cum zice şi Pavel „Daţi pe unul ca acesta Satanei ca să se mântuiască duhul lui” ; mai înseamnă vânt, după cum zice Profetul: „Cu duh silnic îi va sfărâma pe ei” ; mai înseamnă şi harisma cea duhovnicească: „Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru” ; şi iarăşi: „Mă voi ruga cu duhul, mă voi ruga şi cu mintea” ; mai înseamnă şi mânie, ca în Isaia: „Nu erai tu cel ce cugetai cu duhul tău cel aspru să-i ucizi pe ei?” ; iar duhul cel de la Dumnezeu înseamnă şi ajutor: „Pentru că duh este înaintea noastră unsul Domnului” . După anomei, ar însemna ca Dumnezeu să fie toate acestea şi să fie alcătuit din acestea.
Dar ca să nu mai vorbim degeaba aducând în mijloc nişte argumente care nici n-au nevoie să fie combătute, haide să punem aici capăt cuvântului către anomei, şi să ne punem toată nădejdea noastră în rugăciune; cu cât se vor depărta ei mai mult de credinţă, cu atât mai mult să ne rugăm pentru dânşii, cu atât mai mult să-I cerem lui Dumnezeu să se depărteze nebunia lor. Acest lucru este bine-plăcut Mântuitorului nostru Dumnezeu – „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” .

6. Să nu încetăm dar să facem rugăciuni pentru ei. Mare armă e rugăciunea, vistierie neîmpuţinată, bogăţie niciodată cheltuită, liman neînvălurat, pricină de linişte! Rădăcină, izvor şi mamă a mii şi mii de bunătăţi este rugăciunea! Este mai puternică şi decât puterea împărătească. De multe ori, când cel care are fruntea încununată cu coroană este cuprins de friguri, când zace la pat şi se umflă, stau în jurul lui doctori, îngrijitori, generali, dar nu-i pot ostoi boala care-i ameninţă viaţa nici ştiinţa doctorilor, nici venirea prietenilor, nici slujirea slugilor, nici risipa de doctorii, nici scumpetea facerii doctoriilor, nici belşugul de bani, într-un cuvânt, nimic din cele omeneşti, dar dacă vine cineva care are îndrăznire către Dumnezeu şi numai se atinge de trupul lui şi face rugăciune curată pentru el, a izgonit toată boala. Şi ceea ce n-a putut bogăţia, mulţimea slujitorilor, ştiinţa doctorilor şi mărirea împărătească, poate de multe ori rugăciunea unui sărac, a unuia care n-are de nici unele.
Când zic rugăciune, nu înţeleg rugăciunea aceasta de formă şi plină de trândăveală, ci rugăciunea aceea făcută cu stăruinţă, făcută cu suflet îndurerat şi cu mintea adunată. Aceasta e rugăciunea aceea care se urcă la cer. Şi după cum apele nu se ridică în sus atâta vreme cât stau pe un şes întins şi au multă lărgime, dar când mâinile meşterilor le adună la un loc şi le apasă de jos, atunci apele înghesuite ţâşnesc în sus mai iute decât săgeata; tot astfel şi mintea omenească, atâta vreme cât e tihnită şi fără nici o grijă, este împrăştiată şi risipită; dar când necazurile şi grijile vieţii o înghesuie de jos şi o apasă bine, atunci trimite spre înălţime rugăciuni curate şi stăruitoare. Şi ca să cunoşti că mai cu seamă acele rugăciuni sunt ascultate de Dumnezeu, care sunt făcute cu sufletul apăsat şi necăjit, ascultă ce spune Profetul: „ Către Domnul când m-am necăjit am strigat şi m-a auzit” .
Să ne încălzim dar cugetul, să ne apăsam sufletul cu amintirea păcatelor; să ni-l apăsam nu ca să ni-l chinuim, ci ca să-l facem să fim auziţi, să-l facem să privegheze şi să fie treaz, ca să atingă înseşi cerurile. Nimic nu izgoneşte atât de mult trândăveală şi nepăsarea ca durerea şi necazul, când adună din toate părţile mintea şi o întorc spre ea însăşi. Cel ce se necăjeşte aşa şi se roagă aşa va putea face să se sălăşluiască în sufletul său, odată cu rugăciunea, şi multă bucurie. Şi după cum adunarea mare de nori întunecă la început văzduhul, dar, după ce norii îşi scutură toată ploaia, văzduhul ajunge mai liniştit şi mai frumos, tot aşa şi tristeţea: atâta vreme cât se învârte înlăuntrul nostru, ne întunecă mintea; dar când se împrăştie şi iese afară prin cuvintele rugăciunii şi prin lacrimile care însoţesc rugăciunea, atunci vine în suflet mare bucurie, căci ajutorul lui Dumnezeu se lasă ca o rază peste mintea celui ce se roagă.
Dar ce dezvinovăţire zadarnică aduc cei mai mulţi?
– Nu mai am un pic de îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, spun ei. Atât îmi este ruşine de mine şi de faptele mele, că nici nu pot deschide gura!
– Satanică e evlavia aceasta! (De fapt), acestea sunt pricini ca să duci mai departe o viată plină de păcate. Diavolul vrea să-ţi închidă uşile ducerii tale la Dumnezeu!
Spui că n-ai nici un pic de îndrăznire înaintea lui Dumnezeu? Mare îţi este îndrăznirea, mare îţi este folosul să crezi că n-ai îndrăznire, după cum e cea mai mare neruşinare şi osândă să crezi că ai îndrăznire. Chiar de-ai avea multe fapte bune, chiar dacă nu te-ai simţi cu nimic pe cuget, dar dacă socoţi că ai îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, ai pierdut tot folosul rugăciunii! Dimpotrivă, de-ai avea pe cuget mii şi mii de poveri de păcate, dar dacă eşti convins că eşti cel din urmă dintre toţi, vei avea mare îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.
Nu-i smerenie să te socoteşti păcătos, când eşti păcătos; smerenie este să nu te socoteşti mare lucru, când ştii că ai făcut fapte multe şi mari. Atunci eşti smerit, când eşti cum zice Pavel, când poţi să spui: „ Nu mă ştiu cu nimic pe cuget” , şi totuşi să adaugi: „ dar nu mă îndreptăţesc cu asta” ; şi iarăşi: „ Iisus a venit să mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” .
Să ai smerenie înseamnă să fii înalt cu faptele bune, dar să te socoteşti, cu mintea, mic. Dumnezeu, din pricina nespusei Lui iubiri de oameni, primeşte şi Se apropie nu numai de cei ce se smeresc, ci şi de cei care-şi spun, cu inima zdrobită, păcatele lor. Este milostiv şi binevoitor cu unii ca aceştia.
Şi ca să vezi ce lucru bun este să nu te socoteşti lucru mare, închipuieşte-ţi două trăsuri: înjugă la una dreptatea şi mândria, iar la alta, păcatul şi smerenia; vei vedea că trăsura la care-i înjugat păcatul o va lua înaintea dreptăţii nu din pricina puterii păcatului, ci din pricina tăriei smereniei cu care e înjugat; trăsura cealaltă însă rămâne în urmă nu din pricina slăbiciunii dreptăţii, ci din pricina poverii şi a greutăţii mândriei. După cum smerenia, din pricina covârşitoarei ei înălţimi, biruie greutatea păcatului şi ajunge de se urcă la cer, tot astfel şi mândria, din pricina poverii şi a greutăţii ei, are puterea să biruie şi uşurătatea dreptăţii şi o trage lesne în jos.

7. Adu-ţi aminte de fariseu şi de vameş, şi vei vedea că împerecherea aceea e mai iute decât aceasta. A împerecheat fariseul dreptatea cu mândria, grăind aşa: „ Mulţumescu-Ţi, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni răpitori, lacomi, nici ca acest vameş!” . O, ce nebunie! nu i-a săturat mândria toată firea omenească, ci a ocărât nebuneşte şi pe vameşul de alături. Ce a făcut vameşul? N-a răspuns la ocări cu ocări, nu s-a amărât din pricina învinuirii, ci a primit cele spuse cu judecată. Şi i-au fost lui: săgeata duşmanului doctorie şi vindecare, ocara laudă, iar învinuirea cunună. Atât de mare bun este smerenia, atât de mare câştig! Face să nu te usture batjocurile altora, face să nu te sălbăticească să ocărăşti pe aproapele. Poţi culege şi de pe urma celor ce te ocărăsc un bine mare şi însemnat, aşa cum a cules vameşul. După ce a primit ocările şi a pus jos păcatele, spunând: „ Milostiv Fii mie, păcătosului!” , s-a coborât mai îndreptat decât acela, cuvintele au biruit faptele, vorbele au învins lucrurile. Fariseul a pus înainte dreptatea, postul şi zeciuiala; vameşul a spus numai cuvinte, dar a pus jos cu vorba toate păcatele lui. Că Dumnezeu nu i-a ascultat numai vorbele, ci a văzut şi inima cu care le spunea; şi găsindu-i smerit şi zdrobit sufletul, l-a miluit şi S-a arătat bun.
Spun aceste cuvinte nu ca să păcătuim, ci ca să ne smerim. Dacă vameşul, un om de cea mai de jos speţă de răutate, nu pentru că s-a umilit, ci numai pentru că s-a arătat cu judecată, pentru că şi-a spus păcatele şi a mărturisit ce era, a atras din partea lui Dumnezeu o atât de mare bunăvoinţă, cât ajutor nu vor atrage cei care săvârşesc mari fapte bune, dar se socotesc pe ei o nimica?
De aceea vă îndemn, mă rog şi mă cucernicesc, mărturisiţi-vă des lui Dumnezeu, nu te duc să fii privelişte celor împreună robi ai tăi, nici nu te silesc să-ti descoperi oamenilor păcatele tale! Desfă-ţi cugetul înaintea lui Dumnezeu! Arată-i Lui rănile şi de la El cere leacurile! Arată-le Celui ce nu te ocărăşte, ci te vindecă! Chiar de taci tu. El îţi ştie toate păcatele! Spune-le ca să câştigi! Spune-le ca, lăsând aici jos toate păcatele, să pleci dincolo curat şi slobod de păcate, să scapi de darea aceea în vileag de nesuferit din ziua judecăţii.
Cei trei tineri erau în cuptor şi şi-au dat sufletul pentru mărturisirea Stăpânului. Cu toate acestea, după atâtea şi atâtea fapte mari, spun: „ Nu putem deschide gura noastră! Ruşine şi ocară am ajuns robilor Tăi şi celor ce Te cinstesc pe Tine” .
– Dar pentru ce atunci deschideţi gura?
– Tocmai ca să spunem, răspund ei, că nu putem deschide gura, pentru ca astfel să atragem asupra noastră pe Stăpânul.
Puterea rugăciunii a stins tăria focului, a înfrânt furia leilor, a pus capăt războaielor, i-a alungat pe demoni, a deschis porţile cerului, a sfărâmat legăturile morţii, a izgonit bolile, a îndepărtat necazurile, a întărit oraşe ce se clătinau; rugăciunea a pus capăt bătăilor lui Dumnezeu, vicleniilor omeneşti, într-un cuvânt, tuturor nenorocirilor. Dar nu numesc rugăciune aceea care este rostită numai cu gura, ci rugăciunea care se înalţă din adâncul sufletului. După cum copacii care au înfipte adânc în pământ rădăcinile nu se clintesc din loc, nici nu sunt smulşi, de i-ar izbi atacul a mii şi mii de vânturi, pentru că rădăcinile lor sunt înţepenite bine în adâncul pământului, tot astfel şi rugăciunile care se înaltă de jos, din adâncul inimii, fiind bine înrădăcinate, se îndreaptă spre înălţimi şi nu sunt doborâte de nici un atac al gândului. De aceea şi Profetul spune: „ Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne!” .
Nu vă grăiesc acestea ca să mă lăudaţi numai, ci ca să-mi arătaţi lauda voastră şi prin fapte. Dacă atunci când spui oamenilor necazurile tale şi le istoriseşti nenorocirile ce te-au cuprins îţi uşurezi sufletul îndurerat, ca şi cum te-ai alina prin cuvânt, cu mult mai mult, de vei împărtăşi Stăpânului patimile sufletului tău, vei căpăta mare uşurare şi multă mângâiere. De multe ori omul, când te aude plângându-te şi văitându-te, se îngreunează, te respinge şi te alungă; Dumnezeu însă nu-i aşa; te primeşte, te trage la El! Să-I spui de dimineaţă până seara necazurile tale! Atunci mai cu seamă te iubeşte şi-ti ascultă rugăciunile! Asta a vrut să arate Hristos când a spus: „ Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi şi osteniţi, şi Eu vă voi odihni” , Ne cheamă! Să-L ascultăm! Ne trage la El! Să nu fugim! Chiar de-am avea mii şi mii de păcate! Atunci mai mult să alergăm la El. Că pe unii ca aceştia îi cheamă! „ N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” .
În aceste cuvinte vorbeşte de cei împovăraţi, de cei obosiţi, de cei osteniţi de greutatea păcatelor. Este doar numit Dumnezeul a toată mângâierea şi Părintele îndurărilor . Pentru că acesta e lucrul Lui de totdeauna: să mângâie şi să aducă uşurare celor îndureraţi şi necăjiţi, de-ar avea mii şi mii de păcate. Numai să ne dăm Lui, numai să alergăm la El şi să nu ne depărtăm, şi vom cunoaşte prin noi înşine adevărul spuselor acestora şi nimic din cele ce sunt nu va putea să ne supere dacă ne rugăm stăruitor şi aşa cum trebuie. Prin rugăciune vom îndepărta cu uşurinţă orice necaz ar veni peste noi. Şi ce este de mirare că puterea rugăciunii pune capăt necazurilor omeneşti, când ea stinge păcatele şi le şterge cu uşurinţă?
Aşadar, ca să ducem la capăt cu uşurinţă viaţa aceasta şi să îndepărtăm toate păcatele cu câte ne-am acoperit şi să stăm cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, să ne pregătim necontenit această doctorie, rugăciunea, alcătuind-o din lacrimi, din venire cu regularitate la biserică şi din stăruinţă. Făcând aşa, ne vom bucura de sănătate deplină şi vom dobândi şi bunătăţile cele viitoare, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvantul VI

1. Fiarele sălbatice sunt mai blânde şi mai liniştite atâta vreme cât pasc în păduri şi n-au ajuns să cunoască lupta cu omul. Dar când vânătorii le prind şi le duc în oraşe, când le închid şi le aţâţă să se înfrunte cu cei ce se luptă cu fiarele, şi apoi când fiarele sar asupra luptătorului şi gustă din carnea lui şi beau sânge omenesc, atunci nu mai pot fi oprite cu uşurinţă de la această mâncare, ci se reped cu multă dorinţă spre astfel de ospăţ. Aşa am păţit şi eu. După ce am început lupta cu iudeii şi am sărit asupra contradicţiilor lor neruşinate, după ce am doborât toate întâmpinările lor şi toată îngâmfarea ce se ridica împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, după ce am robit gândurile spre ascultarea lui Hristos, am fost cuprins de o dorinţă şi mai mare de a mă lupta cu ei
.Dar ce s-a întâmplat? Vedeţi că glasul îmi este mai slab şi nu mai poate face fată unei cuvântări lungi. Mi se pare că am păţit şi eu ceea ce păţeşte un ostaş care şi-a rupt sabia şi care se întoarce trist la ai săi, după ce i-a tăiat pe duşmani, după ce cu multă furie a intrat în rândurile vrăjmaşilor şi a doborât la pământ multe trupuri. Dar păţania mea e mai grea decât a acestui ostaş. Ostaşul căruia i s-a frânt sabia mai poate smulge altă sabie de la un ostaş de lângă el, mai poate să se folosească de furia sa, mai poate să-şi arate râvna lui cea mare! Dar eu, care am rămas cu glasul slab, nu mai pot lua de la altul un alt glas. Ce am să fac? Am să mă întorc şi eu? Dar nu-mi îngăduie tirania dragostei voastre. Îmi este ruşine şi de părintele nostru , care e de fată, îmi este ruşine şi de râvna voastră. De aceea, cu ajutorul rugăciunilor părintelui nostru şi cu ajutorul dragostei voastre voi căuta să încerc cele ce-mi sunt peste putere.
Nimeni să nu mă osândească spunând că predica aceasta nu e rostită la timp potrivit; căci eu azi, când îi prăznuim pe mucenici, în loc să vorbesc de luptele lor, mă pregătesc de luptă cu iudeii. Mucenicilor le este mai plăcută această cuvântare. De pe urma laudelor ce le-aş aduce n-ar ajunge mai străluciţi. Ce nevoie au ei de cuvântul meu, când luptele lor depăşesc firea cea muritoare, iar răsplăţile lor sunt mai presus de minte şi de putere? Şi-au râs de viaţa de aici, au călcat în picioare caznele şi muncile, au dispreţuit moartea, au zburat la cer, s-au izbăvit de tulburarea grijilor lumeşti, au poposit la limanul cel liniştit; n-au luat cu ei argint, haine scumpe, ci vistierii nefurate, răbdare, bărbăţie şi dragoste. Acum petrec în ceata lui Pavel. Viitorul nu le era nelămurit, căci erau întraripaţi de nădejdea cununilor înainte de primirea cununilor. Ce nevoie ar avea deci de cuvintele mele? Din pricina aceasta le este mai plăcut cuvântul împotriva iudeilor. De pe urma laudelor mele, după cum am spus mai sus, nu vor câştiga nimic pentru slava lor; dar de pe urma luptelor cu iudeii vor simţi mare plăcere şi vor asculta cu mare bucurie cuvintele spuse spre slava lui Dumnezeu. Căci ucenicii pe iudei nu-i iubesc mai cu seamă pentru că L-au iubit puternic pe Cel răstignit de ei. Iudeii spuneau: „ Sângele Lui peste noi şi peste copiii noştri” ; mucenicii şi-au vărsat sângele lor pentru Cel ucis de ei. Deci, cu deosebită plăcere au să-mi asculte spusele.

2. Am dovedit îndeajuns că dacă robia aceasta de acum a iudeilor avea să aibă sfârşit, profeţii iar fi prezis sfârşitul şi n-ar fi tăcut, odată ce au prezis sfârşitul tuturor robiilor ce au venit peste iudei: a celei din Egipt, a celei din Babilon şi a celei din timpul lui Antioh Epifaniu. Am dovedit cu Dumnezeieştile Scripturi că pentru fiecare din aceste robii a fost vestit mai dinainte şi timpul, şi locul; dar nici un profet n-a hotărât timpul pentru robia aceasta de acum. Numai atât a prezis Daniel, că va pustii totul, că va schimba felul de vieţuire; a mai prezis şi după cât timp de la întoarcerea din robia babilonică va începe această robie.
Dar nici Daniel, nici alt profet n-a spus că va avea sfârşit robia şi că se vor termina aceste nenorociri. Dimpotrivă, au spus că robia aceasta îi va stăpâni până la sfârşitul lumii. Martor al celor spuse e timpul scurs de la începutul acestei robii; nici până acum nu se vede nici urmă şi nici vreun început de schimbare, cu toate că iudeii au încercat adeseori să rezidească templul. Au încercat în trei rânduri, în vremea lui Adrian, a lui Constantin şi a lui Iulian, dar au fost împiedicaţi.
În timpul lui Adrian şi Constantin au fost împiedicaţi cu ostaşi, în timpul lui Iulian au fost împiedicaţi de focul care a izbucnit din temelii; focul a pus capăt încăpăţânării lor deşarte.
Cu dragă inimă aş vrea să-i întreb:
Spune-mi, iudeule, pentru care pricină v-aţi redobândit iar patria după ce aţi locuit în Egipt atâta vreme? Pentru care pricină v-aţi întors iarăşi în Ierusalim după ce aţi fost duşi iarăşi în robie în Babilon? La fel, aţi suferit atâtea necazuri în vremea lui Antioh, şi aţi dobândit din nou felul vostru de viaţă de mai înainte; aţi avut iarăşi jertfe, altar, Sfânta Sfintelor şi pe toate celelalte cu vrednicia de mai înainte. Acum însă nu s-a mai întâmplat una ca asta! Şi iată, au trecut o sută de ani, de două ori pe atât şi de trei ori, şi nici umbră de schimbare nu vedem că se arată undeva .
Dimpotrivă, au pierdut desăvârşit orice nădejde şi nici prin vis nu mai aşteaptă vreo schimbare ca mai înainte.
Dacă ar da vina pe păcatele lor şi ar spune: „ Pentru că am păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi L-am supărat, de aceea nu ne-am mai recăpătat ţara!” ; dacă ei, care se purtau totdeauna cu neruşinare când îi învinuiau profeţii, dacă ei, care tăgăduiau când profeţii le vorbeau despre crimele lor, dacă aceştia acum s-ar mărturisi şi şi-ar osândi păcatele lor, cu dragă inimă l-aş întreba pe fiecare dintre ei: „ Din pricina păcatelor tale, o, iudeule, locuieşti în afară de Ierusalim de atâta vreme? Ce lucru nou îmi spui? Ce lucru străin? Oare numai acum trăiţi în păcate, iar la început aţi trăit în dreptate şi fapte bune? N-aţi săvârşit de la început mii şi mii de nelegiuiri? Nu v-a învinuit profetul Iezechiel de nenumărate păcate, când a adus pe cele două femei desfrânate, pe Ola şi Oliva, spunând: „ Aţi zidit casă de desfrânare în Egipt, v-aţi făcut de cap cu barbarii şi aţi slujit la dumnezei străini” ? Nu v-aţi închinat oare viţelului de aur, cu toate că s-a despărţit marea, s-au sfărâmat pietrele şi s-au făcut atâtea minuni în pustie? Nu l-aţi lovit cu pietre pe Moise, nu l-aţi alungat şi nu aţi încercat adeseori să-l ucideţi în alte mii de chipuri? N-aţi stăruit în hulirea lui Dumnezeu? N-aţi slujit lui Beelfegor? N-aţi jertfit demonilor pe fiii şi pe fiicele voastre? N-aţi săvârşit tot felul de păgânătăţi şi de păcate? Nu v-a spus Profetul ca din partea lui Dumnezeu: „ Patruzeci de ani M-am mâniat pe neamul acesta şi am zis: Pururea rătăcesc cu inima” ?
Cum, dar, nu S-a întors atunci Dumnezeu de la voi, ci, după ce v-aţi ucis copiii, după ce aţi slujit idolilor, după ce aţi fost atât de nesocotiţi, după ce v-aţi purtat cu o negrăită nerecunoştinţa, a lăsat profet între voi, pe marele Moise, şi a făcut semne mari şi minunate? Şi ceea ce nu s-a petrecut cu nici un om, aceea s-a petrecut cu voi! În loc de acoperiş, nori au fost întinşi deasupra voastră! În loc de făclie de lumină, stâlp de foc mergea înainte! Duşmanii cădeau de la sine, iar oraşele erau cucerite numai la strigătul glasului vostru! N-aţi avut nevoie de arme, nici de înşirare în ordine de bătaie, nici de luptă! Aţi trâmbiţat numai, şi zidurile au căzut de la sine. Străină şi minunată v-a fost hrana! O strigă Profetul, zicând: „ Pâine cerească le-a dat lor. Pâine îngerească a mâncat omul. Bucate le-a trimis lor din destul” .
Te întreb: Pentru care pricină atunci, când trăiaţi păgâneşte, când slujeaţi idolilor, când vă ucideaţi copiii, când îi băteaţi cu pietre pe profeţi, când săvârşeaţi mii şi mii de răutăţi, v-aţi bucurat de o bunăvoinţă atât de mare şi de un sprijin atât de puternic din partea lui Dumnezeu, iar acum, când nici nu slujiţi idolilor, când nici nu vă ucideţi copiii, nici nu aruncaţi cu pietre în profeţi, pentru ce trăiţi într-o nesfârşită robie? Era oare un alt Dumnezeu atunci şi altul acum? Nu-i oare acelaşi Cel ce le-a rânduit pe acelea şi Cel ce le lucrează pe acestea?
Te întreb: Pentru care pricină, când mai mari vă erau păcatele, multă era cinstea ce v-o dădea Dumnezeu, iar acum, când păcătuiţi mai puţin, Şi-a întors cu totul faţa de la voi şi v-a dat necinstei fără de sfârşit? Dacă acum Şi-a întors Dumnezeu faţa din pricina păcatelor voastre, cu mult mai mult ar fi trebuit s-o facă atunci. Dacă v-a suferit atunci când săvârşeaţi păgânătăţi, cu mult mai mult ar fi trebuit să vă sufere acum, când nu săvârşiţi nici una. Dar pentru care pricină nu vă suferă? Chiar dacă vouă vă este ruşine să spuneţi pricina, vă voi spune-o eu deschis. Dar, mai bine spus, n-o spun eu, ci însuşi adevărul lucrurilor.
Pentru că L-aţi omorât pe Hristos, pentru că aţi întins mâinile împotriva Stăpânului, pentru că aţi vărsat cinstitul Lui sânge, de aceea nu este pentru voi îndreptare şi nici iertare. Atunci aţi ridicat mâna împotriva robilor, împotriva lui Moise, a lui Isaia, a lui Ieremia; atunci, chiar dacă săvârşea cineva vreo păgânătate, totuşi păgânătatea nu era capul răutăţilor. Dar acum, prin nebunia săvârşită faţă de Hristos, aţi umbrit toate păcatele vechi, aţi lăsat în urmă orice alt chip de nelegiuire. Din pricina aceasta sunteţi pedepsiţi mai mult acum. Pentru că, dacă n-ar fi aceasta pricina necinstei voastre de acum, pentru ce Dumnezeu v-a suferit atunci când vă ucideaţi copiii, şi nu vă mai suferă acum, când nu mai îndrăzniţi una ca aceasta? Nu e oare evident că omorând pe Hristos aţi săvârşit un păcat cu mult mai rău şi mai mare decât uciderea de copii şi decât orice fărădelege?

3. Spuneţi-mi, după toate acestea, mai puteţi să-L numiţi pe Hristos înşelător şi călcător de Lege? N-ar trebui să vă plecaţi şi să vă ascundeţi feţele când vă uitaţi la adevărul atât de evident al faptelor? Dacă Iisus, după cum spuneţi, ar fi fost un înşelător şi un călcător de Lege, ar fi trebuit, pentru că L-aţi omorât, să o duceţi bine. Dacă Finees, omorând un om, a potolit toată mânia împotriva poporului –
„A stat Finees, zice Scriptura, şi L-a îmblânzit şi a încetat bătaia” – şi dacă prin uciderea unui călcător de lege i-a scăpat de mânia lui Dumnezeu pe atâţia oameni care au făcut păgânătăţi, cu mult mai mult s-ar fi întâmplat aceasta cu voi dacă Cel răstignit de voi ar fi fost un călcător de lege. Pentru ce Finees, care a ucis un călcător de lege, a fost îndreptăţit şi a fost cinstit cu preoţia, iar voi, care, după cum spuneţi, aţi răstignit un înşelător şi un potrivinic al lui Dumnezeu, nu numai că nu o duceţi bine, nici nu sunteţi cinstiţi, ci, dimpotrivă, pătimiţi şi mai cumplit decât în vremea când vă ucideaţi copiii voştri?
Nu sare în ochi şi celui mai prost om că înduraţi o pedeapsă ca aceasta pentru că aţi săvârşit nelegiuire împotriva Mântuitorului lumii şi a Apărătorului lumii? Deşi acum v-aţi îndepărtat de sângiuiri necurate, deşi acum păziţi sâmbetele, iar atunci păcătuiţi chiar în zi de sâmbătă! Dumnezeu, prin gura proorocului Ieremia, vă făgăduise să cruţe oraşul vostru dacă veţi înceta de a mai ridica sarcini sâmbăta ; şi iată, acum îndepliniţi această poruncă, nu ridicaţi sarcini sâmbăta, şi Dumnezeu nu Se împacă cu voi. Nu Se împacă pentru că păcatul acesta al uciderii lui Hristos este mai mare decât toate păcatele. Prin urmare, este de prisos cuvântul vostru că robia voastră de acum se datorează păcatelor voastre de fiecare zi. Nu din pricina vieţii voastre deci, ci din pricina acelei îndrăzneli sunteţi în robia de azi. Pentru că dacă n-ar fi aceasta, Dumnezeu nu Şi-ar fi întors faţa de la voi atâta vreme, chiar de aţi fi săvârşit mii de păcate. Şi asta se vede din cele spuse şi din ceea ce am să spun acum.
– Ce anume?
– L-am auzit adeseori pe Dumnezeu spunând părinţilor voştri prin profeţi: „ Voi eraţi vrednici de mii şi mii de rele; dar Eu fac pentru numele Meu, ca să nu fie hulit între neamuri” . Şi iarăşi: „ Eu nu fac pentru voi, casa lui Israel, ci pentru numele Meu” . Cu alte cuvinte, spune aşa: Sunteţi vrednici de pedeapsă şi osândă mai mare; dar ca să nu spună cineva că Dumnezeu este slab şi nu poate să mântuie, şi că Dumnezeu i-a lăsat pe iudei în mâinile vrăjmaşilor lor, iată, îi ajut şi-i apăr.
Prin urmare, dacă Hristos ar fi fost un călcător de Lege, iar voi L-aţi răstignit, Dumnezeu v-ar fi scăpat de toate necazurile de acum, chiar dacă aţi fi săvârşit mii şi mii de păcate, ba chiar cu mult mai grozave decât cele dinainte, tocmai pentru ca să nu fie hulit numele Lui, ca să nu fie socotit Cel răstignit de voi cineva mare şi să nu se spună că din pricina Lui suferiţi acestea. Dacă Dumnezeu, pentru slava Sa, a trecut cu vederea păcatele strămoşilor voştri, cu atât mai mult ar fi făcut aceasta acum, ar fi lăudat răstignirea lui Hristos şi v-ar fi şters multele voastre păcate. Dar când se vede că Dumnezeu Şi-a întors cu totul faţa de la voi, este evident că Dumnezeu, prin această urgie şi părăsire desăvârşită, arată şi celor mai neruşinaţi că Cel răstignit n-a fost un călcător de Lege, ci însuşi Legiuitorul, Cel ce a venit, pricina miilor şi miilor de bunătăţi.
De aceea, voi, care nu credeţi în El, trăiţi în ocară şi necinste, iar noi, care ne închinăm Lui, noi, care mai înainte eram mai necinstiţi decât voi toţi, cu harul lui Dumnezeu suntem acum mai cinstiţi decât voi toţi şi în mai mare cinstire” .
– Dar de unde se vede că Dumnezeu Şi-a întors faţa de la noi?, mă poate întreba un iudeu.
– Spune-mi, mai este nevoie de cuvânt, mai este nevoie de dovadă? Mai cereţi încă dovadă prin cuvinte, când înseşi faptele strigă, când dau drumul la glas mai răsunător decât trâmbiţa, prin dărâmarea Ierusalimului, prin pustiirea templului şi prin tot ce s-a întâmplat cu voi?
– Dar oamenii au adus acestea peste noi, şi nu Dumnezeu!, mi se obiectează mai departe.
– Dar mai cu seamă Dumnezeu a săvârşit acestea! Dacă le pui pe seama oamenilor, atunci gândeşte-te la aceea că oamenii n-ar fi putut să le ducă la sfârşit, chiar dacă ar fi îndrăznit, dacă Dumnezeu n-ar fi hotărât aşa! Când barbarul a năvălit, aducând toată Persia cu el, şi nădăjduia ca în acest atac să-i prindă pe toţi evreii, căci îi avea pe toţi închişi în Ierusalim ca într-o plasă şi într-o mreajă, ei bine, atunci, da, atunci n-a lăsat barbarul acela la voi, fără luptă şi fără ciocnire, o sută optzeci şi cinci de mii de ostaşi, iar el a fugit, mulţumit că scapă cu viaţă ? Dumnezeu aşa a hotărât adeseori soarta multor altor războaie. încât şi acum, dacă nu v-ar fi părăsit cu desăvârşire, duşmanii voştri n-ar fi putut dărâma Ierusalimul, n-ar fi putut pustii templul, n-ar fi dăinuit până într-atât pustiirea. În sfârşit, n-ar fi fost încercările voastre fără de folos, când de atâtea ori aţi încercat să vă luaţi oraşul şi să zidiţi templul!

4. Nu numai prin acestea, ci şi prin altele voi încerca sa vă conving că împăraţii romani n-au făcut ceea ce au făcut cu propria lor putere, ci din pricina mâniei lui Dumnezeu, din pricina părăsirii de către Dumnezeu.
Dacă cele întâmplate ar fi fost o lucrare omenească, ar fi trebuit ca totul să se fi mărginit numai la căderea Ierusalimului, ar fi trebuit ca necinstirea voastră să nu meargă mai departe. Dar să admitem, aşa cum spuneţi voi, că oamenii au surpat zidurile, că oamenii au dărâmat oraşul, că oamenii au distrus altarul! Oare tot ei au luat de la voi şi harul Duhului? Oare tot ei au pus capăt tuturor celor sfinte, de pildă glasului care ieşea din acoperământul împăcării, lucrării ungerii, arătării de pe pietrele din hainele preotului? Căci şi religia iudaică nu-şi avea de jos toate începuturile ei, ci pe cele mai multe şi pe cele mai de cinste le avea de sus, din ceruri. De pildă, aducerea de jertfe. Dumnezeu a îngăduit să se aducă jertfe. Altarul, lemnele, cuţitul, preotul erau jos; focul însă, care avea să vină pe altarul de jertfă şi să mistuie jertfele, îşi avea începutul de sus. Nu un om aducea foc în templu, ci o flacără pogorâtă de sus aprindea jertfa. Şi iarăşi, dacă era nevoie să se afle ceva, ieşea o voce din Heruvimii de pe acoperământul împăcării şi prezicea cele viitoare. Şi iarăşi, pe pietrele de pe pieptul arhiereului se ivea o strălucire, care se numea arătare; această strălucire arăta cele viitoare.
În afară de acestea, când trebuia să Fie uns cineva, se pogora harul Duhului asupra untdelemnului. Profeţii slujeau acestor lucruri. Adeseori nor şi fum umpleau altarul. Deci, pentru ca iudeii să nu se mai obrăznicească, nici să pună pe seama oamenilor pustiirea. Dumnezeu n-a lăsat să cadă numai oraşul şi să fie pustiit doar templul, ci a făcut să piară şi acele lucruri care-şi aveau începuturile în ceruri: focul, glasul, strălucirea pietrelor şi toate celelalte la fel cu acestea.
Când iudeul îţi spune: „ Oamenii ne-au dus război, oamenii au uneltit împotriva noastră” , răspunde-i: „ Oamenii nu v-ar fi dus război dacă Dumnezeu n-ar fi îngăduit! Hai să zicem că oamenii au doborât zidurile! Dar omul a împiedicat oare să se pogoare foc de sus? Omul a oprit oare glasul care necontenit se auzea din acoperământul împăcării? Omul a oprit oare arătarea de pe pietre? Omul a oprit oare ungerea preoţească? În sfârşit, omul le-a prăpădit oare pe toate celelalte? Nu le-a luat oare Dumnezeu? Oricine vede asta! Pentru ce le-a luat? Nu oare pentru aceea că v-a lepădat şi Şi-a întors cu totul faţa de la voi?” .
– Nu-i aşa!, mi se răspunde. Nu le mai avem pe toate acestea pentru că nu mai avem templul şi oraşul Ierusalim!
– Dar pentru ce nu mai aveţi nici templul, nici Ierusalimul? Nu pentru că v-a părăsit Dumnezeu?
Dar, mai bine spus, ca să închidem cu desăvârşire gurile cele neruşinate ale iudeilor, haide să dovedim şi acest lucru chiar din Scripturi. Să dovedim că nu dărâmarea templului este pricina încetării profeţiei, ci mânia lui Dumnezeu. Să dovedim că prin nebunia lor îndreptată împotriva lui Hristos L-au mâniat acum pe Dumnezeu mai mult decât atunci când s-au închinat viţelului. Când a profeţit Moise, nu erau nici templu, nici altar; mai mult încă, iudeii nu încetau de a săvârşi păgânătăţi; cu toate acestea, harisma profeţiei n-a zburat; dimpotrivă, a profeţit acest mare şi viteaz bărbat şi s-au mai arătat atunci, în afară de el, încă alţi şaptezeci de profeţi. Şi nu numai atunci, ci şi mai târziu, după ce fusese ridicat templul şi fusese rânduită toată slujba de la templu. Atunci când a fost ars templul şi au fost duşi toţi iudeii în Babilon, Iezechiel şi Daniel erau plini de Duhul şi preziceau cele viitoare, fără să aibă înaintea ochilor Sfânta Sfintelor, fără să stea lângă altar, ba, dimpotrivă, se aflau într-o ţară barbară, printre oameni necuraţi şi călcători de Lege. Şi au spus lucruri cu mult mai multe şi mai minunate decât profeţii dinaintea lor şi au văzut vedenie dumnezeiască, atât cât le era cu putinţă să vadă.
Spune-mi, pentru care pricină nu mai aveţi acum profeţi? Nu e evident că Dumnezeu Şi-a întors fata de la voi? Dar pentru care pricină Şi-a întors faţa de la voi? Evident, iarăşi, că din pricina Celui răstignit, din pricina acelei fapte nelegiuite.
– De unde se vede aceasta?, aş putea fi întrebat.
– De acolo că înainte de săvârşirea acestei nelegiuiri aveaţi totul de la Dumnezeu, cu toate că trăiaţi ca nişte necredincioşi; iar acum, după cruce, deşi păreţi că trăiţi mai aproape de Dumnezeu, totuşi înduraţi mai mare pedeapsă şi nu vă bucuraţi de nici unul dintre darurile de mai înainte.

5. Dar ca să aflaţi pricina necazurilor voastre de acum de la înşişi profeţii care au înfăţişat-o lămurit şi ritos, ascultaţi ce grăieşte Isaia! Ascultaţi cum prezice şi binefacerea ce va fi făcută tuturor prin Hristos, şi nerecunoştinţa voastră: „ Prin rana Lui, noi toţi ne-am vindecat” , spune Isaia. Prin aceste cuvinte prezice mântuirea prin cruce, aceea care va fi dată tuturor. Apoi, pentru ca să spună cine suntem noi, a adăugat: „ Toţi ca nişte oi ne-am rătăcit fiecare în calea lui s-a rătăcit” . Vorbind de chipul crucii, grăieşte aşa: „ Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-Şi deschide gura Sa. Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat” . La nelegiuita judecată a lui Pilat. Deşi au mărturisit atâtea împotriva lui Iisus, El nu le-a răspuns nimic. Şi L-a întrebat ighemonul: „ Auzi ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?” . Hristos însă nimic n-a răspuns, ci tăcea. Acest lucru l-a spus de demult Profetul, zicând: „ Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde” .
Apoi, pentru ca să arate nelegiuirea săvârşită atunci la judecată, zice: „ întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat” , nici un judecător n-a pronunţat atunci sentinţa după dreptate, ci au primit mărturiile mincinoase împotriva Lui. Pricina este că Hristos n-a vrut să Se răzbune. Căci dacă ar fi vrut, ar fi zguduit şi cutremurat totul. Dacă atunci când era pe cruce, a sfărâmat şi pietrele, a întunecat lumea, a întors razele soarelui, a făcut pretutindeni pe pământ noapte în loc de zi, apoi n-ar fi putut face asta şi când era la judecată? Dar n-a vrut! Şi-a arătat blândeţea şi smerenia Sa. De aceea spune Profetul: „întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat” .
Apoi, pentru a arăta că nu era un om cum e fiecare din noi, a adăugat: „Neamul Lui cine-l va spune?” . Căci cine este Acela despre Care spune Profetul: „ S-a luat de pe pământ viaţa Lui” ? De aceea şi Pavel zice: „ Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, Viaţa noastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu El în slavă” .
Dar este timpul să spun şi să arăt ceea ce îmi propusesem, anume să-l aduc pe Isaia, care spune că iudeii suferă din pricina lui Hristos nenorocirile de acum.
– Unde spune asta?
– După ce vorbeşte de judecată, după ce vorbeşte de junghiere, după ce vorbeşte de luarea vieţii de pe pământ, după ce a spus: „ s-a luat de pe pământ viaţa Lui” , a adăugat: „ Şi voi da pe cei răi în locul îngropării Lui şi pe cei bogaţi în locul morţii Lui” , n-a spus: „ pe iudei” , ci: „ pe cei răi” . Într-adevăr, pot fi oare oameni mai răi decât aceia care L-au ucis pe Binefăcător după ce le adusese atâtea binefaceri?
Dacă nu s-au întâmplat acestea, dacă nu trăiţi acum întru necinste, dacă n-aţi fost lipsiţi de toate darurile date strămoşilor voştri, dacă n-a căzut oraşul vostru, dacă n-a ajuns templul vostru o ruină, dacă viaţa voastră n-a ajuns mai jalnică decât o tragedie, atunci, o, iudeule, nu crede!
Dar dacă lucrurile strigă, dacă profeţia s-a împlinit, pentru ce mai grăieşti cu obrăznicie şi neruşinare în zadar şi fără rost?
Unde vă sunt toate cele sfinte ale voastre? Unde este veşmântul arhieresc, unde e engolpionul şi arătarea? Nu-mi vorbi mie de patriarhii aceştia de acum, crâşmari, negustori, oameni plini de toate fărădelegea! Spune-mi, ce fel de preot este patriarhul vostru, când nu mai este ungerea cea veche, nici toată cealaltă sfinţenie? Spune-mi, ce fel de preot este patriarhul vostru, când nu mai este jertfă, nici altar, nici slujire a lui Dumnezeu? Vrei să-ţi vorbesc de legile despre preoţie, să-ţi spun cum erau unşi preoţii în vechime, ca să afli că aceştia, pe care voi îi numiţi patriarhi acum, nu sunt preoţi, ci o fac pe preoţii, joacă rolul de preot cum joacă artiştii pe scenă, dar, mai bine spus, nici nu pot să-şi joace bine rolul lor de preoţi. Sunt atât de departe nu numai de adevăratul preot, dar chiar de preotul de pe scenă. Adu-ţi aminte cum a fost făcut Aaron preot! Adu-ţi aminte câte jertfe a adus Moise pentru el, câte animale de jertfă a doborât! Adu-ţi aminte cum l-a spălat, cum a uns vârful urechii lui, mâna lui dreaptă, piciorul drept; l-a dus apoi în Sfânta Sfintelor şi i-a poruncit să rămână înlăuntru un număr anumit de zile.
Dar, mai bine spus, merită să auzi chiar cuvintele: „ Aceasta este ungerea lui Aaron şi ungerea fiilor lui… Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: Ia pe Aaron şi pe fiii lui şi hainele lor şi undelemnul ungerii şi viţelul cel pentru păcat şi berbecul şi strânge adunarea la uşa cortului mărturiei. Şi a zis Moise întregii adunări: Acesta este cuvântul pe care L-a poruncit Domnul. Şi după ce i-a adus – căci trebuie să prescurtez -, i-a spălat pe ei cu apă. L-a îmbrăcat apoi pe Aaron cu haina, l-a încins cu brâul, l-a îmbrăcat cu veşmântul cel lung, i-a pus umărarul, l-a încins şi l-a strâns; i-a pus engolpionul, şi peste engolpion, arătarea şi adevărul, şi mitra pe capul lui, şi peste mitră placa cea de aur; apoi, luând din untdelemn, a stropit cu el jertfelnicul şi l-a sfinţit, şi vasele şi spălătoarea şi căpătâiul ei şi le-a sfinţit, şi a turnat din el pe capul lui Aaron. Şi fiilor lui le-a făcut la fel. Şi a adus viţelul. Şi după ce l-a jertfit, au pus şi fiii lui mâinile pe el; şi luând din sânge, a uns coarnele jertfelnicului şi a curăţit jertfelnicul şi a turnat sângele pe căpătâiul jertfelnicului şi l-a sfinţit ca să se roage peste el. Apoi, după ce a ars unele părţi din viţel, pe unele înlăuntru, iar pe altele afară, a adus berbecul şi l-a ars în întregime; şi a adus un alt berbec, cel pentru sfinţire; şi după ce Aaron şi fiii lui au pus mâinile pe el, l-a junghiat; şi luând din sângele lui, a pus pe vârful urechii drepte a lui Aaron şi pe vârful mâinii lui drepte şi pe vârful piciorului drept; şi fiilor lui le-a făcut la fel. Apoi, luând unele părţi din jertfă, le-a pus în mâinile lui Aaron şi ale fiilor lui şi aşa le-a adus. Şi luând iarăşi sânge şi din untdelemn l-a stropit pe Aaron şi veşmintele lui, şi pe fiii lui şi veşmintele fiilor lui. Şi i-a sfinţit şi a poruncit să fiarbă carne în curtea cortului şi acolo să o mănânce. Şi din uşa cortului mărturiei, le-a spus Moise: Să nu ieşiţi şapte zile, până ce se va împlini ziua sfinţirii voastre. Căci în şapte zile se vor sfinţi mâinile voastre ca să se roage pentru voi” .
Când Moise spune că prin acestea a fost uns preot Aaron, că prin acestea a fost curăţit, că prin acestea a fost sfinţit, că prin acestea a rugat pe Dumnezeu, şi când acum nu se mai întâmplă nimic din acestea, nici jertfă, nici ardere de tot, nici stropire cu sânge, nici ungere cu untdelemn, când nu mai este nici cortul mărturiei şi nici nu mai stă înlăuntru un număr anumit de zile, e evident că preotul de acum al iudeilor este nesimţit, necurat, blestemat, spurcat; e evident că mânie pe Dumnezeu. Dacă nu-i cu putinţă să fie sfinţit un preot altfel decât prin acestea, atunci în chip necesar urmează că iudeii n-au preoţie odată ce acestea nu se săvârşesc. Vezi dar că pe bună dreptate spuneam că patriarhii lor de acum sunt departe, tare departe, nu numai de adevăratul preot, dar chiar de preotul de pe scenă?

6. Nu numai de aici, dar şi din altă parte putem afla cât de sfântă era la iudeii de altădată vrednicia preoţiei. Nişte oameni spurcaţi şi pierduţi s-au răzvrătit împotriva lui Aaron; au încercat să-l scoată din preoţie, căci îi puneau la îndoială vrednicia cu care era cinstit. Prea blândul Moise, voind să-i convingă, chiar prin fapte, că nu l-a urcat la această dregătorie pentru că-i era frate, rudă sau apropiat, ci, ascultând de porunca lui Dumnezeu, i-a încredinţat preoţia, a poruncit ca fiecare seminţie să aducă un toiag; acelaşi lucru i-a poruncit şi lui Aaron. Când le-au adus, Moise le-a luat pe toate şi le-a pus înlăuntru, în cortul mărturiei. După ce le-a pus, a poruncit să aştepte judecata lui Dumnezeu pe care o va da prin toiegele acelea. Toate celelalte toiege au rămas aşa cum erau, şi numai toiagul lui Aaron a odrăslit, a dat frunze şi roade, ca să cunoască aceia că Stăpânul firii îl hirotonea din nou pe Aaron, slujindu-se de frunze în loc de litere .
Cel care a spus la început: „ Să răsară pământul iarbă verde” şi a deşteptat puterea ei spre rodire, Acesta a făcut şi atunci ca lemnul acela, uscat şi fără rod, să odrăslească fără pământ şi fără rădăcină. Toiagul acela era deci o dovadă şi o mărturie a răutăţii răzvrătiţilor acelora, dar şi a judecăţii lui Dumnezeu; nu slobozea glas, dar prin înfăţişarea lui îi îndemna pe toţi, mai puternic decât glasul trâmbiţei, să nu mai încerce astfel de fapte.
Şi nu numai prin această minune l-a hirotonit pe Aaron, ci şi prin alta. Iarăşi, alţii mulţi s-au sculat şi au dorit cinstea lui Aaron – căci vrednicia de preot este într-adevăr de invidiat şi mulţi o doresc. Moise le-a poruncit să-şi ia cădelniţe, să pună tămâie în ele şi să aştepte hotărârea de sus. Şi pe când tămâiau ei, s-a desfăcut pământul şi i-a înghiţit pe toţi cei care erau de partea lor, iar pe cei care au luat cădelniţele i-a ars foc de sus. Ca să nu fie dată uitării cu timpul această întâmplare şi nici să nu ajungă necunoscută urmaşilor judecata aceasta minunată a lui Dumnezeu, Moise a poruncit să bată acele cădelniţe în jurul altarului, pentru ca, după cum toiagul prin înfăţişarea lui sloboade glas, fără să aibă glas, tot astfel şi plăcile acestea să le vorbească tuturor celor de mai târziu, să-i îndemne şi să-i sfătuiască să nu mai săvârşească nebunia înaintaşilor lor, ca să nu fie pedepsiţi la fel .
Ai văzut cum erau hirotoniţi în vechime preoţii? Acum însă la iudei toate sunt o jucărie, o batjocură, o ruşine, o afacere! Toate sunt pline de nelegiuiri. Spune-mi, pe aceştia îi urmezi, care totdeauna se încăpăţânează să lucreze şi să vorbească împotriva legilor lui Dumnezeu? Spune-mi, la sinagogile lor alergi? Nu îţi este teamă că are să te trăsnească Dumnezeu de sus? Nu ştii că şi dacă nu furi, dar dacă eşti văzut în peştera tâlharilor primeşti aceeaşi osândă? Dar pentru ce vorbesc eu de tâlhari? Ştiţi bine cu toţii şi vă aduceţi aminte de acei oameni blestemaţi, de şarlatanii aceia care au dat jos statuile împărăteşti din oraşul nostru. Vă aduceţi aminte că nu numai cei care au îndrăznit să săvârşească această faptă, ci şi cei care au fost doar văzuţi că erau de faţă la cele întâmplate au fost duşi la tribunal, au fost târâţi cu ceilalţi şi au primit cea mai grea pedeapsă?
Iar tu te sileşti să alergi acolo unde-i ocărât Tatăl, unde-i hulit Fiul, unde-i lepădat Duhul cel Sfânt şi de viaţă făcător? Spune-mi, nu îţi este teamă, nu te cutremuri când intri în locurile acelea spurcate şi necurate? Spune-mi, ce apărare, ce iertare vei avea când te împingi de bună voie spre prăpastie, când te arunci singur în adânc?
Să nu-mi spui mie că în sinagogă se află legea şi cărţile profeţilor! Nu-i de ajuns aceasta ca să facă locul sfânt. Ce lucru e mai bun: să ai cărţile sfinte într-un loc sau să grăieşti cele scrise în cărţi? Negreşit, să grăieşti cele scrise în cărţi şi să le ai în minte! Te întreb: Oare s-a sfinţit gura diavolului pentru că a rostit cuvinte din Scriptură? Nu se poate spune! Diavolul a rămas tot diavol! Dar demonii? îi vom pune oare în rândul Apostolilor pentru că predicau şi spuneau: „ Aceşti oameni sunt robii Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii” ? Deloc! Continuăm să-i blestemăm şi să-i urâm! Te întreb: Cuvintele rostite nu sfinţesc gura ce le rosteşte, iar cărţile sfinţesc locul unde stau? Cum poţi grăi astfel? Eu tocmai pentru asta mai cu seamă urăsc sinagoga, pentru că ţine în ea legea şi profeţii. Dacă nu le-ar ţine, n-aş urâ-o atât de mult.
– De ce?
– Pentru că aceasta este o mare momeală, o mare înşelăciune pentru oamenii mai simpli. Căci şi Pavel l-a izgonit pe cel-rău mai mult pentru că a vorbit decât pentru că a tăcut. „ Supărându-se Pavel, spune Scriptura, i-a zis duhului: „ Ieşi din ea!” .
– De ce?
– Pentru că duhul necurat striga: „ Aceşti oameni sunt robii Dumnezeului celui Preainalt” .
Dacă ar fi tăcut, n-ar fi înşelat atâta; vorbind însă, ar fi atras şi i-ar fi convins pe oamenii mai simpli să dea ascultare şi celorlalte spuse ale lor. Ca să deschidă uşă înşelăciunilor lor, ca să dea minciunii mult crezământ, demonii amestecă în minciuni şi ceva adevăr. Întocmai ca aceia care, preparând otrăvurile, ung gura paharului cu miere ca să se ia cu uşurinţă otrava. De aceea mai cu seamă Pavel s-a supărat şi s-a grăbit să le închidă gura, pentru că demonii îşi luaseră o vrednicie ce nu li se cuvenea. De aceea şi eu îi urăsc pe iudei, pentru că au Legea, dar ocărăsc Legea şi încearcă să-i amăgească pe cei simpli. Vina nu le-ar fi atât de mare dacă ar lupta împotriva lui Hristos fără să creadă în profeţi. Aşa însă, sunt lipsiţi de orice iertare, pentru că spun că ei cred în profeţie, dar ocărăsc pe Cel profeţit de ei.

7. Pe scurt, dacă socoteşti că sinagoga e sfântă pentru că se află în ea Legea şi cărţile profeţilor, ar fi cu cale să socoteşti sfinţi şi idolii, şi templele idolilor. Odinioară au avut iudeii război şi au biruit filistenii; au luat chivotul şi l-au dus în templul lor . A fost oare sfânt templul acela pentru că a avut chivotul? Deloc! Dimpotrivă, şi spurcat şi necurat. Şi s-a arătat aceasta îndată prin fapte. Au aflat vrăjmaşii că înfrângerea iudeilor nu se datorează slăbiciunii lui Dumnezeu, ci nelegiuirii iudeilor; chivotul fiind luat în robie, şi-a arătat puterea lui în pământ străin, căci de două ori a trântit jos idolul şi l-a sfărâmat . Deci, nu numai că n-a sfinţit locul, dimpotrivă, i-a adus şi război.
De altfel, ce chivot mai au acum iudeii, când nu mai e nici acoperământul împăcării, nici descoperire, nici plăcile testamentului, nici Sfânta Sfintelor, nici catapeteasma, nici arhiereu, nici tămâiere, nici ardere de tot, nici jertfă, nici celelalte care alcătuiau atunci sfinţenia chivotului aceluia? După părerea mea, chivotul acesta de acum al iudeilor nu este întru nimic mai bun decât chivoturile care se vând în piaţă, ba, dimpotrivă, e cu mult mai rău. Chivoturile care se vând în piaţă nu vatămă deloc pe cei ce se apropie de ele, pe când chivotul acela din sinagoga iudeilor pricinuieşte multă vătămare în fiecare zi celor ce se apropie de el.
„Fraţilor, nu fiţi copii cu mintea, ci cu răutatea fiţi prunci” . Izbăviţi de teama aceasta deşartă pe cei spăimântaţi de chivotul din sinagoga iudaică ! Învăţaţi-i de ce trebuie să se teamă şi să se sperie! Învăţaţi-i că nu trebuie să se teamă de chivotul acesta, ci de stricarea templului lui Dumnezeu, prin drumurile la sinagogă, prin cugetul alipit de iudaism, prin ţinerea sărbătorilor iudaice.
„Cei care voiţi să vă îndreptăţiţi prin Lege aţi căzut din har” . De aceea trebuie să vă temeţi ca nu cumva să auziţi de la Cel ce are să vă judece în ziua aceea: „ Plecaţi, nu vă ştiu pe voi , pentru că aţi avut părtăşanie cu cei ce M-au răstignit, pentru că v-aţi încăpăţânat să ridicaţi iarăşi sărbătorile pe care le-am desfiinţat, pentru că aţi alergat la sinagogile iudeilor care au făcut nelegiuiri faţă de Mine.
Eu am dărâmat templul, am făcut să ajungă o ruină locul acela sfânt, care avea în el lucruri înfricoşătoare, iar voi cinstiţi nişte case, care nu sunt cu nimic mai de cinste decât crâşmele, cinstiţi nişte peşteri de tâlhari” .
Dacă Hristos spunea despre templu, atunci când erau în el Heruvimi, când era chivotul, când înflorea încă harul Duhului, că „ l-aţi făcut peşteră de tâlhari” şi „ casă de neguţătorie” , din pricina fărădelegilor iudeilor şi a crimelor lor, ce nume vrednic putem găsi sinagogilor lor acum, când i-a părăsit harul Duhului, când au pierit toate cele sfinte, când ei săvârşesc această slujbă nelegiuită, luându-se la harţă cu Dumnezeu?
Dacă atunci când religia iudaică era în floare, templul era peşteră de tâlhari, acum, de-ai numi sinagoga casă de desfrâu, loc de nelegiuire, sălaş de draci, întăritură a diavolului, prăpăd de suflete, prăpastie şi adânc a toată pierzania, şi tot ai numi-o mai puţin decât merită!
Doreşti să vezi templu? Nu alerga la sinagogă, ci fii tu templu! Dumnezeu a dărâmat un templu în Ierusalim, dar a ridicat mii de temple mai sfinte ca acela.
„Voi sunteţi templu al Dumnezeului celui viu” , spune Scriptura. Împodo-beşte-ţi această casă, alungă orice gând rău, ca să fii mădular de cinste al lui Hristos, ca să fii templu al Duhului Sfânt. Fă şi alte temple la fel! Şi după cum nu-i treci cu uşurinţă cu vederea pe săracii pe care-i vezi, tot aşa nu-l trece cu vederea nici pe cel pe care-l vezi că aleargă la sinagogă! Opreşte-l cu cuvântul, ca printr-un frâu, şi adu-l la Biserică. Milostenia aceasta e mai mare decât cealaltă milostenie şi un câştig mai mare decât câştigul a mii de talanţi. Dar pentru ce vorbesc eu de câştig de mii de talanţi? Este mai mare câştig decât de-ai câştiga întreaga lume văzută, pentru că şi omul este mai de preţ decât întreaga lume; căci pentru om s-a făcut şi cerul şi pământul, şi marea şi soarele şi stelele. Gândeşte-te dar la vrednicia celui pe care-l mântui şi nu dispreţul purtarea lui de grijă. De-ai depune la zarafi nenumăraţi bani, n-ai să câştigi atât cât câştigi mântuind un suflet abătându-l de pe calea cea rătăcită şi povăţuindu-l spre buna credinţă. Cel ce dă săracului pune capăt foamei; dar cel ce îndreaptă pe unul care ţine obiceiurile şi sărbătorile iudaice, (acela) pune capăt necredinţei. Unul uşurează sărăcia, celălalt opreşte nelegiuirea. Unul izbăveşte trupul de durere, celălalt smulge sufletul din gheenă. Ţi-am arătat comoara! Nu pierde câştigul! Aici nu mai poţi da vina pe sărăcie, nu mai poţi spune că eşti sărac pentru a face o astfel de milostenie. Cheltuiala este numai la cuvinte, risipa, la vorbe. Să nu ne trândăvim dar, ci cu toată râvna şi cu toată tragerea de inimă să-i vânăm pe fraţii noştri; să-i târâm chiar fără voia lor în casele noastre şi să le întindem ospăţ. Chiar astăzi să-i facem părtaşi mesei, pentru ca, în faţa noastră curmând postul şi dându-ne încredinţare şi convingere deplină de frumoasa lor îndreptare, să ajungă şi loruşi, şi nouă pricinuitori ai veşnicelor bunătăţi, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slava, împreună şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvantul VII

Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles

1. Iarăşi au loc curse de cai; şi iarăşi adunarea noastră s-a împuţinat! Dar, mai bine spus, atâta vreme cât voi sunteţi aici, adunarea nu s-a împuţinat! După cum plugarului nu-i pasă de frunzele de grâu căzute pe jos când vede bobul grâului plin şi frumos, tot aşa şi eu acum, când roadele sunt aici, nu mă doare atât inima la vederea frunzelor luate de vânt. Sufăr, e drept, şi din pricina nepăsării acelora, dar râvna dragostei voastre îmi alină durerea pricinuită de ei. Aceia, chiar dacă vin câteodată la biserică, nici atunci nu sunt în biserică; trupul le stă aici, dar mintea le rătăceşte pe-afară. Voi însă, chiar dacă lipsiţi câteodată, şi atunci sunteţi de faţă; trupul vă este afară, dar mintea e aici.
Voiam să-mi prelungesc cuvântul împotriva lor! Dar ca să nu par că mă lupt cu umbrele, ţinând de rău pe nişte oameni ce nu-s de faţă, nici nu mă aud, îmi păstrez cuvintele acestea (pentru) când vor fi aici. Voi căuta dar să povăţuiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, dragostea voastră spre livada noastră cea obişnuită şi spre oceanul Dumnezeieştilor Scripturi. Dar treziţi-vă şi privegheaţi! Aici nu este ca pe o corabie! Acolo, chiar de dorm toţi călătorii şi de priveghează numai căpitanul corăbiei, nu-i nici o primejdie! Privegherea aceluia şi măiestria lui sunt îndestulătoare pentru vas. Aici, însă, de-aş priveghea eu, cel ce vă vorbesc de mii de ori, dar dacă voi, care mă ascultaţi, nu privegheaţi la fel, cuvântul meu se va îneca pentru că nu găseşte minte care să-l primească. De aceea, trebuie să fiţi atenţi şi să privegheaţi. Căci noi călătorim pe valurile acestei vieţi pentru nişte câştiguri mai mari. Nu călătorim ca să câştigăm aur, argint şi bogăţii pieritoare, ci ca să câştigăm viaţa veşnică şi vistieriile cele cereşti. Mai multe căi avem noi aici decât căile de pe mare şi de pe uscat! Iar dacă nu ştii să străbaţi bine aceste căi, amarnic te îneci!
Aşadar, voi toţi, cei ce călătoriţi cu mine, nu fiţi fără de nici o grijă, cum sunt călătorii de pe corăbii, ci atenţi şi cu grijă, aşa cum sunt căpitanii de corăbii. Aceştia, când dorm toţi ceilalţi călători, stau la cârma corăbiei şi nu se uită numai la căile cele de pe apă, ci cârmuiesc bine corabia uitându-se, de la o atâta depărtare, la cer, căci mersul stelelor îi călăuzeşte, ca şi cum i-ar duce de mână; şi nici un alt om n-ar putea cârmui corabia pe ocean ziua-n amiaza mare atât de fără frică, aşa cum o cârmuiesc aceia cu toată liniştea în miez de noapte; când marea este mai înfricoşătoare, ei, cu ochii în patru şi netulburaţi, îşi vădesc măiestria lor şi nu se uită numai la căile cele strâmte de pe ape, nici numai la drumul stelelor, ci şi la bătăile vânturilor; şi atât de mare e priceperea bărbaţilor acelora, că adeseori, când se porneşte o suflare de vânt atât de puternică încât ar putea să răstoarne corabia, ei, prin manevrări dese ale pânzelor, îndepărtează cu dibăcie toată primejdia şi, înfruntând cu măiestria lor loviturile puternice ale vânturilor, smulg corabia din bătaia valurilor. Dacă cei care călătoresc pe mare pentru treburi şi câştiguri lumeşti au sufletul atât de atent pururea, cu atât mai mult noi trebuie să fim aşa! Căci mai mare e primejdia pentru cei trândavi şi mai mare e liniştea pentru cei ce priveghează. Corabia noastră nu-i făcută din scânduri, ci-i încheiată din Dumnezeieştile Scripturi; n-o călăuzesc de sus stelele, ci Soarele dreptăţii ne cârmuieşte corabia aceasta; stăm la cârma ei, dar nu aşteptăm suflări de zefir, ci blânda adiere a Duhului.

2. Să priveghem dar şi să privim cu băgare de seamă căile. Căci despre slava Celui Unuia-Născut ne este nouă astăzi iarăşi cuvântul! Mai înainte am arătat că înţelegerea fiinţei lui Dumnezeu depăşeşte cu multă prisosinţă şi înţelepciunea oamenilor, şi a îngerilor, şi a arhanghelilor, şi, într-un cuvânt, înţelepciunea întregii zidiri; am arătat apoi că este cunoscută şi înţeleasă numai de Cel Unul-Născut şi de Sfântul Duh.
Acum îmi mut cuvântul pe un alt câmp de bătaie. Voi căuta să arăt că Fiul este de aceeaşi putere, de aceeaşi stăpânire şi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl. Dar, mai bine spus, noi nu căutăm, ci am aflat asta şi o şi stăpânim cu de-adinsul, din pricina harului lui Hristos. Acum suntem gata să arătăm asta celor care grăiesc cu neruşinare despre Fiul. Dar eu mă ruşinez şi roşesc având a vorbi despre acest lucru. Cine nu va râde de mine că încerc să demonstrez şi să dovedesc nişte adevăruri atât de evidente? Şi cum să nu fiu vrednic de osândă când caut să arăt că Fiul este de-o-Fiinţă cu Tatăl? Căci această rătăcire a ereticilor, că Fiul nu-i de-o-fiinţă cu Tatăl, este potrivnică nu numai Scripturilor, ci şi părerii de obşte a tuturor oamenilor şi firii lucrurilor. Poţi vedea că cel născut este de-o-fiinţă cu cel ce l-a născut nu numai la oameni, ci şi la toate animalele şi la copaci. Nu e oare absurd să crezi că această lege rămâne neschimbată la plante, la oameni şi la animale, şi numai la Dumnezeu nu rămâne, numai la El trebuie să fie răsturnată? Dar, ca să nu se pară că deofiinţimea Fiului cu Tatăl se sprijină pe lucrurile din lumea aceasta, haide să o dovedim chiar din Scripturi şi să dăm drumul cuvintelor. Căci nu noi, cei convinşi, ci aceia, cei necredincioşi, se vor face de râs, ei, care se împotrivesc unor fapte atât de evidente, ei, care-şi întorc faţa de la adevăr.
– Cum evidente?, spun ei. Căci dacă este de-o-fiinţă cu Tatăl pentru că se numeşte Fiu, atunci vom putea fi şi noi de-o-fiinţă cu El, pentru că şi noi ne numim fii! Se spune în Scriptură: „ Eu am zis: dumnezei sunteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt” .
– O, ce neruşinare! O, ce grozavă neştiinţă! Cum se arată nebunia lor prin toate! Când am vorbit despre fiinţa lui Dumnezeu, că e de neînţeles, stăruiau să-şi revendice lor ceea ce era propriu numai Celui Unuia-Născut, că ei cunosc pe Dumnezeu tot aşa de bine cum Se cunoaşte Dumnezeu pe Sine. Acum, însă, pentru că vorbim de slava Celui Unuia-Născut, stăruiesc să-L coboare pe Fiul la josnicia lor, spunând că şi noi ne numim fii!
Dar asta, negreşit, nu ne face pe noi de-o-fiinţă cu Tatăl! Tu te numeşti fiu, dar Acela este! Tu cu cuvântul, EI cu fapta! Tu te numeşti fiu, dar nu te numeşti Unul-Născut ca Acela, nu locuieşti în sânul Tatălui , nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui , nici chipul lui Dumnezeu .
Dacă nu te conving cele de mai înainte, acestea să te convingă, şi altele mult mai mari decât acestea, care dau mărturie despre înălţimea Lui. Când vrea să arate identitatea fiinţei Lui cu fiinţa Celui ce L-a născut, zice: „ Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” . Când vrea să arate unitatea puterii, zice: „ Eu şi Tatăl una suntem” . Când vrea să arate că au aceeaşi stăpânire, zice: „ Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul pe care voieşte, îi înviază” . Când vrea să arate identitatea de adorare, zice: „ Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” . Când vrea să arate autoritatea de a schimba legile, spune: „ Tatăl Meu lucrează; şi Eu lucrez” . Dar anomeii trec peste toate aceste texte (scripturistice) şi, neînţelegând cuvântul Fiu în sens propriu, pentru că se cinstesc şi ei cu numele de fii, coboară pe Fiul la aceeaşi josnicie, zicând: „ Eu am zis: dumnezei sunteţi, şi toţi, fii ai Celui Preaînalt” .
Aşadar, pentru că susţii că din pricină că te numeşti şi tu fiu. Fiul nu are nimic mai mult decât tine, şi deci nici nu este Fiu adevărat, vei susţine, poate, că nici Tatăl nu are nimic mai mult decât tine, din pricină că ţi s-a dat şi ţie numele de dumnezeu; că, după cum ai fost numit fiu, ai fost numit şi dumnezeu. Dar, după cum nu îndrăzneşti să spui că numele de Tată este un simplu nume, deşi ai fost numit dumnezeu, ci mărturiseşti că Tatăl este Dumnezeu adevărat, tot aşa nu îndrăzni nici când e vorba de Fiul să te dai pe tine ca pildă şi să spui: „ Şi eu mă numesc fiu; iar pentru că eu nu sunt de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, nici Acela nu se cade să fie de aceeaşi fiinţă” , deoarece toate textele citate mai sus arată că este Fiu adevărat şi de aceeaşi fiinţă cu Cel ce L-a născut. Când spun că este de acelaşi chip, ce altceva arată decât identitatea de fiinţă?
– La Dumnezeu nu poate fi vorba nici de chip, nici de faţă! Dar pentru că mi-ai vorbit de acestea, îmi zice anomeul, vorbeşte-mi şi de textele potrivnice celor pe care mi le-ai adus.
– Care cele potrivnice?
– De pildă, că Se roagă Tatălui! Pentru ce Se roagă de El dacă este de aceeaşi putere, de aceeaşi fiinţă şi dacă le face pe toate cu aceeaşi stăpânie?

3. – Îţi voi spune nu numai aceste texte, ci şi altele smerite câte s-au spus despre El; pe toate le voi aduce cu de-amănuntul. Mai întâi voi spune aceea că pentru cele smerite spuse despre El eu pot da multe pricini drepte, tu însă pentru cele înalte şi slăvite ale Lui nu poţi spune altă pricină decât aceea că prin ele Domnul vrea să ne arate înălţimea Lui. Că dacă n-ar sta aşa lucrurile, ar fi luptă şi război în Scripturi, pentru că este potrivnic ca o dată să spună Domnul: „ După cum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, tot aşa şi Fiul pe care voieşte îi înviază” , şi câte altele a mai spus, iar altă dată să roage pe Tatăl când trebuie să facă asta . Dar când voi spune pricinile, toată îndoiala se va risipi.
Care sunt dar pricinile că şi El, şi Apostolii au spus despre El multe lucruri smerite?
Cea dintâi pricină şi cea mai mare este că S-a îmbrăcat cu trup şi că a voit să-i încredinţeze pe toţi, şi pe cei de atunci şi pe cei de mai târziu, că nu este o umbră, nici nu este o închipuire trupul Lui văzut, ci adevăr. Dacă atâtea lucruri smerite şi omeneşti au fost spuse despre El, şi de către Apostoli şi de către El însuşi, şi totuşi diavolul a fost în stare să înduplece pe nişte oameni ticăloşi şi de nimic să tăgăduiască întruparea Cuvântului, să îndrăznească să spună că n-a luat trup şi să facă să dispară tot temeiul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, în ce prăpastie n-ar fi căzut de nu s-ar fi spus acestea?
Nu auzi încă şi acum că Marcian, Manes, Valentin şi mulţi alţii tăgăduiesc întruparea? Pentru aceasta s-au grăit despre Domnul multe lucruri omeneşti şi smerite, mai prejos de fiinţa cea nespusă a dumnezeirii Sale, ca să ne încredinţeze de adevărul întrupării. Şi multă silinţă şi-a dat diavolul ca să facă să dispară această credinţă dintre oameni! Ştia doar că, dacă face să dispară credinţa în întruparea Domnului, se va prăbuşi cea mai mare parte a credinţei noastre.
În afară de pricina aceasta mai este şi o alta: slăbiciunea şi neputinţa ascultătorilor, care îl vedeau atunci pentru întâia oară şi îl auzeau atunci pentru întâia oară, de a primi dogme mai înalte. Şi că spusa aceasta nu-i o presupunere
a mea, voi căuta să înfăţişez chiar din Scripturi şi să arăt că ascultătorii Lui se tulburau şi se sminteau ori de câte ori spunea despre El ceva mare şi înalt şi vrednic de slava Lui, – dar pentru ce vorbesc eu de ceva mare şi înalt şi vrednic de slava Lui ?, se sminteau ori de câte ori spunea ceva ce depăşea firea omenească -; dar dacă spunea ceva smerit şi omenesc, alergau la El şi îi primeau cuvântul.
– Şi de unde putem vedea aceasta?
– De la Ioan mai cu seamă. Când Domnul a spus: „ Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” , iudeii îi zic: „ încă n-ai cincizeci de ani şi ai văzut pe Avraam?” . Vezi că îl socoteau un simplu om?
– Ce le-a răspuns Domnul?
– „Înainte dea fi fost Avraam sunt Eu! Şi au luat pietre ca să arunce în El” .
Apoi, când a grăit multe cuvinte despre taine şi a spus: „ Iar pâinea pe care Eu voi da-o pentru viaţa lumii este trupul Meu” , iudeii ziceau: „ Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” . „ Şi de atunci mulţi din ucenicii Lui s-au depărtat şi nu mai umblau cu El” . Te întreb: Ce-ar fi trebuit să facă Domnul? Să stăruiască în a grăi cuvinte înalte, ca să sperie vânatul şi să-i respingă toţi învăţătura Lui? Dar asta nu era potrivit cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu!
Iarăşi, când a spus: „ Cel ce ascultă cuvântul Meu nu va gusta moartea în veac” , iudeii ziceau: „ N-am spus noi bine că ai demon? Avraam a murit, şi profeţii au murit, şi Tu spui: „ Cel ce ascultă cuvântul Meu nu va gusta moartea?” .
Şi ce e de mirare că mulţimea avea o astfel de părere despre El, când chiar căpeteniile poporului aveau aceeaşi părere?
Nicodim, care era căpetenie şi care venise la el cu multă dragoste şi-I spusese: „ Ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător” , n-a putut primi învăţătura despre botez, pentru că depăşea cu mult puterea lui de înţelegere. Când Hristos i-a spus: „ De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea vedea împărăţia Iui Dumnezeu” , Nicodim a căzut în nişte gânduri atât de omeneşti, încât a întrebat: „ Cum poate să se nască omul, bătrân fiind? Poate oare să intre a doua oară în pântecele mamei lui şi să se nască din nou?” .
– Ce-i spune Hristos?
– „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu aţi crezut, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” . Prin aceste cuvinte Domnul aproape că Se apără şi explică pentru ce n-a grăit despre naşterea de sus.
Apoi, iarăşi, chiar în timpul răstignirii, după ce făcuse atâtea minuni, după ce-Şi arătase într-atât puterea Lui, când a spus: „ Veţi vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului” , arhiereul, nesuferind cuvântul, şi-a sfâşiat hainele .
Te întreb: Cum ar fi trebuit să grăiască Domnul cu nişte oameni care nu înţelegeau şi nu sufereau gândurile cele înalte? Deci nu este deloc de mirare că nu a spus despre El lucruri mari şi înalte unor oameni care se târau pe jos şi care erau aşa de slabi la minte!

4. Ar fi îndestulătoare şi cele zise ca să arate că aceasta era pricina şi îngrijorarea pentru care Domnul a grăit atunci despre El lucruri smerite şi de jos. Eu însă voi căuta să fac cunoscute acestea din celălalt punct de vedere. După cum i-aţi văzut pe iudei scandalizându-se, tulburându-se, sărind, ocărând şi fugind ori de câte ori Domnul spune despre Sine ceva mare şi înalt, tot aşa voi căuta să vă arăt că ei se apropie de Domnul şi primesc învăţătura Lui ori de câte ori spune despre El ceva smerit şi de jos.
Aceiaşi oameni care au sărit în sus, s-au apropiat îndată de El când Domnul a spus iarăşi: „ De la Mine însumi nu fac nimic, ci după cum M-a învăţat Tatăl Meu, aşa grăiesc” . Iar Evanghelistul, voind să ne arate că au crezut în El din pricina smereniei cuvintelor Lui, a însemnat asta zicând: „ Grăind El acestea, mulţi au crezut în El” . Şi în alte locuri poţi vedea că se petrece acelaşi lucru. Pentru aceasta, adeseori a grăit multe ca un om, totuşi nu ca un om, ci cu cuviinţă dumnezeiască, (cuvinte) vrednice de înălţimea Lui, pentru a face pogorământ slăbiciunii ascultătorilor şi pentru a purta de grijă de curăţia învăţăturilor. Dar ca să nu vatăme pe oamenii de mai târziu pogorământul făcut continuu părerii despre vrednicia Lui, n-a trecut cu vederea de a vorbi şi despre cele mari şi înalte ale Lui. Deşi ştia mai dinainte că nu-L vor asculta, ba, dimpotrivă, îl vor ocări şi vor sări, totuşi a vorbit şi despre acestea, grăind cele amintite mai sus şi arătând şi pricina pentru care a amestecat între ele şi cuvintele cele smerite. Aceasta a fost dar pricina că Domnul a grăit despre El lucruri smerite şi de jos! Încă nu puteau primi măreţia celor spuse! Şi dacă n-ar fi voit să facă acest pogorământ, în zadar ar fi fost dată învăţătura dogmelor celor înalte unor oameni care nu-L ascultau, nici nu luau aminte! Aşa însă, chiar dacă pe aceia nu i-a folosit cu nimic, totuşi ne-a învăţat pe noi, ne-a făcut să avem despre El părerea cuvenită Lui şi ne-a convins că Şi-a pogorât cuvântul spre cele mai smerite pentru ca ascultătorii Lui de atunci nu-I puteau încă primi măreţia spuselor. Aşadar, când Îl vezi grăind cele smerite nu socoti că pogorământul acesta este o urmare a smereniei fiinţei Lui, ci o urmare a slăbiciunii minţii ascultătorilor.
Vreţi să vă spun şi o a treia pricină? Domnul a grăit şi a făcut multe lucruri smerite nu numai din pricina îmbrăcăminţii trupului, nici numai din pricina slăbiciunii ascultătorilor, ci şi din pricină că a voit să-i înveţe pe ascultătorii Lui smerenia. Aceasta-i a treia pricină. Cel ce te învaţă să fii smerit nu te învaţă asta numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, smerindu-se El însuşi şi cu cuvântul, şi cu fapta. „ Învăţaţi de la Mine, spune El, că sunt blând şi smerit cu inima” , iar în altă parte zice: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” . Aşadar, Cel ce ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu alergăm după întâietăţi, ci să primim să fim totdeauna cei din urmă, Cel ce ne-a îndrumat la asta, şi cu cuvântul şi cu fapta, a avut multe pricini ca să grăiască cele smerite.
Mai pot spune şi o a patra pricină, nu mai mică decât cele de mai înainte.
– Care-i aceasta ?
– Pentru ca nu cumva, din marea şi nespusa apropiere a ipostaselor Sfintei Treimi, să cădem în presupunerea că este numai o singură persoană în Dumnezeire, când şi aşa, deşi a vorbit rareori despre cele înalte ale Lui, totuşi unii au alunecat în această erezie.
Sabelie Libianul, auzindu-L spunând: ”Eu şi Tatăl Meu una suntem” , şi: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” , a făcut din apropierea dintre El şi Tatăl, arătată prin aceste cuvinte, temei de erezie şi a ajuns la presupunerea că Dumnezeirea este o singură persoană şi de un singur ipostas.
Şi nu numai acestea sunt pricinile pentru care Domnul a grăit lucruri smerite despre Sine, ci şi aceea ca nimeni să nu creadă că El este ipostasul , ipostasul cel dintâi şi nenăscut, şi nimeni să nu-L socotească mai mare decât Tatăl. Pavel arată acestea de teama ca nu cumva cineva să ajungă la bănuiala acestei învăţături greşite şi rele. După ce a spus: ”Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe duşmani sub picioarele Lui” , şi după ce a mai spus: „ pe toate
le-a supus sub picioarele Lui” , a adăugat: „ în afară de Cel ce l-a supus Lui toate” . M-ar fi adăugat aceste cuvinte de nu S-ar fi temut să nu se ivească un astfel de gând drăcesc.
De multe ori Domnul, ca să potolească invidia iudeilor, părăseşte înălţimea cuvintelor şi răspunde după gândul celor cu care vorbeşte, ca, de pildă, când spune: „ De mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” . A grăit aşa ţinând seamă de gândul lor.
Domnul n-a vrut să spună că nu-i adevărată mărturia Lui, ci „ca voi să credeţi, le spune El, chiar când nu voiţi să primiţi că Eu vorbesc despre Mine Însumi” .

5. Mai pot fi găsite şi alte pricini, mai multe. Noi, dar, putem spune multe pricini ale smereniei cuvintelor Domnului; tu, însă, spune-mi o altă pricină a învăţăturilor Lui înalte, alta decât aceea despre care ti-am vorbit! Iar aceasta este că El vrea să ne arate înălţimea Lui. Altă pricină nu-mi poţi spune. Un om mare poate spune şi ceva mic despre el; nu-i un păcat, dimpotrivă, semn de smerenie. Dar dacă un om mic spune vreodată ceva mare despre el, nu rămâne neînvinuit; căci asta înseamnă mândrie. De aceea toţi lăudăm pe omul mare când grăieşte despre El lucruri smerite; dar nimeni nu laudă pe omul mic atunci când spune despre el lucruri mari. Prin urmare, dacă Fiul ar fi cu mult mai mic decât Tatăl, aşa cum spuneţi voi, anomeilor, n-ar trebui să grăiască nişte cuvinte prin care arată că este egal cu Cel ce L-a născut. Ar fi o mândrie. Când însă spune despre El lucruri smerite şi de jos, egal fiind cu Cel ce L-a născut, nu poate fi mustrat, nici învinuit; dimpotrivă, lăudat şi admirat nespus.
Dar ca să vă fac mai lămurite cuvintele mele şi să aflaţi cu toţii că nu gândesc împotriva Dumnezeieştilor Scripturi, haide să vorbesc acum despre cea dintâi pricină din cele spuse şi să arăt în ce loc grăieşte Domnul în chip arătat, din pricina îmbrăcăminţii trupului, cuvinte mai prejos de fiinţa Lui. Şi, dacă vreţi, să aduc în mijloc rugăciunea aceea pe care a făcut-o Tatălui. Dar luaţi bine aminte la mine!
Vreau să o iau puţin mai de sus. S-a făcut cină în noaptea aceea sfântă, în care avea să fie vândut! Numesc sfântă noaptea aceea, pentru că mii şi mii de bunătăţi, care s-au făcut în lume, atunci au luat început. Atunci şi vânzătorul stătea la masă, împreună cu cei unsprezece ucenici; şi pe când mâncau ei, Hristos le-a spus: „ unul dintre voi Mă va vinde!” . Ţineţi-mi minte aceste cuvinte, pentru ca atunci când vom ajunge la rugăciunea Domnului, să vedem de ce S-a rugat aşa. Uită-mi-te la purtarea de grijă a Stăpânului! N-a spus că „ Iuda Mă va vinde” , ca nu cumva să-l facă mai neruşinat prin strălucirea vădirii. Dar când Iuda, împuns de conştiinţă, zice: „ nu cumva sunt eu. Doamne?” , Domnul îi răspunde: „ Tu ai zis!” . Şi nici atunci n-a vrut să-l învinuiască, ci l-a făcut să se dea el însuşi de gol. Cu toate acestea, nici aşa nu s-a făcut mai bun, ci luând bucata de pâine a ieşit . După ce a plecat, luând Iisus pe ucenici, le-a zis: Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” . Când Petru s-a împotrivit şi a zis: „ Chiar de se vor sminti toţi, eu niciodată nu mă voi sminti” , Iisus a zis iarăşi: „ Adevărat zic ţie, mai înainte de a cânta cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Mine” . Dar când Petru s-a împotrivit din nou, Domnul nu i-a mai răspuns .
Convinge-te din faptele acestea că nu trebuie să te împotriveşti Stăpânului! Şi aceste cuvinte ţineţi-le minte! Ne vor fi de folos când vom vorbi despre rugăciunea Domnului. A numit pe vânzător, a spus mai dinainte de fuga tuturor şi de moartea Lui, zicând: „ Bate-voi păstorul şi se vor risipi Oile” ; a spus mai dinainte de cel ce avea să se lepede de El, când şi de câte ori, şi pe toate desăvârşit. Şi după toate acestea, după ce a dat dovadă îndestulătoare că ştie dinainte cele viitoare, când a ajuns în locul acela, S-a rugat.
Anomeii spun că rugăciunea aceasta a Domnului este o rugăciune a Dumnezeirii, că Dumnezeu S-a rugat; noi spunem că rugăciunea este a omenităţii, că Hristos omul S-a rugat. Judecaţi, dar, şi, pentru însăşi slava Celui Unuia-Născut, pronunţaţi-vă hotărârea fără părtinire! Deşi judecata are loc între prieteni, totuşi mă rog şi mă cucernicesc vouă, fiţi judecători drepţi, nici cu bunăvoinţă faţă de mine, nici cu ură faţă de aceia. Dar mai cu seamă chiar de aici este arătat că rugăciunea nu este a Dumnezeirii, căci Dumnezeu nu Se roagă, însuşirea lui Dumnezeu este să primească închinăciune.
Dumnezeu primeşte rugăciunea, nu face rugăciune. Dar pentru că anomeii se încăpăţânează şi se obrăznicesc, voi căuta să vă arăt chiar din cuvintele rugăciunii că toată rugăciunea este o urmare a întrupării şi a slăbiciunii trupului. Când Hristos spune ceva smerit, grăieşte aşa de smerit şi de jos, încât covârşirea smereniei spuselor Sale poate convinge chiar pe cei mult prea încăpăţânaţi că spusele Sale sunt cu mult mai prejos de Fiinţa aceea nespusă şi negrăită.
Dar să mergem chiar la cuvintele rugăciunii! „ Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta, dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!” 46.
Să-i întrebăm pe anomei aici:
Nu ştia oare Domnul de este cu putinţă sau nu este cu putinţă? Domnul, Care spusese cu puţin mai înainte la cină: „ Unul dintre voi mă va vinde” . Care spusese cu puţin mai înainte: „ Scris este: Voi bate păstorul şi se vor risipi oile” , şi: „ Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” , Care îi spusese lui Petru: „ Te vei lepăda de Mine” şi: „ Te vei lepăda de Mine de trei ori” , spune-mi: nu ştia El? Cine din cei ce sunt în minţile lor poate spune asta? Dacă ceea ce nu se ştia n-ar fi fost ştiut de nimeni, nici de profeţi, nici de îngeri, nici de arhangheli, poate că potrivnicii noştri ne-ar fi putut descoperi o parte slabă; dar când ceea ce nu se ştia era aşa de arătat şi de cunoscut tuturor, încât chiar anomeii ştiau prea bine, ce apărare sau ce iertare mai pot avea ereticii aceştia, care susţin că Domnul a spus că nu ştia asta?
Aşadar, acest lucru despre care vorbim îl ştiu foarte bine şi robii Lui, anume că Domnul are să moară şi că pe cruce trebuia să pătimească asta. înainte cu atâta mulţime de ani, arătându-le pe acestea două, David spunea, ca din partea lui Hristos: „ Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele” ; a vestit viitorul ca întâmplat, ca să arate că după cum este cu neputinţă să nu se fi întâmplat cele ce s-au întâmplat, tot aşa este cu neputinţă să nu se întâmple acestea. Acelaşi lucru vestindu-l mai dinainte, Isaia zicea: „ Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-L tunde pe El” . Pe acest Miel văzându-L Ioan, zicea: „ Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii!” . Acela care a fost prezis, spune el. Şi, iată, n-a spus numai: „ Miel” , ci a adăugat: „ al lui Dumnezeu” . Pentru că mai era un miel, cel iudaic, de aceasta a grăit aşa, ca să arate că Mielul acesta este al lui Dumnezeu; mielul iudaic era jertfit numai pentru poporul iudeu. Acesta S-a jertfit pentru toată lumea. Sângele aceluia a îndepărtat de la iudei numai rana trupească; sângele Acestuia a ajuns curăţie întregii lumi. Iar sângele acela al mielului iudaic a avut puterea pe care a avut-o nu datorită firii lui, a avut puterea aceea pentru că era tipul sângelui Mielului Acestuia.

6. Unde sunt dar cei ce spun că şi El se numeşte Fiu, şi noi ne numim Fii, cei care încearcă să-L coboare la josnicia firii noastre din pricină că participăm şi noi la acest nume? Iată miel, şi Miel! Un singur nume, dar deosebirea dintre firile celor doi miei, nemărginită! După cum, când auzi aici de această participare de nume, nu-ţi închipui egalitate de firi, tot astfel şi când auzi de Fiu şi Fiu, nu coborî pe Cel Unul-Născut la josnicia Firii tale!
Dar pentru ce trebuie să mai vorbesc despre nişte lucruri evidente? Dacă rugăciunea este a Dumnezeirii, atunci şi Domnul va fi găsit că se contrazice şi se luptă cu El însuşi. Pentru că Cel care a spus aici: „ Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta” , Care a pregetat, a şovăit înaintea patimii, altădată, când a spus că Fiul Omului trebuie să fie vândut şi biciuit şi când a auzit pe Petru spunându-I: „ Milostiv fii Ţie, să nu-Ţi fie Ţie aceasta” , atât de tare l-a mustrat Domnul, încât i-a spus: „Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi eşti, că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” . Cu toate că puţin mai înainte îl lăudase şi îl fericise , totuşi l-a numit satană; nu că a vrut să-l ocărască pe apostol, ci a voit să arate prin ocară că spusa lui Petru nu era după voinţa Lui; a vrut să arate că atât de străină îi este, încât n-a pregetat să-l numească satană pe cel ce a grăit acestea,, fie el şi Petru.
Iarăşi, în altă parte. Domnul spune: „ Mult am dorit să mănânc cu voi acest Paşte” .
– Dar pentru ce a spus: „ acest Paşte” , doar şi altădată a săvârşit această sărbătoare cu ei? Pentru ce?
– Pentru că după „ acest Paşte” venea Crucea!
Şi, iarăşi: „ Părinte, preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine” . Şi în multe alte locuri găsim că Domnul a prezis patimile Sale, că dorea să se întâmple şi că pentru aceasta a venit.
– Atunci, pentru ce spune în această rugăciune: „ …dacă e cu putinţă” ?
– Prin aceste cuvinte ne arată slăbiciunea firii omeneşti, care nu vrea cu una cu două să fie smulsă din viata aceasta, ci pregetă, şovăie din pricina dragostei pentru viata aceasta, sădită de la început de Dumnezeu într-însa.
Dacă şi după ce Domnul a spus atâtea şi atâtea, unii au mai îndrăznit să susţină că n-a luat trup, ce n-ar fi spus aceştia dacă Domnul n-ar fi spus nimic despre slăbiciunea firii Sale omeneşti? De aceea acolo, în locurile acelea de care am vorbit, prezice, ca Dumnezeu, patimile Sale şi doreşte să se întâmple; aici însă fuge de patimi şi Se fereşte de ele, ca Om. Că a venit de bunăvoie la patimă, o spune însuşi: „ Putere am să-Mi pun sufletul Meu, şi putere am să-I iau. nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu însumi îl pun” .
– Atunci, pentru ce zice: „ Nu cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu” ?
– Şi de ce te minunezi că-Şi dă atâta silinţă înainte de răstignire ca să ne încredinţeze de slăbiciunea trupului Său, când şi după înviere, văzând că ucenicul se îndoieşte, nu S-a ferit să-i arate şi rănile, şi semnele cuielor, să supună rănile atingerii mâinii şi să zică: „Cercetează şi vezi. Că duhul nu are carne şi oase” . De aceea, nu a luat de la început chip de om de vârstă matură, ci a primit să Se Zămislească, să Se nască, cu lapte să Se hrănească, să trăiască pe pământ atâta timp, ca să dea încredinţare că este om cu adevărat, şi prin lungimea timpului petrecut pe pământ, şi prin toate celelalte. Adeseori şi îngerii s-au arătat pe pământ în chip de om, şi chiar Dumnezeu, dar arătarea nu era trup adevărat, ci pogorământ.
Deci, ca să nu socoteşti că această venire a Lui este aşa cum au fost acele arătări, ci ca să fii încredinţat cu adevărat că a avut trup adevărat, S-a şi zămislit, S-a şi născut, S-a şi hrănit, a stat în iesle, nu într-o căsuţă, ci într-un loc larg, mulţime nenumărată fiind de faţă, ca să se facă naşterea Lui cunoscută. De aceea şi profeţiile au grăit de demult acestea: nu doar că va fi om, ci că va fi şi zămislit. Se va şi naşte şi va fi şi hrănit după legea pruncilor. Şi aşa strigă şi Isaia, zicând: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel; unt şi miere va mânca” , şi, iarăşi: „ Prunc S-a născut nouă, Fiul, şi ni S-a dat nouă” .
Ai văzut că a fost vestită mai dinainte şi vârsta copilăriei Lui? întreabă dar pe eretic: „ Dumnezeu se teme, şovăie, pregetă, se întristează?” , şi dacă-ţi va răspunde: „ Da!” , fugi de el şi aşază-l jos cu diavolul, dar, mai bine spus, mai jos decât diavolul! nici diavolul nu va îndrăzni să răspundă aşa! Dar dacă-ţi va răspunde: „ Nimic din acestea nu e vrednic de Dumnezeu” , spune-i: „ Deci nici Dumnezeu nu Se roagă” . Altfel, dacă aceste cuvinte – „ Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” – ar fi cuvintele lui Dumnezeu, ar urma şi o altă nesocotinţă. Cuvintele acestea n-ar scoate la iveală numai neliniştea, teama, ci şi două voinţe, una a Fiului şi alta a Tatălui, potrivnice una alteia. Căci asta ar arăta atunci cuvintele: „ Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” .
Dar asta nici anomeii nu o susţin; atât doar că, în timp ce noi susţinem că în cuvintele: „ Eu şi Tatăl una suntem” este vorba de putere, ei susţin că aceste cuvinte s-au spus despre voinţă, spunând că Tatăl şi Fiul au o singură voinţă. Aşadar, dacă Tatăl şi Fiul au o singură voinţă, pentru ce Domnul spune aici: „ Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” ? Dacă aceste cuvinte au fost spuse de Dumnezeire, atunci se naşte o contrazicere, iar de aici se mai nasc şi alte nesocotinţe; dar dacă aceste cuvinte au fost spuse de către trup, spusele acestea au o îndreptăţire şi nu se naşte nici o vină. Nu-i o vină că trupul nu vrea să moară. Doar este o însuşire a firii; iar Domnul a arătat în El toate însuşirile firii, afară de păcat, şi chiar cu multă prisosinţă, ca să închidă gurile ereticilor. Când Domnul spune: „ De este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta” şi: „ Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” , nimic altceva nu arată decât că a îmbrăcat cu adevărat trup care se temea de moarte. Aceasta înseamnă a se teme de moarte, a şovăi, a fi neliniştit, a avea trup.
Uneori Domnul lasă trupul Său singur şi lipsit de lucrarea Sa ca, arătându-i slăbiciunea, să dea încredinţare că este om; alteori îşi ascunde firea omenească pentru ca să cunoşti că nu era numai om. Deci, dacă totdeauna ar fi arătat cele omeneşti, s-ar fi crezut că este om; iar dacă totdeauna ar fi săvârşit cele ale Dumnezeirii, nu ar fi fost crezută învăţătura despre întruparea Lui. Din cauza aceasta învârstează şi amestecă şi cuvintele şi faptele, ca să nu dea prilej nici bolii nebuniei şi ereziei lui Pavel al Samosatei, nici celor ale lui Marcion şi Manes. Pentru aceasta Domnul le prezice pe cele viitoare ca Dumnezeu şi şovăie ca om.

7. Voiam să vorbesc şi despre celelalte pricini şi să arăt, pe temeiul faptelor, că după cum aici S-a rugat ca să vădească slăbiciunea trupului, tot aşa şi în alt loc, pentru ca să îndrepte slăbiciunea ascultătorilor. Nu trebuie să se creadă că toate cele spuse cu smerenie au fost spuse numai din pricină că a îmbrăcat trup, ci şi pentru alte pricini, pe care le-am numit. Dar, ca să nu acopăr mulţimea celor ce am spus cu bogăţia celor ce vor fi spuse, am să-mi opresc aici cuvântul către anomei, lăsându-le pentru altă zi pe cele ce au rămas, şi să mă întorc iarăşi spre îndemnul la rugăciune.
Deşi v-am vorbit de multe ori despre rugăciune, totuşi e de neapărată trebuinţă să vă vorbesc şi acum. Hainele care se bagă o dată în vopsea îşi pierd iute culoarea; dar acelea pe care vopsitorii le bagă de mai multe ori în vopsea şi apoi le scot, îşi păstrează neştirbită nuanţa culorii. Aşa se întâmplă şi cu sufletele noastre. Când auzim de mai multe ori aceleaşi cuvinte, primind învăţătura ca pe o culoare, nu o pierdem uşor. Să nu ascultăm dar cu nepăsare. Nu este, nu este nimic mai puternic decât rugăciunea şi nici la fel cu ea. Nu este atât de strălucitor împăratul îmbrăcat cu purpură, cât este de strălucitor cel ce se roagă, împodobit cu vorbirea cea cu Dumnezeu. După cum, atunci când este toată oastea de faţă, când sunt de faţă generali, căpetenii şi voievozi mulţi şi se apropie cineva şi stă de vorbă în deosebi cu împăratul, privirile tuturor se îndreaptă spre el, şi prin asta ajunge mai de cinste, tot astfel se întâmplă şi cu cei ce se roagă. Gândeşte-te ce mare lucru este ca, atunci când îngeri stau de faţă, când se găsesc acolo arhangheli. Serafimi, Heruvimi şi toate celelalte puteri, tu, om fiind, să poţi să te apropii cu multă îndrăznire şi să vorbeşti cu împăratul puterilor acelora! Ce cinste poate fi la fel cu aceasta? Nu numai de cinste avem parte de pe urma rugăciunii, ci şi de foarte mare folos, chiar înainte de a primi ceea ce cerem. Căci în clipa în care ai înălţat mâinile la cer şi ai chemat pe Dumnezeu, te-ai îndepărtat îndată de toate grijile cele omeneşti; te-ai mutat cu mintea în viaţa ce va să fie şi trăieşti deci cu mintea cele din ceruri; în timpul rugăciunii, dacă te rogi cum trebuie, nu mai ai nici o legătură cu viaţa de aici. De-ti clocoteşte în suflet mânia, adoarme lesne; de te arde pofta, se stinge; de te mistuie invidia, cu multă uşurinţă e izgonită. Şi se întâmplă ceea ce spune Profetul că se întâmplă când răsare soarele.
– Dar ce a spus el?
– „Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte; întru aceea vor ieşi toate fiarele pădurii, puii leilor răcnind ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor. Răsărit-a soarele şi ei s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca” .
După cum când răsare soarele sunt alungate toate fiarele, care se ascund în culcuşurile lor, tot astfel şi când rugăciunea răsare ca un soare din gura şi de pe limba noastră, mintea ni se luminează şi toate patimile păcătoase şi sălbatice sunt alungate şi puse pe fugă şi se ascund în culcuşul lor; numai dacă ne rugăm cum trebuie, cu suflet deştept şi minte trează. Atunci, de-ar fi diavol lângă tine, fuge; de-ar fi drac, pleacă! Dacă atunci când vorbeşte un stăpân cu o slugă, nimeni dintre slugi, nici din cei cu îndrăznire, nu cutează să se apropie şi să-i tulbure, cu mult mai mult diavolul şi ai lui, alungaţi fiind şi fără îndrăznire, nu pot să ne tulbure când vorbim cu Dumnezeu cu râvna cuvenită.
Rugăciunea este liman celor înviforaţi, ancoră celor prinşi de vâltoare, toiag celor neputincioşi, comoară celor săraci, linişte celor bogaţi, pierea bolilor, paza sănătăţii. Rugăciunea păstrează neştirbit bunul nostru trai şi preface îndată necazurile. De-ar veni ispite, îndată le alungă! De-ar veni pagubă de bani şi altceva din cele ce ne amărăsc sufletul, pe toate îndată le pune pe fugă. Rugăciunea este izgonitoare a toată întristarea, temei de bucurie, pricină de necontenită desfătare, mamă a înţeleptei cugetări. Cel ce se poate ruga cum trebuie, de-ar fi mai sărac decât toţi, este mai bogat decât toţi, şi, dimpotrivă, cel lipsit de rugăciune, de-ar sta chiar pe tronul cel împărătesc, este mai sărac decât toţi.
Nu era oare Ahav împărat şi avea aur şi argint cu nemiluita? Dar pentru că nu avea rugăciunea, colinda căutându-l pe Ilie, cel care nu avea casă, nici haină, ci numai un cojoc!
– Ce înseamnă asta, Ahave, spune-mi! Tu, care ai atâtea vistierii, îl cauţi pe cel ce nu are nimic?
– Da, răspunde Ahav. La ce-mi folosesc vistieriile mele, când Ilie a încuiat cerul şi le-a făcut pe toate netrebnice?
Ai văzut că Ilie era mai bogat decât Ahav? Şi până ce Ilie nu şi-a deschis gura, împăratul, cu toată oastea lui, era în cumplită sărăcie. O, minune, nu avea nici haină, şi a încuiat cerul! De aceea a putut încuia cerul, pentru că nu avea haină. De aceea a avut multă putere, pentru că nu stăpânea nimic pe pământ! numai şi-a deschis gura, şi a făcut să se reverse de sus comori de bunătăţi. O, gură care ai izvoare de ploi! O, limbă care slobozeşti nori de ploaie! O, glas din care gâlgâie mii şi mii de bunătăţi!
Uitându-ne la acesta, şi sărac şi bogat, dar bogat pentru că era sărac, să le dispreţuim pe cele de aici şi să le dorim pe cele viitoare. Aşa vom dobândi şi bunătăţile cele de aici, şi pe toate cele viitoare, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvantul VIII

La cele rămase de spus împotriva ereticilor, despre judecată şi milostenie; şi la cererea mamei fiilor lui Zevedeu

1. De la război ne-am întors ieri, de la război şi de la luptă cu ereticii, cu săbiile pline de sânge, cu sabia cuvântului înroşită! N-am doborât la pământ trupuri, ci am ucis gânduri şi „ toată trufia ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu” . Aşa e chipul acestei lupte! Tot aşa este şi felul acestor arme. Învăţându-ne despre amândouă, fericitul Pavel spunea: „ Pentru că armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice cu ajutorul lui Dumnezeu spre dărâmarea întăriturilor, ca să surpe iscodirile mintii şi toată trufia ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu”
Ar trebui să spun celor care au lipsit ieri de la biserică cum cădeau ereticii pe câmpul de bătălie, să le istorisesc lupta, încăierarea, biruinţa, trofeele. Dar ca să nu vă fac mai trândavi pe voi, care ati lipsit ieri, nu voi mai vorbi despre acestea, ci-mi voi continua azi cuvântul, pentru ca, muşcaţi de pagubă, să nu mai lipsiţi de la biserică. Iar dacă este vreunul dintre voi plin de râvnă şi curios, poate afla cele spuse de mine ieri de la cei ce au fost aici. Ascultătorii mi-au arătat atâta dragoste, încât au plecat acasă luându-mi cuvântarea, cuvânt cu cuvânt, şi n-au lăsat să se piardă nimic din cele ce-am spus. Pe acelea, dar, de la ei le veţi afla. Astăzi va trebui neapărat să vă vorbesc despre obiecţia pe care ereticii o ridică împotriva noastră.
– Care-i obiecţia aceasta?
– Mai înainte am vorbit despre stăpânia Celui Unuia-Născut şi am arătat că are aceeaşi stăpânie ca şi Tatăl Care L-a născut. Despre aceasta am vorbit mult. Anomeii, răniţi de cele spuse, au adus împotriva noastră alte cuvinte din Evanghelie, într-un fel spuse, şi într-alt fel răstălmăcite de ei. Iată ce este scris:„Dar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a Stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit de Tatăl Meu”
Şi astăzi vă îndemn şi vă sfătuiesc ceea ce totdeauna am sfătuit dragostea voastră: să nu treceţi niciodată cu uşurinţă peste cuvintele Scripturii, ci să căutaţi să pătrundeţi înţelesul lor; căci dacă te opreşti numai la cuvinte şi nu cauţi nimic mai mult decât e scris, cazi în multe greşeli. Scriptura spune că Dumnezeu are aripi: „ Cu acoperământul aripilor Tale mă vei acoperi” , zice Profetul, dar nu vom spune din pricina asta că fiinţa aceea spirituală şi nepieritoare a Dumnezeirii este întraripată. Dacă nu putem spune aşa despre oameni, cu atât mai mult despre acea fire nemuritoare, nevăzută şi neînţeleasă.
– Dar ce trebuie să înţelegem prin aripi?
– Ajutorul, liniştea, acoperământul, sprijinul, nebiruitul ajutor.
Scripturile spun iarăşi că Dumnezeu doarme, grăind aşa: „ Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne?” . Nu s-a spus asta ca să bănuim că Dumnezeu doarme, ar fi cea mai mare prostie!! Nu! Prin cuvântul somn Scriptura ne arată îndelunga-răbdare şi îngăduinţă a lui Dumnezeu. Alt profet spune: „ Fi-vei oare ca un om ce doarme?” .
Vezi că au trebuinţă de multă pricepere cei ce vor să cerceteze comoara Dumnezeieştilor Scripturi? Dacă ascultăm de mântuială, fără atenţie şi la întâmplare cele spuse de Scriptură, se vor naşte nu numai acele rătăciri ale ereticilor, ci va fi şi luptă mare între cuvintele Scripturii. într-un loc al Scripturii se spune că Dumnezeu doarme, în altul ca nu doarme. Amândouă aceste locuri sunt adevărate, dacă dai cuvintelor înţelesul ce se cuvine. Cel care spune că Dumnezeu doarme arată prelungirea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, iar cel care spune că nu doarme ne vădeşte firea Sa nemuritoare.
Aşadar, pentru că avem trebuinţă de multă pricepere, să nu luăm cu uşurinţă nici cuvintele: „ Nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit de Tatăl Meu” . Cuvintele acestea nu sunt o nimicire a atotputerniciei Fiului, nici o ştirbire a autorităţii Lui, ci dovada unei mari griji, dovada înţelepciunii şi dovada purtării de grijă pentru neamul nostru.
Că Fiul este stăpân şi să pedepsească, şi să cinstească, ascultă că însuşi o spune: „ Când va veni, grăieşte El, Fiul Omului întru slava Sa…, va pune oile de-a dreapta, şi caprele de-a stânga. Şi va zice celor din dreapta Lui: „ Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau” . Iar celor de-a stânga le va zice: „ Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel gătit diavolului şi îngerilor lui! Că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit” . Ai văzut că judecata Fiului este deplină, că şi cinsteşte şi osândeşte, şi încununează şi pedepseşte? Că pe unii îi duce în împărăţia cerurilor, iar pe alţii îi trimite în gheenă?

2. Dar vezi în aceste cuvinte şi multa purtare de grijă pentru noi! Când grăieşte celor încununaţi, le spune: „ Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii” . Celor osândiţi însă nu le spune: „ Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul ce/ gătit vouă” , ci: „ cel gătit diavolului” . Împărăţia a gătit-o oamenilor, dar gheena, spune Domnul, n-a gătit-o oamenilor, ci a pregătit-o diavolului şi îngerilor lui. Dacă voi duceţi o astfel de viaţă încât sunteţi vrednici de osândă şi de pedeapsă, în sarcina voastră e drept să cadă vina. Vedeţi cât de plecat e Domnul spre iubirea de oameni! Încă nu sunt luptătorii, şi cununile au şi fost pregătite, şi răsplăţile sunt dinainte gata! Spune doar: „ de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii” .
În parabola celor zece fecioare se poate vedea acelaşi lucru. Pentru că avea să vină Mirele, zic fecioarele cele nebune celor înţelepte: „ Daţi-ne nouă din untdelemnul vostru” . Iar acelea le-au răspuns: „ Nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă!” . Scriptura nu vorbeşte aici de untdelemn şi de foc, ci de feciorie şi milostenie; cuvântul feciorie este luat ca foc, iar cuvântul milostenie este luat ca untdelemn, arătând că fecioria are mare trebuinţă de milostenie şi că fără de ea nu se poate mântui.
– Cine sunt cei care vând acest untdelemn?
– Cine alţii decât săracii? Că nu primesc mai mult decât dau! Să nu socoteşti milostenia risipă, ci venit! Nu cheltuială, ci câştig! Primeşti mai mult decât dai! Dai pâine, şi primeşti viaţă veşnică! Dai haină, şi primeşti haină nestricăcioasă! Dai un pat şi un acoperiş, şi primeşti împărăţia cerurilor! Dai cele ce pier, şi le primeşti pe cele ce veşnic rămân.
– Dar cum pot face milostenie, când şi eu sunt sărac?, mă întrebi.
– Mai cu seamă când eşti sărac poţi milui. Cel bogat, îmbătat de mulţimea banilor şi averilor lui, cu fierbinţeli din pricina unei boli cumplite de friguri, are o dragoste pe care nu şi-o poate sătura, vrea să-şi mărească tot mai mult averile. Cel sărac, izbăvit de această boală, dă mai cu uşurinţă din ceea ce are. Milostenia nu stă în măsura averii, ci în măsura voinţei. Văduva aceea a aruncat atunci în cutia bisericii doi bănuţi , şi a întrecut pe cei ce se semeţeau cu bogăţia lor; iar cealaltă văduvă, cu un pumn de făină şi cu puţin untdelemn pe fundul vedrei, l-a găzduit pe omul acela, pe Ilie, al cărui suflet atingea cerul . Şi nici uneia, nici alteia, sărăcia nu le-a fost o piedică. Nu pune dar înainte pricini zadarnice şi neîntemeiate! Domnul nu-ti cere să faci milostenii bogate, îţi cere ca bogată să-ţi fie voinţa. Bogăţia milosteniei nu se arată din măsura celor date, ci din graba celor ce dau. Eşti sărac, mai sărac chiar decât toţi oamenii? Totuşi nu eşti mai sărac decât văduva aceea din Evanghelie, care i-a întrecut cu multă prisosinţă pe cei bogaţi. Eşti lipsit chiar de hrana cea de toate zilele? Dar nu eşti mai lipsit decât sidoneanca aceea care, ajunsă în pragul foametei, n-a cruţat bruma de hrană ce o mai avea nici când moartea o aştepta, iar copiii în jurul ei îi cereau de mâncare. Cu sărăcia ei cea mare a cumpărat bogăţie nespusă! A făcut din pumnul de făină arie, din vadra de untdelemn, râu, din puţine a făcut să izvorască multe!
Dar să ne întoarcem la subiect, să nu mai fac dese abateri. Aşadar, când avea să vină Mirele, acestea grăiau fecioarele acelea între ele. Cele înţelepte le-au trimis pe cele nebune la cei ce vând. Dar nu mai era timp ca să cumpere untdelemn. Şi pe bună dreptate! Vânzătorii sunt numai în lumea aceasta. După ce pleci de aici, după ce se închide teatrul, nu mai poţi găsi leac pentru cele săvârşite, nici iertare, nici cuvânt de apărare, ci, neapărat, osândă. Cum s-a şi întâmplat atunci. Când a venit Mirele, cele înţelepte au ieşit cu candelele aprinse, cele nebune însă, venind în urma intrării Mirelui, au bătut la uşa cămării de nuntă şi au auzit cuvântul acela înfricoşător: „ Duceţi-vă, nu vă ştiu pe voi!” .
Ai văzut că Fiul şi cinsteşte şi osândeşte, şi încununează şi pedepseşte, şi primeşte şi alungă, şi că este stăpân şi pe una şi pe alta? Aceasta poţi să o vezi şi în pilda viei, şi cu cei ce au primit cinci şi doi talanţi şi cu cel ce a primit numai unul; pe cei dintâi i-a lăudat şi i-a pus peste mai multe, iar pe celălalt a poruncit să fie aruncat afară, în întunericul cel mai din afară .

3. Dar care-i argumentul cel mai puternic al anomeilor, dar, mai bine spus, cel mai plin de nebunie? Ei spun că într-adevăr Fiul are puterea şi de a osândi şi de a încununa, şi de a pedepsi şi de a răsplăti, dar nu este al Fiului să dea şederea pe scaunul cel mai de sus, nici cinstea cea mai înaltă.
Dar dacă vei afla că hotărârii Lui nu-i scapă nimic, ai să lepezi pretenţia aceasta nechibzuită? Ascultă deci, că spune El însuşi: „ Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” .
Dacă are toată judecata, urmează că hotărârii Lui nu-i scapă nimic. Căi Cel ce are toată judecata este stăpân să şi pedepsească şi să şi încununeze. Iar cuvântul acesta: „ a dat” , să nu-l înţelegi omeneşte, iubitule! Că nu I-a dat Fiului ca unuia ce nu avea, nici n-a născut un Fiu nedesăvârşit, nici că I s-a adăugat pe urmă Lui, ci cuvântul „ a dat” înseamnă că L-a născut pe Fiul aşa, desăvârşit, deplin. Se foloseşte de cuvântul acesta ca să nu socoteşti doi dumnezei născuţi, ci ca să cunoşti şi rădăcina şi fructul, şi nu ca să socoteşti că I s-a adăugat pe urmă puterea de a judeca. Altădată, când a fost întrebat: „ Au doară împărat eşti Tu?” , n-a răspuns: „ am luat împărăţia” , n-a spus că I s-a adăugat Lui împărăţia, ci: „ Eu pentru aceasta M-am născut” .
Dacă S-a născut împărat desăvârşit, urmează că e şi Judecător. Căci însuşirea împăratului este şi de a judeca, şi de a hotărî, şi de a cinsti, şi de a pedepsi.
Şi din alte locuri poţi vedea că El este stăpân să dea cele mai înalte cinstiri. Ce chichiţă îţi va mai rămâne, când îl vom aduce în mijloc pe cel mai bun dintre toţi oamenii şi vom arăta că acesta a fost încununat de Fiul?
– Şi cine-i omul acesta mai bun decât toţi oamenii?
– Cine altul decât acel făcător de corturi, dascălul lumii, cel ce a străbătut marea şi uscatul ca şi cum ar fi fost înaripat, vasul alegerii, nuntaşul lui Hristos, săditorul Bisericii, zidarul cel înţelept, propovăduitorul, alergătorul, atletul, ostaşul, învăţătorul, cel ce a lăsat amintirile virtuţii sale în toată lumea, cel ce a fost răpit înainte de învierea cea de obşte în al treilea cer, cel ce a fost dus în rai, cel ce a fost făcut de către Dumnezeu părtaş tainelor celor negrăite, cel ce a auzit acelea ce nu sunt cu putinţă firii omeneşti să le grăiască, cel ce s-a bucurat de mai mult har şi şi-a dat mai mare osteneală. Că s-a ostenit mai mult decât toţi, ascultă-l pe el spunând: „ Mai mult decât ei toţi m-am ostenit” . Iar dacă s-a ostenit mai mult decât toţi, mai mult decât toţi este şi încununat, căci „ fiecare îşi va lua plata după osteneala lui” . Iar dacă primeşte o cunună mai mare decât a Apostolilor – iar la fel cu Apostolii nu este nimeni, şi el e mai mare ca ei urmează că se va bucura de cea mai înaltă cinste şi de cea mai de sus şedere pe scaun.
– Dar cine-i Cel ce-l încununează?
– Ascultă că o spune el (însuşi): „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi sa gătit cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător, în ziua aceea” . „ Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” . Dar nu numai de aici se vede asta, ci şi din următoarele: „ Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce-au iubit arătarea Lui” .
– Dar a cui este arătarea?
– Ascultă, că o spune el: „ S-a arătat harul cel mântuitor al Domnului tuturor oamenilor, învăţându-ne ca, lepădând păgânătatea şi poftele cele lumeşti, să vieţuim în cuminţenie, cu dreptate şi cucernicie în veacul de acum, aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” .

4. Dar lupta noastră cu ereticii s-a terminat. Am biruit în luptă şi am avut o victorie strălucită, dovedind prin toate cele spuse că Fiul este stăpân şi să cinstească, şi să osândească, că are toată judecata, că El încununează pe cel mai bun decât toţi, că însuşi El a arătat în pildele acelea că face şi una şi alta, şi cinsteşte şi pedepseşte. Trebuie însă acum să scot şi tulburarea din sufletul fraţilor şi să-i învăţ pentru ce a grăit Domnul aşa: „ Nu este al Meu a da” . Ştiu că mulţi sunt nedumeriţi în privinţa acestor cuvinte. Deci, ca să pun capăt nedumeririi, să potolesc tulburarea sufletelor lor, încordaţi-vă mintea şi pregătiţi-vă voinţa. Trebuie să muncesc mai mult. Nu-i acelaşi lucru a lupta cu a învăţa, a doborî pe duşman cu a-l îndrepta pe al tău, aici ai nevoie de mai multă râvnă! Trebuie să ai grijă să nu treci cu vederea mădularul care şchioapătă şi nici să-l nesocoteşti pe cel ce se tulbură. Spun, dar, să nu vă tulbure spusa mea, nici să vă neliniştească, spun că nu numai al Fiului nu este a da, ci nici al Tatălui. Şi cu glas mare strig asta, mai puternic decât o trâmbiţă, că nu este al Fiului a da, nici al Lui, nici al Tatălui. Că dacă ar fi al Lui, ar fi şi al Tatălui; iar dacă ar fi al Tatălui, ar fi şi al Lui. De aceea El nu a spus numai: „ nu este al Meu a da” .
– Dar cum?
– „Nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit” . Arată deci că nu este nici al Lui, nici al Tatălui, ci al altora.
– Dar ce înţeles are graiul acesta?
– Îmi închipui că v-a crescut tulburarea, s-a făcut mai mare nedumerirea, că sunteţi neliniştiţi. Dar nu vă temeţi! n-am să mă opresc până ce nu voi da dezlegarea graiului acestuia. Îngăduiţi-mă însă ca să urc cuvântul mai sus. Altfel, nu-i cu putinţă să lămuresc totul.
Despre ce dar e vorba? Mama fiilor lui Zevedeu, a lui Iacov şi a lui Ioan, s-a apropiat cu cei doi fii ai ei de Iisus, pe când Domnul Se ducea la Ierusalim, şi I-a zis: „ Zi ca cei doi fii ai mei să şadă unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta” .
Un alt evanghelsit spune că cei doi fii I-au cerut lui Hristos asta. Dar nu-i nici o nepotrivire între o spusă şi alta – căci nu trebuie să trecem nici peste aceste lucruri mici -, ci ei au trimis-o mai întâi pe mama lor; iar după ce a grăit ea şi le-a deschis calea, L-au mai rugat şi ei. Nu ştiau ce grăiesc, dar cu toate acestea au grăit. Deşi erau Apostoli, totuşi erau încă nedesăvârşiţi; erau ca nişte puişori, care se clatină în cuibul lor pentru că nu le sunt încă întărite aripile.
Trebuie să ştiţi neapărat şi aceea că Apostolii înainte de răstignire erau în mare neştiinţă. De aceea, ţinându-i de rău, Domnul le zice: „încă şi voi sunteţi nepricepuţi? …încă nu înţelegeţi nici nu pricepeţi că nu despre pâine v-am vorbit când v-am spus să vă păziţi de aluatul fariseilor?” . Şi iarăşi: „ încă multe am a vă spune, dar nu le puteţi purta acum” . Nu numai că nu le cunoşteau pe cele mai înalte, dar adeseori de frică şi din lipsă de curaj dădeau uitării şi cele pe care le auzeau. Certându-i pentru lipsa de curaj, le zicea: „ nimeni din voi nu Mă întreabă: „ Unde mergi?” . Dar pentru că am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră” . Şi iarăşi, vorbind despre Mângâietorul: „ Acela vă va aduce aminte de toate şi vă va învăţa” . N-ar fi spus: „ Vă va aduce aminte” , dacă n-ar fi dat uitării multe din spusele Sale.
Nu spun aceste lucruri fără pricină, ci pentru că Petru acum face o mărturisire desăvârşită, şi îndată uită tot ce a spus. Cel care a spus: „ Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” , cel care a fost fericit de Domnul pentru această mărturisire , aşa de tare a greşit puţin mai târziu, că îl numeşte satană: „ Mergi înapoia mea, Satano, îi spune, că nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor” . Poate fi un om mai nedesăvârşit ca acela care nu cugetă cele ale lui Hristos, ci cugetă cele ale oamenilor? Domnul îi vorbise lui Petru despre răstignire şi despre înviere; dar pentru că Apostolul nu cunoştea adâncul celor spuse, nici taina învăţăturilor şi nici nu înţelesese mântuirea care avea să vină lumii, de aceea L-a luat pe Domnul de-o parte şi I-a zis: „ Milostiv fii Ţie, Doamne! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta” . Vezi că Petru nu ştia nici de înviere? Dând să se înţeleagă acest lucru, Evanghelistul spune: „ Că încă nu ştiau Scriptura, că El trebuia să învieze din morţi” . Dacă Apostolii nu ştiau asta, cu atât mai mult nu le cunoşteau pe celelalte, de pildă împărăţia cea de sus, începătura noastră, înălţarea la cer. Se târau pe jos, încă nu puteau zbura la înălţime.

5. Aşadar, pentru că cei doi fii ai lui Zevedeu aveau această părere şi pentru că se aşteptau ca îndată să se înfăptuiască pentru Hristos în Ierusalim împărăţia Sa – mai mult decât atât nu ştiau altceva; acest lucru îl arată şi celălalt evanghelist; când spune că ei credeau că are să vină împărăţia Lui, se gândeau la o împărăţie omenească şi credeau că pentru asta se duce Domnul la Ierusalim, nu la cruce şi la moarte; deşi auziseră despre cruce şi despre moarte de multe ori, totuşi nu o puteau înţelege bine -, aşadar, pentru că nu aveau încă o cunoaştere desăvârşită a dogmelor, şi credeau că El Se duce la o împărăţie lumească, şi că are să împărătească în Ierusalim, s-au apropiat de El pe cale, socotind că au un prilej potrivit, şi I-au făcut cererea aceasta. Rupându-se de ceata ucenicilor şi în-suşindu-şi ei totul, au pretins să şadă pe scaunele cele mai înalte şi să fie primii între ceilalţi, socotind că lucrurile au şi luat sfârşit, că s-a făcut totul, şi că n-a mai rămas decât timpul cununilor şi al răsplăţilor. O astfel de socotinţă vădea însă cea mai mare neştiinţă.
Vă voi aduce dovada că cele spuse nu sunt păreri şi presupuneri chiar din gura lui Hristos, Care ştie tainele. Când cei doi fraţi I-au cerut asta, ascultă ce le spune: „ Nu ştiţi ce cereţi!” . Ce dovadă mai lămurită vrei? Vezi că nu ştiau ce cereau? îi vorbeau de cununi, de răsplăti, de şederea pe scaunele cele mai înalte şi de cinste, când încă nu începuseră luptele! Domnul lasă să se înţeleagă două lucruri prin cuvintele: „ nu ştiţi ce cereţi!” . Mai întâi, că ei I-au vorbit de o împărăţie, despre care Hristos n-a spus nici un cuvânt, – căci n-a făcut nici o făgăduinţă despre împărăţia aceasta de jos, lumească -, şi apoi, că, cerând ei de pe acum şederea pe scaunele cele mai de sus şi cinstirile cele mai înalte şi voind să fie mai străluciţi şi mai cu vază decât ceilalţi ucenici, n-au cerut asta la timp potrivit, ci, dimpotrivă, într-unul foarte nepotrivit.
Timpul acela când au cerut ei asta nu era timp de cununi, nici de răsplăţi, ci de lupte, de osteneli, de sudori, de războaie. Cu alte cuvinte, Hristos le spune aşa: „ Nu ştiţi ce cereţi! îmi vorbiţi de asta, când încă nu v-aţi ostenit, când încă nu aţi intrat pe câmpul de bătălie, când încă omenirea este neîndreptată, când încă stăpâneşte păgânătatea, când încă toţi oamenii sunt pierduţi, încă n-aţi intrat în arenă, încă nu v-aţi dezbrăcat pentru lupte! Puteţi oare bea paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi?” .
Prin pahar şi prin botez înţelege aici răstignirea şi moartea Lui; pahar, pentru că îl bea cu plăcere, şi botez, pentru că prin moarte a curăţit lumea. Dar nu numai pentru această pricină, ci şi pentru uşurinţa învierii. După cum cel ce se botează în apă iese cu multă uşurinţă, fiindcă apa nu-l împiedică deloc, tot aşa şi El, pogorându-Se în moarte, S-a sculat cu mai multă uşurinţă. De aceea numeşte botezul moarte. Cu alte cuvinte, spune aşa: „ Puteţi fi junghiaţi? Puteţi să muriţi? Timpul de acum este timp de moarte, de primejdii şi de osteneli” . Cei doi fraţi I-au răspuns Domnului: „ Putem” , n-au înţeles ceea ce a spus Domnul, dar au făgăduit cu nădejdea că vor primi ce-au cerut. Şi le-a spus Domnul: „ Paharul Meu il veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza” . A vorbit aici de moartea lor. Într-adevăr, lui Iacov I s-a tăiat capul cu sabia . Iar Ioan era să fie ucis de mai multe ori. „ Dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit” . Cu alte cuvinte le spune aşa: „ Veţi muri, veţi fi înjunghiaţi şi veţi fi cinstiţi cu mucenicia; dar ca să fiţi întâii nu este al Meu a da, ci se va da celor ce s-au nevoit prin mai multă silinţă, prin mai mare râvnă să ia aceste locuri” .
Dar ca să fie mai clare cele ce spun, să ne închipuim pe cineva care judecă şi împarte premiile la jocurile atletice. O mamă care are doi copii vine la judecător cu copiii ei şi-i zice: „ Fă ca aceşti doi copii ai mei să ia cununa!” . Ce-i va răspunde acela? îi va da acelaşi răspuns: „ Nu este al meu a da! Sunt judecător! Nu încununez ca să fac plăcere cuiva, nici la rugămintea şi cererea celor care vin la mine, ci după felul cum se sfârşesc lucrurile” . Aşa trebuie să facă judecătorul şi împărţitorul de premii! Să nu dea premiile fără nici o socoteală şi la întâmplare, ci să cinstească vitejia! La fel a făcut şi Hristos. N-a spus acele cuvinte ca să arate că este deosebire între El şi Tatăl, ci ca să arate că nu este numai al Lui a da, ci că este al celor ce se nevoiesc şi se luptă să ia aceste locuri.
Dacă ar fi depins numai de El, atunci toţi oamenii s-ar fi mântuit şi ar fi venit la cunoştinţa adevărului; dacă ar fi depins numai de El, n-ar fi fost felurite cinstiri, căci El i-a făcut pe toţi şi de toţi la fel poartă de grijă.
Că sunt felurite cinstiri, ascultă că o arată Pavel, spunând: „ Una este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor; că stea de stea se deosebeşte in strălucire” . Şi iarăşi: „ Dacă zideşte cineva pe temelia aceasta, aur, argint, pietre scumpe” . Pavel a alcătuit în aşa fel cuvântul, încât să arate felurimea virtuţii. Şi a spus acestea ca să arate că cei care dorm şi sforăie nu pot intra în împărăţia cerurilor, că răsplăţile acelea le dobândeşti cu multe necazuri.
Cei doi fii ai lui Zevedeu, din pricină că se bucurau de multă prietenie din partea Domnului şi de îndrăznire faţă de El, socoteau că au să dobândească cinstire mai mare decât ceilalţi Apostoli. De aceea Domnul, pentru ca un astfel de gând să nu-i facă mai nepăsători, le scoate din minte acest gând, spunându-le: „ Nu este al Meu a da, ci al vostru este a lua, dacă voiţi, ca să arătaţi mai mare râvnă, să munciţi mai mult, să vă sârguiţi mai mult. Încununez faptele, cinstesc munca, răsplătesc sudoarea! Dovada prin fapte, aceasta-i pentru Mine cea mai bună garanţie” .

6. Ai văzut că nu în zadar am spus că nu este nici al Lui, nici al Tatălui a da, ci al celor ce se luptă, al celor ce muncesc, al celor ce se nevoiesc? De aceea şi Ierusalimului îi zice: „ De câte ori am voit să-i adun pe fiii tăi, cum adună cloşca puii ei, şi n-aţi voit! Iată, se lasă casa voastră pustie!” . Ai văzut că nu se pot mântui nicicând cei trândavi, cei nepăsători, cei leneşi?
De aici mai aflăm şi un alt lucru, nespus, că nici mucenicia nu e îndestulătoare ca să dea cea mai înaltă cinstire şi şederea pe cele mai de sus scaune. Iată, Domnul a prezis celor doi fraţi că au să sufere mucenicia, dar nu le-a prezis că vor dobândi şederea pe scaunele cele mai de sus. Că sunt unii care pot face fapte şi mai mari. Ca să arate lucrul acesta, a spus: „ Paharul Meu îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza; dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da” .
Prin aceste cuvinte Domnul n-a vrut să spună că în împărăţia cerurilor este aşezare de-a dreapta şi de-a stânga, ci a vrut să arate desfătarea de mai mare cinste şi dobândirea de întâietăţi, de a fi mai presus decât toţi. Prin urmare, cuvintele „ a şedea de-a dreapta şi de-a stânga” le-a spus pogorându-Se la mintea lor. Iacov şi Ioan cereau într-adevăr întâietăţile; să se arate mai mari decât toţi ceilalţi. Şi lor le spune Hristos: „ Ca să fiţi mai mari decât ceilalţi şi mai presus de toţi, aceasta n-o puteţi dobândi numai cu mucenicia – căci veţi muri de moarte mucenicească -, iar ca să vă bucuraţi de cea mai înaltă cinstire, „ nu este al Meu a da, ci se dă celor pentru care s-a gătit” .
– Dar, spune-mi, pentru cine s-a gătit? Să vedem: care sunt fericiţii şi de trei ori fericiţii aceştia, care se bucură de acele strălucitoare cununi? Care sunt dar aceştia şi ce au făcut ca să se arate aşa de străluciţi?
– Să-L ascultăm pe Hristos, căci o spune El. Când cei zece ucenici s-au supărat pe cei doi că, rupându-se de ceată, voiau să-şi oprească pentru ei cea mai înaltă cinste, uită-te cum îndreaptă slăbiciunea, şi a unora şi a altora. Chemându-i. El le spune: „ Căpeteniile popoarelor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Dar la voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie întâiul între voi să fie slugă tuturor” . Vezi că cei doi fraţi voiau să fie primii şi mai mari şi mai presus ca toţi, şi, cum s-ar spune, căpeteniile celorlalţi ucenici? De aceea Domnul stăruieşte şi le scoate la iveală gândurile lor ascunse, spunând: „ Cel ce vrea să fie întâiul între voi să fie slugă tuturor” . „ De vi-s dragi şederile pe scaunele cele mai de sus şi cinstea cea mai înaltă, le spune Domnul, umblaţi după scaunele cele mai de jos, căutaţi să fiţi mai nebăgaţi în seamă decât toţi, mai smeriţi decât toţi, mai mici decât toţi, aşezaţi-vă în urma celorlalţi. Virtutea aceasta dă cinstea aceea. Pilda e lângă voi şi cu multă prisosinţă. „ Că n-a venit Fiul Omului ca să fie slujit ci ca să slujească” .
Că asta vă face străluciţi şi cu vază, uitaţi-vă că se întâmplă lucrul acesta cu Mine, Care nu am trebuinţă nici de cinste, nici de slavă, şi totuşi, prin această smerenie săvârşesc miile de bunătăţi” .
Înainte de a lua Domnul trup şi a Se smeri, toate piereau şi se stricau; dar când S-a smerit pe Sine, pe toate le-a ridicat la înălţime; a prăpădit blestemul, a stins moartea, a deschis raiul, a omorât păcatul, a deschis bolţile cerului, a urcat la cer începătură nouă, a umplut lumea de bună-credinţă, a alungat rătăcirea, a adus adevărul, a ridicat pe tronul cel împărătesc începătura noastră, a lucrat mii şi mii de bunătăţi, pe care nici eu, nici toţi oamenii nu le-ar putea înfăţişa prin cuvânt. Înainte de a Se smeri pe Sine, numai îngerii îl cunoşteau; dar când S-a smerit pe Sine, toată firea omenească L-a cunoscut.
Vezi că smerenia nu L-a micşorat, ci a adus mii şi mii de câştiguri, a lucrat mii şi mii de fapte mari şi a făcut ca slava Lui să strălucească şi mai mult? Dacă smerenia este un bun atât de mare chiar când e vorba de Dumnezeu, Care nu are nevoie de nimic şi Căruia nu-I lipseşte nimic, dacă I-a adăugat Lui mai multe slugi şi Şi-a întins împărăţia, pentru ce te temi tu că ai să te micşorezi din pricina smereniei? Atunci vei fi mai sus, atunci vei fi mare, atunci vei fi strălucit, atunci vei fi cu vază, când te vei smeri pe tine însuti, când nu vei îndrăgi şederile în frunte, când vei primi să fii umilit; să fii junghiat, să fii în primejdii, când vei căuta să slujeşti celor mulţi, să-i îngrijeşti, să le porţi de grijă şi să fii gata să faci şi să suferi orice în vederea acestui scop.
Gândindu-ne, dar, iubiţilor, la acestea, să urmărim smerenia cu multă tragere de inimă! Să le îndurăm cu plăcere pe toate, şi când suntem ocărâţi, şi când suntem scuipaţi, şi când suferim cele mai grozave umilinţe, şi când suntem batjocoriţi, şi când suntem dispreţuiţi, nimic nu ne face atât de înalţi, nimic nu ne dă atâta slavă şi cinste, nimic nu ne arată atât de mari ca virtutea smereniei, pe care facă Dumnezeu să o săvârşim pe deplin şi să dobândim bunătăţile făgăduite, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care slavă şi cinste şi închinăciune Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvantul IX

La Lazăr cel (mort) de patru zile

1. Astăzi, din morţi înviind Lazăr, ne dăruieşte nouă dezlegarea de multe şi felurite sminteli, nu ştiu cum se face că citirea aceasta din Sfânta Evanghelie a dat şi ereticilor prilej, şi iudeilor pricină de obiecţie, nu pornită din adevărul lucrurilor. Doamne fereşte!, ci din sufletul lor înşelător.
Mulţi eretici spun că Fiul nu este de-o-fiinţă cu Tatăl.
– De ce?
– Pentru că Hristos, spun ei, a avut nevoie de rugăciune ca să învie pe Lazăr; de nu S-ar fi rugat, n-ar fi înviat pe Lazăr. Cum să fie de-o-fiinţă Cel ce Se roagă cu Cel ce a primit rugăciunea?, întreabă ei. Căci Unul Se roagă, iar Celălalt a primit rugăciunea Celui ce Se ruga.
Ereticii hulesc, neînţelegând că rugăciunea Domnului a fost urmarea unui pogorământ, din pricina slăbiciunii celor ce au fost de faţă la învierea lui Lazăr. Spune-mi, te rog, cine-i mai mare? Cel ce spală picioarele sau acela ale cărui picioare le-a spălat? negreşit că acela este mai mare, ale cărui picioare le-a spălat cel ce spală. Mântuitorul a spălat picioarele lui Iuda vânzătorul ; că era şi Iuda cu ucenicii. Cine deci e mai mare? Iuda, vânzătorul Stăpânului Hristos, fiindcă Hristos i-a spălat picioarele? Doamne fereşte! Acum te întreb: Ce este mai smerit: să speli picioarele sau să te rogi? negreşit, să speli picioarele! Deci când Domnul nu S-a ferit să facă ce era mai smerit, cum S-ar fi ferit să facă ce era mai înalt?
Dar totul s-a făcut din pricina slăbiciunii iudeilor, care erau de faţă atunci, aşa Cum o va arăta cuvântul în desfăşurarea lui. Dar iudeii, luând din această citire din Sfânta Evanghelie pricină de obiecţie, spun: „ Cum îl au creştinii pe acesta Dumnezeu, când El nu ştie nici locul în care se afla Lazăr cel mort?” . Iudeii formulează această împotrivire, pentru că Domnul le întrebase pe surorile lui Lazăr, pe Marta şi pe Măria: „Unde l-aţi pus?” „ Ai văzut neştiinţă? întreabă ei. Ai văzut slăbiciune? Dumnezeu e Acesta, Care nu ştie nici locul?” .
Îi voi întreba şi eu pe iudei, nu că aş gândi aşa, ci pentru că vreau să fac de râs obiecţia lor.
Spui, iudeule, că Hristos n-a cunoscut locul, pentru că a întrebat: „ Unde l-aţi pus?” . Dar şi Tatăl, în rai, nu ştia unde era ascuns Adam, căci umbla încoace şi încolo, ca şi cum l-ar fi căutat în paradis, întrebând: „ Adame, unde eşti?” . De ce n-a spus mai înainte locul, căci Adam vorbea cu îndrăznire cu Dumnezeu? „ Adame, unde eşti?” . Ce răspunde Adam? „ Am auzit glasul Tău purtându-se prin rai şi m-am temut căci sunt gol, şi m-am ascuns” . Dacă numeşti, iudeule, neştiinţă întrebarea lui Iisus, atunci numeşte neştiinţă şi întrebarea lui Dumnezeu! Că şi Hristos le-a întrebat pe Marta şi pe Măria: „ Unde l-aţi pus?” , Numeşti asta ne-i ştiinţă? Ce-ai să spui când îl auzi pe Dumnezeu zicând lui Cain: „ Unde este Abel, fratele tău?” . Ce spui? De numeşti întrebarea lui Iisus neştiinţă, numeşte-o neştiinţă şi pe aceasta! Iată şi altă dovadă din Dumnezeiasca Scriptură. I-a spus Dumnezeu lui Avraam: „ Strigătul Sodomei şi Gomorei a venit la Mine. Pogorându-Mă, dar, voi vedea de fac după strigătul lor ce vine la Mine; iar de nu, să ştiu” . Dumnezeu, Cel ce ştie toate înainte de facerea lor. Cel care cerceteză inimile şi rărunchii . Cel ce singur ştie gândurile oamenilor, a spus: „ Pogorându-Mă, dar, voi vedea de fac după strigătul lor ce vine la Mine; iar de nu, să ştiu” . Dacă întrebarea lui Iisus este neştiinţă, atunci şi aceasta este neştiinţă. Dar nici Tatăl, după Vechiul Testament, n-a fost neştiutor, nici Fiul, după Noul Testament, nu este.
– Atunci, ce înţeles au cuvintele: „ Pogorându-Mă, voi vedea de fac după strigătul lor ce vine la Mine; iar de nu, să ştiu” ?
– „Zvon a venit la Mine, spune Dumnezeu. Dar vreau totuşi să cunosc mai bine lucrurile prin ele însele. Nu că nu ştiu, dar vreau să-i învăţ pe oameni să nu se uite numai la cuvinte, nici să nu creadă cu uşurinţă de spune cineva ceva rău împotriva altuia; ci să creadă numai după ce mai întâi a pipăit bine şi a aflat prin faptele înseşi” . De aceea a spus în altă Scriptură: „ Nu crede în orice cuvânt” Nimic nu strică viaţa omului ca a crede iute pe cineva pe cuvânt. Acest lucru şi profetul David profeţindu-l, spunea: „ Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul lui, pe acela l-am izgonit” .

2. Ai văzut că n-a fost neştiinţă la Mântuitorul când a spus: „ Unde l-aţi pus” ?, după cum n-a fost neştiinţă nici la Tatăl când a spus lui Adam: „ Unde eşti?” , sau lui Cain: „ Unde este fratele tău, Abel?” , sau: „ Pogorându-Mă, voi vedea de fac după strigătul lor, ce vine la Mine; iar de nu, să ştiu” .
Dar e timpul să încep lupta cu aceia care spun că, din pricina slăbiciunii Lui, Hristos a trebuit să Se roage ca să-l învie pe Lazăr.
Luaţi aminte, iubiţilor, vă rog, cu toată atenţia. Lazăr murise, şi Iisus nu era în locurile acelea, ci în Galileea; şi a spus ucenicilor Lui: „ Lazăr, prietenul nostru, a adormit” . Iar ei, socotind că despre somnul acesta vorbeşte, îi spun:
„Doamne, dacă a adormit se va scula” . Atunci Iisus le-a grăit lămurit: „ Lazăr a murit” .
A venit deci Mântuitorul aproape de Ierusalim, în locul unde era pus Lazăr; şi
L-a întâlnit sora lui Lazăr şi I-a zis: „ Doamne, de ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” . „ De ai fi fost aici” ! Slabă mai eşti, o, femeie! Femeia nu ştia că, şi de nu era Hristos de faţă cu trupul, era de faţă cu puterea dumnezeirii Sale! Ea măsura puterea Dascălului cu starea de faţă a trupului Lui. Marta I-a spus Lui:
„Doamne, de ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! Dar acum ştiu, spune ea, că oricâte ceri de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi dă” . Mântuitorul, dar, face rugăciunea la cererea ei. Căci Dumnezeu nu are nevoie să Se roage ca să-l învie pe mort. N-a înviat oare şi alţi morţi?
Când a întâlnit un mort, care era scos pe poarta cetăţii, numai ce S-a atins de coşciug, şi l-a înviat pe mort . A avut oare atunci nevoie de rugăciune ca să-l învieze pe mort? Altădată, numai prin cuvânt, a spus copilei: „ Talita kumi” , şi îndată a dat-o sănătoasă părinţilor ei. A avut oare atunci nevoie de rugăciune? Dar pentru ce vorbesc eu de învăţătorul? Ucenicii Lui au înviat morţii numai prin cuvânt. Petru n-a înviat-o pe Tavita numai cu cuvântul ? Pavel n-a făcut multe semne cu hainele lui ? Află însă un lucru mai minunat decât acestea! (Chiar numai) umbra Apostolilor învia morţi. „ Aduceau pe paturi pe cei bolnavi, ca măcar umbra lui Petru să umbrească pe vreunul dintre ei, şi îndată se vindecau” . Cum? Umbra ucenicilor îi învia pe morţi, şi învăţătorul avea nevoie să Se roage ca să învie un mort?
Din pricina slăbiciunii femeii S-a rugat Mântuitorul! Îi spusese Lui: „ Doamne, de ai fi fost aici nu ar fi murit fratele meu! Dar acum ştiu că oricâte ceri de la Dumnezeu, îţi dă Dumnezeu” . „ Rugăciune ai cerut, rugăciune îţi dau!” . Izvorul e alăturea! Vino cu vasul, ţi-l umple! E mare vasul? Primeşti mult! E mic? Primeşti puţin! Marta deci a cerut rugăciune, şi Mântuitorul i-a dat rugăciune. Altul a spus: „ Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul: „ Fie ţie” , şi se va vindeca sluga mea” ; iar Mântuitorul i-a spus: „ După credinţa ta. Fie ţie!” . Altul I-a zis: „ Vino, vindecă pe fiica mea!” , şi
i-a spus lui: „ Voi merge cu tine” . Deci, după voinţa oamenilor se dă şi vindecarea doctorului. Altă femeie s-a atins de marginea hainei Lui pe ascuns, şi pe ascuns a dobândit vindecarea .
Fiecare, după cum a crezut, primeşte şi vindecarea. Marta spune: „ Ştiu că oricâte ceri de la Tatăl, îţi dă Tatăl” . Şi pentru că a cerut rugăciune. Mântuitorul îi dă rugăciune; nu pentru că El avea nevoie de rugăciune, ci ca să Se coboare la slăbiciunea femeii şi să arate că nu este împotriva lui Dumnezeu, ci că orice face El, face şi Tatăl. L-a plăsmuit la început Dumnezeu pe om; plăsmuirea a fost a amândurora. Căci se spune: „ Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” . Iarăşi, a vrut Domnul să-l ducă pe tâlhar în rai, şi îndată ce a rostit cuvântul, a şi intrat tâlharul în rai ! N-a avut nevoie de rugăciune, deşi pe toţi cei de după Adam, Hristos i-a împiedicat să intre acolo, căci pusese sabie de foc să păzească raiul . Dar cu putere, Hristos a deschis raiul. Îl duci, Stăpâne, pe tâlhar în rai? Tatăl Tău, | pentru un singur păcat, l-a scos afară pe Adam din rai, şi Tu î1 duci pe tâlhar, vinovat de mii de păcate şi de mii de nelegiuiri? „ Da, răspunde Domnul, căci nici aceea nu s-a făcut fără Mine, nici aceasta fără Tatăl Meu! Şi aceea e a Mea, şi aceasta a Tatălui Meu.
„Căci Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este întru Mine” .

3. Şi ca să vezi că învierea mortului n-a fost fapta rugăciunii, ascultă cuvintele rugăciunii! Ce spune Domnul? „ Mulţumescu-Ţi, Părinte, că M-ai ascultat! Eu ştiam că pururea Mă asculţi” .
– Dar dacă ştii, o, Doamne, că pururea Te ascultă Tatăl, de ce-L mai superi pentru cele ce le ştii?
– „Eu ştiu, spune Domnul, că pururea Mă ascultă Tatăl. „ Dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă toţi că Tu M-ai trimis” .
S-a rugat pentru mort? S-a rugat să învie Lazăr? A spus cumva: „ Părinte, porunceşte ca să asculte moartea” ? A spus cumva: „ Părinte, porunceşte iadului să nu-şi închidă porţile, ci să dea degrabă drumul înapoi mortului” ? Nu! A spus atât: „ Dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă toţi că Tu M-ai trimis” . Prin urmare, ceea ce s-a făcut n-a fost un semn, ci învăţătură pentru cei de faţă. Ai văzut dar că rugăciunea nu s-a făcut pentru mort, ci pentru
necredincioşii de acolo, „ ca să creadă, spune El, că Tu M-ai trimis” .
– Dar cum avem să cunoaştem că El Te-a trimis?
– Ia aminte, te rog, cu toată atenţia. „ Iată, spune Domnul, cu puterea Mea îl chem pe mort! Iată, cu stăpânia Mea, îi poruncesc morţii! Chem pe Tatăl, Tată. Chem şi pe Lazăr din mormânt. Dacă cea dintâi nu este adevărată, nici cea de-a doua să nu fie! Dar de este adevărat că îl chem pe Tatăl, Tată, să asculte şi mortul pentru învăţătura celor de fată!” .
– Ce a spus Hristos?
– „Lazăre, vino afară!” .
Când a făcut rugăciunea, nu a înviat mortul! O, tirania morţii! O, tirania puterii aceleia care tine sufletul! O, iadule, s-a făcut rugăciune, şi nu dai drumul mortului!
– Nu, răspunde iadul.
– De ce?
– Pentru că nu mi s-a poruncit. Sunt paznic, care ţine aici pe vinovat. Dacă nu mi se porunceşte, nu-i dau drumul. Rugăciunea nu s-a făcut pentru mine, ci pentru necredincioşii care erau de faţă. Căci eu, dacă nu primesc poruncă, nu slobozesc vinovatul. Aştept glasul, ca să slobozesc sufletul.
„Lazăre, vino afară”!.
A auzit mortul porunca Stăpânului, şi îndată a încetat tăria legilor morţii.
Să se ruşineze ereticii şi să piară de pe fata pământului! Căci a arătat cuvântul că Domnul S-a rugat nu pentru ca să-l învieze pe mort, ci pentru slăbiciunea necredincioşilor care erau atunci de faţă.
„Lazăre, vino afară!”
– Dar pentru ce l-a chemat pe nume?
– A spus: „ Lazăre, vino afară” , ca nu cumva vocea slobozită întinzându-se la toţi morţii, să-i învie pe toţi cei din morminte.
„Te chem la viată deocamdată numai pe tine, Lazăre, în fata poporului acestuia, ca prin învierea ta să arăt puterea celor ce vor fi. Eu, Cel ce am înviat pe unul, voi învia lumea. Căci Eu sunt învierea şi viaţa . Lazăre, vino afară!” .
Şi a ieşit mortul, legat fiind cu fese.
O, lucruri minunate! Cel ce a dezlegat sufletul din legăturile morţii. Cel ce a sfărâmat porţile iadului. Cel ce a zdrobit porţile cele de aramă şi încuietorile cele de fier şi sufletul l-a slobozit din legăturile morţii, (Acela) n-a putut să dezlege şi fesele mortului?
– Da, ar fi putut! Dar porunceşte iudeilor să dezlege feşele cu care ei mai înainte l-au înfăşat când l-au îngropat, Ca să cunoască semnele feselor lor, ca să afle singuri, din Cele ce-au făcut, că este Lazăr cel îngropat de ei, şi este Hristos Cel ce a venit în lume după bunăvoinţa Tatălui, Cel Ce are stăpânia vieţii şi a morţii! Ţie, Hristoase, slava şi puterea, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi de viată făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvantul X

Despre rugăciunile lui Hristos. Împotriva anomeilor

1. Am prăznuit destul în zilele de mai înainte, vorbind despre luptele apostolice şi desfătându-ne cu istorisirea faptelor celor duhovniceşti. Este timpul să vă plătesc datoria. Nimic nu ne mai împiedică. Ştiu că voi, din pricina scurgerii atâtor zile, aţi uitat de datoria pe care v-o datoram; dar pentru asta n-am s-o tăinuiesc, ci vă voi plăti-o cu toată tragerea de inimă. Fac aceasta nu numai pentru ca să fiu om de cuvânt, ci şi pentru că însumi mă folosesc. Când e vorba de datorii băneşti, câştigă datornicul dacă cel ce l-a împrumutat uită de datorie; dar când e vorba de datorii duhovniceşti, câştigă tot datornicul foarte mult numai dacă cei ce l-au împrumutat îi aduc aminte necontenit de datorie. Dincolo, banii împrumutaţi îl părăsesc pe cel ce împrumută şi se mută la cel ce se împrumută; micşorează averea unuia şi o măresc pe a celuilalt; aici însă, la datoriile cele duhovniceşti, nu-i aşa; este cu putinţă ca ceea ce dai să şi dai, dar să şi ai; şi lucru minunat e acela că atunci mai cu seamă avem bogăţia noastră duhovnicească, atunci când o dăm altora. De voi căuta să-mi îngrop bogăţia mea duhovnicească în mintea mea, de o voi păzi continuu ca să n-o împărtăşesc nimănui, mi se micşorează şi câştigul, mi se împuţinează şi averea; dar dacă o voi da tuturor, dacă voi face părtaşi şi tovarăşi pe mulţi la toate cunoştinţele pe care eu le ştiu, atunci îmi va creşte bogăţia mea duhovniceaşcă.
Că spusele mele sunt adevărate, că îşi măreşte bogăţia cel ce o dă altora şi că îşi împuţinează toată agonisita lui cel ce o ascunde, ne stau mărturie cei ce au primit talanţii, cel cu cinci, cel cu doi şi cel cu unul. Primii doi au adus îndoit decât au primit şi au fost cinstiţi pentru asta; celălalt însă n-a putut să-şi îndoiască talantul pentru că l-a păstrat la el şi nu l-a dat nimănui; de aceea a şi fost osândit. Auzind dar cu toţii acestea şi temându-ne de pedeapsa de dincolo, să împărtăşim fraţilor noştri orice gând bun pe care îl avem, să-l scoatem la iveală înaintea tuturor, să nu-l ascundem. Când îl dăm altora, atunci ne îmbogăţim mai mult. Când facem părtaşi pe mai mulţi la câştigul nostru, atunci mărim avuţia noastră. Crezi că se micşorează slava ta când ştiu cu tine şi alţii mulţi ceea ce ştiai numai tu?
Dar tocmai atunci îţi va creşte şi folosul, când calci în picioare invidia, când stingi zavistia, când arăţi multă dragoste pentru fraţi. Dacă ţii numai pentru tine cele ce ştii, oamenii îţi vor întoarce spatele şi te vor urî pentru că eşti invidios şi urător de frate, iar Dumnezeu îţi va da cea mai mare pedeapsă pentru că eşti rău. În afară de asta, se va duce iute de la tine harul, lăsându-te pustiu. Pentru că şi grâul, dacă zace necontenit în hambare, se pierde, căci e mâncat de gărgăriţe; dar dacă-i scos afară din jitniţe şi pus în brazde, se înmulţeşte şi se înnoieşte iarăşi. Tot aşa şi cuvântul cel duhovnicesc: dacă-l ţii necontenit încuiat înlăuntrul tău, se stinge iute, pentru că sufletul se strică şi se macină de invidie, de trândăveală şi de lâncezeală. Dar dacă îl semeni în sufletele fraţilor ca într-o brazdă mănoasă, vistieria cea duhovnicească se înmulţeşte şi în cei care o primesc, şi în tine, care o ai. Şi după cum o fântână are apă mai curată şi izvor mai bogat dacă adeseori se scoate dintr-însa toată apa, iar dacă nu se scoate, seacă; tot astfel şi harisma cea duhovnicească şi cuvântul cel învăţătoresc, dacă este scos tot mereu din suflet şi dat să fie sorbit de cei ce vor să-l primească, izvorăşte şi mai mult; dar dacă-i acoperit de zavistie, de invidie, se micşorează şi se stinge desăvârşit. Aşadar, pentru că îmi este atât de mare câştigul ce-l voi avea, haide, dar, punându-l la mjloc, să vă plătesc toată datoria, aducându-vă aminte mai întâi de şirul acestor datorii.

2. Ştiţi şi vă amintiţi că, vorbindu-vă mai înainte de slava Celui Unuia-Născut, am înşirat multe pricini ale pogorământului Domnului în cuvinte. Şi spuneam că Hristos adeseori rostea cuvinte smerite nu numai din pricina îmbrăcăminţii trupului Său, nici numai din pricina slăbiciunii ascultătorilor, ci în multe împrejurări a grăit aşa ca să ne înveţe smerenia. Şi am spus îndeajuns despre acele pricini atunci când am vorbit de rugăciunea făcută de Domnul la învierea lui Lazăr şi de rugăciunea Sa de dinainte de răstignire; şi am arătat lămurit că rugăciunea de dinaintea răstignirii a făcut-o ca să ne încredinţeze că a luat cu adevărat trup omenesc, iar rugăciunea de la învierea lui Lazăr a făcut-o ca să îndrepte slăbiciunea ascultătorilor, cu toate că nu avea nevoie de vreun ajutor ca să învie pe Lazăr. Ascultă acum şi aceea că a grăit multe cuvinte smerite ca să ne înveţe smerenia!
Domnul a turnat apă în vasul de spălat; şi, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns asta, S-a încins şi cu un ştergar, pogorându-Se la cea mai de jos îndeletnicire; şi a început să spele picioarele ucenicilor, iar odată cu ale ucenicilor, a spălat şi picioarele vânzătorului. Poţi să nu te înspăimânţi şi să nu te minunezi? Spală picioarele celui ce avea să-L vândă! Iar pe Petru, care nu voia să se lase spălat şi care zisese: „ Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?” , nu l-a lăsat nespălat, ci i-a zis: „ Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine” ; atunci Petru I-a spus: „ Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul” . Ai văzut evlavia ucenicului în cele două spuse ale lui? Şi atunci când nu s-a lăsat spălat, şi când a primit să-l spele? Deşi cuvintele sunt potrivnice unele altora, totuşi pe amândouă le-a grăit din sufletul lui clocotitor. Vezi că Petru era totdeauna aprins şi veghetor ? Dar, după cum spuneam, pentru ca nu cumva din pricina îndeletnicirii de jos săvârşite de El să spui că de jos îi este şi firea, ascultă ce spune ucenicilor după spălarea picioarelor: „ înţelegeţi ce v-am făcut? Voi Mă numiţi Domn şi învăţător, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, tot aşa şi voi sunteţi datori să faceţi unul altuia. Căci pildă v-am dat vouă ca, precum v-am făcut Eu, şi voi să faceţi unul altuia” . Ai văzut că Domnul a făcut multe fapte ca să dea pildă ? După cum un dascăl plin de înţelepciune rosteşte greşit cuvintele odată cu copiii care le rostesc greşit, iar vorbirea aceasta greşită nu-i un semn al neştiinţei dascălului, ci „ semn al purtării de grijă pentru copii, tot astfel şi Hristos nu făcea acestea din pricina fiinţei Sale de jos, ci din pricina pogorământului Său. Nu trebuie să trecem cu uşurinţă peste aceste fapte ale Domnului. Dacă am lua lucrurile aşa cum se înfăţişează ele, ar ieşi o mulţime de nesocotinţe. Dacă cel ce spală picioarele este mai jos decât cel căruia i se spală, – aici, Hristos este Cel ce spală, şi ucenicii sunt cei spălaţi -, atunci Hristos este mai jos decât ucenicii Lui. Dar aşa ceva n-ar putea spune nimeni, chiar de-ar fi nebun. Vezi cât de mare rău este să nu cunoşti pricinile pentru care Hristos a lucrat aşa cum a lucrat ? Dar, mai bine spus, vezi cât de mare bine este să le cercetezi pe toate desăvârşit şi să nu te mărgineşti să ştii numai că Domnul a spus sau a făcut ceva smerit, ci să şi cercetezi de ce a grăit aşa, de ce a lucrat aşa?
Hristos a dat pildă de smerenie nu numai la spălarea picioarelor, ci a arătat acelaşi lucru şi cu alt prilej. După ce a spus: „ Cine este mai mare? Cel ce şade sau cel ce slujeşte?” , a adăugat: „ Oare nu cel ce şade? Iar Eu sunt îin mijlocul vostru ca unul ce slujeşte” . A spus şi asta, a făcut şi aceea, arătând că în multe împrejurări face fapte de jos, pentru învăţătura ucenicilor şi totodată pentru a-i îndupleca să fie smeriţi. Se vede dar destul de bine că Domnul a îngăduit toate acestea nu din pricina firii Sale umile, ci pentru învăţătura ucenicilor. În alt loc spune: „ Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele; …Dar la voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie între voi cel dintâi, să fie slugă tuturor. Pentru că şi Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească” . Aşadar, dacă a venit să slujească şi să înveţe smerenia, nu te tulbura, nu-ti pierde curajul când îl vezi că săvârşeşte fapte şi rosteşte cuvinte de slugă.
Tot astfel, şi multe din rugăciunile Sale le face mânat de acelaşi gând. Au venit unii dintre ucenici la El şi l-au spus: „ Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, precum şi Ioan i-a învăţat pe ucenicii lui!” . Spune-mi, ce-ar fi trebuit să facă Hristos? Să nu-i înveţe să se roage? Dar pentru asta a venit, ca să-i înveţe pe ei toată cugetarea cea înaltă. Trebuia deci să-i înveţe ? Atunci, trebuia să-i înveţe şi să se roage.
– Ar fi trebuit dar să facă asta numai prin cuvânt, îmi poate spune cineva.
– Dar nu-i îndrumă pe ucenici atât învăţătura prin cuvânt, cât învăţătura cu fapta. De aceea, Domnul nu-i învăţa numai rugăciunea cea prin cuvânt, ci El însuşi nu înceta de a o face; şi Se rugă, petrecându-Şi toată noaptea în pustie, ca să ne sfătuiască şi să ne înveţe ca, atunci când vrem să vorbim cu Dumnezeu, să fugim de zgomote şi din mijlocul tulburărilor şi să plecăm în pustietate, nu numai în pustietatea locurilor, ci şi în cea a timpurilor. Pustietatea nu-i numai muntele, ci şi cămăruţa ta, acolo unde nu pătrunde nici strigătul, nici zgomotul.

3. Şi ca să aflaţi că rugăciunea Domnului este un pogorământ, v-am arătat-o şi până acum, mai cu seamă din cele petrecute la învierea lui Lazăr. Dar se mai vede asta şi din altă parte.
Pentru ce Domnul nu Se roagă atunci când e vorba de minuni mai mari, ci când e vorba de minuni mai mici ? Dacă S-ar fi rugat pentru că avea nevoie de ajutor, pentru că nu avea putere deplină, ar fi trebuit să Se roage şi să cheme pe Tatăl la săvârşirea tuturor minunilor; iar dacă nu la toate, cel puţin la cele mai mari. Dar aşa, face dimpotrivă. Nu Se roagă când e vorba de minuni mai mari, ca să arate că le-a făcut ca să-i înveţe pe ceilalţi, nu pentru că-I lipsea puterea. Când a binecuvântat pâinile, S-a rugat căutând la cer , ca să ne înveţe să nu ne apucăm de mâncat până ce mai întâi nu-I mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce a făcut roadele. A înviat mulţi morţi, şi nu S-a rugat. Numai când l-a înviat pe Lazăr S-a rugat. Am spus atunci pricina: că S-a rugat ca să îndrepte slăbiciunea celor ce erau de faţă; pricina aceasta însuşi a spus-o, adăugând lămurit aşa: „ …dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis” . Tot atunci am dovedit îndeajuns că nu rugăciunea Domnului l-a înviat pe mort, ci glasul Lui.
Dar ca să cunoşti mai lămurit că Domnul nu S-a rugat pentru că avea nevoie de rugăciune, ascultă!
Când osândeşte, când cinsteşte, când iartă păcatele, când legiuieşte, când trebuie să facă vreo faptă cu mult mai mare, n-ai să-L găseşti chemându-L pe Tatăl, nici rugându-Se, ci făcând totul cu deplină putere. Vă voi arăta, pe rând, pe fiecare dintre acestea. Uită-te, rogu-te, cu luare-aminte că nicăieri nu are nevoie de rugăciune. „ Veniţi, spune El, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă” . Şi iarăşi: „ Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel pregătit diavolului şi îngerilor lui” .
Iată că osândeşte şi cinsteşte cu deplină putere, că nu are nevoie de nici o rugăciune: când îndreaptă trupul slăbănogit: „ Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” ; când izbăveşte din moarte: „ Talita kumi, înviază!” ; când slobozeşte de păcate: „ îndrăzneşte, fiule, iertate-ţi sunt păcatele tale!” ; când ceartă duhurile necurate: „ Ţie-ţi zic, duh necurat, ieşi din el” ; când potoleşte marea: „ Taci, încetează” ; când curăteşte pe cel cuprins de lepră: „ Vreau, curăţeşte-te” ; când legiuieşte: „ Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi! …Iar Eu vă spun vouă: Cine va zice fratelui său: nebunule! vrednic va Fi de gheena focului” .
Ai văzut că pe toate le face cu putere de stăpân: aruncă în iad, duce în împărăţia cerurilor, vindecă pe slăbănog, alungă moartea, iartă păcatele, ceartă duhurile necurate, potoleşte marea? Te întreb: Ce e mai mare: să duci în împărăţie, să arunci în gheenă, să ierţi păcatele, să legiuieşti cu deplină putere sau să înmulţeşti pâinile? Nu sare în ochi şi nu-i recunoscut de toţi că acelea sunt fapte mai mari decât aceasta? Cu toate acestea, nu Se roagă când săvârşeşte fapte mai mari, ca să arate că, şi atunci când S-a rugat la săvârşirea unor fapte mai mici, n-a făcut asta din pricina slăbiciunii puterii, ci pentru învăţătura celor de faţă atunci.
Şi-ţi voi aduce martor un profet, ca să vezi ce mare lucru e iertarea păcatelor. Profetul arată că nimeni altul nu poate face asta decât numai Dumnezeu: „ Cine este Dumnezeu ca Tine,Cel ce ştergi fărădelegile şi covârşeşti nedreptăţile?” . Este cu mult mai mare lucru să duci în împărăţia cerurilor decât să învii morţii; şi totuşi, cu deplină putere, face şi acel lucru. Darea de legi nu stă în puterea supuşilor, ci a împăraţilor; însăşi firea lucrurilor strigă aceasta; numai împăraţii au dreptul să pună legi; o arată şi Apostolul, grăind aşa: „ Cât despre fecioare, nu am porunca Domnului, dar dau sfat, ca unul ce am fost miluit de Domnul ca să fiu vrednic de crezare” . Pentru că era rob şi slujitor, nu cuteza să adauge celor ce fuseseră legiute dintru început. Hristos, însă, nu face aşa; ci cu toată stăpânia citează legile cele vechi, şi dă şi El alte legi. Iar dacă darea de legi este o însuşire doar a puterii împărăteşti, ce cuvânt (de îndreptăţire) le mai rămâne celor ce voiesc să vorbească fără ruşine, când ştii nu numai că El dă legi, ci chiar le îndreaptă pe cele vechi? De aici se vede că este de aceeaşi fiinţă cu Cel ce L-a născut.

4. Şi ca să fac mai clare cele ce spun, să mergem chiar la cuvintele Scripturii.
Suindu-Se în munte, spune Scriptura, Domnul a şezut şi, după ce s-au aşezat toţi împrejur, a început să spună: „ Fericiţi cei săraci cu duhul, cei blânzi, cei milostivi, cei curaţi cu inima” . Apoi, după acele Fericiri, le zice: „ Să nu socotiţi că am venit să stric Legea şi profeţii; nu am venit să stric, ci să plinesc” . Cine ar fi bănuit asta? Sau care cuvânt din acestea era potrivnic spuselor din Vechiul Testament, ca să grăiască aşa? „ Fericiţi cei săraci cu duhul” , a spus Domnul, adică cei smeriţi. Dar asta o spusese; şi Vechiul Testament: „ Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” .
Şi iarăşi: „ Fericiţi cei blânzi” . Dar şi asta o strigă Isaia din partea Lui Dumnezeu, zicând: „ Spre cine voi căuta, dacă nu spre cel blând, spre cel umil, spre cel ce tremură de cuvintele Mele?” . „ Fericiţi cei milostivi” . Dar şi cuvintele acestea sunt prezente pretutindeni în Vechiul Testament: „ Viaţa săracului să nu o lipseşti (de hrană) , rugăciunea celui necăjit nu o lepăda” ; şi mult se vorbeşte pretutindeni de iubirea de oameni. „ Fericiţi cei curaţi cu inima” . Dar aşa spune şi David: „ Inimă curată zideşte întru mine. Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” . Şi dacă ai cerceta celelalte Fericiri, ai găsi că mare este potrivirea între Fericiri şi cele spuse în Vechiul Testament.
Dacă n-a spus nimic potrivnic celor spuse mai înainte, pentru ce a adăugat: „ Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau profeţii” ? N-a pus această îndreptare pentru cele ce spusese, ci pentru cele ce avea să spună. Pentru că avea să desăvârşească poruncile, Domnul a spus aceste cuvinte: „ Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau profeţii” , ca să nu se socotească această desăvârşire a poruncilor o împotrivire faţă de Legea veche, şi nici cele adăugate, o luptă. Cu alte cuvinte, Hristos a grăit aşa: „ Am să spun cuvinte mai desăvârşite decât cele spuse mai înainte. De pildă, aţi auzit (că sa zis): Să nu ucizi!, dar Eu spun: Să nu te mânii . Aţi auzit: Să nu te desfrânezi!, dar Eu spun: Cel ce se uită la o femeie spre a o pofti, s-a şi desfrânat în inima lui . Şi câte mai sunt la fel cu acestea! Să nu socotiţi deci desăvârşirea, stricare. Nu e stricare, ci împlinire” . Şi
ceea ce a făcut cu trupurile, aceea a făcut şi cu Legea.
– Dar ce-a făcut cu trupurile?
– Venind şi găsind multe mădulare schiloade şi pe toate cu lipsuri, le-a îndreptat şi le-a adus din nou la cuviinţa potrivită lor. A făcut cunoscut tuturor, prin înseşi lucrurile acestea, că El a dat şi legile vechi, şi a creat şi Firea noastră.
Că aceasta s-a sârguit să arate se vede mai cu seamă din vindecarea orbului. Trecând şi văzând un orb, Domnul a făcut tină şi cu o astfel de tină a uns ochii cei lipsiţi de lumină şi i-a spus lui: „ Du-te de te spală în Siloam” . Pentru care pricină Cel ce a înviat morţi şi a făcut multe alte minuni ca acestea numai cu porunca, aici mai adaugă şi o faptă, face tină şi-i plăsmuieşte cu ea ochii? Nu e bătător la ochi că a făcut-o, pentru ca, atunci când auzi că Dumnezeu a luat ţărână din pământ şi l-a plăsmuit pe om, să cunoşti din cele petrecute acum că El este acela Care, dintru început, l-a plăsmuit pe om? Că dacă n-ar fi vrut să arate asta, nici n-ar mai fi avut nevoie să facă tină. Apoi, ca să cunoşti că nu ungerea cu tină a lucrat împreună cu El la căpătarea vederii orbului, ci-I era de-ajuns numai porunca pentru a plăsmui ochii fără materia aceea. Domnul adaugă şi spune: „ Du-te de te spală în Siloam” . Atunci îi zice: „ Du-te şi te spală în Siloam” , după ce ne-a arătat, prin chipul creării ochilor, cine a fost Cel ce l-a făcut dintru început pe om. După cum un sculptor iscusit, care vrea să-şi arate prin operele sale arta, când sculptează o statuie lasă o parte nelucrată ca să dea dovada întregii sale arte în partea rămasă neterminată, tot astfel şi Hristos, vrând să arate că El l-a făcut pe om în întregime, l-a lăsat pe aceasta nedesăvârşit, pentru ca, venind şi dându-i ochii, să ne încredinţeze, prin parte, de tot. Şi uită-te unde a făcut asta! n-a făcut-o la mână sau la picior, ci la ochi, cel mai frumos şi cel mai de trebuinţă mădular dintre mădularele noastre; căci alt mădular mai de preţ nu avem. Iar cel ce a putut plăsmui cel mai frumos şi cel mai de trebuinţă mădular, adică ochii, negreşit poate să facă şi mână, şi picior, şi celelalte mădulare.
O, fericiţi ochii aceia care au ajuns privelişte tuturor celor ce erau de faţă, care au atras spre ei privirile tuturor, care prin frumuseţea lor au slobozit glas şi au învăţat pe toţi cei de faţă puterea lui Hristos! Şi minunat era faptul! Orbul ia învăţat să vadă pe cei ce văd! Acest lucru arătându-l şi Hristos, zicea: „ Spre judecată am venit în lumea aceasta, pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi” . O, orbire fericită! Ochii pe care nu i-a primit de la fire i-a primit de la har! N-a fost păgubit atât din pricina întârzierii, cât a câştigat din pricina chipului creării! Ce poate fi mai minunat decât ochii aceia care au fost învredniciţi să fie plăsmuiţi de mâini sfinte şi fără de prihană? Şi ceea ce s-a petrecut cu femeia cea stearpă, aceea s-a petrecut şi aici. După cum aceea cu nimic nu s-a vătămat din pricina întârzierii naşterii, ba, dimpotrivă, a ajuns cu mult mai strălucitoare, pentru că a primit copilul prin legile harului, nu prin legile firii, tot astfel şi orbul, cu nimic n-a fost vătămat din pricina orbirii trecute, ba, dimpotrivă, a câştigat din asta nespus de mult, pentru că a fost învrednicit să-L vadă pe Soarele dreptăţii înainte de a vedea soarele acesta din lume.

5. Spun acestea ca să nu ne necăjim când vedem că suntem noi sau alţii înconjuraţi de nenorociri. Dacă îndurăm cu mulţumire şi cu bărbăţie tot ce vine peste noi, atunci negreşit orice nenorocire va avea pentru noi un sfârşit bun şi plin de multe bunătăţi.
Dar ceea ce am voit să spun a fost aceea că, după cum Domnul a îndreptat trupurile ce aveau lipsuri, tot astfel a luat şi Legea, care era nedesăvârşită, a îndreptat-o, a desăvârşit-o, a îmbunătăţit-o. Nimeni, când mă aude spunând că Legea era nedesăvârşită, să nu creadă că învinuiesc pe Dătătorul Legii! Legea era nedesăvârşită nu din pricina firii ei, ci din pricina timpului. Pentru timpul în care a fost dată, Legea era desăvârşită şi foarte potrivită celor ce o primiseră. Dar când oamenii au ajuns mai buni prin învăţătura lui Hristos, Legea a ajuns nedesăvârşită nu din pricina firii ei, ci din pricina propăşirii în virtute a celor învăţaţi de Domnul. Şi după cum arcurile şi săgeţile pentru un copil împărătesc, făcute mai degrabă pentru deprindere decât pentru luptă şi război, devin fără trebuinţă după ce se măreşte copilul şi după ce învinge în războaie, tot aşa şi cu firea noastră: când eram mai nedesăvârşiţi şi învăţam să ne deprindem, ne-a dat Dumnezeu arme potrivite nouă, pe care le putem purta cu uşurinţă; dar când am crescut în virtute, armele acelea au ajuns nedesăvârşite din pricina desăvâr- şirii noastre. De aceea a venit Hristos, ca să ne dea altele mai bune. Uită-te cu câtă pricepere citează şi legile vechi şi le adaugă pe cele noi! „ Aţi auzit, spune El, că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi!” . Dar spune, Doamne, de către cine s-a zis? Tu ai zis asta sau Tatăl Tău? Dar Domnul nu o spune!
Pentru ce dar Domnul nu a spus asta? Pentru ce n-a făcut cunoscut pe Cel ce a spus? Pentru ce n-a spus numele Celui ce a dat legea veche? Dacă ar fi spus: „ Tatăl a zis: Să nu ucizi, iar Eu vă zic vouă: Să nu te mânii” , ar fi părut greu cuvântul din pricina mândriei ascultătorilor, care încă nu puteau pricepe că nu dădea această lege ca să o strice pe cea veche, ci, dimpotrivă, ca să o îmbunătăţească.
Ascultătorii Lui i-ar fi spus: „ Ce spui? Tatăl Tău a zis: Să nu ucizi!, iar Tu zici: Să nu te mânii?” .
Aşadar, ca să nu creadă cineva că este împotriva Tatălui sau că dă o Lege mai înţeleaptă decât Legea Aceluia, n-a spus: „ Aţi auzit de la Tatăl” . Iarăşi, dacă ar fi spus: „ Aţi auzit că Eu am spus celor de demult” , ar fi părut de nesuferit şi aceasta tot atât de mult ca şi cea dinainte. Dacă atunci când a spus: „ înainte de a fi Avraam sunt Eu” , au încercat să-L lovească cu pietre, ce n-ar fi făcut dacă ar mai fi adăugat că El i-a dat chiar şi lui Moise Legea? Din pricina asta n-a vorbit nimic nici de El, nici de Tatăl, ci a luat o cale de mijloc şi a spus: „ Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi” . Ceea ce a făcut trupurilor, aceea a făcut şi Legii. După cum prin împlinirea mădularelor care lipseau i-a învăţat pe oameni că El este Acela care l-a făcut dintru început pe om, tot aşa, prin îndreptarea Legii şi prin adaosul ce lipsea, ne-a învăţat cine este Cel ce a dat Legea la început.
Aceasta este pricina că şi atunci când a vorbit de facerea omului n-a pomenit nici de El, nici de Tatăl; şi aici vorbeşte nehotărât şi fără să numească pe cineva, spunând: „ Cel ce i-a făcut dintru început bărbat şi femeie i-a făcut” ; prin cuvânt L-a ascuns pe Făcător, dar cu lucrul L-a arătat, căci a împlinit mădularele care lipseau din trupuri. Tot astfel şi aici; când a spus: „ Aţi auzit că s-a zis celor de demult” , n-a spus de către cine s-a zis, dar prin fapte S-a arătat pe El. Căci Cel ce a împlinit lipsa Legii, Acela a şi dat la început Legea. Citează înseşi legile vechi pentru ca ascultătorii să cunoască prin comparaţie că nu este împotrivire între aceste legi şi spusele Sale şi că are aceeaşi stăpânire ca şi Cel ce L-a născut. Acestea le-au priceput şi iudeii şi se minunau. Şi că se minunau, ascultă-l pe evanghelist, care arată aceasta zicând: „ Se mirau mulţimile de învăţătura Lui, că îi învăţa ca unul ce are putere, şi nu ca fariseii şi cărturarii lor” .
– Dar dacă mulţimile şi-au făcut o părere greşită despre Hristos?, m-ar putea întreba cineva.
– Nu şi-au făcut o părere greşită, căci Hristos nu i-a învinuit, nici nu i-a ţinut de rău; dimpotrivă, a întărit părerea lor. Într-adevăr, ce-i spune Domnul leprosului care a venit îndată la El şi i-a zis: „ Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” ? I-a spus: „ Vreau, curăţeşte-tel” . Şi pentru ce n-a spus numai atât: „ curăţeşte-te!” , odată ce leprosul, prin cuvintele „ dacă vrei” , a mărturisit că are putere? Domnul a adăugat şi El şi a spus: „ Vreau, curăţeşte-te !” , ca să nu socoteşti că spusa: „ dacă vrei” este numai o părere a leprosului. Astfel, pretutindeni, în chip voit, îşi dovedea puterea Lui şi arăta că le făcea pe toate cu stăpânire. Pentru că, dacă n-ar fi fost aşa, ar fi fost de prisos spusa Lui.

6. Cunoscând dar prin toate stăpânirea Lui, să nu-L hulim spunând că fiinţa Lui este mai prejos de fiinţa Tatălui, de-L vedem că face sau spune ceva smerit pentru pricinile pe care le-am arătat mai înainte şi pentru că vrea să povăţuiască pe ascultători la smerenie. A primit să ia însuşi trupul omenesc din pricina smereniei Sale, nu din pricină că este mai prejos decât Tatăl. De unde se vede acest lucru? Că şi asta o spun pretutindeni duşmanii adevărului, zicând: „ Dacă Fiul este egal cu Cel ce L-a născut, pentru ce n-a luat Tatăl trup, ci Fiul a luat chip de rob? Nu se vede deci bine de aici că Fiul este mai prejos decât Tatăl?” .
Dar dacă pentru asta a luat Fiul firea noastră, atunci ar fi trebuit ca Duhul să Se întrupeze, deoarece ereticii aceia spun – căci noi n-am spune-o – că Duhul este mai mic decât Fiul. Dacă Tatăl pentru aceea e mai mare decât Fiul, pentru că El nu S-a întrupat, iar Fiul S-a întrupat, pentru aceeaşi pricină va fi şi Duhul mai mare decât Fiul, căci nici El nu S-a întrupat.
Dar ca să nu dovedim prin silogisme că Fiul este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, haide să înfăţişăm adevărul acesta prin cuvintele Scripturii, arătând că din pricina smereniei a luat trup. Pavel, care ştie bine acestea, când voieşte să ne dea o povaţă folositoare, ne pogoară de sus pildele despre virtute. De pildă, adeseori ne dă sfaturi despre dragoste; dar când vrea să-i îndrume pe ucenici să se iubească unul pe altul, el îl dă pe Hristos drept pildă, zicând: „ Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile voastre precum şi Hristos a iubit Biserica” .
Iarăşi, când vorbeşte despre milostenie, face acelaşi lucru; pentru aceea şi spune: „ Cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că pentru voi a sărăcit, bogat fiind, ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” – Cu alte cuvinte, Pavel grăieşte aşa: „ După cum Stăpânul tău a sărăcit luând trup, tot aşa şi tu sărăceşte în averi; şi după cum pe El nu L-a vătămat sărăcia slavei, tot astfel nici pe tine nu va putea să te vatăme sărăcia averilor; dimpotrivă, îţi va aduce multă bogăţie”
Tot astfel, şi când vorbeşte filipenilor despre smerenie, îl dă ca pildă pe Hristos; după ce a spus: „ Socotind că vă întreceţi unul pe altul în smerenie” , a adăugat: „ Aceea să cugetaţi în voi, ceea ce era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o răpire a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând” . Dacă Fiul a primit să poarte trup din pricină că ar fi mai mic decât Tatăl după fire, atunci întruparea nu mai este smerenie şi deci în zadar a dat Pavel această pildă ca să ne îndemne la smerenie. Atunci este smerenie, când cineva egal ascultă de altul care este egal cu el. Egalitatea aceasta o arată Pavel prin cuvintele: „ Care, Dumnezeu Fiind în chip, n-a socotit o răpirea fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând” .
– Ce înseamnă: „ n-a socotit o răpire a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând” ? Cel ce răpeşte un bun ce nu i se cuvine îl tine necontenit strâns şi nu vrea să-i dea drumul din mână, pentru că se teme să nu-l piardă, pentru că nu are încredere asupra stăpânirii lui, pe când cel ce are un bun al său propriu nu se teme, chiar de-l tăinuieşte.
Dar, ca să fac mai lămurite prin pildă cele ce-am spus, să ne închipuim o slugă şi un fiu ai aceluiaşi stăpân. Dacă sluga îşi ia o libertate care nu i se cuvine şi se împotriveşte stăpânului, atunci nu mai vrea să facă nici o treabă de slugă, nici nu mai ascultă de poruncă de teamă ca nu cumva ascultarea să-i vatăme libertatea, iar porunca să-i fie o piedică; pentru că a răpit cinstea şi o are pe nemeritate. Fiul, însă, nu se fereşte să facă vreo treabă de slugă, pentru că ştie că nimic nu-i poate vătăma libertatea, oricâte treburi de slugă ar face, pentru că ştie că libertatea lui e statornică, pentru că ştie că nobleţea firească nu poate fi nimicită de treburi de slugă; căci nu are libertatea prin răpire, ca sluga, ci a moştenit-o de la început şi din acea dintâi zi.
Asta a vrut să arate şi Pavel despre Hristos. Pentru că Hristos era liber prin fire şi Fiu adevărat, n-a socotit egalitatea cu Tatăl drept răpire; de aceea, nici n-a avut nevoie s-o tină strâns, ci cu curaj a luat chip de rob. Ştia, ştia bine că pogorământul Său nu-I va putea micşora cu nimic slava. Că egalitatea cu Tatăl nu I-a fost adusă din afară, nici nu I-a fost dată prin răpire, nici nu-I este străină şi necuvenită Lui, ci (este) firească şi adevărată. De aceea a luat chip de rob, pentru că ştia bine şi era convins că acest lucru nu-L va putea vătăma cu nimic. Aşadar, nu L-a vătămat, ci şi în chip de rob a continuat să aibă aceeaşi slavă. Vezi că şi luarea trupului nostru este o dovadă că Fiul este egal cu Cel ce L-a născut, că egalitatea aceasta nu-i adusă din afară, nici adăugată, nici îndepărtată, ci statornică şi trainică, aşa cum este egalitatea dintre fiu şi tată?

7. Acestea toate să le spunem ereticilor acelora! Să ne sârguim, atât cât stă în puterea noastră, să-i îndepărtăm de la acea erezie rea şi să-i aducem la adevăr. Iar noi înşine să nu socotim îndestulătoare pentru mântuire numai credinţa; să ne îngrijim şi de purtarea noastră; să ducem o viaţă plină de fapte bune, pentru ca folosul să ne fie deplin: şi de pe urma credinţei, şi de pe urma faptelor.
Rugămintea ce v-am făcut-o mai înainte v-o fac şi acum. Rogu-vă, îndepliniţi-o! Să stingem vrăjmăşiile pe care le avem unii cu alţii! nimeni să nu poarte vrajbă semenului său mai mult de o zi. Înainte de pogorârea nopţii, stinge şi mânia, pentru ca nu cumva, rămânând singur cu gândurile tale, să aduni cu scumpătate toate cele făptuite şi spuse de vrajbă şi să faci mai împovărător sfârşitul şi mai grea împăcarea.
E la fel ca atunci când ni se scrântesc oasele mădularelor noastre şi ies de la locul lor. Dacă le îndreptăm îndată, le punem la locul lor fără multă durere; dar dacă le lăsăm multă vreme în afara căsuţelor lor, cu anevoie le întoarcem să le punem la locul lor; iar după ce le-am pus, e nevoie de multe zile ca să se potrivească bine, să se întărească şi să rămână la locul lor.
Tot aşa şi cu vrajba. Dacă ne împăcăm îndată cu vrăjmaşii noştri şi o facem cu dragă inimă, n-avem nevoie de multă stăruinţă ca să ne reîntoarcem la vechea prietenie; dar dacă lăsăm să curgă multă vreme, ca şi cum am fi orbiţi de vrajbă, ne roşim la faţă, ne ruşinăm; avem nevoie de alţi oameni, nu numai de aceia care să ne pună faţă în faţă cu cei cu care suntem învrăjbiţi, dar şi de oameni care să ne şi stăpânească bine după ce ne-am întors, până ce ajungem la prietenia de mai înainte. Nu mai vorbesc de râs şi de ruşine! De câtă osândă, dar, nu suntem vrednici dacă avem nevoie de alţii care să ne pună faţă în faţă cu mădularele noastre? Nu numai asta e grozăvia ce se naşte de pe urma zăbovirii şi a amânării! Mai punem în spatele duşmanilor noştri păcate care nu-s păcate. Privim cu bănuială orice cuvânt rostit de vrăjmaşul nostru! Gesturile, privirea, glasul, mersul! Când îl vedem, vederea lui ne aprinde sufletul orbit de vrajbă; dar, şi când nu-l vedem, sufletul nostru tot este răvăşit de durere. Căci ne îndurerează necontenit nu numai vederea duşmanilor noştri, ci şi amintirea lor; Dacă auzim pe cineva vorbindu-i de rău, îi vorbim şi noi la fel; şi, ca să spun pe scurt, ne ducem toată viaţa numai în supărare şi durere; ne facem nouă înşine mai mult rău decât lor, întreţinând în sufletul nostru un necontenit război. Cunoscându-le dar, iubiţilor, pe toate acestea, să ne străduim mai cu seamă să nu avem duşmănie pe nimeni. Dacă prindem duşmănie pe cineva, să ne împăcăm cu el în aceeaşi zi. Dacă rămâne duşmănia şi a doua şi a treia zi, atunci ziua a treia ajunge repede a patra, aceasta a cincea, iar a cincea va da naştere la mult mai multe zile de duşmănie. Cu cât zăbovim mai mult, cu atât ne este mai ruşine să ne împăcăm.
Spui că e o ruşine să te duci la duşmanul tău, să te împaci cu cel ce ţi-a făcut rău?
Dar tocmai aceasta-i laudă, aceasta-i cunună, acesta-i cuvânt de laudă, acesta-i câştig şi vistierie cu mii şi mii de bunătăţi. însuşi duşmanul te va lăuda şi te vor lăuda şi toţi cei de faţă! Iar dacă unii oameni te vor judeca, află că Dumnezeu negreşit te va încununa. Dacă însă aştepţi ca duşmanul tău să vină mai întâi la tine şi să-ţi ceară iertare, nu vei avea atâta câştig; căci el, luându-ţi-o înainte, ţi-a răpit răsplata şi a mutat asupra lui toată binecuvântarea; dar dacă alergi înainte de-a alerga el, nu te-ai micşorat, ci ai biruit mânia, ai biruit patima, ai arătat multă filozofie ascultând de Dumnezeu, ţi-ai făcut viaţa mai plăcută, ai scăpat de griji şi de tulburare. Este greu şi primejdios lucru să ai mulţi duşmani, nu numai după hotărârea lui Dumnezeu, dar şi după judecata omenească. Dar pentru ce vorbesc de mulţi duşmani?
E primejdios lucru să ai chiar numai un singur duşman, după cum liniştitor şi mântuitor lucru este să îi ai pe toţi semenii prieteni. Nu ne apără atât nici venitul averilor, nici armele, nici zidurile, nici şanţurile, nici alte nenumărate maşini de război, cât o prietenie adevărată. Aceasta-i zid, aceasta-i tărie, aceasta-i avere, aceasta-i desfătare, aceasta ne face să petrecem şi viaţa de aici cu voioşie, şi ne dăruieşte şi viaţa ce va să fie. Gândindu-ne dar la toate acestea şi socotind şi câştigul ce-l avem de pe urma păcii şi a prieteniei, să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne împăcăm cu cei ce ne sunt duşmani, să-i împiedicăm să ne fie vrăjmaşi pe cei ce vor să fie şi să facem mai trainică prietenia prietenilor noştri. Căci începutul şi sfârşitul a toată virtutea este dragostea, de care să dea Dumnezeu să ne desfătăm cu adevărat şi necontenit, ca să avem parte de împărăţia cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Cuvantul XI

Omilie rostită în Constantinopol.
Împotriva anomeilor; despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles; şi că este de acord Noul Testament cu Vechiul Testament; şi către cei ce lipsesc de la dumnezeiasca liturghie

1. Într-o singură zi v-am vorbit, şi, din ziua aceea, aşa de mult v-am iubit, ca şi cum aş fi crescut cu voi de la început şi din cea dintâi zi a vieţii mele; aşa de mult m-am legat de voi cu legăturile dragostei, ca şi cum m-aş fi bucurat vreme nespusă de prea dulcea voastră împreună-vieţuire. S-a întâmplat aşa nu pentru că eu aş fi un om prietenos, un om de care să te îndrăgosteşti iute, ci pentru că voi, mai mult decât toţi, sunteţi nişte oameni de care te îndrăgosteşti repede, pe care-i doreşti mult. Cine nu s-ar mira şi nu s-ar minuna de râvna voastră înflăcărată, de dragostea voastră nefăţarnică, de prietenia ce-o arătaţi dascălilor voştri duhovniceşti, de unirea dintre voi? Nu sunt toate acestea în stare să cucerească şi o inimă de piatră?
De aceea vă iubesc tot atât de mult pe cât îmi iubesc şi Biserica, aceea în care m-am născut, în care am crescut şi în care am învăţat. Biserica aceasta este soră aceleia; iar voi, prin faptele voastre, arătaţi înrudirea. E mai bătrână aceea în ceea ce priveşte timpul, dar mai caldă aceasta, în ceea ce priveşte credinţa; mai mare este acolo adunarea credincioşilor şi mai strălucită priveliştea, dar mai mare este aici răbdarea şi mai mare bărbăţia. Lupi de pretutindeni dau ocol oilor, dar turma nu-i nimicită. Tulburare, furtună şi vifor de jur-împrejurul acestei sfinţite corăbii, dar cei de pe corabie nu se îneacă. Atacul văpăii eretice o înconjoară de pretutindeni, dar cei din mijlocul cuptorului se desfătează de rouă cea duhovnicească. Pe cât de minunat lucru este să vezi în mijlocul unui cuptor înflorind un măslin, să-l vezi plin de frunze şi încărcat de rod, tot pe atât de minunat este să vezi sădită Biserica aceasta în mijlocul oraşului acestuia.
Aşadar, pentru că sunteţi oameni de bună-credinţă şi vrednici de mii şi mii de bunătăţi, vreau să-mi împlinesc cu deplină mulţumire făgăduinţa ce v-am făcut-o mai înainte, când am vorbit înaintea voastră despre armele lui David şi ale lui Goliat, arătându-vă prin cuvânt cum unul era apărat din toate părţile cu arme multe şi grozave, şi cum celălalt, lipsit de armele acelea, era întărit numai de credinţă; unul strălucea pe dinafară datorită platoşei şi scutului; celălalt strălucea pe dinăuntru datorită Duhului şi harului. De aceea copilul l-a biruit pe tânăr, de aceea cel gol l-a învins pe cel înarmat, de aceea păstorul l-a doborât pe ostaş. Piatra păstorului a strivit şi a stricat arma războinicului.
Aşadar, şi eu voi folosi piatra aceea, adică piatra cea din capul unghiului, piatra cea netrupească. Dacă lui Pavel i s-a îngăduit să cugete despre piatra cea din pustie , atunci nici pe tine n-are să se supere nimeni de tălmăcesc în acelaşi chip piatra aceasta. După cum în vremea iudeilor nu firea pietrei celei văzute a slobozit izvoarele acelea de ape, ci puterea pietrei celei netrupeşti, tot astfel şi în vremea lui David, nu piatra cea materială a zdrobit capul bărbatului aceluia, ci piatra cea netrupească. Tot aşa şi vouă, vă făgăduisem atunci că n-am să folosesc nici un gând al minţii omeneşti pentru doborârea ereticilor. „ Pentru că armele noastre nu sunt trupeşti; ci duhovniceşti, surpând gândurile şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii Dumnezeu” .
Am primit poruncă să surpăm gândurile minţii omeneşti, nu să le înălţăm; am primit poruncă să le doborâm, nu să ne înarmăm cu ele. „ Gândurile omeneşti sunt fricoase” , spune Scriptura. Dar ce înseamnă „ fricoase” ? Fricosul n-are curaj nici când merge pe pământ tare; şi atunci se teme şi tremură; tot astfel şi o cunoştinţă primită numai pe temeiul gândurilor minţii omeneşti, chiar de-i adevărată, nu dă sufletului încredinţare, nici credinţă îndestulătoare. Aşadar, pentru că atât de mare este slăbiciunea gândurilor minţii omeneşti, să începem deci lupta cu potrivnicii credinţei folosindu-ne de cuvintele Scripturilor.
De unde să încep cuvântul? De unde vreţi; fie din noul Testament, fie din Vechiul! Slava Celui Unuia-Născut nu străluceşte numai în cuvintele Evangheliei şi ale Apostolului, ci străluceşte cu multă prisosinţă şi în profeţi, şi în tot Vechiul Testament. De aceea şi mi se pare că de aici, din Vechiul Testament, am să încep a arunca în eretici. De ne folosim de cuvintele Vechiului Testament, îi vom putea doborî nu numai pe aceşti eretici, pe anomei, ci şi pe mai mulţi eretici, pe Marcion, pe Manes, pe Valentin şi toată ceata iudeilor. După cum în vremea lui David a căzut numai Goliat, dar a luat-o la fugă toată oştirea, a fost numai moartea unui singur trup şi lovirea unui singur cap, dar fuga şi spaima au fost de obşte, ale întregii oştiri, tot aşa şi acum, de va fi rănită şi doborâtă o singură erezie, fuga va fi obştească, a tuturor ereziilor pe care le-am numit.
Într-adevăr, maniheii şi cei ce bolesc de boala lor par a-L primi pe Hristos cel propovăduit, dar îi necinstesc pe cei ce L-au propovăduit, pe profeţi şi pe patriarhi. Iudeii, la rândul lor, dimpotrivă, par a-i primi şi a-i cinsti pe cei ce L-au propovăduit, adică pe profeţi şi pe legiuitorul lor, dar îl necinstesc pe Cel propovăduit de ei. Când vom arăta, cu ajutorul lui Dumnezeu, că slava cea multă a Celui Unuia-Măscut a fost vestită mai dinainte în Vechiul Testament, vom putea face de ruşine toate gurile acestea care luptă împotriva lui Dumnezeu şi vom putea încuia limbile cele hulitoare. Când se va vedea că Vechiul Testament îl propovăduieşte pe Hristos, ce cuvânt de apărare vor mai avea maniheii şi cei asemenea lor, care necinstesc Vechiul Testament, înainte vestitorul Stăpânului de obşte al tuturora? Ce iertare şi ce scăpare vor mai avea şi iudeii, care nu-L primesc pe Cel vestit de profeţi?

2. Aşadar, pentru că atât de mare e belşugul victoriei, să urcăm cuvântul la cele mai vechi cărţi, şi din cele vechi, la cea mai veche dintre toate, adică la Facere, iar din Facere să-l urcăm chiar la începutul ei.
Că Moise grăieşte multe despre Hristos, ascultă-L pe Hristos, că o spune El !
„Dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, căci acela a scris despre Mine” .
– Dar unde a scris despre El?
– Aceasta voi căuta să dovedesc acum!
Când a fost desăvârşită întreaga zidire, când era încununat cerul cu corul cel felurit de stele, când de jos strălucea în faţa lui pământul prin fel de fel de flori, când erau pline vârfurile munţilor, pline câmpiile şi văile şi, într-un cuvânt, toată faţa pământului plină era de ierburi şi copaci, când săreau turmele de oi, când săreau cirezile de vite, când sălta corul păsărilor celor cântătoare, arătându-şi firea…, şi umplea întreg văzduhul de cântare, când erau pline mările de animalele ce trăiesc în mare, când erau pline lacurile, izvoarele şi râurile de toate vieţuitoarele lor, când nimic nu era nedesăvârşit, ci totul desăvârşit, trupul îşi căuta capul, cetatea căpetenia, zidirea împăratul, adică pe om. Voind Dumnezeu să-l plăsmuiască pe om, a zis: „ Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” .
Cu cine vorbea? negreşit, cu Cel Unul-Născut al Lui. N-a spus: „Fă!” , ca să nu socoţi această poruncă drept una dată unui rob, ci: „ Să facem” , ca să vădească prin chipul sfătuirii că este de aceeaşi cinste cu El. Uneori se spune în Scriptură că Dumnezeu are sfătuitor, alteori, că nu are; nu pentru că e luptă între cuvintele Scripturii, ci pentru că, prin aceste două feluri de vorbire, Scriptura ne descoperă dogme tainice. Când vrea să ne arate că Dumnezeu nu are nevoie de nimic, spune că nu are sfătuitor; dar când vrea să ne arate că Cel Unul-Născut este de aceeaşi cinste cu El, îl numeşte sfătuitor pe Fiul lui Dumnezeu.
Şi ca să afli şi una, şi alta, că adică profeţii îl numesc sfetnic pe Fiu nu pentru că Tatăl are nevoie de sfat, ci ca să aflăm cinstea Celui Unuia-Născut, şi că nu are nevoie de sfat, auzi-l pe Pavel, care spune: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu ! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de negăsit urma căilor Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine l-a fost Lui sfetnic?” .
Pavel, dar, a arătat că Dumnezeu nu are lipsă de nimic. Isaia, la rândul lui, vorbind despre Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, grăieşte aşa: „ Şi ar fi voit, chiar de ar fi fost arşi în foc. Căci Prunc S-a născut nouă. Fiul, şi S-a dat nouă…, şi se cheamă numele Lui înger de mare sfat, Sfetnic minunat” .
– Dar dacă este Sfetnic minunat, pentru ce spune Pavel: „ Cine a cunoscut gândul Domnului sau cine l-a fost Lui sfetnic?” .
– Pentru că, după cum am spus mai înainte, Pavel vrea să arate că Dumnezeu nu are lipsă de nimic, pe când profetul vrea să arate că Cel Unul-Născut este de aceeaşi cinste cu Tatăl. Pentru aceea nici aici n-a spus: „ Fă!” , ci: „ Să facem !.”
Cuvântul: „Fă” este o poruncă dată unui rob. Iar asta se vede din următoarele. S-a apropiat odată de Iisus un sutaş şi I-a zis: „ Doamne, sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se” . Ce i-a spus Hristos? „ Venind, îl voi vindeca” . Sutaşul nu cuteza să-L cheme pe Doctor în casa lui; dar Domnul cel purtător de grijă şi iubitor de oameni de la Sine i-a făgăduit să meargă acolo, ca să-i dea aceluia prilej şi pricină să ne arate virtutea lui. Ştiind ce avea să spună sutaşul. Domnul i-a făgăduit să Se ducă, pentru a te face să afli evlavia bărbatului.
Căci ce zice sutaşul? „ Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu!” . Nici silnicia bolii nu l-a făcut să-şi uite evlavia, ci chiar în nenorocirea lui a recunoscut înălţimea Dascălului. De aceea şi spune: „ Zi cu cuvântul, şi se va tămădui sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora, având sub mine ostaşi, şi zic acestuia: „ Du-te” , şi se duce, şi celuilalt: „ Vino” , şi vine; şi slugii mele: „ Fă aceasta” , şi face” . Vezi, dar, cuvântul „ fă” se întrebuinţează atunci când vorbeşte un stăpân cu o slugă. Dar cuvântul „ Să facem” arată că cel ce vorbeşte e de aceeaşi cinste cu cel cu care vorbeşte. Când un stăpân vorbeşte cu o slugă, îi spune: „ Fă” , când însă Tatăl vorbeşte cu Fiul, îi spune: „ Să facem” .
– Dar dacă sutaşul a avut această părere, iar lucrurile nu stăteau aşa?, mă poate întreba un eretic. Cum? Sutaşul este apostol? Este oare ucenic, ca să-i primim cuvintele? Poate că el a gândit greşit!
– Bine! Nu-i apostol! Şi ce-i cu asta? Să vedem ce se petrece mai departe! L-a îndepărtat oare Hristos? Oare l-a judecat că a adus nişte învăţături greşite şi stricate? Oare i-a spus: „ Pentru ce faci asta, omule? Ai despre Mine o părere mai bună decât se cade! îmi dai mai mult decât Mi se cuvine! Socoteşti că am să poruncesc cu putere Eu, care nu am putere!” . I-a spus oare Hristos aşa ceva?
Deloc! Dimpotrivă, chiar i-a întărit părerea şi le-a grăit celor ce veneau după El: „ Amin zic vouă, nici în Israel n-am aflat atâta credinţă” . Lauda Stăpânului este deci o întărire a cuvintelor sutaşului. Cele spuse nu mai sunt cuvintele sutaşului, ci hotărâre a Stăpânului. Când Domnul laudă spusele cuiva şi hotărăşte că sunt bine spuse, atunci noi primim acele cuvinte ca pe nişte graiuri dumnezeieşti. Căci au luat întărirea de sus, din răspunsul lui Hristos.

3. Vezi că Noul Testament este de acord cu Vechiul Testament? Că amândouă arată puterea lui Hristos?
– Dar dacă, mă întreabă ereticul mai departe, dar dacă l-a făcut pe om, dar l-a făcut ca un slujitor al Tatălui?
– Zadarnică trăncăneală! După ce a spus: „ Să facem om” , n-a adăugat: „ după chipul Tău cel mai mic” , nici: „ după chipul Meu cel mai mare” .
– Dar ce-a adăugat?
– „După chipul şi asemănarea noastră” . Grăind aşa, a arătat că unul este chipul Tatălui şi al Fiului. N-a spus: „ chipuri” , ci: „ chipul nostru” . Nu sunt două chipuri neegale, ci un singur chip, iar acesta, egal al Fiului şi al Tatălui. De aceea se şi zice că Fiul şade de-a dreapta, pentru ca să afli că este egal în cinste cu Tatăl, şi că este stăpânirea Sa aceeaşi cu a Tatălui. Slujitorul nu şade împreună pe scaun, ci stă alături de scaun. Că şederea pe scaun este o urmare a egalităţii de cinste şi a identităţii de stăpânire a Fiului cu Tatăl, iar şederea lângă scaun este o urmare a stării de robie şi de supunere, ascultă ce spune Daniel: „Văzut-am până ce au fost aşezate scaunele şi a şezut Cel vechi de zile. Zeci de mii de zeci de mii îi slujeau Lui şi mii de mii stăteau înaintea Lui” .
Şi, iarăşi, Isaia: „ Văzut-am pe Domnul şezând pe tron înalt şi prea înălţat şi Serafimii stăteau împrejurul Lui” . Iar Miheia spune: „ Văzut-am pe Domnul Dumnezeul lui Israel şezând pe tronul Lui, şi toată oastea cerului stătea împrejurul Lui, de-a dreapta Lui şi de-a stânga Lui” .
Vezi că în toate locurile, puterile cele de sus stau împrejurul Lui, iar El şade pe scaun? Aşadar, când vezi că Fiul stă pe scaun de-a dreapta Lui, să nu socoteşti că are o slujbă de slujitor şi de slugă, ci că este stăpân şi domn. Din pricina aceasta şi Pavel, pentru că le cunoştea pe amândouă, anume că şederea lângă scaun este potrivită celor ce slujesc, iar şederea pe scaun este potrivită celor ce poruncesc, uită-te cum le desparte pe acestea două, grăind aşa: „Către îngerii Lui zice: „ Cel ce face pe îngerii Lui duhuri şi pe slugile Sale pară de foc” ; iar către Fiul: „ Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului” . Prin tron ne arată puterea împărătească a Fiului.
Aşadar, pentru că prin toate cele spuse cuvântul nostru a dovedit că Fiul nu are slujbă de slujitor, ci că este Stăpân, să ne închinăm Lui ca Stăpân şi ca Unuia ce este de aceeaşi cinste cu Tatăl. Aşa a poruncit şi El, spunând: „ Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” . Să unim dar curăţenia învăţăturilor şi curăţia vieţii, pentru ca mântuirea să nu ne fie pe jumătate. Iar curăţia vieţii n-o poate săvârşi nimic atât cât venirea deasă la biserică şi ascultarea cu tragere de inimă a predicii.
Ceea ce este hrana pentru trup, aceea este învăţătura cuvintelor dumnezeieşti pentru suflet. „ Nu numai cu pâine va trăi omul, spune Domnul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” .
De aceea, neîmpărtăşirea de la o masă ca aceasta pricinuieşte foamete. Ascultă că Dumnezeu ameninţă cu această foamete, ridicând-o ca pe o osândă şi pedeapsă. „ Voi da lor, zice Domnul, nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvântului lui Dumnezeu” . Nu-i oare nesocotit că facem tot ce ne stă în putinţă să răscolim totul ca să îndepărtăm foamea cea trupească, şi să atragem de bunăvoie spre noi foamea cea sufletească, aceea care-i cu atât mai grozavă cu cât pierdem bunuri mai mari? Nu, vă rog şi mă cucernicesc vouă, nu vă daţi vouă înşivă nişte sfaturi atât de rele, ci puneţi înaintea oricărei ocupaţii, a oricărei griji venirea la biserică. Te întreb: Câştigi atât când lipseşti de la Sfânta Liturghie cât pierzi şi tu, şi toată casa ta? De-ai câştiga, când lipseşti de la biserică, o comoară întreagă plină cu aur, tot pierzi mai mult decât câştigi, şi cu atât mai mult cu cât cele duhovniceşti sunt mai bune decât cele trupeşti. Acestea, de-ar fi nenumărate, de-ar curge de pretutindeni, totuşi nu călătoresc împreună cu noi în viaţa cea de dincolo, nici nu se mută cu noi în cer, nici nu stau înaintea scaunului celui înfricoşător de judecată, ci, de multe ori, chiar înainte de sfârşitul nostru, se duc şi ne părăsesc; dar chiar de-ar rămâne până la sfârşitul vieţii noastre, moartea le pune negreşit capăt. Comoara cea duhovnicească, dimpotrivă, este o avere ce nu ne poate fi furată; merge cu noi oriunde; când călătorim din lumea aceasta dincolo, ea ne urmează şi ne dă mare îndrăznire înaintea scaunului de judecată.

4. Dacă atât de mare e câştigul sufletesc de pe urma slujbelor bisericeşti, apoi de pe urma participării la slujbele de aici câştigul e îndoit, nu câştigăm numai atât, că ne udăm sufletul cu cuvintele cele dumnezeieşti, ci şi aceea că risipim multa ruşine a duşmanilor credinţei şi dăm multă mângâiere fraţilor noştri. Că acesta e câştigul aşezării ostaşilor în ordine de luptă: să se grăbească în acea parte unde războiul e aprig, unde primejdia e mare.
De aceea, cu toţii trebuie să alergaţi aici şi să-i alungaţi pe duşmanii care vin asupra noastră. Niu poţi vorbi mult? Nu ai învăţătură? Vino aici numai, şi ai săvârşit totul! Venirea ta cu trupul aici măreşte turma credincioşilor, dă fraţilor mult curaj şi tragere de inimă, iar pe duşmanii credinţei îi acoperă de ruşine. Dacă păşeşte cineva în pridvoarele acestea sfinte şi vede aici, în biserică, putină lume adunată, i se stinge şi bruma de tragere de inimă ce-o mai are; se răceşte, şovăie, ajunge mai trândav şi pleacă; şi aşa, încetul cu încetul, toată lumea din biserică ajunge mai nepăsătoare şi mai trândavă.
Dar dacă lumea aleargă la biserică, dacă se grăbeşte, dacă se scurge din toate părţile, atunci râvna celorlalţi ajunge temei de râvnă chiar pentru omul nespus de leneş şi de lăsător.
Dacă freci mereu piatră de piatră, produci scântei; şi ce-i mai rece ca piatra şi mai fierbinte ca focul? Cu toate acestea, frecarea necontenită a pietrei de piatră a învins răceala pietrei. Dacă se întâmplă aşa cu piatra, apoi cu mult mai mult se va întâmpla astfel cu sufletele, când se întâlnesc între ele şi se încălzesc de focul Duhului. N-aţi auzit că pe vremea străbunilor noştri toţi credincioşii erau numai o sută douăzeci, dar, mai bine spus, înainte de cei o sută douăzeci, numai doisprezece, şi nici aceştia n-au rămas toţi, ci unul din ei a pierit, Iuda, şi au fost de toţi unsprezece? Cu toate acestea, din cei unsprezece s-au făcut o sută douăzeci, din cei o sută douăzeci, trei mii, apoi cinci mii, apoi au umplut lumea toată de cunoştinţa lui Dumnezeu.
Pricina acestei creşteri este că niciodată nu lipseau de la slujbele bisericeşti, ci erau totdeauna unii cu alţii, stând toată ziua în biserică şi fiind cu luare-aminte la rugăciuni şi la citirile din Scripturi. De aceea au aprins focul acesta mare, de aceea niciodată nu s-au moleşit, ci au atras la ei lumea întreagă. Să facem şi noi ca ei. Nu este oare nesocotit lucru să nu arătăm atâta purtare de grijă faţă de biserică, atâta câtă arată femeile vecinelor lor? Femeile, când văd că o fată este săracă şi lipsită de orice ajutor, o ajută toate din averile lor, fiindu-i ca nişte părinţi. Şi-ai să vezi atunci când se mărită copila mult zgomot şi multă mulţime de lume! Unele femei îi fac miresei daruri de bani; altele nu-i fac alt dar decât venirea lor cu trupul la nuntă. Şi nu-i mic nici darul acesta! Sârguinţa lor este un fel de acoperământ al stării lor de jos; îşi acoperă sărăcia prin râvna şi ajutorul mâinilor lor. Tot astfel faceţi şi voi cu această Biserică. Să alergăm cu toţii, din toate părţile, să-i acoperim sărăcia, dar, mai bine-spus, să punem capăt sărăciei ei venind des la biserică. „ Bărbatul este cap femeii” ; femeia este un ajutor al bărbatului. Capul să nu îndrăznească să păşească pragurile acestea sfinte fără trup, dar nici trupul să nu se arate fără cap! Să intre aici omul în întregime, având şi copiii cu el! Dacă este un lucru plăcut să vezi un pom din a cărui rădăcină se înalţă un pom tânăr, apoi cu mult mai plăcut este, mai plăcut chiar decât orice măslin, să vezi că omul are lângă el în biserică, din rădăcina lui, copilul, ca un pom tânăr. Dar nu-i doar un lucru plăcut! E şi aducător de câştig. Căci, după cum am spus, mare este plata celor care vin la biserică. De plugar ne minunăm mai cu seamă atunci când ia un ogor lăsat în părăsire şi nelucrat şi-l îngrijeşte cu toată sârguinţa, şi nu atunci când ară un pământ care a fost lucrat de mai multe ori. Aşa făcea şi Pavel; căuta să propovăduiască Evanghelia acolo unde nu se auzise de numele lui Hristos, nu acolo unde se auzise. Să facem şi noi ca Pavel: şi spre câştigul Bisericii, şi spre folosul nostru. Să alergăm aici la fiecare slujbă bisericească, la fiecare Sfântă Liturghie. De te arde pofta, vei putea-o stinge cu uşurinţă numai la vederea acestui locaş. De te mânii iute, vei adormi fiara cu înlesnire. De te asaltează o altă patimă, vei putea potoli tot viforul, vei face vreme senină în sufletul tău şi vei aduce peste el pace deplină, de care facă Dumnezeu ca noi toţi să ne bucurăm, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

sursa