Despre rugaciunea neîncetata

1

Rugaciunea este inaltarea mintii si a simtirii sufletesti spre Dum­nezeu. Prin ea, sufletul credinciosului respira in atmosfera duhovni­ceasca, tainica a vietii in Hristos, este convorbirea noastra cu Dumnezeu, aripile sufletului spre El, sau, cum spune Evagrie monahul: „Rugaciu­nea este urcusul mintii spre Dumnezeu” (Filocalia vol. I, p. 80).

Prin ea, sufletul omului se inalta spre Dumnezeu, dar, in acelasi timp, omul coboara in sine, in profunzimile fiintei sale interioare pentru a se intalni cu Dumnezeu, Care e prezent acolo, prin harul divin si experiind, in acest fel, prezenta si lucrarea lui Dumnezeu in viata sufleteasca a celui ce se roaga. Cu cat aceasta rugaciune se face cu mai multa in­tensitate, cu atat se face mai evidenta simtirea tainica a prezentei Man­tuitorului Hristos in noi. Altfel zis, pe masura ce ne desprindem de tot ceea ce tine de lumea sensibila, de tot ceea ce cade sub simturi si este trecator, in acea masura ajungem la contemplarea lui Dumnezeu in adancul sufletului nostru.

Aceasta contemplare se face cu ajutorul ru­gaciunii lui Iisus: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”, care devine rugaciunea mintii in faza ei superioara, cand nu se mai folosesc cuvintele, ci mintea este ocupata de aceasta rugaciune impreuna cu inima.

Misterul rugaciunii nu se indeplineste in anumite momente determinate, caci daca te limitezi in exercitarea ei la anumite ore, imprejurari sau locuri, tot timpul care ramane in afara acestor momente, este un timp pierdut, petrecut in desertaciuni, ci tre­buie sa se faca neincetat, dupa cuvantul apostolului: „rugati-va ne­incetat” (I Tesaloniceni V, 17).

Prin rugaciunea mintii, credinciosul se detaseaza de taramul lumii inconjuratoare, al lucrurilor si al fenomenelor, depaseste si existenta in timp, uita de realitatea lumii si ancoreaza in Dumnezeu. Urmarea acestei rugaciuni este coborarea in adancurile tainice ale eului nostru pur, in intimitatea sufleteasca unde, asa cum am amintit, salasluieste Hristos – Dumnezeu. Iar unde este Dumnezeu, acolo este si cerul, acolo este imparatia lui Dumnezeu, dupa cuvantul Mantuitorului: imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru (Luca 17, 21).

Cel care se nevoieste în rugăciune, simte mângâierea dumnezeiască, simte prezenta lui Hristos, care îi împărtăseste dulceata linistirii, pacea netulburată, smerenia adâncă si dragostea dumnezeiască, nesfârsită pentru toti. Mângâierea prezentei dumnezeiesti nu poate fi comparată cu nimic omenesc. Cel care pătimeste multe dureri, boli, necazuri si îsi pune nădejdea în Dumnezeu, simte cel mai mult mângâierea dumnezeiască. Din acest motiv, unii pustnici evită cu insistentă mângâierea oamenilor, pentru a putea simti dulceata covârsitoare si bucuria vesnică a mângâierii Dumnezeiesti, lucru care este de neînteles de către cei lumesti. Omul duhovnicesc primeste har si în suferintele pe care i le produc ceilalti oameni. El se ridică spre cerul azuriu si plin de slavă al vietii duhovnicesti, unde răutătile lumesti nu-l mai pot atinge. El nu mai este afectat de defăimare, nedreptăti, dispret, învinuire, ci doar de căderea duhovnicească a vreunui frate.

Intalnirea cu Fiinta Suprema, cu Dumnezeu, in adancimile fiintei noastre sufletesti, presupune golirea mintii de toate continuturile din ea, facand-o sa devina fara forma, ceea ce in gandirea Sfintilor Parinti ai Bisericii, inseamna lipsa continutului (curatirea mintii de orice idei, imagini etc. impregnate de patimi, eliminarea tuturor impuritatilor morale care au intrat in minte prin portile simturilor).

Scopul principal al „Rugăciunii lui Iisus” este reunificarea omului „care s-a împărtit” prin căderea în păcate. Omul, potrivit Sfintei Scripturi, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10) si în vederea ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu (Facerea, 1, 26; 5, 1). Dumnezeu este Treime, adică fiintă în trei ipostaze (persoane): Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt. Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic, dar multiplu. El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorinta (pofta) si vointa (mânia). Toate aceste trei puteri trebuie să fie unite si îndreptate spre Dumnezeu. Refacerea chipului dumnezeiesc (treimic) al omului înseamnă deci unirea (actiunea în comun, în consens) a mintii, inimii si vointei omului, lucru care poate avea loc numai după despătimirea lor, curătirea lor (prin rugăciunea isihastă, în special). Iar realizarea asemănării omului cu Dumnezeu înseamnă unirea omului cu Dumnezeu, îndumnezeirea lui (a se citi mai multe in „Psihoterapia Ortodoxa”). De aceea, scopul final al omului este ajungerea la îndumnezeire. Sfântul Grigorie Palama spune că: „îndumnezeirea înseamnă vederea luminii necreate”.
Atunci când persoana umană ajunge la vederea Luminii Necreate în Persoana Logosului – Cuvântul lui Dumnezeu, el ajunge la îndumnezeire. Vederea Luminii necreate este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea persoanei umane (participare si comuniune cu Dumnezeirea).
Astfel, contemplarea si îndumnezeirea oferă adevărata cunoastere a lui Dumnezeu.

Sfintii Părinti spun că există trei etape ale desăvârsirii duhovnicesti: curătirea inimii, iluminarea mintii si îndumnezeirea. Despătimirea sau curătirea inimii înseamnă eliberarea ei de toate gândurile rele, detasarea persoanei umane de plăcere si durere. Iluminarea mintii înseamnă atingerea rugăciunii neîncetate a mintii, prin care omul scapă de ignorantă si de uitare si, în acest fel, are mintea mereu îndreptată spre Dumnezeu. Iar vederea lui Dumnezeu înseamnă contemplarea Dumnezeirii si eliberarea omului de imaginatie.

Simtirea Harului

Adevăratul început al rugăciunii este căldura harică din inimă, care mistuie patimile si aduce fericire si bucurie sufletului, potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul. Noi simtim această căldură harică cu putere, pentru că trăim o stare pe care n-am cunoscut-o mai înainte. Totul, înlăuntrul nostru, devine calm si linistit. Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă!”, devine o doxologie – „Slavă Tie Doamne!”. Apoi, înainte de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus” – pentru că Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus, cu mintea
concentrată în inimă, este atinsă acum fără trudă si fără multă nevointă. De fiecare dată când pronuntăm numele lui Iisus, atât de mult se îndulceste inima noastră si vrem ca să nu pierdem cu nici un pret acest minunat dar divin.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Harul încântă deosebit de mult pe ascetul rugăciunii, iar inima lui vibrează si tresaltă, din cauza acestei bucurii, continuu, si el este, într-un fel, plin de entuziasm”. Iar această încântare este denumită de părintii neptici „tresărirea si săltarea inimii”, inspirată de harul divin. „Inima ta va tresări de câte ori harul te vizitează si de câte ori Sfântul Duh lucrează mistic în sufletul tău, prin invocarea rugăciunii inimii”. Sfântul Grigorie Palama spune: „Inima saltă cu entuziasm pentru dragostea lui Hristos”.
După o luptă eroică si dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră si o
linisteste. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului si de Energia Necreată (Harul Duhului Sfânt) care lucrează potrivit Voii Sale pentru binele nostru.
La început, harul apare în diferite feluri în timpul rugăciunii. Harul este cunoscut si trăit potrivit propriei Sale Vointe. Avem ca exemplu pe profetul Ilie Tezviteanul: El a simtit la început „o vijelie năpraznică care despica muntii”. Apoi, a simtit „un cutremur si un foc”. Iar, în cele din urmă, „o adiere de vânt lin si acolo era Domnul”.

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că: „La cei începători, aflati în treapta despătimirii, Sfântul Duh vine ca un duh de frică, ce distruge muntii patimilor si zdrobeste inimile greu împietrite, dându-le lacrimi de pocăintă pentru viata lor păcătoasă de dinainte”. La cei aflati pe treapta iluminării, Duhul Sfânt vine ca un cutremur, ca o încântare, care face ca inima să tresară de bucurie. Aceasta este tresărirea inimii. Iar, la cei aflati în treapta îndumnezeirii, Duhul Sfânt vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumină pasnică.
Începătorii primesc harul în parte, pe când cei desăvârsiti primesc harul întreg. Harul Duhului Sfânt vine în noi, potrivit nevointelor si smereniei inimii noastre.

Dionysios Farasiotis descrie lucrarea Harului, in cartea sa, „Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie”:

„S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simtit că Se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape. S-a atins de mine, dar nu la suprafată, ci în adâncul meu. Până la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbătat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevărată văpaie. Voiam să mă deschid cu desăvârsire. Nici un colt al sufletului să nu-mi rămână ascuns. Oricât de urât si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate să fie cunoscute si vădite. Mărturiseam si îmi dezveleam toate cele strâmbe si murdare, toate răutătile mele… Doream cu ardoare să viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu fata la pământ. Voiam să mă mistui în beton… Era o Iubire uriasă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate îsi luau puterea existentei din această Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorită ei. Voiam să încetez să mai trăiesc. Voiam să mă pierd, să mă dizolv. Nu îndrăzneam să exist si să mă unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce există dintotdeauna, această Iubire se răspândea către toti, străbătând toate. La această Iubire se răspunde numai cu o iubire identică. Nimic mai putin. Trebuie să vrem, să îndrăznim să iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos. Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El, si mă curăta, mă tămăduia desăvârsit de toate durerile si rănile. Mă trăgea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumină, din mizerie la curătie, din nefiintă la fiintă. îmi dăruia o existentă mai intensă, mai adevărată, mai vie. Nu pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că era Iubire. Nu numai că mă iubea… Era însăsi Iubirea. Mă cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele inexprimabile. Cât timp a durat? Nu stiu. Noaptea a început, tot noaptea s-a terminat. Ce influentă a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a întărit mintea, a făcut să dispară primejdia, a răspuns tuturor frământărilor si căutărilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a dăruit o cunoastere trăită, sigură, inalienabilă. Influenta ei continuă până astăzi”.

Harul lui Dumnezeu vine si pleacă spre a se reîntoarce si a dispărea din nou.

Dumnezeu îsi trimite harul Său si apoi îl retrage. La începutul acestor lupte duhovnicesti, intervalele dintre retragerea harului si revenirea din nou sunt mai mari. Ele însă se scurtează după multă nevointă. Atletul rugăciunii este obisnuit cu aceste vizite, dar si cu retragerea harului. De ce se întâmplă acest lucru?
Harul vine ca să mângâie si să îndulcească inima si pleacă spre a da posibilitatea dobândirii pe mai departe a căutării Lui si a smereniei. Harul se retrage pentru ca atletul rugăciunii să înteleagă că a fost un dar de la Dumnezeu si el este total nevrednic să-L primească. Multi călugări cunosc, din experienta trăirii lor, acest „joc al harului”, care poate dura mai multi ani. Harul vine si pleacă! Când vine, Harul sprijină pe călugăr prin venirea Sa si îl umple de mângâiere divină. Este ca si cum i-ar spune: „Sunt aici”. Când pleacă, pleacă pentru că harul ce i-a fost dat trebuie să fie asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie să se lucreze foarte mult si să se facă multă rugăciune pentru a se asimila harul primit. Sunt călugări care au primit harul divin, dar mai târziu l-au renegat. Astfel s-a întâmplat cu Sfântul Apostol Petru. A primit mult har pe Muntele Tabor, dar, nefiind în stare să-l asimileze, a ajuns să-L tăgăduiască pe Hristos.
Stadiul asimilării Harului este legat de o căutare chinuitoare a Lui. Atletul rugăciunii stie acum că există harul si acest lucru îl face să-l caute cu lacrimi. Plânge precum copilul ce-si caută mama, în timp ce ea se ascunde de el. Atletul rugăciunii spune: „Unde esti tu, Lumina mea? Unde esti bucuria mea? De ce m-ai părăsit si mi-ai lăsat inima în suferintă? De ce ti-ai ascuns fata Ta de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când mi-ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. Vino si acum si-mi arde păcatele ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino si bucură-mă cu venirea Ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi că sufletul meu este chinuit si eu te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe tine, cel ce esti pretutindeni si te caut îndurerat?”
Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru că s-a mâniat pe un frate mai mare. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut întelege suferinta lui Adam si a Evei, când au fost alungati din Rai si au pierdut Harul Duhului Sfânt. Astfel, Sfântul Serafim de Sarov a rămas o mie de zile si de nopti pe o stâncă, cerând harul divin. De aceea harul se retrage, deoarece astfel mintea însetează după Dumnezeu si Îl iubeste mai mult, având acum experienta dulcetei harului si a goliciunii pe care absenta Lui o creează si amărăciunea păcatului. Si atunci îl caută, dar cu credintă si nădejde.
După ce harul a învăluit mintea si a adus-o la extaz, harul o părăseste apoi foarte
repede, mai ales atunci când mintea este la începutul lucrării sale de contemplatie. Venirea si plecarea harului mai are o trăsătură salvatoare: vine pentru o vreme, îl curătă pe om de o patimă, si pleacă. Apoi, vine din nou să-l curete de o altă patimă. Si tot asa, până când crestinul devine capabil să-si curete vointa, cu ajutorul harului dumnezeiesc dătător de viată. El spune: „De ce ti-ai ascuns fata de la mine si sufletul meu este îndurerat? Când ai venit în suflet, mi-ai ars păcatele. De ce te-ai ascuns de mine, precum norii ascund soarele? Vino din nou si-mi arde păcatele! Vino si vezi că sufletul meu este chinuit. Te caut cu lacrimi. Unde te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu te vede pe Tine, cel ce esti pretutindeni? Te caut îndurerat”.
După multe lupte si nevointe, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai putin, înlăuntrul inimii, si atunci pacea dumnezeiască domină netulburată. Atunci sufletul devine un nou Tabor. Raiul coboară pe pământ. Împărătia lui Dumnezeu coboară în inimă, unde Sfânta Treime îsi face sălasul. Omul ajunge astfel după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Dacă nu esti încercat în cursele si atacurile diavolului, nu vei întelege si nu vei putea pretui darurile pe care ti le face Sfântul Duh. Dacă nu recunosti duhul diavolesc care ucide, nu vei ajunge la cunoasterea Duhului care dă viată. Nu vei cunoaste cu adevărat pe dătătorul de viată – Hristos. Cât de mare este iubirea lui Hristos! El stie să întoarcă înspre bine mestesugirile diavolului, stie cum să scoată dulceata din amar, cum să transforme ura diavolului în dragoste pentru Dumnezeu. Atunci întelegi că oricare ar fi diavolul, în final el se sinucide. Se autodistruge. El luptă împotriva oamenilor si Dumnezeu îi permite să facă aceasta, pentru că si el este o persoană si de aceea are libertatea pe care Creatorul o respectă, dar Dumnezeu îi îngrădeste lucrarea distrugătoare, prin dragostea si mângâierea Sa.

Etapele rugaciunii isihaste

1) Rugăciunea orală

Când ne rugăm cu limba, cu gura si cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Despre acest fel de rugăciune, Duhul Sfânt ne zice: „Cu glasul meu către Domnul am strigat (Psalm 141,1) si „aduceti Domnului roada buzelor voastre” (Romani 10, 13; 8, 15). Dacă am fi multumiti să rămânem numai în această treaptă a rugăciunii, atunci avem pomenirea lui Dumnezeu numai în gura si pe limba noastră, iar cu mintea si cu inima ne aflăm departe de El (Isaia 29, 13). Totusi, si acest fel de rugăciune este necesar, pentru că astfel începem a ne învăta să ne rugăm.

2) Rugăciunea mintii

În această treaptă a rugăciunii, spunem rugăciunea cu mintea si întreaga noastră atentie este concentrată la cuvintele rugăciunii, dar în minte. Sfântul Nil ne sfătuieste: „Aminteste-ti întotdeauna de Dumnezeu si mintea îti va deveni Rai”.

3) Rugăciunea inimii

În această treaptă a rugăciunii, „Rugăciunea lui Iisus” coboară în inimă, mintea si inima fiind acum unite. Atentia este acum adunată în inimă si este cufundată din nou în cuvintele „Rugăciunii lui Iisus”, dar mai înainte de toate, înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută.
Rugăciunea pe care o zicem cu gura si o întelegem cu mintea si o simtim cu inima, devine sferică (ciclică) în miscarea sufletului nostru. Aceasta este rugăciunea inimii.

Prin rugăciunea inimii, întelegem unirea mintii cu inima sau coborârea mintii în inimă pentru a petrece acolo neîncetat cu Hristos, prin rugăciunea cea de taină. Unirea mintii cu inima constă în a uni gândurile duhovnicesti ale mintii cu simturile duhovnicesti ale inimii. Atunci, se zămisleste rugăciunea cea de foc a inimii, fără gânduri si fără imaginatie. Atunci se face unirea duhovnicească între Mire si mireasă, între Hristos si inimă. Atunci, Hristos vorbeste tainic în inima noastră si diavolii nu mai au nici o putere asupra noastră.

4) Rugăciunea de sine miscătoare

Când se întăreste în inimă rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-mă pe mine păcătosul”, de la o vreme inima se roagă fără a mai zice cuvintele rugăciunii. În timp ce atletul rugăciunii mănâncă, lucrează, vorbeste sau doarme, inima se roagă. Este ceea ce se spune în Cântarea Cântărilor (15, 2): „Eu dorm, dar inima-mi veghează”.
Cel aflat în această treaptă a rugăciunii ajunge la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Neîncetat vă rugati” (Tesaloniceni 5, 17). Crestinul care a ajuns la rugăciunea de sine miscătoare, oriunde ar fi si orice ar face, inima lui se roagă neîncetat. Rugăciunea, când ajunge să fie de sine miscătoare, toată viata omului este o rugăciune.

5) Rugăciunea cea văzătoare

Cel care are această rugăciune ajunge să fie înalt văzător de Dumnezeu. Cu mintea lui, el poate să vadă gândurile oamenilor, duhurile rele si îngerii.

6) Rugăciunea în extaz

În timpul acestei rugăciuni, omul se răpeste cu mintea la Cer. Fata lui se face ca soarele si mâinile lui si degetele lui ca făcliile de foc si nu se mai află pe pământ cu mintea, ci în Cer.

7) Rugăciunea cea duhovnicească

Dumnezeiestii Părinti numesc această rugăciune vedere duhovnicească si Împărătie a cerului. Rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Despre această rugăciune, spune Sfântul Apostol Pavel: „Stiu un om oarecare care acum paisprezece ani s-a răpit până la al treilea Cer si a auzit cuvinte care nu este cu putintă omului a le grăi. În trup sau în afară de trup, nu stiu. Dumnezeu stie”. În această treaptă a rugăciunii, mintea omului nu mai lucrează după a sa putere, ci este luată de puterea Duhului Sfânt si dusă în slăvile ceresti si nu mai poate cugeta ce vrea ea. Atunci, mintea omului este dusă la descoperiri mari în Cer sau în Iad, unde vrea Duhul Sfânt să o ducă. Astfel, omul ajunge la mari descoperiri dumnezeiesti. Si când revine iar la starea lui cea dintâi, nu mai stie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Sfântul Apostol Pavel. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, despre care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că de abia se învredniceste unul din neam în neam.

Iata cum este descrisa o asemenea experienta, in cartea „Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie”:

„Părintele si-a ridicat mâna cu un gest suav, si mi-a pus-o pe cap fără să spună nimic… O lumină s-a răspândit pretutindeni, umplând toată curtea. Oriunde priveam în jurul meu, vedeam această lumină. Bătrânul era izvorul din care ea se revărsa. în ciuda intensitătii ei, ochii nu mă dureau; era imaterială si nespus de dulce. Nu mă săturam privind-o. Desi avea însusiri cu totul supranaturale, nu simteam uimire, ci mă bucuram de ea în chipul cel mai firesc. Eram îmbătat de această lumină pe care o absorbeam cu întreaga mea fiintă, în acelasi timp, mintea îmi rămăsese complet lucidă, receptivă la toate elementele din mediul înconjurător. De altfel, cele cinci simturi functionau normal, cu singura deosebire că li se adăugase unul nou: „vederea duhovnicească“. Imi amintesc că era miezul zilei, cu un soare arzător. însă strălucirea luminii imateriale a părintelui Paisie eclipsa pur si simplu lumina soarelui, covârsind-o cu mult în intensitate. Mi-e greu să estimez durata acestui fenomen.”

Un rugător desăvârsit trece prin toate aceste trepte de rugăciune, cu darul lui Dumnezeu. Dar a urca omul singur pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai vointa. Să voiască să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de o înaltă lucrare dumnezeiască depinde de darul lui Dumnezeu (Ne vorbeste părintele Cleopa, vol.I. 1995).

Roadele rugaciunii lui Iisus

Primul rod pe care Hristos îl dă ascetului, prin rugăciune, este constientizarea stării lui păcătoase (luarea aminte). El încetează să mai creadă că este bun si se consideră „urâciunea pustiirii care stă în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul ascutit al Duhului Sfânt care pătrunde până în adâncurile sufletului, asemenea bisturiului unui chirurg, care pătrunde până la os. Ascetul descoperă atâta necurătie în sufletul său, încât îl simte duhnind. Deci, orice a fost ascuns si necunoscut pentru ascetul rugăciunii, acum îi este descoperit prin „Rugăciunea lui Iisus”. Ca urmare a acestui fapt, el se consideră mai prejos decât toti oamenii si văzând că iadul este locuinta sa vesnică, începe să plângă duhovniceste, pentru moartea lui spirituală. Astfel, atletul „Rugăciunii lui Iisus” nu vede păcatele celorlalti oameni, ci numai moartea sa sufletească. Ochii lui devin fântâni de lacrimi duhovnicesti care se revarsă din căinta inimii. El plânge ca un condamnat la moartea cea vesnică si în acelasi timp strigă: Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare
mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! – Cu aceste lacrimi duhovnicesti începe curătia mintii si a sufletului. Precum apa de ploaie limpezeste si curătă pământul de mizerie, la fel si lacrimile duhovnicesti limpezesc si albesc sufletul de păcate. Pentru că lacrimile de căintă sunt al doilea Botez.

Al doilea rod al rugăciunii inimii este smerenia.

Al treilea rod al rugăciunii inimii, care se naste – la rândul său – din luarea aminte si smerenie, este umilinta. Iar, aceste trei roade ale rugăciunii – adică: luarea aminte, smerenia si umilinta, precum si adevărata rugăciune, sunt daruri ale lui Dumnezeu (Sbornic 1, p.193).

Al patrulea rod al acestei rugăciuni este adunarea gândurilor.

Al cincilea rod este evlavia.

Al saselea rod este frica de Dumnezeu.

Al saptelea rod – pomenirea mortii.

Al optulea rod este linistirea gândurilor.

Al nouălea rod este căldura harică a inimii.

Al zecelea rod este concentrarea atentiei în inimă.

Al unsprezecelea rod este privirea din ce în ce mai atentă asupra păcătoseniei noastre, din care pricină sporeste în noi umilinta si se preface în plâns duhovnicesc.

Al doisprezecelea rod este simtirea prezentei lui Dumnezeu, a mortii, a Judecătii de Apoi si cugetarea la muncile iadului – miezul evlaviei crestine ortodoxe.

Al treisprezecelea rod al „Rugăciunii lui Iisus” este dezlipirea noastră de la lucrările frumoase ale lumii acesteia si rămânerea ei în inimă. Prin această obisnuintă a mintii, de a rămâne în inimă, ea fuge si urăste dulcetile simtite ale organelor si simturilor. Acest lucru îl adevereste Sfântul Diadoh al Foticeii, zicând: „Cel ce intră de-a pururi în inima sa, se întristează de toate cele frumoase ale vietii”. Căci cu duhul umblând, nu mai poate sti de poftele trupului.
De asemenea, se dezlipeste de rătăcirea nălucirilor, de năvălirile gândurilor rele si urâte care se lucrează prin imaginatie. Deci, mintea – coborându-si cu liniste lucrarea sa, lipsită de relele arătate mai înainte si tinzând să se unească cu cuvântul cel înăuntru asezat al inimii – se dezbracă, astfel, de tot idolul si chipul grosolan al imaginatiei, din pricina strâmtorării locului inimii, după cum sarpele se dezbracă de pielea sa.

Crestinul care îsi va obisnui mintea să rămână în inimă, va dori totdeauna să-si încuie usa chiliei sale si să se linistească, să-si încuie usa gurii si să tacă si să-si încuie usa lăuntrică a cuvântului celui înăuntru asezat, spre a nu mai lăsa duhurile viclene să vorbească într-însul răutătile si vicleniile voite de ele, prin care omul se face necurat în fata lui Dumnezeu, Cel ce încearcă inimile si rărunchii. Pentru aceasta, ne sfătuieste Sfântul Ioan Scărarul: „încuie usa chiliei pentru trup, usa gurii pentru vorbirea cu oamenii si usa dinăuntru pentru duhuri”.

Al patrusprezecelea rod ce se naste din practicarea „Rugăciunii lui Iisus”, constă în aceea că mintea, afundându-se în inimă si văzând acolo, cu ochiul său gânditor, chipul urât si grozav, si înfătisarea urâtă cu care s-a îmbrăcat prin necuviincioasele privelisti, prin urâtele auziri si prin purtarea după voia simturilor si a lumii de care mai înainte s-a lăsat prinsă – după cum arată
Sfântul Grigorie al Tesalonicului, ea începe să câstige smerenie, plâns si lacrimi. Si cum să nu se smerească ticăloasa, văzând locul inimii sale întinat si înnegrit de un întuneric gros, ce i s-a pricinuit de păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul si cu fapta. Cuviosul Marcu zice, de asemenea: „Cel cuprins de gânduri oare cum va vedea păcatul? Celui cuprins de gânduri i se acoperă ca si cu o negură sufletul”. Iar acest întuneric îsi are începutul din întelegere rea si fapte rele. „Cum să nu plângă si să nu se întristeze ticăloasa, văzând partea sa cuvântătoare plină de atâtea gânduri trufase, de atâtea pofte necuvântătoare, de atâtea gânduri hulitoare si drăcesti? Cum să nu plângă ticăloasa, văzând partea sa poftitoare robită de atâtea gânduri urâte si pofte necuviincioase, iar partea mânioasă cuprinsă de atâtea gânduri viclene, urâte si pofte necuviincioase, văzându-si inima orbită de nesimtire, pietroasă si rănită de atâtea răutăti?”. Căci, inima vede că omul său dinăuntru nu este biserică a lui Dumnezeu si a harului Său, ci pesteră de tâlhari si prăvălie de păcate si de draci. Pentru acesta, prin smerenie, plâns si lacrimi, milostiv îl face pe Dumnezeu – care o usurează de patimi si o izbăveste de năpădirile gândurilor drăcesti.

Al cincisprezecelea rod ce se naste si creste din „Rugăciunea lui Iisus”, constă în faptul că, prin întoarcerea mintii în inimă si zăbovirea ei în inimă, prin privire gânditoare, străjuire, păzire si rugăciune, partea lăuntrică a omului se face ca o oglindă curată, după cum ne învată Sfântul Calist – în care mintea vede foarte clar aplecările rele ale inimii sale, bântuielile si pândirile duhurilor necurate. Pe scurt, mintea începe să-si vadă toate greselile sale, până la cele mai mici, fapt pentru care cheamă cu mare durere pe Iisus spre ajutorul său, îsi cere iertare, se pocăieste, se întristează, cade la Domnul si adaugă plâns peste plâns, smerenie peste smerenie si face cât poate ca să se îndrepte si să nu mai păcătuiască. De aceea, spune Sfântul
Ioan Scărarul: „Rugăciunea ta îti va arăta asezarea pe care o ai”. Căci rugăciunea, fiind oglinda monahului celui cuvântător de Dumnezeu, îi dă în vileag asezarea lăuntrică (Cuv.28).

Al saisprezecelea rod care se naste ca urmare a întoarcerii mintii către inimă, este
curătirea firii de către Dumnezeu, prin lucrarea cea mai presus de fire a harului Duhului Sfânt.
După cum Dumnezeiestii Părinti au aflat unele chipuri si mestesuguri firesti spre a curăta firea omenească de patimile cele afară de fire ce au intrat într-însa, cum ar fi: postul, privegherea, culcarea pe jos, plecarea genunchilor, închinăciunile, înfrânarea si celelalte nevointe si pătimiri ale trupului, în acelasi chip ei au aflat si această cale a întoarcerii mintii către inimă, pentru a se curăta deplin si cât mai repede, atât mintea cât si inima.

Mintea si inima sunt cele două părti domnitoare ale fiintei omenesti, cele mai fine si mai usor de abătut către rău si, totodată, sunt cele care miscă spre păcat si pe toate celelalte părti si mădulare mai grosolane si mai greu de abătut ale trupului. De aceea, curătindu-se cele dintâi, se curătă întreaga fire omenească de patimi, făcându-se astfel mai lesnicioasă să primească harul si lucrarea lui Dumnezeu, cea mai presus de fire.

Al saptesprezecelea rod al rugăciunii gânditoare a inimii, constă în aceea că – atunci când mintea se va obisnui să intre în inimă si să vorbească împreună cu cuvântul cel asezat înăuntru, spre a afla voia lui Dumnezeu si să se privească pe sine si toate puterile sale – ea se umple de bucurie si veselie duhovnicească.

Prin această rugăciune de gând a inimii, omul poate să-si păzească mintea si inima, dar nu desăvârsit curate si nepătimase. Acest lucru nu numai în lume este anevoie, ba chiar si în pustie si în liniste, pentru lenevirea noastră si căderea neamului omenesc, însă, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, le poate păzi mai putin pătimase si, pe cât este cu putintă, curate.
Dumnezeu a dat omului porunca să-si păzească inima de patimi si de gândurile rele, zicând: „ia aminte de sine, să nu se facă gând ascuns în inima ta si nelegiuire” (Deuteromon 15, 9). Iar Solomon a zis: „Cu toată străjuirea păzeste-ti inima, că dintru aceasta sunt iesirile vietii” (Proverbe 4, 23).

Al optsprezecelea si cel mai mare rod al rugăciunii inimii este câstigarea dragostei de Dumnezeu, care este maica tuturor virtutilor, ea cuprinzând toate faptele bune, deoarece în dragostea de Dumnezeu se cuprinde si dragostea fată de aproapele, după mărturia Sfântului Apostol Ioan (1Ioan 4, 20-21). În chip asemănător, marele Apostol Pavel, a arătat că dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 8-10).
Prin „Rugăciunea lui Iisus”, nevoitorul dobândeste dragostea dumnezeiască si prin această dragoste sfântă este unit cu Hristos. Este firesc pentru el, ca să iubească tot ceea ce iubeste Dumnezeu si să dorească ceea ce doreste Dumnezeu. Iar Dumnezeu doreste ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină (1 Tim.2, 43).

Pregatirea pentru rugaciunea isihasta

Cine vrea ca din inimă să curgă, ca dintr-un izvor nesecat, apa vie a Duhului Sfânt, trebuie să se nevoiască ca să dobândească în inima sa „Rugăciunea lui Iisus”. Cel care doreste să aibă în inima sa totdeauna această rugăciune, trebuie să asculte despre pregătirea de care este nevoie mai înainte de rugăciune si apoi să afle felul în care trebuie să spună rugăciunea.
Deoarece Împăratul Ceresc – Domnul nostru Iisus Hristos – este curat si mai presus de orice sfintenie, El nu va intra într-o inimă murdară si plină de păcate. Trebuie, mai întâi, să ne pregătim curătind inima noastră, pentru a-L putea primi pe Mântuitorul Iisus Hristos în ea. Iar, după ce îl primim în inima noastră pe Domnul nostru Iisus Hristos, putem să spunem rugăciunea si să o avem fără de încetare în inima noastră, bucurându-ne si veselindu-ne duhovniceste.
Pregătirea inimii se face prin smerenie adâncă, asceza trupului (post, priveghere,
îngenunchieri, etc.), fapte bune (milostenie, etc.), muncă binecuvântată, citire (Psaltire, Vietile Sfintilor, Biblia, etc), împlinirea Poruncilor dumnezeiesti, participare la Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie si Sfânta Împărtăsanie.
După cum stările sufletului se prelungesc în atitudini exterioare si în miscări trupesti, tot astfel si gesturile si pozitiile trupesti dacă sunt însotite de concentrarea gândurilor asupra lor, au o influentă considerabilă asupra stării sufletului. Un suflet smerit va face trupul să îngenuncheze, dar si o îngenunchere cu gânduri de pocăintă îi va provoca o stare de smerenie în suflet.

Inceperea rugaciunii

În afară de slujbele Bisericesti, trebuie să-ti dedici anumite momente, special pentru a practica „Rugăciunea lui Iisus”. Să începi putin câte putin si să continui potrivit cu zestrea duhovnicească si harul ce-l simti. Se poate începe prin rostirea rugăciunii o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui si o jumătate de oră seara, înainte de culcare. Este necesar să existe un program statornic, care să nu fie călcat în nici un chip, nici măcar pentru lucruri bune. Este necesară, de asemenea, si o încăpere linistită si izolată, unde să nu se audă zgomote si acolo să începi si să lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”.
La început, trebuie să-ti încălzesti inima sau să citesti o lucrare a Sfintilor Părinti, din care să ne adunăm si să ne smerim. Apoi, fie cu buzele sau cu mintea, sau cu inima, potrivit cu nivelul nostru duhovnicesc, să spunem „Rugăciunea lui Iisus”. Cu timpul, momentele acordate „Rugăciunii lui Iisus”, se vor mări si vor îndulci inima si vei tânji după ele. Dar la început avem nevoie să ne silim pe noi însine să spunem rugăciunea, chiar si pentru scurt timp. Ne va face mult bine.

Ispitele din timpul rugaciunii

In timpul „Rugăciunii lui Iisus”, diavolul îti va aduce multe ispite, ca să te întrerupă. Dar, mai trebuie să stii că Dumnezeu te încearcă prin aceste ispite, ca să vadă dacă ai într-adevăr vointa să lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”. În asemenea cazuri, dacă te silesti, Dumnezeu va veni în ajutorul tău si va îndepărta toate greutătile. Multe din gândurile, chiar si cele bune, din timpul rugăciunii, pot veni de la cel rău. Dacă diavolul îsi dă seama că suntem gata să părăsim „Rugăciunea lui Iisus”, pentru alte lucrări, chiar dacă sunt bune, ne va aduce în minte multe asemenea gânduri, în momentul în care ne rugăm ca să ne amânăm rugăciunea.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune, despre rugăciunea mintii din inimă, următoarele: „În ordinea firească a desfăsurării puterilor noastre, în trecerea de la cele dinafară la cele dinăuntru, spre inimă, prima vamă care poate vătăma lucrarea rugăciunii, încercând să oprească mintea să se pogoare în inimă, este vama imaginatiei”. De aceea, trebuie să ne ferim de ea cât mai mult cu putintă. Pentru ca să ajungem în chip multumitor, la adevăratul loc dinăuntru, adică din inimă, trebuie să tinem minte că cea mai simplă lege a rugăciunii este: să nu ne închipuim nimic.
Dacă am trecut cu darul lui Dumnezeu de vama imaginatiei, vom ajunge la vama ratiunii. De vama ratiunii este mai greu de trecut decât de vama imaginatiei. Atât gândurile omenesti, cât si gândurile provenite de la diavolii arhiconi, care cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, vor căuta să întrerupă rugăciunea noastră, prin diferite gânduri si cugetări teologice, filozofice si păcătoase.
De aceea, mintea noastră trebuie să se pogoare în inimă cu o singură cugetare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul”.

Arhimandrit Vasile Prescure

Rugaciunea inimii – Ierod. Cleopa Paraschiv si Arhim. Mina Dobzeu

Reclame

Rugăciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

1

 

Rugăciunea inimii

Cântare athonită

„Rugați-vă neîncetat” (1 Tes. 5: 17)

Rugăciunea noetică este „Rugăciunea lui Iisus” rostită neîncetat indiferent ce lucrează omul.

Cuvintele rugăciunii sunt: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”

„Am ieșit de sub Faraon,
Din robia Egiptului,
Sub călăuzirea lui Moise,
Am ajuns la Sinai.
Oh! Cât aș vrea să urc pe Muntele Sinai!
Pe vârful cel sfânt să ajung și să rostesc Rugăciunea!
Urcușul este greu, Doamne dă-mi răbdare,
îndurare și putere, să dobândesc Rugăciunea.
Întâi, ascultare, Scriptura, și chilia și Sfânta Tăcere, toate întăresc Rugăciunea.
Ca să spui rugăciunea e nevoie să alungi toată grija cea lumească din mintea ta.
La început, rostește rugăciunea cu gura, și după o vreme va coborî în inimă.
Și lasăți atenția asupra cuvintelor rugăciunii, deoarece dacă îți imaginezi ceva,
vine pericolul înșelării.
Rugăciunea îl mânie tare pe vrăjmaș, astfel că nu te teme dacă te va ataca.
Și când pomul Rugăciunii,
Va rodi fructele cele dulci,
Nici nu-ți poți închipui ce miere dumnezeiască este aceasta!
Nu-mi cere să-ți spun cum lucrează rugăciunea,
Nu pot spune în cuvinte, este o taină dumnezeiască.
Când vezi că rugăciunea lucrează în lăuntrul tău,
păzește-o cu multă smerenie!
Părintele meu preacinstite, Moise al inimii mele,
Vino și dăruiește-mi binecuvântarea să dobândesc rugăciunea!
Și Maica Domnului,
Stareța cea tainică,
Blagoslovește pe monahi,
și dăruiește-le rugăciunea neîncetată!
O, cât aș vrea să urc Sinaiul,
pe vârful cel sfânt,
și să dobândesc Rugăciunea inimii!”

Învăţătura stareţilor din Valaam despre rugăciune

1

1. „Despre rugăciunea grăită“. Cu un cuvânt, prescurtat, ea se spune astfel: „Doamne miluieşte“ – „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“! Iar în forma ei deplină se zice astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“:

La început, ea se rosteşte în cea mai mare parte în chip silit şi fără plăcere şi, pe măsura îndeletnicirilor şi silirii de sine, numai dacă există intenţia ca, prin mijlocirea rugăciunii să se micşoreze, cu ajutorul darului lui Dumnezeu patimile multilaterale, ea se va face printr-o deasă exercitare, pe măsura micşorării patimilor, din ce în ce mai uşoară, mai plăcută şi mai de dorit.
În vremea rugăciunii grăite trebuie să ne străduim în tot chipul să ne ţinem de cugetarea în cuvintele rugăciunii, să le spunem fără grabă, să ne concentrăm toată atenţia în gândurile exprimate prin cuvinte, iar când mintea va fi trasă spre gânduri străine, să o introducem din nou fără tulburare în cuvintele rugăciunii (Scara, cuvântul 28, cap. 17).
Mintea nu capătă repede nerisipirea şi nu atunci când vrem noi, ci atunci când ne vom smeri şi când ne va binecuvânta Dumnezeu.
Acest dar dumnezeiesc nu se constată prin durata timpului, nici prin cantitatea rugăciunii, ci prin smerenia inimii şi prin darul lui Iisus Hristos şi prin silirea de toate în lucrarea ei.
Din rugăciunea grăită atent, se face trecerea spre rugăciunea mintală, care se numeşte astfel atunci, când ne aţintim spre Dumnezeu numai cu mintea, sau Îl vedem pe Dumnezeu.

2. „Despre rugăciunea minţii“. În timpul când facem rugăciunea minţii, în chip necesar trebuie să ţinem luarea aminte în inimă înaintea Domnului. Pe măsura osârdiei noastre şi grijii noastre smerite în rugăciune, dăruieşte Dumnezeu minţii noastre întâiul dar, care este adunarea şi concentrarea în rugăciune! Când atenţia către Dumnezeu se face nerăspândită, atunci ea este o atenţie harică, iar propria noastră atenţie este întotdeauna silită. De la o asemenea rugăciune mintală se face trecerea spre rugăciunea lăuntrică a inimii, numai dacă este un învăţător experimentat, foarte potrivit şi liber. Când suntem uniţi cu Dumnezeu prin simţămintele inimii, iar dragostea pentru Dumnezeu ne umple inimile, atunci o astfel de rugăciune se numeşte a inimii.

3. „Despre rugăciunea lăuntrică a inimii“. În Evanghelie scrie: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa“. Dacă am aplica aceste cuvinte la lucrarea rugăciunii, atunci ele ar avea următoarea semnificaţie: cine vrea să se nevoiască după lege în nevoinţa rugăciunii, să se lepede mai întâi de voia sa şi de propriile înţelegeri, iar apoi să-şi aducă osteneala sufletească şi trupească, de care nu scăpăm în această nevoinţă. Lăsându-ne în întregime în grija neadormită a lui Dumnezeu, trebuie să îndurăm în chip smerit şi cu blândeţe această osteneală pentru binele adevărat care se dăruieşte de la Dumnezeu unui rugător plin de osârdie la timpul său, când Dumnezeu prin darul său va pune hotare minţii noastre şi o va aşeza în chip nemişcat cu pomenirea lui Dumnezeu în inimă. Când o astfel de stare a minţii devine ceva firesc şi permanent, primeşte la Părinţi denumirea unirea minţii cu inima; într-o astfel de întocmire, mintea nu mai are dorinţa să fie în afara inimii, ci dimpotrivă, dacă după anumite împrejurări sau prin vorbă multă ea va fi ţinută în afară de atenţia inimii, atunci i se trezeşte o nereţinută dorinţă să se întoarcă din nou înlăuntrul său cu un fel de sete duhovnicească şi să se ocupe iarăşi cu o osârdie cu zidirea casei sale lăuntrice. Într-o asemenea întocmire a inimii din capul omului, toate trec înlăuntrul inimii şi atunci parcă o lumină de gând îi luminează tot lăuntrul său, şi orice ar face, ar vorbi, ar cugeta, totul se face cu deplină conştiinţă şi atenţie. Atunci el poate vedea lămurit, ce fel de gânduri, ce fel de intenţii şi dorinţi vin spre el şi îşi sileşte cu plăcere mintea, inima şi voinţa spre ascultarea de Hristos, pentru îndeplinirea oricărei porunci dumnezeieşti şi părinteşti; dar orice abatere de la ele, el o netezeşte prin simţământul unei pocăinţe, ce se face din inimă şi prin zdrobirea născută dintr-o prefăcută părere de rău pentru păcate şi pentru căderea la picioarele lui Dumnezeu cu o smerită îndurare, cerând şi aşteptând ajutor de sus pentru neputinţa sa. Şi Dumnezeu privind la o asemenea smerenie, nu-l lipseşte de darul Său.
Să vă fie cunoscut, că rugăciunea minţii şi a inimii vine la unii repede în inimă, iar la alţii târziu; eu cunosc trei persoane: la unul a venit de îndată ce a spus-o, chiar în ceasul acela. La altul i-a venit peste şase luni; iar la al treilea, la peste zece luni; iar unui mare stareţ peste doi ani. Şi pentru ce se întâmplă una ca asta, o ştie singur Dumnezeu.
Să mai ştiţi, că înainte de nimicirea patimilor, rugăciunea se face într-un fel, şi altfel se săvârşeşte după curăţirea de patimi. Prima este ajutătoare în vremea când se curăţă de patimi; iar a doua este ca un fel de arvună duhovnicească a fericirii viitoare. Faceţi aşa: când veţi simţi că mintea intră în inimă şi veţi simţi lucrarea rugăciunii, atunci daţi-i o deplină libertate unei astfel de rugăciuni, îndepărtând de la ea tot ce nu este bine plăcut şi atâta vreme cât va exista, nu faceţi nimic altceva.
Când însă nu simţiţi o astfel de absorbire, atunci rugaţi-vă cu o rugăciune grăită însoţită de închinăciuni, stăruindu-vă prin toate mijloacele să ţineţi luarea aminte în inimă înaintea Domnului. Inima se va încălzi chiar în vremea unui asemenea chip de rugăciune.
Fiţi treji şi vegheaţi, iar mai ales în vremea rugăciunii ce se face cu mintea şi cu inima. Nimeni nu este aşa de plăcut lui Dumnezeu ca cel ce se îndeletniceşte în chip drept cu rugăciunea minţii şi a inimii. Când nu vă este la îndemână, sau nu aveţi vremea să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, atunci cu orice chip păstraţi în orice îndeletnicire v-aţi afla, un duh de rugăciune, adică să-l aveţi în memorie pe Dumnezeu, şi încordaţi-vă pe toate căile să-L vedeţi cu ochii minţii pe El înaintea voastră cu frică şi cu dragoste şi, simţindu-I prezenţa înaintea voastră cu o evlavioasă supunere, lăsaţi-vă cu toate treburile voastre în mâinile Atoţiitorului, Atotputernicului, Atoatevăzătorului şi Atotcunoscătorului în aşa fel încât tot lucrul, cuvântul şi gândul să fie amintit de Dumnezeu şi Sfânta Lui voie. Iată pe scurt, în ce constă duhul de rugăciune! Un iubitor de rugăciune trebuie să aibă în chip necesar acest duh şi pe cât îi este cu putinţă, cu luare aminte de întotdeauna a inimii să-şi pună înţelegerea proprie sub înţelegerea lui Dumnezeu şi să i se supună cu umilinţă şi cu evlavie; tot astfel să-şi pună şi dorinţele şi voinţele sale sub voinţa lui Dumnezeu şi să se predea în întregime înţelegerii lui Dumnezeu şi voinţei lui Dumnezeu. Trebuie să stăm prin toate mijloacele împotriva duhului arbitrar, sau dorinţelor sau chemărilor de a lucra fără să fim strâmtoraţi de nimic. Acest Duh ne şopteşte: asta nu stă în puterile mele, nu-mi ajunge timpul să fac asta, sau încă nu e timpul să mă apuc şi de acest lucru; trebuie să mai aştept, sau mă împiedică obligaţiile ascultării şi multe altele asemănătoare. Cine îl ascultă acela nu-şi va dobândi niciodată deprinderea rugăciunii. În strânsă prietenie cu acest duh, se află duhul îndreptării de sine, care se apropie şi începe să lucreze după ce cineva, ademenit de duhul rânduielii de sine plăcută, după bunul plac, va face ceva pentru care conştiinţa lui, îl nelinişteşte. Atunci duhul îndreptării de sine îndreptează diferite dibăcii ca să-şi înşele conştiinţa şi să-şi arate nedreptatea în lumina dreptăţii.
Dumnezeu să vă păzească de aceste duhuri rele!
Schimonahul Agapie

II. Apostolul scrie: „lauda noastră este conştiinţa curată“. Simeon Noul Teolog spune: „pentru aceasta ne dă rugăciunea minţii şi a inimii, dar fără aceasta omul nu propăşeşte în nici un fel de nevoinţă“.
Igumenul Varlaam

III. Săvârşeşte rugăciunea cu numele lui Iisus cu evlavie, în chip tainic, în felul următor:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“.
Stăruieşte-te să adânceşti această rugăciune în sufletul şi inima ta; fă-o cu mintea şi cu gândul, nu o lăsa să se depărteze de gura ta nici pentru cel mai scurt timp; uneşte-o, pe cât poţi, cu respiraţia şi stăruieşte-te, pe cât te ţin puterile, să te sileşti pe tine însuţi spre zdrobirea inimii, ca să nu te căieşti de păcatele tale fără lacrimi. Dacă nu ai lacrimi, atunci să ai cel puţin zdrobirea şi suspinele inimii.
Igumenul Nazarie

Taina mântuirii descoperită prin rugăciunea neîncetată

1

Cum trebuie să ne mântuim? Această întrebare a evlaviei creştine se naşte în chip firesc în mintea fiecăruia, ca urmare a stricării şi slăbirii firii omeneşti şi a năzuinţei către adevăr şi dreptate, rămasă într-însa dintru început. Fiecare om care crede măcar câtuşi de puţin în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice, se întâlneşte nevrând cu gândul care îl întreabă cum trebuie să se mântuiască, atunci când îşi întoarce privirea către cer. Întâmpinând greutăţi în dezlegarea acestei probleme, el întreabă privitor la acest subiect pe oamenii bine pricepuţi şi informaţi, apoi după arătările lor citeşte cărţile de îndrumare scrise de scriitorii duhovniceşti cu privire la această temă, stăruindu-se să urmeze în chip neabătut adevărurile şi rânduielile, atât cele auzite cât şi cele citite. În toate aceste îndrumări el găseşte, el întâlneşte ca pe nişte condiţii necesare pentru mântuire, care îi sunt puse la arătare, următoarele fapte bune: o viaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile asupra noastră înşine, pentru o hotărâtă lepădare de sine, care ne conduce spre înfăptuirea faptelor bune, spre necurmata îndeplinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care mărturisesc o credinţă nezdruncinată şi tare. Mai departe i se predică, cum că toate aceste condiţii ce duc spre mântuire, trebuie să fie îndeplinite în chip necesar cu cea mai adâncă smerenie şi toate laolaltă, fiindcă întrucât toate faptele bune atârnă una de alta, ele trebuie să se sprijine una de alta şi să se însufleţească asemenea razelor soarelui, care numai atunci îşi arată puterea şi produc flacără când se concentrează într-un punct. Iar altminteri, „cel ce este nedrept pentru puţin, este nedrept şi întru mult“.

Ca un adaus la toate acestea, pentru o mai mare convingere despre necesitatea acestei activităţi multiple şi într-una adunată, el aude o înaltă laudă pentru frumuseţile faptelor bune şi o osârdie hotărâtă pentru josnicia şi sărăcia viciilor. Toate acestea sunt pecetluite cu o nemincinoasă făgăduinţă sau cu o măreaţă răsplată, sau cu o pedeapsă plină de chinuri şi de nevoi în viaţa veşnică.

Acesta este îndeosebi caracterul predicii din timpurile mai noi!

Îndreptat spre calea cea bună, creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie în chipul acesta cu bucurie de împlinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar vai! Chiar la început, la cel dintâi pas, făcut în avântul său, el nu-şi găseşte putinţa să-şi atingă scopul, prevăzând şi chiar experimentând că firea lui vătămată şi slăbită va birui convingerile lui raţionale, că libera lui voinţă este legată, înclinările sunt corupte, iar puterea duhului este neputincioasă. În timpul când îşi dă seama prin propria experienţă de neputinţa lui, el trece în chip firesc la ideea, dacă nu s-ar găsi unele mijloace, care să uşureze împlinirea celor prescrise de legea Domnului, celor cerute de cucernicia creştină şi a celor ce au fost împlinite de toţi cei ce s-au învrednicit să dobândească mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare, cu neputinţa puterilor de îndeplinire el se îndreaptă din nou către cei ce predică mântuirea, cu întrebarea: cum trebuie să mă mântuiesc? Ce răspuns voi da, pentru că nu pot îndeplini condiţiile de mântuire? Dar oare acei ce practică aceste lucruri sunt în stare ei înşişi să împlinească fără nici o abatere tot ce-i învaţă pe alţii? „Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute!“ şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, ceva mai de cu vreme sau întotdeauna sau în orice stare am fi, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una ce este pricinuitoare tuturor faptelor care trebuiesc împlinite, prin care se dobândeşte mântuirea şi pe care le cere o viaţă trăită în evlavie? Astfel îşi încheie vorba cel ce se întreabă şi odată cu aceasta se apucă să înveţe rugăciunea să citească, să mediteze, să judece învăţătura celor ce au scris pe această temă. Şi într-adevăr, găseşte acolo multe idei luminoase, cunoştinţe adânci şi expresii puternice. Unul de pildă, vorbeşte minunat despre necesitatea rugăciunii; altul despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia, înfrângerea inimii şi alte stări care trebuie să însoţească rugăciunea.
Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie în fond să ne rugăm? Întrucât la aceste întrebări, care deşi sunt cele dintâi şi cele mai de trebuinţă, totuşi, numai rareori se pot găsi lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor, atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă, din nou rămâne sub acoperământul tainei. Din citirea făcută în linii generale, i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii care, deşi e plină de evlavie, totuşi nu este decât pe dinafară şi atunci el va ajunge la următoarea încheiere sau concluzie: ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti Psaltirea, canoanele, acatistele.
Această concepţie generală despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce caută găseşte cartea ce se numeşte „Filocalia“ în care cei 25 Sfinţi Părinţi au arătat ştiinţa rugăciunii adevărate şi esenţiale, care este rugăciunea inimii, într-un chip cât se poate de limpede. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii noastre începe – pentru el – să-şi ridice vălul că, pentru a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria spre o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu, să umbli în prezenţa Lui prin mijlocirea cugetării de Dumnezeu şi să-ţi uneşti numele Domnului cu respiraţia şi cu bătăile inimii, conducându-te spre toate acestea la chemarea, făcută mai întâi cu gura, a Prea Sfinţitului nume al lui Iisus Hristos sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi loc, indiferent de ocupaţia pe care o ai. Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare luminând conştiinţa celui ce caută rugăciunea şi deschizându-i calea spre învăţarea şi însuşirea ei, îl vor convinge să treacă îndată la împlinirea acestor îndrumări înţelepte, totuşi în timpul experienţelor lui, lucrând în răstimpuri periodice, nu va rămâne lipsit cu totul de greutăţi, pe când un îndrumător încercat nu-i va descoperi (din aceiaşi carte „Filocalia“) întreaga taină şi anume că numai repetarea deasă şi neîncetată a rugăciunii (oricui s-ar rosti la început) este singurul mijloc puternic atât pentru desăvârşirea rugăciunii lăuntrice, cât şi pentru mântuirea sufletului. Deci, o aşa repetare a rugăciunii este temelia sau fundamentul, care ţine tot cercul lucrării de mântuire, aşa cum confirmă Sfântul Simeon Noul Teolog: „Acela, zice el, care se roagă neîncetat şi-a întrunit aici, într-un singur mănunchi, toate faptele bune“.

Şi atunci îndrumătorul, ca să expună adevărul asupra acestei descoperiri în plinătatea lui, îl dezvoltă în chipul de mai jos: pentru mântuirea sufletului e necesară mai întâi adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi de Dumnezeu“ (Evr. 11, 7); „Cel ce nu va crede, se va osândi“ (Marcu 16, 16).

Din aceeaşi Sfânta Scriptură, se vede că omul singur nu poate da naştere în sinea lui unei credinţe măcar de mărimea unui grăunte de muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu şi că, credinţa – ca un dar duhovnicesc – se dă de către Duhul Sfânt.
În asemenea caz ce este de făcut? Cum putem împăca nevoia de credinţă cu neputinţa omului de a o naşte în sinea lui? În aceeaşi carte sfântă este descoperit mijlocul în această privinţă şi sunt arătate câteva pilde: „Cereţi şi vi se va da vouă“ (Luca 11, 9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înşişi cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa“. Iată un exemplu în care se arată cum trebuie căutată credinţa. De aici se vede că credinţa se dobândeşte prin rugăciune.
Pentru mântuirea sufletului, într-o credinţă adevărată sunt necesare şi faptele bune, căci „credinţa fără de fapte este moartă“, fiindcă din fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă şi „de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să-l cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei, 17–19). Şi aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. „Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile“. Aşa învaţă Sfântul Apostol Iacov (2, 10).
Iar Sfântul Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească zice: „din faptele legii nici un om nu se va îndrepta“ (Rom. 3, 20). Ştim cu adevărat că legea e duhovnicească, dar eu sunt de trupesc vândut, sub păcat. Fiindcă de voit, voiesc, dar de lucrat binele, nu-l lucrez: ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva minţii mele şi mă face rob al legii păcatului (Rom. 7, 14–23). În ce chip, am putea prin urmare, să împlinim faptele cerute de legea lui Dumnezeu, când omul e neputincios, nu are putinţa să înmănuncheze în sine poruncile?
Nu are putinţa numai atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. „Nu aveţi poruncă, nu cereţi“ (Iac. 4, 2), ne arată pricina Apostolul. Dar chiar însuşi Iisus Hristos spune: „Fără Mine nu veţi putea face nimic“ (Ioan 15, 5). Şi cum trebuie să facem, împreună cu Hristos, Mântuitorul ne învaţă astfel: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi“, „Că, cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce roadă multă“. Iar să rămâi întru El, înseamnă să simţi neîncetat prezenţa Lui, neîncetat să te rogi întru numele Lui: „Orice veţi cere de la Tatăl vă va da vouă întru numele Meu“. Aşadar, putinţa de a săvârşi fapte bune se dobândeşte prin rugăciune: pilda o vedem în însuşi Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatălui Ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric, şi în sfârşit, poruncind fraţilor ca, mai înainte de toate să se roage şi să se roage neîncetat, chiar pentru orice. Din tot ce s-a zis mai sus, urmează că întrega mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea, ne este cea dintâi necesară înaintea oricărei fapte, fiindcă mulţumită ei prinde viaţă credinţa, prin ea se împlinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremea rugăciunii toate sunt încununate de succes, fără ea nici o faptă creştinească de pietate nu se poate săvârşi.
Iată pentru ce numai rugăciunii, se cerea ca un ce de nelipsit; să fie neîntreruptă, de-a pururea; celelalte fapte îşi au timpul lor, iar când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să ne îndeletnicim fără întrerupere: „neîncetat vă rugaţi“. Se cuvine prin urmare, să ne rugăm întotdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc. Adevărat, rugăciunea îşi are condiţiile ei: ea trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu gândurile şi cu inima curată, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. Dar, dacă se găseşte cineva, care nu e împăcat cu conştiinţa lui curată, care vede că departe de condiţiile adevăratei rugăciuni înfăţişate mai sus, că îşi îndreaptă rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult de silă, decât de bunăvoie, când sufletul este atras dintr-o plăcere, dintr-o dragoste spre rugăciune? Chiar însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte: că omul nu este în stare să stea împotrivă şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri necuviincioase: „Omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţea lui“, că singur Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi“ (Filip, 2, 13) tot de la Dumnezeu este. Şi însuşi Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică glasul meu) e în rugăciune, dar mintea mea e neroditoare“ (1 Cor. 14, 14). „Căci să ne rugăm cum trebuie, nu ştim“ (Rom. 8, 26), confirmă tot el. Din toate acestea urmează, că în rugăciunea noastră noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei esenţiale!

Şi atunci, în faţa unei astfel de neputinţe care a pus stăpânire pe orice om, ce mai poate face el din partea voinţei şi puterii lui, pentru mântuirea sufletului său? El nu-şi putea dobândi credinţa, fără rugăciune, precum nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar la urma urmei, nu este nici în stare să se roage cu adevărat. Ce a mai rămas deci de partea lui? Ce mai poate face el, din propria lui putere şi libertate ca să nu piară, ci ca să se mântuiască?
Aşa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul şi-a rezervat-o aceasta voinţei şi darului Său. Şi pentru ca să arate mai limpede atârnarea omului de voia lui Dumnezeu şi ca să-l afunde şi mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat voii şi puterilor omeneşti decât cantitatea rugăciunii, poruncind să se rostească neîncetat şi în orice loc. Şi tocmai prin aceasta se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni, iar odată cu ea vine şi credinţa şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea. De aceea, rostirea rugăciunii este dată şi lăsată la voia lui. Tocmai despre aceasta învaţă şi Părinţii Bisericii. Sfântul Macarie cel Mare spune: „să te rogi oricum (dar des) atârnă de voinţa noastră, iar ca să te rogi cu adevărat, este lucrarea darului“. Prea Cuviosul Isihie spune că rugăciunea deasă aduce deprinderea care mai târziu se face una cu natura şi că fără deasa chemare a lui Iisus este cu neputinţă să-ţi cureţi inima.
Prea cuvioşii Calist şi Ignatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcede pe calea nevoinţelor şi a faptelor bune, să începem rugăciunea în numele lui Iisus Hristos, des, neîncetat, căci deasa repetare curăţă însăşi rugăciunea cea necurată. Fericitul Diadoh confirmă, că dacă omul ar chema numele Domnului cât se poate mai des, adică s-ar ruga, n-ar cădea în greşeală. Ce plină de experienţă, de înţelepciune şi ce aproape de inima noastră sunt aceste îndrumări practice ale Părinţilor!
În simplitatea lor plină de experienţă, el aruncă o lumină asupra căilor şi mijloacelor de desăvârşire sufletească. Ce înaltă contradicţie se află între ei şi îndrumările morale ale raţiunii teoretice! Mintea caută să ne convingă: fă cutare şi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţie, întrebuinţează puterea voinţei, convinge-te de bunele urmări ale faptelor bune, de pildă curăţă mintea şi inima de gânduri deşarte, umple locul cu meditaţii pline de învăţătură, fă binele şi vei fi respectat şi liniştit, trăieşte aşa cum cere raţiunea şi conştiinţa. Dar vai, în ciuda tuturor stăruinţelor, toate acestea nu-şi ating scopul fără o deasă rugăciune, fără ca să se atragă printr-însa puterea lui Dumnezeu. După aceasta, vom mai deschide învăţăturile Părinţilor şi vom vedea ce vorbesc ei despre curăţirea sufletului, de pildă.
Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-i pe potrivnicii tăi cu numele lui Iisus, repetându-l cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer nici pe pământ“.

Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă: „să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile puteri şi de aceea, când te năpădesc gândurile necurate, cheamă numele lui Iisus cât mai des şi de cât mai multe ori şi atunci gândurile se vor linişti de la sine“. Cât de simplu şi de îndemânatec, în acelaşi timp şi plin de experienţă este acest mijloc, care stă în contradicţie cu sfatul raţiunii teoretice, ce caută să dobândească o curăţenie sufletească printr-o înaltă părere de sine şi printr-o raţiune proprie! Cumpănind aceste îndrumări – întemeiate pe experienţă – ale Sfinţilor Părinţi, ajungem la următoarea sinceră încheiere şi anume: că mijlocul cel mai important pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi de neputincioasă.

Iubite suflet de creştin! Dacă tu nu găseşti în tine puterea de a te închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr, dacă inima ta nu simte încă gustul dulce şi căldura în timpul rugăciunii mintale şi lăuntrice, atunci jertfeşte pe altarul rugăciunii ceea ce poţi, ceea ce atârnă de voinţa ta, ceea ce este pe măsura puterilor tale. Însă mai întâi să se înrudească gura cu chemarea deasă şi neabătută din calea rugăciunii; lasă acest organ grosolan să cheme neîncetat şi cât mai des puternicul nume al lui Iisus Hristos. Aceasta nu constituie o muncă grea şi stă în puterile fiecăruia. Pe deasupra, aceasta o cere porunca plină de experienţă a Sfântului Apostol: „să aducem întotdeauna jertfă lui Dumnezeu rodul gurii, care mărturiseşte numele Lui“.

Repetarea deasă a rugăciunii va aduce neapărat deprinderea şi se va transforma în natură, va atrage cu timpul mintea şi inima în starea cuvenită. Închipuieşte-ţi odată cu aceasta, dacă omul ar împlini, fără nici o scăpare din vedere, această unică poruncă dumnezeiască despre rugăciunea neîncetată, atunci el ar împlini toate poruncile printr-una singură, fiindcă dacă el ar săvârşi necontenit rugăciunea, în orice vreme şi în orice ocupaţii sau lucruri, dacă ar chema în chip tainic numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, cu toate că la început o va face fără nici o căldură sufletească şi fără osârdie, ci numai de silă, totuşi în acest răstimp n-ar mai avea răgazul trebuincios pentru plăcerile simţite şi păcătoase. Orice gând ar întâlni, în calea lui de răspundere, o piedică, orice faptă păcătoasă, n-ar mai putea fi judecată cu atâta rodnicie, cum e gândită într-o minte deşartă. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba multă şi zadarnică şi orice faptă s-ar curăţi îndată de puterea plină de har a numelui lui Dumnezeu chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase şi l-ar atrage spre o esenţială cunoaştere de sine, spre unirea cu Dumnezeu! Îţi dai seama acum, cât e de trebuincioasă cantitatea de rugăciune? Deasa repetare a rugăciunii este singurul mijloc de dobândire a unei rugăciuni curate şi adevărate, este cea mai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune şi cea mai dorită cale pentru atingerea scopului ce duce prin rugăciune la mântuire!

Pentru o cât mai bună încredinţare despre necesitatea şi rodnicia repetării rugăciunii, cât se poate mai des şi mai tare, observă:

1. că fiecare trezire, fiecare gând despre rugăciune, nu este decât lucrarea Duhului Sfânt şi glasul Îngerului tău păzitor;
2. că numele lui Iisus Hristos, chemat în rugăciune închide în sine, o binecuvântată putere de sine stătătoare şi de aceea,
3. nu te tulbura din pricina necurăţeniei sau uscăciunii rugăciunii tale, ci cu multă răbdare aşteaptă roadele ce vin din deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de experienţă şi de sens ale unei lumi deşarte care caută să ne încredinţeze că simpla chemare a numelui lui Iisus, chiar când este făcută cu toată stăruinţa, însă cu răceală, rămâne o polologhie nefolositoare. Nu! Puterea numelui lui Dumnezeu şi deasa lui chemare îşi vor aduce roadele la timpul lor!

Un scriitor duhovnicesc vorbeşte despre acest lucru într-un chip foarte frumos: „ştiu, spune el, că pentru mulţi filosofi care îşi închipuie că sunt duhovniceşti prin mincinoasa lor înţelepciune, care caută peste tot o mărime înşelătoare şi – s-ar părea – exerciţii nobile în ochii raţiunii şi mândriei, ştiu prin urmare, că pentru ei exerciţiul des, dar simplu, oral şi singuratec, nu are decât o mică însemnătate, şi nu este decât o ocupaţie josnică sau un lucru de nimic. Dar ei se înşeală, nenorociţii, şi uită cuvântul de îndrumare al lui Iisus Hristos. „De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 18, 3). Ei alcătuiesc pentru ei înşişi un fel de ştiinţă în jurul rugăciunii ridicată pe firavele temelii ale raţiunii naturale. Dar oare e nevoie de multă învăţătură, de minte sau de conştiinţă ca să spui cu o inimă curată: „Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“? Oare nu astfel de rugăciuni dese au fost lăudate de însuşi Dumnezeiescul nostru Învăţător? Oare nu prin aceste rugăciuni rostite în scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite şi săvârşite minunile? Ah! Iubite suflet de creştin! Veghează şi nu tăcea, când e vorba de chemarea neîncetată în rugăciunea Domnului! Şi dacă strigătul tău ar ieşi dintr-o inimă încă răspândită şi pe jumătate plină de lume, n-ai nevoie! Trebuie numai s-o continui, să nu taci şi să nu te nelinişteşti, strigătul se va curăţi prin el însuşi de părtăşia lui cu cele lumeşti. Nu uita niciodată că, „mai mare este Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume“… (1 Ioan, 4, 4). „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate“, zice Apostolul.
Aşadar după toate aceste încredinţări, că repetarea deasă a rugăciunii, în ciuda tuturor slăbiciunilor, este atât de puternică, că este fără nici o discuţie accesibilă omului şi stă în deplina lui voie liberă; hotărăşte-te să încerci măcar o zi, de prima dată, în vegherea asupra ta însuţi, într-o repetare deasă a rugăciunii tale în aşa fel ca la chemarea lui Iisus Hristos, făcută în rugăciune, să fie întrebuinţată mult mai multă vreme din zilele tale decât la alte ocupaţiuni. Şi această întâietate a rugăciunii faţă de lucrurile vieţii îţi va arăta negreşit la timp, că ziua n-a fost pierdută, ci e câştigată pentru mântuire şi că în cumpăna dreptei judecăţi dumnezeieşti rugăciunea deasă ridică în sus scândura slăbiciunilor şi faptelor tale, ştergând păcatele acelei zile din cartea amintirilor sădite în conştiinţă, aşezându-te pe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea să primeşti o lumină în viaţa veşnică.

Despre ceea ce este această sfinţită rugăciune a lui Iisus după calitatea şi lucrarea sa

1

Punând o astfel de pregătire drept temelie tare şi neclintită a acestei rugăciuni dumnezeieşti, adică fericita ascultare, e vremea deja să arătăm din învăţătura sfinţilor părinţi, ce este această sfinţită rugăciune după calitatea şi lucrarea sa. Şi acest lucru pentru ca cel care doreşte să deprindă lucrarea ei cea duhovnicească, să vadă la ce sporire mare şi negrăită îl ridică ea pe nevoitor, întru toate virtuţile şi prin aceasta să fie îndemnat în dorinţa de a se lipi de sfinţita lucrare a acestei rugăciuni de gând cu o mai mare stăruinţă şi cu o râvnă dumnezeiască.

1Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul 28 despre rugăciunea aceasta, la început, zice: „rugăciunea, după calitatea sa, este părtăşia şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare – întărirea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maică şi iarăşi fiică a lacrimilor, curăţirea păcatelor, podul care ne trece prin ispite, zid de apărare împotriva necazurilor, nimicirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor celor fără de trupuri, veselia cea viitoare, lucrarea cea fără de sfârşit, izvorul virtuţilor, pricina darurilor, sporirea cea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, secure împotriva deznădejdii, dovedirea nădejdii, încetarea întristării, bogăţia monahilor, comoara celor ce se liniştesc, împuţinarea iuţimii, oglinda propăşirii, arătarea măsurii, descoperirea stării, arătarea celor viitoare, însemnarea cu slavă. Rugăciunea pentru cel care se roagă cu adevărat este judecătoria, judecata şi tronul Domnului însă înainte de judecata cea viitoare“.

Sfântul Grigorie Sinaitul, în capitolul 113, zice: „Rugăciunea, în cei începători, este ca1 un foc de veselie slobozit de inimă; iar în cei desăvârşiţi, ca o lumină curată, binemirositoare“. Sau iarăşi: rugăciunea este propovăduirea Apostolilor, lucrarea credinţei, sau mai bine zis – credinţa cea nemijlocită, încredinţarea celor nădăjduite, dragostea cea pusă în lucrare, mişcarea Îngerilor, puterea celor fără de trupuri, lucrarea şi veselia lor, binevestirea lui Dumnezeu, încredinţarea inimii, nădejdea mântuirii, semnul sfinţirii, alcătuirea sfinţeniei, cunoaşterea lui Dumnezeu, arătarea botezului, curăţirea scăldătorii, logodirea Duhului Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semnul împăcării, pecetea lui Hristos, raza soarelui celui de gând, luceafărul inimilor, întărirea creştinătăţii, arătarea împăcării lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu, sau mai bine – începutul înţelepciunii de sine, arătarea lui Dumnezeu, lucrarea monahilor, vieţuirea celor ce se liniştesc, pricină de liniştire, semn de vieţuire îngerească“.

1Fericitul Macarie cel Mare zice: „Capul oricărei stăruinţe bune şi culmea tuturor îndreptărilor (isprăvilor) este ca noi să răbdăm în rugăciune, lucru prin care noi putem agonisi, cerând de la Dumnezeu şi toate celelalte virtuţi. Prin rugăciune cei vrednici se împărtăşesc de sfinţenia lui Dumnezeu şi cu lucrarea cea duhovnicească şi de unirea minţii cu Domnul, printr-o dragoste negrăită. Cine mereu se sileşte pe sine să rabde în rugăciune, acela printr-o dragoste duhovnicească, se aprinde într-o râvnă dumnezeiască şi într-o înflăcărată dorinţă de Dumnezeu şi primeşte într-o anumită măsură, harul desăvârşirii duhovniceşti celei sfinţitoare“ (Omilia 40, Cap.2).

Sfanţul Isichie, presbiterul Ierusalimului, zice: „Paza minţii e potrivit să se numească cu acelaşi nume de născătoare de lumină şi de fulger, iradiatoare de lumină şi purtătoare de foc“. Ea întrece, ca să spunem adevărul, toată mulţimea nenumărată a virtuţilor trupeşti. Deci, această virtute trebuie denumită cu numirile cele mai de cinste, din pricina luminii ce se naşte din ea cu strălucire. Iubind-o cei păcătoşi, netrebnici, scârboşi, nepricepuţi, neînţelegători şi nedrepţi pot ajunge drepţi, de bună treabă, curaţi, sfinţi şi pricepuţi în Hristos Iisus. Şi nu numai aceasta, ci şi a vedea tainele cele dumnezeieşti şi ale teologiei. Şi devenind văzători, se apropie de această lumină preacurată şi fără de sfârşit şi o ating pe ea prin atingeri negrăite şi vieţuiesc şi petrec cu ea. Fiindcă ei au gustat, că bun este Domnul (Ps. 33, 2), apoi se şi împlineşte lămurit în aceşti protoîngeri acest cuvânt dumnezeiesc al lui David: Însă drepţii se vor mărturisi numelui Tău şi vor locui drepţii în faţa Ta (Ps. 139, 14).

Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, despre această sfântă rugăciune, zice: 1„Această dumnezeiască rugăciune, această chemare a Mântuitorului nostru: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, este şi rugăciune, şi cerere, şi mărturisire de credinţă, dătătoarea Sfântului Duh, şi dăruitoarea darurilor celor dumnezeieşti, şi curăţirea inimii, şi izgonirea dracilor, şi sălăşluirea lui Iisus Hristos, şi izvorul gândurilor celor duhovniceşti, şi a cugetelor celor dumnezeieşti, şi izbăvirea de păcate, şi vindecarea sufletelor şi trupurilor, şi dătătoarea luminii celei dumnezeieşti, şi izvorul milei lui Dumnezeu, şi dăruitoarea descoperirilor tainelor celor dumnezeieşti şi însăşi mântuirea; pentru că este purtarea numelui celui mântuitor al Dumnezeului nostru. Acest lucru anume şi este chemarea asupra noastră a numelui lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumenezeu.“ (Cap. 296).

La fel şi ceilalţi părinţi purtători de Dumnezeu, scriind despre această sfinţită rugăciune, prin învăţătura lor cea plină de înţelepciunea lui Dumnezeu, vorbesc despre lucrarea ei, despre folosul cel negrăit ce vine de la ea şi despre sporirea darurilor dumnezeieşti ale Sfântului Duh, ce vine prin ea.
Deci, cine văzând că această sfinţită rugăciune îl aduce pe nevoitor la o astfel de comoară cerească a feluritelor virtuţi, nu se va aprinde cu râvna lui Dumnezeu spre o neîncetată lucrare a rugăciunii, ca prin ea mereu să ţină în suflet şi în inimă pe întrutot dulcele Iisus, pomenind în sine neîncetat numele lui cel întrutot scump şi prin aceasta să se înflăcăreze spre dragostea Lui cea negrăită? Decât numai acela, care, stăruind în cugetele cele lumeşti, s-a legat cu lanţul grijilor trupeşti, care îi îndepărtează pe mulţi şi-i înstrăinează de împărăţia lui Dumnezeu, ce se află înlăuntrul nostru. Doar numai acela nu va stărui.

Despre rugaciunea lui Iisus

 

1

Această dumnezeiască rugăciune care stă în chemarea Numelui Mântuitorului, este: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“. Ea este rugăciune şi făgăduinţă şi mărturisire a credinţei; e dătătoare de Duh Sfânt şi de daruri dumnezeieşti, curăţitoare de inimi, izgonitoare de demoni, sălăşluire a lui Iisus Hristos, a celor duhovniceşti, înţelegere şi izvor al gândurilor dumnezeieşti, lăsare a păcatelor şi a trupurilor dătătoare de dumnezeiască luminare, comoară a milei lui Dumnezeu, mijlocitoare întru descoperirea Tainelor dumnezeieşti, singură mântuitoare, ca una care poartă întru sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu, numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, chemat asupra noastră printr-însa. „Căci nici un alt nume nu este sub cer dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim“ (Faptele Apost. 4, 12), cum spune Apostolul. De aceea, tot omul credincios, dator este să mărturisească neîncetat acest nume, atât pentru propovăduirea credinţei, cât şi pentru mărturisirea dragostei noastre pentru Iisus Hristos Domnul nostru, de care nimic, niciodată şi nicidecum nu trebuie să ne despartă, precum şi pentru harul ce se revarsă prin dumnezeiescul nume, pentru iertarea păcatelor, pentru tămăduirea sufletului, pentru luminarea, sfinţirea şi înainte de toate, pentru lucrarea mântuirii. Dumnezeiescul Evanghelist spune: „Acestea s-au scris ca să credeţi, că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu“. Iată credinţa: „şi crezând, să aveţi viaţă, întru numele Lui“ (Ioan, 20, 31). Iată mântuirea şi viaţa!

1.Nimeni să nu creadă, fraţii mei creştini, că numai feţele chipului sfinţit şi monahii ar avea datoria să se roage neîncetat, iar nu şi mirenii. Nu, nu; noi creştinii avem toţi datoria să petrecem necurmat în rugăciune. Şi Sf. Grigorie Teologul îi învaţă pe toţi creştinii, spunându-le că trebuie să pomenească în rugăciune; numele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, mai des de cum sorbim aerul cu răsuflarea. Iar odată cu aceasta, se cuvine să avem în vedere şi mijlocul prin care se face rugăciunea, cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat, şi anume cum să ne rugăm cu mintea. Fiindcă atunci când lucrăm cu mâinile şi când umblăm şi când mâncăm şi bem; întotdeauna putem să ne rugăm cu mintea şi să facem rugăciunea minţii, cea bine plăcută lui Dumnezeu, adevărata rugăciune. Cu trupul vom lucra, dar cu duhul ne vom ruga. Omul nostru cel din afară să-şi împlinească lucrările sale cele trupeşti, iar cel dinlăuntru să fie închinat în întregime slujirii lui Dumnezeu şi niciodată să nu se oprească de la această duhovnicească lucrare a rugăciunii minţii, precum ne porunceşte însuşi Dumnezeu – Omul Iisus, când spune în Sfânta Evanghelie: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta, şi, închizând uşa ta; roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns“ (Mat. 6, 6). Cămara sufletului este trupul, uşile noastre sunt cele cinci simţiri trupeşti. Sufletul intră în cămara sa, când mintea nu rătăceşte încoace şi încolo după treburi şi printre lucruri lumeşti, ci se găseşte înlăuntrul inimii noastre. Simţirile noastre se închid şi rămân aşa, când nu le dăm voie să se lipească de cele simţite din afară. În acest chip, mintea noastră se păstrează slobodă de orice împătimire lumească şi prin ascunsa rugăciune a minţii se uneşte cu Dumnezeu, Tatăl său.

2. Învaţă rugăciunea minţii ce se săvârşeşte în inimă, fiindcă rugăciunea lui Iisus este candela paşilor noştri şi steaua ce ne povăţuieşte în călătoria noastră spre cer, aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi (în Filocalie). Rugăciunea lui Iisus (care neîncetat se încălzeşte în minte şi în inimă) este un bici împotriva trupului şi împotriva relelor lui pofte (mai ales împotriva celor ce stau în legătură cu desfrâul şi lăcomia pântecelui). La obişnuita rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Simpla rugăciune din afară nu e de ajuns. Dumnezeu ia aminte la minte; şi de aceea, monahii care nu unesc rugăciunea cea din afară cu cea lăuntrică, nu sunt monahi, ci doar nişte capete învăluite în negru. Un astfel de monah care nu ştie (sau a uitat), cum se face rugăciunea lui Iisus, nu are pecetea lui Hristos. Cartea nu ne învaţă rugăciunea aceasta, ci numai ne arată adevărata cale a chipului în care se cuvine să ne îndeletnicim cu ea; şi trebuie să ne dăruim lucrării rugăciunii cu putere mare.

3.Trebuie să ne îndreptăm către Domnul, coborându-ne cu mintea în inimă şi acolo să rămânem, chemându-L. Dacă noi am îndeplini fără abatere această mică pravilă: întărindu-ne cu mintea în inimă; să stăm, în faţa Domnului cu frică, cu evlavie şi cu credinţă, atunci n-ar mai apare niciodată în noi nu numai dorinţele şi simţămintele pătimaşe, dar nici gândurile zadarnice.

4.Citit-aţi ceva despre rugăciunea lui Iisus? şi o cunoaşteţi voi chiar din lucrare? Singură ea poate face ca înlăuntrul nostru să se statornicească cu putere orânduirea trebuincioasă şi neîngăduind ca grijile de cele gospodăreşti din afară să strice această orânduire. Ea ne va da prin urmare, putinţa de a împlini aşezarea de viaţă a părinţilor; mâinile la lucru, iar mintea şi inima la Dumnezeu. Rugăciunea aceasta de ni se va altoi în inimă, atunci înlăuntrul nostru nu se va mai întâmpla împiedicări, ci totul va curge ca o apă deopotrivă de liniştită. Cu mare greutate ajungi să-ţi întemeiezi înlăuntru un întreg chip de rânduială, dar ca să păzeşti pururea una şi aceeaşi lucrare faţă de toate treburile tale cele de neînlăturat şi de multe feluri, este cu putinţă – şi aceasta ne-o va da rugăciunea lui Iisus, când se va altoi în inima noastră. Cum se va săvârşi aceasta? Cine poate spune, cum? Fapt este că după o vreme, ea ni se va altoi în inimă. Cel ce se osteneşte, ajunge să-şi dea seama de lucrul acesta, fără să ştie cum s-a săvârşit în sine altoirea. Osteneala…, umblarea înaintea lui Dumnezeu, printr-o cât se poate mai deasă repetare a acestei rugăciuni. De îndată ce vezi că ai o clipă de răgaz, îndată apucă-te de ea, şi ţi se va da.
Citirea face parte din numărul mijloacelor de înnoire şi de înviorare a rugăciunii lui Iisus. Ni se dă sfatul să citim mai mult despre rugăciune.

5.Când omul are pomenirea de Dumnezeu, care întreţine frica lui Dumnezeu în inimă, atunci toate merg bine, dar când ea slăbeşte sau se păstrează numai în cap, atunci toate merg strâmb şi pieziş.

6.Luarea aminte la ceea ce este în inimă şi la ceea ce iese dintr-însa, este un lucru de căpetenie într-o dreaptă viaţă de creştin. Prin aceasta se pune orânduirea cuvenită în cele dinlăuntru, cât şi în cele din afară. Dar luarea aminte trebuie să fie întotdeauna însoţită de cugetare, ca să putem astfel vedea lămurit ceea ce se petrece înlăuntru şi ceea ce ni se cere din afară. Fără cugetare, nici luarea aminte nu e bună de nimic.

7.Se poate întâmpla, ca în timpul îndeplinirii ascultării noastre din afară să fim lipsiţi de lucrarea cea lăuntrică şi viaţa noastră să rămână astfel stearpă pentru suflet. Cum scăpăm din această încurcătură? E nevoie ca la orice lucru să venim cu o inimă plină de frica lui Dumnezeu. Dar, pentru ca inima să ne fie în această stare plină de frica lui Dumnezeu, trebuie ca s-o lumineze neîncetat gândul la Dumnezeu. Cugetarea de Dumnezeu va fi uşa prin care va intra sufletul în viaţa cea lucrătoare. Toată osteneala acum trebuie să fie îndreptată numai spre ţinta aceasta, să cugetăm neîncetat spre Dumnezeu sau în prezenţa lui Dumnezeu („Căutaţi-L pe Dumnezeu… Căutaţi-I faţa Lui…“). Iată în ce stă trezvia şi rugăciunea minţii. Dumnezeu este pretutindenea; fă ca şi gândul tău să fie peste tot cu Dumnezeu. Dar cum trebuie să săvârşim aceasta? Gândurile se îmbulzesc, precum ţânţarii în stufişurile lor, iar asupra gândurilor dau năvală şi simţurile inimii. Pentru ca gândul să se lipească numai la un singur lucru, stareţii aveau obiceiul să-şi agonisească o anumită deprindere neîntreruptă din rostirea unei scurte şi mici rugăciuni; prin deprindere şi prin repetare, această mică rugăciune se lega atât de puternic de limbă, încât ea însăşi o zicea mereu de la sine. Cugetul prin această repetare, se lipea şi el de rugăciune, iar printr-însa şi de gândirea neîncetată despre Dumnezeu. Prin agonisirea acestei deprinderi, rugăciunea se lega de pomenirea de Dumnezeu, iar pomenirea lui Dumnezeu se lega de rugăciune, şi aşa ele se sprijineau una pe alta. Iată ce este umblarea în faţa lui Dumnezeu.
Rugăciunea minţii se face atunci când cineva întărindu-se cu atenţia în inimă, înalţă de acolo rugăciunea către Dumnezeu. Iar lucrarea minţii este atunci când cineva stând cu luare-aminte în inimă, cu pomenirea lui Dumnezeu, taie oricare alt gând, care încearcă să pătrundă în inimă.

8.Prea Cuviosul Nil Sorschi spune: „pentru ca în timpul săvârşirii rugăciunii minţii să nu cădem în înşelare, nu trebuie să îngăduim în noi nici un fel de înfăţişări, nici un fel de chipuri sau vedenii, fiindcă zborul gândurilor, puternicile imagini şi mişcări nu contenesc nici atunci, când mintea se află în inimă şi săvârşeşte rugăciunea şi nimeni nu este în stare să pună stăpânire asupra lor, afară de cei ce au dobândit darul Sfântului Duh al desăvârşirii şi afară de cei ce şi-au câştigat prin Iisus Hristos o minte neclătinată.

9.Un oarecare frate, cu numele Ioan, a venit dintr-o ţară de lângă mare, la acel mare sfânt care a fost Părintele Filimon, şi îmbrăţişându-i picioarele, i-a spus: „Ce să fac părintele meu, ca să mă mântuiesc? Eu văd că mintea se risipeşte şi rătăceşte prin lucruri; încoace şi încolo, unde nu trebuie“. El, după ce tăcu puţin, i-a spus: „Această neputinţă este proprie oamenilor din afară şi rămâne în tine pentru că nu ai încă o desăvârşită dragoste pentru Dumnezeu, întrucât în tine n-a răsărit căldura iubirii şi cunoaşterii Lui“. Fratele îl întrebă: „Ce să fac dar“? „Du-te, răspunde el, aibi deocamdată în inimă o lucrare ascunsă; ea poate să-ţi cureţe mintea de aceste gânduri“. Fratele neînţelegând cele spuse, îi zice stareţului: „Ce este lucrarea ascunsă?“ – „Du-te, răspunse el, trezeşte-te în mintea ta şi în inima ta şi spune cu trezvie, cu frică şi cu cutremur: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“!
Tot aşa şi fericitul Diadoh rânduieşte o lucrare asemănătoare unui nou începător. „Fratele s-a dus de la el şi, prin ajutorul lui Dumnezeu în lucrarea lui, precum şi prin rugăciunile părintelui, el a început să se liniştească şi a gustat dulceaţa acestei îndeletniciri; numai că această lucrare n-a ţinut multă vreme şi cum el s-a abătut de la ea şi n-a fost în stare să o facă cu trezvie şi să se roage, a venit din nou la stareţ şi i-a povestit cele ce i s-au întâmplat.“ Acesta îi spune: „Iată că tu ai cunoscut acum cărarea liniştirii şi lucrarea lăuntrică şi ai gustat din dulceaţa ei. Aşadar să ai în inima ta următoarele: ori de mănânci, ori de bei, ori de stai de vorbă, ori de eşti în afară de chilie sau în călătorie, nu uita să faci această rugăciune cu gând treaz şi cu minte atentă şi să cânţi şi să te îndeletniceşti cu rugăciunile şi cu psalmii. Chiar în timpul îndeplinirii unei oarecare trebuinţe, să nu-ţi fie mintea deşartă, ci să se ocupe în taină cu lucrarea şi să se roage. Întotdeauna când te duci să te culci, şi când te scoli şi când mănânci şi când bei, şi când stai cu cineva de vorbă, păzeşte-ţi inima printr-o îndeletnicire cu psalmii sau cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“! pe care o săvârşeşti cu mintea în ascuns.
În rugăciunea contemplativă cea prea curată, cuvântul ca şi însăşi gândurile dispar, dar nu pentru că tu vrei aceasta, ci pentru că aşa ajunge ea de la sine.
Rugăciunea minţii trece în rugăciunea inimii sau mai bine în cea făcută şi cu mintea şi cu inima. Ivirea ei se face deodată cu naşterea căldurii în inimă. O altă rugăciune nici nu mai este în curgerea obişnuită a vieţii duhovniceşti. Rugăciunea săvârşită cu mintea şi cu inima poate să se înfigă adânc în inimă şi să ajungă astfel fără de cuvinte şi fără de gânduri, nemaifiind decât o stare de înfăţişare înaintea lui Dumnezeu şi cădere plină de evlavie şi de dragoste la aşternutul picioarelor Lui. Aşa e tot aceea cu simplă tragerea la lăuntru în faţa lui Dumnezeu pentru rugăciune sau cu aflarea duhului de rugăciune. Totuşi, încă şi aceasta nu este o rugăciune a contemplaţiei care este o şi mai înaltă stare de rugăciune şi se iveşte din când în când în aleşii lui Dumnezeu.

10.„Fie că mănâncă sau bea, că şade sau slujeşte sau călătoreşte sau orice altceva ar face, monahul trebuie să cheme neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“! pentru ca numele lui Iisus coborându-se înlăuntrul inimii, el să-l smerească pe balaurul care, se află acolo, iar pe suflet să-l mântuiască şi să-i dea viaţă. Prin urmare, tu să petreci pururea cu numele Domnului Iisus, pentru ca inima ta să-L înghită pe Domnul, iar Domnul inima ta şi aceşti doi, una vor ajunge. Nu vă despărţiţi inima de Dumnezeu, dar petreceţi cu El şi inima păziţi-o întotdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos, până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii şi ea nu va mai cugeta la nimic altceva – pentru ca să se slăvească Hristos în voi“.

11.De aceea, slăviţii noştri povăţuitori şi îndrumători ne învaţă cu multă înţelepciune, atât pe noi, cât mai ales pe aceia care au dorinţa să pătrundă deplin în aria liniştii cea de Dumnezeu lucrătoare, să-şi închine viaţa lui Dumnezeu şi, lepădându-se de lume, mai ales înainte de orice altă lucrare şi grijă, să se roage Domnului şi de la El să ceară milă cu o neîndoită încredere, avându-şi ca pe un lucru şi ca pe o îndeletnicire neîncetata chemare a Prea Sfântului şi Prea dulcelui Său nume, purtându-L întotdeauna în minte, în inimă şi pe buze şi să-şi dea silinţa să-L dobândească prin orice mijloc şi să răsufle cu El şi să trăiască şi să doarmă şi să privegheze şi să meargă şi să mănânce şi să bea – şi orice ar fi să facem, numai aşa să-l facem. Că aşa precum prin lipsa Lui toate relele năpădesc peste noi fără să îngăduie vreun loc pentru ceva de suflet folositor, tot aşa şi prin prezenţa Lui se izgoneşte tot ce este potrivnic şi nici un neajuns nu mai avem în cele bune şi toate ajung cu putinţă de îndeplinit, după cum însuşi Domnul ne-a vestit: „Cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce multă roadă, că fără Mine nimic nu puteţi face“ (Ioan, 15, 5).

12.Într-adevăr, de doreşti ca gândurile tale împreună cu ruşinea să ţi le acoperi, să te linişteşti cu sufletul împăcat şi să te trezeşti în inimă, fără osteneală, lipeşte-ţi rugăciunea lui Iisus de răsuflare şi în puţine zile vei vedea toate acestea aievea în faptă.

13.Ce caută cei credincioşi prin rugăciunea lui Iisus? Să-şi coboare în inimă focul cel plin de dar şi aşa să înceapă rugăciunea neîncetată, lucru prin care se hotărăşte o stare plină de dar. Se cuvine să ştim că rugăciunea lui Iisus – îndată ce ne-a căzut pe inimă scânteia dumnezeiască – suflă asupra ei şi o preschimbă în flacără; ea însă nu dă această scânteie, ci numai mijloceşte primirea ei. Prin ce mijloace? Prin faptul că adună gândurile într-o unitate şi-i dă sufletului putinţa să stea înaintea lui Dumnezeu şi să umble în prezenţa Lui. Principalul este starea şi umblarea înaintea lui Dumnezeu însoţite de strigătul pornit din inimă spre El. Aşa a făcut Maxim Causocalivitul. Aşa să facă toţi cei ce caută focul cel plin de dar şi care nu-şi pun grija lor în cuvinte şi în poziţia trupului. Domnul Dumnezeu la inimă se uită.
Vorbesc aşa pentru faptul că unii uită cu totul de strigătul pornit din inimă. Toată grija lor se reduce la cuvinte şi la poziţia trupului. Aceştia după ce rostesc cu mătăniile în acea poziţie anumită, un anumit număr dat din rugăciunile lui Iisus, află în aceasta o anumită linişte, cu o oarecare părere înaltă de sine şi cu osândirea celor ce umblă la biserică, la rugăciunea obştească făcută după tipic. Unii ca aceştia îşi petrec aşa viaţa lor toată şi rămân lipsiţi de dar.
Dacă m-ar întreba cineva, cum să-mi împlinesc lucrarea rugăciunii, i-aş spune: obişnuieşte-te să umbli în prezenţa lui Dumnezeu, păstrează mereu pomenirea lui Dumnezeu şi fii cu evlavie; pentru ţinerea mereu trează a acestei pomeniri alege-ţi câteva rugăciuni mici şi scurte sau ia chiar cele douăzeci şi patru rugăciuni mici, făcute de Sfântul Ioan Gură de Aur şi repetă-le adesea cu gândul şi simţirea trebuincioasă. Pe măsura deprinderii, mintea se va lumina de amintirea lui Dumnezeu şi inima se va încălzi. În această stare, în sfârşit, îţi va cădea pe inimă scânteia dumnezeiască – licărul acela de dar, ca o rază. El nu poate fi iscat prin nimic, porneşte de-a dreptul din Dumnezeu. Dar după aceasta poţi rămâne numai cu rugăciunea lui Iisus şi prin ea să sufli în scânteia ta de rugăciune până se va preface în flacără. Drumul cel drept acesta este.

15.Mai târziu, când vei băga de seamă că şi încă cineva începe să se ocupe şi să se adâncească în rugăciune, puteţi să-i propuneţi să facă rugăciunea lui Iisus neîncetat şi, odată cu aceasta, să păzească pomenirea de Dumnezeu cu frică şi cu evlavie. Rugăciunea e lucrul cel de căpetenie. Iar ceea ce mai întâi se caută în rugăciune e primirea acelui mic foc, care i s-a dat lui Maxim Causocalivitul. Acest mic foc nu se atrage prin nici un fel de meşteşug, ci se dă liber de darul lui Dumnezeu. Lucrul pentru care se cere osteneli în rugăciune, aşa cum scrie Sfântul Macarie: Vrei să dobândeşti rugăciunea, spune el, osteneşte-te în rugăciune. Dumnezeu văzând cu câtă osârdie cauţi rugăciunea îţi va da ţie rugăciunea (Cuv. 1, cap. 13).

16.În practicile obişnuite de practica evlavioasă cele spuse cu privire la deprinderea rugăciunii lui Iisus sunt îndreptăţite în chip vădit. Într-însa se află puţine cuvinte, dar ele înlocuiesc totul. Este recunoscut din vechime, că deprinzându-te să te rogi cu această rugăciune, poţi să înlocuieşti printr-însa toate rugăciunile orale. Şi este oare cineva dintre cei care râvnesc mântuirea, care să nu cunoască această lucrare? După descrierile Sfinţilor Părinţi, mare este puterea acestei rugăciuni; şi toate acestea vedem din practică că nu toţi au deprins-o, nu toţi sunt părtaşi la această putere, nu toţi gustă roadele ei. Pentru ce se întâmplă una ca aceasta? Pentru că ei vor să ia prin propriile puteri în stăpânirea lor ceea ce aparţine darului lui Dumnezeu şi ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu.
Ca să începem să repetăm această rugăciune dimineaţa, seara, când mergem, sau când ne-am aşezat, când stăm culcaţi, în timpul lucrului sau în timpul liber, – asta este treaba noastră; pentru aceasta nu se cere un ajutor deosebit de la Dumnezeu. Ostenindu-ne mereu în aceeaşi direcţie, putem ajunge singuri până acolo încât limba va repeta mereu această rugăciune, chiar fără conştiinţa noastră. După aceasta poate urma o oarecare împăcare a gândurilor şi chiar, în felul ei, o căldură a inimii, dar toate acestea pot fi, cum spune în Filocalie Nichifor Monahul, doar lucrarea şi roada silinţelor noastre. A ne opri la aceasta este totuna cu a ne mulţumi cu dibăcia papagalului să rostim cuvinte anumite, fie chiar de felul cum sunt: „Doamne miluieşte“. Roada, care se va agonisi aici, va fi una cu aceasta; tu vei socoti că ai ceea ce deloc nu ai. Aşa se întâmplă celor ce în timpul deprinderii cu această rugăciune şi aceasta întrucât ea atârnă de noi, nu ajung să-şi poată da seama în ce anume constă fiinţa ei. Şi nedându-şi seama de aceasta, ei se mulţumesc cu micile începuturi, arătate mai sus, ce provin din fireasca ei lucrare şi în acest chip curmă căutarea ei. Cel ce însă va descoperi această conştiinţă, acela nu-şi va mai întrerupe căutarea, ci dimpotrivă, văzând că oricât s-ar strădui el să lucreze după îndrumările bătrânilor, tot nu se dau pe faţă roadele aşteptate, îşi taie orice aşteptare de roade de la propria lui stăruinţă şi-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Când se va petrece aşa ceva în sufletul celui ce se roagă, abia atunci se va da putinţă darului ca să lucreze; darul vine el în clipa pe care numai el o ştie şi el îţi altoieşte rugăciunea aceasta în inimă. Atunci, după cum spun stareţii, în ce priveşte ordinea din afară va rămâne aceeaşi, dar nu va rămâne acelaşi lucru în ce priveşte puterea lăuntrică. Ceea ce s-a spus despre această rugăciune, se potriveşte cu orice lucrare ce priveşte viaţa duhovnicească. Luaţi de pildă, pe cineva mânios şi presupuneţi că a ajuns la râvna de a-şi stinge mânia şi a-şi dobândi blândeţea. În cărţile ascetice se găsesc toate îndrumările de trebuinţă, care ne arată cum să ne călăuzim să ajungem la aceasta. El îşi însuşeşte toate acestea şi începe să lucreze potrivit îndrumărilor citite. Dar până unde va ajunge el cu propriile sale puteri? Nu mai departe decât până la tăcerea gurii în vremea supărării, cu o oarecare îmblânzire a supărării însăşi; dar pentru ca să stingă cu totul mânia şi să introducă în inimă blândeţea, până aici însă el nu va ajunge niciodată. Una ca aceasta nu se întâmplă decât abia atunci, când vine darul şi altoieşte el blândeţea în inimă.
Tot aşa se întâmplă şi în toate celelalte nevoinţe. Orice rod de viaţă duhovnicească ai căuta, de căutat, tu să-l cauţi cu toată stăruinţa ta, dar să nu aştepţi rodul din chiar căutarea aceasta şi din silinţele tale, ci descoperă-ţi tristeţea ta înaintea Domnului, fără să socoteşti ceva de partea ta, şi atunci El va face (Ps. 36, 6).
Tu roagă-te: „Doamne, eu am dorirea, doresc, caut, dar Tu dă-mi viaţă întru dreptatea Ta“. Însuşi Domnul a hotărât aşa: „Fără de mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5). Şi această lege se îndeplineşte în viaţa duhovnicească cu precizie, fără să se abată măcar un fir de păr de la ceea ce s-a hotărât. Când unii întreabă: ce trebuie să fac spre a dobândi cutare sau cutare virtute? Se poate răspunde tuturor: întoarce-te spre Domnul şi El ţi-o va da; nu este alt mijloc de a primi cele căutate.

17.Acum vă voi descrie şi despre mijloacele, prin care ni se descoperă cum putem aprinde acest mic foc, ce arde necontenit, sau căldura în inimă. Amintiţi-vă cum ia fiinţă căldura cea din lumea fizică: se freacă un lemn de un alt lemn, de unde se iscă şi căldura şi de asemeni şi focul; se ţine un obiect la soare şi el se înfierbântă, dar dacă mai multe raze se vor concentra, atunci el se va aprinde. Mijlocul de a naşte căldura duhovnicească se aseamănă cu acesta. Ostenelile sunt frecuşurile nevoinţelor ascetice; ţinerea în soare este rugăciunea minţii la Dumnezeu.
Prin ostenelile nevoinţelor, focul se poate aprinde şi în inimă, dar nu degrabă, de vor rămâne numai ele singure; calea aceasta are multe piedici. De aceea, râvnitorii mântuirii, cei din vechime, fiind încercaţi în viaţa duhovnicească, şi fără să dea înapoi faţă de aceste osteneli, au descoperit prin insuflarea dumnezeiască şi au dat spre întrebuinţare tuturor un alt mijloc spre încălzirea inimii, care pe deasupra, este cel mai simplu şi mai uşor la înfăţişare, dar nu mai puţin greu de îndeplinit, care duce totuşi lesne la scopul dorit; este rugăciunea minţii săvârşită cu toată cuviinţa în faţa Domnului Mântuitor. Ea constă în cele ce urmează: stai cu tot cugetul şi cu luare aminte în inimă şi, având încredinţarea că Domnul e aproape şi ia seama la tine, cheamă-L cu umilinţă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“ sau „păcătoasa“ – şi fă aceasta neîncetat şi în biserică şi acasă, şi pe drum şi în timpul lucrului, şi în vremea mesei şi în aşternut, într-un cuvânt, din clipa în care vei deschide ochii şi până în clipa când îi vei închide. Asta va fi întocmai ca şi cum ai ţine un lucru în faţa soarelui, pentru că în această lucrare te ţii înaintea feţei lui Dumnezeu, care este soarele lumii cugetătoare. Trebuie să ştim, că roadele acestei rugăciuni încep atunci, când ea se va altoi aevea în inimă şi se va adânci în ea; dar pentru aceasta trebuie să ne ostenim de a o săvârşi din deprindere; pentru aceasta, trebuie să ne hărăzim în chip deosebit, numai şi numai pentru săvârşirea ei, o anumită parte din vreme, dimineaţa şi seara.
Când toate acestea se vor face cu stăruinţă osârdnică, fără de vreo lenevire şi fără încetare – milostiv e Dumnezeu – se va aprinde focul mic din inimă, care va mărturisi despre „naşterea vieţii lăuntrice duhovniceşti“ ce se face în vremea concentrării fiinţei noastre sau despre împărăţia Domnului în noi.
Semnul caracteristic ce vădeşte starea aceasta, când se deschide Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru sau, ceea ce este totuna, când se aprinde focul duhovnicesc în inimă din legătura noastră cu Dumnezeu, este petrecerea cea dinlăuntru. Conştiinţa se aduce mereu pe sine în inimă şi stă în faţa lui Dumnezeu, revărsându-şi înaintea Lui simţămintele sale, iar mai mult decât orice căzând cu durere la picioarele Lui în smerite simţăminte de pocăinţă, gata fiind să-şi închine întreaga viaţă numai în slujba Lui. O astfel de aşezare sufletească se statorniceşte zilnic, din clipa când te trezeşti din somn, se păstrează toată ziua în vremea tuturor ostenelilor şi îndeletnicirilor şi nu pleacă până ce somnul nu închide ochii. Odată cu statornicirea acestei aşezări, se pune capăt întregii stări de clătire lăuntrică, ce ne-a bântuit până în acest moment; în perioada căutării, în această obositoare stare de trecere, cum o numeşte cineva (Speranschi). Rătăcirea în gânduri, ce nu se putea opri până acum, se curmă; atmosfera sufletului ajunge curată şi fără nici un nor: în mijlocul ei stă numai gândul şi aducerea aminte de Domnul. De aici vine lumina în toate cele lăuntrice. Totul acolo este limpede, fiecare mişcare e cercetată şi e preţuită după vrednicie, prin lumina minţii, cea care se zămisleşte de la faţa Domnului contemplat. Ca urmare, orice gând rău, şi simţământ rău care înclină să se nască în inimă, întâmpină o împotrivire, chiar în starea lor de încolţire şi sunt alungate. Dar de se va furişa ceva potrivnic împotriva voii, să te spovedeşti îndată cu smerenie înaintea lui Dumnezeu şi să te curăţeşti printr-o pocăinţă lăuntrică sau printr-o mărturisire în afară, aşa încât să-ţi păstrezi întotdeauna conştiinţa curată în faţa Domnului la vremea rugăciunii, care se şi aprinde neîncetat în inimă. Căldura neîncetată a rugăciunii este sufletul vieţii acesteia, aşa încât odată cu încetarea acestei călduri încetează însăşi mişcarea vieţii duhovniceşti, precum cu încetarea respiraţiei încetează viaţa trupească.

18.Nu spun, că ai făcut totul de îndată ce ai ajuns la această stare de legătură simţită. Prin aceasta se pune numai un început pentru o nouă treaptă sau pentru o nouă perioadă de viaţă creştină. De aici începe transfigurarea, schimbarea la faţă a sufletului şi a trupului în duhul unei vieţi trăite în Iisus Hristos, sau mai bine zis, înduhovnicirea lor. Punând stăpânire pe sine însuşi, omul va începe să introducă aevea întru dânsul tot ce este adevăr, tot ce este sfinţenie şi tot ce este puritate şi să izgonească tot ce este minciună; toată lucrarea păcătoasă şi trupească. Şi până aici el se ostenea cu aceleaşi nevoinţe, dar din când în când era furat; ceea ce izbutea să zidească era aproape într-o clipă dărâmat. Acum însă lucrurile nu se mai petrec astfel: omul s-a ridicat pe picioare puternice şi, fără să se dea bătut în faţa împotrivirilor, îşi duce mai departe zidirea de sine după toată cuviinţa. El se învredniceşte a primi, după cuvintele lui Varsanufie, focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ – şi în acest foc încep a se mistui toate puterile firii celei omeneşti. Dacă printr-o îndelungată frecare puteţi trezi focul şi-l puteţi pune în lemne, lemnele se vor aprinde şi arzând vor scoate troznete şi fum atâta vreme cât ele vor fi în starea mistuirii. Dar cele mistuite se văd pătrunse de foc, răspândind o lumină plăcută, fără fum şi fără troznet. Aşijderea se petrece şi în cele dinlăuntrul nostru. Odată focul primit, se începe mistuirea. Cât fum şi câte troznete au loc în acest timp, ştiu cei ce au încercat lucrarea. Dar când totul se va mistui – fumul şi troznetele încetează şi înlăuntru se vede numai lumina. Această stare este o stare de curăţie; până la ea calea e lungă. Dar Domnul e mult milostiv şi atotputernic. Este vădit, că celui care a primit focul legăturii simţite cu Dumnezeu nu îi stă înainte chiar pacea, ci osteneală grea, dar o osteneală dulce şi rodnică; până acum ea era şi amară şi puţin rodnică, dacă nu chiar era stearpă şi cu totul fără rod.

19.Pe măsură ce vei deprinde să te rogi cum trebuie, cu rugăciunile străbune, în tine vor începe să se trezească şi întoarcerile şi chemările tale proprii către Dumnezeu în timpul rugăciunii. Să nu treci niciodată cu vederea aceste ţâşniri către Domnul ce se ivesc în sufletul tău, ci ori de câte ori se vor ivi, opreşte-te şi roagă-te cu această rugăciune a ta. Să nu crezi, că rugându-te astfel faci un lucru spre paguba rugăciunii – nu; tocmai aşa te rogi cum se cuvine şi această rugăciune mai lesne ajunge la Dumnezeu. Tocmai de aceea, s-a şi hotărât o pravilă ce este dată de toţi: fie în biserică, fie acasă, sufletul tău de va voi să se roage prin cuvinte proprii, iar nu prin vorbe străine – dă-i libertatea să se roage, chiar de se va ruga singur în tot timpul slujbei, iar acasă va rămânea în urmă cu pravila rugăciunilor şi nu se va izbuti să şi-o facă.
Atât primul cât şi al doilea chip din acest fel de rugăciune – fie că se face după cărţile de rugăciune cu luare-aminte şi cu gânduri şi simţăminte evlavioase corespunzătoare, fie că se face fără ele, adică prin cuvinte proprii – sunt plăcute lui Dumnezeu. Lui nu-I sunt plăcute rugăciunile numai atunci, când cineva le citeşte acasă fără atenţie sau când cineva stă în biserică la slujbă fără luare aminte; limba le citeşte sau urechea le aude, iar gândurile rătăcesc cine ştie unde. În aşa ceva nu se află nici un fel de rugăciune. Dar rugăciunea necitită, ci rostită prin cuvinte proprii e mai aproape de firea rugăciunii în sine şi dă multe roade. De aceea, se dă sfatul să nu aştepţi întotdeauna până când ţi se va deştepta dorinţa să te rogi singur, ci forţează-te să te rogi astfel de silă şi nu numai în timpul slujbei bisericeşti ci şi în timpul rugăciunilor citite tare acasă şi chiar în toată vremea. Pentru ca să te deprinzi cu această osteneală de a te sili pe tine însuţi la rugăciune, rugătorii cei încercaţi au ales o rugăciune către Domnul şi Mântuitorul Nostru Iisus Hristos şi au statornicit ei anumite reguli după care trebuie făcută, pentru ca din ajutorul ei să creşti în tine rugăciunea ta proprie. Acest lucru e simplu. Stai cu mintea în inimă înaintea Domnului şi te rogi Lui: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“! Aceasta trebuie s-o facă acasă înainte de rugăciunile cu glas tare, în intervalele dintre rugăciunile grăite şi la sfârşitul lor, atât în biserică, cât şi toată ziua, pentru ca toate clipele zilei să fie umplute de rugăciune.
Această rugăciune mântuitoare este de obicei, la început ostenitoare, lucrătoare. Dar dacă nu se va lenevi cineva în săvârşirea ei, ea va deveni chiar de sine mişcătoare, se va face singură, întocmai cum un pârâiaş care murmură în inimă, face să te osteneşti, ca s-o dobândeşti. Ostenitorii care au propăşit în rugăciune, ne arată că nu e nevoie de o prea mare osteneală pentru ca să ajungi aici, nici de o prea trainică încordare în rugăciune, ci trebuie ca, înainte sau după pravila de rugăciune, de dimineaţă sau de seară, ba chiar şi ziua, să fixezi câtva timp pentru săvârşirea acestei unice rugăciuni şi fă-o astfel: aşează-te, sau mai bine stai, cum se cuvine să stai la rugăciune, concentrează-te cu luare aminte în inimă, înaintea Domnului, suind la încredinţarea că El este aici şi ia seama la tine şi cheamă-L: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“. Şi fă închinăciuni, până la brâu sau până la pământ. Fă aşa un sfert de ceas, mai mult sau mai puţin, după cum îţi vine mai bine. Cu cât te vei trudi cu mai multă osârdie, cu atât mai repede această rugăciune ţi se va altoi în inimă. E mai bine să te apuci de treabă cu mai multă râvnă şi să nu cedezi până nu vei ajunge la cele dorite, sau până când această rugăciune va începe să se mişte singură în inimă; după aceasta, trebuie numai să păstrezi ce ai dobândit. Căldura inimii sau aprinderea duhului, de care a fost vorba mai înainte, vin pe această cale. Cu cât mai mult se înfige în inimă rugăciunea lui Iisus, cu atât mai tare se încălzeşte inima şi cu atât rugăciunea ajunge mai de sine mişcătoare, aşa că focul vieţii duhovniceşti se înflăcărează în inimă şi arderea ei ajunge neîncetată pe măsură ce rugăciunea lui Iisus va cuprinde întreaga inimă şi va ajunge necurmat mişcătoare. Din această pricină, cei ce s-au învrednicit de naşterea unei vieţi desăvârşite, lăuntrice, se roagă aproape întotdeauna cu această rugăciune, printr-însa hotărând şi pravila lor de rugăciune.

20.Sfântul Grigorie Sinaitul spune: „Ceea ce am primit noi întru Hristos la Sfântul Botez, nu se nimiceşte, ci se află numai îngropat, aşa cum se află în pământ o comoară. Atât dreapta socoteală, cât şi recunoştinţa cer să ne îngrijim ca s-o dezgropăm şi s-o scoatem la arătare această comoară. Următoarele mijloace duc la aceasta: mai întâi darul acesta se descoperă prin îndeplinirea cu trudă a poruncilor. În măsura în care împlinim poruncile, în aceiaşi măsură darul îşi descoperă inima şi strălucirea lui. În al doilea rând, darul acesta iese cu totul la iveală şi se desăvârşeşte printr-o neîncetată chemare a Domnului Iisus sau, ceea ce e totuna, prin necurmata aducere aminte de Dumnezeu. Şi întâiul mijloc este puternic, dar cel de-al doilea este încă şi mai puternic, aşa încât, chiar şi cel dintâi primeşte de la cel de al doilea puterea lui întreagă. De aceea, dacă cu sinceritate voim să descoperim sămânţa cea de dar în ascuns sădită în noi, atunci să ne însuşim cât mai grabnic descoperirea lucrării inimii şi să ţinem aşa mereu această lucrare unică a rugăciunii, cea fără de chip şi fără de închipuiri, până ce ne va aprinde inima şi ne va înflăcăra până la negrăita dragoste de Dumnezeu.

21.Această rugăciune e numită a lui Iisus, pentru că este îndreptată către Domnul Iisus şi este aşa, chiar după alcătuirea ei, să fie rostită ca orice altă rugăciune scurtă. Ea este a inimii şi se cade să se numească astfel, atunci când este înălţată nu numai prin cuvântul cel simplu, ci încă şi cu mintea, precum şi cu inima, adică cu conştiinţa cuprinsului ei, şi cu simţirea ei, dar, mai ales, – când printr-o întrebuinţare mai îndelungată, făcută cu toată luarea aminte, acestea se contopesc aşa de bine cu mişcările duhului, încât ele singure se văd de faţă înlăuntru, iar cuvintele parcă nici n-ar fi. De altminteri, orice rugăciune mică şi scurtă poate să se ridice până la această treaptă. Numai că rugăciunea lui Iisus are o întâietate, fiindcă, ne uneşte sufletul cu însuşi Domnul Iisus, iar Domnul Iisus este unica uşă ce duce la legătura cu Dumnezeu, spre căutarea Căruia anume se şi sileşte toată rugăciunea. El însuşi a şi spus: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine“ (Ioan, 14, 6). De aceea, cel ce o dobândeşte, îşi dobândeşte toată puterea de a-şi zidi lăcaşul său lăuntric, ce se întrupează în noi înşine, lucrare în care constă însăşi mântuirea noastră. Auzind toate acestea, nu te vei mira de ce râvnitorii mântuirii nu cruţau o osteneală, stăruindu-se să capete deprinderea acestei rugăciuni şi să-şi însuşească puterea ei. Ia pildă şi tu de la ei!
Deprinderea rugăciunii lui Iisus în forma ei de din afară, stă în crearea unei stări în care rugăciunea să se poată rosti singură şi neîncetat cu limba, iar în forma ei lăuntrică stă în concentrarea atenţiei minţii în inimă şi în starea neîncetată în faţa lui Dumnezeu ce se petrece acolo, însoţită de o căldură a inimii după feluritele ei trepte, de tăierea tuturor gândurilor şi mai ales, de căderea zdrobită şi smerită la aşternutul picioarelor Domnului. Pun început acestei deprinderi, printr-o cât se poate mai deasă repetare a acestei rugăciuni prin toată luarea aminte întru inimă. Statornicindu-se ea, deasa repetare, strânge mintea într-o unitate, în aşezarea înaintea Domnului. Statornicirea unei stări lăuntrice este însoţită de încălzirea inimii şi alungarea gândurilor, chiar şi a celor simple, iar nu numai a celor pătimaşe. Când în inimă va începe să se încălzească în mod neîncetat focul de alipire către Dumnezeu, atunci împreună cu aceasta, se va instala înlăuntru o întocmire paşnică a inimii însoţită de o zdrobită şi smerită cădere cu mintea în faţa Domnului. Până aici ajunge propria noastră osteneală cu ajutorul darului lui Dumnezeu. Ceea ce se poate săvârşi în lucrarea rugăciunii pe o treaptă mai înaltă decât cea arătată mai sus, va fi numai darul Sfântului Duh. La Sfinţii Părinţi se aminteşte numai de această treaptă, pentru cel ce a ajuns la hotarul arătat, să nu creadă că el nu mai are ce dori şi să nu-şi închipuie că el se află pe culmea cea mai înaltă de desăvârşire în ale rugăciunii sau în cele duhovniceşti.
Nu te grăbi să rosteşti o rugăciune după alta, ci rosteşte-le cu măsurată lungime, aşa cum de obicei se spun ele în faţa unei feţe slăvite, când cineva i se roagă pentru ceva. Totuşi, nu te îngriji numai de cuvinte, ci mai ales de faptul ca mintea să fie în inimă şi să stea în faţa lui Dumnezeu, ca înaintea Unuia care se află prezent, cu deplina conştiinţă a slavei, a darului şi a dreptăţii Lui.
Ca să scapi de greşeală, tu să ai un sfătuitor, un părinte duhovnicesc sau un sfătuitor – un frate de acelaşi gând cu tine şi încredinţează-le lor tot ce li se întâmplă în vremea unei astfel de osteneli. Iar tu însuţi lucrează cu cea mai mare simplitate, în cea mai adâncă smerenie şi fără să socoteşti că al tău e succesul. Să ştii că adevărata izbândă se petrece înlăuntru, lucru care nu se poate băga de seamă, fără să se dea pe faţă, aşa cum se face şi creşterea trupului. De aceea, când vor răsuna înlăuntrul tău cuvintele: a, iat-o, să ştii că aceasta este răsunetul din partea vrăjmaşului, care-ţi scoate ceva părelnic, în locul realităţii. Aici se ascunde începutul propriei înşelări; înăbuşă îndată acest glas, altminteri el ca o trâmbiţă va răsuna în tine, hrănind îngâmfarea de sine.

22.Trebuie să ştii că semnul adevăratei nevoinţe şi totodată, condiţia propăşirii ce se face printr-însa, este suferinţa încercată în osteneală. Cel ce umblă fără suferinţă nu va primi roade. Îndurarea cu inima şi cu osteneala trupească pun în vileag darul Sfântului Duh, ce se dă fiecărui credincios la Sfântul Botez, care din pricina nepăsării faţă de împlinirea poruncilor se îngroapă în patimi, dar care din negrăita milă dumnezeiască învie din nou întru pocăinţă. Prin urmare, nu fugi de osteneli din pricina durerilor cu care vin ele însoţite, ca să nu fii osândit pentru nerodire şi să nu auzi: „luaţi de la el talentul“. Orice nevoinţă trupească sau sufletească, care nu este însoţită de suferinţă şi care nu cere osteneală, nu aduce roade: „Împărăţia cerurilor se ia cu năvala şi năvălitorii pun mâna pe ea“ (Mat. 11, 12). Mulţi s-au ostenit ani îndelungaţi fără durere şi încă se mai ostenesc, dar din pricina acestei lipse de suferinţă s-au aflat străini la curăţia însăşi şi n-au fost părtaşi Duhului Sfânt, ca unii ce au.
Cei ce sunt în stadiul de lucrători, se pare că se ostenesc mult în nepăsarea şi în slăbănogirea lor, dar nu adună nici un fel de roade din pricină că nu încearcă nici o suferinţă. Dacă, potrivit proorocului, nu se va zdrobi grumazul nostru, slăbind din pricina ostenelilor postului şi dacă nu vor ridica în inimă simţămintele pline de durere ale zdrobirii şi nu ne vom îndurera ca femeia care e gata să nască, nu vom putea da naştere duhului de mântuire pe pământul inimii noastre.

Scurtă istorie a Rugăciunii lui Iisus

1

1Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui Israel dezvoltase deja o evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drept inefabil, atât de sfânt încât nu putea fi pronunțat nici măcar în rugăciune. În locul său, evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însă, cu timpul, chiar și acesta a părut îndrăzneț și astfel a devenit un obicei ca, în ebraică, Dumnezeu să fie numit Ha Shem, care înseamnă „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele adevărat al lui Dumnezeu era rostit cu voce tare numai o dată pe an, de Yom Kippur, „Ziua Ispășirii”, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunța sfântul nume.
Niciodată nu a fost atașată de numele lui Iisus vreo interdicție. Cum oare s-ar fi putut face una ca aceasta? Numele Său a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pășit pe pământ. Mai mult, în forma sa ebraică, Yeshua (Joshua în engleză), era un nume obișnuit. Chiar dacă primii creștini ar fi dorit să interzică cuiva să rostească numele lui Iisus, cum ar fi putut să o facă?
Cu toate acestea, evlavia față de numele lui Iisus datează din perioada apostolică. În Evanghelia după Ioan, Iisus Însuși îi încurajează pe ucenicii Săi să se sprijine pe puterea numelui Său: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23). Nu după mult timp, Sfântul Pavel scria în epistola sa către Filipeni: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).
În jurul anului 150, un mistic creștin, pe nume Herma, a așternut pe hârtie mai multe vedenii pe care le experiase; această carte este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu primește numele Fiului Său”. Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține întreaga lume”.
Observăm aici că, deja în secolul al II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui Iisus. Dacă, așa cum credeau unii, Rugăciunea lui Iisus datează din timpul lui Hristos, atunci aceste rânduri din Păstorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în acea perioadă. Dar dacă Rugăciunea lui Iisus aparține unei perioade târzii, atunci am găsit unul dintre cei mai timpurii precursori ai săi.
La aproape un secol după Herma, influentul teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea numelui lui Iisus de a liniști cugetele și sufletele tulburate și de a schimba inimile: „Numele lui Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului, și omenitate, și bunătate, și blândețe, în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.
În cartea sa, Despre Duhul Sfânt, Sfântul Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului și părintele duhovnicesc al Fericitului Augustin, a scris că, atunci când Hristos a venit în lume „a răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără a fi împlinit de vreo adăugare (căci deplinătatea nu primește vreo micșorare), ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Său să fie minunat în toată lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică un fel de belșug abundent de haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este revărsat curge din abundență”.
Între timp, Fericitul Augustin (354-430), spune în epistola sa către Proba că primise vești potrivit cărora monahii și pustnicii din deșertul egiptean „rostesc rugăciuni foarte frecvent însă acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una dintre aceste scurte rugăciuni era Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.
Rugăciunea lui Iisus, așadar, pare să fi apărut din încrederea profundă a primilor creștini în puterea sfântului nume al lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti rugăciuni scurte în decursul unei zile.

Rugăciunea născută din gingășie

Deșertul Sinai este un loc aspru, arid, care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi sentimente de afecțiune. Totuși, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre spiritualitatea monahilor Mănăstirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea, descrie viața lor religioasă ca fiind „pătrunsă de gingășie”. Și care este izvorul acestor sentimente de bunătate? Evlavia monahilor pentru numele lui Iisus. Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care a trăit în Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia și corespondența cu prietenul său monah, Varsanufie), mărturisește încrederea pe care monahii din Sinai o aveau în numele lui Iisus, atunci când scrie că marii sfinți pot lupta împotriva diavolului și ispitelor sale, însă „cei care sunt slabi nu pot decât să caute adăpost în numele lui Iisus”.
În timpul călătoriilor noastre, Părintele Ioan și cu mine am auzit monahi referindu-se la „tăcere”, „atenție” și „trezvie” ca fiind esențiale pentru liniștirea patimilor și izgonirea gândurilor zilnice care răspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. „În această liniște”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de asemenea, ca Isihie Presbiterul (un monah și preot din secolul al V-lea), „inima inspiră și Îl cheamă, neîncetat și fără oprire, numai pe Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, și El Însuși Dumnezeu”. Dacă această afirmație vă aduce aminte de ceea ce ați aflat deja despre dorința monahilor de a spune neîncetat Rugăciunea lui Iisus, atunci nu vă va surprinde faptul că Isihie este primul autor atestat în documente care se referă explicit la Rugăciunea lui Iisus. El spune: „Prin stăruința în Rugăciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se bucură de o deplină liniște”.
Cu toții dorim să avem pacea inimii și a minții, iar atunci când Iisus potolește durerea și răcorește o inimă tulburată, cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie și recunoștință încât va dori ca niciodată să nu fie despărțit de Hristos. „Doar Iisus Hristos, Cel ce unește ceea ce este separat și nimeni altcineva”, ne încredințează Isihie, „poate dărui inimii tale o trainică pace de la patimile tale”.

O schimbare și o deșteptare

Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel care a redeșteptat practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile și sihăstriile Muntelui Athos. Nu a fost ușor: atunci când a sosit în Sfântul Munte, în jurul anului 1300, el nu a găsit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie și Macarie – care se nevoiau cu rugăciunea contemplativă. Cu toate acestea, datorită lui Grigorie și acestor trei monahi contemplativi, Rugăciunea lui Iisus a prins rădăcini în Athos și, începând de atunci, monahii din Sfântul Munte au răspândit Rugăciunea în toată lumea ortodoxă.
Motivul pentru care Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai și-a pierdut influența în răspândirea acestei practici este dificil de identificat însă, cel mai probabil, izolarea fizică a mănăstirii a avut și ea un rol. Pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, Peninsula Sinai și toată Țara Sfântă se aflau deja sub ocupație musulmană – ultimii cruciați fiind alungați din regiune în 1291. Pelerinii care doreau să viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel și monahii din acea mănăstire care doreau să călătorească peste granițe la alte mănăstiri, trebuiau să ia în considerare riscurile unei astfel de călătorii. Dacă cineva era capturat pe drum de bandiți sau negustori de sclavi, acela nu avea să-și mai revadă vreodată căminul. Și, prin urmare, monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina s-au găsit ei înșiși în multe privințe separați de lumea creștină.
Între timp, în Muntele Athos, Sfântul Grigorie făcea cunoscută comunității monahale athonite o nouă formă de rugăciune mistică. Avem tendința de a considera misticismul ca fiind ceva din altă lume, un lucru potrivit marilor sfinți, însă nu și oamenilor obișnuiți. Grigorie ar fi pus la îndoială această afirmație. El considera că experiențele mistice sunt dreptul din naștere al tuturor creștinilor, un dar al Duhului Sfânt revărsat la botez, dar care zace în stare de așteptare până în momentul în care ceva îl deșteaptă. Dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trăi o viață mai puțin lumească, va deștepta darul mistic, și practica Rugăciunii lui Iisus îl va ajuta de-a lungul drumului pe novice.
Grigorie a recunoscut că este nevoie de practică pentru a reuși să izgonești toate distragerile și pentru a te centra cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugăciunii lui Iisus la începutul zilei, șezând (pentru a fi mai convenabil) și ținând capul aplecat pentru a feri ochii să caute lucruri intersante sau care distrag. El sfătuia ca rugăciunea să fie rostită domol, concentrându-ne pe semnificația fiecărui cuvânt. Cu timpul, creștinul va putea spune împreună cu Sfântul Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Iisus Hristos și Fecioara Maria

Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia († 1365). Despre acesta se dusese pretutindeni faima că putea citi inimile, putea dezvălui celor care veneau la el cele mai adânci taine și păcatele pe care se temeau să le mărturisească. Atât de mulți pelerini se străduiau să ajungă în îndepărtatul Munte Athos și apoi în sălbăticia unde se afla coliba lui Maxim, încât el a socotit de cuviință să se retragă din nou și din nou, tot mai adânc în pădure, pentru a regăsi singurătatea pe care o căuta. De fiecare dată când se muta el își ardea vechea colibă, de aici primindu-și supranumele – Kapsokalyvia înseamnă în greacă „colibă arsă”. Dar nu era vreun loc în care Maxim să se poată ascunde. Întotdeauna pelerinii îl găseau. Au reușit să ajungă la el chiar și trimișii împăraților bizantini Ioan IV Cantacuzino și Ioan V Paleologul, care au cerut și ei sfatul sfântului.
Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea, pe Sfântul Maxim și probabil, Grigorie fiind la rândul său monah, Maxim nu s-a supărat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea și el Rugăciunea lui Iisus însă o dusese într-o nouă direcție: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el repeta o rugăciune în care invoca numele lui Iisus și al Mariei. Nu știm ce zicea în rugăciunea sa; probabil că era o alcătuire proprie. Ceea ce făcea Maxim era deosebit.

Pe tărâmurile slave

Cam în aceeași perioadă în care Grigorie reînsuflețea practica Rugăciunii lui Iisus, iar Maxim introducea o variație personală la formula clasică, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocșii creștini care făcea din Rugăciunea lui Iisus centrul vieții lor duhovnicești. Cunoscută prin numele aparte de Centurii, cartea lui Calist era menită monahilor, însă Arhimandritul Lev Gillet, care s-a adâncit în această lucrare aproape uitată în secolul al XX-lea, a socotit că, prin anumite adaptări, orice creștin ar putea urma și s-ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.
Întrebuințând metoda lui Calist ca punct de plecare, creștinul care tânjește să-și adâncească viața duhovnicească pune credința în acțiune prin fapte de milostenie: citește Sfintele Scripturi zilnic; participă la slujbele bisericești; primește Sfânta Împărtășanie cu vrednicie, evlavie și smerenie; face priveghere de toată noaptea la sfinte sărbători importante precum Paștele și Crăciunul; postește cu legume, pâine și apă în fiecare zi de miercuri și vineri. Toate aceste fapte, spune Părintele Lev, sunt menite să sprijine, să întărească actul principal: rostirea Rugăciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.
Între timp, din Muntele Athos, Rugăciunea lui Iisus se răspândea pe tărâmurile slave. Un monah rus din Athos, Sfântul Nil Sorsky (1433-1508), a învățat cum să rostească această rugăciune și atunci când s-a întors acasă, a introdus-o în mănăstirile de pe râul Volga. Un manual pentru instruirea novicilor redactat în Mănăstirea Sfânta Treime explică cum pot fi inițiați în Rugăciunea lui Iisus. În Ucraina și Rusia a apărut obiceiul de a zice Rugăciunea lui Iisus, trecând cu degetele în același timp peste nodurile sau mărgelele unei funii de rugăciune [metanier].

Înapoi în Sfântul Munte

În secolul al XVIII-lea era un monah care trăia în Muntele Athos, pe nume Nicodim; avea să devină cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul (cca 1749-1809). În perioada în care s-a nevoit în Sfântul Munte și-a instruit ucenicii să folosească o tehnică de rugăciune prin care, credea el, intelectul poate fi adus în inimă.
Acestea sunt învățăturile Sfântului Nicodim către călugări: în fiecare seară găsește un loc întunecat, liniștit unde să nu fii tulburat timp de o oră. Așezat pe un scaun, apleacă-ți capul până ce barba se odihnește pe piept. Înainte de a începe să te rogi, ține-ți respirația puțin; apoi, cu o voce slabă începe să rostești Rugăciunea lui Iisus. Nu lăsa ca mintea să colinde sau să fie distrasă, ci păstreaz-o acordată la cuvintele rugăciunii până ce rugăciunea devine centrul minții, al inimii și al sufletului. „Pune în mișcare voința sufletului”, spune Nicodim. „Sufletul trebuie să zică această rugăciune cu toată voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Desigur, acesta era un sfat adresat monahilor novici. Pe când ne aflam în Athos, colegii mei și cu mine – creștini mireni – am fost avertizați de mai mulți monahi și preoți să nu ne plecăm capul și să nu ne ținem respirația fără îndrumare; acest fel de a rosti Rugăciunea lui Iisus, ne-au spus ei, necesită îndrumare din partea unui povățuitor duhovnicesc și nu ar trebui să o spunem de capul nostru.
Scopul monahilor care practicau – și care încă practică – Rugăciunea lui Iisus în acest chip este de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faimă, succes, avere, ambiție, căsătorie, familie. O rostire disciplinată a Rugăciunii lui Iisus ușurează lepădarea de aceste lucruri. Însă ce se întâmplă cu aceia dintre noi care trăim în lume și care nu putem renunța la îndatoririle noastre? Pentru noi, Rugăciunea lui Iisus ne poate feri de a deveni prea atașați de lucrurile lumii, de la a face idoli din cariera, salariul, mașina noastră și alte simboluri ale statutului nostru social. Practica Rugăciunii lui Iisus ne ușurează detașarea de dorințele și neliniștile lumii care ne pot distrage de la adâncirea vieții noastre duhovnicești. Aceasta vrea să spună Sfântul episcop rus din secolul al XIX-lea, Teofan Govorov (Zăvorâtul, 1815-1894), atunci când scrie: „Scopul practicii (Rugăciunii lui Iisus) constă în dobândirea obiceiului de a păstra mintea în trezvie înlăuntrul inimii”. Către aceasta putem aspira cu toții, prin harul lui Dumnezeu și folosindu-ne de Rugăciunea lui Iisus.

Pelerinul rus

În Rusia secolului al XIX-lea, Rugăciunea lui Iisus a inspirat scrierea unei cărți care va deveni un titlu clasic al literaturii mistice, Pelerinul rus. Cartea în sine este un fel de taină: este scrisă la persoana întâi însă nimeni nu știe dacă este o lucrare de ficțiune sau chiar o relatare autobiografică despre un mistic rătăcitor ce devine un rugător iscusit al Rugăciunii lui Iisus. Pelerinul ne spune cum un stareț l-a învățat să se roage neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus, cum aceasta i-a transformat viața și l-a ajutat să îndure orice necaz sau pătimire.

Cea mai interesantă parte a cărții este cea în care pelerinul descrie ce trăiește el atunci când se roagă:
Uneori (atunci când zice Rugăciunea lui Iisus), inima mea părea de parcă revărsa de bucurie, atât de ușoară era, atât de plină de libertate și de alinare. Uneori simțeam iubire pentru Iisus Hristos și toate făpturile lui Dumnezeu… Uneori, prin chemarea numelui lui Iisus, eram covârșit de fericire și de atunci am înțeles înțelesul acestor cuvinte: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.
Rugăciunea lui Iisus și Pelerinul rus joacă un rol important în romanul lui J.D. Salinger, Franny și Zooey. Franny, o studentă aflată în toiul unei crize existențiale, citește Pelerinul rus și încearcă să se roage fără încetare. În timpul prânzului cu prietenul său ea încearcă să-i explice ce face însă el nu o aude; el este captivat de masa sa, de meciul de fotbal la care va participa după prânz, de petrecerea de după joc. Când prânzul se sfârșește prietenul iese afară să cheme un taxi. Franny rămâne la masă recitând fără oprire Rugăciunea lui Iisus. Ea descoperise un mărgăritar de mare preț în timp ce mintea prietenului ei este axată în întregime pe găsirea unui taxi.
Mulțumită în mare parte Pelerinului rus, care a fost tradusă în multe limbi, Rugăciunea lui Iisus a devenit cunoscută în Europa Apuseană și în Statele Unite, unde o mână de catolici și protestanți au încercat să o practice. Autoarea engleză Evelyn Underhill (1875-1941), care a fost deosebit de interesată de domeniul misticismului, a îmbrățișat Rugăciunea lui Iisus: „Acest meșteșug este atât de simplu”, scrie ea, „încât poate fi întrebuințat de cel mai umil dintre credincioși și totuși atât de puternic, încât îi poate introduce pe cei care o rostesc cu credincioșie în cele mai adânci taine ale vieții contemplative”. În mod curios totuși Rugăciunea lui Iisus este încă în mare necunoscută și nu foarte mult practicată în Apus. Nădăjduim că această carte va ajuta ca Rugăciunea lui Iisus să devină cunoscută și iubită în toată lumea apuseană.

Lasă rugăciunea să-și facă lucrarea

În 1963, un monah ortodox pe care l-am menționat anterior în acest capitol, Arhimandritul Lev Gillet, a publicat ceea ce trebuie să fie cea mai bună lucrare modernă despre Rugăciunea lui Iisus, intitulată simplu The Jesus Prayer (Rugăciunea lui Iisus). Părintele Lev a fost inițial un catolic francez evlavios care a îmbrățișat monahismul benedectin. Student în creștinismul răsăritean, Părintele a explorat Ortodoxia și în cele din urmă s-a convertit, devenind creștin ortodox.
Printre prietenii lui Gillet se numărau catolici, anglicani, calviniști, penticostali și quakeri și pe toți îi îndemna să rostească Rugăciunea lui Iisus. Nu ar fi ceva exagerat dacă am afirma că Părintele Lev a făcut din a aduce Rugăciunea lui Iisus în bisericile Apusului o misiune personală.
1În cartea sa, Părintele Lev insistă că nu sunt necesare pregătiri elaborate pentru a începe rostirea acestei rugăciuni, potolește-ți mintea neobosită, cere ajutorul Duhului Sfânt și apoi începe să repeți rugăciunea. Singurul său avertisment este simplu: nu încerca să te forțezi să ai o experiență „mistică” sau să îți provoci o stare emoțională falsă. Lasă rugăciunea să lucreze singură. „Începând să rostești numele șlui Iisusț cu evlavie fierbinte”, scrie el, „tot ceea ce trebuie să facem este să ne atașăm de el, să ne agățăm de el și să îl repetăm domol, ușor și în tăcere”.
Nu te grăbi în repetarea rugăciunii, îndeamnă Părintele Lev. Și nu o zi prea repede. Dacă obosești nu te mai ruga. Dar chiar și atunci când nu te rogi, indiferent de orice altceva faci, încearcă să fii atent la dorința de a rămâne întotdeauna în prezența lui Iisus. Sfânta Scriptură caracterizează această stare astfel: „Dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2).
Care sunt urmările rostirii neîncetate a numelui lui Iisus? Părintele Lev ne încredințează: „Numele lui Iisus este un mijloc concret și puternic de a-i transfigura pe oameni în realitatea lor cea mai profundă și dumnezeiască”. El ne îndeamnă să spunem rugăciunea în tăcere în timp ce mergem la serviciu, în timp ce mergem pe stradă, chemând numele lui Iisus peste fiecare om pe care îl vedem și încercând mereu să ne purtăm într-un mod care să sugereze oamenilor din jurul nostru că noi încercăm să trăim pentru Hristos.
Pelerinajul pe care l-am făcut împreună cu Părintele John, căutarea noastră de a afla tainele Rugăciunii lui Iisus, a fost călăuzită de toți acești bărbați și femei sfinte care au experiat puterea duhovnicească, de viață schimbătoare a rugăciunii. Scrierile lor despre Rugăciunea lui Iisus au fost manuale mistice care ne-au îngăduit să pășim pe urmele sfinților.

Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi, traducere de Dragoş Dâscă, Editura „Doxologia“, Iaşi 2012

pemtousia.ro