Despre Sfanta Impartasanie

1

Omilia V

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Această poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei, ca potrivit prorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor. Având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă. (I Timotei l, 18-19)

Demnitatea învăţăturii şi a Preoţiei este mare şi minunată, având cu adevărat nevoie de alegerea lui Dumnezeu, încât pe cel vrednic să-l pună la mijloc. Aşa se făcea în vechime, aşa se face şi acum, când fără vreo patimă omenească facem alegerea, când nu avem în vedere nimic pământesc, nimic care ar avea vreo legătură cu prietenia sau cu duşmănia. Că şi dacă nu suntem povăţuiţi de un asemenea duh, totuşi este de ajuns o bună dispoziţie spre a atrage asupra candidatului hirotonia lui Dumnezeu. Fiindcă nici apostolii nu se împărtăşiseră de Duhul când au ales pe Mathia, ci încredinţând faptul alegerii rugăciunii făcute, l-au numărat pe el în numărul apostolilor, că ei doar nu aveau privirea îndreptată spre prietenie omenească. Astrel ar trebui să facem şi noi, căci atunci când noi trecem cu vederea pe cele văzute, cum ni le va descoperi Dumnezeu pe cele nevăzute? „Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa-o pe cea adevărată?” (Luca 16, li) Pe atunci însă nimic omenesc nu se avea în vedere, de aceea preoţii se făceau şi după prorocii.

Dar oare ce vrea să zică „după prorocii?” Adică după Duhul Sfânt. Căci prorocia înseamnă să vorbeşti nu numai despre cele viitoare, ci şi despre cele prezente, fiindcă şi Saul după prorocie s-a arătat ascuns între veşmintele sale , căci Dumnezeu le descoperă celor drepţi. Prorocie era şi când a zis: „osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul”. (Faptele Apostolilor 13, 2) Tot aşa a fost ales şi Timotei. Aici apostolul spune de mai multe prorocii, poate că şi de aceea în care Timotei a fost şi tăiat împrejur de apostol, şi când 1-a hirotonit, după cum îi zicea, scriindu-i: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin prorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor”. (I Timotei 4, 14)
Deşteptându- deci pe el, şi îndemnându-l de a priveghea, îi aminteşte de alegerea şi hirotonia lui, ca şi cum pare că i-ar fi zis: „Dumnezeu te-a ales pe tine, El ţi-a încredinţat acest har, şi nu ai fost ales cu vot omenesc. Deci să nu batjocoreşti şi să necinsteşti votul lui Dumnezeu”. Apoi după ce i-a dat porunca cuvenită, care se părea a fi cam grea — „această poruncă îţi încredinţez ţie” — ce spune mai departe? „Fiule Timotei” zice. Aşadar, el îi porunceşte ca unui fiu adevărat, căci nu-i spune în mod despotic, nici cu autoritate, ci „Fiule Timotei”. Când apostolul pune înainte şi exactitatea privegherii, prin aceasta ne arată că faptul nu este al nostru, căci nu noi l-am câştigat, ci Dumnezeu ni 1-a hărăzit, şi tot El ne-a hărăzit si credinţa, şi buna ştiinţă. Ceea ce ne-a dat aceea să păstrăm. Dacă El nu ar fi venit, nici chiar credinţa nu s-ar afla, şi nici o viaţă curată, pe care noi o căpătăm prin învăţătură. Este ca şi cum ar zice: „eu sunt care poruncesc, eu care aleg — fiindcă expresia „după prorociile care s-au făcut mai înainte” aceasta înseamnă, şi deci tu ascultă şi te supune lor”. Dar ce i-a poruncit? „Să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor”, zice. „Acelea (credinţa şi buna ştiinţă) te-au ales pe tine, şi deci în ceea ce ai fost ales războieşte-te”, folosind „lupta cea bună”. Aşadar, este şi luptă rea, ca atunci când zice: „Precum v-aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţeniei (arme necurăţeniei) şi fărădelegii”. (Romani 6, 19) „Aceia, zice, se luptă sub tiran, pe când tu te lupţi sub împăratul a toate.” Şi de ce oare numeşte faptul luptă? Prin aceasta arată că războiul înfricoşat s-a ridicat asupra tuturor, iar mai cu seamă asupra dascălului, şi că prin urmare avem nevoie de arme puternice, de priveghere, de trezire, de o necontenită băgare de seamă, că suntem datori a ne pregăti spre lupte crunte şi vărsare de sânge, că trebuie a ne pune în ordine de bătaie, şi a nu avea nimic slab în noi.

„Ca să te războieşti într-însele” zice. „După cum în tabără nu toţi se războiesc la fel, ci în diferite feluri, şi împărţiţi în diferite regimente, tot aşa şi în biserică: unul se războieşte în rândul dascălilor, altul în rândul ucenicilor, tu în ceea ce te afli.” Apoi ca să nu-ţi închipui că-ţi este de ajuns aceasta, ce spune el? „Având credinţă şi bună ştiinţă”, zice, fiindcă adevăratul dascăl mai întâi trebuie a fi lui-şi dascăl. După cum generalul, dacă mai înainte n-a fost ostaş bun, nici general bun nu va fi vreodată, tot aşa şi dascălul. De altfel, aceasta o mai spune, zicând: „îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”. (I Corinteni 9, 27)

„Având, zice, credinţă şi cuget bun”, ca astfel să stea înaintea celorlalţi. Acestea auzindu-le să nu luăm ca nedemne sfătuirile celor mai mari decât noi, chiar de am fi şi dascăli, căci dacă Timotei — de care noi toţi nu suntem vrednici de asemănare — primeşte porunci, şi învăţături, fiind şi el în rândul dascălilor, apoi cu atât mai mult noi.

„Pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă” şi cu drept cuvânt, când este o viaţă deşănţată şi depărtată de buna ştiinţă, atunci şi credinţa se strică şi devine la fel cu viaţa, pentru care se şi pot vedea mulţi căzând la fundul răutăţilor, şi întorcându-se la elinism. Deci, ca nu cumva să fie torturaţi de frica celor viitoare, apoi să încerce a convinge sufletul că cele prezente sunt mincinoase. Si cad din credinţă aceia care aşteaptă totul de la cugetul lor. Căci într-adevăr cugetul omului naufragiază deseori, în timp ce credinţa lui îi serveşte ca o corabie sigură. Deci cei ce se depărtează de credinţă vor naufragia. Iar aceasta o învederează cu un exemplu.

Dintre aceştia sunt Imeneu şi Alexandru (l, 20), iar prin ei ne cuminţeşte şi pe noi. Aţi văzut că din acele timpuri chiar au fost unii care-i învaţă pe alţii fals, alţii care cercetează cu amănunţime, unii care se depărtează de credinţă, alţii ce examinează totul cu cugetul lor? Cel ce naufragiază este lipsit şi pustiu de toate, căci cel ce cade din credinţă nu mai are nimic pe lângă sine, nu are de ce să se agaţe. El nu are o viaţă corectă, prin care să câştige ceva de acolo, căci dacă este stricat capul, ce folos mai are de la restul trupului? Căci, dacă nu este nimic credinţa fără viaţă, apoi cu atât mai mult viaţa fără credinţă. Dacă Dumnezeu dis-preţuieşte cele ale Sale pentru noi, apoi cu atât mai mult şi noi trebuie să dispreţuim cele ale noastre pentru El. Când cineva cade din credinţă, nicăieri nu stă, ci se scaldă în toate părţile până ce se scufundă de-a binelea.

„Pe care i-am dat Satanei, ca să se înveţe să nu hulească.” Ai văzut deci, că a ispiti cele sfinte prin raţionamente omeneşti este o blasfemie? Si cu drept cuvânt, fiindcă ce poate avea în comun raţionamentul omenesc cu cele sfinte? Dar cum Satana îi învaţă pe ei să nu hulească? Şi dacă pe alţii îi învaţă să nu hulească, cu atât mai mult trebuia să se înveţe pe el singur ca să nu hulească; şi dacă până acum încă nu s-a putut învăţa, desigur că nici pe alţii nu poate învăţa. Dar apostolul n-a spus „ca să înveţe el pe aceia de a nu mai huli”, ci „ca (aceia) să se înveţe de a nu mai huli”. Nu Satana face acest lucru, ci faptul se desfăşura aşa, precum şi în altă ocazie zice despre acel desfrânat: „să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 5, 5), nu doar ca Satana să-i mântuie sufletul, ci „ca sufletul să se mântuiască”, iar aceasta este ceva impersonal. Si cum se face acest lucru? După cum călăii, deşi sunt încărcaţi de mii de rele, totuşi pe alţii îi cuminţesc, întocmai aşa se petrece şi aici cu demonul cel viclean.
Dar de ce nu i-ai pedepsit tu singur, după cum ai pedepsit pe Bar-Iisus, după cum Petru a pedepsit pe Anania, ci i-ai predat Satanei? Nu ca să fie pedepsiţi, ci ca să se înveţe. Deşi Pavel avea putere a pedepsi, precum atunci când zice: „Ce voiţi? Să vin la voi cu toiagul?” (I Corinteni 4, 21), şi iarăşi: „Nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele”, şi iarăşi: „puterea pe care mi-a dat-o Domnul este spre zidire, iar nu spre dărâmare”. (II Corinteni 13, 7, 10) Deci, de ce chemi pe Satana spre pedepsirea lor? Pentru ca o dată cu pedeapsa, şi batjocura să fie mai mare. Apostolii certau pe cei necredincioşi mai cu seamă, iar pe cei ce fugeau de la credinţă îi predau Satanei. Şi de ce pe cei necredincioşi? Fiindcă şi Anania era necredincios încă, ispitind pe Duhul Sfânt. Pentru ca să afle necredincioşii că nu pot să se ascundă, erau pedepsiţi chiar prin apostoli; iar pe cei ce deja ştiau, şi cu toate acestea se abăteau de la credinţă, îi predau Satanei, arătând cu aceasta că demonii nu prin propria lor putere, ci pe cei ieşiţi din minte îi aveau în paza lor, după cum se petrece şi cu împăraţii, când pe unii dintre războinici îi ucid cu mâinile lor, iar pe alţii îi predau călăilor ca să-i omoare. Prin aceasta se mai arată că faptul acesta se petrecea pentru paza apostolilor.
De altfel, nici nu era puţin lucru să porunceşti diavolului; aceasta arăta că diavolul slujea apostolilor şi fără voia sa. Aşa că faptul acesta nu era de mică însemnătate. Şi cum anume se predau diavolului unii ca aceştia, ascultă-l pe apostol ce spune: „adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să daţi pe unul ca acela Satanei”. Era scos deci din soborul obştesc, era tăiat din ceata sfinţilor, devenea pustiu şi gol de harul Sfântului Duh, era predat lupului. Că după cum norul acela apăra tabăra evreilor, tot aşa şi Duhul Sfânt apăra Biserica. Deci, dacă cineva ieşea din comunitatea credincioşilor, era pedepsit prin acest fapt cu cea mai mare asprime; iar scoaterea lui din comunitate se făcea după judecata apostolilor. Aşa şi Domnul nostru a predat Satanei pe Iuda, căci îndată după ce a mâncat, a intrat în el Satana. Se mai poate zice şi aceasta, că pe cei ce voiau să se îndrepte, nu-i pedepseau apostolii, iar pe cei ce nu se îndreptau, pe aceştia îi pedepseau; iar dacă poate nu era aşa, cel puţin apostolii erau mai de temut, predându-i pe aceia demonilor. Astfel a fost predat şi Iov Satanei, însă el nu pentru păcate a fost predat, ci pentru mai mare laudă.

Împotriva celor ce se apropie foarte rar de Sfintele Taine

Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia Satanei. Când se întâmplă boli, sau curse, sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit”. (I Corinteni 11, 30) „Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de sfintele Taine o singură dată în cursul anului?” Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de sfintele Taine, nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp, şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi 1-ai mântuit.
Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de trupul lui Hristos, sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos, o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda, o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta 1-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-l îndeplinim numai o dată, şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Pască şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Pasca aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi cei iniţiaţi în Taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (I Corinteni 11, 26). Nu prescrie tu, sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. „Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Pască?” Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.
Deci, nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta, sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite, şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.
Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? „Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post, pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele?” Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.

Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui.” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26, li) Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

*

Omilia XV

Iar de văduvele tinere fereşte-te. Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îşi agonisesc osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, şi nu numai leneşe, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-si vadă de case, şi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana. (I Timotei 5, 11-15)

După ce Pavel mult a vorbit despre văduve, ba încă hotărându-le şi vârsta şi zicând ca „nu mai puţin de şaizeci de ani să aibă”, şi pe lângă aceasta mai arătând şi calităţile lor: „dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi”, iată că aici iarăşi zice: „De văduvele tinere fereşte-te.” Despre fecioare însă, deşi lucrul este cu mult mai dificil, nimic din acestea nu lasă a se înţelege. Şi de ce oare? Fiindcă acelea s-au făgăduit pentru lucruri mai mari, şi de la măreţia acestei idei el a ajuns la acest fapt. Căci cuvintele: „dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor”, şi toate cele de acest fel, le-a reprezentat, aşa-zicând, prin expresia: „femeia nemăritată şi fecioara poartă grijă de cele ale Domnului”. (I Corinteni 7, 34) Iar dacă cu acestea el n-a insistat asupra vârstei, tu să nu te minunezi, fiindcă chiar de aici se învederează şi aceea. De altfel, am spus că fecioarele şi-au ales fecioria în urma unei judecăţi mai înalte. Pe lângă aceasta, cu văduvele tinere e ca şi cum ar fi devenit nişte cadavre, şi prin urmare ele singure au dat motiv la o astfel de legiuire, în timp ce nu aşa se petrece cu fecioarele. Cum că unele dintre ele căzuseră deja, aceasta se învederează din expresia: „căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite”, şi iarăşi: „căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana”.

„De văduvele tinere fereşte-te.” De ce oare? „Căci atunci când poftele le înfierbântă, vor să se mărite”. Şi ce înseamnă „înfierbântă”? Adică se prefac ca şi cum n-ar voi un lucru, pe când îl voieşte, când se moleşeşte. Este întocmai ca şi cum, vorbind cineva despre un bărbat bun şi blând, ar spune: „apoi aceasta, lăsându-l pe el, s-a dus după un altul”. Arată deci că şi văduvia lor au preferat-o în mod întâmplător. Prin urmare, şi văduva este logodită cu Hristos în văduvia ei, după cum zice:

„Eu sunt Părintele orfanilor şi Judecătorul văduvelor”. (Psalmi 67, 5) Arată, prin urmare, că nici văduvia n-au purtat-o după cuviinţă, ci „se înfierbântă”, şi cu toate acestea el rabdă. Dar în alt loc, el spune: „că v-am logodit unui singur Bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită”. (II Corinteni 11, 2) „Când ele s-au făgăduit lui Hristos, zice, apoi iată că „vor să se mărite, agonisindu-şi osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi”. Sub numele de „credinţă”, el indică aici învoiala făcută. „Au minţit, zice, şi-au bătut joc de adevăr, l-au lepădat, au călcat acea învoială.”

„În acelaşi timp se învaţă să fie leneşe”, zice. Aşadar, apostolul nu numai bărbaţilor le porunceşte să lucreze, ci şi femeilor, căci nelucrarea sau trândăvia aduce tot răul. „Ele sunt răspunzătoare nu numai de această faptă, ci şi de alte păcate.” Căci dacă este nepotrivit unei femei a colinda casele oamenilor, apoi cu atât mai mult unei fecioare. „Nu numai leneşe, zice, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau, deci, ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case.” Când şi grija de bărbat o va alunga de la ea, şi cea de Dumnezeu nu o are, ce se alege de ele? Cu drept cuvânt că atunci devin leneşe, guralive şi iscoditoare. Căci cel ce nu se îngrijeşte de cele ale sale, desigur că se va îngriji de ale altora, precum şi cel ce se îngrijeşte de ale sale, de cele străine nu va face nici o vorbă, nu va avea nici o grijă.

„Grăind cele ce nu se cuvin”, zice. Într-adevăr, nimic nu este atât de nepotrivit ca a cenzura mai cu seamă cele ale altora, şi aceasta este zisă nu numai pentru femei, ci şi pentru bărbaţi — fiind cea mai mare dovadă de neruşinare, şi cutezanţă fără margini. „Vreau deci” — fiindcă şi ele voiesc, atunci voiesc şi eu — „ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case”, adică să se îngrijească de casă, căci aceasta e cu mult mai bine decât a umbla din casă în casă, şi a grăi ce nu se cuvine. Trebuia poate să se îngrijească de cele ale lui Dumnezeu, trebuia să păzească credinţa; dar fiindcă pe acestea nu le fac, apoi mult mai bine este de a se mărita, decât a sta aşa, căci nici Dumnezeu nu este dispreţuit prin acest fapt, şi nici ele nu se vor învăţa a fi mai bune. De la o aşa văduvie nu poate ieşi nimic bun, pe când de la o căsătorie normală, multe bunuri izvorăsc, iar mai presus de orice, prin căsătorie va putea să alunge din cugetul său trândăvia, şi să nu mai fie guralivă şi iscoditoare.
Şi de ce oare n-a spus că, de vreme ce unele văduve au căzut, atunci ele trebuie să aibă o mare băgare de seamă, ca nu cumva să pătimească la fel ca acelea, ci le-a poruncit să se mărite? Pentru că nu împiedică faptul căsătoriei lor. „Ca să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară”, adică să nu aibă de ce se agăţa. „Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana.” Aşadar, pe astfel de văduve el le împiedică, nu doar pentru că nu voieşte să fie văduve tinere, ci pentru că nu voieşte de a fi fără de treabă, grăind cele ce nu trebuie, şi iscoditoare; cu alte cuvinte, nu voieşte ca ele să aibă pe diavol de pricină. Dar dacă acestea nu s-ar petrece, nici el nu le-ar împiedica.
Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve. (5, 16) Iarăşi numeşte cu adevărat văduve pe cele singuratice, pe cele care n-au de nicăieri nici o mângâiere. Şi de ce oare îndeamnă la aceasta? Căci aşa este bine. Din acest fapt, două lucruri mari izvorăsc: şi acelea că aveau motiv de a face bine, şi că acestea se întreţineau bine, în acelaşi timp şi Biserica nu se îngreuia. Bine a făcut că a adăugat: „dacă vreun credincios”, căci nu trebuia a fi îngrijite şi hrănite de cei necredincioşi, ca să nu se creadă că au nevoie de ei. Priveşte apoi şi cât de încurajator le vorbeşte, căci nu le-a spus de vreo cheltuială mare, sau de vreun lux, ci „să aibă grija lor”, adică să le dea cele strict necesare — „ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve”. Prin urmare, o astfel de credincioasă sau credincios are şi plata ajutorului ce a dat Bisericii, fiindcă, ajutând-o pe aceasta, ajută în acelaşi timp şi pe cele ce le îngrijeşte Biserica, lăsându-i putinţa de a le îngriji cu mai multă îmbelşugare.
„Vreau, zice, ca văduvele tinere”, ce să facă? Să se desfete? Sau să petreacă în ospeţe? Nimic din toate acestea, ci „să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case”. Şi cum să chivernisească casa? Apoi, ca nu cumva să-ţi închipui că el le îndeamnă la desfătări, a adăugat imediat: „ca să nu dea nici un prilej potrivnicului spre ocară”. Trebuia ca ele să se ridice mai presus de cele pământeşti, dar fiindcă s-au coborât mai jos, cel puţin măcar în acestea să rămână.
Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura. Pentru că Scriptura zice:
„să nu legi gura boului care treieră”, şi: „Vrednic este lucrătorul de plata sa „. (5, 17-18) Sub denumirea de „îndoită cinste”, de aici, el numeşte îngrijirea, sau mai bine zis acordarea celor necesare. Căci, când el adaugă: „Să nu legi gura boului care treieră”, şi: „vrednic este lucrătorul de plata sa”, aceasta învederează. Prin urmare, şi când zice mai sus: Pe văduve cinsteşte-le (5, 3), el vorbeşte despre îngrijirea de ele cu cele necesare. „Ca pe cele ce sunt cu adevărat văduve” să le cinstească, adică pe cele ce sunt în sărăcie, fiindcă, cu cât una este mai săracă, cu atât mai mult este văduvă. Pune aici şi cele ale Legii, şi cele ale lui Hristos, ca unele ce conglăsuiesc. Legea spune: „Să nu legi gura boului care treieră.” Vezi cum el voieşte ca dascălul să muncească? Şi nu este altă oboseală şi muncă, ca cele ale lui. Dar cum de pune oare şi ceea ce Hristos a spus: „Vrednic, zice, este lucrătorul de plata sa”? Noi însă să nu ne uităm numai la plată, ci şi la aceea cum a poruncit. „Vrednic este lucrătorul de plata sa”, adică vrednic este lucrătorul de hrana, de întreţinerea sa. Aşa că dacă cineva se dezmiardă sau stă în linişte, nu este vrednic. Dacă cineva nu este ca boul ce treieră, dacă nu duce jugul prin spini şi până la a fi strâns de gât cu el, şi dacă se opreşte mai înainte de a termina lucrul, nu este vrednic. Prin urmare, trebuie să se acorde ajutoare cu îmbelşugare dascălilor pentru întreţinerea lor, ca nu cumva să şuiere, sau să se moleşească; ca nu cumva, ocupându-se cu cele mici, din această cauză ucenicii să fie lipsiţi de cele mari; ca astfel, lucrând cele duhovniceşti, să nu se ocupe deloc cu cele pământeşti. Astfel erau leviţii; ei nu se interesau deloc de cele ale vieţii, precum nici mirenii nu se interesau de cele ce priveau pe leviţi, şi prin lege se poruncea şi cele privitoare la veniturile lor: zeciuielile (dijmele), cele venite din scule de aur, veniturile provenite din pârgă, rugăciuni şi celelalte de acest fel. Acelora desigur că le-a legiuit Moise în aşa fel, ca unii ce căutau numai cele prezente; eu însă nimic mai mult nu zic că ar trebui să aibă proestoşii, decât hrană şi îmbrăcăminte, ca nu cumva să-şi petreacă timpul cu acestea.
Dar oare ce vrea să zică prin „îndoită cinste”? îndoită cinste către cele văduve, sau către diaconi (slujbaşi Bisericii), sau, simplu, îndoită cinste înseamnă multă cinste. Dar noi să nu ne uităm numai la aceea că-i învredniceşte de multă cinste, ci şi la faptul că a adăugat: „cei ce îşi ţin bine dregătoria”. Şi ce anume înseamnă cei ce îşi ţin bine dregătoria, să ascultăm pe Hristos care zice: „Păstorul cel bun, sufletul său îşi pune pentru oi”. (loan 10, 11) Aşadar, aceasta înseamnă a ţine bine dregătoria, adică a nu cruţa nimic pentru îngrijirea părintească a păstoriţilor. „Şi mai ales, zice, cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura.” Unde sunt acum cei ce spun că nu este nevoie nici de cuvânt şi nici de învăţătură, dacă apostolul chiar şi pe Timotei îl îndeamnă la aceasta, zicând: Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, şi iarăşi: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în aceasta, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă?'(4, 15-16) Deci tocmai pe unii ca aceştia voieşte apostolul să-i cinstim mai mult decât pe toţi ceilalţi, pentru care şi motivul îl pune, zicând că mult suferă ei. Când un altul nici nu privegbează, nici nu se îngrijeşte, ci stă împreună cu ceilalţi în linişte şi nepăsare, iar acela se zbuciumă îngrijindu-se, meditând, şi mai cu seamă dacă este neîntrecut în cuvintele şi ştiinţele celor de afară, apoi cum nu ar trebui să se bucure de cinste din partea tuturor şi mai mult decât alţii, când el se lasă sub atâtea osteneli? Acesta este răspunzător înaintea a mii de limbi. Unul, de pildă, 1-a hulit, altul 1-a lăudat, un altul l-a luat în râs, un altul i-a defăimat ţinerea de minte şi compunerea cuvântului; pentru toate acestea îi trebuie multă putere spre a le răbda pe toate.
Mare este cu adevărat, şi mai cu seamă mult contribuie spre edificarea Bisericii, de a fi preoţii didactici, sau învăţători ai credincioşilor; iar dacă aceasta nu este, multe din cele ale Bisericii se pierd, sau se răstoarnă pe dos. De aceea, împreună cu cele spuse — de a fi primitor şi blând şi de a fi fără de ponos — numără şi aceasta, zicând că trebuie a fi „învăţător”. Fiindcă, de cese numeşte el dascăl? Pentru ca să înveţe pe alţii filosofia vieţii. De aceea Pavel a zis: „Şi mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi întru învăţătură”, fiindcă este nevoie şi de învăţătură prin cuvânt. Şi de care cuvânt vorbeşte apostolul? Nu vorbeşte de acel cuvânt pompos, şi nici de acela care are în sine iscusinţa sau eleganţa celor din afară, ci de cuvântul care are într-însul multă putere, de acela care este plin de înţelepciune. În asemenea caz, el nu are nevoie de construcţia frazelor, ci a cugetărilor, cum s-ar zice; nu a unei condiţii din afară, străine, ci a unei dispoziţii sufleteşti.

Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori. (5, 19) Aşadar, contra celui tânăr trebuie a primi pâra fără mărturii? Contra altora trebuie numaidecât? Oare nu trebuie întotdeauna a se face ascultările cu toată exactitatea? Deci ce vrea să spună el aici? „Nu vorbesc de alţii, zice, ci mai ales de cei bătrâni (presbiteri).” Sub denumirea de presbiter, de aici, el nu înţelege demnitatea, ci vârsta, fiindcă mai uşor păcătuiesc cei tineri decât cei bătrâni. Şi cum că aşa este, se învederează de acolo că lui Timotei i se încredinţase Biserica Efesului, şi chiar întreaga naţiune a Asiei; prin urmare, apostolul vorbeşte aici de cei bătrâni.
Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă (5, 20), adică, „nu deodată să-i tai de la Biserică, ci toate le fă cu multă băgare de seamă. Când vei afla lămurit, atunci te aruncă asupră-i cu putere ca şi ceilalţi să se cuminţească.” Căci după cum a înfrunta uşor pe cineva este vătămător, tot aşa şi în păcatele cele cunoscute de alţii dacă nu te vei ridica cu toată puterea, prin aceasta vei lăsa calea deschisă şi altora, spre a face şi a cuteza aceleaşi păcate. „Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, zice, ca şi ceilalţi să aibă teamă.” Dar oare cum de a zis Hristos: „Mergi şi mustră-l pe el între tine şi el singur?” (Matei 18, 15) Dar şi pe unul ca acela Mântuitorul permite a-1 cerceta în Biserică. Căci ce? Oare nu înfricoşează mai ales faptul de a fi certat înaintea tuturor? Cum? Atunci când toţi cunosc păcatul, în timp ce osânda n-o cunosc, desigur că mai mult se înfricoşează. După cum se întâmplă cu cei ce rămân nepedepsiţi, că mulţi vor fi şi cei ce vor păcătui, tot aşa şi atunci când sunt pedepsiţi, mulţi vor fi cei ce se vor îndrepta. Aşa a făcut şi Dumnezeu: pe Faraon l-a pedepsit, de asemenea şi pe Nabucodonosor, cum şi pe mulţi alţii îi vedem pedepsiţi, după om şi după ţara în care se află.
Prin urmare, apostolul voieşte ca toţi să se teamă de Episcop, şi pe dânsul îl pune priveghetor peste toţi. „Fiindcă de multe ori se judecă cu uşurinţă, trebuie, zice, ca cei ce mărturisesc şi cei ce învinovăţesc pe presbiter să fie după cum prevede legea veche: „Că în două sau trei mărturii va sta tot cuvântul”. (Deuteronom 19, 15)

„Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori.” N-a spus „să nu-l osândeşti”, ci nici măcar să primeşti pâră, nici să stai la judecată. Dar ce? Dacă şi cei doi vor minţi? Aceasta se întâmplă foarte rar, dar şi în asemenea caz se poate învedera minciuna, dacă se examinează cu amănunţime cazul. Este de dorit ca la învinovăţire de păcate să fie doi martori, de vreme ce s-au făcut pe ascuns, aşa că ascultarea a doi martori este semn de multă ispitire, de multă cercetare. Dar ce? Dacă faptele sunt de toţi ştiute, însă martori nu sunt, ci numai bănuială, ce e de făcut atunci? „Am spus mai sus, zice, că „se cade lui mărturie bună să aibă de la cei de-afară”.

Deci, cu frică să iubim pe Dumnezeu. Celui drept desigur că legea nu-i stă înainte. Dacă cei mai mulţi făcând binele siliţi, iar nu din buna lor voinţă, şi totuşi se folosesc în urma fricii ce au, şi de multe ori taie de la dânşii poftele lor, dar cei păcătoşi? De aceea auzim vorbindu-se de gheena, ca astfel mult folos să tragem din ameninţarea şi din frica ei. Dacă ar fi urmat ca să-i arunce într-însa pe cei ce păcătuiesc, fără ca dinainte să vestească ameninţarea de ea, desigur că mulţi ar cădea într-însa. Dacă şi acum, când ni se cutremură sufletul de frică, şi încă sunt unii care păcătuiesc cu uşurinţă, ca şi cum nici nu ar fi gheenă, dar dacă nici nu s-ar fi spus mai dinainte, şi nici nu ne-ar fi ameninţat, ce rele n-ar face? Astfel că — după cum am spus deseori — gheenă ne arată nouă îngrijirea părintească a lui Dumnezeu, nu mai puţin decât împărăţia cerurilor. Căci gheenă conlucrând împreună cu împărăţia cerurilor, pe mulţi oameni prin frică îi împinge în împărăţia cerurilor. Aşadar, să nu luăm faptul acesta ca o asprime sau cruzime din parte-I, ci ca o milă şi filantropie mare, ca o îngrijire părintească şi dragoste către noi. Dacă n-ar fi ameninţat pe niniviteni pe timpul lui Iona, desigur că n-ar mai fi rămas cetatea lor. Dacă n-ar fi ameninţat cu gheenă, cu toţii am fi căzut în gheenă. Dacă n-ar fi ameninţat cu foc, nimeni n-ar fi scăpat de foc. El voieşte a face cu totul contrare celor ce grăieşte, ca tu să faci ceea ce voieşte. Nu voieşte moartea păcătosului, ca nu cumva să cazi în acea moarte. N-a spus numai prin cuvinte, ci a arătat şi faptul, ca astfel să fugim.

Despre desartaciunea celor prezente, impo rtanta celorviitoare, si cum putem imita pe Dumnezeu.
Despre dragostea lui Hristos catre noi, care ,mai ales, se arata din asafanta Impartasanie

Ca să nu creadă cineva că faptul gheenei este numai o ameninţare, ci că gheenă există cu adevărat, aceasta, zice, este învederată din faptele întâmplate aici. Sau nu ţi se pare că potopul este simbol al gheenei, potopul, zic, care a nimicit totul prin apă? „Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie” (Matei 24, 38), tot aşa era şi atunci. A fost prezis şi atunci cu mulţi ani mai înainte, precum şi acum se prezice gheena de trei sute de ani sau şi mai mult, şi cu toate acestea nimeni nu este cu băgare de seamă, toţi consideră faptul acesta ca un mit, toţi îl cred ca ceva de râs, nici o frică nu are cineva, nimeni nu plânge, nimeni nu-şi bate pieptul. Râul de foc curge în clocote, para îl aţâţă într-una, iar noi râdem, şi ne dezmierdăm, şi păcătuim fără sfială. Nimeni nu se gândeşte la ziua aceea, nimeni nu cugetă că cele prezente trec, că toate acestea sunt momentane, deşi, de altfel, lucrurile ne strigă în fiecare zi şi ne învederează acest adevăr. Morţile cele mai înainte de timp, schimbările lucrurilor ce se petrec chiar încă trăind noi, bolile şi alte multe de acest fel nu ne cuminţesc. Şi încă prefacerile acestea le-ar putea vedea cineva petrecându-se nu numai în trupurile noastre, ci chiar în înseşi stihiile lumii. Dar chiar şi în diferitele faze ale vârstei noastre, noi în fiecare zi vedem moartea, şi nestatornicia vieţii este caracterizată pretutindeni prin nestatornicia lucrurilor. Niciodată nu rămâne iarnă într-una, niciodată vară, nici primăvară, nici toamnă într-una, ci toate trec, zboară şi se scurg.
Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voiesti? Poate să spun despre demnităţi, despre împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despre clădirile cele strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despre soare sau despre lună? Dar nu se sfârşeşte şi ea? Şi chiar soarele nu este eclipsat de multe ori, oare nu se întunecă, oare nu este şi el acoperit de nori? Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi, dar iată că tocmai pe dânsul noi îl neglijăm! Avem o mare îngrijire pentru cele ce se prefac într-una, ca şi cum pare că ar rămâne, în timp ce pentru suflet, care rămâne pururea, noi nu facem nici o vorbă, ca şi cum s-ar preface şi el. Cutare de pildă, poate face lucruri mari? Până mâine numai, iar după aceasta dispare, dovadă cei ce au făcut lucruri mari, iar acum nicăieri nu se mai văd. Viaţa aceasta este o scenă de teatru, şi vis, căci precum când se ridică cortina pe scena teatrului toate se risipesc, şi toate visurile zboară când se arată raza luminii, tot aşa şi acum când se întâmplă sfârşitul unuia, sau sfârşitul obştesc de s-ar întâmpla, toate se strică, toate se nimicesc şi dispar. Copacul pe care 1-ai plantat rămâne, precum şi casa ce ai clădit-o rămâne, în timp ce cel ce a clădit casa, ca şi cel ce a plantat copacul se duc şi se nimicesc. Şi astfel petrecându-se lucrurile, noi nici atunci nu ne sfiim, ci toate le facem ca şi cum am fi nemuritori, dezmierdându-ne şi petrecând întru desfătări.
Ascultă ce spune Solomon, el care a avut o mare experienţă a faptelor şi a lucrurilor prezente. „Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii, am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori; mi-am făcut iazuri, ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii; am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, asemenea şi turme de oi fără de număr, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim. Am strâns aur şi argint şi număr mare de regi şi de satrapi; am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea fiilor omului mi-am agonisit: o prinţesă şi alte prinţese.” (Ecclesiastul 2, 4-8) Nimeni, cu un cuvânt, n-a fost atât de dezmierdat, atât de slăvit; nimeni n-a fost atât de înţelept, şi nimănui nu i-au mers lucrurile aşa de bine, după cum le-a văzut mai înainte cu mintea sa. Ei, şi ce a fost cu aceasta? Cu nimic nu s-a folosit din toate acestea, ci iată ce spune: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”. (Ecclesiastul l, 2) Si priveşte că n-a spus simplu „deşertăciune”, ci a exagerat cuvântul prin exagerare.
Să-i credem deci lui, vă rog, ca unul ce a ajuns la această convingere în urma unei mari experienţe. Să-i credem, zic, şi să ne îndeletnicim cu acele lucruri, unde nu este deşertăciune, unde este adevăr, unde toate sunt sigure şi statornice, unde toate sunt zidite pe piatră, unde bătrâneţe nu este, unde nu este nimic trecător, unde totul înfloreşte, unde totul creşte şi sporeşte, unde nimic nu este învechit, nimic îmbătrânit, şi nici aproape de sfârşit. Să dorim, vă rog, pe Dumnezeu cu adevărat, iar nu de teama gheenei, ci cu dorinţa de împărăţia Lui. Căci ce poate fi egal, spune-mi, cu a vedea pe Hristos? Nimic. Ce poate fi egal cu a ne bucura de acele bunuri? Nimic. „Cele ce ochiul n-a văzut, zice, şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” (I Corinteni 2, 9) Pe acelea să ne străduim a le câştiga, iar pe acestea să le dispreţuim. Oare nu de mii de ori ne învinovăţim pe noi înşine, şi ne spunem că viaţa omenească nu este nimic? Deci de ce te ocupi de nimic? De ce suferi necazuri pentru nimic? Poate că vezi clădiri strălucite şi privirea lor te înşală? Uită-te imediat la cer; întoarce-ţi privirea de la pietre şi coloane spre acea frumuseţe, şi atunci vei vedea că toate acestea de aici sunt lucruri de furnici şi ţânţari. Filosofează cu privirea; ridică-ţi cugetul spre cele din cer, şi de acolo dacă se poate priveşte spre clădirile cele strălucite de aici, şi vei vedea că nu sunt nimic, ci numai nişte jucării de copii mici.
Vezi cât de uşor, cât de curat şi cât de luminos este aerul, cu cât te ridici mai sus? Acolo, deci, îşi au casele, acolo îşi au sălaşurile cei ce fac milostenie. Toate cele de aici se nimicesc cu desăvârşire la înviere, sau mai bine zis chiar şi mai înainte de înviere în trecerea timpului s-au stricat, s-au descompus şi au dispărut. Ba chiar şi mai înainte de timp, adică în floare fiind, de multe ori un cutremur bunăoară le-a dărâmat la pământ, sau un foc le-a prefăcut în cenuşă. Căci nu numai în vârsta omului sunt morţi premature, ci şi în clădiri, şi de multe ori cele stricate şi hârbuite rămân neclintite la cutremurul pământului, pe când cele ce strălucesc, cele clădite din nou şi bine întărite, numai de un singur tunet s-au clătinat şi au căzut, şi aceasta după iconomia lui Dumnezeu, cred, ca nu cumva să cugetăm lucruri mari despre clădirile ce le ridicăm.
Vrei şi altfel să nu fii mâhnit? Vino atunci la clădirile obşteşti, la care şi tu te împărtăşeşti deopotrivă; că nici o casă nu este mai frumoasă decât clădirile obşteşti, stai acolo cât timp vei voi, fiindcă acelea sunt ale tale; ale tale sunt, împreună cu ale celorlalţi, sunt obşteşti, iar nu particulare. „Dar acestea, zici tu, nu încântă privirile.” Nu încântă, mai întâi din cauza deprinderii, iar după aceea din cauza lăcomiei. Aşadar, lăcomia încântă privirile, şi nu frumuseţea. Aşadar, încântarea privirilor este lăcomia, şi dorinţa de a-ţi însuşi cele ale altora. Deci, până când ne vom alipi de acestea? Până când ne vom ţine strânşi de pământ, şi întocmai ca viermii ne vom tăvăli în mocirlă? Dumnezeu ne-a dat trupul făcut din pământ, ca să-l ridicăm la cer, iar nu ca printr-însul să tragem sufletul la pământ. Pământesc este trupul meu, dar dacă vreau, va deveni ceresc. Şi de aici priveşte de câtă cinste ne-a învrednicit pe noi, dacă ne-a acordat o astfel de favoare. „Eu am făcut, zice, pământ şi cer; îţi dau însă şi ţie dreptul de a crea: fă pământul cer, căci poţi.” „Cel ce face toate şi le întocmeşte” (Amos 5, 8) — cuvinte ce sunt spuse pentru Dumnezeu — însă această putere a dat-o şi oamenilor, precum de pildă un părinte iubitor de fiu fiind zugrav, ar zugrăvi nu numai el singur, ci voieşte ca şi pe fiul său să-1 înveţe la fel. „Eu ţi-am făcut, zice, trup frumos; fă şi tu sufletul frumos.” „A zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă şi pomi roditori” (Facere l, 11), zi şi tu: „să răsară pământul rod la fel, şi va răsări ceea ce vei vrea să prăseşti”. „Eu fac vara, zice, Eu fac negura, Eu împuternicesc tunetul, Eu mişc vântul, Eu am făcut marea şi pe dragonul ce se desfată în ea — adică pe diavolul. Dar nici pe tine nu te-am lipsit de această putere. Desfată-te şi tu dacă voieşti cu el, căci poţi să-l legi ca pe o pasăre. Fac să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni; deci imită-Mă şi tu. Dă din ale tale şi celor buni şi celor răi. Fiind batjocorit, Eu sufăr şi fac bine celor ce Mă batjocoresc; imită-Mă şi tu, căci poţi. Fac bine, nu pentru răsplată; imită-Mă şi tu, şi să nu faci binele pentru răsplată. Am aprins luminători pe cer; aprinde şi tu astfel de luminători, căci poţi. Luminează pe cei rătăciţi, căci a Mă cunoaşte pe Mine este mai mare binefacere decât a vedea soarele de pe cer. Om nu poţi face, dar drept şi plăcut lui Dumnezeu poţi face. Eu am lucrat esenţa sau fiinţa, iar tu împodobeşte buna intenţie. Vezi cât te iubesc, şi cum ţi-am dat putere chiar şi în cele mari.”

Vedeţi, dar, iubiţilor, cât de mult am fost cinstiţi, deşi unii dintre cei nerezonabili şi nerecunoscători zic că de ce suntem stăpâni pe voinţa noastră? Acestea toate pe care le-am spus, şi în care noi putem imita pe Dumnezeu, dacă nu ar fi voie liberă, nu L-am putea imita. „Eu stăpânesc, zice, prin îngeri, dar şi tu stăpâneşti prin pârgă. Stau pe tron împărătesc, dar şi tu stai împreună prin pârgă pe acel tron. „împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus.” (Efeseni 2, 6) Heruvimii, precum şi serafimii, şi toată puterea îngerească, stăpâniile, puterile, scaunele, domniile şi începătoriile prin pârgă ţi se închină ţie. Deci, nu învinovăţi cerul care se bucură de atâta cinste, de care se cutremură netrupeştile puteri. „Dar ce să mai spun?” zice. Nu numai printr-acestea arăt eu dragostea Mea, ci şi prin cele ce am suferit. Pentru tine am fost scuipat, pentru tine am fost lovit, am fost lipsit de slavă, pe Părintele Meu L-am lăsat, şi am venit la tine, care Mă urai şi Mă dispreţuiai, ba încă nici nu voiai să auzi de numele Meu. Te-am urmărit şi am alergat după tine, ca să te am în stăpânirea Mea. Te-am unit şi M-am lipit de tine. Mănâncă trupul Meu, am zis, şi bea sângele Meu, ca să te am şi Sus, dar şi jos să Mă unesc în totul cu tine. Nu-ţi este de-ajuns că pârga ta o am Sus? Oare nu te mângâie acest fapt? Şi jos iarăşi M-am pogorât, şi nu oricum Mă împreunez cu tine, ci Mă amestec, sunt mâncat, sunt fărâmat în părţi mici, ca astfel unirea să se facă întru totul, căci cele unite stau pentru totdeauna unite; astfel că Eu sunt întru totul legat cu tine. Nu vreau câtuşi de puţin să fie între noi vreo rupere cât de mică, ci doresc să fim împreună unul şi acelaşi.” Acestea ştiindu-le iubiţilor, şi cunoscând marea Lui iubire către noi, să facem tot ce ar putea să ne arate pe noi vrednici de darurile Sale cele mari. Cărora fie ca toţi să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Reclame