Sa nu zicem ca acum este cu neputinta celui ce vrea, sa se ridice la culmea virtutii si sa fie asemenea cu Sfintii de altadata

1

[…] Ci vorbesc si numesc eretici pe cei ce zic ca în vremea noastra nu exista nimeni, care sa poata împlini evanghelicestile porunci sau sa se faca asemenea cu Sfintii Parinti în credinta si lucrare. Ca din fapte se arata credinta, asa cum se vad în oglinda trasaturile fetei. Si ca acum (mai zic ei) nu mai exista mari contemplativi si vazatori de Dumnezeu, adica sa fie luminati si sa primeasca pe Duhul Sfânt si prin El sa vada pe Fiul împreuna cu Tatal. Cei ce zic ca acest lucru este cu neputinta au cazut nu într-o ratacire oarecare, ci, daca se poate spune, în toate de o data, ca aceasta le întrece pe toate prin lipsa de evlavie si prin marimea hulei ce o ascunde. Cine vorbeste astfel rastoarna toate Scripturile Sfinte. În zadar – îsi zic ei – se mai citeste Sfânta Evanghelie. În zadar – ne asigura ei – se mai citesc cuvintele Sfântului Vasile cel Mare si ale celorlalti Sfinti Parinti si Sfinti Ierarhi ai nostri si ceea ce au mai scris ei. Deci daca ceea ce a grait Dumnezeu si ceea ce toti Sfintii mai întâi au împlinit desavârsit si apoi au scris si le-au lasat spre învatatura noastra, ca sa le facem si noi si sa le pazim fara stirbire, daca toate acestea nu se pot împlini, pentru ce s-au mai ostenit sa le scrie si de ce se mai citesc în Biserica? Cei ce vorbesc astfel închid cerul, pe care ni l-a deschis Hristos si înfunda calea pe care El Însusi a strabatut-o urcând la cer. Atunci când acolo sus, Dumnezeul Cel mai presus de toate, ca la usa cerului, Se pleaca spre noi si când striga catre credinciosii Sai, care se uita la Dânsul: „Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati si Eu va voi odihni” (Matei 11,28), acesti vrajmasi sau mai bine zis antihristi zic: „Aceasta nu se poate, e cu neputinta”. În adevar, catre acestia graieste Stapânul cu mare glas: „vai, voua, povatuitori orbi ai orbilor” (Matei 15,14), „Vai voua, Carturarilor si Fariseilor fatarnici! Ca închideti Împaratia Cerurilor înaintea oamenilor; ca nici voi nu intrati, nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati” (Matei 23,14). În timp ce El îi fericeste pe cei întristati, ei spun ca nu este cu putinta ca cineva sa se întristeze si sa plânga în fiecare zi. O! ce nesimtire, ce nestapânita gura, care rosteste cuvinte spurcate împotriva lui Dumnezeu Cel Preaînalt si face prada fiarelor salbatice turma lui Hristos, pentru care Însusi Fiul lui Dumnezeu Si-a varsat Sângele. Bine a zis despre ei David, stramosul (dupa trup) al lui Dumnezeu, proorocind cu aceste cuvinte: „Fiii oamenilor, dintii lor sunt arme si sageti si limba lor sabie ascutita” (Psalmul 56, 6).

Dar spune-mi, pentru ce este cu neputinta? Sfintii cum au stralucit pe pamânt si s-au facut luminatori ai lumii? Daca n-ar fi cu putinta, nici ei n-ar fi izbutit, ca si ei erau oameni ca si noi si nu aveau nimic altceva mai mult decât noi, în afara de voirea spre bine, rabdarea, smerenia si dragostea de Dumnezeu. Agoniseste-le dar si tu pe acestea si sufletul tau de piatra se va preschimba în izvor de lacrimi. Iar daca tu nu vrei sa rabzi necazul si strâmtorarea macar nu zice ca lucrul e cu neputinta. Fiindca cel ce vorbeste asa nu mai vrea sa se curete, deoarece fara de lacrimi din veac nu s-a mai auzit ca vreun suflet care a pacatuit dupa botez sa se fi curatit de întinaciunea pacatului. […] Ca plânsul ni-i dat tuturor din fire, te vor învata copiii când se nasc. Copilul când vine pe lume plânge, ceea ce pentru moasa si pentru mama este semn ca este viu. Iar daca copilul nu plânge nu se zice ca este viu, ci el, plângând, arata ca firea chiar de la nastere are cu sine întristarea si lacrimile. Asa cum a spus-o si parintele nostru Sfântul Simeon Studitul, omul care vrea sa se mântuiasca si sa intre în viata fericitilor, cu acelasi plâns trebuie sa traiasca si sa moara, fiindca lacrimile de la nastere sunt simbolul lacrimilor vietii noastre pamântesti. Lacrimile sunt pentru suflet tot asa de trebuitoare cum e hrana si bautura pentru trup, încât cel ce nu plânge în fiecare zi (nu îndraznesc sa zic în fiecare ceas sa nu par exagerat) acela îsi pierde sufletul lasându-l sa moara de foame. Deci daca asa cum am aratat-o plânsul si lacrimile sunt firesti, apoi nimeni sa nu lepede acest bun firesc, nimeni prin nepasare si prostie sa nu se lipseasca de un astfel de bine; nimeni din rautate, din lene si din mândrie sa nu o faca pe fanfaronul si sa se împietreasca împotriva firii. Ci fiecare sa se straduiasca din toate puterile spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu si sa pastreze, va rog, neîmputinat în inima sa acest mare dar, cu saracie si smerenie, cu sufletul simplu si fara rautate, îndurând cu rabdare ispitele si cugetând necontenit la Dumnezeiestile Scripturi, pocaindu-se necontenit si aducându-si aminte de caderile sale. Nimeni sa nu nesocoteasca aceasta lucrare. Dar daca cineva se deznadajduieste de mântuire si zace nepasator pe patul lenevirii, cel putin sa nu zica ca lucrul este imposibil si pentru cel râvnitor. Fiindca cine vorbeste asa, închide tuturor usa Împaratiei Cerurilor. Într-adevar, înlatura lacrimile si ai înlaturat dintr-o data si curatirea, iar fara de aceasta nimeni nu se mântuieste, nimeni nu este fericit de Domnul, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

1

Reclame

Cuvânt de mare folos pentru începatori. Cum sa-si înceapa viata în chip folositor si mântuitor cei ce s-au lepadat de lume si au venit la viata calugareasca

preot-cruce-monah-calugar-600x429

Omul care s-a lepadat de lume si de toate lucrurile ei si a venit la acest stadion al vietii calugaresti, daca a facut acest lucru pentru Dumnezeu si daca s-a hotarât sa învete acest mestesug al mestesugurilor, ca sa nu-i fie zadarnica iesirea sa din lume, se cuvine chiar de la început sa îndeplineasca cu hotarâre ostenelile duhovnicesti, din tot sufletul si cu râvna arzatoare. De aceea, ca o introducere la stiinta stiintelor (vorbesc despre nevointa noastra), scriu aceste rânduri pentru acei care parasesc lumea si vin la aceasta scoala, asa cum si noi le-am primit de la Parintii nostri. Asadar, cel ce s-a dezbracat de omul cel pamântesc din afara si de toate cugetele lui si odata cu haina calugareasca s-a îmbracat în omul cel ceresc, se cuvine sa se scoale la miezul noptii, înainte de Utrenie si sa-si faca rânduita rugaciune si apoi sa mearga cu toata fratimea la pravila obsteasca. În biserica, sa stea de la început pâna la sfârsit, cu toata grija si vegherea, urmarind cu mare atentie citirea celor sase Psalmi, a catismelor si a cuvintelor Sfintilor Parinti, fara sa slabeasca, fara sa se sprijine, când într-un picior, când în altul, fara sa se rezeme de pereti sau de stâlpi. Sa-si tina mâinile strâns împreunate, picioarele amândoua bine puse în pamânt, capul nemiscat, fara sa se întoarca încoace si încolo, nelasând mintea sa rataceasca, nici gândurile sa iscodeasca sau sa ia aminte la soaptele celor neglijenti. Ci, privirea si sufletul sa-i fie neratacite, atente numai la cântare, la citire si la întelesul cuvintelor cântate sau citite ale Dumnezeiestilor Scripturi, pe masura puterii sale, ca sa nu-i scape fara folos nici un cuvânt si sufletul fiind hranit si întarit cu toate, sa ajunga la cainta, la umilinta si la dumnezeiasca luminare a Sfântului Duh.
Deci va îndemn pe toti ca pe unul singur, parintilor, fratilor si fiilor, si va dau aceasta porunca mântuitoare, sa va straduiti ca astfel sa începeti lucrarea virtutii sau mai bine-zis lucrul lui Dumnezeu, pentru care vom primi de la milostivirea Sa pe masura râvnei plata ostenelilor noastre, încât nimeni din voi sa nu asculte slujba fara de lacrimi. Da, frate, daca te obisnuiesti sa împlinesti aceasta osteneala, în scurt timp vei spori si vei ajunge la starea omului desavârsit, la masura vârstei plinatatii lui Hristos. Ca straduindu-te sa nu lasi sa treaca fara lacrimi slujba Bisericii, te obisnuiesti cu acest mare bine si sufletul se hraneste si în timpul catismelor si a troparelor pe care le cânti, cu dumnezeiestile cugetari ascunse în ele, iar mintea se înalta la cele mai presus de minte. Si varsând dulci lacrimi, îti petreci timpul din Biserica ca în cer împreuna cu puterile cele de Sus. Ia-ti aceasta hotarâre: sa nu parasesti niciodata slujba obsteasca înainte de sfârsit, afara de mare trebuinta sau de nevoie trupeasca, ci stai în Biserica, cum ti-am spus, în picioare si cu rabdare, fiindca „cine va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui” (Matei 10,22). La început, nu-ti vei da seama de harul primit, dar mai apoi îl vei simti si vei primi îndata luminarea care vine de la Atotputernicul Dumnezeu. Daca s-a sfârsit slujba Utreniei, nu începe îndata ce ai iesit vorba unul cu altul, risipindu-te si flecarind, ci dupa rugaciunea din chilie, pe care totdeauna s-o faci cu lacrimi si cu mare atentie, se cade sa ai si o îndeletnicire trupeasca. Apuca-te deci de ea fara zabava. Daca este o ascultare, treci la ea; daca este un lucru manual, începe lucrul; daca e o lectura, treci la citit. Dar cu nici un chip sa nu stai nelucrator în chilie, ca nu cumva lenea sa-ti fie învatatoare a tot felul de patimi, pe care ma tem si sa le numesc.

Sa nu înconjori manastirea ca sa vezi lucrul sau ascultarea altora, ci pazeste tacerea si aceasta prea cuprinzatoare lepadare, care se numeste înstrainare. Ia aminte numai de sineti si de ascultarea ta oricare ar fi. Fara blagoslovenia parintelui tau duhovnicesc sa nu intri în chilia nimanui, afara de cazul ca esti trimis de staret sau de altcineva din conducerea manastirii. Si când te duci, ia aminte sa nu asculti, nici sa rostesti alte cuvinte afara de trebuinta pentru care esti trimis, iar dupa ce ti-ai îndeplinit ascultarea, întoarce-te degraba. Daca în cale vezi vreun frate singur sau vorbind împreuna cu altii fara rost, fa-le metanie si treci în tacere. Adu-ti aminte de cuvântul Psalmistului: „Fericit barbatul care n-a umblat în sfatul necredinciosilor si în calea pacatosilor n-a statut si pe scaunul pierzatorilor n-a sezut” (Psalmul 1,1) si nu te aseza cu ei. Astfel de oameni sunt un fel de ciuma, cum zice Pavel: „Vorbele rele strica obiceiurile cele bune” (I Corinteni 15,33); ca ce altceva aduce ciuma, daca nu tocmai aceasta stricaciune? Nu sta la taifas cu flecarii si nu zice: Vreau sa aud si eu ceea ce spuneti, ci, repet, fa-le metanie si pleaca. Pastreaza tacerea si înstrainarea. Tacerea zicându-ti: Ce as avea bun de spus eu, care nu-s decât noroi si prostie? Ba mai mult, strain si nevrednic de a vorbi si de a asculta si de a fi socotit cu oamenii. Înstrainarea, aceasta deplina lepadare, cugetând si zicându-ti: Cine-s eu, lepadatura, omul de nimic, netrebnicul si milogul, ca sa intru în chilia cuiva? Vazându-ma, nu-si va întoarce el fata, ca de la o urâciune? Nu-mi va zice el: Ce vine acest scârbos sa-mi spurce chilia? Vorbeste-ti astfel, punându-ti înainte pacatele tale, dar nu numai cu buzele, ci din adâncul sufletului. Chiar daca de la început nu vei putea s-o spui din toata inima, însa, încetul cu încetul, cu ajutorul lui Dumnezeu vei izbuti. Numai, asculta-ma pe mine, încearca frate sa începi acest lucru, apuca-te sa-l pui în practica, spune cum te învat eu si Dumnezeu nu te va lasa! El te iubeste nespus de mult si vrea ca si tu sa vii la cunostinta adevarului si sa te mântuiesti.
Dupa ce ti-ai petrecut astfel vremea dinaintea Liturghiei, mergi iarasi la slujba Bisericii cu graba si cu râvna mare. Tine rânduiala pe care ti-am dat-o pentru Utrenie si nu uita niciodata întristarea. Stai cu cutremur, ca si cum ai vedea pe Fiul lui Dumnezeu gata de a fi jertfit pentru tine. Si daca esti vrednic si ai cuvenita dezlegare, apropie-te cu frica si cu bucurie sa te împartasesti cu bunatatile cele negraite. Iesind dupa rugaciunea cea din urma, mergi cu toata lumea la masa, fara sa te desparti de fratii tai. De esti rânduit sa servesti la masa, fii ca si cum ai sluji lui Hristos, si nu oamenilor, plin de dragoste fata de toti, ca fata de niste sfinti sau mai degraba, o spun din nou, ca si cum ai sluji lui Hristos. Îmbratiseaza în sufletul tau pe fiecare dorind sa fii cu totul si cu dragoste la îndemâna fiecaruia si fii încredintat de sfintenia pe care o vei agonisi din aceasta slujire. Iar daca te-ai asezat la masa cu toata lumea, ia aminte la cele ce îti poruncesc în Domnul, ca unui prea iubit, parinte si frate. Nu întinde mâna cu îndrazneala la bucatele de pe masa, înainte de a începe sa manânce fratii cei mai vârstnici si înainte de binecuvântarea preotului. Când începi sa manânci împreuna cu ceilalti parinti si frati, fii atent numai la tine, în desavârsita reculegere si liniste, fara a adresa cuiva nici un cuvânt, cu atentie la citire, hranindu-ti si sufletul, precum îti hranesti trupul, din cuvintele insuflate ale Duhului Sfânt. Ca omul fiind îndoit alcatuit, adica din suflet si trup, se cade sa aiba si masa si hrana îndoita; trupul cel simtitor si pamântesc sa-l hranesti cu mâncare simtitoare scoasa din pamânt, iar sufletul nematerialnic si dumnezeiesc, cu hrana nematerialnica si dumnezeiasca a cuvântului. Nu te uita iscoditor la portia care ti-a fost servita, ca e mai mica sau mai mare, ci ceea ce ti s-a dat primeste si manânca cu toata multumirea. Dar manânca cu înfrânare, fugind de tot prilejul de saturare, ca unul ce te socotesti nevrednic de masa obsteasca a fratilor si cugeta în sineti si zi unele ca acestea: Cine sunt eu, gunoiul si nevrednicul, ca sa stau la masa împreuna cu acesti sfinti? Spunându-ti într-una astfel, socoteste-te din adâncul sufletului un mare pacatos, asemenea unui sarac zdrentaros, care, aflându-se în mijlocul unor oameni mari si bogati, îmbracati cu haine stralucite si de mult pret, sta nemiscat de rusine, neîndraznind sa vorbeasca sau sa se apropie de dânsii. Asa poarta-te si tu cu toti. Alege-ti totdeauna locul cel din urma si rusineaza-te sa stai mai sus si numai de unul. Pe toti socoteste-i bogati în virtute, iar pe tine sarac si gol, nevrednic sa stai împreuna cu ei si sa privesti la dânsii. Când începi sa manânci, adu-ti aminte de pacatele tale si cugeta iarasi: Oare nu-mi vor fi mie spre osânda si judecata cele puse înainte, de care vreau sa ma ating? Ca eu din copilarie n-am ascultat nimic, nici n-am împlinit sfintele porunci ale lui Dumnezeu, Care a facut acestea si ni le-a dat drept hrana. Deci, cum ma voi împartasi din aceste bunatati eu, nevrednicul si osânditul, ca si acesti sfinti parinti? Cu ce obraz sa manânc, sa beau si sa ma bucur cu acesti sfinti, eu care sunt departe de la fata Stapânului meu, sluga netrebnica si nerecunoscatoare, mai înainte de a ma fi cait si de a fi primit iertarea lui Dumnezeu, Care este prieten al unor oameni ca acestia care nu au pacatuit, sau chiar daca au pacatuit s-au pocait si au primit iertare de Sus? Niciodata nu voi face aceasta! Ci voi mânca si voi bea numai ca sa traiesc, ma voi chinui si ma voi întrista, pentru ca Dumnezeu, cautând spre mine si vazându-mi strâmtorarea si întristarea cea de buna voie, sa Se milostiveasca de mine si sa-mi ierte faradelegile cele fara de numar.

Cugeta astfel si adu-ti aminte de acestea necontenit. Iar când manânci sa ai hotar si masura încât sa nu ajungi niciodata la saturare, ci sa ramâi cu mult mai prejos de nevoie, pâna la masura pe care o poti rabda. Tot asa si cu bautura, una sau doua sorbituri sa fie de ajuns si numai la vreme rânduita. În timpul mesei nu asculta de cugetul care te îndeamna sa faci alegerea între cele servite, ci fereste-te a mânca ceea ce ti se pare bun, manânca numai ceea ce ti se pune înainte; iar daca se servesc fructe sau bucate mai îmbietoare, si cugetul îti zice: „Acestea-s bune, ia si manânca”, fii curajos si nu te lasa biruit; nu te atinge de ele, ca nu alta pricina a izgonit pe Adam din Rai, decât rodul pomului „bun la mâncare si placut ochilor la vedere” (Facere 3,6), pe care el mâncându-l a fost dat afara, izgonit si osândit la moarte si la stricaciune. Deci cei ce voiesc sa se întoarca în Rai sau mai degraba în Împaratia Cerurilor, trebuie sa tina înfrânarea si sa n-o calce niciodata, chiar si în aceste amanunte, ca nu cumva putin câte putin sa cada în cele mai rele si mai urâte pofte. Daca fratii care se afla cu tine la masa te îndeamna sa manânci si sa bei ceva mai mult, nu raspunde nimic, ci fa asa: împreuna-ti mâinile la piept, ridica-te putin, apleaca-ti capul si zi cu glas încet: Iertati! Acest raspuns sa-l dai la toata lumea si întotdeauna. Nu cauta sa faci cuiva placere cu cele pe care tu nu le manânci, nici nu primi nimic de la nimeni. Daca nu bei vin, nici nu cauta sa capeti si mai ales sa nu-l dai altui frate, afara de cazul când acesta ar fi venit la tine din alta parte, pentru vreo treaba oarecare. Nu primi niciodata sa manânci cu cineva, iar seara sa nu manânci si sa nu bei niciodata, ca din acestea se nasc toate relele. Acestea sunt cursele si capcanele diavolului; ispititoare la început, ele ascund otrava mortii. Cine ma crede, va fugi de ele, si cine pazeste cuvintele mele, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu va fi la adapost si nepagubit de ele; ceilalti însa, fara sa-si dea seama, sub haina calugareasca duc o viata lumeasca si nu vad prapastiile în care cad. Tu, scumpe frate, pazeste cu statornicie aceste rânduieli, chiar daca pentru aceasta ar trebui sa mergi pâna la moarte, fiindca altfel nu vei putea sa scapi de dracul lacomiei pântecelui.
Sa stii si aceasta ca, daca le vei pazi, diavolul nu te va putea rabda si va porni împotriva-ti pe toti dezordonatii, care te vor coplesi de mustrari, sau de glume: te vor invidia ori te vor lua în râs si-ti vor face mii de necazuri, ca sa te lasi de buna ta hotarâre si de faptele cele mântuitoare. Daca pe toate le vei rabda, preaiubite, Dumnezeu Mântuitorul nostru te va întari si-ti va darui multa mângâiere. Asadar chiar daca altii manânca la masa, iar tu nu manânci, fie ca servesti, fie ca nu, nu uita sa zici mereu: „Daca m-as fi pocait si eu si daca as fi primit iertarea pacatelor, m-as bucura si as mânca si eu cu fratii, dar fiindca nefericitul de mine, din pricina faptelor mele rusinoase sunt nevrednic, voi primi aici dupa faptele mele”. Zicând astfel, constrângeti stomacul cât de mult poti. Cât priveste locul de cinste, departe de a-l cauta sau a-l dori vreodata, sa nu ai pentru el decât ura din adâncul sufletului, ca pentru o pricina si prilej de mândrie. Iar smerenia ta te va înalta si fiind tu, cel din urma, vei ajunge primul între toti precum scrie: „Cel ce se înalta pe sine se va smeri si cine se smereste se va înalta” (Matei 23,12).

Dupa ce te-ai ridicat de la masa împreuna cu toata obstea si dupa ce ai multumit lui Dumnezeu si ai luat binecuvântare de la preot, alearga în tacere la chilie, închide usa si pune mâna pe carte. Dupa ce ai citit putin, daca este vreme de vara, întinde-te putin pe rogojina pentru câteva clipe de somn. Si daca te-ai ferit de îmbuibare si ai fost cumpatat la masa, cu pâine si cu apa, cu verdeturi sau cu naut, vei dormi putin si te vei scula degraba. Iar daca esti în timpul iernii, dupa o scurta citire, treci la lucrul mâinilor, pâna ce toaca va da semnalul de Vecernie. Atunci mergi iarasi la slujba bisericeasca, stai înaintea lui Dumnezeu cu frica si cu atentie, înalta catre Domnul cântarea si marturisirea ta, fara sa spui cuiva nici un singur cuvânt. Dupa Vecernie, daca ai destula tarie si te lipsesti de mâncare si bautura, si manânci numai o data în zi, nu mic câstig vei avea din participarea la slujba de seara, din rugaciunea de noapte si din priveghere; daca nu, multumeste-te cu un posmag si cu un pahar cu apa, afara de boala si de slabiciune de stomac. Dupa ce ti-ai facut împreuna cu fratii rugaciunile de seara, fa o metanie la picioarele staretului, ca la însusi picioarele lui Hristos, primeste de la el binecuvântare, închina-te la sfintele icoane si mergi în tacere la chilie, fara a spune nimanui nici un cuvânt.

Dupa ce ai închis usa, ia mai întâi o carte, citeste cu atentie cam trei foi, apoi ridica-te la rugaciune, cântând linistit si rugându-te lui Dumnezeu, ca unul care nu-i auzit de nimeni. Stai cu îndrazneala, adunându-ti gândurile si nu lasa sa se întoarca în alta parte, împreuna-ti mâinile, apropie-ti picioarele si le tine nemiscate în acelasi loc. Închide ochii ca sa nu priveasca vreun lucru si sa se risipeasca mintea; înalta-ti inima si mintea la ceruri si la Dumnezeu, cerând de Sus cu lacrimi si cu suspine milostivirea Sa. Psalmii sa-ti fie rânduiti de parintele tau duhovnicesc; de ajuns pentru a scoate din ei simtaminte de cainta si de întristare, si de ajuns pentru puterea si râvna ta atât cântarea de Psalmi, cât si numarul de metanii si timpul de stat în picioare, ca sa nu te vezi rusinat de constiinta ta care ti-ar putea zice: Ai fi putut sta mai mult în picioare, sa cânti si sa te marturisesti lui Dumnezeu. Sa ai rânduit ca si rugaciunile de dimineata si cele de seara sa cuprinda si o marturisire catre Dumnezeu. Daca ti-ai sfârsit rugaciunea, mai citeste putin, apoi treci la lucrul mâinilor si continua privegherea pâna la prima straja, adica pâna la al treilea ceas din noapte. Apoi, dupa ce te-ai sculat si ai citit „Fericiti cei fara prihana în cale…” (Psalmul 118,1), pecetluieste-ti tot trupul cu semnul Sfintei Cruci si întinde-te pe rogojina si dormi pâna la miezul noptii. Apoi vei urma precum s-a aratat mai sus.

Mai sunt gândurile din inima, pe care trebuie sa le marturisim în fiecare ceas de se poate parintelui duhovnic. Daca nu, sa nu treaca cel putin seara, preaiubite, si îndata dupa Utrenie cerceteaza-te si marturiseste-i tot ceea ce ti s-a întâmplat. Sa ai în el o încredere neclintita, chiar daca toata lumea l-ar ocarî si l-ar ponegri, chiar daca tu însuti cu ochii tai l-ai vedea facând desfrânare, nu te sminti si nu slabi cu credinta catre el, ci asculta de Cel ce a zis: „nu judecati si nu veti fii judecati” (Matei 7,1). De vei face asa în fiecare zi si daca te vei lupta astfel, Dumnezeu nu va zabovi de Sus sa te cerceteze, ci îti va trimite harul si ajutorul Preasfântului Sau Duh din Sfântul Sau Lacas si te va umbri putin câte putin, si sporind în lucrul tau, vei creste dupa masura duhovniceasca si vei ajunge la vârsta de barbat desavârsit, la masura vârstei plinirii lui Hristos, luminat si luminând ca soarele cu lumina cunostintei, pe toti cei ce se apropie de tine si te întâlnesc, slavind cu viata si cu faptele tale pe Dumnezeu. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

1

Despre cunoasterea duhovniceasca

1

[…] În ce chip un om luând o carte pecetluita si închisa, nu poate vedea ce este scris înlauntru, nici nu poate întelege despre ce este vorba câta vreme cartea ramâne pecetluita, chiar daca ar fi învatat toata întelepciunea lumii, tot asa si cel ce are pe buzele sale toate Sfintele Scripturi, cum am zis, nu va putea cunoaste niciodata nici va vedea tainica si dumnezeiasca slava precum si puterea ascunsa în ele, daca nu va strabate toate poruncile lui Dumnezeu si nu va primi ajutorul Duhului Sfânt, Care sa-i deschida cuvintele ca o carte si sa-i arate tainic slava pe care o cuprind; si nu numai pe aceasta, ci si bunatatile lui Dumnezeu ascunse în ele si sa-i descopere viata vesnica, care izvoraste din ele. Aceste bunatati ramân acoperite si cu totul nearatate tuturor celor care le nesocotesc si le dispretuiesc. Lucru firesc! Fiindca ei si-au pironit toate simturile de desertaciunile lumii si fiindca n-au alta dorire decât placerile vietii si frumusetile trupesti, având întunecata privirea sufletului, nu pot vedea frumusetile cele întelegatoare ale negraitelor bunatati ale lui Dumnezeu. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

1

Sa nu fim nepasatori fata de savârsirea poruncilor lui Dumnezeu

1

[…] Dar acestea, bietul si nenorocitul de mine, eu o sa le aud cel dintâi, fiindca n-am împlinit nici-o porunca a lui Dumnezeu. De asemenea, si toti cei care ca si mine au fost nesupusi si neascultatori ai poruncilor lui Dumnezeu si care zic cu nebuna socoteala: „Sa fereasca Dumnezeu sa nu curvesc, dar a jura nu-i nimic. Sa nu fac adulter, ca a fura o bucata de pâine sau un ban ce pacat este?” Si iarasi: „As fi fericit sa nu fiu împuns cu rusinoasa si spurcata patima a sodomiei; ca a ocarî, a invidia, a ma distra si a râde, ce pacat este acesta?” Acestia socotesc ca-s curati de faptele trupesti ale pacatului ca Îngerii lui Dumnezeu, si-si fac despre ei, nebunii, o înalta parere, fara sa tina seama de virtutile si de patimile sufletului. Ba dispretuiesc si toate celelalte porunci ale Domnului, si nu-si fac nici-o sila pentru a le împlini, se feresc de osteneala ceruta de poruncile lui Dumnezeu si traiesc fara de nici o grija.

Ce câstig este, fratilor, sa te pazesti de desfrânare si de alta necuratie trupeasca, dar sa cauti cinstea si sa umbli dupa bogatie? Fiindca daca aceea strica trupul, aceasta strica sufletul. Ba mai mult, fiindca slava omeneasca si patima pe care o trezeste ea, ne face necredinciosi, dupa cuvântul Domnului: „Cum puteti sa credeti, când primiti slava de la oameni, iar slava de la Unicul Dumnezeu nu o cautati?” (Ioan 5,44). Si ce este sa ramâi curat de sodomie, dar sa fii ros de invidie, de ura si de gelozie fata de aproapele? Ca ura fata de aproapele face ucigas pe cel ce o are: „Cel ce uraste pe fratele sau (zice Apostolul) este ucigas!” (I Ioan 2,11). Ori sodomitul si ucigasul, dupa Sfintele Canoane, cad sub aceeasi pedeapsa si daca nu se pocaiesc se fac vinovati de osânda vesnica. Si ce este sa nu te îmbeti de vin, dar sa ocarasti pe fratele tau? Ca si unul si altul sunt izgoniti din Împaratia Cerurilor, dupa dumnezeiescul Apostol care zice: „Nu va înselati, nici desfrânatii, nici sodomitii, si adauga, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni Împaratia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6,9,10). Spune-mi, deci, care este folosul postului daca nu-i unit cu blândetea? Si care-i folosul blândetii daca ea duce la pierzarea sufletului si la calcarea unei porunci a lui Dumnezeu? Ca cel ce se împotriveste si raspunde la lovitura necinsteste pe Însusi Dumnezeu, Care zice: „Celui ce te loveste peste un obraz, întoarce-i-l si pe celalalt” (Luca 6, 29). Precum tot atât de adevarat este ca cel ce rabda blasfemie împotriva lui Dumnezeu pacatuieste fata de cel ce a ocarât, ca unul ce se bucura si este de aceeasi parere cu blasfemitorul, prin asa-zisa lui rabdare. Pentru ce frate, te lauzi cu supunerea, daca esti robul lacomiei? Nimeni nu poate sluji la doi domni; nu-i cu putinta sa fii rob si al pântecelui si al lui Dumnezeu.

De ce te lauzi cu multimea psalmilor, când mintea ta rataceste si nu-si da seama de puterea cuvintelor rostite? Nu mai zic nimic daca prin aceasta nesocoteste si poruncile rânduite de staret, dar tu n-ai auzit ce zice Dumnezeiasca Scriptura: „Blestemat este tot cel ce face lucrurile Domnului cu nepasare”. De ce te mândresti cu ostenelile trupesti, iar lucrarea launtrica o nesocotesti? Nu auzi pe Pavel care zice: „Lucrarea trupeasca este spre putin folositoare, dar evlavia este întru toate folositoare”. Ce lucru este daca cineva le împlineste pe amândoua, dar osândeste pe fratii care-s cu el sau în lume? „Cu judecata cu care judecati, zice, cu aceea veti fi judecati si cu masura cu care masurati, vi se va masura” (Matei 7,1,2). Iar cel ce împlineste toate cele aratate mai sus, fara sa faca ceva din cele oprite si fara sa osândeasca pe fratii cei nepasatori, dar în vreme de încercare, când este scuipat, palmuit si ocarât, în loc sa rabde fara tulburare sau chiar daca s-ar tulbura cu inima sa nu rosteasca vreun cuvânt nepotrivit; daca va arata cu fata sa pornire sufleteasca spre mânie si va raspunde cuvânt de ocara sau va face ceva pentru a se razbuna, cum va mai îndrazni sa se numeasca slujitor si urmator al Stapânului si nu mai degraba se va numi dusman? Deci cei ce sunt prietenii lui Dumnezeu si îl iubesc pe El, pe Care ÎI au în ei ca pe o comoara nefurata de bunatati, primesc ocarile si umilirile cu bucurie si negraita fericire, îndoind dragostea curata fata de cei ce îi fac sa sufere, ca fata de niste binefacatori. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

1

Despre pocainta si frica de Dumnezeu

1

Ascultati cuvintele mele, alesii mei fii, dobânda mea, ascultati-ma daca în adevar ma iubiti si ma socotiti parintele vostru. Care om având inima atinsa de otrava si fiind lovit si chinuit de o nesuferita durere în launtrul sau, mai ia aminte la ranile usoare de pe trupul sau si se mai îngrijeste de ele? Ca durerea inimii sale nu-i da pas sa mai ia în seama si sa vada cele de pe trupul sau. Durerea si chinul nesuferit al inimii îl face sa uite toate ranile de pe trup, îsi sfâsie hainele cu mâinile si cu unghiile îsi zgârie ranile de pe trup. Uita si de parinti si de prieteni si nu-si mai arunca ochii asupra nimanui. Nu se mai uita încruntat la cel ce îl ocaraste, îsi lasa averea sa i-o jefuiasca cine vrea. Nu-si mai manânca cu placere pâinea ca e plina de amaraciune; fara placere îsi bea vinul, fiind satul de durere. Celor ce îl cheama la ospete le raspunde cu mânie: „Plecati de la mine, ca moartea îmi zdrobeste inima si ce stiu eu daca nu ma va lua degraba? Mi-i sila sa mai traiesc în aceasta viata, fiindca viata e moartea si eu nu stiam”. El nu se mai culca pe patul sau de odihna, ci sta pe pamânt, tavalindu-se si zbatându-se cu mari strigate si gemete, neluând aminte la cei ce-l vad facând aceste nepotrivite lucruri sau la cei ce îi aud strigatele si clevetesc împotriva lui. Ochii lui s-au prefacut în izvoare din care se revarsa pârâu de lacrimi, decât sa ajute la vedere. Ca pe un înger fericeste el pe tot omul, pe cei ce traiesc, pe cei ce au fost si pe cei ce înca n-au venit pe lume. De asemenea pe tot dobitocul, pe toata târâtoarea si pe toata suflarea o fericeste, zicând: „Cât de binecuvântate sunt fapturile lui Dumnezeu, ca traiesc fara osteneala în bucuria sufletului si a vietii lor, numai eu singur îmi port povara pacatelor, sunt judecat cu judecata de foc si ma chinuiesc singur pe pamânt”.

Pe toti oamenii îi priveste la fel si pe fiecare îl cinsteste ca pe un sfânt pentru Domnul, iar ca un necurat sta înaintea tuturor cu cuviincioasa teama. Nu mai face deosebire între drept si nedrept, ci pe toti îi socoteste deopotriva, fie ei curati sau necurati. Numai el singur sta departe de toata faptura care se afla sub cer, si zace pe gunoiul nenumaratelor sale pacate, înfasurat de întunericul nestiintei si al durerii, care nu mai au sfârsit. Iar puroiul ranilor sale nu-l rade cu vreun hârb ca Iov, ci cu unghiile lui, din pricina nesuferitei dureri a inimii. Fiindca Iov desi era lovit în trup, dar îsi vedea sufletul ocrotit de Dumnezeu, pe când el îsi vede otravit de pacate nu numai trupul ci si sufletul, si de aceea durerea lui este de zece ori mai mare decât rana lui Iov. Pe urma el este parasit de toti, de familie, de prieteni si de cunoscutii cei din lume. Ca acestia, dupa ce vor sta putin împreuna cu el si vor lacrima pentru netamaduita lui durere si vor vedea nemângâierea sufletului sau, se vor îngretosa de dânsul si vor merge fiecare la ale sale. Ramas singur, parasit si lepadat si vazându-si el nenorocirea, întristarea si durerea sufletului sau, plânge si striga cu deznadejde catre Atotputernicul Dumnezeu: „Iata, vezi Doamne, ca nimic nu este ascuns de Tine! Eu, faptura mâinilor Tale n-am facut lucrurile pe care Tu le-ai poruncit, ci ca un nebun am lucrat toata rautatea. Tu esti bun si eu nu Te stiam, dar acum am auzit vorbindu-se de Tine si m-am cutremurat si ce sa fac nu stiu! Am simtit Judecata Ta si gura mea nu gaseste cuvânt de aparare. Pentru ca n-am facut pe pamânt nimic vrednic a ispasi macar un cuvânt desert grait de mine. Apoi omul, chiar de ar împlini toata dreptatea, o face ca rob si ca datornic si nu are ce sa dea în schimb pentru pacatul sau; dar la Tine este milostivirea. Pacatul este moarte si care om fiind omorât de pacat poate învia singur? Fara îndoiala, nimeni! Numai Tu singur fiind mort ai înviat, pentru ca n-ai facut pacat, nici nu s-a gasit minciuna în gura Ta. Si care om murind în pacate, nu se va cai? Dar nu-i va mai fi de nici un folos; asa Stapâne Atotputernice si eu ma caiesc ca am facut lucruri rele; nu ca sa-mi fie îndreptatita pocainta, ca pocainta este recunoasterea pacatului. Acum vezi Atotvazatorule Doamne ca nimic n-am afara de trup si nici un folos n-am din lipsirea mea de bogatie. Tot sunt o rana si de nicaieri n-am izvor de mântuire; ca-s lepadat si iadul m-a înghitit de viu. Doamne, vezi, Tu singur poti sa ma ridici si sa-mi tamaduiesti durerea inimii, fiindca mâna Ta e puternica în toate si ajunge pâna în fundul adâncului, plinind toate câte le voieste. Sa zic: «Miluieste-ma», nu îndraznesc, pentru ca sunt nevrednic. Ci Tu, Doamne, vezi!”

Atunci, Preamilostivul Dumnezeu degraba îl va auzi pe el; îi va potoli îndata durerea si va usura scârba inimii sale. Ca iubitor de oameni fiind nu rabda sa vada faptura mâinilor Sale în asa strâmtorare si durere. Ci îsi revarsa multa si negraita Sa milostivire spre omul acela care nu s-a lenevit sa împlineasca toate cele zise, precum si peste cei ce asculta cu credinta si-s gata sa imite aceasta pocainta; mai întâi cu fapta si apoi s-o încredinteze si cuvântului, prin scris. Îsi revarsa peste el bunatatea Sa, îi preschimba în bucurie necazul, iar durerea inimii i-o schimba într-un vin plin de dulceata, fâcându-l sa verse afara veninul sarpelui, care-i rodea cele dinauntru ale sale. De acum înainte, el nu-si mai aduce aminte de chinurile sale, nici de durerile suferite si nici nu se mai întoarce sa caute bogatiile parasite când era ranit de pocainta, nici nu mai doreste altceva. Fiindca Dumnezeu Cel Preaînalt i-a dat o sanatate mai scumpa decât toate bogatiile pamântului, care-i aduce în inima o negraita bucurie de zece ori mai mare decât întristarea de mai înainte.
Aceasta bucurie la rândul ei îi tamaduieste durerea care-i chinuia trupul si omul îsi da seama, ca de acum înainte nu se va mai atinge rana de inima lui, iar aceasta încredintare îi sporeste îndoit bucuria inimii. Cei de aproape ai lui, care-i stiau întristarea lui cea dinafara, nestiind bucuria tainica ce l-a cuprins, îl vor caina, zicând: „Iata om care n-a cunoscut fericirea; care duce o viata plina de întristare si suferinta si zilele lui nu se deosebesc cu nimic de ale celor biciuiti pentru pacatele lor”. Doar el singur stie ca viata sa e plina de multumire si veselie, ca inima bucuroasa râde de moarte, si ca iadul n-o mai stapâneste, pentru ca aceasta bucurie e fara sfârsit. Acest om se bucura de mii de ori mai mult decât cei plini de sanatate si frumusete trupeasca, mai mult decât cei ce au haine si bogatii, mai mult decât toti cei ce pe nedrept sunt socotiti fericiti pe pamânt. Acel om stie ca saracia cu o astfel de bucurie e mai buna decât toata lumea cu toate bucuriile ei. Fiindca cele legate de trup si de viata aceasta iadul le va mânca, moartea le va stapâni, pe când bucuria produsa în suflet de aceasta sanatate nu poate fi biruita de nimic din toate acestea, fiindca nu-i din aceasta lume. Ca nu din slava i-a venit lui, nici din multimea bogatiei, nici din sanatatea trupeasca, nici din lauda oamenilor sau din alt lucru de sub cer, ci din necazul si din amaraciunea sufletului s-a produs si din întâlnirea cu Duhul lui Dumnezeu, Cel mai presus de Ceruri. Ca strâmtorata si curatita de Duhul, inima lui a izvorât o bucurie nemincinoasa si neamestecata cu întristarea. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

1

Despre credinta

41

[…]Precum vedeti fratii mei, precum stiti foarte bine, eu n-am tinut nici posturi multe si covârsitoare si n-am facut nici privegheri, nici culcari pe jos si nici la alte asprimi asemanatoare, care întrec masura, nu mi-am supus trupul, ci mi-am cunoscut nevrednicia mea, m-am gândit la pacatele mele, m-am învinovatit pe mine însumi si m-am smerit si mult milostivul si Atotbunul Dumnezeu m-a izbavit de acestea, precum zice David: „Smeritu-m-am si m-am mântuit”. Ca sa va spun în putine cuvinte, am crezut numai în cuvintele lui Dumnezeu si Omul, si Dumnezeul meu m-a primit cu aceasta credinta. Ca vrând cineva sa dobândeasca smerenia, afla multe piedici. Dar daca afla credinta si crede în cuvintele lui Dumnezeu, nu mai este nici o piedica în calea lui. Iar credinta o aflam fara nici o osteneala, îndata ce vrem din tot sufletul s-o aflam. Fiindca credinta e un dar al Preabunului Dumnezeu pe care ni I-a daruit în chip firesc sa-l avem în puterea voii noastre libere si când vrem sa-l avem. […]

Pentru ca de aceea a venit omul pe lume, ca sa afle în aceste lucruri ale lumii prilej de a slavi pe Dumnezeu, Care i le-a dat, si sa cunoasca pe Binefacatorul si Binevoitorul sau, sa-L doreasca si sa-I multumeasca cu multumirea cuvântului si cu multumirea faptelor bine placute Lui si asa sa se învredniceasca a primi alte binefaceri si daruri mari si vesnice de la Dumnezeu. Dar noi, nenorocitii, nu ne îngrijim deloc de cele viitoare, ci suntem cu totul robiti de cele de aici si numai de ele ne îngrijim, cum sa le agonisim, cum sa prisosim în ele, iar de Acela, Care ni le-a dat, nu avem nici-o grija, ba aratam si o mare nerecunostinta fata de El si ne facem asemenea dracilor sau si mai rai, daca trebuie sa spun adevarul. De aceea trebuie sa fim pedepsiti mai rau decât aceia, pentru care am primit binefaceri mari: ne-am nascut crestini, am primit atâtea taine, atâtea daruri duhovnicesti si credem într-un Dumnezeu, Care S-a facut Om pentru noi, a patimit atâtea chinuri si la urma moartea pe Cruce, ca sa ne izbaveasca de înselaciunea diavolului si de pacat; si cu toate acestea credem în El numai cu cuvântul, iar cu faptele îl tagaduim cu desavârsire.
Nu se propovaduieste oare numai numele lui Dumnezeu peste tot, în cetati si în sate, în manastiri si în pustiuri? Totusi cerceteaza daca vrei, cu de-amanuntul, câti crestini pazesc poruncile Lui? Cu anevoie vei afla vreunul dintre ei, care sa fie cu adevarat crestin cu cuvântul si cu fapta. Oare n-a zis Domnul în Evanghelie: „Cel ce crede în Mine va face si el câte fac Eu si înca si mai mari” (Ioan 14, 12). Dar care dintre voi ar îndrazni sa spuna azi: „Eu fac faptele lui Hristos si cred în El”? Vedeti, fratilor, ca în acea înfricosata zi a judecatii ne vom afla si vom fi munciti mai rau decât aceia care nu-L cunosc pe Hristos, nici nu cred în El. De aceea se cade numaidecât sau sa fim osânditi ca necredinciosii, sau Domnul nostru Iisus Hristos sa ramâna de minciuna, ceea ce este cu neputinta. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

1

Cuvântul în imagine sau despre icoană

310473_265314450174269_1027752216_n

Ortodoxia este fundamental o realitate iconică. Nu putem fi ortodocși decât în măsura în care harul lui Dumnezeu ne luminează înțelegerea și ne ajută să gustăm realitatea dumnezeiască care se trăiește în împărăția lui Dumnezeu. Suntem chip al lui Dumnezeu actualizând o tot mai deplină asemănare. Întruparea Mântuitorului este fundament al acestei dimensiuni iconice, precum și fundament al existenței icoanei: Cel trimis a se naște printre oameni este puntea cea mai profundă între necreat și creat, între divin și uman. Este transcendentul făcut accesibil în imanent. Prin umanitatea Sa Mântuitorul este circumscris în timp și spațiu, este observabil, descriptibil. Prin dumnezeirea Sa, este dăruitor de înțelegere și de participare la o realitate diferită de cea a lumii create, prin intermediul harului divin. Hristos este icoana Tatălui cel de nezugrăvit în imagini, concepte sau cuvinte. Reprezentarea iconografică a lui Hristos nu face însă decât să prelungească, să actualizeze în timp această venire a Lui în istorie, și prin aceasta prezența întregii Treimi, în timp ce harul dăruit prin consacrare icoanei o face fereastră către acest nivel de realitate, dumnezeiască. Icoana este teologie plasticizată. Este rugăciune în imagini. Este fereastra prin care în lumea noastră pătrunde lumina unei frumuseți de dincolo. Este Evanghelie în imagini prin care Dumnezeu Cuvântul spune omului ceea ce este dincolo de cuvinte.

În acest duh, cinstirea icoanei este cinstirea Ortodoxiei, după cum, respectiv, lupta împotriva icoanei arată în sine o schizofrenie eretică, ceea ce de altfel s-a și mărturisit în istorie la sinodul al șaptelea ecumenic de la Niceea, în anul 787. Luptătorii împotriva icoanei confundau lemnul, adică materia, cu Cel zugrăvit pe ea. Or, închinarea la icoană se face „nu îndumnezeind-o, ci știind că cinstea icoanei se suie la cel zugrăvit pe ea”, „în aducerea aminte a Întrupării, a tuturor minunilor slăvite și a binefacerilor arătate neamului omenesc prin venirea Sa ca om pe pământ” (Rugăciune la sfințirea icoanelor, Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 550). Prin icoană se face trecerea de la teologia cuvântului din Vechiul Testament la teologia imaginii din Noul Testament. Dumnezeu se arată neamului omenesc, trupesc, iar harul dă recunoașterea Lui, har care nu vine de la trup și de la sânge (Matei 16:17), după cum i se spune lui Petru. „Cel care m-a văzut, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Icoana este transfigurare a materiei, este materie străbătută de har în această accepțiune a Schimbării la Față a Mântuitorului, unde trupul Său face cunoscut lumii strălucirea slavei dumnezeiești. Icoana nu reprezintă umanitatea sau dumnezeirea Mântuitorului, ci împreuna lor existență și lucrare. Și aceasta punând accentul pe unirea desăvârșită a celor două naturi în persoana Mântuitorului. Evanghelia este icoana verbală a Mântuitorului, după cum icoana este cuvântul Lui în imagine. „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască” prin har, iată temeiul pe care sfântul Ioan Damaschin îl oferă lumii: „dacă Invizibilul s-a făcut vizibil în carne, poți executa imaginea Celui care a fost văzut” (PG 94, col. 1239). Realitatea dumnezeiască se poate deschide contemplării umane. Ortodoxia este taina viețuirii întru Dumnezeu cel întrupat. Icoană a Tatălui fiind, Fiul, prin Întrupare, ni-L oferă vederii duhovnicești pe Tatăl cel nevăzut. Mântuitorul este model și icoană a viețuirii divine, aici, pe pământ.

Icoana propune o contemplare transfigurată de har. Ea cere ochiul curat de care vorbește Mântuitorul. Ochi pe care lumina harului îl sfințește și îl înnobilează din interior, făcându-se omului mântuire.

„Teologie ortodoxă și știință”, Adrian Lemeni și Pr. Răzvan Ionescu, Ed. IBMBOR, București, 2007.