Despre rabdare

1

Omilia III

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Despre îndelunga răbdare]

„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr” (Romani 1, 18).
Priveşte la înţelepciunea lui Pavel, cum într-un anumit fel, mai întâi îi îndeamnă la cele bune, apoi îşi întoarce cuvântul către cele înfricoşătoare. Spunând la început că Evanghelia este sursa mântuirii noastre, a vieţii veşnice, că este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, temeiul îndreptării noastre, vorbeşte apoi despre cele ce-i pot înfricoşa pe cei nepăsători. Fiindcă cei mai mulţi dintre oameni nu sunt mişcaţi spre fapte bune prin vestirea celor bune şi plăcute pe cât sunt mişcaţi prin frica de cele ce provoacă durere; ei sunt momiţi astfel din ambele părţi.
Tot în acest fel şi Dumnezeu, nu numai împărăţia cerurilor a făgăduit-o, ci şi necazurile iadului. Şi profeţii, când vorbeau iudeilor, continuu amestecau în spusele lor pe cele bune cu cele rele. În acelaşi mod Pavel îşi modela cuvântul, nu într-o formă oarecare, ci aşeza mai întâi pe cele bune, iar mai apoi pe cele rele, arătând că primele sunt după voia lui Dumnezeu, iar celelalte sunt rezultatul păcatului trândăviei. La fel şi profetul Isaia aşează pe cele bune la început, zicând: „de veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca” (Isaia 1, 19-20). În acelaşi mod, aici Pavel îşi modelează cuvântarea, căci pare că zice: „Gândeşte-te bine, Hristos a venit aducând iertarea păcatelor, îndreptarea şi viaţa veşnică, şi nu oricum, ci prin cruce; şi ceea ce este cel mai mare şi mai minunat, nu doar a dăruit aceste lucruri, ci a pătimit pentru ele. Deci dacă veţi batjocori aceste daruri, vă aşteaptă cele înfricoşătoare”. Şi priveşte cum îşi înalţă cuvântul: „căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer”.
De unde se poate vedea aceasta? Dacă întrebarea este pusă de un credincios îi vom spune despre cele hotărâte de Hristos, iar dacă este necredincios şi elin, Pavel îl aduce la tăcere prin cuvintele ce urmează despre judecata lui Dumnezeu, aducând dovada incontestabilă chiar din faptele lor. Şi ceea ce este mai minunat, e că Apostolul combate pe cei ce se împotrivesc adevărului, prin faptele lor de zi cu zi, prin care se opun credinţei celei adevărate.
Toate acestea le dezvoltă mai pe larg în pasajele următoare, iar acum e bine să ne ocupăm de pasajul pe care îl avem în faţa ochilor.
„Pentru că se descoperă mânia lui Dumnezeu din cer”. Şi într-adevăr, aceasta se întâmplă de multe ori chiar în viaţa de aici, prin boli, foamete şi războaie; fiecare în parte şi în comun, cu toţii sunt pedepsiţi.
Va fi şi în viaţa de dincolo pedeapsă? Aceea va fi încă şi mai mare, şi tot comună, deşi nu pentru aceleaşi fapte. Acum, cele ce pătimim sunt pentru îndreptarea noastră, pe când atunci vor fi pentru pedepsirea noastră, acestea şi Pavel le arată zicând: „Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (I Corinteni 11, 32).
Totuşi, cei mai mulţi oameni socotesc că cele mai multe dintre relele de acum vin din răutatea oamenilor iar nu din mânia lui Dumnezeu. Atunci însă ne va fi aşezată înaintea ochilor pedeapsa lui Dumnezeu, când dreptul Judecător, şezând pe tronul cel înfricoşat, va porunci ca unii să fie aruncaţi în cuptorul cel arzător, alţii în întunericul cel mai din afară şi în pedepsele cele mai cumplite şi mai insuportabile.
Şi oare de ce nu a spus mai lămurit că Fiul lui Dumnezeu va veni înconjurat de milioane de îngeri, şi fiecare om va da seamă pentru faptele sale, ci a zis, doar „să se descopere mânia lui Dumnezeu”? Ascultătorii săi erau neofiţi, şi de aceea îi învaţă din cele mărturisite de ei. Şi pe lângă toate acestea, se pare că aici se adresează şi neamurilor, căci cu aceste cuvinte îşi începe cuvântarea către ei, vorbind mai apoi despre judecata lui Hristos.
„Peste toată fărădelegea şi nedreptatea oamenilor, care ţin nedreptatea drept adevăr”. Aici arată că mari şi nenumărate sunt căile nedreptăţii, pe când calea adevărului este una singură, căci rătăcirea este în multe chipuri şi feluri, pe când adevărul este unul şi acelaşi. Vorbind despre credinţă ne spune şi despre viaţă pe care o numeşte nedreptatea oamenilor, căci de asemenea nedreptatea se manifestă în multe feluri. De pildă nedreptate se petrece cu averea cuiva, când aceasta îi este prejudiciată de către cineva, iar un alt fel de nedreptate este făcută femeilor, când cineva, lăsându-şi femeia sa, întrerupe şi căsătoria alteia. Şi Sfântul Apostol Pavel numeşte această neorânduială lăcomie, după cum zice: „Şi nimeni să nu întreacă măsura şi să nu nedreptăţească pe fratele său”(I Tesaloniceni 4, 6). Alţii nu nedreptăţesc femeia sau averea cuiva, ci numele bun al său, ceea ce este tot nedreptate, după cum aflăm şi în Scriptură: „Un nume bun este mai de preţ decât bogăţia” (Pildele lui Solomon 22, 1). Deşi unii spun că Sfântul Apostol vorbeşte aici de doar dogme, pe noi nimic nu ne împiedică să spunem că a vorbit despre amândouă.
Dar ce înseamnă: „care ţin nedreptatea drept adevăr”? O aflăm din ceea ce urmează: „Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor” (1, 19).
Slava ei au atribuit-o lemnelor şi pietrelor. După cum cel ce are asupra sa bani de la împărat şi i s-a poruncit să îi cheltuiască spre slava împăratului, el îi cheltuieşte cu desfrânatele şi cu înşelătorii, pe care îi fac străluciţi cu banii împăratului, este aspru pedepsit pentru nedreptatea lui.
În acelaşi fel aceştia luând de la Dumnezeu cunoştinţa de El şi de slava Lui, au atribuit-o idolilor, ţinând adevărul întru nedreptate, chiar se închină lor, nedreptăţind cunoştinţa pe care n-au întrebuinţat-o cum trebuie.
Aşadar am lămurit această problemă, îţi este clară sau mai trebuie lămurită? Probabil este necesar a lămuri mai bine. Deci, ce spune el aici? Dumnezeu la început a pus în om cunoştinţa de sine. Însă oamenii această cunoştinţă au atribuit-o lemnelor şi pietrelor, nedreptăţind adevărul, bineînţeles aceasta numai din partea oamenilor, căci adevărul în sine rămâne neschimbat, şi are cu sine slava sa nestrămutată. Şi de unde se văd acestea, Pavele, că a aşezat de la început în ei cunoştinţa?
„Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor”. Dar aceasta este o ipoteză, nu o dovadă sigură. Tu dovedeşte-mi cunoştinţa de Dumnezeu care era arătată lor, şi ei de bunăvoie s-au abătut. Aşadar, de unde şi cum era arătată? Poate o voce de sus le-a grăit? Nicidecum, căci Cel ce putea să-i atragă spre Sine, trimiţând voce de sus, acelaşi lucru l-a făcut punând înaintea noastră făptura întreagă, ca astfel şi înţeleptul, şi scitul, şi cel neştiutor de carte, şi barbarul, cunoscând prin privirea la frumuseţea celor văzute, să-şi ridice mintea la Dumnezeu. Ce vor zice în acea zi neamurile? Că „noi nu te-am ştiut”. Dar apoi oare nu aţi auzit cerul slobozind vocea în văzul nostru, adică în privire? Nu aţi auzit acea voce, care strigă mai frumos decât orice trâmbiţă, vestindu-ne armonia cea perfectă? Nu cunoaşteţi legile în puterea cărora ziua şi noaptea se succed continuu şi rămân nemişcate? Nu vedeţi ordinea cea perfectă în succesiunea anotimpurilor, şi care ordine este neschimbată? Nu vedeţi recunoştinţa mării arătată în valuri? Nu vedeţi că totul în univers rămâne în ordinea stabilită fiecăruia, şi cum prin frumuseţea şi măreţia lor slăvesc pe Creator? Acestea toate punându-le la un loc, Pavel zice:
„Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (1, 20).
Apoi, arătând cum sunt ei lipsiţi de orice îndreptăţire, zice: „pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu” (1, 21).
Aici este pe de o parte răutatea lor cea mare, iar pe de altă parte s-au închinat idolilor, pentru care Ieremia îi învinovăţea zicând: „Două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă”(Ieremia 2, 13). Şi aduce de faţă şi semnul că ei au cunoscut pe Dumnezeu, însă nu au întrebuinţat bine această cunoştinţă, ci s-au închinat idolilor. De aceea adaugă: „ cunoscând pe Dumnezeu, nu l-au slăvit ca pe Dumnezeu”. Arată şi cauza căderii într-o astfel de greşeală. Şi care e cauza? Că au lăsat toate în voia raţionamentelor omeneşti. Nu zice totuşi aşa, ci mult mai mişcător: „s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat”.
După cum se întâmplă cu cel ce voieşte să păşească într-o noapte fără lună, sau să călătorească pe mare, nu numai că nu ar ajunge la sfârşitul călătoriei, dar chiar s-ar pierde, la fel şi cu aceia care voind să călătorească pe calea ce duce spre cer, ar arunca de la ei lumina, şi în locul ei s-ar lăsa în voia raţionamentelor false, căutând pe cel netrupesc în trupuri, şi pe cel fără formă în cele cu formă, şi aceştia au pătimit cel mai grozav naufragiu. Dar, pe lângă cele afirmate până acum el mai pune şi o altă cauză a rătăcirii lor, căci afirmă: „zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (1, 22). Pentru încrederea mare în sine, şi nevoind a călători pe calea poruncită de Dumnezeu, s-au cufundat în raţionamentele lor greşite şi s-au prăbuşit. Apoi descriind, naufragiul lor moral, cât este de grozav şi lipsit de orice îndreptăţire, adaugă: „şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al tărâtoarelor”(1, 23).
Prima învinuire ce li se aduce ar fi faptul că nu L-au cunoscut pe Dumnezeu; a doua, că au avut înaintea lor motive puternice şi lămurite despre existenţa Lui; a treia, că s-au crezut înţelepţi; iar a patra, că nu numai că nu L-au aflat, ci au coborât respectul pe care s-ar fi cuvenit să I-l arate, dându-l demonilor, pietrelor şi lemnelor. Şi în Epistola întâi către corinteni nimiceşte trufia lor, însă nu în acelaşi mod ca aici, căci acolo vorbind despre crucea Domnului, le dă lovitură dureroasă, zicând: „pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor” (I Corinteni 1, 25). Iar aici, fără vreo comparaţie, ia în derâdere înţelepciunea lor, arătând că este nebunie şi o dovadă simplă de mândrie deşartă. Şi ca să afli că au avut cunoştinţă despre Dumnezeu, însă în mod perfid au trădat-o, zice: „au schimbat”, dar cel ce schimbă ceva, poate da prin aceasta dovadă că este prefăcut, sau mai bine zis că a înlocuit ceva ce avea mai înainte. Voiau să afle ceva mai mult, însă nu au ţinut cont de limitele date lor, şi de aceea au căzut în propriile ispitiri, fiindcă râvneau tot alte lucruri.
Şi este la fel orice lucru grecesc. De aceea au stat unii împotriva celorlalţi: Aristotel s-a împotrivit lui Platon, stoicii aveau o ură fanatică faţă de el, unul era împotriva celuilalt; deci să nu-i admirăm atât de mult pentru înţelepciunea lor, ci mai degrabă să îi dispreţuim, fiindcă prin aceasta chiar ei s-au făcut nebuni. Dacă ei nu ar fi întors totul pe dos prin silogisme false, prin raţionamente absurde şi sofisme, desigur că ei nu ar fi păţit ceea ce au păţit.
Apoi întărind acuzaţiile, satirizează idolatria lor. Chiar expresia „au schimbat”, este un dispreţ la adresa lor. Pentru această schimbare a cunoştinţei pe nimicuri, desigur ei sunt lipsiţi de orice îndreptăţire. Şi ce anume au schimbat, şi cui au atribuit slava lui Dumnezeu? Trebuia ca ei să-şi închipuie despre acela că este Dumnezeu, Stăpân al tuturor, că i-a făcut pe ei din ceea ce nu era, că se îngrijeşte şi se interesează de ei, ceea ce constituie „slava lui Dumnezeu”. Dar ei cui atribuie această slavă? Nici măcar oamenilor, ci unor chipuri întru asemănarea oamenilor căzuţi. Şi nici aici nu s-au oprit, ci au coborât-o la animale necuvântătoare, ba chiar la chipurile acestora.
Tu gândeşte acum, te rog, la înţelepciunea lui Pavel, cum a luat ambele extreme: pe de o parte Dumnezeu, cel mai înalt, iar pe de altă parte târâtoarele pământului, cele mai de jos, ba chiar mai mult încă, până şi chipurile acestora, ca astfel să dovedească nebunia lor. Cunoştinţa pe care ei trebuiau să o aibă faţă de Cel ce covârşeşte fără asemănare totul din univers, au atribuit-o celor fără de asemănare, care sunt cele mai josnice dintre toate vietăţile.
Dar de ce zice toate acestea împotriva filosofilor? Fiindcă toate cele spuse sunt îndreptate împotriva lor. Căci ei aveau dascăli pe egipteni, care au inventat asemenea absurdităţi. Şi Platon, care se pare că după gândire este cel mai respectat dintre toţi, se mândrea cu asemenea absurdităţi. Iar dascălul său [Socrate] avea o stupidă veneraţie a idolilor, şi el e cel ce i-a poruncit lui Asklepios să jertfească cocoşul, de când îşi au începutul reprezentările acestor animale necuvântătoare, si ale târâtoarelor. De aceea l-au putut vedea adorat la un loc cu Apollon, şi cu Dionysos (Bacchus), şi cu târâtoarele. Unii dintre filosofi au ridicat pe tauri, pe scorpioni şi pe balauri, până şi în cer, iar alţii alte absurdităţi de felul acestora. Pretutindeni diavolul a căutat sa coboare pe oameni la nivelul imaginilor târâtoarelor, şi pe cel pe care Dumnezeu l-a făcut ca să-l ridice la ceruri, să-l supună chiar celor mai necuvântătoare dintre toate vietăţile!
Şi nu numai de aici, ci şi din alte locuri poţi vedea pe corifeul filosofilor elini supus şi robit raţionamentelor false, căci de pildă când uneşte pe poeţi la un loc şi spune că trebuie să credem în cuvintele lor cele cu privire la zei, ca cei ce ştiu bine, nimic altceva nu face prin aceasta, decât să introducă minciuni, ce provoacă râs, spunând că trebuie să credem acestea drept adevărate.
„De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei” (1, 24).
Aici arată că impietatea lor a devenit motiv al schimbării legilor firii. Expresia „i-a dat” în acest loc înseamnă „i-a lăsat”. După cum un comandant militar care pleacă de pe câmpul de luptă în plin şi greu război, lăsându-şi soldaţii de capul lor, pentru că n-au vrut să urmeze ordinelor lui, tot aşa şi Dumnezeu face cu cei ce nu voiesc a primi cele ale Sale, căci ei singuri dezertând, i-a lăsat în voia lor, după ce El a făcut tot ce trebuia să facă. Căci gândeşte-te că, înaintea învăţăturii, El a pus lumea ca o carte deschisă, şi a dat fiecăruia minte, ca astfel, uitându-se la tot ce-l înconjoară, să înţeleagă singur ceea ce trebuie.
Dar cei de atunci nu le-au întrebuinţat pe nici una din acestea, ci din contră, au răsturnat firea celor primite. Deci, ce ar trebui să facă atunci? Să-i atragă la Sine cu sila? Dar prin aceasta nu se poate face cineva virtuos. Aşadar, rămânea după toate acestea, să-i lase singuri, ceea ce a şi făcut, ca astfel, aflând singuri şi din proprie experienţă de răutatea căii pe care au apucat, să fie daţi de ruşine. Dacă, de pildă, fiul împăratului, necinstind pe tatăl său, ar alege să fie prieten cu tâlharii, cu criminalii şi cu profanatorii de morminte, prefera acestea în locul casei părinteşti, atunci tatăl îl va lăsa în voia sa, ca astfel să afle prin propria sa experienţă mărimea nebuniei lui.
Dar de ce nu a amintit el aici şi alte păcate, ca de exemplu: omorul, lăcomia şi celelalte, ci numai neînfrânarea trupească? Mi se pare că el face aluzie aici numai la ascultătorii de atunci şi la cei care au primit epistola.
„Întru necurăţie, după poftele inimii lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei”. Priveşte cât de înţepătoare este emfaza acestui cuvânt: „Nu au nevoie – zice – de a fi necinstiţi de alţii, ci, ca şi cum ar fi proprii lor duşmani, au făcut aceste abateri”.
După aceea, reluând în cercetare cauza, zice: „Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” (1, 25).
Lucrurile care erau de râs le aşază în mod special, pe când cele ce par mai importante le arată în termeni generali, dar în ambele învederează că a sluji făpturii este prin excelenţă ceva păgânesc.
Şi priveşte cât de tare şi-a marcat cuvântul, căci n-a zis simplu: „au slujit făpturii”, ci „în locul Făcătorului”, pretutindeni vorbind cu mai multă forţă împotriva acuzei şi lipsindu-i de orice iertare.
„Care este binecuvântat în veci, amin!”. „Dar – zice el – nu prin această purtare nevrednică a fost vătămat cu ceva, ci rămâne binecuvântat în veci”, în acest loc arată că nu apărându-Se pe Sine i-a lăsat, căci nu a suferit nimic, fiindcă dacă aceia L-au defăimat, El totuşi n-a fost defăimat, nici nu I s-a ştirbit ceva din slavă, ci rămâne pentru vecie binecuvântat. Căci dacă omul însuşi, filosofând în fel şi chip, nu suferă nimic din cauza defăimătorilor, cu atât mai mult Dumnezeu, prin natura Sa neschimbată şi nestricăcioasă, sau prin slava Sa cea neîmpuţinată şi neschimbată.
Şi oamenii prin aceasta se aseamănă lui Dumnezeu, când ei nu suferă nimic de la cei ce îi supără, nici nu insultă fiind insultaţi, nici nu lovesc când sunt loviţi, nici nu îi dispreţuiesc pe cei ce râd de ei.
„Şi cum este cu putinţă?”, ai putea zice tu. Este cu putinţă, când nu eşti scârbit de cele întâmplate. „Şi cum se poate să nu te scârbeşti?”, ai întreba tu.
Dar spune-mi, te rog, dacă te-ar batjocori copilul tău, oare ai socoti asta batjocură? Oare te-ai scârbi din această pricină? În nici un caz. Şi dacă te-ai scârbi, oare nu te-ai face de râs? În acelaşi mod, dacă ne vom afla în aceeaşi situaţie faţă de cei de aproape ai noştri, nimic neplăcut nu vom pătimi, căci ei, dacă batjocoresc, sunt mai fără de minte decât copiii.
Şi nici să cerem să nu fim batjocoriţi, iar batjocoriţi fiind să răbdăm, căci aceasta este adevărata cinste. Dar oare de ce? Pentru că tu eşti stăpânul lui, nu altă persoană. Nu vedeţi cum diamantul te zgârie când îl loveşti? „Dar – zici tu – aceasta este de la natura lui”, însă şi tu, prin voinţa ta, ai putea să devii ceea ce se petrece cu diamantul de la natura sa.
Dar ce, nu ştii oare cum tinerii nu au ars, deşi au fost aruncaţi în cuptorul cu foc? Nu ai auzit cum Daniil, fiind aruncat în groapa leilor, nu a pătimit nici un rău? Sunt posibile şi astăzi asemenea lucruri, căci şi înaintea noastră stau leii, sub chipul mâniei, poftei urâcioase şi altor astfel de porniri, care au dinţi îngrozitori şi sfâşie pe cel căzut în ghearele lor.
Aşadar, fii la fel ca acela [ca Daniil], şi nu lăsa patimile să îşi înfigă dinţii în sufletul tău.
„Dar – zici tu – ceea ce s-a petrecut cu Daniil a fost datorită harului”. Da, însă buna lui intenţie, sau mai bine zis voinţă, a fost premergătoare harului, şi oricât de flămânde ar fi acele fiare, nu se vor atinge de coasta ta, căci văzând trup de rob şi s-au dat înapoi, dar când vor vedea membre ale lui Hristos – căci acestea suntem noi, credincioşii -, cum oare nu vor sta liniştite? Dacă nu se liniştesc, din cauza noastră se întâmplă, căci noi nu voim aceasta cu tot dinadinsul. Fiindcă mulţi sunt cei care cheltuiesc grămadă de bani cu aceste soiuri de fiare: unul întreţinând femei cu moravuri uşoare, alţii stricând casele oamenilor cinstiţi, alţii căutând să se răzbune pe duşmani lor, fapte pentru care chiar mai înainte de a cădea jos sunt sfâşiaţi (Daniel 6, 24).
Aceasta însă nu s-a petrecut cu Daniil, şi nici cu noi nu s-ar petrece dacă am voi, ci încă s-ar vedea lucruri mai mari decât atunci. Pe acela nu l-au vătămat leii, dar chiar şi de folos ne-ar putea fi cei ce ne vătămă, dacă am avea luare aminte şi voinţă neşovăitoare.
Astfel a devenit Pavel strălucit, fiindcă a suferit cu bărbăţie din partea celor potrivnici, ce-l invidiau; în acelaşi fel şi Iov a trecut prin multe necazuri, şi Ieremia prin aruncarea în groapa cu tină, în acelaşi chip şi Noe prin potop, la fel Abel din invidie, astfel şi Moise prin iudeii pângăriţi cu sânge, astfel Elisei, şi fiecare dintre aceşti bărbaţi mari, nu de la linişte şi dezmierdări au căpătat cununile strălucitoare, ci de la scârbe şi ispite.
Pentru care şi Domnul Iisus Hristos, ştiind că numai necazul aduce laudă, le zicea ucenicilor Săi, spre înţelepţire şi îmbărbătare: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”.
„Dar ce? Oare nu sunt mulţi cei ce au fugit din faţa necazurilor?”. Da, dar nu din cauza naturii ispitelor, ci din cauza trândăviei lor.
Dar Cel ce dă o dată cu ispitele şi mijlocul de a răbda, „El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Corinteni 10, 13).
Acela fie să stea lângă noi şi să ne întindă pururi mâna Sa, ca astfel să fim proclamaţi biruitori şi să ne învrednicim de cununile cele veşnice, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine a aduce slavă Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvântul III

din „Omilii si cuvantari despre educatia copiilor”

Despre alăptarea lui Samuel şi că folositor lucru este a întârzia naşterea de copii şi că primejdios şi nesigur [pentru mântuirea noastră] este a nu purta grijă de prunci.

1. Dacă nu par unora împovărător şi nu li s-a făcut lehamite de mine, voiesc iarăşi să mă ating azi de acelaşi subiect despre care am vorbit şi ieri, când v-am condus spre Ana şi v-am introdus cu cuvântul în livada virtuţilor femeii (1), livadă ce nu are trandafiri, nici flori care se veştejesc, ci rugăciunea şi credinţa şi multă nerăutate. Căci acestea sunt mult mai bine mirositoare decât florile de primăvară şi sunt adăpate nu de izvoare de apă, ci de ploile lacrimilor. Că nu fac izvoarele de apă atât de împrospătate grădinile, cât fac izvoarele de lacrimi să se urce la cea mai mare înălţime sadul rugăciunii. Acest lucru s-a petrecut şi cu femeia aceasta. Că numai ce a grăit şi îndată rugăciunea ei a alergat la cer şi i-a adus rod copt: pe sfântul Samuel.
Nu vă necăjiţi dacă iarăşi începem să vorbim despre acelaşi subiect (2). Căci nu vom spune aceleaşi lucruri, ci altele noi şi proaspete. Că şi când e vorba de masa trupească, dintr-un singur peşte multe feluri de mâncare se pregătesc. Ba şi pe aurari îi vedem că dintr-o singură bucată de aur fac şi brăţări şi lănţişoare şi multe alte bijuterii. Chiar dacă materia este de un singur fel, totuşi felurit este meşteşugul şi nu se restrânge numai la un singur fel de a prelucra materia dată, de vreme ce este atât de variat şi iscusit. Iar dacă cele de aici sunt astfel, cu mult mai mult harul Duhului. Iar că variată este masa harului şi mult felurită şi cu multe chipuri, ascultă-1 pe Pavel: „Prin Duhul se dă unuia cuvânt de înţelepciune, altuia cuvântul cunoştinţei, altuia credinţă, altuia darurile vindecărilor, al ajutorărilor, al cârmuirilor, felurile limbilor. Toate acestea le lucrează Unul şi Acelaşi Duh, împărţind fiecăruia după cum voieşte”(I Cor. 12, 8-11). Ai văzut felurime? Multe sunt râurile, dar unul e izvorul. Multe sunt bucatele, dar unul bucătarul. De vreme ce atât de mare este harul Duhului, să nu ne descurajăm.
Ştim că aceasta era stearpă, clar ştim şi că a devenit mamă; ştim că a plâns cu lacrimi, dar ştim şi că s-a bucurat. Ne-am îndurerat cu ea atunci, să ne şi veselim cu ea astăzi. Aşa a poruncit şi Pavel, să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng (Rom. 12,15). Iar aceasta trebuie să o facem nu numai cu oamenii care trăiesc în vremea noastră, ci şi cu cei ce au trăit odinioară. Şi să nu-mi spună careva: „Bine, dar ce câştig voi avea de la Ana şi de pe urma istorisirilor despre ea?(3) Şi cele sterpe pot învăţa de la ea cum să devină mame şi mamele pot afla iarăşi care este cel mai bun mod de a creşte copii. Dar nu numai femeile, ci şi bărbaţii pot lua cele mai mari roduri din această istorisire, învăţând să se poarte cu blândeţe cu femeile lor chiar dacă vor boli de stârpiciune, după cum şi Elcana se purta cu Ana. Şi nu numai acest câştig va fi, ci şi unul mai mare decât acesta, anume că veţi învăţa că toţi părinţii trebuie să-şi crească copiii pentru şi cu Dumnezeu.
Aşadar, să nu socotim nefolositoare ascultarea istorisirii dacă de pe urma ei nu câştigăm argint şi bani. Tocmai acesta este câştigul şi folosul, că nu aur şi argint primim, ci ne aduce înainte ceea ce este cu mult mai mare decât acestea: evlavia sufletului şi comorile cereşti. Şi ne învaţă cum să trecem de orice primejdie. Căci a da bani este uşor şi pentru oameni, dar a îndrepta firea şi a nimici o astfel de întristare a inimii şi a înceta durerea şi a ridica sufletul ce era gata să cadă cu totul, nu îi este cu putinţă nici unui om, ci numai Stăpânului firii (4). Tu, dacă ai fi avut vreo boală netămăduită şi ai fi cutreierat toată cetatea şi ai fi cheltuit bani şi te-ai fi dus la mulţi doctori şi nu ai fi aflat nici o mângâiere, dacă [în cele din urmă] ai fi întâlnit o femeie care a pătimit acelaşi lucru ca şi tine, dar ea a fost izbăvită, de bună seamă că nu te-ai fi dat bătută stăruind şi rugând-o şi cerând ca s-o îndupleci să-ţi arate pe cel ce a vindecat-o.
Acum însă, văzând-o pe Ana înaintea ta şi destăinuindu-ţi pătimirea ei şi vorbindu-ţi de leac şi arătându-ţi şi pe Tămăduitor, fără să o rogi şi fără să-i dai ceva, tu nici măcar nu te apropii, nici nu iei leacul şi nici nu asculţi cu toată atenţia povestea ei ? De ce bine ai mai putea avea parte vreodată ? Că alţii adesea şi mări îndepărtate au traversat şi multă cale au umblat şi bani au cheltuit şi osteneală au răbdat ca să vadă vreun doctor vestit din ţări străine şi aceasta nefiind ei siguri că vor scăpa cu totul de boală. Iar tu, femeie, netrebuind să faci nici o călătorie peste mare, nici să treci dincolo de hotare, nici să suferi vreo astfel de osteneală – şi ce să mai zic de hotare, când nici măcar de pragul casei nu eşti silită să treci, ci stând în iatacul tău poţi să fi dimpreună cu Doctorul şi fără vreun alt mijlocitor să vorbeşti cu El despre toate câte vrei (căci „Dumnezeu de aproape sunt Eu”, zice, „şi nu Dumnezeu de departe”(Ier. 23,23)) – tu, dar, te codeşti şi te leneveşti? Ce apărare mai ai?
De ce iertare te vei mai bucura când cu uşurinţă poţi afla scăpare de toate relele ce stau asupra ta din toate părţile, iar tu te leneveşti şi te codeşti şi nu te preocupi de sănătatea şi mântuirea ta? Că acest Doctor nu numai stârpiciunea, ci orice boală a trupului şi a sufletului o poate vindeca numai cu voinţa. Şi nu doar acest lucru este minunat, că fără de osteneală şi fără călătorie şi cheltuială şi mijlocitori se face vindecarea, ci şi că se face fără durere. Că nu fier şi foc se aduce contra bolii, precum fac asistenţii medicilor, ci destul este numai un semn să facă şi toată deznădejdea şi durerea şi boala fuge.

2. Aşadar, să nu fim fără de grijă, nici nepăsători, chiar dacă am fi săraci şi căzuţi în cea mai de pe urmă nevoie! Că nu bani trebuie să-I aruncăm, încât să ne punem în primejdie sărăcind. Căci acest Doctor nu cere ca plată argint, ci lacrimi şi rugăciuni şi credinţă. Şi dacă mergi la El avându-le pe acestea, vei lua sigur ceea ce ceri şi vei pleca de la Dânsul cu multă veselie. Iar acest lucru este cu putinţă să-1 aflăm din multe locuri şi nu în cele din urmă chiar de la femeia aceasta. Că ea nu a adus aur şi argint, ci rugăciune şi credinţă şi lacrimi şi după ce a luat ceea ce a cerut s-a dus. Să nu socotim că fără de folos ne este povestirea. Căci acestea s-au scris spre povăţuirea noastră, la care a ajuns sfârşitul veacurilor. Însă să ne apropiem de ea şi să învăţăm cum i s-a dezlegat boala şi ce a făcut iarăşi după ce i-a fost dezlegată şi cum s-a folosit de darul cel dat ei de Dumnezeu. „A şezut”, zice, „şi a alăptat pe Samuel”. Ia aminte cum îl privea pe acel copil: nu numai ca pe un simplu copil, ci şi ca dar pe care îl va da lui Dumnezeu. Îndoită îi era dragostea: una din fire, alta din har. Şi mi se pare că se şi sfia şi respecta pe copilul ei. Şi aşa şi este. Că dacă unii, urmând a da ca dar lui Dumnezeu oarecare potire şi pahare, după ce iau lucrurile pregătite şi le depozitează acasă mai înainte de ziua când le vor duce, nu le privesc ca pe nişte vase obişnuite, ci ca pe nişte vase afierosite şi nici măcar nu cutează să se atingă oricum şi oricând de ele, după cum fac cu cele din casă, cu atât mai mult femeia aceasta era cu atâta luare aminte la copil. Şi mai înainte de a-l duce la templu, îl iubea mai mult decât pe un copil şi îi slujea ca unuia ce avea să fie afierosit, socotind ea că astfel se va sfinţi si ea prin el. Căci [aşa] şi casa ei a devenit templu, de vreme ce îl ţinea într-însa pe proorocul şi preotul [Samuel].
Şi nu numai din aceea că l-a făgăduit lui Dumnezeu se vede evlavia ei, ci şi din faptul că nu îndrăznea să se suie la templu şi să-l ducă mai înainte de a-l înţărca. „Că a spus”, zice, „bărbatului său. Nu mă voi sui [la templu] până ce nu mă voi sui cu copilul. Şi când îl voi înţărca va fi dus înaintea Domnului şi va şedea acolo până veac”(I Rg. l, 22). Vezi? Să-l lase acasă şi sa meargă nu socotea că este un lucru sigur. Că după ce i s-a dat darul nu îndrăznea să se arate fără de dar. Iar dacă s-ar fi suit la templu şi l-ar fi luat cu ea se temea să mai vină cu el înapoi(5). Pentru aceea a rămas atâta timp [acasă]: ca să arate [mai apoi] dimpreună cu darul. Şi l-a crescut şi l-a lăsat [la templu]. Iar copilul nu s-a măhnit că a fost luat de la sân. Ştiţi cât de nervoşi obişnuiesc copiii să fie când sunt luaţi de la sân. Dar acesta nu s-a mâniat când a fost luat de la sânul mamei, ci a privit către Dumnezeu, Care a făcut-o şi pe aceea mamă a sa. Însă şi mama nu s-a îndurerat când s-a despărţit de copil. Căci harul, mijlocind pentru ea, a biruit pătimirea firescă şi lor li se părea că sunt unul cu altul(6). Şi precum via este înrădăcinată într-un anumit loc, dar până departe îşi întinde mlădiţele şi ciorchinele atârnând este totuşi împreună cu rădăcina, chiar dacă distanţa dintre ele este mare, aşa s-a petrecut şi cu această femeie. Căci ea a rămas în cetate, dar mlădiţa ei s-a întins până la templu şi acolo era atârnat ciorchinele cel copt. Iar depărtarea locului nu a împiedicat nicidecum ca dragostea cea după Dumnezeu(7) să lege împreună pe mamă şi pe copil. Căci chiar dacă vârsta lui era necoaptă, însă virtutea îi era pârguită(8) şi s-a făcut dascăl tuturor celor ce se suiau la templu, prin multa lui cucernicie faţă de Dumnezeu. Fiindcă aflând ei despre felul naşterii sale căpătau îndestulată mângâiere şi nădejde în Dumnezeu. Şi nimeni din cei ce-l vedeau pe copil nu tăcea, ci toţi Îl slăveau pe Dumnezeu Cel Ce mai presus de nădejde l-a dăruit pe el [maicii sale]. Pentru aceea a întârziat Dumnezeu naşterea, ca să se întindă mai tare această bucurie şi să o facă mai strălucită pe femeie. Căci cei care ştiuseră de necazul femeii erau martorii harului lui Dumnezeu, aşa încât multă vreme cât fusese fără de copii a făcut-o şi mai cunoscută la toţi şi de toţi era fericită şi admirată şi prin ea îi erau aduse lui Dumnezeu mulţumiri [şi laude de către alţii]. Acestea le spun ca şi noi, dacă vedem pe unele femei sfinte că nu au copii sau sunt în vreun alt necaz asemănător, să nu cugetăm cele rele, nici să ne mâniem, nici să nu spunem în noi înşine: “Pentru ce a trecut cu vederea Dumnezeu pe o femeie care vieţuieşte cu atâta virtute şi nu i-a copil?” Căci nu pentru că trece cu vederea face aşa, ci ştiind că este un alt folos mai mare pentru noi. L-a lăsat, aşadar la templu. L-a lăsat pe miel la păstor, l-a dus pe berbec la turmă şi pe trandafirul cel fără spini în grădină: trandafir care nu se veştejeşte, ci pururi este înflorit şi care poate să se suie chiar până la cer, de a cărui bună miresmă toţi cei care locuiesc în lume se împărtăşesc până azi. Atâta amar de ani au trecut şi încă se menţine puterea acestei bune miresme şi nu a slăbit prin mulţimea vremii [scurse]. [Şi asta] pentru că aşa este firea celor duhovniceşti.

3.A dus acest răsad frumos şi l-a sădit în altă parte. Şi după cum ostenitorii pământului mai întâi aruncă în pământ seminţele de chiparos şi de alte asemenea plante, apoi, când văd că sămânţa s-a făcut copac, nu-l lasă în acelaşi pământ, ci smulgându-l de acolo, îl mută în altă ţarină ca pământul să primească în sânurile sale planta de curând sădită şi astfel toată puterea sa [a pământului], fără grabă şi continuu, să o dea spre hrănirea şi creşterea acelei rădăcini, tot aşa a făcut şi femeia aceasta. Căci copilul semănat în acel pântece mai presus de nădejde, l-a mutat de acasă şi l-a sădit în templu unde sunt izvoare de apă necontenit. Şi puteai să vezi împlinindu-se cu ei acel cuvânt proorocesc pe care l-a zis David cântând aşa: “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul ciumaţilor n-a şezut, ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit la izvoarele apelor care roada lui va da la vremea sa” (Ps. 1, 1-3). Căci nu după ce a avut experienţa răutăţii a venit [copilul] la lepădarea ei, ci chiar din scutece a ales virtutea (9). Nu a fost părtaş „adunărilor celor ce fac fărădelege”, nici nu a avut parte de convorbiri pline de necredinţă, ci din cea dintâi vârstă, de la sânul maicii, a venit la celălalt sân, cel duhovnicesc (10). Şi după cum copacul, dacă are parte necontenit de umezeală, creşte la înălţime mare, aşa şi acesta a ajuns la culmea virtuţii fiind adăpat neîncetat cu auzirea cuvintelor dumnezeieşti (11) Dar să vedem cum l-a sădit?
Să urmăm şi noi femeii, să intrăm în templu împreună cu ea. „S-a suit”, zice, cu el în Silo, şi cu un viţel de trei ani. îndoită jertfă a fost. Una era viţelul necuvântător, cealaltă era [copilul] cuvântător. Pe unul l-a jertfit preotul, pe celălalt l-a oferit femeia. Mult mai bună era jertfa pe care femeia a adus-o decât aceea pe care a făcut-o preotul. Căci şi aceasta a fost preoteasă a propriilor ei măruntaie şi a urmat patriarhului Avraam, ba l-a şi întrecut. Căci acela luându-şi fiul l-a dus pe el o singură dată. Aceasta însă l-a lăsat să rămână totdeauna la templu. Acela l-a adus jertfă cu totul. Nu te uita că nu l-a junghiat, ci [priveşte] că a săvârşit totul numai cu voia liberă . [Dar femeia l-a dat cu totul.] Ai văzut femeie care se ia la întrecere cu bărbatul? Ai văzut că nu a fost nici o piedică din partea firii | femeieşti] ca să-l urmeze cu râvnă pe patriarh? Dar să vedem cum l-a adus jertfă?
Apropiindu-se de preot i-a zis: „Întru mine, Doamne”. Ce înseamnă „întru mine?”, înseamnă: cu amănunţime ia aminte la cele grăite de mine. Pentru că a trecut mult timp, voia iarăşi să-i amintească cele spuse de prima dată. Pentru aceea zice „întru mine, Doamne. Eu sunt femeia care a stat înaintea ta şi se ruga Domnului pentru copilaşul acesta”. „M-am rugat Domnului şi mi-a dat cererea pe care am cerut-o de la El. Şi dau înapoi împrumutul Domnului pentru toate zilele câte le va trăi, ca să fie de folos Domnului”. Nu a zis: „Eu sunt femeia pe care ai ocărât-o, pe care ai batjocorit-o, pe rare ai bănuit-o de beţie şi de vorbire fără rost. Pentru aceea ţi-a arătat Dumnezeu că nu sunt beată. Tu m-ai învinuit pur şi simplu de acest lucru, [fără să cercetezi]”. Nu a zis nimic din aceste cuvinte iuţi, ci i-a răspuns cu multă blândeţe.
Deşi din faptele petrecute avea motiv să se dezvinovăţească şi putea ea acum să-l ocărască pe preot, ca pe unul care atunci o defăimase pe degeaba, nu a făcut nimic din toate acestea, ci a grăit numai despre binefacerea lui Dumnezeu. Ia aminte la bunăvoinţa roabei (12). Când a pătimit cele rele nu a dezvăluit nimănui necazul, nici nu a zis către preot: „Am o potrivnică care mă ocărăşte şi mă batjocoreşte pentru că are o ceată de copii. Eu însă vieţuiesc întru blândeţe, deşi nici până azi nu am putut deveni mamă pentru că Dumnezeu a închis pântecele meu; şi văzând că mă necăjesc nu m-a miluit”. Nimic din acestea nu a zis, ci trecând sub tăcere felul necazului a arătat numai că este deznădăjduită şi întristată spunând: „Sunt o femeie aflată în vreme apăsătoare”. Şi nici aceasta nu ar fi spus-o dacă n-ar fi silit-o preotul, bănuind că ar putea fi beată. Când a lăsat-o necazul acela şi Dumnezeu i-a dat cererea, atunci [doar] a făcut cunoscută preotului binefacerea, vrând ca şi el să fie părtaş mulţumirii ei, după cum l-a făcut părtaş şi rugăciunii ei de odinioară.
Şi a zis: „Pentru copilul acesta m-am rugat şi mi-a dat Domnul cererea pe care am cerut-o de la El. Şi acum dau împrumutul înapoi Domnului”. Vezi cum măsoară! „Să nu socoteşti că fac ceva mare şi minunat”, zice ea, „pentru că ofer pruncul. Căci nu fac cu deplină stăpânire şi [din proprie iniţiativă] această faptă bună, ci doar îmi plătesc datoria. Am făcut o înţelegere şi acum înapoiez ceea ce am primit Celui ce mi-a dat”(13). Şi zicând aceste cuvinte s-a oferit şi pe sine împreună cu pruncul, legându-se şi pe sine de templu ca şi cu un lanţ prin împreună-pătimirea firii (14).

4. Căci dacă „unde este comoara omului acolo este şi inima lui”(Mt. 6,21), cu mult mai mult unde era copilul femeii acolo era şi cugetul mamei; şi aşa pântecele ei s-a umplut iar de binecuvântare (15). După ce a zis aceste vorbe şi s-a rugat, ascultă ce zice preotul către Elcana: „Îţi va da Domnul altă sămânţă din femeia aceasta în locul celei care ai dat-o Domnului”. La început (16) nu a zis „Îţi va da în locul [acesteia alta]”, ci „Să-ţi dea ţie Domnul cererea”. Când însă L-a făcut datornic pe Dumnezeu îi zice: „Să-ţi răsplătească [să-ţi dea în loc] bune nădejdi pe viitor”. Căci dacă pe când nu îi era [Dumnezeu] dator i-a dat, cu mult mai mult după ce S-a băgat dator îi va răsplăti. Pe cel dintâi l-a luat făcând făgăduinţă, iar pe cei de după aceea i-a luat din binecuvântarea [dată după primul]. Şi aşa întregul rod al femeii s-a sfinţit.
Cel întâi născut era isprava femeii, la cel de-al doilea însă a fost părtaş şi preotul. Şi precum pământul bun şi gras, când primeşte seminţele ne arată roade bogate, aşa şi femeia, primind cu credinţă cuvintele preotului a adus alte spice mănoase şi a preschimbat vechiul blestem, născând din făgăduinţă şi binecuvântare. Şi tu, dar, femeie, râvneşte acesteia. Şi chiar de eşti stearpă, fă o făgăduinţă asemănătoare şi roagă pe preot să mijlocească împreună cu tine. Dacă într-adevăr şi cu totul primeşti cu credinţă cuvintele lui, binecuvântarea părinţilor [a preoţilor] va sfârşi m rod bun şi frumos. Iar dacă devii mamă, oferă-ţi şi tu copilul. Aceea 1-a dus la templu. Tu pregăteşte-l pe el templu împărătesc. „Căci mădularele voastre”, zice, „sunt trupul lui Hristos şi templu al Duhului Care locuieşte în voi”(l Cor. 6,19) (17). Şi iarăşi [zice]: „Voi locui în voi şi voi umbla” (II Cor. 6,16). Cum, dar, nu este necuvenit să îndreptăm o casă îmbătrânită care stă gata să se prăbuşească şi pentru ea să cheltuim bani şi să aducem zidari şi să ne îngrijim de toate, iar casa lui Dumnezeu – căci casă a lui Dumnezeu este sufletul unui tânăr – să nu o învrednicim de nici o purtare de grijă (18)?
Vezi ca nu cumva să auzi şi tu acelaşi lucru pe care 1-au auzit de demult iudeii. Căci aceia, pentru că nu au purtat grijă de templul acesta văzut când s-au întors din robie, ci şi-au înfrumuseţat casele, aşa L-au mâniat pe Dumnezeu încât l-a trimis pe prooroc şi i-a ameninţat cu foametea şi cu multe lipsuri în cele de trebuinţă. Iar pricina acestei ameninţări aceasta era: „Voi locuiţi în case mari, iar casa Mea se pustieşte”(Agheu 1,4). Dacă neglijenţa faţă de acel templu a ridicat mânia lui Dumnezeu, cu mult mai mult uşurătatea faţă de acest templu mânie pe Stăpân. Căci acesta [al trupului şi sufletului] este mult mai de preţ decât acela, după cum şi simbolurile sfinţeniei sunt mai mari (19).
Nu lăsa casa lui Dumnezeu să devină peşteră de tâlhari ca să nu auzi şi o altă certare pe care Hristos a făcut-o iudeilor când a zis: „Casa Tatălui Meu este casă de rugăciune, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari” (Mt. 21,13). Cum devine peşteră de tâlhari? Când îngăduim să intre în sufletele tinerilor pofte care îi robesc şi lăsăm toată desfrânarea să locuiască în ei. Căci asemenea gânduri sunt mai cumplite decât tâlharii, robind libertatea copiilor” şi făcându-i robi patimilor necuvântătoare, străpungându-i din toate părţile şi umplând mintea lor de multe răni (21) . De aceea trebuie .să veghem asupra lor în fiecare zi şi ca de un bici să ne folosim de cuvânt ca să scoatem toate aceste patimi din sufletul lor şi copiii să poată prin noi să se împărtăşească de cetăţenia cea de sus si să săvârşească toată lucrarea de acolo. Nu ştiţi că cei ce vieţuiesc în oraşe, adeseori îşi iau de îndată copiii de la alăptat şi îi duc la temple, la lupte, la şcoli sportive, la dans şi muzică? Aceasta să facem şi noi! Din cea dintâi vârstă să-i introducem în vieţuirea cerească. Căci aceasta de aici este doar cheltuială pământească şi nu are nici un câştig.

5. Căci ce câştig poţi avea din laudele mulţimii, spune-mi? Fiindcă de îndată ce se lasă seara, aplauzele şi toată acea agitaţie se veştejeşte, îndată ce se termină adunarea, după ce s-au desfătat ca într-un vis, rămân pustii de orice veselie şi căutând în sine buna dispoziţie de pe urma cununilor [de laudă], de pe urma îmbrăcăminţii strălucite şi de pe urma a toată cealaltă împopoţonare şi fandoseală [lumească], nu o pot afla. Şi toate acestea au trecut pe lângă ei mai repede ca un vânt. Pe când vieţuirea cerească, din contră, este cu totul altfel: fără cheltuială ne aduce mult câştig şi încă statornic. Căci nu oamenii beţi, ci poporul îngerilor îl aplaudă neîncetat pe cel ce vieţuieşte în ceruri. Dar ce vorbesc eu de poporul îngerilor? Însuşi Stăpânul îngerilor îl laudă şi îl primeşte pe acela. Iar cel lăudat de Dumnezeu, nu o singură zi, sau două, ori trei, ci în toată veşnicia, merge cu strălucire, purtând cunună, şi nu vei putea vedea capul unui asemenea om niciodată golit de slava aceea (22).
Căci timpul unei asemenea laude nu se restrânge la câteva zile, ci se întinde în nemurirea veacurilor viitoare. Acestei slujiri nu îi poate fi piedică niciodată sărăcia, ci este cu putinţă şi săracului să slujească această slujire. Şi mai cu seamă săracului, căci el este străin de toată fandoseala şi mândria lumească! Pentru ca nu trebuie cheltuială de bani şi averi, ci un suflet curat şi o minte întreagă şi feciorelnică (23). Din aceasta [din sărăcie] se ţes pentru suflet hainele acelei vieţuiri şi se împleteşte cunună, încât dacă sufletul nu este împodobit cu isprăvile virtuţii, nu are nici un folos din mulţimea aurului. Prin urmare, nici o vătămare nu vine din sărăcie dacă are pusă deoparte bogăţia lăuntrică.
Iar această slujire nu este doar a pruncilor de parte bărbătească, ci şi a fetelor. Căci după cum în viaţa socială nu sunt rânduiţi doar bărbaţi să facă aceste lucruri şi slujiri, ci teatrul le primeşte şi pe femei şi pe bătrâni şi pe tineri şi pe robi şi pe cei liberi, tot aşa, unde este râvnă dovedită a sufletului nu este piedică nici firea, nici vârsta, nici rangul social, nici vreun alt lucru. De aceea vă rog pe voi toţi, din cea dintâi vârstă să-i daţi pe fiii şi fiicele voastre la asemenea slujiri şi îndeletniciri şi puneţi-le de o parte mai dinainte o bogăţie care se potriveşte cu o asemenea vieţuire, nu adunându-le aur şi argint, ci depozitându-le în suflet blândeţea, întreaga înţelepciune, cuviinţa şi toată cealaltă virtute. De această cheltuială are nevoie o astfel de slujire şi îndeletnicire.
Aşadar dacă această avuţie [duhovnicească] o strângem atât în noi cât şi în copiii noştri,(24) vom avea parte şi în viaţa aceasta de multă strălucire, iar în viaţa ce vine vom auzi acel fericit glas prin care Hristos îi va chema pe toţi cei ce L-au mărturisit pe El. Mărturisire nu doar prin credinţă, ci şi prin fapte, fiindcă dacă nu este şi aceasta adăugată [celei prin credinţă] ne primejduim să fim pedepsiţi împreună cu cei care L-au tăgăduit. Căci nu unul singur este chipul tăgăduirii, ci multe şi felurite, la care şi Pavel se referea când zice: „Ei mărturisesc că-L cunosc pe Dumnezeu, dar prin faptele lor îl tăgăduiesc”(Tit. 1,16). Şi iarăşi: „Dacă cineva dintre ai lor, şi mai ales dintre casnici, nu le poartă de grijă au tăgăduit credinţa şi sunt mai răi decât necredincioşii”(l Ti m. 5,8). Şi iar: „Fugiţi de lăcomie, care este închinare la idoli”(Col. 3,5).
Prin urmare, fiindcă sunt atâtea tăgăduiri, este limpede că sunt tot pe atâtea mărturisiri, ba chiar mai multe (25). Pe acestea toate să ne sârguim să le mărturisim, ca şi noi să ne bucurăm de cinstea din ceruri, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos prin Care şi cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(1) Predicatorul este cineva familiarizat prin faptă cu subiectul despre care vorbeşte. Doar astfel îşi poate permite să îi conducă fără greş şi pe alţii la lucrul despre care discută. Important este ca mesajul Scripturii sau al unei vieţi de sfânt să-l prefac în trăire proprie, să mă raportez, în chip viu. De altfel, sfinţii sunt vii şi împreună cu noi când le citim vieţile.
(2) Probabil, mulţimea începuse să forfote la gândul că iar le va vorbi despre rugăciunea Anei. Predica trebuie permanent variată spre a fi primită de auditori. Dacă şi un trăitor şi orator desăvârşit cum e sfântul loan Gură de Aur întâmpina greutăţi în a i se percepe mesajul, cu cât noi, cei mult mai jos decât el, nu avem nevoie de multă rugăciune şi atenţie pentru a nu vorbi degeaba ascultătorilor?
(3) Aşa facem şi noi azi când spunem: vieţile sfinţilor sunt învechite, nu mai au savoare şi sens pentru epoca noastră. Şi aşa pierdem legătura vie cu Duhul Sfânt care ne vine prin predania Bisericii.
(4) Adevărata vindecare nu se dă de nici un psiholog sau psihiatru, medic sau farmacist, terapeut naturist etc., oricât ar plăti cineva, ci numai harul Duhului poate face cu adevărat aceasta. Ceilalţi pot aduce ameliorări – nu calitative, ci cantitative – însă acestea ţin tot de viaţa aceasta şi de ordinea lumii căzute în păcat.
(5) Copilul trebuia pregătit atât cât ţinea de ea şi apoi dat lui Dumnezeu. Trebuia ca şi ea să-şi aducă aportul.
(6) Relaţia dintre Ana şi Samuel devenise duhovnicească pe de-a-ntregul, încât distanţa ce-i separa era desfiinţată de harul care era prezent în amândoi şi care îi făcea să se simtă totdeauna împreună. Acest har, dacă l-am avea, ne-ar face să simţim realitatea de netăgăduit a prezenţei sfinţilor şi a fraţilor noştri care sunt la mari depărtări. Singurul lucru care trebuie să ne preocupe este dobândirea reală a harului. Acesta trebuie să fie scopul strict al oricărei mame când îşi creşte copilul. Numai această prezenţă simţită a harului poate alunga tirania legăturilor provocate de firea căzută (a se vedea vieţile sfinţilor Andronic şi Anastasia din 9 octombrie şi a sfântului mucenicLonghin sutaşul din 16 octombrie, unde se arată modul cum harul şi rugăciunea au dizolvat durerea mamelor pentru pierderea copiilor lor).
(7) Dragoste duhovnicească, nu firească, era între ei.
(8) Copilul să fie crescut în virtute de la primele zile, pentru ca aceasta să-şi arate rodul foarte de timpuriu.
(9) A ales, desigur, prin mama lui.
(10) Ideea că orice copil trebuie să aibă experienţa nebuniilor din lume este din punct de vedere duhovnicesc un nonsens şi o prostie. Tocmai, dacă este ferit de orice experienţă a răului, va avea şanse reale la mântuire. Ne întrebăm: „Dar atunci copilul meu ce face dacă nu ştie ale lumii? Cum va fi privit de ceilalţi colegi de joacă, de şcoală, de serviciu etc.?”. Aşa gândesc creştinii lumeşti care în chip ascuns sunt legaţi de lume şi pentru care lumea, cariera, poziţia socială, atârnă mai mult în balanţă decât cunoaşterea şi viaţa duhovnicească reală. Iar adunări ale celor ce fac fărădelege nu sunt mai toate desenele animate şi filmele la care se uită, iar convorbiri ale necredinţei nu este educaţia ştiinţific (dar mai ales conceptual) eronată care li se dă în şcoli? Mai întâi copilul trebuie educat temeinic în Duhul Bisericii şi apoi, dacă e cazul, dat şi la şcoală, dar şi atunci cu multă precauţie şi cercetare. Mai bine fără cele ale lumii decât cu mintea şi inima vătămate.
(11) Copilul crescut astfel din scutece are mult mai mari şanse decât altul să ajungă la măsura sfinţeniei. Azi copiii sunt adăpaţi, şi încă neîncetat, zi şi noapte, cu alte imagini şi auziri pline de patimi.
(12) Bunăvoinţă nu în sensul plat, banal, de azi, ci în sensul etimologic de bună orientare a voinţei în acord cu raţiunea pusă de Dumnezeu în om. În orice situaţie voinţa Anei acţionează conform poruncilor lui Dumnezeu.
(13) Cu adevărat nimic din ceea ce avem nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu. Dar Ana nu-1 dă oricum pe Samuel, ci după ce şi ea a pus, după putere şi mai ales după bună-voinţă, partea sa în buna creştere a copilului. Aceasta este de fapt esenţa Liturghiei: Dumnezeu primeşte darurile de la noi, dar nu aşa cum ni le-a dat, ci transformate de aportul şi sârguinţa noastră. Iar dacă efortul nostru este sincer (în cadru liturgic: dacă prescura îndeplineşte toate condiţiile) preface în ceva infinit de preţios darul nostru, îl înveşniceşte prin harul Duhului Sfânt, îl face al Său dimpreună cu noi. Orice act pe care noi îl facem ar trebui să fie un act liturgic, o prelungire a tainei Liturghiei, o împreună lucrare cu Dumnezeu în care Dumnezeu e începutul şi sfârşitul, iar omul lucrează şi el, dar tot împreună cu Dumnezeu, în partea de mijloc.
(14) Este un text de mare adâncime teologică: Ana aduce pe prunc. Pruncul este legat prin fire, printr-o simţire specială de mama lui. Această legătură este de nedezlegat şi, prin urmare, o dată cu el se aduce jertfă şi mama. Este ca şi în cazul în care tragem un om de mână. Pentru că mâna este prinsă organic de restul trupului, va fi tras tot omul. La fel este cu sfinţii: dacă sunt la Dumnezeu ne trag şi pe noi după ei datorită legăturii de nedezlegat ce există în firea umană. De aceea taina lui Hristos nu poate fi despărţită de taina Maicii Sale, datorită acestei legături ontologice a firii umane. Această împreună-pătimire a firii, această simţire a unităţii firii omeneşti din toate veacurile şi prin toate veacurile este simţită doar de puţini oameni ajunşi la măsuri duhovniceşti înalte. Această unitate a simţit-o şi Maica Preacurată pe cruce. Plânsul ei nu era unul facil, al unei mame care îşi pierde copilul, ci el avea dimensiunile jertfei lui Hristos, era universal, cuprindea întreaga omenire. Această compătimire a firii L-a făcut pe Fiul ca, luând trup, să moară pentru păcatele noastre. Datorită acestei împreună-pătimiri şi unităţi a firii poate cânta Biserica că noi oamenii aducem ca dar lui Dumnezeu pe Maica Domnului (Vecernia din 26 decembrie). Firea a fost făcută de Dumnezeu nu ca să fie sfâşiată prin împătimire (prin împărţirea ei din pricina patimilor individuale), ci să-şi simtă şi să-şi adâncească unitatea şi împreună-pătimirea (compătimirea), prin dăruirea persoanelor unele către altele şi purtarea laolaltă a sarcinilor.
(15) Ceea ce avem în minte ne direcţionează şi ne pătrunde întreaga fiinţă, trup şi suflet, deci şi pe cei din jurul şi din noi. Dacă mintea mamei este la televizor, modă, bani etc., va avea în pântece blestem, nu binecuvântare.
(16) Înainte de a-l zămisli, când s-a rugat la templu.
(17) Nu există în Sfânta Scriptură textul în această formă, ci este format din părţi ale unor versete disparate.
(18) Aşa şi azi ne îngrijim ca pruncul şi copilul să aibă toate cele deşarte ale lumii, dar de inima lui nu ne îngrijim. Ne preocupăm de avere, bani, pofte, şcoli, poziţie socială, carieră şi în inima lui îl lăsăm pradă duhurilor necurate care intră prin cele pe care noi le-am agonisit, chipurile, spre binele lui (de fapt spre pierzania lui).
(19) Insemnele, simbolurile. Sfânta Euharistie e numită de Sf. Dionisie Areopagitul „simbol”. Ceea ce sfinţeşte sufletul şi trupul (templul omenesc) este Sfânta împărtăşanie. Templul evreiesc era sfânt prin mana şi tablele Legii şi toiagul lui Aaron care se aflau în el, trupul şi sufletul creştinului prin Sfânta împărtăşanie şi purtarea noii Legi în inimă.
(20) Privitul filmelor, reclamelor, jocurilor etc. de fapt ne robesc, deşi par că ne oferă gustul libertăţii şi al independenţei. Emanciparea este dobândită prin educarea în duhul lumii şi al satisfacerii poftelor.
(21) Toate sugestiile care intră în noi prin simţurile care nu sunt păzite ne vătăma mintea şi puterea de a cugeta duhovniceşte. Pocăinţa [uta~voia] este tocmai câştigarea minţii curate, eliberate de otrava sugestiilor lumii. Lumea sfârtecă mintea [voug], paralizează, pe când pocăinţa o readună, îi redă sănătatea. Pocăinţa deplină nu este cu putinţă decât cu ajutorul harului.
(22) Harul Duhului (simbolizat la propriu şi la figurat) în icoane de nimbul din jurul capetelor sfinţilor este o prezenţă permanentă a nevoitorului adevărat. Harul se face al lui, dinlăuntru, nu ceva exterior.
(23) Mintea feciorelnică şi sufletul curat nu se poate avea dacă ne împreunăm lăuntric cu toate poftele, sugestiile şi gândurile pătimaşe venite din afară, prin simţuri.
(24) Nu pot să cresc un copil duhovniceşte dacă eu nu sunt duhovnicesc. Deci este neapărat de trebuinţă să fie mai întâi părinţii duhovniceşti, altfel ne amăgim socotind că îi creştem în Duhul Sfânt.
(25) Capacitatea de diversificare a răului, deşi uluitoare, nu este nici pe departe la fel de prolifică ca cea a binelui. Oricât de inventiv este dracul, Dumnezeu îl întrece în perspicacitate. Se vede aceasta din surprinzătoarele şi inventivele modalităţi de practicare a virtuţii pe care le făceau sfinţii.

Dragostea cea fireasca a parintilor catre fii nu este de neluat in seama

Cuvant

CHIAR SI ÎN PRAZNICUL A CINCIZECI DE ZILE
TREBUIE SA NE ADUCEM TOTDEAUNA
AMINTE DE POST.

PENTRU PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU, SI CUM CA
DRAGOSTEA CEA FIREASCA A PARINTILOR CATRE FII
NU ESTE DE NELUAT ÎN SEAMA, SI CA NU NUMAI TATILOR,
CI SI MAMELOR LI S-AU PORUNCIT SA PUNA ÎN RANDUIALA
OBICEIURILE COPIILOR.

Si la sfarsit despre Ana

Daca un strain va veni la noi si-l vom primi cu dragoste câteva zile, îl vom împartasi de vorba si de masa, apoi va pleca. A doua zi dupa ducerea lui, punându-se iarasi masa, îndata ne aducem aminte de acela, de vorba si cuvintele lui si cu multa dragoste ne gândim la el. Asa sa facem si la post.
A venit la noi si a petrecut cu noi patruzeci de zile, l-am primit cu dragoste si apoi l-am petrecut. Si fiindca vrem sa va punem înainte masa duhovniceasca, sa ne aducem aminte de el si de toate bunatatile ce ni s-au dat prin el, caci nu numai când este el de fata, ci si pomenirea lui poate sa ne foloseasca foarte mult. Si precum cei pe care îi iubim ne umplu de multa bucurie nu numai când sunt de fata, ci si când lipsesc si ne aducem aminte de ei, asa si zilele postului, adunarile si petrecerile cele obstesti la Biserica si toate celelalte bunatati care le-am dobândit de la el ne veselesc.
Iar aceasta vi le zic nu silindu-va sa postiti, ci indemnându-va sa nu va desfatati, nici sa fiti ca cei mai multi dintre oameni, daca este bine sa-i numesc oameni pe cei ce se afla în atâta împutinare de suflet, care ca si cum s-ar fi slobozit din legaturi si ar fi scapat din vreo temnita cumplita, zic uni catre altii: Bine ca am trecut noianul cel cumplit al postului. Iar altii care sunt mai slabi decât acestia se tem si de cele patruzeci de zile ce vor sa fie, si se dau la desfatare, la desfrânare si la betie. Ca de ne-am fi deprins sa traim în celelalte zile cu cinste si în blândete, chiar de ar fi trecut postul l-am fi dorit si când venea l-am fi primit cu multa bucurie. Ce lucru bun nu ne pricinuieste noua postul?
Toate sunt pline de liniste si de alinare. Iar casele s-au usurat de zgomote, alergaturi si de toata tulburarea. Dar mai înainte do case, mintea celor ce postesc se îndulceste de aceasta liniste, iar toata cetatea urmeaza bunei rânduieli cei din minte si din case. Caci seara nu mai auzi pe nimeni cântând, nici ziua ne cineva îmbatându-se si facând tulburare. Nu auzi strigate, nici certuri, ci pretutindeni vezi multa liniste.
Dar acum nu este asa. Ci îndata de dimineata se aud strigari si zgomote; vezi multime de bucatari alergând si multime de fum în case si în târguri. Fiindca patimile ard înauntrul nostru, iar flacara poftelor celor necuvioase se ridica în sus din pricina desfatarii. De aceea sa cautam postul si dupa ce a trecut, caci acela potoleste toate patimile. Si desi am lasat ostenelile lui, totusi sa nu încetam dorirea lui, nici sa stingem pomenirea lui. Si dupa ce vei prânzi si vei dormi, de voi merge în târg, si vei vedea ca ziua se pleaca catre seara, intra în aceasta Biserica si-ti adu aminte de vremea postului în care Biserica era plina de multime, care asculta cu minte treaza, cu osârdie si cu multa dulceata cuvântul nostru.
Cugetând la toate acestea, adu-ti aminte de acele zile dorite. Iar când vei pune masa, atinge-te de bucate cu pomenirea aceasta si niciodata nu vei aluneca la betie. Si precum cel ce are o femeie cinstita, înteleapta si curata este foarte aprins de dragostea ei, si nu îndrazneste sa îndrageasca vreo desfrânata, nici când aceea lipseste, caci dorinta pentru cea legiuita a apucat mai înainte si a stapânit mintea lui, nelasând sa intre alta îndrug)re, tat asa se face si cu postul si cu betia.
Deci de ne vom aduce aminte de cea sloboda si curata, pe aceasta desfrânata de obste si maica a toata ceara, adica betia, o vom departa cu multa lesnire, fiindca dorinta postului departeaza nerusinarea. De aceea va rog sa aveti în minte toate de care v-am spus. Si ca sa va ajut si eu putin la aceasta aducere aminte, cuvântul pe care atunci ma pregateam sa-l pornesc ma voi ispiti acum sa-l aduc de fata, ca prin aducerea aminte de învatatura sa ni se faca si aducere aminte de vremea aceea.
Voi poate ati uitat, dupa ce v-am vorbit multe cuvinte. Dupa ce Parintele nostru a venit din calatoria aceea îndelungata, de nevoie era sa spunem toate cele ce s-au întâmplat acolo. Apoi am vorbit cu elinii, care, din pricina acelei întâmplari, sa se faca mai buni si venind singuri la noi de la înselaciunea elineasca, sa-i înradacinam cu statornicie si sa-i învatam de la ce fel de întuneric s-au izbavit si de la ce fel de lumina a adevarului au alergat. Dupa aceea multe zile ne-am îndulcit de praznicul mucenicilor, si era cu necuviinta ca, dupa ce am petrecut la mormintele mucenicilor, sa ne ducem lipsiti de laudele cele cuviincioase lor.
Dupa aceste laude a urmat sfatuirea cea pentru juraminte. Caci dupa ce am vazut ca tot poporul de la tara a venit în cetate, am voit sa le dam aceste merinde si asa sa-i trimitem la ale lor.
Voua nu va este cu putinta sa va aduceti aminte cu lesnire de întrebarea ce am pus-o noi atunci catre elini, dar mie, celui ce ma zabovesc totdeauna în acestea, cu lesnire îmi este. Deci spunându-va putin din cele ce s-au grait atunci, usor va voi putea aduce aminte de pricina cuvântului.
Care a fost pricina? Întrebam si cautam atunci cum Dumnezeu din început purta grija de neamul nostru si cum ne învata cele de folos, când nu era nici scrisul, nici nu se daduse legi scrise. Si aratam ca prin privirea zidirii ne-a povatuit la cunostinta cea dumnezeiasca, când apucându-va pe voi nu de mâna, ci de minte, v-am plimbat prin toata zidirea, v-am aratat cerul si pamântul, marea si lacurile, izvoarele, râurile si marile cele nesfârsite, livezile, gradinile si tarinile, pomii încarcati de roade si vârfurile muntilor acoperite cu paduri.
Când am vorbit despre seminte, ierburi si flori, despre pomii cei roditori si neroditori; despre dobitoacele cele salbatice si domestice; despre cele din apa si do pe uscat si despre cele ce traiesc si în apa si pe uscat; despre cele ce taie aerul si despre cele ce se târasc pe jos, precum si despre stihiile lumii. Si la fiecare ne uimeam cu totii, fiindca mintea noastra nu putea sa înteleaga bogatia cea nemarginita si nu putea cuprinde pe toate caci: „Cât s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate intru întelepciune le-ai facut” (Ps. 103, 25). Si ne minunam nu numai pentru multimea fapturilor facute de întelepciunea lui Dumnezeu, ci si pentru maretia si frumusetea lor.
Ca pentru întelepciunea Sa sa fie laudat, iar prin celelalte sa traga pe oameni sa-I slujeasca si sa I se închine, caci vazând lipsa în maretia si frumusetea fapturilor, sa nu se închine lor în locul Celui ce le-a facut. Neputinta celor create pot îndrepta o înselare ca aceasta. Si mai aratam ca toata zidirea este stricacioasa si ca se va schimba, dobândind mai multa slava; apoi când si din care pricina s-a facut stricacioasa. Si acestea toate le filozofam atunci catre voi si aratam din acestea puterea lui Dumnezeu, care a creat atâta frumusete în corpuri stricacioase, în cer, în soare, în stele. Si cu adevarat este a ne minuna, cum trecând atâtia ani, n-au patimit nimic, precum patimesc trupurile noastre, nefacându-se mai slabe de batrânete, nici molesindu-se de vreo boala sau neputinta.
Ci îsi pastreaza puterea si frumusetea lor, pe care a pus-o Dumnezeu din început în ele, caci nici lumina soarelui nu s-a împutinat, nici stralucirea stelelor n-a slabit, nici frumusetea cerului nu s-a întunecat, nici hotarele marii nu s-au mutat, nici puterea pamântului care face sa creasca roadele cele de peste an nu s-a cheltuit. Iar cum ca acestea sunt stricacioase am aratat si din dumnezeiestile Scripturi si din natura lucrurilor. Si cum ca sunt frumoase si stralucite o marturiseste în toate zilele admiratia celor ce le privesc, admiratie de care este vrednic Dumnezeu, care le-a facut astfel dintru început.
Si fiindca atunci când ziceam acestea unii dintre voi s-au împotrivit, zicând ca omul este mai necinstit decât toate cele ce se vad. Pentru ca cerul, pamântul, soarele si stelele au tinut atâta timp, pe când omul dupa saptezeci de ani se risipeste si piere. Mai întâi vom raspunde ca nu omul întreg se risipeste, ca stricaciune se face numai partea inferioara, iar sufletul ramâne totdeauna nemuritor, nesuferind nici o schimbare, în al doilea rând prin aceasta nu suntem necinstiti, ci mai mult ne cinstim, caci pe dreptate suferim boli si batrânete, nu fara pricina si fara folos. Pe dreptate pentru ca am cazut la pamânt, iar spre folos ca sa îndreptam trufia ce s-a nascut în noi din trândavie, prin slabiciune si prin boli.
Deci nu necinstindu-ne a îngaduit Dumnezeu sa se faca aceasta. Caci de ne-ar fi necinstit n-ar fi lasat ca sufletul nostru sa fie nemuritor. Si ne-a facut trupul nostru asa nu pentru ca El este neputincios, ca de ar fi asa nu ar fi putut sa faca cerul, stelele si pamântul, ci ca sa ne faca mai buni, mai întelepti si mai supusi Lui. Cerul nu l-a facut sa îmbatrâneasca sau sa fie cuprins de boli, caci cel ce este lipsit de vointa libera nu poate nici pacatui, nici face fapte bune si de aceea nu are nici trebuinta de îndreptare. Iar noua celor ce suntem cinstiti cu suflet si cu grai ni s-a pus frâu si smerenie, prin patimi si boli, pentru a vindeca pacatul trufiei în care a cazut omul cel dintâi.
Si daca cerul ar fi fost facut sa îmbatrâneasca, ca si trupuri le noastre, multi ar fi învinuit cu îndrazneala pe Ziditorul, ca nu a putut sa faca un corp care sa tina multi ani. Dar acum li s-a ridicat aceasta pricina de învinuire, fiindca lucrurile Lui dureaza atâta vreme.
Pe lânga toate acestea trupurile noastre nu s-au facut numai pentru veacul acesta, ci vor învia cu mai multa slava, vor fi mai stralucite decât cerul, soarele si toate celelalte se vor muta la cele de sus.
Deci, o latura a cunoasterii lui Dumnezeu este prin zidire, iar cealalta este sadita în noi, despre care am vorbit atunci pe larg prin multe cuvinte, aratând ca în firea noastra este sadita cunostinta celor bune si a celor rele. Dintru început am avut acesti doi învatatori, zidirea si constiinta, care fara de glas, prin tacere au învatat pe oameni. Zidirea uimind prin vedere pe cel ce priveste, îl trimite pe om la contemplarea Ziditorului ei, iar constiinta, arata pe toate cele ce se cuvin de facut. Puterea si hotarârea judecatii se vad prin însusirile fetei.
Atunci când lucreaza înauntru si pâraste si prihaneste pacatul, înfatisarea fetii se tulbura si o umple de multa mâhnire. Iar când savârsim vreun lucru din cele de rusine, ne îngalbenim si ne speriem, caci ne mustra glasul constiintei pe care nu-l auzim, dar îl întelegem prin supararea fetii.
Pe lânga acesti doi învatatori, mai este si un al treilea adaugat de purtarea de grija a lui Dumnezeu, care nu fara de glas, ca ceilalti de mai înainte, ci cu cuvânt, cu sfatuire si cu învatatura ne pune în rânduiala mintea noastra. Si care este acesta?
Dumnezeu a facut ca sa fim iubiti de parintii nostri care ne-au nascut, si sa-i avem învatatori ai faptei bune. Si nu i s-a dat tatalui numai a semana, ci a si învata, iar mamei nu numai a naste, ci si a hrani si a creste bine. Si cum ca este adevarat ca nu firea, ci fapta buna face pe parinti, însusi nascatorii vor marturisi împreuna cu noi. Ca ei de multe ori pe fiii lor, când îi vad ca s-au abatut la rautate, îi taie de la ei departându-i de la mostenire facându-si altii fii, care, de multe ori, nici o legatura de rudenie nu au cu ei.
Oare ce poate fi mai de mirare decât aceasta, când pe cei ce i-au nascut îi leapada, iar pe cei straini, îi fac fii adoptivi. Acestea nu le-am zis fara ele rost, ci ca sa cunosti ca voia libera este mai puternica decât firea. Si aceasta a fost un lucru al purtarii de grija a lui Dumnezeu, ca sa nu îngaduie ca fiii sa fie lipsiti de dragostea cea fireasca, nici sa se îngaduie toate din pricina ei.
Caci, daca parintii n-ar fi iubit pe fii lor din fire, ci numai din obiceiurile si faptele lor, ai fi vazut pe multi înstrainati de la casa parinteasca defaimându-se, iar neamul nostru destramându-se. Iar daca totul ar fi fost lasat la gura firii, nu numai atunci când fiii ar fi cinstit pe parinti, ci si atunci când i-ar fi ocarât si necinstit si alte rele ar fi patimit de la ei, neamul nostru ar fi alunecat la cea mai de pe urma rautate.
Caci, daca copiii nu vor îndrazni asupra parintilor lor, fiindca au vazut pe multi ce s-au facut rai ei ar fi fost izgoniti si din casa si din avutia parinteasca, vor fi atenti la dragostea lor. Si de nu ar fi îngaduit Dumnezeu parintilor sa pedepseasca pe copiii lor, sau sa-i lepede daca vor deveni rai, la ce fel de rautate nu s-ar fi ajuns?
De aceea Dumnezeu a încredintat dragostea parintilor si la fire si la obiceiurile copiilor, ca de vor gresi cu masura sa-i ierte, fiindca firea îi îndeamna la aceasta, iar de se vor face rai si vor boli nevindecat, dragostea lor sa nu dea frâu liber rautatii acelora, daca va birui firea si vor voi sa se tina de copii cu toate ca sunt rai. Câta purtare de grija nu este aici ? Ca s-a poruncit sl a iubi. dar si a pune masura dragostei si iarasi a hotara rasplatire pentru buna crestere -a copiilor.
Si cum ca este rânduita rasplatire pentru cresterea copiilor nu numai barbatilor, ci si femeilor, asculta cum vorbeste Scriptura în multe locuri, nevorbind mai putin catre femei decât catre barbati. Pavel dupa ce a zis: „Femeia amagita fiind, s-a facut calcatoare de porunca. Dar se va mântui prin nastere de fii” (I Tim. 2, 14). Te mâhnesti, zice, pentru ca femeia cea dintâi te-a bagat în chinuri si în dureri si întru îndelungata purtare în pântece?
Dar nu te necaji, ca vei fi suparata de chinuri si de dureri, ca pe cât te vei chinui pe atât te vei folosi, de vei voi, de la cresterea copiilor. Copiii, de vor dobândi o educatie cuviincioasa, sârguindu-se la fapta buna si îmbunatatita, ti se vor face pricina de mântuire, si pe lânga ispravile tale vei lua multa rasplata pentru osârdia si purtarea ta de grija catre ei. Si ca sa cunosti ca nu nasterea, o face pe mama nici pentru aceasta nu este rânduita plata, auzi ce spune în alt loc Pavel despre vaduve: „Daca si-a crescut copiii” (I Tim. 5, 10).
Nu a zis ,,de a nascut fii”, ci „daca si-a crescut”. Caci aceea este a firii, iar aceasta este a voii libere. Si acest lucru îi arata si aici, dupa ce zice: „Dar se va mântui prin nastere de fii, apoi adauga: „Daca staruieste cu deplina întelepciune, în credinta, în iubire si în sfintenie”, aratând prin aceasta ca nu nasterea de fii aduce plata, ci buna crestere. Ca si cum ar zice: Atunci vei lua plata multa, daca copiii pe care i-ai nascut vor petrece întru credinta, în dragoste si în sfintenie. De-i vei aduce la acestea, de-i vei îndemna, de-i vei învata, de-i vei sfatui, pentru aceasta purtare de grija vei lua multa rasplata de la Dumnezeu.
Deci femeile sa nu socoteasca ca a purta grija de fiii lor este un lucru strain pentru ele, caci n-a deosebit neamul nostru, nici a zis simplu „de si-a crescut fiii”, ci de vor petrece în credinta, în dragoste si în sfintenie. De aceea trebuie sa purtam grija pentru amândoua felurile de copii, dar mai ales femeile, caci ele stau mai mult acasa. Pe barbati de multe ori îi trag de acasa grijile si calatoriile în strainatate, dar femeia fiind libera de aceasta grija, mai cu lesnire poate sa poarte grija de cei nascuti, având rnai multa vreme. Asa faceau si femeile cele de demult.
A purta grija de copii si a-i îndemna la o viata morala este de datoria nu numai a barbatilor, ci si a femeilor. Si cum ca acest lucru este adevarat, va voi povesti o istorie veche.
A fost la evrei o oarecare femeie Ana. Aceasta femeie a bolit multa vreme de sterpiciune, dar lucrul cel mai cumplit era ca rivala ei era mama a multi copii, lucru care, fireste, este de nesuferit femeilor, iar când exista si rivala care are copii, suferinta se face mult mai cumplita. Si-si cunostea mai cu dinadinsul ticalosia vazând buna sporire a celeilalte, asa cum cei ce traiesc în mare saracie, se chinuiesc mai mult atunci când se gândesc la coi bogati. Si nu numai acesta era lucrul cel mai greu ca nu avea copii, iar cealalta avea, ci pentru ca cealalta era pizmareata, si nu numai atât, ci o si întarâta si o defaima.
Ana vazând toate acestea rabda si „nu i-a dat Domnul prunc dupa necazul ei si dupa scârba sufletului sauu (I Imp. 1, 6). Ce înseamna udupa necazul eiu ? Nu înseamna oprirea nasterii de fii pentru ca Dumnezeu o vedea ca sufera cu multumire aceasta ticalosie. Faptul ca nu i-a potolit tristetea desi a vazut-o ca se necajeste si se mâhneste, i-a iconomisit ceva mult mai mare. Iar pe acestea sa nu le auzim numai în treacat, ci de aici sa învatam o mare filozofie.
Caci, când vom cadea în vreun râu, patimind durere si tânguire, cu toate ca raul ni se va parea de nesuferit, sa nu ne tulburam, nici sa ne mâhnim, ci sa asteptam cele ce va hotarî Dumnezeu. EL stie foarte bine când trebuie sa dezlege ceea ce ne pricinuieste întristare. Lucru care s-a întâmplat si la aceasta femeie. Caci Dumnezeu a închis pântecele ei, nu urând-o, nici întorcându-se dinspre ea, ci ca sa ne deschida noua usile întelepciunii femeii, sa vedem bogatia credintei ei si sa cunoastem ca acest lucru o facea mai stralucita.

Dar asculta cele ce urmeaza: „se facea în tot anul, de multa vreme, când se suia la casa Domnului, si se mâhnea si plângea si nu mânca” (I Im p. 1, 7).

Mare este mâhnirea, îndelungata este întristarea, nu doua sau trei zile, nici douazeci sau o suta, nici o mie sau de doua ori pe atâta, ci multi ani se întrista si se mâhnea, caci aceasta înseamna nde multa vreme”. Dar însa nu s-a necajit. Filosofia ei a biruit lungimea filosofiei, ocarile si imputarile pizmatoarei; ea se ruga si certa deseori. Iar lucrul cel mai mare decât toate si care arata mai ales dragostea ei catre Dumnezeu, era ca nu poftea numai sa dobândeasca un copil, ci, dobândindu-l, dorea sa-l afieroseasa lui Dumnezeu si sa-l aduca Lui ca pârga a pântecelui ei. Iar pentru aceasta buna fagaduinta sa-si ia plata.
Dar de unde se arata aceasta? Din cele ce urmeaza. Stiti cu totii ca cel mai nesuferit lucru pentru femei este sterpiciunea. Multi dintre barbati sunt atât de fara socoteala când învinuiesc pe femei ca nu nasc. Ei nu-si dau seama ca nasterea e de sus si are începutul prin purtarea de grija a lui Dumnezeu. Prin urmare nici firea femeii, nici împreunarea nu sunt îndestulatoare spre aceasta. Si cu toate ca ei stiu ca le învinuiesc pe nedrept, de multe ori le cearta si se întorc de la ele si nu le mai îndragesc.
Sa vedem daca si la femeia aceasta s-a întâmplat acest lucru? De o vei vedea ca este defaimata, necinstita, ocarâta, fara îndrazneala catre barbat si nici dobândind toata dragostea de la el, atunci vei putea socoti cât de mult dorea copilul ca sa aiba îndrazneala si libertate si sa fie mai draga barbatului ei. Iar de vei afla ceva cu totul dimpotriva, cum ca era cu mult mai iubita decât cea care avea copii si se îndulcea de mai multa dragoste, aratat este ca nu pentru ceva omenesc dorea copilul, ci pentru pricina ce s-a zis. Dar de unde este aratat aceasta? Asculta pe scriitorul sfânt ce vorbeste. Caci ceea ce a zis, nu a zis-o fara rost, ci ca sa cunosti fapta cea buna a femeii.
Deci ce zice aceasta? „Pe Ana o iubea Elcana mai mult decât pe Penina” (I Împ. 1, 5). Apoi dupa ce a vazut-o ca nu manânca, ci plânge, îi zice: „Ce-ti este tie ? Pentru ce plângi ? Si pentru ce nu manânci ? Si pentru ce se necajeste inima ta ? Oare nu sunt eu mai bun tie decât zece fii?” (I Imp. 1, 8). Vezi cum se tinea de ea pentru ca suferea atât de mult. Nu pentru ca nu avea copii, ci pentru ca o vedea scârbita si cuprinsa de mâhnire. Dar n-a convins-o sa se departeze de mâhnire, deoarece nu pentru el cerea copilul, ci ca sa-si dea rodul ei lui Dumnezeu.

„Si s-a sculat Anna dupa ce au mâncat ei în Silo, si dupa ce au baut, si au stat înaintea Domnului” (I Imp. 1,9). Nu simplu s-a zis aici „dupa ce au mâncat si au baut”, ci ca sa vezi ca vremea de dupa prânz, pe care altii o dau odihnei si relaxarii, ea o facea vreme de rugaciune si de lacrimi, priveghind ca o vigilenta ce era.

„Si a statut înaintea Domnului; iar Eli preotul sedea pe scaun în pragurile Bisericii Domnului”. Nici aici nu s-a zis iara ca: „Eli preotul sedea pe scaun în pragurile Bisericii Domnului”, ci ca sa se arate fierbinteala credintei femeii. Se întâmpla câteodata ca o femeie vaduva, fara de nici o aparare si patimind multe nedreptati voieste sa vorbeasca cu împaratul. Dar când iese împaratul, înaintea lui merg purtatorii de sulite, purtatorii de paveze, calaretii si multi alti slujitori, dar ea nu se înspaimânta de ei, fiindca o sileste nevoia, nici are trebuinta de ajutorul lor, ci trecând printre ei, vorbeste cu multa îndrazneala cu împaratul, jeluindu-si necazul ei. La fel si femeia aceasta nu s-a rosit, nici s-a rusinat de preot, ci se apropie cu multa îndrazneala de împaratul. Si întarindu-se de dorinta si suindu-si mintea la cer, vorbea cu toata fierbinteala cu Dumnezeu, ca si cum L-ar fi vazut. Si ce zice?

Dar nu zice nimic la început, ci plânge si varsa izvoare de lacrimi fierbinti. Si precum când ploile se revarsa si pamântul cel tare se uda si se înmoaie, fiind bun spre cresterea roadelor, asa s-a întâmplat si cu femeia aceasta. Caci înmuindu-se pântecele ei de lacrimi ca de niste ploi si înfierbântându-se din pricina durerii, a început sa se porneasca spre nasterea de fii. Dar sa auzim însasi cuvintele rugaciunii ei. „Si a plâns. Si s-a fagaduit Domnului, zicând: Adonai, Doamne, Eloi, Savaot”. Cuvinte înfricosate si cutremuratoare. Si bine a facut talmacitorul de nu le-a prefacut în limba noastra, caci nici n-au putut cu toata bunavointa lor sa le traduca în limba elineasca.
Iar femeia nu L-a chemat cu un nume, ci cu mai multe potrivite Lui, aratând dorinta ei catre El si dragostea ei cea fierbinte. Si precum cei ce scriu jalbe la împarat i se adreseaza nu numai cu un nume, ci cu mai multe, numindu-l purtator de biruinta, august, singur stapânitor si multe altele, pe care le pune la început dupa care fac rugamintea; asa si aceasta femeie aducându-si rugaciunea sa lui Dumnezeu, pune înaintea rugaciunii mai multe nume, aratându-si dragostea ei, precum am zis, si cinstea catre Cel Caruia se roaga.
Si pentru ca durerea a învatat-o aceasta rugaciune si fiindca a scris-o cu multa pricepere, a fost ascultata degrab. Caci asa sunt rugaciunile cele ce se fac din durerea sufletului, în loc de hârtie îsi avea mintea, în loc de condei, limba, iar lacrimile în loc de cerneala. De aceea s-a pastrat aceasta rugaciune pâna în ziua de astazi. Cu adevarat ramân nesterse cuvintele rugaciunii de se vor scrie cu astfel de cerneala.
Începutul rugaciunii l-am vazut, dar sa vedem si cele ce urmeaza: „De vei vrea sa cauti spre smerenia roabei tale”. Înca n-a primit nimic, dar începutul rugaciunii arata fagaduinta. Rasplateste lui Dumnezeu ceea ce înca nu are în mâini. Asa fierbea si se chinuia mai mult spre fagaduinta, decât spre ridicarea sterpiciunii. Si pentru cea dintâi s-a rugat adica sa aiba copil. „De vei vrea sa cauti spre smerenia roabei Tale”. Doua îndreptatiri am ca sa ma miluiesti, robia si nevoia. „Si de vei da roabei Tale samânta barbateasca, îl voi da în dar înaintea Ta”. Ce înseamna „în dar înaintea Ta ?”.
Daruire cu totul, rob desavârsit. Nu mai doresc nici o stapânire asupra lui, numai atâta voiesc, ca sa ma fac maica, ca sa ia copilul început de la mine. Cugeta la evlavia femeii. N-a zis : Daca îmi vei da trei, doi îti voi da Tie, nici de-mi vei da doi, unul Ti-L voi da Tie, ci daca-mi vei da unul, Tie Ti-L voi afierosi cu totul.

„Si vin si bautura ametitoare nu va beau. Înca nu a luat copilul, îl si tocmeste prooroc. Si pentru cresterea lui vorbeste si face tocmele cu Dumnezeu.”

O, îndrazneala a femeii! Caci atunci neputând sa dea, fiindca înca nu luase, da pretul de la cele ce vor sa fie. Si precum multi din plugari care traiesc în cea mai crunta saracie, neavând bani ca sa-si cumpere vreun vitel sau oaie, le iau pe acestea de la stapânii lor cu tocmeala, fagaduindu-se sa plateasca pretul din roadele cele ce vor sa fie, asa si aceasta, cu toate ca a facut mult mai mult, deci nu a luat pe fiul ei de la Dumnezeu tocmindu-se sa dea jumatate ca aceia, ci ca sa-l dea întreg si sa se foloseasca de cresterea lui. Caci a socotit ca destula rasplatire este osteneala preotului lui Dumnezeu cu cresterea copilului.
„Si vin si bautura betiva nu va bea”. Nu a cugetat la bautura de apa. Sau de va cadea în alta boala ? Sau de va muri, patimind de boala cumplita ? Ci punându-si în minte ca Cel ce l-a dat va putea purta grija de sanatatea lui, din scutece l-a suit pe el la sfintenie, punând toate în grija lui Dumnezeu, si mai înainte de chinurile nasterii se sfintea având prooroc, purtând preot si tinând dar însufletit.
Pentru aceasta a lasat Dumnezeu sa se necajeasca dându-i târziu darul, ca prin rabdarea ei s-o faca mai stralucita si sa arate tuturor credinta si întelepciunea ei. Ca stând ea la rugaciune, nu a pomenit de cea care o pizmuia, nu a spus de ocarile ei, nu a aratat hulele ei si nici a zis: Razbuna-ma de femeia nedreapta si rea, lucru pe care îl fac multe femei. Ci, nepomenind nimic din acelea, se ruga numai pentru cele ce o folosea pe ea.
Fa si tu la fel, o omule, si când vei vedea pe vreun vrajmas care te-a scârbit, sa nu scoti nici un cuvânt rau catre el, nici sa-l blestemi pentru ca te uraste. Ci intrând înauntru si plecându-ti genunchii, roaga-te cu lacrimi lui Dumnezeu ca sa-ti risipeasca mâhnirea si întristarea ta. Lucru pe care si aceasta l-a facut. Dar cum? Va voi spune. Fiindca a ocârt-o, a necajit-o si i-a facut durerea mai mare, dar din durere rugaciunea s-a facut mai cu luare aminte; rugaciunea a tras pe Dumnezeu si L-a facut sa se plece. Si asa s-a nascut Samuil.
De aceea de ne vom trezvi, nu numai ca vrajmasii nostri nu vor putea sa ne vatame cu nimic, ci dimpotriva ura lor ne va folosi foarte mult, facându-ne la toate mai osârduitori, numai daca, din întristarea ce ni se pricinuieste, ne vom îndemna la rugaciuni, iar nu la ocari si la hule.
Iar dupa ce a nascut copilul, l-a numit Samuil, adica „va auzi pe Dumnezeu”. Si fiindca a fost auzita si l-a luat prin rugaciune, iar nu de la fire, pomenirea acestei lucrari a pus-o în numele copilului, ca pe un stâlp de arama. Si n-a zis: Sa-l numim cu numele tatalui sau, sau al unchiului, sau al mosului, sau al stramosului, ci zice: Cel ce l-a dat sa Se cinsteasca si prin numele copilului.
Acesteia râvniti si va asemanati, o femeilor; acesteia sa urmam, o barbatilor si sa aratam multa purtare de grija fata de copii. Sa-i crestem în înfrânare si curatie, întru nimic nu trebuie sa purtam mai multa grija de cei tineri, ci mai degraba trebuie sa ne ocupam de înfrânarea si curatia lor, fiindca patima potrivnica acestora le întineaza vârsta cea frageda. Si ceea ce facem cu lumânarile, sa facem si cu copiii. Când slujnica aprinde lumânarea îi poruncim sa nu umble cu ea acolo unde sunt paie, fân, sau altceva de acest fel, ca nu cumva din întâmplare sa cada vreo scânteie si aprinzând materia aceea, sa arda toata casa.
Aceasta purtare de grija s-o avem si fata de copii si sa nu ducem vederile lor acolo unde sunt slujnice înversunate, unde sunt fete desfrânate, unde sunt roabe neastâmparate.
Si de vom avea slujitoare de acest fel, sau vecina, sau oricare alta, sa poruncim si sa rânduim ca nici sa se arate, nici sa vorbeasca cu tinerii, ca nu cazând de acolo vreo scânteie, sa aprinda tot sufletul copilului si sa se faca primejdia de nesuferit.
Si nu numai de vederi, ci si de auziri desfrânate sa-i departam pe ei, ca sa nu li se strice sufletul prin acestea.
Nici la teatre sau la cluburi sa-i ducem, nici la ospete si la betii, ci sa pazim pe tinerii nostri mai mult decât pe fecioarele ce petrec în camarile lor. Nimic nu împodobeste mai frumos vârsta aceea, precum cununa înfrânarii si a curatiei, ca sa intre el în casatorie curat de toate întinaciunea.
Astfel si femeile lor le vor fi mai dragi, când sufletul lor nu a fost deprins de mai înainte cu desfrânarea. Nici se va strica acel suflet când tânarul va sti numai pe femeia cu care s-a unit în casatorie. Si când vor merge tinerii la casatorie astfel, iubirea lor va fi mai curata si îndragirea mai fierbinte.
Iar casatoriile ce se fac acum, nu sunt casatorii, ci negustorie de bani si cârciumarie. Caci când tânarul mai înainte de casatorie estre stricat, iar dupa casatorie cauta la alta femeie, ce folos este de casatorie, spune-mi ? Cu adevarat mai mare este pedeapsa si pacatul neiertat când are femeie, dar se duce la desfrânare si se umple de rusinea preadesfrânarii. Caci de se va împreuna cineva cu alta femeie, chiar daca o desfrânata, preadesfrânare, se numeste pacatul. Si se fac acestea, dupa casatorie, pentru ca mai înainte de casatorie nu s-au deprins sa petreaca în înfrânare si în curatie.
De aici vrajbe, ocari, stricari de case si certuri în toate zilele. Din pricina aceasta dragostea cea catre femeie se slabeste si se stinge, fiind slabanogite de petrecerea în casele de desfrânare. Iar de se va învata sa petreaca în înfrânare si în curatie, mai iubita decât toate va socoti pe femeia sa, o va privi cu multa dragoste si va pazi tare legatura cu ea. Si fiind pace si unire, toate bunatatile vor intra în casa aceea.
Deci ca si cele de aici sa le iconomisim bine si împreuna cu acestea sa dobândim si împaratim cerurile, sa purtam grija de noi însine si de copii, ca nu fiind îmbracati cu haine întinate sa intram la nunta cea duhovniceasca, ci cu multa îndrazneala sa dobândim acolo cinstea ce se daruieste celor vrednici, pe care fie sa o dobândim noi toti cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea si stapânirea, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Răbdarea în suferinţe

Cuvânt la Duminica a 31-a după cincizecime

„Iar el cu mult mai vârtos striga:
Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă”.
(Luc. XVIII, 39)

Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, şi ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat şi nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda şi a cinsti pe cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite?
Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi? Şi totuşi cineva trebuie să înăbuşească gândurile cele rele, şi să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă şi fericitul Iov a răbdat mii de patimi, şi totuşi n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.
Intre noi însă sunt oameni, care când li se va întâmpla ceva rău, când sunt jigniţi de cineva, sau cad în boală, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau oricare alta, îndată izbucnesc din ei hulele. Ei suferă chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei să tragă dintru aceasta pentru mântuirea lor sufletească, şi-l răpesc ei înşişi. Ce faci o omule? huleşti tu pe Dumnezeu binefăcătorul tău, mântuitorul tău, apărătorul şi îngrijitorul tău? Nu bagi de seamă oare, că alergi la prăpastie, şi te asvârli însuţi pe tine în fundul cel mai adânc? Oare prin hulire faci tu suferinţa ta mai lesnicioasă? Nu! tu o sporeşti prin nerăbdarea ta şi prin păcatul tău, şi-ţi faci chinul mai straşnic.
Dar poate tu nu poţi tăcea de durere. Iată eu nu-ţi poruncesc să fii cu totul mut. Insă în loc de a huli pe Dumnezeu, tu trebuie să-L proslăveşti, în loc de a cârti asupra Lui, tu trebuie să-L cinsteşti şi să-L lauzi. Mărturiseşte Domnului păcatele tale, strigă tare întru lauda lui Dumnezeu, prin aceasta îţi vei uşura suferinţele tale, apropiindu-se Dumnezeu iarăşi de tine prin harul său cel bogat întru ajutor. Dimpotrivă, dacă tu huleşti pe Dumnezeu, alungi de la tine ajutorul Lui.
Gândeşte încă, că cu cât mai mare este suferinţa, cu atât mai slăvită este şi cununa răsplătirii; cu cât mai mult aurul arde în cuptor, cu atâta se face mai curat; cu cât mai îndelugat şi mai departe pluteşte neguţătorul cu corabia pe mare, cu atâta mai multe mărfuri adună.
Şi tu ai acum cea mai grea luptă cu boala şi cu sărăcia. Socoteşte însă, că prin aceasta Lazăr a dobândit mântuirea. Fiindcă el cu atâta răbdare a suferit sărăcia, boala şi părăsirea, de aceea fu luat în sânul lui Avraam.
Asa, răbdarea în suferinţă este o faptă bună atât de mare, încât ea chiar şi pe cei mai mari păcătoşi îi slobozeşte de datoria lor cea grea; iar când ea se află la un om mai dinainte drept, ea îi dă cea mai mare siguranţă despre fericirea cea cerească.
Pentru cei drepţi răbdarea în suferinţă este o cunună strălucită, care luceşte mai luminat decât soarele; iar celui păcătos ea ii este de ajuns pentru iertarea călcărilor de lege ale sale.
Insă, zici tu, adeseori din obişnuinţă, limba mea, fără ca eu să voiesc aceasta, se porneşte spre astfel de cuvinte de supărare şi de ocară, însă, când ea vrea să fie atât de rea pornită, mai bine muşc-o cu dinţii tăi proprii, ca să-o doară bine, înainte încă de a fi azvârlit ea cuvintele cele de hulă, căci este mai bine ca să curgă acum din ea o picătură de sânge, decât ca ea odinioară să dorească în zadar o picătură de apă, ca bogatul cel îmbuibat. Este mai bine pentru dânsa a suferi o durere vremelnică, degrabă-trecătoare, decât a pătimi acel chin necontenit, veşnic, ca limba bogatului celui din Evanghelie, care chinuindu-se de foc nu putea dobândi cea mai mică astâmpărare.
Dumnezeu ţi-a poruncit ţie să iubeşti încă şi pe vrăjmaşii tăi, dar tu batjocoreşti Insuşi pe Dumnezeu, care te iubeşte. El ţi-a poruncit ţie, ca să vorbeşti bine încă şi de prigonitorii tăi şi să binecuvântezi pe cei ce te clevetesc. Tu însă vorbeşti rău despre Insuşi Dumnezeu, binefăcătorul şi ajutătorul tău cel mai mare, fără ca să fi luat de la Dânsul altceva, decât haruri.
Nu putea El oare, zici tu, să depărteze de la mine această ispită, această suferinţă? Negreşit, dar a îngăduit aceasta, pentru ca tu să fii mai ispitit, mai nu. Insă iată, zici tu, eu sunt doborât şi pierit. Dar aceasta o face nu firea ispitei, ci propria ta slăbiciune şi lenevie. Căci răspunde mie, ce este mai uşor a grăi, un cuvânt de hulă sau de laudă? Cea dintâi nu-ţi atrage oare ţie dezgustul şi supărarea tuturor celor ce o aud, şi aceasta oare nu măreşte mai mult chinul tău? Cealaltă laudă nu-ţi aduce ţie oare mii de cununi ale înţelepciunii, admirarea tuturor, şi o mare răsplătire de la Dumnezeu? Pentru ce deci pregeţi tu tocmai aceea ce este de folos, aceea ce este binefăcător şi plăcut, şi umbli după ceea ce vătăma, necăjeşte şi chinuieşte?
Mai departe, dacă apăsarea ispitei şi sărăcia ar fi o adevărată pricină de necaz împotriva lui Dumnezeu şi de huliri, atunci ar trebui ca toţi săracii să hulească pe Dumnezeu. Intru adevăr, însă mulţi tocmai dintre cei mai nevoiaşi decât toţi necontenit aduc lui Dumnezeu laudă şi proslăvire, pe când alţii, care petrec în bogăţie şi prisosinţă, neîncetat Il hulesc. Aşadar aceasta provine nu atât din însăşi firea lucrului, pe cât din propria noastră voie, de la o hotărâre luată mai dinainte.
Uitaţi-vă la Lazăr cel sărac. Chiar cea mai mare sărăcie n-a putut aduce vreo vătămare sufletului său, n-a putut să-l împingă la cârtire asupra lui Dumnezeu. Ce zic eu, sărăcia? Nici chiar de s-ar aduna toate relele putincioase, n-ar putea zgudui sufletul unui om iubitor de Dumnezeu şi înţelept, nici a-l abate de la fapta cea bună. Martor la aceasta este Lazăr, pe când pe de altă parte îmbuibatului celui moleşit şi dezmierdat nu i-a putut ajuta nici bogăţia sa, nici sănătatea, nici bunul trai cel de-a pururi, nici orice alta.
De aceea, iubiţilor, nu mai ziceţi, că sărăcia, boala şi primejdia ne silesc a cârti împotriva lui Dumnezeu şi a-L huli! Nu sărăcia, ci nebunia; nu boala, ci obrăznicia, nu primejdia, ci lipsa de frica lui Dumnezeu ne îndeamă la hulirile cele fără de judecată, ca şi la toate răutăţile.
Deci când tu, o omule, cazi în vreo boală, sau în orice ticăloşie, adu-ti aminte de Iov, de carnea lui cea schingiuită, şi de Sfântul său trup cel plin de răni. Dar poate vei zice tu, Iov avea o mângâiere îndeajuns în conştiinţă, că Dumnezeu Insuşi a pus asupra lui aceste suferinţe, însă într-adevăr, tocmai aceasta trebuia să-l mâhnească mai mult, că Dumnezeu cel drept, pe care el în tot chipul Il cinstea, se părea că se luptă contra lui.
Dacă suferinţa ta nu provine de la Dumnezeu, ci de la oameni, iar tu proslăveşti pe Dumnezeu şi nu-L huleşti, căci El, deşi ar fi putut a te scăpa de ispitire, totuşi a îngăduit-o pentru încercarea ta; iată tu atunci vei dobândi de la Dânsul aceeaşi răsplătire ca şi aceia, cărora Insuşi Dumnezeu le-a trimis suferinţa lor. Ca şi aceia, care pătimesc pentru Dumnezeu, vei fi şi tu încununat, căci tu ai suferit cu răbdare nenorocirea, pricinuită ţie de oameni, si ai proslăvit pe Dumnezeu, care ar fi putut să te scape de dânsa, dar n-a vrut.
Priveşte numai la sărăcia şi la boala lui Iov, şi amândouă pe treapta cea mai înaltă, cu toată dreptatea lui! Trebuie oare să-ţi mai arăt lupta cea tot atât de mare, pe care el trebuia să o poarte cu simţurile cele fireşti ale unui tată? Aşa, cea mai mare luptă de felul aceasta a venit asupra acelui nobil bărbat. El a pierdut zece fii, zece deodată, zece în floarea vârstei lor, zece împodobiţi cu toate bunătăţile şi încă printr-o moarte silnică şi ticăloasă. Ei au fost ucişi de casa ce s-a surpat. Cine poate zice, că ar fi fost ajuns de o asemenea mare nenorocire? Nimeni, desigur nimeni! Deci când tu pierzi un fiu, sau o fiică, aleargă la Iov cel răbdător, şi te vei întoarce mângâiat.
Dar peste dânsul n-a venit numai această supărare, ci s-a adăugat încă căderea şi trădarea prietenilor săi, dojenile, ocările, batjocura şi derâderea. Şi cât de nesuferit este de a fi luat în râs de către toţi? Insăşi nenorocirea nu poate să pricinuiască atât de mare durere, pe cât aceia, care ne fac dojeni pentru dânsa. Iov însă nu numai că nu avea nici un mângâietor în nenorocire, ci mai vârtos pe lângă aceea era năpădit cu ocări din multe părţi. El însuşi se tânguieşte de aceasta şi zice: „voi vă ridicaţi asupra mea”, şi îi numeşte nemilostivi în cuvintele; „cei de aproape ai mei s-au lepădat de mine şi casnicii mei au vorbit împotriva mea; alţii m-au batjocorit, şi eu m-am făcut de râsul tuturor” (Iov. XIX, 14, urm 30, 9).� Numai a auzi de o asemenea ticălosie, este nesuferit, tac despre aceea, când cineva trebuie cu fapta să o sufere.
Cea mai mare sărăcie, boala cea nesuferită, cea nouă si neauzită, pierderea unor atât de mulţi şi atât de aleşi copii, şi în astfel de chip, batjocura şi derâderea şi ocara oamenilor, câte răutăţi! Unii îl batjocoreau, alţii îi făceau dojeni, iarăşi alţii îl dispreţuiau, nu numai prietenii, ci şi slugile sale. Ba încă nu numai îl ocărau şi strigau la el, ci îl şi blestemau, şi aceasta nu numai în curgerea de două, sau de trei, sau de zece zile, ci în curs de multe luni, nici noaptea el nu avea odihnă, ci răutatea zilei se mai mărea prin visurile cele grozave ale nopţii. Ascultă-l pe el însuşi când zice: „pentru ce mă îngrozeşti în visurile mele şi mă înfricoşezi în vedenii”? (Iov. 1, 14).
Care om ar fi putut să fie aşa de oţel şi de fier, încât să poată suferi atât de multe patimi? Dacă fiecare din aceste patimi, luată singură este nesuferită, apoi gândeşte, ce zgomot trebuie să fi ridicat ele toate la un loc în sufletul lui şi totuşi el a suferit toate acestea, şi în toată nenorocirea sa el n-a rostit o singură cârtire păcătoasă împotriva lui Dumnezeu. De aceea la dânsul să căutăm noi, când suntem în vreo nenorocire, şi patimile lui trebuie să fie un mijloc de vindecare împotriva alor noastre!
Când noi vedem, că unul a răbdat toate bătăile pământului la un loc, să ne purtăm bărbăteşte împotriva unei părţi dintru acelea, care ne-a ajuns pe noi. Să căutăm scăparea noastră la istoria patimilor sale, ca la o mamă plină de dragoste, care apără şi ocroteşte pe fiii săi cei înspăimântaţi, şi de ne-ar lovi chiar cea mai mare nenorocire, vom găsi la Iov mângâiere îndeajuns! Dar dacă tu zici: „Acesta a fost Iov, şi de aceea a putut să fie atât de răbdător, eu însă nu mă pot asemăna cu dânsul”, şi altele, apoi prin aceasta tu numai îţi vei atrage o mai mare răspundere. Căci tu trebuie să fii încă mai răbdător, decât dânsul.
Pentru ce aceasta? Pentru că el a trăit înainte de timpul harului, când viaţa nu era aşa de regulată, harul Sfântului Duh nu se revărsase încă asupra oamenilor, când încă era foarte greu de a birui păcatul, când domnea încă blestemul si moartea avea încă grozăvia sa. Acum însă pentru noi lupta s-a făcut mai uşoară, de când venirea lui Hristos a ridicat toate aceste piedici ale răbdării. De aceea, de când Dumnezeu ne-a dat atât de multe haruri nu mai avem nici o dezvinovăţire, când noi nu ne asemănăm lui Iov întru răbdare.
Pe lângă aceea mai gândiţi, că nu atunci este timpul de tânguire şi de întristare, când ne-a lovit o nenorocire, ci atunci, când noi am săvârşit vreun păcat. Noi însă inversăm rânduiala. Când noi săvârşim mii de păcate, aceasta puţin ne îngrijeşte, iar când vine asupră-ne numai o mică nenorocire, îndată pierdem bărbăţia, ne descurajăm şi am fi bucuroşi să ne descotorosim de viaţă.
Dar aud pe unii zicând: De ce oare să fie în lume nenorocirea şi ostenelile? Eu zic, că de acea viaţa aceasta de acum este plină de trudă şi de greutate, pentru că şi oamenii cei mai grosolan formaţi, care cu totul se dedau la cele vremelnice, să se obosească, să se sature de cele lumeşti şi pământeşti, să fugă de dezmierdări, să se lepede de dragostea lor către cele vremelnice, să-şi aţintească dragostea către cer şi să se pregătească pentru ziua judecăţii. Căci mulţi slujesc cărnii, şi încătuşaţi fiind de tirania celor vremelnice zac ca fiarele în viziunile lor şi se simt tihniţi în ele, de aceea prin nenorocire Dumnezeu voieşte a smulge de la dânşii această plăcere, şi pentru aceasta le-a trimis multă trudă, întristare, grijă, lupte şi primejdii, o întreagă oaste de patimi trupeşti, şi multe alte nevoi, pe care nu le putem toate număra, pentru ca ei, înspăimântându-se de acest nor de rele, să năzuiască a ajunge la limanul cel lin, şi să tindă a dobândi pacea cea veşnică, unde nu este binele amestecat cu răul, ci se află numai binele singur.
Să cumpănim toate acestea şi să purtăm suferinţele noastre cu tărie de suflet şi cu mulţumire lui Dumnezeu, pentru ca şi noi asemenea lui Iov să dobândim cununa cea de biruinţă a răbdării, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnlui nostru Iisus Hristos, căruia cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava, acum şi în vecii vecilor!

sfantulioanguradeaur