Parintele Dan Damaschin – Biserica Maternității Cuza-Vodă (Iași) – predică de Înviere

1

1.jpg

Dragi creștini, Hristos a Înviat!

În fiecare sfântă noapte de Paște si în toate celelalte 40 de zile ce-i urmeaza, an de an, de când ne știm și de când se știe neamul românesc, întreaga noastră ființă, bisericile și comunitățile, răsună până în înaltul cerului și dincolo de hotare, de chemarea la bucuria Învierii Domnului, prin imnul “HRISTOS A ÎNVIAT DIN MORȚI / CU MOARTEA PE MOARTE CĂLCÂND / ȘI CELOR DIN MORMINTE / VIAȚĂ DĂRUINDU-LE!”

Creștini cu inimile pline de emoție sfântă, mulțimi luate de valul ,,tradiției” și al ,,curiozității”, turiști impresionați de ,,Spectacolul Luminii Divine” și chiar atei declarați, pătrund în atmosfera nopții sfinte și încearcă, fiecare, să profite de unicitatea momentului.

După câteva zeci de minute de slujbă, o plimbare pe la cimitire sau pe la cei dragi și o masă istovitoare, puțini ne mai aducem aminte de ce suntem prezenți la Slujba Învierii.

Adevărul este că ne întâlnim în jurul Sfintelor Altare pentru a sărbători ziua celei mai mari victorii din istorie: ziua în care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a bătut moartea.

Paradoxal, deși vorbim de un război spiritual din a cărui biruință nimeni nu are nimic de pierdut, omenirea este într-o stare permanentă de luptă, dorind să-L ucidă pe Fiul lui Dumnezeu.

Fie că vorbim de neamul iudeilor în frunte cu cărturarii și fariseii, care au crezut că l-au ucis pe Hristos, fie că vorbim de împărații Romei, care, timp de secole, au ucis sute de mii de creștini, sperând că așa vor îl vor ucide pe Dumnezeul din ei, fie că vorbim de ,,războinicii” lui Mahomed, care, în dorința de a-L străpunge cu sabia pe ,,Cel Răstignit”, au pustiit continente de suflarea creștină, fie că vorbim de revoluționarii francezi, ce au transformat Altarele lui Hristos în locuri de depravare, în numele ,,cultului rațiunii”, fie că vorbim de marxism-leninismul ultimelor secole și adepții materialismului științific, care au umplut calendarele cu zeci de milioane de mărturisitori sau chiar de avalanșa de ,,liberi-cugetători”, care, în numele libertății, se dau peste cap să smulgă din viața noastră cele mai frumoase simboluri ale creștinismului (Lumina Pascală și Mielul) și să ne sufoce cu iepurași și cabane la munte, cu toții au cerut moartea lui Dumnezeu.

Constatăm cu bucurie că după 2.000 de ani de război și prigoană Hristos este viu și prezent în mod real în inimile nostre. Ceea ce nu au înțeles ucigașii de Dumnezeu, care, la drept vorbind, au supraviețuit doar prin teroare, este faptul că El este Viața și că tot cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi veșnic.

Deseori sunt întrebat ,,Ce legătură avem noi cu Învierea lui Hristos?” Sau ”Ce trebuie să facem pentru a trăi frumos Sfintele Paști?”. Sunt întrebări firești, la care trebuie să răspundem în cor cu părinții, bunicii și toți înaintașii nostri, și, de ce nu, cu toți martirii răpuși de ucigașii de Dumnezeu.

Bucuria Învierii nu se experimentează doar după moartea noastră, ea nu este o emoție autoindusă de tradiții sau autosugestie mentală punctuală.

Radu Gyr, poetul martir al închisorilor comuniste, spune în versurile nemuritoare: ,,De n-ai fi plâns / N-ai duce-n ochi lumină”, iar omul cu sufletul cât toată Rusia – Alexandr Soljenitin – în ,,Arhipelagul Gulag”, mărturisește că ,,vindecarea unui popor nu se poate înfăptui decât dacă fiecare își va asuma vina pe care o are”.

Înțelegem, deci, că fără o înviere reală, sufletească, din răutatea și patimile care ne copleșesc și fără o primenire cu harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine, moartea rămâne prezentă în noi și riscăm să devenim noi înșine ucigași de Dumnezeu.

În lumea orientală, există rânduit în legile nescrise, ca orice învins sau salvat de la moarte să devină robul învingătorului sau salvatorului, pentru a-l sluji cu recunoștință pentru toată viața.

Fluviile de lumină revărsate dinspre Biserici în lume în noaptea de Paște demonstrează, fără îndoială, că Domnul Hristos este profund prezent în gena ființei noastre, asemeni unui soft îmbunătățit cu fiecare generație și că nimeni, niciodată, nu-L va putea smulge de acolo.

1În dimineața zilei de Paști a anului 1960, în închisoarea securității craiovene, Maica Tatiana, stareța Mănăstirii Tismana, după luni de chinuri și bătăi, a început să lovească, cât o țineau puterile, cu pumnii în ușa metalică strigând: ,,Deschideți, deschideți ușa, vine Împăratul Măririi!”. Colegele de celulă, cutremurate de groaza persecuției ce se aștepta în astfel de situații, în momentul deschiderii usii, au ridicat din umeri, mai ales ca din pieptul strivit de batai al Tatianei rasunat cutremurând ”Hristos a Înviat!”

Ofițerul de serviciu și gardianul au luat-o târâș din celulă, iar holurile închisorii și fiecare colțișor s-au umplut de cântarea măicuței a imnului ,,Hristos a Înviat”, așa cum doar într-o mănăstire se putea auzi.

După scurt timp, readusă în celulă, privea cu chipul radios ochii înlăcrimați de bucurie ale colegelor de celulă, într-o pace de nedescris, care se sălășluise peste fiecare celulă, peste fiecare ungher al acelui iad al torturii.

Gândind la Maica Tatiana și prin ea, la zecile de milioane de mărturisitori și martiri din toate timpurile, ale căror nume, în mare parte ne vor rămâne tăinuite, se cuvine să ne întrebăm, încă o dată, dacă nu cumva indiferența noastră, viața noastră departe de Dumnezeu și de Harul Sfintelor Taine, este zadarnică și lipsită de sens, și să ne gândim, în ce postură, vom urma pe Hristos, ucigași sau robi.

Hristos a Înviat!

Preot Misionar Dan Damaschin

1

Reclame

Ziua Învierii Domnului: Evanghelia biruinţei asupra morţii

1

Cei îngheţaţi se strâng în jurul focului, cei flămânzi se strâng în jurul mesei, cei care au răbdat suferinţă mare în noaptea cea lungă se bucură la venirea zorilor, cei sleiţi de lupte aprige se veselesc la venirea biruinţei neaşteptate. O, Doamne, prin Învierea ta, Tu Te-ai făcut toate pentru toţi oamenii! O, preabogatule Împărate, cu un dar, Tu ai umplut toate mâinile noastre întinse către cer! Bucuraţi-vă, o, tu, cerule şi, o, tu, pământule, bucuraţi-vă ! Bucură-te, o, tu, cerule, precum se bucură mama care îşi hrăneşte copiii cei flămânzi; bucură-te, o, tu, pământule, precum se bucură copiii la primirea hranei din mâinile mamei lor!
Biruinţa lui Hristos este singura biruinţă întru care se poate bucura întreaga lume, chiar de la începuturi până la sfârşit. Oricare altă biruinţă de pe pământ i-a deosebit şi încă îi deosebeşte pe oameni, unii de alţii. Atunci când un împărat pământesc câştigă o victorie asupra altui împărat, unul dintre ei se bucură, iar celălalt plânge. Atunci când omul iese biruitor asupra vecinului său, sub un acoperiş este cântare, iar sub celălalt este plângere. Nici o izbândă de bucurie de pe pământ nu este lipsită de otrava răutăţii: biruitorul obişnuit, de pe pământ, se bucură atât prin râsul său, cât şi prin lacrimile duşmanului său biruit. El nici nu vede cum loveşte răul prin mijlocirea bucuriei.
Când Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe cel biruit într-o cuşcă de fier, în faţa căreia a mâncat un ospăţ al biruinţei. Răutatea lui i-a fost întreaga sa bucurie; ticăloşia lui a fost hrană veseliei lui. O, fraţii mei, ce scurtă bucurie este răutatea! O, răul este hrană prea otrăvitoare pentru veselie! Când regele Ştefan Duşan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat în pământul bulgar, nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adâncă, a plecat la o mânăstire ca să postească şi să se roage. Acest biruitor a fost mai nobil decât cel dintâi. Dar această biruinţă, ca fiecare biruinţă, nu era lipsită de tăişul pregătit pentru cel care a biruit. Dar chiar şi cea mai înflăcărată istorie a lumii este ca un soare, ale cărui raze sunt pe jumătate luminoase, pe jumătate întunecate.

Numai biruinţa lui Hristos este ca soarele care revarsă raze strălucitoare peste toţi cei care se află sub el. Numai biruinţa lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neînvins. Numai aceasta singură este fără de răutate sau pizmă.

Vei spune că aceasta este o biruinţă plină de taine? Este; dar în acelaşi timp este descoperită şi întregii omeniri, celor vii şi celor morţi.

Vei spune că aceasta este o biruinţă plină de dar? Este, şi mai mult decât atât. Nu este mama mai plină de dar când, nu o dată sau de două ori, îşi izbăveşte copiii de şerpi, dar pentru a-i izbăvi pe ei pentru totdeauna, aceasta merge cu curaj chiar la cuibul şerpilor şi îi arde în întregime?

Vei spune că aceasta este o biruinţă tămăduitoare? Este, tămăduitoare şi mântuitoare pentru vecii vecilor. Această biruinţă aleasă mântuieşte oamenii de rău şi îi face fără de păcat şi fără de moarte. Nemurirea fără lipsirea de păcat ar însemna doar lărgirea puterii răului, şi a răutăţii şi a pizmei, dar nemurirea dimpreună cu lipsa păcatului aduce bucuria fără de margini şi îi face pe oameni fraţii îngerilor minunaţi ai lui Dumnezeu.
Cine nu s-ar bucura întru biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinţa Lui nu L-a făcut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a făcut astfel. Biruinţa Lui nu este egoism, ci dragoste, nu este răpire, ci dăruire. Cuceritorii pământeşti iau biruinţa asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce. Nici măcar un singur cuceritor pământesc, împărat sau căpetenie, nu doreşte ca biruinţa lui să-i fie luată şi dată altcuiva; numai Domnul cel Înviat dăruieşte biruinţa Lui cu amândouă mâinile fiecăruia dintre noi şi nu este supărat, ci mai mult Se bucură atunci când noi, prin biruinţa Lui, ne facem biruitori, cu alte cuvinte mai mari, mai vii şi mai bogaţi decât am fost.
Biruinţele pământeşti arată mai bine când sunt privite de departe, dar sunt mai urâte şi mai respingătoare când sunt privite de aproape; în vreme ce despre biruinţa lui Hristos nu se poate spune de unde arată mai bine, de departe sau de aproape. Privind-o de departe, ne minunăm de aceasta, ca fiind fără de asemănare în strălucirea, curăţia şi harul ei mântuitor. Privind-o de aproape, ne minunăm de aceasta, pentru că sunt învinşi vrăjmaşii cumpliţi şi pentru că au fost sloboziţi robi fără de număr ai lor. Astăzi este ziua cea mai presus de toate zilele anului, închinată prăznuirii acestei biruinţe a lui Hristos şi de aceea se cade să privim această biruinţă de aproape, atât pentru mai buna noastră cunoaştere, cât şi pentru mai marea noastră bucurie.

Atunci să ne apropiem de Domnul nostru înviat şi biruitor şi să ne întrebăm:

Mai întâi: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Învierea Sa?

Apoi: pe cine a slobozit Hristos prin biruinţa Sa?

I. Prin Învierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrăjmaşi ai vieţii şi ai cinstei omeneşti: moartea şi păcatul. Aceşti doi vrăjmaşi ai oamenilor s-au născut atunci când primul om s-a despărţit de Dumnezeu, călcând porunca ascultării faţă de Făcătorul său. În Rai, omul nu a cunoscut nici moartea nici păcatul, nici frica nici ruşinea. Pentru că, despărţindu-se de Dumnezeul cel viu, omul nu a putut cunoaşte nimic despre moarte şi trăind în ascultare desăvârşită faţă de Dumnezeu, el nu a putut cunoaşte nimic despre păcat. Acolo unde nu se cunoaşte moartea nu există frică, şi acolo unde nu se cunoaşte păcatul nu s-a născut nici ruşinea din păcat.
De îndată ce omul a păcătuit împotriva ascultării mântuitoare faţă de Dumnezeu, atât frica, cât şi ruşinea au venit împreună cu păcatul; omul s-a simţit la o depărtare nemărginită faţă de Dumnezeu, şi a simţit dinainte secera morţii asupra lui. De aceea, atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi a întrebat: Adame, unde eşti?, el a spus: Glasul tău am auzit umblând prin Rai şi m-am temut, că gol sunt şi m-am ascuns (Facerea 3, 9-10). Până atunci, glasul lui Dumnezeu îl încurajase, îl bucurase şi îl însufleţise pe Adam, dar atunci, când se săvârşise păcatul, acelaşi glas aducea slăbiciune, groază, moarte. Până atunci Adam se ştia înveşmântat în acoperământul fără de moarte al îngerilor, dar atunci el s-a ştiut stricat de păcat, jefuit, pângărit şi coborât până la treapta animalelor şi coborât până la măsura unui pitic.

Aşadar, fraţii mei, vedeţi cât de îngrozitor este cel mai mic păcat al neascultării faţă de Dumnezeu. Căpătând frică faţă de Dumnezeu, Adam s-a ascuns între pomii Raiului, a început să caute ocrotire în afara Ocrotitorului său, de la animalele lipsite de judecată, pe care le stăpânise pe deplin până atunci. Un păcat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de-al doilea, al treilea, al sutălea, al miilea, până când omul s-a făcut în cele din urmă ca animalul între animale şi ca pământul între cele pământeşti, atât în trup cât şi în suflet. Calea păcătoasă pe care a pornit Adam l-a dus către pământ şi în pământ. Şi astfel Dumnezeu a spus: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19), arătând nu numai judecata lui Dumnezeu, ci şi o socotinţă mai mare asupra celor pământeşti şi a risipirii omului, care, odată începută, a crescut grabnic.

Urmaşii lui Adam, neam după neam, s-au legat din ce în ce mai mult de pământ şi s-au tot fărâmiţat, şi s-au împrăştiat, păcătuind cu ruşine şi murind cu frică şi groază. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu printre pomi, pietre, aur şi ţărână; dar cu cât se ascundeau mai mult, cu atât se lepădau mai mult de adevăratul Dumnezeu şi cu atât L-au uitat mai mult. Natura, care se întindea odinioară la picioarele oamenilor, treptat a crescut până deasupra capului lor, astfel că în cele din urmă aceasta a ascuns cu totul faţa lui Dumnezeu de la ei şi a luat locul Lui. Şi omul a început să-şi facă un dumnezeu din natură: ascultând de ea, purtându-se potrivit cu ea, rugându-se ei şi aducându-i jertfe.
Dar închinarea la natură nu a fost în stare să o izbăvească nici pe aceasta, nici pe om de la moarte şi stricăciune. Calea cumplită pe care o urma omenirea era calea păcatului, şi această cale pierzătoare ducea neînduplecat către cetatea cea una întunecată şi numai una: cetatea morţii. Împăraţii pământului au cârmuit oamenii; păcatul şi moartea au cârmuit atât oamenii, cât şi împăraţii. Cu cât calea ducea mai departe, cu atât sporea greutatea păcatului, precum bulgărul de zăpadă care se rostogoleşte la vale. Omenirea ajunsese în adâncurile deznădejdii când a apărut Biruitorul cel ceresc ca să-i mântuiască.

Biruitorul era Domnul Iisus Hristos. Veşnic fără de păcat şi veşnic fără de moarte, El a trecut prin mormintele oamenilor, presărând florile nemuririi odată cu venirea Lui. Suflarea Lui a spulberat duhoarea păcatului şi morţii au înviat la cuvântul Lui. El, din iubirea Sa pentru oameni, a luat muntele de păcate asupra Lui, în acelaşi chip în care, din iubirea Sa pentru oameni, S-a îmbrăcat în veşmânt de om, muritor. Dar păcatul omenesc era atât de greu şi de cumplit că, sub povara lui, Fiul lui Dumnezeu a pogorât în mormânt. Însutit fie binecuvântat acel mormânt din care a ţâşnit râu întreg de nemurire pentru întreaga omenire!

1

Biruitorul a pogorât dincolo de morminte, până în iad, unde a răsturnat tronul lui satan şi a stricat pământul roditor al tuturor uneltirilor împotriva oamenilor. Din adâncimea mormântului, Biruitorul S-a înălţat în cerurile cele mai înalte, deschizând o cale nouă – către cetatea vieţii. El a stricat iadul întru toată tăria Lui şi, întru tăria Lui, a preaslăvit trupul Său şi S-a înălţat din mormânt întru puterea Lui, care este nedespărţită de aceea a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Blând ca un miel, bunul Domn Iisus Hristos a mers la suferinţă şi la moarte, şi puternic fiind ca Dumnezeu, El a răbdat suferinţa şi a biruit moartea. Învierea Sa este adevărată şi este în acelaşi timp proorocirea şi chipul învierii noastre – pentru că va trâmbiţa, şi morţii se vor scula nestricaţi (I Corinteni 15, 52).

Unii se vor întreba: cum se poate spune că Domnul cel Înviat a biruit moartea, când oamenii încă mor? Cei care vin în această lume prin pântecele mamei lor o vor părăsi prin moarte şi mormânt. Aceasta este regula. Numai că, pentru noi, cei care murim întru Hristos, moartea nu mai este o prăpastie adâncă întunecată, ci naşterea la viaţă nouă şi întoarcere în patria noastră. Pentru noi, mormântul nu mai este un întuneric veşnic, ci poarta la care ne aşteaptă îngerii minunaţi ai lui Dumnezeu. Pentru toţi cei care sunt îndestulaţi de dragoste pentru preafrumosul şi iubitorul Domn Iisus Hristos, mormântul s-a făcut doar ultima împiedicare până a ajunge înaintea feţei Lui, şi această împiedicare este neputincioasă ca pânza de păianjen. Şi astfel slăvitul Apostol Pavel strigă: Că mie a vieţui este Hristos, şi a muri, dobândă (Filipeni 1, 21).

Cum să nu fi biruit Domnul moartea, când moartea nu se face văzută înaintea Lui ? Mormântul nu mai este o prăpastie adâncă, pentru că El a umplut-o cu Sine; nici mormântul nu mai este întuneric pentru că El l-a luminat; nici frică şi groază nu mai este pentru că El arată începutul, nu sfârşitul; nici nu este patria noastră veşnică, ci numai uşa către patrie. Deosebirea dintre moartea dinainte de Învierea lui Hristos şi cea de după este ca deosebirea dintre un incendiu foarte întins şi flacăra unei lumânări. Biruinţa lui Hristos este esenţială, şi de aceea, prin El, înghiţitu-s-a moartea întru biruinţă (I Corinteni 15, 54).

Alţii se vor întreba: cum se poate spune că Domnul cel Înviat a biruit păcatul, când oamenii încă păcătuiesc? Domnul a biruit păcatul cu adevărat. El a biruit păcatul prin zămislirea şi naşterea Sa fără de păcat; apoi prin viaţa curată şi fără de păcat de pe pământ; apoi prin suferinţa Sa pe Cruce, El fiind Cel Drept; şi în cele din urmă El a încununat această biruinţă prin Învierea Sa cea slăvită. El S-a făcut leacul, leacul potrivit şi de netăgăduit împotriva păcatului. Cel care este lovit de păcat numai de Hristos poate fi tămăduit. Cel care nu doreşte să cadă în păcat, numai cu ajutorul lui Hristos poate schimba această dorire în realitate.

Când oamenii au descoperit vindecarea variolei, ei au spus: am biruit această boală ! Ei au spus acelaşi lucru când au descoperit vindecarea pentru amigdalită, durere de dinţi, gută şi alte boli asemănătoare: le-am biruit ! Deci, descoperirea vindecării unei boli înseamnă biruirea ei.

Hristos este cu atât mai mult cel mai mare Doctor din istoria omenirii, pentru că El a adus oamenilor vindecarea pentru boala care se află dincolo de toate bolile – pentru păcat, din care s-au născut toate celelalte boli şi toate celelalte suferinţe ale omului, atât trupeşti cât şi sufleteşti. Acest leac este El Însuşi, Domnul cel Înviat şi viu. El este singurul Leac bine lucrător împotriva păcatului. Dacă oamenii, chiar şi astăzi, păcătuiesc, şi păcătuind ajung la pieire, aceasta nu înseamnă că Hristos nu a biruit păcatul, ci numai faptul că acei oameni nu au luat acel leac, unul şi numai unul, împotriva bolii lor aducătoare de moarte; aceasta înseamnă fie că nu Îl cunosc îndeajuns pe Hristos ca leac, ori, dacă Îl cunosc pe Domnul, ei nu iau folos de la El, dintr-o pricină sau alta.
Dar istoria arată, prin mii şi mii de glasuri, că cei care folosesc acest leac pentru sufletele lor şi îl iau în trupurile lor, se tămăduiesc şi se fac întregi. Cunoscând slăbiciunea fiinţei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a pregătit leacul pentru cei credincioşi, ca aceştia să Îl ia ca hrană şi băutură sub chipul văzut al pâinii şi al vinului. Aceasta a făcut Iubitorul de oameni din dragostea Lui nemăsurată pentru oameni, pur şi simplu pentru a le uşura apropierea de leacul de viaţă dătător împotriva păcatului şi a stricăciunii aduse de păcat. Cela ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu, întru mine petrece, şi eu întru el … şi acela va fi viu prin mine (Ioan 6, 56-57). Cei care păcătuiesc hrănesc păcatul şi viaţa care se află în ei se pierde prin păcat. Însă, cei care se hrănesc cu Domnul cel viu, se hrănesc cu viaţă şi viaţa din ei sporeşte tot mai mult şi moartea se împuţinează. Şi cu cât viaţa sporeşte, cu atât păcatul se micşorează. Dulceaţa neroadă şi întunecată a păcatului se înlocuieşte în ei cu dulceaţa plină de bucurie şi de viaţă dătătoare a Biruitorului Hristos.

Binecuvântaţi sunt cei care au încercat şi au simţit această taină în viaţa lor. Ei se pot numi fii ai luminii şi copii ai harului. Când vor trece din viaţa aceasta, ei vor părăsi spitalul fără să mai fie bolnavi, ci oameni sănătoşi.

II. Ne întrebăm acum: pe cine a slobozit Domnul cel Înviat prin biruinţa Lui asupra păcatului şi a morţii? Oamenii unui singur popor sau ai unui neam ? Oamenii unei clase sau poziţii sociale? Nu, sub nici un chip. O asemenea slobozire ar fi, în esenţă, biruinţa răutăcioasă a cuceritorilor pământeşti. Domnul nu Se numeşte iubitorul iudeilor, sau iubitorul grecilor, sau iubitorul săracilor, sau iubitorul aristocraţilor, ci Iubitorul de oameni. El a pregătit biruinţa Sa pentru toţi oamenii, fără nici un fel de deosebire între oameni, pe care numai ei singuri le născocesc şi le socotesc. El a dobândit biruinţa pentru totdeauna şi pentru ajutorul tuturor oamenilor zidiţi şi le-a dăruit-o tuturor.
Celor ce primesc această biruinţă şi aceasta se face şi biruinţa lor, El le-a făgăduit viaţă veşnică şi sălăşluirea dimpreună cu El în Împărăţia cea cerească. El nu sileşte pe nimeni să primească această biruinţă, cu toate că are un preţ atât de scump, ci lasă oamenilor libertatea de a alege dacă o primesc sau nu. Aşa cum omul în rai a ales în chip liber căderea, moartea şi păcatul din mâinile lui satan, tot aşa omul este liber şi acum să aleagă viaţa şi mântuirea din mâinile Domnului celui biruitor. Biruinţa lui Hristos este un balsam, balsam de viaţă dătător, pentru toţi oamenii, toţi cei care au căpătat lepră din păcat şi din moarte.

Acest balsam îi face pe bolnavi sănătoşi şi pe cei sănătoşi şi mai sănătoşi.

Acest balsam înviază morţii şi dă mai multă tărie vieţii celor ce sunt în viaţă.

Acest balsam înţelepţeşte omul, îl înnobilează şi îl îndumnezeieşte; îi sporeşte puterea însutit, înmiit şi îi înalţă cinstirea cu mult deasupra întregii naturi, în starea ei de slăbiciune, până la strălucirea şi frumuseţea îngerilor şi arhanghelilor lui Dumnezeu.

O, balsam preafrumos şi dătător de viaţă! Ce mână nu te-ar lua pe tine? Ce inimă nu te-ar pune pe rănile ei? Care gură nu ţi-ar cânta cântări de laudă? Care pană nu ar scrie minunile pe care tu le-ai lucrat? Care abac nu ar socoti toate vindecările pe care le-ai făcut celor bolnavi şi învierile din morţi săvârşite de tine până acum? Care lacrimi nu ar curge spre recunoştinţa faţă de tine?

Atunci, veniţi toţi fraţii mei, care vă temeţi de moarte. Veniţi mai aproape de Hristos cel Înviat şi Cel care Înviază, şi El vă va slobozi pe voi din moarte şi din frica de moarte.

Veniţi toţi cei care trăiţi sub ruşinea păcatelor voastre săvârşite în chip deschis sau în ascuns. Apropiaţi-vă de Izvorul de apă vie, care vă spală şi vă curăţeşte şi care poate să facă din vasul cel mai murdar vas mai alb ca zăpada.

Veniţi toţi cei care căutaţi sănătatea, puterea, frumuseţea şi bucuria. Iată, Hristos cel înviat este Izvorul tuturor acestora. El vă aşteaptă cu milă şi cu dragoste aprinsă, voind ca nici unul să nu se piardă.

Închinaţi-vă înaintea Lui, în trup şi în suflet. Uniţi-vă cu El cu toată mintea şi gândurile voastre. Îmbrăţişaţi-L din toată inima voastră. Nu aduceţi slavă înrobitorului, ci Eliberatorului; nu vă uniţi cu pierzătorul, ci cu Mântuitorul; nu îmbrăţişaţi pe cel străin, ci pe Rudenia voastră cea mai apropiată şi Prietenul vostru cel mai drag.
Domnul cel Înviat este minunea minunilor, dar în timp ce este minunea minunilor, El este de aceeaşi fire cu voi – fire omenească adevărată, firea cea dintâi, aşa cum era a lui Adam în rai. Firea omenească adevărată nu a fost zidită pentru a fi înrobită firii lipsite de judecată, care o înconjoară, ci ca să stăpânească firea prin puterea ei. Adevărata fire a omului nu stă nici în nevrednicie, nici în boală, nici în moarte şi nici în păcătoşenie, ci în slavă şi sănătate, nepăcătoşenie şi viaţă veşnică.
Domnul cel Înviat a sfâşiat catapeteasma care despărţea dumnezeirea de omenirea cea adevărată şi ne-a arătat în El măreţia şi frumuseţea şi ale uneia şi ale celeilalte. Nici un om nu poate să cunoască pe Dumnezeu adevărat decât numai prin Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat; şi nimeni nu poate să cunoască omul adevărat decât numai prin El.

Hristos a înviat, fraţii mei!

Prin Învierea Lui, Hristos a biruit păcatul şi moartea, a stricat împărăţia întunericului lui satan, a slobozit pe oamenii cei înrobiţi şi a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu şi ale omului. Slavă şi laudă să Îi aducem Lui, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

episcop Nicolae Velimirovici

Invierea lui Iisus Hristos

1

Daca insa Hristos, dupa repausarea Sa, ar fi ramas intru mormant, si intru moarte si n-ar fi inviat, nici s-ar fi inaltat la cer, atunci nu numai ca minuni mai mari nu s-ar fi putut face in numele Lui, dar nici una.

Multi pun intrebarea: pentru ce Hristos nu S-a aratat iudeilor indata dupa invierea Sa? Dar aceasta este o intrebare de prisos si nefolositoare. Daca Hristos ar fi nadajduit ca ei prin aceasta s-ar fi intors la credinta, negresit El n-ar fi pregetat, dupa invierea Sa, a Se arata tuturor.

Cum ca ei n-ar fi crezut nici cand El li S-ar fi aratat dupa invierea Sa, o dovedeste invierea lui Lazar. Acesta murise de patru zile, asa ca putea si trecuse in putreziciune. Dar Hristos l-a rechemat la viata inaintea ochilor iudeilor, si iarasi i-a desteptat; insa cu toate acestea, El n-a putut a-i aduce la credinta; dimpotriva, i-a facut mai mari vrajmasi ai Sai. Caci ei au venit si voiau pentru aceasta a-L omori. Daca ei n-au crezut in El cand a sculat din moarte pe un altul, nu s-ar fi infuriat ei oare asupra Lui mai tare, cand El li S-ar fi aratat iarasi ca inviat? Ei prin aceea negresit nu s-ar fi indreptat, ci necucernicia si osanda lor ar fi sporit. Asadar pentru ca El sa-i scape de o tulburare de prisos, nu S-a aratat lor, ci numai ucenicilor Sai; caci El i-ar fi expus la o mai mare pedeapsa, daca dupa rastignire S-ar mai fi aratat lor.

Asadar, El S-a retras de la ochii lor, pentru ca sa-i crute, dar S-a aratat lor prin minunile Apostolilor Sai. Era totuna ori sa fi vazut pe Cel inviat, ori sa fi auzit pe Petru graind slabanogului: „in numele lui Iisus Hristos, scoala-te si umbla“ (F.A. 3, 6).

In adevar, aceste minuni ale Apostolilor, savarsite in numele lui Hristos, erau dovada cea mai puternica despre invierea Domnului, convingand despre invierea Sa mai mult decat aratarea Sa personala. Aceasta se adevereste din urmatoarele: Hristos a inviat si S-a aratat ucenicilor Sai, dar totusi si intre acestia s-a gasit unul, care nu voia sa creada in invierea Domnului, adica Toma. El dorea chiar ca, inainte de a crede, sa puna degetul sau pe semnele ranilor si cu mana sa sa poata pipai coasta Domnului. Acest ucenic petrecuse cu Domnul in curgere de trei ani, mancase cu Domnul de-a pururea la o masa, vazuse cele mai mari semne si minuni, auzise pe insusi Domnul vorbind, iar si acum, cand el a vazut, pe Domnul inviat, nu voia sa creada, pana ce mai intai nu a vazut semnele cuielor si rana cea pricinuita de sulita! Spune-mi mie, in asemenea imprejurari ar fi crezut oare toata lumea, daca ar fi vazut pe Cel inviat? Cine ar putea cuteza sa afirme aceasta?
Dar noi putem inca si din o alta imprejurare a dovedi ca minunile Apostolilor ne conving despre invierea lui Hristos mai puternic decat privirea insusi a inviatului. Cand poporul a auzit cum a zis Petru catre slabanog: „in numele lui Iisus Hristos, scoala-te si umbla“, au crezut mai multe mii (F.A: 4, 4). Acel Apostol, Toma, a vazut pe Cel inviat, si totusi nu voia sa creada; dar acesti vrajmasi ai lui Hristos au vazut minunea lui Petru, si pentru ea au primit credinta.

Asadar, aceasta minune a trebuit sa-i fi convins despre inviere mai lamurit si mai puternic decat insasi privirea. De aceea, minunile si semnele Apostolilor sunt dovada cea mai puternica despre invierea Domnului. De aceea, zice El insusi: „Adevar, adevar zic voua, cel ce crede in Mine va face aceleasi, lucruri, pe care Eu le fac, ba inca si mai mari va face“ (In. 14,12). Caci fiindca intre acestea urmase rastignirea si multi prin aceea se scandalizasera, de aceea acum era trebuinta de minuni mai mari.

Daca insa Hristos, dupa repausarea Sa, ar fi ramas intru mormant, si intru moarte, precum afirma iudeii, si n-ar fi inviat, nici s-ar fi inaltat la cer, atunci nu numai ca minuni mai mari nu s-ar fi putut face in numele Lui, dar nici una.

Luati aminte, ca in cele zise se cuprinde dovada cea mai indestulatoare a invierii lui Hristos. Repet inca o data: Hristos, in cursul petrecerii Sale pe pamant, a savarsit semne si minuni, a sculat morti, a vindecat leprosi, a alungat duhurile cele rele, dupa aceea a fost rastignit si, dupa cum afirma iudeii, nu a mai inviat.

Ce trebuie sa raspundem noi acum iudeilor? Noi trebuie sa le zicem: Daca Hristos nu a inviat, cum dupa rastignirea Lui au putut sa se faca in numele Lui inca mai mari minuni decat acelea pe care le-a facut El insusi? Niciodata n-a facut cineva dupa moartea sa lucruri mai mari decat in viata sa; insa, dupa moartea lui Hristos, numele Sau a lucrat minuni care, dupa fel si insusire si in tot chipul au fost mai mari, caci niciodata in timpul vietii Domnului umbra Sa n-a sculat morti, dar umbra Apostolilor, prin puterea lui Hristos, a facut aceasta de mai multe ori.
Si iarasi minunile dupa inviere au fost mai mari, caci la minunile cele de mai inainte era insusi poruncitorul, iara dupa rastignirea Sa, chiar slugile Lui numai cu numele Lui au facut minuni inca si mai mari si mai inalte, asa ca prin aceasta puterea Sa a stralucit si mai tare si mai slavit. Caci aceea, ca un altul numai prin chemarea numelui lui Hristos a facut minuni, este mult mai mare decat cand El singur ar fi savarsit minunile. Vedeti, iubitilor, ca minunile Apostolilor dupa invierea Domnului au fost mai mari decat minunile lui Iisus Hristos insusi?

Nu este oare aceasta o indestulatoare dovada despre inviere?

Sfantul Ioan Gura de Aur

Invierea Sa

1

Dumnezeirea lui Hristos, care era unită cu trupul Său cel mort, aşezat în mormânt (iar cu sufletul Său era în iad), a dat poruncă sufletului să se întoarcă în trupul Său, să-l învieze, şi apoi să iasă din mormânt, înviat, fără să deschidă mormântul şi fără ca vreunul dintre soldaţii care păzeau mormântul cu mare atenţie să bage de seama. Iar aceştia au continuat să păzească mormântul, ca nu cumva ucenicii să vina, să fure trupul Domnului şi să înşele lumea, spunându-le că Hristos a înviat. Dacă nu ar fi putut să iasă din mormânt fără să-l deschidă şi fără ca vreunul dintre ostaşi să-L surprindă, nu ar fi fost Dumnezeu şi nu ar fi putut învia din morţi. Dar, tocmai pentru că era Dumnezeu, de aceea a înviat din morţi şi a ieşit din mormânt fără să-l deschidă şi fără (repetăm!) ca vreunul dintre soldaţii păzitori să-L surprindă. Pânza cu care fusese înfăşurat trupul Său cel mort era exact aşa cum fusese pusă pe El, numai că acum lipsea trupul. Mahrama cu care înveliseră capul Său s-a găsit chiar acolo unde fusese capul celui mort, înfăşurată, într-o parte (v. Ioan 20, 6), exact aşa cum fusese pusă în jurul capului Său. Acesta este un semn!

Soldaţii care păzeau mormântul au fugit şi au anunţat despre evenimentele petrecute la mormânt. Erau atât de şocaţi, încât i-au convins pe toţi, chiar şi pe arhierei, că cele ce li s-au întâmplat nu erau fantezii, ci purul adevăr. Arhiereii trebuiau şi acum să falsifice lucrurile, cum că ucenicii au reuşit să dezgroape trupul lui Hristos; că i-au plătit cu generozitate pe soldaţi şi le-au spus să zică lumii: „Ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat pe când noi dormeam”, şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face (Matei 28,13-14). Dar dacă soldaţii dormeau, cum de ştiau cine a furat trupul? Iar dacă totuşi au ştiut, de ce nu au pornit să-i caute de cum s-au trezit? Şi mai spuneau că au să ia cele mai severe măsuri de siguranţă ca ucenicii să nu fure trupul Domnului Hristos şi să nu înşele lumea!… Iar asta, adică să înşele lumea, au făcut-o acum chiar ei, conducătorii religioşi ai poporului!1

„Orice ai face, nu te cred”, spune o zicală. Cu alte cuvinte, arunci când cineva nu vrea să creadă, chiar de ar vedea pura realitate în faţa sa, nu doar s-o audă, o va deforma. Va tăia, va coase, după măsurile credinţei lui. Este capabil să creadă cele mai imposibile lucruri, dar nu să se smerească şi să primească adevărul Evangheliei. Am văzut asta limpede la arhierei şi la farisei, la felul în care au reacţionat la învierea lui Hristos.

Nota:

1 Frank Morişson a fost un jurist respectabil care credea în Hristos, dar nu credea şi în învierea Sa. A scris o carte cu titlul Cine a rostogolit piatra?, unde, chiar în primul capitol, mărturiseşte: „Niciodată nu m-am aşteptat că o să reuşesc să scriu o astfel de carte.” Cercetând, a ajuns la următoarea concluzie: cu toate măsurile draconice luate de iudei, era în mod firesc imposibil ca trupul lui Hristos să fie furat. Şi de atunci a crezut în învierea Sa (Frank Morişson, Who Moved the Stone?, Londra, Faber and Faber, 1930).

Vasilios Bacoianis Arhim., Hristos Necunoscut. Ceea ce nu stiam despre Iisus Hristos, Editura De Suflet

Nascatoarea de Dumnezeu L-a vazut prima pe Domnul inviat din morti

1

Învierea – recrearea omului

1. Scularea [anastasis] Domnului este o sculare a firii omeneşti, o reînviere, o replăsmuire şi revenire la viaţa nemuritoare a primului Adam care din pricina păcatului a fost înghiţit de moarte şi prin moarte s-a întors iarăşi în pământul din care a fost plămădit.

O femeie, prima martoră a creaţiei – tot o femeie, prima martoră a învierii

Deci, aşa cum pe [Adam] cel plămădit şi făcut viu la început nu l-a văzut nici un om, fiindcă în acel ceas nu era nici un om, dar după ce a primit duh de viaţă prin suflarea lui Dumnezeu, prima dintre toţi ceilalţi l-a văzut o femeie, căci după el prima dintre oameni a fost Eva, tot aşa şi pe al doilea Adam, care e Domnul înviat din morţi, nu L-a văzut nici un om. Căci n-a fost de faţă nimeni din ai Săi, iar soldaţii care păzeau mormântul cutremuraţi de frică s-au făcut nişte morţi [M 28, 4], dar după înviere prima dintre toţi ceilalţi L-a văzut o femeie, cum l-am auzit astăzi pe Marcu mvestindu-ne, căci spune: „Inviind Iisus dimineaţa în prima zi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Măriei Magdalena” [Mc 16, 9],

Mărturia lui Marcu

2. Pare deci limpede că evanghelistul a spus şi ceasul în care a înviat Domnul, adică dimineaţa, şi că a fost văzut mai întâi de Maria Magdalena şi că a fost văzut în însuşi ceasul învierii. Nu spune însă aşa, cum va fi limpede pentru cei ce vor să cunoască puţin lucrurile; căci puţin mai înainte el însuşi în acord cu ceilalţi evanghelişti spune că această Mărie a venit şi mai înainte la mormânt împreună cu celelalte mironosiţe, l-a văzut gol şi a plecat; astfel că Domnul a înviat mult mai înainte de dimineaţă, când L-a văzut. Insemnând şi timpul acela, n-a spus simplu dimineaţa [proi] ca aici, ci foarte de dimineaţă [lian proi; Mc 16, 2]; vorbeşte deci de lucirea nedesluşită de lumină ce precedă la orizont răsăritul soarelui, pe care o arată şi Ioan când spune că Maria Magdalena a venit la mormânt în zori, pe când era încă întuneric şi a văzut piatra luată de pe mormânt [In 20, 1],

Dar mărturia lui Ioan

3. Dar potrivit lui Ioan aceasta nu numai că a venit atunci la mormânt singură, dar şi s-a dus de la mormânt fără să-L vadă încă pe Domnul; căci aleargă şi vine la Petru şi Ioan şi le vesteşte nu că a înviat Domnul, ci că a fost luat din mormânt [In 20, 2], astfel că nu cunoştea încă învierea; rămâne deci că Domnul nu S-a arătat Măriei [Magdalena] celei dintâi într-un sens absolut, ci abia după venirea deplină a zilei. Există aşadar ceva vestit de evanghelişti în mod umbrit, şi pe care-l voi descoperi iubirii voastre.

Maica Domnului, prima martoră a învierii – taină ascunsă de evanghelişti

Căci prima dintre toţi oamenii care a primit, cum era cuvenit şi drept, vestea bună a învierii Domnului şi L-a văzut înviat înaintea tuturor şi s-a bucurat de dumnezeiasca Lui convorbire a fost Născătoarea de Dumnezeu, şi nu numai că L-a văzut cu ochii şi L-a auzit cu urechile ei, dar s-a şi atins prima şi singura cu mâinile de preacuratele Lui picioare, chiar dacă evangheliştii nu spun deschis toate aceste lucruri, nevrând să o aducă drept martor pe însăşi Mama Lui, ca să nu dea prilej de bănuială necredincioşilor.

Dar pentru că acum cu harul Celui înviat cuvântul meu se adresează unor credincioşi şi tema sărbătorii cere lămurirea celor privitoare la mironosiţe, vom arăta limpede şi acest lucru dându-ne cuvânt Cel ce a zis că „nu e nimic ascuns să nu se facă arătat” [Lc 8, 17],

Mironosiţele

4. Mironosiţele aşadar sunt cele care L-au urmat pe Domnul împreună cu Mama Lui, cele care în vremea Pătimirii mântuitoare au rămas împreună cu El şi care se sârguiau să ungă trupul Domnului. Căci atunci când Iosif şi Nicodim au cerut şi luat de la Pi lat trupul Domnului, L-au coborât de pe cruce, L-au înfăşurat în giulgiuri cu miresme foarte lipicioase, L-au pus într-un mormânt săpat în stâncă şi au pus o piatră mare pe uşa mormântului, erau de faţă, potrivit evanghelistului Marcu [de fapt Matei], Maria Magdalena şi cealaltă Mărie şi şedeau înaintea mormântului [Mt 27, 61], prin „cealaltă Mărie” sugerând-o negreşit pe Mama lui Dumnezeu, fiindcă aceasta se numea şi mama lui Iacob şi Iose, întrucât aceştia erau din Iosif logodnicul ei. Dar de faţă privind când era îngropat Domnul au fost nu numai ele, ci şi alte femei, cum istoriseşte Luca: „Şi urmându-L femeile care veniseră cu El din Galileea priveau mormântul şi cum era pus trupul Lui: şi erau Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacob şi celelalte împreună cu ele” [Ic 23, 55; 24, 10].

5. Care întorcându-se au cumpărat miresme şi miruri, fiindcă nu cunoscuseră exact că El este cu adevărat mireasma vieţii pentru cei ce se apropie de El cu credinţă, precum şi mireasmă a morţii pentru cei ce nu cred până la sfârşit [cf. 2 Co 2, 16] şi că mireasma veşmintelor Lui [Cânt 4, 11], adică a trupului Său, e mai presus de toate miresmele, iar numele Lui e un mir vărsat [Cânt 1, 3], prin care a umplut de bună-mireasmă dumnezeiască lumea locuită. Pregătesc deci şi miruri, şi miresme: una spre cinstea celui ce zăcea, alta spre a uşura prin ungerea cu ele pentru cei ce vor să se apropie mireasma grea a corpului intrat în putrefacţie.

Evangheliştii se deosebesc în privinţa timpului venirii şi numărului mironosiţelor

6. Pregătind aşadar mirurile şi miresmele, „sâmbătă au stat liniştite potrivit poruncii” [Lc 23, 56], fiindcă nu cunoşteau adevărata sâmbătă, nici nu recunoscuseră acea sâmbătă preabinecuvântată, care mută firea noastră din adâncurile iadului la înălţimea atotluminoasă, dumnezeiască şi cerească, „iar în ziua una [mia] a săptămânii, adânc în zori [orthrou batheos], cum spune Luca, au venit la mormânt purtând miresmele pe care le pregătiseră” [Lc 24, 1]; Matei spune: „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua una a săptămânii” [Mt 28, 1] şi cele ce veneau erau două; Ioan spune: „dis-de-dimineaţă, când era încă întuneric”, iar cea care vine e una singură: Maria Magdalena; iar Marcu zice: „foarte de dimineaţă în ziua una a săptămânii” [Mc 16, 1] şi cele care vin sunt trei. Aşadar toţi evangheliştii numesc „ziua una a săptămânii” duminica: „după ce a trecut sâmbăta”, „foarte de dimineaţă”, „dis-de-dimineaţă, pe când era încă întuneric” numesc timpul din jurul zorilor când se amestecă lumina şi întunericul, momentul când aurora începe să lucească la orizont vestind ziua. Privind cineva de departe spre acest punct, am putea vedea cerul începând să se coloreze de lumină în jurul ceasului al nouălea din noapte, astfel încât până la ziua deplină mai rămân trei ceasuri.

7. Evangheliştii însă par să fie în dezacord cu privire la momentul acesta şi la numărul femeilor, pentru că, aşa cum spuneam, mironosiţele erau multe şi n-au venit la mormânt o dată, ci de două şi de trei ori. unele cu altele, dar nu aceleaşi, toate în zori, dar nu exact în acelaşi timp, iar Maria Magdalena a venit iarăşi singură, separată de celelalte, şi a rămas mai mult. Aşadar, fiecare dintre evanghelişti vorbeşte de o venire a unora, lăsându-le deoparte pe celelalte.

Maica Domnului e „ cealaltă Mărie ” venită prima la mormânt

Dar aşa cum compar şi adun eu de la toţi evangheliştii, precum am spus mai înainte, prima dintre toate a venit la mormântul Fiului şi Dumnezeului ei Născătoarea de Dumnezeu aducând-o pe Maria Magdalena. Acest lucru mă învaţă mai ales evanghelistul Matei, fiindcă zice: „Au venit Maria Magdalena şi cealaltă Mărie”, care e negreşit Mama lui Dumnezeu, „să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, căci un înger al Domnului coborând din cer şi venind a rostogolit piatra de pe uşa mormântului şi şedea deasupra ei. Infăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada; şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca nişte morţi” [Mt 28, 1-4],

… martoră a cutremurului, luminii şi vestirii îngerului

8. Aşadar, toate celelalte femei au venit după cutremur şi fuga străjerilor şi au găsit mormântul deschis şi piatra rostogolită; dar Fecioara Mamă a fost de ţâţă când s-a făcut cutremurul, când piatra a fost rostogolită, mormântul a fost deschis şi paznicii erau de faţă, chiar dacă erau cutremuraţi de frică; de aceea, sculându-se după cutremur, aceştia au căutat să fugă, dar Mama lui Dumnezeu se desfăta fără nici o teamă de acea privelişte. Mi se pare că pentru Ea prima s-a deschis acel mormânt purtător de viaţă – căci pentru Ea prima şi prin Ea ni s-au deschis toate câte sunt sus în cer şi jos pe pământ – şi pentru Ea a strălucit astfel îngerul, ca, deşi cerul era cuprins încă de întuneric, sub îmbelşugata lumină a îngerului Ea să vadă nu numai mormântul gol, dar şi cele de îngropare zăcând în ordine şi dând mărturie în multe feluri de scularea Celui îngropat.

9. Prin urmare, îngerul binevestitor era însuşi acel Gabriel. Căci cum a văzut-o grăbindu-se la mormânt, el care i-a spus la început: „Nu te teme Mărie! Căci ai găsit har la Dumnezeu” [Lc 1, 30], se grăbeşte şi acum şi coboară să vorbească cu însăşi Pururea Fecioara, să-i binevestească învierea din morţi a Celui născut din ea fără sămânţă, să ridice piatra, să-i arate mormântul gol şi cele de îngropare şi aşa să-i încredinţeze vestea cea bună. Fiindcă zice: „şi răspunzând îngerul a zis femeilor: Nu vă temeţi! Căutaţi pe Iisus Cel răstignit? S-a sculat! Vedeţi locul unde zăcea Domnul [Mt 28, 5-6 şi Mc 16, 6]! Chiar dacă-i vedeţi pe străjeri cutremuraţi de frică, voi însă nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus Cel Răstignit II căutaţi. S-a sculat! Nu este aici [Lc 24, 6]! Fiindcă El nu numai că nu poate fi ţinut de zăvoarele, încuietorile şi peceţile iadului, morţii şi mormântului, dar e şi Domnul nostru, al îngerilor nemuritori şi cereşti şi numai El Singur e Domnul universului!” Căci zice: „Vedeţi locul unde zăcea Domnul! Mergeţi repede şi spuneţi învăţăceilor Lui că S-a sculat din morţi!” [Mt 28, 6-7].

Numai Maica Domnului înţelege taina

10. „Iar ele au ieşit cu frică şi cu bucurie mare” [Mt 28, 8]. Mi se pare, iarăşi, că Maria Magdalena şi celelalte femei care veniseră până atunci aveau încă o mare frică, pentru că n-au înţeles sensul celor spuse de înger, nici n-au putut percepe în chip desăvârşit lumina, încât să vadă şi să observe în mod exact; dar Mama lui Dumnezeu avea marea bucurie, întrucât înţelesese cele spuse de înger şi devenise întreagă lumină ca una extrem de curăţită şi dăruită cu har dumnezeiesc şi care prin toate cunoscuse în chip sigur adevărul şi crezuse îngerului, dat fiind că acesta i se arătase de mult vrednic de crezare prin fapte. Şi cum n-ar fi putut înţelege cele săvârşite înţelepţita de Dumnezeu Fecioară, care fusese de faţă la cele făcute, văzuse cutremurul, şi încă unul mare, îngerul coborât din cer, şi încă unul fulgerând lumină, amorţirea de moarte a păzitorilor, mutarea pietrei, golirea mormântului şi marea minune a celor de îngropare, care deşi erau nedesfacute şi lipite cu smirnă şi aloe se vedeau goale de trup, şi, pe lângă acestea, priveliştea şi vestirea bucuroasă adusă ei de înger? Ieşind însă ele după această bună vestire, Maria Magdalena, ca şi cum n-ar fi auzit îngerul şi acela nu le-ar fi vorbit despre ea, relatează doar golirea mormântului nevorbind nimic despre cele de îngropare, şi alergă la Simon Petru şi la celălalt învăţăcel, cum spune Ioan [In 20, 2].

Maica Domnului e întâmpinată prima de Iisus

11. Fecioara Mamă a lui Dumnezeu însă împreună cu celelalte femei s-a întors iarăşi de unde venise; şi iată, cum spune Matei, „Iisus le-a întâmpinat zicând: Bucuraţi-vă! [Mt 28, 9], Aşa cum atunci când auzise de la înger vestirea bună a învierii împreună cu Maria Magdalena, singură Născătoarea de Dumnezeu a înţeles sensul celor spuse, tot aşa şi atunci când împreună cu celelalte femei L-a întâlnit pe Fiul şi Dumnezeul ei, Ea prima dintre toate celelalte L-a văzut şi L-a recunoscut pe Cel înviat şi căzând s-a atins de picioarele Lui şi s-a făcut apostolă a Lui către apostolii Săi.

Maria Magdalena nu înţelege taina

Iar că Maria Magdalena n-a fost împreună cu Mama lui Dumnezeu când, întorcându-se aceasta de la mormânt Domnul a întâmpinat-o, i S-a arătat şi i-a grăit. învăţăm de la Ioan, fiindcă acesta zice: „Şi ea aleargă la Simon Petru şi la celălalt învăţăcel, pe care-l iubea Iisus, şi le spune: L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus!” [In 20, 2], Căci dacă L-ar fi văzut şi atins cu mâinile şi L-ar fi auzit întâlnindu-L, cum ar mai fi spus că L-au luat şi L-au mutat, dar nu ştim unde? Dar după alergarea la mormânt a lui Petru şi Ioan, după vederea acolo a giulgiului şi întoarcerea lor, „Maria stătea lângă mormânt plângând afară” [In 20, 11],

12. Vedeţi că nu numai că nu L-a văzut încă, dar nu se încredinţase nici măcar prin auzire? Şi când îngerii care se arătaseră au întrebat-o: „Femeie, de ce plângi?” [In 20, 13], aceea răspunde iarăşi vorbind ca despre un mort. Iar când, întorcându-se, L-a văzut pe Iisus, tot n-a înţeles, şi fiind întrebată de El: „De ce plângi?”, spune lucruri asemănătoare, până când Acela, chemând-o pe nume, i S-a înfăţişat că este El însuşi. Atunci şi ea căzând la pământ şi căutând să-I îmbrăţişeze picioarele, a auzit de la El: „Nu Mă atinge!” [In 20, 17], De unde învăţăm că atunci când S-a arătat mai înainte Mamei Sale şi femeilor care erau împreună cu ea, doar Acesteia i-a îngăduit să-I atingă picioarele, măcar că Matei le face părtaşe la aceasta şi pe celelalte femei, nevrând din cauza de care am vorbit la început să o pună înainte în chip deschis în fruntea unor astfel de lucruri pe Mama Lui.

Diferitele reacţii ale femeilor mironosiţe şi ale Măriei Magdalena

13. Dar după ce prima a venit la mormânt Pururea Fecioara Maria şi tot ea prima a primit vestea cea bună a învierii, multe femei au venit şi au văzut şi ele piatra rostogolită şi i-au auzit pe îngeri şi ele, întorcându-se după acea auzire şi vedere, s-au împărţit. Unele, cum spune Marcu, „au fugit de la mormânt şi erau cuprinse de frică şi uimire, şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau” [Mc 16, 8], iar altele, care au urmat-o pe Mama Domnului, au dobândit vederea şi convorbirea Stăpânului. Magdalena se duce însă la Petru şi Ioan, împreună cu care vine ea singură iarăşi la mormânt; iar după ce aceia au plecat, s-a învrednicit şi ea care a mai rămas de o vedere a Stăpânului, e trimisă şi Ea la apostoli şi vine iarăşi la ei vestindu-le tuturor, cum spune Ioan „că a văzut pe Domnul şi că i-a spus acestea” [In 20, 18]. Această vedere, spune şi Marcu, s-a făcut dimineaţă, adică Ia începutul zilei pline, când zorii trecuseră cu totul, dar el nu afirmă că s-au făcut atunci nici învierea Domnului, nici prima Lui arătare.

Reacţiile apostolilor

14. Am expus aşadar în mod exact cele privitoare la mironosiţe şi acordul celor patru evanghelişti cu privire la ele căutat de la început. învăţăceii însă, auzind în însăşi ziua învierii de la mironosiţe, de la Petru, de la Luca şi Cleopa, că Domnul este viu şi a fost văzut de ei, n-au crezut, drept pentru care sunt şi mustraţi de El atunci când li S-a arătat mai târziu când erau împreună. După ce însă prin multe şi de multe ori li S-a înfăţişat pe Sine însuşi viu [FA 1, 3], nu numai că au crezut toţi, dar L-au şi vestit pretutindeni, fiindcă „în tot pământul a ieşit graiul lor şi până la marginile lumii cuvintele lor” [Ps 18, 4], „Domnul conlucrând [cu ei] şi întărind cuvântul lor prin semnele care urmau” [Mc 16, 20], căci semnele au fost foarte necesare până ce cuvântul a fost vestit în tot pământul.

Adeverirea credinţei în înviere sunt faptele credinţei

De semne şi de lucruri uriaşe e nevoie însă pentru înfăţişarea şi confirmarea adevărului propovăduirii; de senine, nu însă şi de lucruri uriaşe, e nevoie pentru înfăţişarea celor ce au primit cuvântul, dacă au crezut în chip ferm. De care anume? De cele care vin din fapte; fiindcă zice [Apostolul]: „Arată-mi credinţa ta din faptele tale” [Iac 2. 18] şi: „Cine e credincios să arate din purtarea sa Inimoasă faptele Iui” [Iac 3, 13]. Căci cine va crede oare că cel alipit de fapte rele şi ţintuit de pământ şi de cele pământeşti are o gândire cu adevărat dumnezeiască, mare şi înaltă, şi aşa zicând cerească, cum este buna-cinstire/dreapta-credinţă [eusebeia]?

15. Aşadar, nu e nici un folos, fraţilor, dacă spune cineva că are o credinţă dumnezeiască, dar nu are fapte corespunzătoare credinţei. Ce folos au adus fecioarelor nebune candelele lor dacă n-au avut untdelemn [Mt 25, 1-13], adică faptele iubirii şi compasiunii? Cu ce i-a fost de folos chemarea lui Avraam drept tată bogatului acela care se prăjea în focul nestins din pricina lipsei de compasiune faţă de Lazăr [Lc 16, 19-31]? Ce folos are din ascultarea puţin docilă a chemării cel ce nu şi-a câştigat prin fapte bune haină corespunzătoare nunţii dumnezeieşti şi cămării de nuntă a nestricăciunii? Negreşit întrucât credea, acesta a fost chemat şi a venit şi a fost poftit împreună cu acei sfinţi invitaţi, dar mustrat fiind şi ruşinat, întrucât era îmbrăcat în răutatea obiceiurilor şi faptelor lui, legându-i-se mâinile şi picioarele a fost aruncat fără milă în gheena focului, unde e plângerea şi scrâşnirea dinţilor [Mt 22, 11-13].

16. De a cărei experienţă fie să nu aibă parte nimeni din cei chemaţi de Hristos, ci arătând o viaţă cuvenită credinţei să intrăm în cămara de nuntă a veseliei nepieritoare şi să petrecem veşnic împreună cu sfinţii acolo unde e sălaşul tuturor celor ce se veselesc. Amin.

Omilia 18, trad. Diac Ioan Ica jr dupa Panayotou Christou: Gregoriu tou Palama Apanta ta erga 9: Homelies 1-20 (EPE 72), Thessaloniki, p 518-538

Maica Domnului in teologia secolului XX si in spiritualitatea isihasta a secolului XIV, Editura Deisis

Cuvant de folos despre praznicul Pastilor

1

Preaiubitilor!
Astazi Domnul nostru Se pogoara in intunecimile locasurilor iadului. Astazi El sfarma portile cele de fier. Astazi Domnul sfarma incuietorile cele de fier.

Ascultati cu luare-aminte aceasta. Nu a spus: „Deschideti portile cele de fier”, ci El le-a zdrobit. De ce? Ca sa fie fara de trebuinta temnita de acum inainte!

El nu a dat la o parte incuietorile, le-a sfaramat, ca sa se faca temnita cea trainica fara de vreun folos, caci unde nu sunt porti, nici chei, acolo chiar de intra cineva nu poate sa fie tinut. Iar daca Hristos a sfaramat ceva, cine altul poate sa-l mai faca asa cum a fost mai inainte? Ceea ce Domnul-Dumnezeu a sfaramat cine ar mai putea dupa aceea sa mai indrepte?
Cand imparatii voiesc sa elibereze pe cei inchisi, trimit scrisoare catre supraveghetorii temnitelor ca sa-i slobozeasca pe cei de acolo. Ei deschid si nu sfarma nici portile, nici incuietorile, aratand prin aceasta ca in acele locuri vor intra din nou fie aceiasi zavorati, fie altii. Hristos nu a facut insa in acest chip, ci, voind sa arate ca a pus capat mortii, a sfaramat El portile cele de fier. Portile insa le-a numit de fier nu pentru ca ar fi fost astfel, ci pentru ca ele nu vor mai aduce chin pana la moarte.
Asemenea unui imparat care -afland un talhar bantuind o cetate, rapind din toate, traind intr-o pestera in care isi asaza bogatia – il leaga mai intai pe talhar, il preda pe el la chinuri si aduce bogatia lui in locasurile cele imparatesti – tot astfel a facut si Hristos. El a legat pe talhar si pe temnicer, adica pe diavol si moartea, iar bogatia Lui – avem in vedere aici neamul omenesc – a dus-o in palatele cele imparatesti. Pentru aceasta, Pavel spune in epistola sa: El ne-a scos de sub puterea intunericului si ne-a stramutat in imparatia Fiului iubirii Sale (Col. 1, 13). Si minunat lucru este ca insusi imparatul a venit. E limpede ca nici un imparat nu ar fi facut nicicand aceasta, ci el i-ar fi slobozit pe cei inchisi prin slujitorii sai. Aici insa lucrurile nu se petrec asa, ci insusi imparatul Hristos vine la cei inchisi. El nu socoteste ca lucru de rusine sa vina in temnita la cei inchisi, pentru ca nu avea de ce sa Se rusineze de acel chip pe care El insusi l-a zidit. Domnul zdrobeste incuietorile, sfarma portile, navaleste asupra iadului, pustieste intregul lui intuneric si, robind pe temnicer, Se intoarce dupa aceasta la noi. Potrivnicul, legat trainic, este luat prizonier si pradat. Iar moartea, aruncand arma sa, alearga la picioarele imparatului. Ati vazut faptele cele marete ale crucii? Ati vazut biruinta cea minunata? Sa-ti mai spun si altceva? – Minunat si inca mai minunat! Cunoasteti inceputul biruintei. Atunci va veti minuna inca si mai mult. Cu aceeasi arma cu care diavolul si-a insusit biruinta, Hristos il biruie pe diavol si El insusi ii ia arma, biruindu-l cu aceasta. Cum se face una ca asta? Ascultati!

Fecioara, lemnul si moartea sunt chipuri ale biruirii omului de catre diavol. Si cu adevarat. Prin Fecioara se intelege Eva, caci ea nu cunoscuse barbat. Lemnul ce fusese oprit – indreptare a lui Adam, iar moartea – osandirea lui. Iata din nou Fecioara, lemnul si moartea se fac chipuri ale biruintei: in locul Evei de acolo, aici este Maria; in locul pomului cunostintei binelui si raului, aici avem lemnul Crucii; in locul mortii lui Adam – moartea lui Hristos. Vezi oare cum diavolul, cu acelea cu care a biruit, tot prin acelea a fost biruit? Prin lemn diavolul l-a biruit pe Adam. Prin lemn Hristos l-a biruit pe diavol. Acel lemn a trimis in iad, iar lemnul crucii a scos de acolo pe cei ce au intrat in el. Si inca: acel lemn il ascundea pe Adam cel gol, iar acest lemn se arata biruitor mai presus de toate. Acela a osandit si pe acelea care erau cu el, iar acesta invie pe Acela Care a fost mai dinainte de el. Cine ar putea spune prin cuvinte puterea Domnului? Din muritori noi am devenit nemuritori. Acestea sunt faptele cele marete ale crucii.

Ati inteles inceputul biruintei? Aflati si aceasta: cum fara de rusinare a fost savarsita aceasta mare lucrare. Noi nu ne-am insangerat arma, nici nu am intrat in randul luptatorilor, nu am fost biciuiti, nici nu am vazut rau, ci am avut biruinta. Nevointa este a lui Hristos, iar cununa a noastra.

Si astfel, pentru ca biruinta este a noastra, acum cu totii sa cantam precum ostasii cantare de biruinta si sa graim cu lauda Domnului: Moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau? (I Cor. 15, 54, 55).

Hristos Cel rastignit, Dumnezeul nostru, a savarsit aceasta lucrare pentru noi. Lui fie slava si stapanirea impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii veci-lor. Amin!

Sfantul Clement de Ohrida, „Cuvinte si invataturi de folos pentru orice crestin”, Ed. Sophia

Cuvant de Pasti

1

Mărturisim: „Hristos a înviat!” Şi întărim: „Adevărat a înviat!” „Adevărat”-ul acesta, vine el însă ca încredinţare lăuntrică a lui Hristos în inima noastră? Sau, cumva, este doar intelectul cel care afirmă cum că a existat un om Iisus Hristos despre care Biserica spune că a înviat? Sau poate pentru că „aşa se spune” de Paşti?

Arhimandritul Sofronie ne învaţă că în Biserică Duhul Sfânt este Cel ce îi încredinţează pe oameni de realităţile care ţin de Dumnezeu. Învierea lui Hristos se cere nu demonstrată de la o generaţie la alta, ci împărtăşită prin puterea Duhului. Nu mintea ne-o vesteşte viu, pentru că realităţile minţii căzute prin păcat nu pot exprima Viul vieţii veşnice, ci puterea lui Dumnezeu, manifestă în Biserică prin intermediul Vistierului bunătăţilor şi Dătătorului de viaţă (vezi rugăciunea: Împărate ceresc, Mângâietorule…) care este Duhul Sfânt (1).
Viul împărtăşit de Dumnezeu omului este un preaplin care arată insuficienţa puterilor noastre. Sfântul Siluan distinge între cunoaşterea lui Dumnezeu cel Viu, posibilă prin atingerea de El prin har, şi învăţarea unor cunoştinţe despre El la modul raţional. Chiar şi un om excepţional înzestrat în plan intelectual, spune arhimandritul Sofronie, va rămâne la fel de lipsit de mijloace de expresie ca oricare altul, când va atinge realităţile de care vorbea sfântul Siluan. (2) Realităţile lui Dumnezeu sunt altele decât cele ale omului. A te împărtăşi de ele, om fiind, cere o mutare de la moarte la viaţă. Este acea „pascha” (ebr. trecere, Paşti) de la a-ţi conduce trăirea şi căutările după înţelesurile gândirii şi simţirii psihologice la a te lăsa condus de harul care se face simţit în inima ta onest-căutătoare de Dumnezeu. În Hristos „moare” răstignit prin pocăinţă omul strict psihologic spre a învia omul duhovnicesc. Iar duhovnicie este ce învaţă Duhul pe om, şi nicidecum acceptarea unui chip natural de funcţionare al sufletului mai ameliorat moral. Este o adevărată înviere a sufletului. Ce treabă are atunci învierea omului cu moralitatea? De fapt nici nu există morală în viaţa creştină : este fie împărtăşire de duh de viaţă din Duhul, fie nu este nimic. Departe de a chema la un „a gândi altfel” strict omeneşte, convertirea creştină cheamă la descoperirea unui profund al realităţii pe care nu-l puteai nici măcar bănui înainte, şi aceasta tocmai prin felul tău „mort” de a te relaţiona cu lumea ca unul fără legătură cu Duhul Vieţii. Grecii folosesc termenul de metanoia în sens de înnoire a minţii (gr. meta-schimbare + nous-minte,). Este vorba despre convertirea conştiinţei umane, prin depăşirea psihologicului-strict, la ceea ce Însuşi Dumnezeu atrage ca inima şi mintea să primească drept simţire.

Ascultarea de duhovnic este o astfel de cale. Prin pocăinţă, mintea „moare” înţelesurilor fireşti spre a „învia” celor descoperite de Dumnezeu. Spune deci arhimandritul Sofronie că în teritoriul Duhului nu poate exista «bogăţie» a gândirii şi a noţiunilor teologice. Adică în casa Domnului există altceva decât o erudită bibliotecă plină de înţelesuri omeneşti, fie ele şi religioase. „Cuvântul omenesc nu e în stare să exprime viaţa la care am fost chemaţi şi pe care ne-o dă Dumnezeu. Domnul Însuşi S-a ferit să o descrie în cuvinte, şi a zis : «Când va veni Duhul Adevărului, Acela vă va învăţa tot adevărul … şi în ziua aceea nu Mă veţi mai întreba nimic» (In 16, 13-23).” (3) Iată spre ce taină duce pe om Învierea lui Hristos.

Pr. Răzvan Ionescu

Note

1. Cf. rugăciunea : « Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătătilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre ».
2. Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 209.
3. Ibidem, p. 209.