Faptele bune ale aproapelui, dacă te irită…

1

Îmi descrii indiferenţa şi neîmpăcarea ce o simţi pentru cea cu care stai în chilie, din cauză că împarte cu simplitate lucruri surorilor. Ia cercetează-ţi inima şi vezi, oare nu din zavistie se tulbură? Desigur, ai putea să-i spui despre aceasta, dar pentru ce te mânii din cauza bunătăţii ei? Cel ce-şi aduce aminte de moarte şi se teme de chinurile veşnice, acela în tot chipul se sileşte să se îndrepteze şi mai mult se cercetează.

Domnul a zis: „Dacă voi nu veţi ierta fiecare fratelui său greşalele lor, aşa şi Tatăl vostru cel Ceresc va face vouă” (Matei 18, 35).

(Sfântul Iosif de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 196)

1

Reclame

Cuvant din viata Sfantului Ioan Milostivul

1

Multi din cei din Alexandria, ravnind la cele din vremea Apostolilor, isi vindeau averile lor si, aducand pretul vanzarii, il puneau in mainile Sfantului Ioan, rugandu-se ca sa-l imparta el saracilor. Deci, apropiindu-si, unul dintr-insul i-a adus Sfantului Ioan sapte livre si jumatate de aur, adeverind ca, din banii acestia, nu i-a mai ramas lui nimic. Si cerea doua daruri, sa le ia de la dansul: sa se mantuiasca copilul sau, cu rugaciunile Sfantului, si sa se intoarca, fara primejdie, corabia lui, care era trimisa in Africa. Deci, dupa ce au trecut treizeci de zile de rugaciune, a murit fiul sau. Si a treia zi dupa moartea copilului, sosind corabia din Africa si ajungand in dreptul farului, a venit o furtuna cumplita, incat toata incarcatura s-a prapadit si numai corabia, cu cei din ea, au scapat. Deci, vestea despre copil auzind-o, cu putin mai inainte, si durerea inca stapanindu-l, a venit asupra lui si intrislarea pentru corabie: si acestea , l-au cufundat, cu totul, in mahnirea cea mai mare. Acest lucru aflandu-l si patriarhul, s-a intrislat tot atat de mult. Si se ruga lui Dumnezeu, sa se atinga, in chip nevazut de sufletul aceluia si sa indeparteze viforul mahnirii si sa-l prefaca in alinare. Deci, in noaptea urmatoare a venit, inaintea omului, in vis, un barbat asemenea cu chipul patriarhului, zicand catre dansul: „De ce esti intru atata mahnire ? Oare, nu tu m-ai rugai sa cer lui Dumnezeu sa se mantuiasca fiul tau? Si, iata, cu darul lui Dumnezeu, s-a mantuit, fiind eliberat, nevatamat, din rautatile vietii. Caci, daca ar fi avut o viata mai lunga, rau ar fi iesit si nevrednic de Facatorul sau ar fi fost. Iar, pentru corabie, sa nu te indoiesti. Ca, de n-ar fi fost rugat preabunul Dumnezeu, de smerenia mea, trebuia sa se trimita in adanc, impreuna, si toti barbatii din ea. Si, pe langa incarcatura, ai fi pierdut si pe fratele tau si pe ceilalti. Deci, nu trebuie sa te mahnesti, ci mai mult, cu multumire, se cuvine a rabda cele intamplate. Ca nimic, din cele ce se fac de la Dumnezeu, nu este nejudecat, chiar daca de multe ori, judecatile Lui sunt necunoscute noua”. Apoi, dupa ce s-a desteptat din somn, barbatul si-a simtit mangaiata inima sa si, mergand indata, a cazut la picioarele fericitului patriarh, multumindu-i mult si povestindu-i visul. Iar patriarhul il sfatuia, zicandu-i ca n-a fost darul lui, ci, dimpotriva, darul lui Dumnezeu, Cel ce ocarmuieste totul, spre folos. A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Cuvant despre grija lumii acesteia

1

Nu este lucru bun grija cea fara de masura, ci, mai bine este, sa se smereasca omul inaintea lui Dumnezeu, Care ne poarta de grija, dupa cuvantul care zice: „Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani” (Ps. 54, 25). Sa nu dai griji lumesti sufletului tau, pentru ca, pe multi, i-a pierdut grija si nu este intr-insa nici un spor. Pentru ca, din grija lumeasca, se vatama taria inimii, si, precum molia strica hainele si cariul lemnul, asa grija lumeasca, a omului, ii vatama inima. Drept aceea, noi insine sa nu intram in grija lumeasca, ci in lacrimi si suspine si intr-o iubitoare de osteneala, rugaciune catre Dumnezeu si intru privegheri sa petrecem si sa ne trezim; si asa vom primi, de la Dumnezeu, ajutor si izbavire.

Glas din veşnicie

1

– cugetare la mormânt –

In amurgul unei liniştite seri de vară, stăteam îngândurat şi singur alături de mormântul prietenului meu. în ziua aceea se săvârşise pomenirea lui şi rudele acestuia au rămas un răstimp mai îndelungat la căpătâiul său. Aproape că nu se mai schimbau vorbe între cei ce erau de faţă: se auzeau doar planşetele lor, care câteodată se întrerupeau printr-o adâncă tăcere, pentru ca apoi liniştea să fie curmată din nou prin tânguire. Şi tot aşa, vreme îndelungată, tăcerea se preschimba în plângere şi plângerea – în tăcere.

Stăteam lângă mormânt, îngândurat şi singuratic, aflat sub puterea impresiilor acestei zile.
Pe neprins de veste, o însuflare surprinzătoare şi minunată a pus stăpânire pe mine. Era ca şi cum aş fi auzit glasul celui adormit! Mă grăbesc să însemnez, cu mâna tremurândă, grăirea sa venită de dincolo de mormânt, tainica împreună-vorbire şi minunata lui propovăduire, aşa cum s-a înfiripat aceasta în sufletul meu.

„Tatăl meu! Mama mea! Soţia mea! Surorile mele! îmbrăcaţi în haine negre şi cu trupul şi sufletul învăluie într-o tristeţe adâncă, v-aţi adunat la mormântul meu singuratic şi l-aţi împrejmuit cu priviri deznădăjduite. Fără de cuvinte, doar prin cugete şi simţiri, voi staţi de vorbă cu locuitorul tăcut al mormântului. Inimile voastre sunt potire ale mâhnirii nevindecate. Ochii voştri varsă râuri de lacrimi, iar acestea secând – altele noi se nasc şi urmează celor ce s-au scurs: întristarea nu are sfârşit şi lacrimile nu mai contenesc.

Pruncilor – copiii mei! Şi voi sunteţi aici, lângă piatra ce-mi stă la creştet, lângă lespedea mea funerară! Şi ochişorii voştri s-au umplut de lacrimi, însă inima voastră nu ştie de ce plâng ei, urmând ochilor tatălui şi ai mamei mele. Voi priviţi cu mirare piatra mea de mormânt, făurită din granitul lucios ca oglinda; vă minunaţi de inscripţia dăltuită cu litere aurite; acestea toate doar vă vestesc că aţi rămas orfani de timpuriu.

Tatăl meu! Mama mea! Soţia mea! Rude şi prieteni ai mei! De ce staţi atât de multă vreme alături de mormântul meu, lângă o piatră rece care-mi străjuieşte la căpătâi cu nepăsare? Trupul meu neînsufleţit este rece de mult. Supunându-se hotărârii Atotputernicului Ziditor, el se întoarce în ţărâna din care a fost luat şi se preface în pulbere.

Ce gânduri apăsătoare vă cuprind şi vă ţin lângă mormântul meu? Slujitorii altarului au rostit deasupra lui rugăciunea pentru odihnirea sufletului meu, cântându-mi veşnica pomenire întru mântuirea şi pacea Domnului. Acum ei s-au depărtat de mormântul meu tăcut: mergeţi şi voi. Aveţi trebuinţă de odihnă după această osteneală a trupurilor şi a sufletelor voastre istovite şi sfâşiate de mâhnire.

Dar voi nu plecaţi!. Sunteţi tot aici!. Aţi rămas ţintuiţi la locul îngropării mele! într-o tăcere care spune mai mult decât ar putea istorisi cea mai meşteşugită cuvântare, cu sufletul tulburat, cu inimă în care bogăţia simţămintelor este copleşită de mulţimea lor, voi nu vă îndepărtaţi de mormântul pecetluit pe veacuri, nici de piatra ce-i doar un monument nesimţitor. De ce aveţi trebuinţă? Oare nu cumva aşteptaţi să răsune glasul de sub pământ, din adâncurile întunecate ale gropniţei?

Nu am un astfel de glas! Cuvântez doar prin tăcere. Tăcerea şi liniştea netulburată rămân a fi moştenirea cimitirului până la trâmbiţa învierii. Osemintele morţilor glăsuiesc fără acele sunete de care are trebuinţă cuvântul pământesc: prin putrezirea lor, ele rostesc o propovăduire răsunătoare -cea mai temeinică povăţuire către toţi zbuciumaţii şi gălăgioşii căutători ai lucrurilor putrezitoare, care vieţuiesc pe faţa pământului.

Dar mai am şi un alt glas! Prin acesta vă vorbesc şi răspund gândurilor voastre nedesluşite, întrebărilor voastre nerostite, care nu pot fi cuprinse în cuvinte. Ascultaţi-mă! Osebiţi graiul meu din glasul cel de obşte, prin care veşnicia îi vorbeşte vremii. Glasul veşniciei unul este – statornic şi care nu suferă mutare. In veşnicie nu se află nestatornicie sau schimbare, ci doar o singură zi, o singură inimă şi un singur cuget. Hristos este Cel Care pe toate întru una le uneşte. Drept aceea şi glasul e unul singur.

Osebiţi glasul meu din glasul tăcut, dar totodată ca tunetul de răsunător, prin care ne grăieşte veşnicia! Este oare cu putinţă ca voi, scumpii mei, să nu-mi recunoaşteţi glasul? In glasul cel îndeobşte şi unic al veşniciei, el are un răsunet al său, aparte, care se aseamănă cu glasul unei strune dintr-un acord de obşte cântat la un pian ce are multe coarde.

Glasul veşniciei ne grăia tuturor încă din vremea când abia ne iveam întru această viaţă. El cuvânta, atunci când nu aveam încă putinţa de a-l auzi, dar glăsuieşte şi acum, la vârsta bărbăţiei noastre, când putem şi trebuie să-i dăm ascultare şi să-l înţelegem. Glas al veşniciei! Ce păcat că în casa de oaspeţi cea plină de zarvă a lumii, puţini sunt cei care iau aminte la tine! Uneori nu te auzim din pricina prunciei noastre, alteori ne împiedică să te ascultăm grijile şi împrăştierile vieţii. Insă tu nu taci. Iară şi iară glăsuieşti, până când, într-un sfârşit, prin moarte -groaznica ta solitoare – îi ceri atât celui cu luare-aminte, cât şi celui nepăsător, să dea seama de măsura în care a ascultat şi a luat aminte la marile cuvinte ale veşniciei.
Pentru ca vocea veşniciei să găsească în voi un răsunet minunat, care mai cu seamă ar avea putinţa de a pătrunde în inimile voastre şi de a vă duce mintea spre cuvântul mântuirii, Domnul m-a numărat şi pe mine printre cei ce grăiesc din veşnicie. Vocea mea s-a contopit, într-o armonioasă conglăsuire, cu glasul atotcuprinzător al unei imense lumi nevăzute. Pentru toţi cei ce călătoresc pe pământ, eu sunt mort şi fără de grai, asemenea tuturor celor răposaţi. însă pentru voi sunt viu şi, mort fiind, vă vestesc cuvântul mântuirii mai vădit decât l-aş fi putut spune rămânând printre voi şi alergând dimpreună cu voi după nălucirile bunătăţilor prin care stricăciunea îi înşală şi-i pierde pe cei care au fost izgoniţi din rai şi puşi pentru scurtă vreme în casa de oaspeţi a pământului, spre dobândirea împăcării lor cu Dumnezeu, pe Care L-au mâniat.
Domnul este milostiv şi nemărginită este milostivirea Sa. De ar fi fost de trebuinţă şi spre folos, pe neprins de veste aş fi grăit către voi din negura mormântului, de sub piatra apăsătoare!. Cerul a hotărât că este de prisos să se ivească şi să fie auzită o glăsuire aparte. Şi ce glas venit din veşnicie nu ar fi de prisos, de vreme ce Dumnezeu a binevoit să ne grăiască nu doar prin oamenii cei deopotrivă cu îngerii, ci însuşi Fiul Său Unul-Născut a vestit lumii întregi voia Sa, sfintele şi dreptele legi ale veşniciei -fericire pentru cei ce le fac ascultare şi pline de grozăvie pentru cei nesupuşi? „Ii au pe Moise şi pe Prooroci, să asculte de ei” (Luca 16, 29) – astfel a răspuns Cerul oamenilor care au cerut ca vocea morţilor să propovăduiască pentru aceia care îşi trăiesc doar viaţa trupească pe pământ, fiind înţepeniţi de veşnica moarte a sufletului. „Dacă de Moise şi de Prooroci nu ascultă, nu vor crede nici dacă va învia cineva dintre morţi” (Luca 16, 31).

Prietene al meu! Sunt mort, dar în gură am încă cuvânt viu! Primeşte de la mine această însărcinare şi înfăptuieşte-o.

Iată mama mea! Uite-l pe tatăl meu! Uite-o pe soţia mea! Iată rubedeniile mele! Nu le pot vorbi altfel decât prin glasul cel de obşte al veşniciei. în această voce se aude şi sunetul glasului meu. Da, se aude cu adevărat!. însă nu am un cuvânt doar al meu, osebit de întreg. Prietenul meu, fii tu cuvânt al meu!

Din comoara noastră a tuturor, din sfânta veşnicie, spune-le tu, în locul meu, cel mai folositor cuvânt pentru ei: «Viaţa pământească este o vedenie înşelătoare de o clipă. Veşnicia este cu neputinţă de înlăturat. Este şi o veşnicie pustiitoare! Dobândiţi, dar, fericita veşnicie, prin luare-aminte şi prin supunere faţă de preasfânta lege a Preasfântului Dumnezeu şi veniţi la mine întru adevărata şi nesfârşita desfătare, fiecare la vremea sa, hotărâtă lui de însuşi Unul Dumnezeu!»”

Această cugetare este scrisă la moartea lui K.F.O., care încă din anii tinereţii sale se afla în relaţii apropiate cu Sfântul Ignatie Briancianinov (1848, Pustiul Serghiev).

Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, Editura Sophia

1

Incercări duhovnicesti

20914454_1075700482564228_2066089732955677685_n

Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de suportat pentru om. In răstimpurile, în general extrem de îndelungate, în care harul îl părăseşte pe om, Dumnezeu poate să-i apară ca un tiran neînduplecat. Omul care, în ciuda eforturilor şi ostenelilor sale împinse până la extrem, se simte părăsit de milostivirea dumnezeiască, îndură astfel de suferinţe încât ar renunţa, dacă ar fi cu putinţă, la orice formă de existenţă.

Care e, aşadar, natura acestor suferinţe? Nu e uşor de răspuns la această întrebare. După ce L-a întâlnit pe Dumnezeu, după ce a cunoscut Viaţa în Lumina ce iradiază din Faţa Sa, sufletul nu mai găşeşte de acum înainte odihnă sau mulţumire în nici o realitate a acestei lumi; nimic nu-l mai poate mulţumi şi, in acelaşi timp, e înconjurat de toate, afară de Dumnezeu.
Răul, întunericul, lucrarea demonilor, toate caută să-l zdruncine; chinul adus de patimi atinge uneori o intensitate extremă, dar totul se petrece ca şi cum Dumnezeu s-ar fi întors de la om şi n-ar mai da nici cea mai mică atenţie la chemările lui. Ca o fiinţă lipsită de apărare, acesta se simte spânzurat deasupra unui adânc care-l înspăimântă; îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu, dar toate strigătele sale rămân fară răspuns. Sufletul ştie că s-a întors de la iubirea lui Dumnezeu; e chinuit de conştiinţa ticăloşiei lui, şi cu toate acestea îl imploră pe Dumnezeu să se miluiască de el – dar în zadar. Dumnezeu nu Se înfăţişează sufletului decât pentru a-l învinui pentru necredincioşia lui, iar el e zdrobit sub povara acestor învinuiri. Recunoaşte dreptatea judecăţii dumnezeieşti, dar acest lucru nu-i micşorează suferinţele. Nu în închipuire, ci aievea se cufundă în umbra morţii; negăsind acest Dumnezeu pe Care-L cheamă ziua şi noaptea, sufletul suferă într-un mod insuportabil.

Ne-am putea întreba: care e sensul tuturor acestor lucruri?

In clipa în care vine, sufletul nu poate primi încercarea ca pe o arătare a milostivirii lui Dumnezeu sau a încrederii lui Dumnezeu faţă de el, ca dorinţa Acestuia de a-l face pe om să se împărtăşească de sfinţenia şi plinătatea vieţii care este întru El. Sufletul nu ştie decât un singur lucru: Dumnezeu l-a părăsit după ce i-a arătat Lumina Lui, făcând astfel suferinţele lui şi mai profunde. Iar când ajunge la capătul puterilor, el nu-L vede pe Dumnezeu plecându-Se milostiv spre el; şi atunci îi vin gânduri şi simţăminte despre care e mai bine să tăcem. Sufletul coboară în iad, dar nu aşa cum coboară cei ce n-au cunoscut Duhul lui Dumnezeu şi care n-au în ei lumina adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu şi, prin urmare, sunt orbi; nu, el coboară aici fiind în stare să distingă natura întunericului pe care-l simte.

Acest lucru nu se întâmplă decât celor care, după ce au cunoscut harul dumnezeiesc, l-au pierdut mai apoi. Sămânţa iubirii dumnezeieşti pe care sufletul o poartă în adâncul său naşte atunci în el o căinţă, a cărui putere şi amploare depăşesc măsura conştiinţei religioase obişnuite. Vărsând lacrimi din belşug, omul se îndreaptă atunci spre Dumnezeu din toată fiinţa sa, din toată puterea sa, şi aşa descoperă adevărata rugăciune care-l smulge din aceast lume pentru a-l introduce intr-o alta lume, in care aude cuvinte pe care nici o limba omeneasca nu le-ar putea rosti. Ele sunt negrăite, căci din clipa în care sunt traduse în cuvinte, sau noţiuni obişnuite, cel care le aude nu le va interpreta decât în funcţie de cunoaşterea pe care o are din propria sa experienţă fără să-i depăşească limitele. Când sufletul a trecut prin toată această serie de aspre încercări, vede limpede în el însuşi că nu există în lume loc, suferinţă, bucurie, putere, făptură, care să-l poată smulge de lângă iubirea lui Dumnezeu. Şi de acum înainte întunericul nu va mai putea înghiţi lumina acestei vieţi.
Intre Dumnezeu şi om lucrurile nu sunt întotdeauna uşoare. Şi tot astfel, nu e întotdeauna uşor de trăit împreună cu sfinţii. Mulţi sunt cei care cred naiv că apropierea şi contactele cu sfinţii sunt plăcute şi pline de bucurie; se plâng că sunt înconjuraţi de păcătoşi şi visează să întâlnească un sfânt. Din câteva întâlniri ocazionale care au umplut uneori un suflet mâhnit de o nădejde bucuroasă şi de puteri înnoite, se grăbesc să tragă concluzia că faptul de a trăi împreună cu sfinţii are întotdeauna acelaşi efect înălţător asupra sufletului. E o greşeală. Nici un sfânt nu ne poate cruţa de necesitatea de a lupta cu păcatul care lucrează în noi. El ne poate ajuta prin rugăciunile lui, ne poate sprijini prin cuvântul şi învăţătura lui, ne poate întări prin exemplu lui, dar nu ne poate scuti de efortul personal şi de asceză. Dacă un sfânt ne îndeamnă să vieţuim potrivit poruncilor lui Hristos, el poate părea „aspru”. Nu s-a spus şi nu se spune oare până astăzi despre Hristos însuşi: „Greu e cuvântul Său, cine poate să-l poarte?” (In 6, 60). Tot aşa, atunci când sfinţii cer de la noi păzirea poruncilor în întreaga curăţie, cuvântul devine strivitor şi „greu”.

Stareţul era mereu blând, îngăduitor şi bun, dar în realitate nu s-a depărtat niciodată de ceea ce-l învăţase Dumnezeu. Atitudinea sa era simplă şi clară: „Domnul are milă de toţi… Atât a iubit pe oameni încât a luat asupra Lui povara lumii întregi… Iar de la noi aşteaptă să-i iubim pe fraţii noştri”. Ascultându-l vorbind, ştim din tot sufletul că spune adevărul, dar a-l urma întrece puterile noastre. Şi mulţi au fost cei ce s-au dezlipit de el. Mireasma duhovnicească ce se revărsa din el făcea să se nască în suflet un profund sentiment de ruşine pentru noi înşine şi conştiinţa ticăloşiei noastre proprii. Dacă i v-aţi fi plâns de cei care v-au supărat, el v-ar fi înţeles mâhnirea şi v-ar fi împărtăşit durerea, nu însă şi mânia.
Dacă v-aţi fi gândit să răsplătiti răul cu rău, atunci voi însivă i-aţi fi pricinuit durere. Si daca ati fi socotit vatamator sa rasplatiti cu bine unui om rau, el n-ar fi înţeles cum un om ce se pretinde creştin se poată gândi că o faptă conforma poruncii lui Hristos ar putea pricinui vreo vătămare oarecare. Poruncile lui Hristos erau pentru el legea desăvârşirii absolute şi singura cale ce ingaduie biruirea raului in lume conducand spre Lumina veşnica. Pazirea poruncilor nu poate fi decât folositoare atât celui ce le urmează, cât şi celui pentru care se împlinesc. Nu, nu pot exista împrejurări în care împlinirea poruncilor lui Hristos să poată fi vătămătoare cuiva, de îndată ce vatamarea e privita nu dintr-un unghi vremelnic, ci în planul vietii veşnice, dat fiind că porunca lui Hristos e expresia binelui absolut.

Intr-o zi un monah i-a spus stareţului ca daca toţi oamenii ar lucra potrivit cuvintelor lui, acest lucru s-ar întoarce în folosul vrăjmasilor si raul ar birui. Staretul a tacut fiindcă cel care facea această obiecţie nu era în stare să primească cuvantul sau, dar mai târziu a spus altcuiva: „Duhul lui Hristos poate oare dori rau cuiva? Oare la asa ceva ne cheama Dumnezeu?”

La omul stapanit de patimi pervertirea conştiinţei e in acelaşi timp mare si subtilă. In viaţa duhovnicească, omul posedat de o patima face adeseori ca această patimă să treacă drept o căutare dezinteresata a adevărului şi binelui, ba uneori chiar o lupta pentru slava lui Dumnezeu. In numele lui Hristos Care S-a predat mortii pentru vrăjmaşii Săi, oamenii sunt adeseori gata să verse sânge, nu însă propriul lor sânge, ci pe cel al „fraţilor” lor „vrăjmaşi”. Aşa a fost de când e lumea, dar viata staretului a coincis cu o perioadă din istorie, în care această deformare a sensului Evangheliei a atins o amploare excepţională. „Oare aceasta e calea lui Hristos?”, spunea el cu tristeţe.„Greu” e cuvantul stareţului. Cine poate să-l asculte? A trăi în conformitate cu acest cuvânt înseamnă a te preda martiriului, nu numai în sensul tare al acestui cuvânt, ci şi în viaţa de zi.

Se povesteşte – nu-mi mai aduc aminte exact unde anume – istoria unui om evlavios care ceruse toată viaţa de la Dumnezeu să-i dea o moarte de mucenic; când ceasul unui sfârşit paşnic s-a apropiat, el a spus cu întristare: „Rugăciunea nu mi-a fost ascultată”. Dar de îndată ce a rostit aceste cuvinte, a primit încredinţarea lăuntrică că întreaga sa viaţă fusese o mucenicie şi e primită ca atare. Stareţul spunea că harul pe care-l primise la început era asemenea celui al mucenicilor, astfel încât credea chiar că Domnul îi va hărăzi poate o moarte de mucenic; dar, ca şi omul evlavios din istoria de mai sus, a avut un sfârşit paşnic.

In toate lucrurile stareţul era extrem de sobru. Nu se lăsa dus de visuri de desăvârşire; dar, cunoscând iubirea desăvârşită a lui Hristos, şi-a petrecut întreaga viaţă într-un intens efort de a o dobândi. Mai bine decât oricare altul, el ştia că „duhul e sârguitor, dar trupul neputincios”; de aceea spunea că întâlnim uneori oameni care doresc să sufere pentru Hristos, dar dacă „n-avem harul în însuşi trupul nostru”, n-am putea suporta suferinţele muceniciei. De aceea nu trebuie să ne angajăm cu îndrăzneală într-o asemenea ispravă. Dacă însă Domnul ne cheamă la ea, atunci trebuie să-I cerem ajutorul, şi El ni-l va da.

Deşi a cunoscut „harul mucenicilor”, stareţul nu căuta mucenicia. Şi, cu toate acestea, toată viaţa sa a fost un adevărat martiriu. Am putea spune chiar mai mult. Martirul îşi sacrifică viaţa în scurtul moment al curajoasei sale mărturisiri a credinţei. Dar a vieţui în asceză, aşa cum a făcut stareţul timp de decenii întregi, şi a te ruga ca el decenii întregi pentru lume – „a te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa sângele” – acest lucru e mai presus decât un simplu martiriu.

Calea unui creştin e în general cea a unui martir. Cine urmează această cale aşa cum se cuvine nu se hotărăşte decât cu anevoie să o propovăduiască. Sufletul său e prins de dorinţa de a-l vedea pe fratele său împărtăşindu-se de Lumina veşnică, vrând ca numai el singur să suporte suferinţele. De aceea, el se va deda înainte de toate şi mai cu seamă rugăciunii pentru lume.

In limitele vieţii pământeşti, în sfera lăsată de Dumnezeu manifestării posibilităţilor atât pozitive, cât şi negative ale libertăţii, nimeni şi nimic n-ar putea opri cu totul manifestarea răului; rugăciunea iubirii e însă destul de puternică pentru a schimba cursul multor evenimente şi a reduce dimensiunile răului. „Viaţa e lumina oamenilor. Şi lumina străluceşte în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o” (In 1, 4-5).

Intunericul nefiinţei nu poate înghiţi lumina vieţii. Orice bine care iese de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu e nepieritor. Rugăciunea e una din formele cele mai înalte ale acestui bine ontologic, indestructibil, etern. E „partea cea bună, care nu se va lua de la noi” (Lc 10, 42). Căutând mântuirea sa şi pe cea a fraţilor săi, ascetul concentrat în „omul lăuntric” vede în sine însuşi puterea „legii păcatului” (Rm 7, 23). Văzând cum îl omoară păcatul, cum îl face să moară (Rm 7, 11) în ciuda hotărârii sale de a săvârşi binele, nu arareori ajunge la marginea deznădejdii şi în această grea stare se roagă.

Am păstrat amintirea unei vizite memorabile. Un monah ce trăia ca pustnic a venit odată să mă viziteze. Trebuia să aibă pe atunci şaptezeci de ani. Vieţuia într-un loc pustiu pe drumul care leagă mănăstirea de schit, într-o prăpastie, aproape de un izvor, în plin codru. Faţa sa era brăzdată toată, palidă şi de o culoare cenuşie şi prăfoasă; barba şi părul cărunt îi erau neîngrijite; ochii de un albastru cenuşiu îi erau adânc înfundaţi în orbite. Am avut cu el o lungă discuţie, şi iată ce mi-a povestit despre sine:

„De mulţi ani sufletul meu suferă când mă gândesc la noi, monahii. Ne-am lepădat de lume, ne-am lăsat părinţii şi patria şi tot ce face viaţa obişnuită a oamenilor; am făgăduit înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor să vieţuim după legea lui Hristos; ne-am lepădat de voia noastră proprie şi ducem, de fapt, o viaţă de mucenicie, dar totuşi nu înaintăm în bine. Oare mulţi dintre noi se vor mântui? Eu cel dintâi voi merge spre pierzanie. Ii văd şi pe alţii fiind robi patimilor. Şi când întâlnesc oameni din lume, văd că vieţuiesc într-o adâncă neştiinţă, în nepăsare şi fără căinţă. Şi aşa, încetul cu încetul, pe nesimţite, am început să mă rog pentru lume. Am plâns mult la gândul că dacă noi, monahii, care am părăsit lumea, nu ne vom mântui, ce se va petrece atunci cu lumea? Intristarea mea sporea şi am început să vărs lacrimi de deznădejde. Şi iată că anul trecut, când mă aflam în această deznădejde, plin de lacrimi, şi eram într-o noapte cu faţa la pământ, Domnul mi S-a arătat şi m-a întrebat: «De ce plângi aşa?» Eu însă am tăcut fără să-mi ridic capul ca să-L văd pe Hristos. «Nu ştii că Eu voi judeca lumea?» Eu tăceam mai departe, fără a-mi schimba poziţia. Atunci Domnul a zis: «Mă voi milostivi de orice om care L-a chemat pe Dumnezeu măcar o singură dată în viaţa lui.» Un gând mi-a străbătut atunci mintea: «Atunci la ce bun să ne mai chinuim aşa în fiecare zi?» Iar Domnul a răspuns mişcării gândului meu aşa: «Cei ce pătimesc din pricina poruncii Mele vor fi prietenii Mei în împărăţia cerurilor; de ceilalţi mă voi milostivi numai.» Şi la aceste cuvinte Domnul S-a depărtat.”

Era la priveghere când a avut această vedenie. Şi mi-a mai povestit alte două arătări pe care le-a avut în stare de somn uşor, după o fierbinte rugăciune pentru lume. Nu voi da aici numele acestui monah, căci e încă în viaţă, şi mă voi abţine de la o judecată asupra vedeniei sale. Il ascultam fără a-mi arăta în vreun fel simţământul faţă de ceea ce ne povestea, urmând în aceasta regula severă a monahilor athoniţi de a fi deosebit de rezervaţi când este vorba de vedenii. Se poate ca această prudenţă seacă sau vreo altă stângăcie din partea noastră să-i fi displăcut bătrânului monah, în orice caz după aceea n-a mai venit pe la mine. E adevărat, aveam gândul ambiţios de a-i cerceta încă şi mai mult sufletul. Poate că această să-l fi rănit? Nu ştiu.

In timpul petrecerii noastre împreună cu monahii de la Sfântul Munte am întâlnit nouă monahi ce se rugau pentru lume vărsând lacrimi. Am auzit odată această convorbire între doi monahi. Unul spunea: „Nu pot să înţeleg de ce Domnul nu dă pace lumii atunci când îl roagă şi numai un singur om?” Celălalt a răspuns: „Şi cum ar fi cu putinţă o pace desăvârşită, câtă vreme rămâne pe pământ şi numai un singur om de rea-voinţă?”

Dar să ne întoarcem la tema noastră. Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de purtat pentru om. Mă repet, dar tema noastră face repetiţiile inevitabile. Universul mental în care vieţuieşte un ascet nu e nici bogat, nici divers, dar preocupările sale ating un plan de existentă în care familiarizarea nu este întotdeauna uşoară. In decursul veacurilor aceeaşi experienţă se repetă în mod aproape identic, şi totuşi puţini sunt cei care cunosc ordinea pe care o urmează asceza creştină, şi de aceea mulţi se pierd pe această cale. Domnul a spus: „Strâmtă e poarta şl îngustă calea ce duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află” (Mt 7,14).

Să ne întoarcem încă o dată la un lucru care a făcut obiectul unor îndelungate discuţii între stareţul Siluan şi parintele Stratonic. Calea duhovnicească a creştinului se înfătişează în linii mari în felul următor: la început, omul e atras de Dumnezeu prin darul harului; iar când e deja atras atunci începe o lungă perioadă de încercări. Libertatea omului, încrederea sa în Dumnezeu sunt puse la încercare, uneori chiar „cu asprime”. La începutul întoarcerii sale, rugăciunile de-abia sunt rostite, că de obicei numaidecât si în chip minunat sunt auzite de Dumnezeu. Dar când vine perioada încercărilor, totul se schimbă; am putea spune ca cerul se închide şi devine surd la toate rugăciunile noastre. In viaţa unui creştin înflăcărat, totul devine anevoios. Atitudinea oamenilor faţă de el se schimbă; aceştia înceteaza de a-l mai trata cu respect; nu i se iartă ceea ce se iartă bucuros altora; munca sa e aproape întotdeauna răsplătită sub preţul ei; rezistenţa trupului său împotriva bolilor scade; natura, împrejurările, oamenii, totul se întoarce împotriva lui. Cât priveşte darurile sale naturale, nu mai mici decat la ceilalţi oameni, ele nu-şi găsesc aplicaţie. Mai mult, suferă încă şi numeroase asalturi ale puterilor demonice. Iar chinul ultim cel mai greu şi mai insuportabil e acela de a fi părăsit de către Dumnezeu. Atunci suferinţa sa atinge culmea, căci omul e lovit pe toate planurile fiinţei sale.
Il părăseşte oare Dumnezeu pe om? Să fie acest lucru cu putinţă? Şi, în loc de a simţi ca mai înainte apropierea lui Dumnezeu, un nou simţământ se iveşte în suflet: Dumnezeu e nesfârşit de departe, inaccesibil, mai îndepărtat decât stelele, şi toate chemările ce-i sunt adresate se pierd în spaţii. Lăuntric sufletul îşi intensifică chemarea lui Dumnezeu, dar nu vede nici ajutorul Lui, nici chiar atenţia Lui. Totul devine anevoios, neobţinându-se decât cu preţul unor eforturi disproporţionate şi care întrec puterile omeneşti. Viaţa devine o neîncetată suferinţă şi omul începe să aibă impresia că blestemul şi mânia lui Dumnezeu s-au abătut peste el. Mai târziu, când aceste încercări vor trece, va înţelege cu câtă atenţie a fost păzit în toate căile sale de negrăita Pronie a lui Dumnezeu.

Experienţa milenară transmisă din generaţie în generaţie ne învaţă că atunci când Dumnezeu vede credincioşia sufletului unui ascet, aşa cum a văzut-o pe cea a lui Iov, îl duce prin adâncuri şi piscuri inaccesibile oricărui alt om. Cu cât mai neclintită e credincioşia ascetului şi încrederea sa în Dumnezeu, cu atât mai mare va fi încercarea şi mai desăvârşită va fi experienţa acestuia, care se va putea întinde până la ultimele limite la care poate ajunge un om.

Câtă vreme mândria îşi păstrează rădăcini puternice în om, acesta rămâne expus asalturilor unei deznădejdi deosebit de strivitoare, de iad, şi care falsifică toate concepţiile sale despre Dumnezeu şi despre căile Proniei Lui. Sufletul mândru, cufundat în chinurile şi întunericul iadului, ajunge sa vadă în Dumnezeu pricina suferinţelor lui socotindu-L nemăsurat de crud. Lipsit de adevărata viaţă în Dumnezeu, el vede toate lucrurile prin prisma deformatoare a propriei sale stări de suferinţă bolnăvicioasă şi începe să urască chiar şi propria sa viaţă şi, în general, tot ce există pe lume. Rămânând în afara Luminii dumnezeieşti, el ajunge în deznădejdea lui să socotească însăşi existenţa lui Dumnezeu drept o absurditate. Astfel, îndepărtarea sa de Dumnezeu şi ura sa pentru tot ce există sporesc tot mai mult.

Oamenii credinţei scapă din această deznădejde şi aceasta ură, fiindcă prin credinţă omul se mântuieşte; prin credinţa în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu, prin credinţa în cuvântul Său, prin credinţa în mărturia Părinţilor Bisericii. Se poate ca majoritatea credincioşilor creştini să nu fi trăi în viaţa lor învierea, ci numai să creadă în ea, şi aceasta credinţă să-i ocrotească. Stareţul vorbea adeseori de această credinţă citând cuvintele Domnului:„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (In 20, 29).

Va veni ceasul în care această credinţă îl va face pe om să iasă din întuneric şi din lanţurile strâmte ale robiei sale şi-l va conduce în spaţiile vaste ale vieţii celei adevărate şi nestricăcioase, a carei strălucire nu e cu nimic comparabilă cu ideile mult prea omeneşti pe care ni le facem despre strălucirea şi frumuseţea ei.

Diavolul nu lucrează în acelaşi chip cu cei care-i cedeaza şi cu cei care i se împotrivesc. Una este suferinţa deznădejdii ce vine din mândrie; şi alta este cea a unui suflet puternic atunci când Dumnezeu îi îngăduie lui Satan să-l războiască. Această ultimă formă de ispitire e extrem de anevoioasă şi grea, şi nu e decât arareori îngăduită.
Când omul părăsit de Dumnezeu prin Pronia Lui simt pentru întâia oară apropierea lui Satan, întreaga sa fiinţa, trup şi suflet, cade pradă unei nemăsurate mâhniri şi un spaime ce nu poate fi comparată celei pe care o încercă la apropierea unui criminal sau a unui asasin, căci este provocată de întunericul pierzaniei veşnice.

Sufletul înţelege atunci ce este diavolul; înţelege puterea cruzimii lui şi copleşit de imensitatea răului ce se înalţă înaintea lui, se retrage cu totul în sine însuşi. E într-atât de copleşit de deznădejdea, scârba şi spaima ce au pus stăpânire pe el, încât nu mai găseşte în sine puterea de a se ruga. Nu mai simte lângă el pe Dumnezeu ocrotindu-l, iar vrăjmaşul spune: „Eşti în puterea mea. Nu mai nădăjdui în Dumnezeu şi uită-L”.

In aceste momente sufletul care nu vrea sa cedeze diavolului se fixează nemişcat şi fără cuvânt pe gândul la Dumnezeu sau, în cazul cel mai prielnic, găseşte în sine însuşi puterea de a chema Numele lui Dumnezeu. Mai târziu numai va înţelege cu câtă purtare de grijă se pleca asupra lui Dumnezeu în ceasul acestei lupte.
Citind scrierile stareţului, vedem că în două rânduri a trebuit să ducă o astfel de luptă împotriva lui Satan. Intâia oară, a scăpat rostind rugăciunea lui Iisus; nici nu o încheiase că Domnul i S-a şi arătat. A doua oară, era mai puternic şi mai iscusit în luptă; a găsit în el însuşi puterea de a se aşeza, de a se întoarce spre Dumnezeu şi de a se ruga, şi atunci a primit drept răspuns aceste ciudate cuvinte: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”

A înţeles atunci de ce arme trebuie să se servească pentru a birui pe diavolul; de fiecare dată când diavolul se apropie, sufletul trebuie să întoarcă împotriva lui însuşi tot focul urii sale şi să se osândească ca pe vrăjmaşul său cel mai rău la chinurile veşnice, adăugând însă: „Dar Dumnezeu e sfânt, adevărat şi binecuvântat în veci”. Inarmat cu această sabie, sufletul scapă de orice frică şi devine invulnerabil în faţa loviturilor vrăjmaşului. La orice asalt al vrăjmaşului, sufletul care a câştigat o astfel de „experienţă” se aruncă cu mare furie în adâncul întunericului veşnic, socotindu-se vrednic de această pedeapsă; şi atunci vrăjmaşul se va depărta de el, neputând suporta violenţa focului pe care-l întâlneşte, iar sufletul, descotorosit de el, se poate întoarce spre Dumnezeu rugându-se cu minte curată.

„Vrăjmaşul a căzut din mândrie.” Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de şine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceala, cruzimea, indiferenţa faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilele şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demenţa completă. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualităţii demonice. Dar cată vreme nu se manifestă cu claritate, pentru mulţi oameni ele trec adeseori neobservate.

Nu este necesar ca toate simptomele enumerate să fie reunite pentru a putea recunoaşte pe cel ce s-a lăsat „sedus” de gânduri pătimaşe, de „vedenii” sau „descoperiri” de origine demonică. La unii domină megalomania, ambiţia, dorinţa de putere; la alţii domină o nelinişte ascunsă, spaima, deznădejdea; la unii, melancolia, gelozia, ura; la alţii, dorinţa poftelor trupeşti. Dar la toţi întâlnim în mod inevitabil o imaginaţie debordantă şi o mândrie ce se poate ascunde sub masca înşelătoare a unei false smerenii.

Când un om se lasă „sedus” de vrăjmaşul şi începe să-i urmeze, fără să înţeleagă ce anume e vrăjmaşul, el nu cunoaşte asprimea luptei directe împotriva lui; suferă însa pentru că vrăjmaşul îl atrage în afara luminii vieţii adevărate, în întunericul în care locuieşte el însuşi. Aceste suferinţe poartă amprenta unei adevărate orbiri duhovniceşti. In unele cazuri, vrăjmaşul îi produce o desfătare tulbure creand în el conştiinţa trufaşă a unei măreţii iluzorii. In alte cazuri, el provoacă o durere ascuţită în suflet şi-l ridică împotriva lui Dumnezeu; sufletul nu înţelege adevărata cauză a relelor sale şi atunci se întoarce cu ură împotriva lui Dumnezeu.

Dar un suflet evlavios care a cunoscut iubirea de Dumnezeu suferă în lupta directă cu vrăjmaşul uriaşa putere malefică pe care diavolul o îndreaptă împotriva lui. Omul vede limpede că această putere poate să strivească întreaga sa fiinţă. In primul caz, sufletul se chinuie multă vreme fără a găsi ieşirea care să-l ducă la Dumnezeu. In cel de-al doilea caz, Dumnezeu Se arată omului într-o mare lumină de îndată ce încercarea a luat sfârşit. Dumnezeu e Cel ce hotărăşte durata şi intensitatea acestei încercări; pentru unii ea durează câteva minute, pentru alţii o oră sau mai mult; un ascet a rămas în ea timp de trei zile. Durata încercării poate depinde, pe de o parte, de intensitatea mai mare sau mai mică a luptei, iar pe de altă parte, de puterea de îndurare a omului, fiindcă nu toate sufletele au aceeaşi rezistenţă.

Nu există ispită mai mare decât această luptă a sufletului împotriva lui Satan, care întrece toate nenorocirile posibile pe pământ. Există însă o suferinţă care provoacă o durere încă şi mai mare: e suferinţa sufletului rănit până în adâncul său de iubirea lui Dumnezeu şi care nu ajunge să-L găsească pe Cel pe Care-L caută. Cât de neînţeles este modul în care Dumnezeu povăţuieşte sufletul! După ce a trezit în el o iubire înflăcărată, Se ascunde în chip tainic; iar când sufletul e copleşit de această părăsire, se apropie de el cu blândeţe, aducându-i mângâierea Sa negrăită. In unele clipe, chinul părăsirii de către Dumnezeu întrece suferinţele iadului, dar se deosebeşte de ele prin aceea că poartă în el o putere făcătoare de viaţă în stare să transforme durerea în dulcea fericire a dragostei de Dumnezeu.

Câtă vreme vieţuieşte sub povara trupului, omul nu poate rămâne neclintit. In unele momente privilegiate de rugăciune curată, sufletul ascetului atinge viaţa veşnică, care e scopul său unic şi ultim. Dar atunci când această rugăciune încetează, sufletul regăseşte concepţia sensibilă a acestei lumi; împreună cu această percepţie revine şi opacitatea trupului, iar sentimentul prezenţei lui Dumnezeu îşi pierde intensitatea.

Mulţi oameni sunt într-atât de legaţi de o percepţie pur senzorială a lumii, că ignoră orice alt mod de cunoaştere, şi atunci ei se fac acel „trup” care refuză legea lui Dumnezeu. Dar pentru un ascet, a cădea din rugăciunea curată în opacitatea percepţiei senzoriale a lumii echivalează cu îndepărtarea lui de Domnul. Sfântul Apostol Pavel spunea: „Petrecând în trup suntem departe de Domnul, căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere; avem însă încredere şi vrem mai bine să plecăm din trup şi să petrecem cu Domnul” (2 Co 5, 6-8). Numai printr-un efort neîncetat se păzeşte ascetul de această înjosire spre care trupul îl atrage necontenit prin toată povara lui. Şi cu cât stările sale duhovniceşti sunt mai frecvente şi îndelungate, cu atât îi este mai anevoie să recadă într-o percepţie trupească a lumii.

Când un ascet, mişcat de duhul iubirii dumnezeieşti, se roagă vărsând lacrimi şi atinge o stare-limită deasupra căreia nu mai e cu putinţă pe moment să se ridice, mintea sa gustă atunci o pace datorată apropierii de Dumnezeu; dar când rugăciunea încetează, sufletul nu rămâne în această pace decât un anumit timp, uneori mai lung, alteori mai scurt, după care recade în agitaţia gândurilor. Schimbarea neîncetată a acestor stări duce la rezultate diferite. Intr-o anumită etapă a căii lor duhovniceşti, unii ajung la o treaptă a rugăciunii care cufundă inima lor în frică şi cutremur, după care dau înapoi încetul cu încetul şi slăbesc rugăciunea. Dimpotrivă, alte suflete mai viteze înaintează neobosit, căutând neîncetat o plinătate crescândă a rugăciunii, şi fac acest lucru până când se înrădăcinează în sufletele lor dorinţa şi chiar nevoia de a-şi interzice orice milă, „de a-şi urî şi pierde” viaţa proprie. Şi, aşa cum vedem din scrierile stareţului Siluan, chiar şi această stare nu e încă iubirea supremă pe care Domnul a făcut-o cunoscută slujitorilor Săi, şi a cărei blândeţe îngăduie suportarea cu uşurinţă a oricărei suferinţe, şi chiar a morţii.

Fericitul stareţ ştia cu certitudine absolută că iubirea pe care i-o făcuse cunoscută Duhul Sfânt e Adevărul, a cărui autenticitate intrinsecă e mai presus de orice. El atinsese această treaptă a cunoaşterii când i S-a arătat Domnul. El spunea că atunci când Domnul Insuşi Se arată sufletului, acesta nu poate să nu recunoască în El pe Creatorul şi Dumnezeul său. Prin lucrarea Duhului Sfânt i-a fost dat sa contemple sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu şi a nazuit din toată inima şi din toată fiinţa lui să se împărtăşeasca de această sfinţenie.
Cine urmează această cale nu poate să se dedea unei activităţi mentale abstracte, raţionale, mai cu seamă faţă de tainele credinţei. Sufletul îndepărtează orice „raţionament discursiv”, care duce la o anume ruptură în unitatea şi integralitatea vieţii minţii ce tinde prin rugăciune spre Dumnezeu. Când rămânem statornic în rugăciune, amintirea lumii din afară se şterge; n-am mai fi capabili nici de a mai săvârşi sarcinile vieţii de zi cu zi, dacă nu ne-ar veni în ajutor obişnuinţa câştigată de-a lungul anilor şi care ne scuteşte de necesitatea de a ne fixa gândul nostru asupra lor.

„Cine a cunoscut pe Domnul şi blândeţea Duhului Sfânt ajunge ca ieşit din minţi: rămâne nemişcat, tace şi nu mai vrea să vorbească; ca un nebun priveşte lumea, dar nu o doreşte şi nu o vede. Şi oamenii nu ştiu că el îl vede pe Domnul Cel iubit. Lumea e lăsată în urmă şi uitată; sufletul nu mai vrea să se gândească la ea, căci nu este dulceaţă în ea”.

Arhim. Sofronie Saharov, „Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, de arhimandritul SOFRONIE”, Editura Deisis

1

Dobandirea Duhului Sfant

1

Potrivit minunatului biograf al Sfântului Grigorie Palamas, Sfântul Filotei Kokkinos, când Sfântul Grigorie era tânăr monah în Sfântul Munte, i s-a arătat Sfântul Ioan Teologul şi i-a spus să se roage neîncetat aşa: „Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!”, în vestita Filocalie există un cuvânt minunat al Sfântului Grigorie către monahia Xenia unde spune că primul dar care ni se dă prin Duhul Sfânt la rugăciune este pacea gândurilor, liniştea inimii. Harul Duhului Sfânt face pe credinciosul rugător senin, trezvitor, liniştit, fără porniri demonice sau cugete necurate, întinate sau pătimaşe. Cu harul Duhului Sfânt şi cu smerita nevoinţă ascetică personală domesticeşte marea mai înainte tulburată. Multele şi puternicele cugete pătimaşe care îl chinuiau, îl tulburau, îl destabilizau şi îl nelinişteau pe om, acum şi-au pierdut din sălbăticia lor şi din intensitate, fiindcă omul şi-a pus toată nădejdea lui în Preabunul Dumnezeu.

Acestei stări bune îi urmează smerenia sinceră, care leagă, adună şi păstrează laolaltă toate celelalte virtuţi ţesute de Dumnezeu. Smerenia cea dăruită de Dumnezeu, ca dar al Duhului Sfânt, are altă ţesătură, un caracter diferit şi altă putere decât cea pe care luptă omul printr-o nevoinţă continuă să şi-o agonisească. Pacea gândurilor şi smerenia curată a inimii sunt daruri minunate ale Duhului Sfânt.
Impreună cu harismele Duhului Sfânt ale răbdării, bunătăţii, credinţei, blândeţii şi înfrânării, sălăşluieşte în palatul iubirii, într-o atmosferă de bucurie deplină, veselia, pregustarea desfătării Raiului. In această stare se află credinciosul care şi-a acceptat păcatul său, întunericul lui, care s-a pocăit, s-a curăţit şi a fost luminat şi umblă întru
nepătimire, îndumnezeire, sfinţenie şi sfinţire.
Potrivit Sfântului Grigorie Palama şi trupul, aşa cum participă la lupta ascetică prin înfrânare, prin plâns şi lacrimi, tot aşa participă şi la darurile Duhului Sfânt. Amarele lacrimi devin dulci, rugăciunea mulţumitoare îi îndulceşte gâtlejul, inima tresaltă de bucurie, trupul întreg se bucură. Aşa cum plăcerea iraţională a păcatului întunecă mintea şi o face iubitoare de trup, iubitoare de materie şi iubitoare de plăcere, tot aşa şi harul de la minte înaintează la trup, fără să se urâţească deloc din pricina acestuia.

Trăirile harului Duhului Sfânt în viaţa sfinţilor Bisericii noastre a tuturor veacurilor sunt comune. Astfel, de la secolul al 14-lea să trecem la cel de-al 19-lea. Prinţul Motovilov l-a vizitat la sihăstria lui pe Cuviosul Serafim din Sarov. Ziua era destul de înnorată şi cădea încă şi o zăpadă deasă. Toate erau albe-albe. Cuviosul şi prinţul şedeau pe o buturugă recent tăiată şi vorbeau. Cuviosul văzând în inima lui, i-a zis: „Doriţi să aflaţi care este scopul vieţii creştine? Toţi cei pe care i-aţi întrebat acest lucru de mic v-au spus: Să mergi să te rogi la biserică, să te rogi tu însuţi lui Dumnezeu, să păzeşti poruncile Lui, să faci binele. Rugăciunea, postul, privegherea şi orice faptă creştinească, oricât de bună ar fi în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, ci se folosesc drept mijloace pentru izbândirea în scopul principal. Scopul real al vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt!” Cuviosul îşi continuă învăţătura lui luminată de Dumnezeu: „Postul, privegherea, milostenia şi toate celelalte fapte bune care au loc cu harul lui Hristos sunt toate numai mijloace pentru do bândirea Duhului Sfânt! Duhul Sfân Se sălăşluieşte singur în sufletele noastre.

Dar pentru a locui totuşi în noi şi a rămâne în noi împreună cu duhu nostru, trebuie ca mai înainte să lupt cu toate puterile noastre pentru a-L bândi”. Prinţul se străduia din greu să înţeleagă deplin ce înseamnă dobândirea Sfântului Duh de către om. Atunci sfântul, rugându-se, îi spune: „Şi noi doi ne aflăm acum în Duhul Sfânt”. Cuviosul a strălucit dintr-odată tot şi prinţul n-a mai putut să-i facă faţă, ochii începură să-l doară din pricina marii revărsări de lumină. Cuviosul atunci îi zice: „Nu te tulbura! Acum şi tu eşti luminos, ca şi mine. Te afli şi tu în deplinătatea Duhului Sfânt, altminteri nu ai putea să mă vezi în starea aceasta”. Prinţul Motovilov descrie în mod deosebit această scenă, arătând cum seninătatea şi pacea sufletului lui erau negrăite. Bucuria i-a inundat sufletul. Cuviosul i-a spus că ceea ce simte este doar o parte a bucuriei veşnice. In acelaşi timp simţea o uimitoare căldură şi o mireasmă minunată şi deosebit de rară.

„Cea mai plăcută mireasmă de pe pământ” a zis cuviosul, „nu se poate compara cu ceea ce simţim acum, pentru că acum ne inundă buna mireasmă a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu…Zăpada de pe noi nu s-a topit şi continuă să cadă din cer. Aceasta înseamnă că această căldură pe care o simţim nu este în văzduh, ci înlăuntrul nostru. Este acea căldură cu privire la care ne îndeamnă Duhul Sfânt să o raportăm la Domnul: „Cu căldura Duhului Tău cel Sfânt, încălzeşte-mă!” Şi a încheiat aşa: „Dumnezeu îl ascultă în mod egal pe monah şi pe laic, de ajuns este ca amândoi să fie ortodocşi, să-L iubească pe Dumnezeu din adâncul inimii lor şi să aibă credinţă în El, fie şi cât un grăunte de muştar… Toate câte veţi cere de la Domnul, pentru slava lui Dumnezeu, sau pentru folosul aproapelui. Fiindcă Dumnezeu, pentru slava Lui, acceptă şi folosul aproapelui”.

Am zăbovit referindu-mă la acest minunat fapt, pentru că are o însemnătate specială pentru tema noastră. Hristos a venit în lume, a propovăduit, a făcut minuni, a pătimit, S-a răstignit, a înviat, S-a înălţat la cer, totul pentru a trimite în lume pe Duhul Sfânt. Singurul şi principalul scop al vieţii noastre, fraţilor, este dobândirea Duhului Sfânt.

Viaţa duhovnicească este în primul rând viaţa în Duhul Sfânt. Dar viaţă duhovnicească nu înseamnă să citească cineva cărţi, să dobândească ştiinţă şi cunoştinţe, ca să domine în discuţii, să asculte muzică şi să fie un bun cunoscător al ştirilor bisericeşti. Viaţa duhovnicească nu este nici o bună dispoziţie a minţii sau a inimii, ci căutarea Duhului Sfânt, agonisirea Lui, trăirea Lui, cunoaşterea Adevărului.
Dedicarea, afierosirea, desăvârşita predare în voia harului Duhului Sfânt constituie duhovnicia credinciosului. Ca să-şi însuşească totuşi cineva Duhul Sfânt, să-L simtă, să-L perceapă bine înlăuntrul său, are nevoie neapărat şi în mod necesar de parcurgerea fericitei căi ascetice a curăţirii. Dacă inima noastră nu se curăţeşte bine, Sfântul Duh nu poate să sălăşluiască înlăuntrul nostru. Cele materialnice, cele pământeşti, cele vremelnice, cele stricăcioase, cele de prisos va trebui să fie aruncate de voie pentru această stare dumnezeiască şi dobândirea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ne va călăuzi la tot Adevărul, ne va lumina, ne va umple de har, ne va insufla, ne va vorbi şi ne va îndrepta paşii.
Pe Duhul Sfânt îl simte personal credinciosul care luptă, care se roagă şi care se curăţeşte şi căruia îi devine călăuză de mântuire şi de izbăvire. Devenim prin Duhul Sfânt ai lui Hristos. In Duhul Sfânt devenim dumnezei după har. Fiecare mădular al Bisericii se uneşte cu Duhul Sfânt şi astfel se îndumnezeieşte.

Gheronda Tihon Aghioritul zicea: „Gospodina Bisericii este Duhul Sfânt”. Biserica, având înlăuntrul ei pe Duhul Sfânt, are deplinătatea Dumnezeirii şi este ireproşabilă şi desăvârşită. Duhul Sfânt este a treia persoană a Sfintei Treimi celei de o fiinţă şi nedespărţită. Fără venirea Duhului Sfânt nu se săvârşeşte nici o taină înlăuntrul Bisericii. Potrivit Simbolului Credinţei noastre, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, îşi are începutul în Tatăl şi nu de la Fiul, cum cugetă în mod greşit Latinii, fiindcă atunci am avea dualitate de principii5 în Dumnezeire. Este trimis prin Fiul şi nu lucrează decât cu împreună-lucrarea Fiului, cea de-a doua Persoană din Sfânta Treime.
Cum spune înţeleptul Gheronda Emi-lianos Simonopetritul: „Duhul Sfânt S-a pogorât pe pământ, S-a revărsat oarecum pe pământ, fiindcă aşa a voit Sfânta Treime, aşa a voit Dumnezeu. Tatăl a binevoit, Fiul L-a trimis şi a fost trimis El însuşi cu bucurie lăuntrică pentru a înfăptui scopul existenţei firii omeneşti. Totuşi a voit acest lucru şi El personal, cum a voit şi Sfânta Treime. Prin urmare, Sfântul Duh a venit de voie în lume, precum a venit şi Hristos, Care a făcut ascultare de Tatăl Său şi S-a dat pe Sine morţii martirice, arătând astfel că aceasta era şi voia Lui personală. Avem adică voia Treimii şi voia fiecărei Persoane din Sfânta Treime. Vedem caracteristica unităţii, dar şi a existenţei întreitipostatice. Trei voinţe, dar în acelaşi timp, o singură voie.

Aşadar, prin libera ascultare, ne unim cu Sfânta Treime într-un mod tainic în Biserică. In acest chip, voia mea va trebui să se identifice cu voia dumnezeiască.

Astfel omul devine purtător de Duh Sfânt, purtător de Hristos, îmbisericit şi adevărat. Tăgăduindu-şi omul voia lui egoistă, se smereşte, se jertfeşte, îşi taie ego-ul lui, iese din individualismul lui şi din iubirea de sine către iubirea de Dumnezeu. Iubind liber şi din adâncul inimii, fierbinte şi din tot sufletul, ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, şi-L însuşeşte, îl iubeşte cu uşurinţă şi nesilit, devine un fiu înţelept şi ascultător al Bisericii.
Voia liberă, voluntariatul, dispoziţia voitoare, disponibilitatea sunt fundamentale în viaţa duhovnicească. Dacă putem zice aşa, Dumnezeu are „o neputinţă”. Nu poate să Se impună, să astupe gura, să domine, să-Şi asuprească făptura. El însuşi i-a dăruit deplină voie liberă, chiar să-L şi renege. Nu poate, prin urmare, niciodată să o constrângă să-L iubească. Astfel omul este chemat singur să se sensibilizeze, să se străpungă la inimă şi să se pocăiască, să-L cinstească şi să-L iubească pe El Care l-a iubit întâi. Este un fapt cunoscut că nu ştim să ne bucurăm de libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. începem ceva şi apoi în curând o amânăm sau abandonăm pe la mijloc. Ne temem să ne încredinţăm întreaga noastră viaţă Domnului, să facă El ceea ce vrea cu ea. Ba încă mişcările noastre cu privire la acest lucru sunt adeseori cu multe socoteli şi multe gânduri şi planuri. Suntem distraşi de amânări provocate de demoni. Este timpul să conştientizăm că aceste amânări, aceste zăboviri nu ne sunt de nici un folos. Dacă îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, sunt chemat acum imediat să mă pocăiesc.
Biserica Ortodoxă, maica noastră a tuturor, acordă o importanţă specială sfinţeniei, unicităţii şi autenticităţii persoanei umane. Inlăuntrul Bisericii nu ne mişcăm impersonal şi fără scop. Fiecare om este o personalitate distinctă, care este capabilă să se unească cu Duhul Sfânt. Să se facă omul dumnezeu, aşa cum Dumnezeu S-a făcut om. Numai atunci omul se împlineşte, numai atunci îşi găseşte echilibrul, se linişteşte şi se odihneşte.
Prin urmare, omul, şi cu atât mai mult creştinul, nu poate să trăiască pentru nimic, sau pentru ceva foarte mic şi trecător. Dacă am face un sondaj de opinie şi vom întreba lumea „pentru ce trăieşti?”, ce ne vor răspunde? „Pentru o mărire de salariu”, „pentru o poziţie bună”, „pentru o casă mai bună, „pentru o a doua casă la ţară”, „pentru o nouă maşină”. Dar oare merită să trăiască cineva pentru aceste lucruri care îl depreciază pe om, îl subestimează, îl corup, îl ard, îl fură şi îl pierd? Incă şi pentru o diplomă sau pentru un post de director, pentru o bună întreprindere? Nu, nu putem să trăim pentru acestea. Nu merită să trăim şi să existăm pentru aceste lucruri. Dumnezeu ne-a adus pe lume pentru ceva mai înalt, mai important şi mai însemnat. Unul este scopul vieţii noastre, dobândirea Duhului Sfânt. Pentru această dobândire merită să ne dăm toată osteneala noastră, să ne nevoim, să ne luptăm, să plângem şi după ea să tânjim neîncetat. Suntem distraşi de la acest scop pe care-l uităm, din pricina a mii de griji şi preocupări şi nu ne îngrijim deloc pentru ceea ce este mai important, ceea ce este esenţial şi singurul scop care ne va lumina şi ne va elibera.
Intreaga noastră viaţă va trebui să fie această unică cercetare şi căutare a Duhului Sfânt. Fără Duhul Sfânt, nu am adevărată existenţă şi fiinţare. Trăiesc în chip fals, mă bucur prosteşte, fac pe omul duhovnicesc. Lipsa Duhului Sfânt din viaţa mea mă face neluminat, fără bucurie autentică, neomenos, nepoliticos şi nenobil, necugetat şi nechibzuit, nedesăvârşit. Toate rugăciunile, toate „Doamne, miluieşte”, toate metaniile, toate posturile şi privegherile spre aceasta tind, când anume va veni ziua aceea luminată şi strălucită a venirii Duhului Sfânt în viaţa noastră, care va constitui un anumit grad de fericire, de binecuvântare şi nespusă pace.

In rugăciunea noastră, prima cerere ar trebui să fie dobândirea Duhului Sfânt.

Monahul Moise Aghioritul Monah, Omorarea patimilor. Chemare la pocaință în vremuri de criză, Editura Evanghelismos

1

Ganduri in vremea bolii

1

Insufleţiţi-vă! Priviţi cu veselie în ochii bolii! Lăsaţi-vă însă mai puţin în voia închipuirilor… Vă vor veni în cap multe nimicuri de tot felul… Vă veţi certa cu toată lumea… Toate astea în gând -după aceea va trece totul.

Fiţi senin! Pesemne că în drum v-ar fi întâmpinat vreo primejdie – şi iată că Domnul v-a ţintuit prin boală acasă… Daţi mulţumită Domnului. Şi, oricum, rugaţi-vă ca să binevoiască a vă face sănătos.

Să vă mântuiască Domnul!
Domnul să vă binecuvânteze!

Gândurile dumneavoastră despre starea deznădăjduită în care, pasămite, vă aflaţi, sunt cu totul netrebnice. La mijloc e vrăjmaşul, care vă tulbură. Cine poate să spună ce va fi ? Unul e Dumnezeu – însă vrăjmaşul păgâneşte, dându-se pe sine drept Dumnezeu, tulburând cu prorocia sa vicleană, clătinând credinţa şi alungând liniştea din inimă. Nu-l ascultaţi, ci staţi neclintită în credinţa că boala e de la Dumnezeu şi spre binele dumneavoastră, iar după ce-şi va face treaba va pleca… şi veţi fi sănătoasă, şi veţi sluji Domnului într-o mănăstire.

Pentru toate mulţumiţi Domnului -şi pentru boală mulţumiţi. Mie, din afară, îmi e uşor să vorbesc astfel; dumneavoastră poate că în fapt nu vă este uşor să simţiţi aşa. Oricum, vorbind despre răbdare mă şi rog să vă dea Domnul a îndura cu seninătate boala, şi de asemenea să trageţi oarecare învăţături din ea. Cine ştie pentru ce v-a ţintuit la pat Domnul ? Neîndoielnic este însă că şi lucrul acesta a fost îngăduit de El pentru ajutorarea felului de viaţă pe care vi l-aţi ales şi pe care vă străduiţi să îl păstraţi cumva. Din această latură nici nu mai trebuie iscodită boala dumneavoastră. Pentru a răbda cu seninătate în clipa înteţirii suferinţelor, căutaţi-vă bărbăţie şi în aducerea-aminte de răbdarea tuturor sfinţilor, şi mai ales a mucenicilor. Cât şi cum au răbdat ei ? Ne este greu şi să ne închipuim. De altfel, tuturor prin multe necazuri li se cuvine a intra întru împărăţia Cerurilor (Fapte 14,22). Şi ceea ce a fost făgăduit de Domnul se numeşte cunună. De ce? Fiindcă nu ne putem înălţa la ea fără pătimiri. Calea într-acolo este crucea luată de bună voie sau trimisă de Dumnezeu.

Ingerul păzitor să vă aducă mângâiere şi seninătate! Pentru faptul că zgomotul din cap nu vă îngăduie să vă adunaţi gândurile, nu vă plângeţi. Dumnezeu judecă sufletul după ceea ce depinde de el, nu după cele asupra cărora el n-are stăpânire. Păstraţi în inimă hotărârea de a nu vă depărta de Domnul, şi El va primi lucrarea aceasta.

Acum trebuie să vă lăsaţi deoparte pravila de postire. Veţi posti după aceea, dacă va plăcea lui Dumnezeu să vă ridice din patul bolii: iar acum, în boală fiind, puteţi gusta din toate ca din nişte doctorii, după sfatul medicului.

Sfantul Teofan Zavoratul, Boala si moartea, Editura Sophia1