Despre caracterul anti-creştin al serbării Anului Nou civil

1

Motivul 1: Caracterul ne-bisericesc, ne-ortodox al însuşi datei serbării

Biserica Ortodoxă prăznuieşte începutul anului pe data de 01 septembrie (14 septembrie stil nou). Anul Nou lumesc se sărbătorit iarna, şi nu are nici o legătură cu calendarul bisericesc.
Însă Anul Nou sărbătorit pe 1 ianuarie, rupt de cercul liturgic, a căpătat un caracter necreştin, despre care a remarcat mulţi sfinţi, spre exemplu Teofan Zăvorîtul, sau Sf. Ioan de Kronstadt. Aceştia relica poporului despre faptul că vînzîndu-se papistaşilor astfel, întîmpină Anul nou intr-un mod păgînd: “A te învîrti în jurul paharului – care e sensul? […] Veţi spune: aşa e obiceiul. – Iar eu voi confirma: a devenit obicei, – şi voi adăoga: obicei destul de necreştinesc, ba mai mult – păgîn, hain şi nelegiut.” (Sf. Teofan Zăvorîtul. Cuvînt la Bobotează, 6 ianuarie 1865)
Prin implementarea de către bolşevici după revoluţie a stilului nou, anul nou lumesc s-a suprapus cu ultimele zile din Postul Naşterii Domnului, zile în care Tipicul bisericesc îndeamnă creştinii la un post mai aspru.

Motivul 2: Caracterul anticreştin al serbării Anului Nou

Sărbătorirea lumească a Anului Nou, păstrată de pe timpul bolşevicilor, a fost introdusă pentru a înlocui sărbătoarea bisericească a Naşterii Domnului.
AStfel că bolşevicii au apreciat acceptarea de către creştini a Anului Nou ca pe un succes al propagandei antireligioase. Astfel, ortodocşii care sărbătoresc această zi, devin prieteni cu lumea ateistă, fără de Dumnezeu, şi se dedică slujirii idolilor săi.
Primii creştini nu s-au temut să se împotrivească socetăţii de atunci, dimpotrivă – chiar se opuneau ei fără frică, devenind mucenici, iar prin modul lor de viaţă atrăgeau noi creştini în Biserica Lui Hristos. La moment situaţia e inversă – nu Biserica încreştinează oamenii, ci cei din lume foarte activ lucrează pentru descreştinarea creştinilor.
Sărbătorirea anului nou lumesc pe data de 1 ianuarie, după stilul nou, ar trebui să devină inacceptabil pentru un ortodox. În această zi, cînd lumea fără de Dumnezeu sărbătoreste Anul Nou propriu, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfîntul Mucenic Bonifatie, care reprezintă pentru orice creştin un exemplu de mărturisire.

3rm.info via aparatorul.md

Reclame

Sfantul Teofan Zavoratul: Modul crestinesc de a intampina ANUL NOU

1

Sfântul Teofan Zăvoratul:

Aduceţi-vă aminte cum aţi întâmpinat mulţi dintre voi anul cel nou, şi acum judecaţi singuri, cu sânge rece, dacă seamană asta cu ceva cât de cât creştinesc! Să jucaţi carţi până la miezul nopţii ori să pălăvrăgiţi despre toate fleacurile, iar la miezul nopţii, la hotarul dintre anul vechi şi anul cel nou, să luaţi paharele şi să vă învârtiţi – ce înseamnă asta?

Ce noimă e aici? Dumnezeu, Stăpânul vremii şi al vieţii noastre, ne-a dat să încheiem un an şi să intrăm în altul. În această clipă de trecere ce se cuvine oare? Să ne înălţăm mâinile către cer şi să dăm mulţumită Domnului pentru milele Sale cele trecute şi să-L rugăm să prelungească bunăvoirea Sa şi pe viitor.

(Sfântul Teofan Zăvoratul, Predici, Editura Sophia, Bucureşti, 2009)

ortodoxinfo

Ganduri de Anul Nou

1

Părintele Cleopa, despre grija cea mai mare de Anul Nou

1Începând de la Anul Nou, grija noastră cea mai mare trebuie să fie alta. Cel mai mare lucru este să ne înnoim viața, să luăm aminte, cu fiecare an nou, să lăsăm câte un păcat care ne stăpânește cine știe de când și să punem în locul lui o virtute. Să iertăm greșelile celor ce ne-au supărat, să-i iertăm pe toți, să începem anul nou cu inima curată și cu credință în Dumnezeu. Să nu începem la crâșmă, cu beție, cu fluiere, cu câte și mai câte petreceri. Că dacă începi bine din ziua întâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineaţă, aşa o să-ţi meargă tot timpul!

Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta. Este iadul pe faţa pământului. Iată cum știu oamenii să mulțumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viață! Dar vine moartea la om şi-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici preotului ce a făcut, că i-a legat limba! Cât ar mai avea el atunci să-i mai dea Dumnezeu un ceas. Dar nu-i mai dă! Este rânduit: când ţi-o veni ceasul, te ia şi te duce. Ai vrea să te rogi: “Doamne, mai dă-mi un minut!” Dar nu-ţi mai dă! Ai avut destule! Dumnezeu este prea drept! Ţi-a dat vreme, dar n-ai vrut să te îndrepţi, să te pocăieşti, să plângi, să te rogi! Ţi-a dat atâţia ani de viaţă şi n-ai avut nici o grijă. Şi atunci vei vedea că nu mai este pocăinţă în timpul morţii.
Deci, să ne gândim că, trecând un an de zile, foarte mult trebuie să plângem lui Dumnezeu, că n-am făcut nimic bun şi să-I mulţumim că ne-a ajutat cu mila şi cu îndurarea Lui să trecem iarăşi 365 de zile şi să ajungem până azi.

Toţi trebuie să mulţumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viaţa şi fiinţele şi toate vremurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, ca să nu vină urgia Domnului peste noi!

Aşteptăm mila lui Dumnezeu, dar odată n-ar să mai fie timp, căci vine moartea pentru fiecare! Vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa nimeni! Nu pot scăpa nici împărații. Unde sunt împărăţiile? Unde sunt faraonii Egiptului? Unde sunt sultanii turcilor? Unde sunt craii Germaniei? Unde sunt împărații de care se cutremura lumea? Unde sunt cetăţile? Unde sunt oraşele? Unde-i oraşul Pompei şi unde este Cartagina şi oraşele vechi care s-au dărâmat de cutremur?

Unde sunt cetăţile lumii? Unde sunt puternicii? Unde sunt cei învățați? Unde sunt filosofii? Unde sunt cei care au purtat sceptru şi ale căror capete străluceau ca soarele? Unde sunt? Praf, pământ și pulbere s-au făcut. Aşa-i dreptatea lui Dumnezeu şi vai de noi și de noi dacă cheltuim vremea în zadar. Marele Apostol Pavel spune: Răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt (Efeseni 5, 16). Vom cere să mai trăim un minut și n-ar să ne mai dea Dumnezeu! Pentru că trecem fără griji viaţa aceasta şi ne încurcăm cu grijile veacului, de parcă am fi nemuritori. Fum suntem! (…)

Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Să mulțumim Preasfintei Treimi și Maicii Domnului, care mijlocește pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem început bun și să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, creștinește. Să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea! Amin!

(Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 9, Editura Episcopiei Romanului, 1999, pp. 43-47)

Iubirea rămâne în veci – gânduri pentru Anul Nou

Iubirea niciodată nu se trece. Fie ele profeţiile: pieri-vor; fie ele limbile: înceta-vor; fie ea ştiinţa: pieri-va. (I Corinteni 13, 8)

Apropierea Anului Nou ne poartă de obicei gândul către scurtimea a tot ce este pământesc. Cred totuşi că acest mo­ment al anului ar trebui să ne aducă aminte de ceea ce „nici­odată nu se trece”. Când anii se scurg unul după altul în eter­nitate, nu-mi pare rău de ceea ce ia cu sine anul care se înche­ie, mă mir mai degrabă de ceea ce lasă în urmă. O asemenea senzaţie va fi avut şi Apostolul Pavel. El considera ceva firesc ca profeţiile să piară, limbile să înceteze, ştiinţa să piară şi ea, dar este bucuros să constate că „iubirea niciodată nu se tre­ce”, afirmaţia sa căpătând un accent triumfător.

Şi noi, încheind acest an, să încercăm să ne amintim da­că şi în ce fel am devenit mai bogaţi sufleteşte pe durata lui, nu pentru un răstimp, ci pentru totdeauna.

Există ceva asupra căruia timpul nu are putere. Inima omului. Toate celelalte se istovesc, se uzează: puterea ne trădează, capacităţile spirituale se diminuează, memoria slăbeşte. Inima rămâne tânără, ea nu-şi poate pierde capa­citatea de a iubi, este capabilă să rămână larg deschisă pen­tru tot ce este înălţător şi frumos, vibrează la fiecare necaz, la fiecare durere. Inima omului este ca un arbore, care nu se îndoaie în furtună sau pe vreme rea, ci rămâne verde, slo­boade frunze şi flori chiar şi în gerul iernii.
Veşnica iubire a lui Dumnezeu, care a făcut să apară pe cer curcubeul după potop, nu s-a schimbat, a fost şi a ră­mas aceeaşi. Ochiul Dumnezeului iubirii nu s-a împăien­jenit, puterea Lui nu a slăbit; cerul şi pământul vor dispărea, dar iubirea va rămâne în veci.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 418)

Arhim. Mihail Daniliuc: Cum să petrecem de Anul Nou?

Parcă mai ieri am pășit în anul mântuirii 2013 și iată, prin bunăvrerea Cerescului Tată1 ne pregătim să deslușim tainele noului an, pe care ni-l dorim cu toții aducător de roade îmbelșugate. Peste tot se vorbește în aceste zile de clipe de bilanț; cu ce ne-am îmbogățit în anul ce tocmai îl petrecem, ce fapte bune, ce împliniri am izbutit să înscriem în cartea vieții și ce a mai rămas de împlinit în anul al cărui zori mijesc la orizontul timpului. Cugetând adânc la sensurile vieții, la faptul că timpul tace și se scurge, este firesc să fim cuprinși de simțăminte contradictorii în prag de an nou. Ne bucurăm că se sfârșește cel vechi, dar deopotrivă suntem cuprinși și de tristețe căci ni s-a mai scurs un an din viață. La fel, ne bucurăm că îl întâmpinăm pe cel nou, dar suntem cuprinși de neliniști legate de problemele, greutățile presărate pe parcursul lui. Numai gândul la Creatorul cerului și al pământului ne face să privim cu bune nădejdi la răsăritul noului an. Eminescu a surprins genial aceste prefaceri și gânduri care ne încearcă pe toți la cumpăna dintre ani: „Cu mâine zile-ți adaogi/ Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate astea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi.” Primele versuri arată tristețea neîndurătoarei treceri, dar ultimele două ne aduc un sentiment de împăcare, de speranță căci ne pune-n față prezentul, un prezent continuu, car ne duce cu gândul la spusele unui părinte bisericesc: „Anii, Tăi, Doamne, nici nu merg, nici nu vin, ci stau toți împreună. Anii Tăi, o singură zi și ziua Ta nu este în fiecare zi, ci astăzi, fiindcă astăzi al Tău nu cedează zilei de mâine, căci nu urmează zilei de ieri. Astăzi al Tău: eternitatea” (Fericitul Augustin, Confessiones). Vasăzică doar gândul la Dumnezeu, Cel veșnic de zile, ne motivează să ne facem planuri, să privim cu încredere şi speranță, dar şi cu responsabilitate, fiecare clipă a prezentului, preţuind-o ca fiind timp favorabil iertării păcatelor, timp al restaurării, timp al sfințirii existenței noastre, timp al înmulțirii darurilor primite de la Părintele Ceresc, timp al pregătirii pentru a dobândi starea fericită a sfinților, adică părtășia la viața de iubire a Preasfintei Treimi.

Îndeobște lumea modernă nu mai are timp la astfel de cugete la cumpăna dintre ani, înlocuind priveghiul ce se făcea odinioară în sfintele noastre așezăminte, biserici și mănăstiri, ori chiar în casele bunilor creștini, cu mult trâmbițatele revelioane. Însăși etimologia cuvântului din latină ne arată că la origini „revelionul” însemna veghe, deșteptare. Ca în cazul multor sărbători, societatea consumistă, care pare a pune stăpânire tot mai mult pe viețile noastre, a transformat veghea, rugăciunea din noaptea Anului Nou într-o petrecere, care „ajută” oamenii prin euforia momentului și aburii bahici să uite că timpul este dar al Cerului și că fiecare clipă a existenței noastre trebuie pusă în slujba dobândirii timpului veșnic în comuniune cu Dumnezeu și sfinții Lui. Cu mult timp în urmă Sfântul Ioan Gură de Aur a glăsuit: „Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte.” Cât de actuale sunt cuvintele dumnezeiescului părinte!

Având în vedere toate acestea, unde ar fi, credeți mai potrivit să ne aflăm în noaptea dintre ani? „Petrecând în restaurante, pensiuni, cabane, ori pe la casele fiecăruia”, vor răspunde unii. Alții, vor fi de părere că alăturându-se mulțimilor citadine la petrecerile organizate în aer liber cu muzică devenită zgomot asurzitor și multă șampanie risipită, ar fi mai potrivit. De câțiva ani încoace, Sfânta noastră Biserică face apel să petrecem un autentic revelion; să priveghem, să ne rugăm aflându-ne în compania lui Dumnezeu, cel ce a pus vremile și stăpânește veacurile. De e în Biserică? „Ne-am putea ruga și acasă”, vor răspunde cei mai comozi. Lor și nu numai, le răspundem că doar în Biserică înțelegem cel mai bine cum timpul se întâlnește cu veșnicia, fapt împlinit mai întâi în persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. El, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel veșnic de zile, a coborât printre noi, nu din curiozitate de a fi om, ci ca să ne arate nouă calea la ceruri; El, Mântuitorul lumii ne-a învățat să împlinim fiecare în parte această simbioză dintre eternitate și timpul creat căci în măsura în care petrecem cu și în Dumnezeu deja pregustăm din veșnicie, ne obișnuim cum e să fii în compania lui Dumnezeu și a sfinților Lui. Așa înțelegem slova Sfintei Evanghelii: „Împărăția Cerurilor este în voi”. Veșnicia începe din această lume în măsura în care ne facem timp în efemera noastră existență pământească să ne întâlnim cu Nemurirea. Ce petrecere lumească îți poate oferi o astfel de experiență unică? Nici cele mai exclusiviste restaurante și hoteluri, nici grandioasele concerte organizate în noaptea dintre ani nu pot dărui oamenilor această șansă.

De aceea, să ne îndreptăm pașii către sfintele locașuri, unde Hristos ne așteaptă să ne binecuvinteze noul an cu sănătate și cu belșug de har care să rodească în noi spor în credință și în năzuința de mai bine, umplându-ne casele cu grâu, vin și untdelemn.

Noi, mulțumindu-I cu nesfârșită recunoștință și, neuitând că timpul este „intervalul în care Dumnezeu așteaptă răspunsul nostru la oferta iubirii Sale”, să avem bune nădejdi că în 2014 vom reuși fiecare în parte să dăm mărturia și răspunsul iubirii noastre la iubirea nemărginită pe care ne-o arată Dumnezeu, Cel în Treime închinat.

***

 

Arhim. Andrei Coroian: Meditaţie de Anul Nou. „Mai mult timp acordat Domnului!”

1A sosit cumpăna dintre ani. A trecut un an, poate cu neîmpliniri, poate cu greutăţi şi apăsări, dar nu fără speranţă. Aşteptăm, acum, unul mai bun, unul mai luminos, mai roditor, mai liniştit, mai aducător de împliniri. Un an mai bun şi o lume mai bună…

Dorinţele şi speranţele noastre sunt bune, drepte şi sfinte. Dorim să se împlinească!

O lume mai bună înseamnă ca noi oamenii să devenim mai buni! Un an mai bun înseamnă ca faptele oamenilor să fie mai bune şi mai luminoase, mai îndestulătoare.

A deveni mai bun înseamnă a munci mai mult şi a te ruga mai mult. A munci şi a păzi.

A munci şi a curăţi pământul pentru a rodi. Pământul care ne înconjoară, care ne hrăneşte, dar şi pământul din care suntem alcătuiţi, trupul nostru. A-l curăţi, a-l ara,a-l semăna, a-l plivi de buruieni şi de spini. Altfel, el nu poate deveni frumos, bogat şi roditor. Şi, apoi, a-l păzi…. A-l păzi de ce ? De animale?.. Da!.. Şi de animale… Dar, mai ales, a-l păzi de duhurile rele, de satan şi de duhurile lui.

De aceea, la început de an, se sfinţesc apele, pentru că apa naşte şi susţine viaţa. Şi nu numai apele. Ci şi ţarinile, grădinile, gospodăriile, prisăcile, viile, heleşteiele, casele şi toate ale omului.

A-l apăra apoi şi de fiarele cu chip de om, de slujitorii şi robii lui satan. Cine sunt aceştia? Toţi lacomii! Toţi care exploatează pământul, munţii, apele şi pădurile fără măsură. Care au ca dumnezeu „banul”! Care pentru bani distrug, pângăresc şi pustiesc totul. Ei înşişi sunt mereu pustii şi stăpâniţi de duhul pustietăţilor. De aceia, nu ei poartă marea vină, ci tatăl şi stăpânul lor, vicleanul diavol. Şi nu numai ei, ci şi alţii care prin mass-media şi alte mijloace, întinează şi pângăresc sufletele şi trupurile noastre. Viaţa noastră (sufletul) care ar trebui să fie curată, liniştită, luminoasă, şi trupurile noastre, adică pământul din care este formată fiinţa noastră. Pe toate le întinează, le îmbolnăvesc şi apoi le părăsesc. Iar singurul lor câştig este banul.

Cum ne putem noi apăra de aceste tentaţii care vin spre noi, mereu, mereu, sub forme tot mai noi şi tot mai subtile, mai ,,nevinovate”? Cum putem apăra sufletul, trupul şi Ţara? Doar prin muncă, prin muncă cinstită şi prin rugăciune. Munca şi rugăciunea, primele îndeletniciri primite ca poruncă şi îndemn de către om de la Bunul Dumnezeu, chiar la început, în rai.

Munca este sfântă şi oricine cunoaşte rostul şi valoarea ei. Dar rugăciunea? Ea este, de fapt, tot o muncă. Vorbirea, starea de vorbă împreună cu Dumnezeu este o muncă şi o artă a cărui îndeletnicire cere multă răbdare, dar este absolut necesară. Doar atunci sufletul respiră cu adevărat (căci Dumnezeu este Adevărul şi radiază adevăr), se hrăneşte şi primeşte viaţă, căci Dumnezeu este Viaţa cea adevărată şi izvorul vieţii. Primii oameni, în rai, au primit porunca să muncească şi să păzească. Să muncească ce? Căci pământul, tot acolo scrie, scotea roade dela sine. Şi să-l păzescă de cine? Căci animalele îi erau omului supuse. De fapt, porunca era să lucreze rugăciunea şi să-şi păzească mintea de gânduri rele. Doar aceasta, atunci ca şi acum, îl poate face pe om mai bun, mai curat şi mai fericit. Bun şi curat asemeni lui Dumnezeu Celui bun şi fericit cu fericire netrecătoare. Rugăciunea nu înseamnă doar vorbire cu Dumnezeu, ci şi ascultare, stare de auzire, de recepţie. Într-un dialog se consideră uneori mai înţelept cel care ştie să tacă şi să asculte. Dumnezeu a venit spre noi, la noi, pentru a fi în maximă apropiere de noi, în noi. Ne iubeşte şi vrea un dialog de iubire cu noi. Cât mai lung, mai nesfârşit, veşnic. Acum depinde doar de noi cât timp Ii acordăm Bunului şi Atotputernicului nostru Dumnezeu, Părintele ceresc, Fiul iubit şi Duhul Sfânt.

Aşadar, dorim ca acest An să fie Anul Domnului, să fie bun precum Domnul este bun…

Atunci întâi să urâm răul,după cum scrie: ,,Cei ce iubiţi pe Domnul urâţi răul”. Să urâm răul, adică lucrarea lui satan în noi şi în lume. Nu oamenii trebuie urâţi, care, până la urmă, sunt fraţi de-ai noştri, căzuţi ca victime în ghearele satanei, prin lăcomie, prin trufie, mânie, ură, invidie, iubire de bani, iubire de stăpânire, iubire de plăcere, desfrâu, s.a.m.d. Iar al doilea lucru fundamental: ,,Alipiţi-vă de bine”, adică de Dumnezeu. El este Atotputernic şi Atotbun, dar şi Atotdrept şi Atotsfânt. Să ne lipim, dar, de El, aceasta este rugăciunea. Să-I acordăm mai mult timp din timpul nostru. El este iubirea şi izvorul ei, însăşi frumuseţea şi puterea şi izvorul lor. Să-i dar acordăm timp aşa cum acordăm timp unei persoane dragi şi plăcute. Şi o să vedeţi minunea! Cum şi noi devenim buni ca El! Luminoşi ca El! Curaţi ca El! Adevăraţi ca El! Fericiţi şi veşnici ca El!

Rugăciunea ne-o alegem fiecare: Acatiste, Paraclise, Psaltire, sau alte rugăciuni şi, desigur, să participăm la Sfânta Liturghie cât mai des …

Important este să-I acordăm timp cât mai mult în Anul care vine. Să lepădăm răul care ne chinuie şi ne nelinşteşte şi el va pleca de la noi. Să iubim binele, adică pe Dumnezeu, să ne lipim de El şi El va veni la noi prin Duhul Său cel Sfânt. Şi, prin rugăciune, El va rămâne pentru veşnicie în noi şi aşa vom fi fericiţi întru El şi cu El…

La opt zile după Naştere, Pruncul Iisus a primit ,,tăierea împrejur”, oficial botezul, cum am spune astăzi, punerea Numelui. A primit numele, aşa cum binevestise îngerul: „Iisus, care înseamnă Mântuitor”. Sfântul Apostol Pavel scrie că: „Oricine va chema numele Domnului se va mântui”, iar, în altă parte: ,,Nu este mântuire decât în numele lui Iisus”…

Deci, de câte ori chemam numele Domnului ne mântuim. Scăpăm de răutăţile mari şi de cele mărunte, care ne supără, scăpăm în final de stăpânirea lui satan. Prin numele Domnului Iisus Hristos, numai prin El, ne unim cu Dumnezeu şi suntem împăcaţi, bucuroşi şi fericiţi întru El.

La Mulţi Ani Tuturor!

1

***

Parintele Marcel Radut Seliste: Anul Bisericesc şi Anul Laic – creştinul între Hristos şi zeul Anu şi câteva gânduri despre protestul eşuat al ASUR

În timpurile comuniste, printre marile sărbători păgâne promovate de regim, se număra 1Noaptea de Anul Nou – Revelionul! O sărbătoare precedată de un eveniment politic şi aniversar foarte important pentru elita comunistă, anume 30 Decembrie – Ziua Republicii. Lovitura de stat, abdicarea forţată a Regelui Mihai I şi transformarea României în laborator al unuia dintre cele mai sângeroase experimente de inginerie socială din istoria umanităţii, erau îmbrăcate, mascate în lozinci şi celebrate la 30 Decembrie prin spectacole omagiale în centrul cărora se afla venerarea celor doi semi-zei – Nicolae Ceuşescu, ”Cel mai iubit fiu al poporului” şi Elena Ceauşescu, ”Savanta de renume mondial”.

După ce plăteau preţul supravieţuirii, acceptând să-i omagieze pe cei doi dictatori, românii îşi aflau liniştea de o noapte, evadând în universul muzicii populare, muzicii uşoare şi a glumelor lui Nea Mărin. Bineînţeles, fantoma lui Ceauşescu ne invada casele, la miezul nopţii dintre anii calendaristici, când pe ecranele televizoarelor se transmitea Mesajul de Anul Nou al Tovarăşului Secretar General al Partidului şi Preşedintele Republicii. Tata, săracu, îl înjura de mamă şi schimba canalul pe ”bulgari” sau pe ”sârbi”, unde ascultam muzică, ciocnind paharele cu vin de la ţară, că şampania era tot mai rară spre sfârşitul anilor `80, şi dorindu-ne sănătate în noul an. După 23 de ani de la dispariţia comunismului, sărbătoarea laică a Revelionului este încă prezentă în viaţa românilor. Nu ar fi nimic rău în acest fapt, dacă ar exista o anumită moderaţie şi mai ales, dacă românii – care nu ezită să se declare creştini în procent de peste 98% la recensăminte – ar înţelege că ritmul lor sufletesc de viaţă este guvernat de un alt an, nu cel astronomic, ci Anul Bisericesc.

Cum se definesc Anul Laic şi Anul Bisericesc, de ce ar fi important să facem diferenţa şi să ne raportăm corect la importanţa total diferită pe care o are fiecare pentru viaţa noastră?

Anul Laic poate fi definit, în primul rând, ca An Astronomic, iar durata lui este definită ca durată a unei revoluţii a planetei Terra în jurul Soarelui. În general, noţiunea de ”an” este folosită pentru a indica perioada orbitală de parcurgere a unei rotaţii în jurul Soarelui de către fiecare planetă a sistemului nostru solar. În al doilea rând, Anul Laic se defineşte ca unitate de măsură pentru timp. Există mai multe variante de an: Anul Iulian (365,25 zile), Anul gregorian (365,2425 zile), Anul „obişnuit” (365 zile) şi Anul tropic, care a fost luat ca bază, în perioada 1960-1967, pentru unităţile de măsură pentru timp, în perioada respectivă, secunda fiind definită ca fracţiunea 1 / 31.556.925,9747 a anului tropic la 1900/01/01, ora 12. Fiecare tip de an, ca unitate de măsură pentru timp, se foloseşte în funcţie de necesităţile de precizie ale utilizatorului. În al treilea rând, Anul Laic se defineşte ca An calendaristic şi este sincron cu ciclul anotimpurilor, având un număr întreg de zile (fie 365 de zile – anii obişnuiţi – fie 366 de zile – anii bisecţi- astfel încât durata medie a anului calendaristic să fie aproximativ egală cu durata anului tropic). În anul 45 î.Hr., Iulius Cezar a introdus Calendarul Iulian, în curgerea căruia fiecare al patrulea an este bisect. Calendarul iulian rămâne în urma anotimpurilor cu aproximactiv 7,8 zile în 1000 de ani. În anul 1582, Papa Grigore al XIII-lea a modificat Calendarul Iulian prin introducerea Calendarului Gregorian, pentru a recupera diferenţele apărute între calendar şi realitate. În Calendarul Gregorian, anii cu număr multiplu de 100, da nu şi de 400, nu sunt bisecţi, astfel că întârzierea acumulată de Calendarul Gregorian este de 3 zile la 1000 de ani. Ce ne spun aceste date oferite de ştiinţă? Un fapt simplu, anume că orice calendar laic este doar o convenţie umană prin care se măsoară curgerea vieţii materiale, principalele repere fiind steaua din centrul sistemului nostru solar – Soarele – şi planeta unde ne-a rânduit Dumnezeu să ne căutăm mântuirea, a treia de la această stea – planeta Terra. Dar Calendarul Bisericesc (ca de altfel oricare alt calendar religios) nu este oare tot o convenţie umană? Da, sub aspect tehnic este o convenţie umană, dar din perspectivă spirituală, duhovnicească, iniţiatică, un calendar religios (Calendarul Bisericesc Creştin Ortodox, în cazul nostru) reprezintă expresia unui ritm de viaţă sufletească la care fiinţa umană este chemată în existenţa sa trupească şi mai ales, sufletească. În Biserica Ortodoxă, Calendarul Bisericesc stabileşte Anul Nou în ziua de 1 Septembrie, în această zi fiind cuprinse două tradiţii religioase: tradiţia iudaică care sărbătoreşte în ziua de 1 Septembrie (este şi prima zi a anului civil la evrei) începutul creaţiei lumii noastre de către Dumnezeu; tradiţia creştină care mărturiseşte că Iisus Hristos a început activitatea Sa publică în ziua de 1 Septembrie.

Anul Nou Bisericesc a fost instituit de către Sfinţii Părinţi întruniţi la Sinodul I de la Niceea, când bis_lemn.ceasul_mortii_lui_Hss-a rânduit ca data de 1 septembrie să fie celebrată ca început al mântuirii creştinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind poporului”anul bineplăcut Domnului”. În Biserică există, însă, şi un alt an, alături şi în armonie cu Anul Bisericesc. Este vorba de Anul Liturgic care începe în Ziua Sfintelor Paşti, în Ziua Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De la ziua Sfintelor Paşti se numără, în slujirea liturgică a Bisericii, Evangheliile şi Duminicile Anului bisericesc. Anul Liturgic se împarte în trei mari perioade: Perioada Triodului, ca perioadă prepascală, Perioada Penticostarului, perioada pascală şi Perioada Octoihului, ca perioadă postpascală. Timpul Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului (total 10 saptamani), Timpul Penticostarului ţine de la Duminica Paştilor până la Duminica I-a după Rusalii sau a Tuturor Sfinţilor (total opt saptamani), iar Timpul Octoihului ţine tot restul anului, adică de la sfârşitul perioadei Penticostarului până la începutul perioadei Triodului. Anul Bisericesc şi Anul Liturgic reprezintă sau trebuie să reprezinte pentru creştini, reperele esenţiale pentru ritmul de viaţă duhovnicesc, pentru călătoria iniţiatică spre întâlnirea noastră cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Anul Laic ne oferă doar sărbători artificiale, păgâne, pline de ipocrizie, de negustorie, de plăceri exagerate şi dăunătoare. Din păcate, mulţi dintre noi, creştinii – ierarhi, preoţi, monahi, monahii şi mireni – am căzut de la credinţă şi am acceptat un nefiresc amestec între sărbătorile duhovniceşti ale Calendarului Bisericesc şi carnavalul păgân al sărbătorilor laice, aşa cum este şi Revelionul. Un amestec nociv pentru sănătatea sufletească a Neamului Românesc. Nu doresc să fiu fariseu, aşa că vă mărturisesc că, în noaptea dintre anii laici, obişnuiesc să fiu împreună cu familia mea, la o masă pe care încă unii dintre noi o numesc, ”masa de Revelion”, atât cât îmi îngăduie canonul de slujire ca preot, căci în ziua de 1 Ianuarie preotul trebuie să slujească Sfânta Liturghie. Totuşi, înainte de orice, ridic rugăciune lui Hristos, în sluba de Te Deum, în capela mea de spital, mulţumind lui Dumnezeu că a îngăduit ca planeta noastră să parcurgă încă o rotaţie în jurul Soarelui, călătorind în acest magnific şi necuprins Univers, una dintre infinitele minuni create de Dumnezeu. Am convingerea că Revelionul poate şi trebuie să fie exorcizat şi încreştinat, altfel, va rămâne mereu doar o noapte pierdută inutil şi închinată demonic lui Anu, idolul păgân sumerian care stăpânea cerul şi pământul, întruchipând timpul primordial.

Câteva gânduri despre protestul eşuat al ASUR şi reacţia PR-ului bisericesc

Asociaţia Secular-Umanistă din România (ASUR) a proclamat ziua de 29 decembrie ca Zi de Acţiune Laică, sub lozinca oarecum proletcultistă ”Vrem spitale, nu catedrale!” Pe reţelele de socializare şi-au anunţat prezenţa aproximativ 1400 de persoane. Acuzând întreaga Biserică printr-un rechizitoriu în care anumite adevăruri sunt amestecate cu multe interpretări tendenţioase, manipulări şi minciuni, liderii ASUR şi-au imaginat probabil că vor reuşi să lanseze un fel de anti-cruciadă, un Jihad laic şi ateu împotriva Bisericii. Au analizat subiectiv, au interpretat eronat şi au acţionat pripit. Nu ştiu dacă liderii ASUR vor să împuşte religia, aşa cum se întreabă retoric un frate al meu pe blog, nu ştiu nici dacă vor să justifice vreo finanţare primită din străinătate, aşa cum suspicionează funcţionarii PR ai Patriarhiei.
Eu cred că liderii ASUR sunt într-o gravă eroare de cunoaştere. Pe de o parte, ei nu cunosc suficient de bine realităţile din Biserică, fapt dovedit de confuzia pe care o fac între unele acţiuni ale administraţiei bisericeşti (supusă slăbiciunilor omeneşti şi responsabilă, uneori, de decizii care afectează viaţa duhovnicească a Bisericii) şi Biserica în sine, ca Trup al lui Hristos. Dacă ar studia Istoria Naţiunii Române, cu ceva mai puţină îndârjire atee şi cu mai multă iubire de neam, ar înţelege că Biserica a fost şi rămâne unul dintre cei mai importanţi factori ai formării şi propăşirii acestei naţiuni. Pe de altă parte, liderii ASUR nu-şi cunosc suficient de bine propria realitate laică. Ca de exemplu, regula democraţiei: 98% dintre români se declară creştini şi de alte credinţe la recensământ. Atunci, de ce să le interzici să-şi susţină cultele prin interemediul mecanismelor statale, de ce să nu accepţi că valorile creştine trebuie să fie predominante în statul şi în societatea românească, măcar atâta vreme cât aproape toţi românii se declară creştini? Fraţilor de la ASUR, în România, deocamdată, ateii nu sunt majoritari, nu uitaţi această realitate! Câteva cuvinte sunt dator să mărturisesc şi despre reacţia administraţiei bisericeşti.
Patriarhia Română sau mai corect, funcţionarii cu atribuţiuni de PR ai administraţiei bisericeşti, au reacţionat cu un comunicat de presă al cărui conţinut este insuficient argumentat. Spitalele şi şcolile se închid nu numai datorită scăderii populaţiei, ci mai ales datorită incompetenţei şi corupţiei politicienilor români, dregătorii cetăţii româneşti care ne-au aruncat în haos şi sminteală. Dacă există o scădere a populaţiei României, aceasta are două cauze principale: sărăcia şi avorturile. Sărăcia provocată de politicieni a făcut ca mai multe milioane de români să plece din ţară şi să muncească în ţări străine, iar pe tineri îi determină să refuze să-şi întemeieze o familie şi să dea naştere la prunci. Avorturile comise de femeile românce, au aşezat România pe locul 5 în U.E. şi locul 6 în lume (2012) în clasamentul avorturilor la cerere. Această crimă (aproximativ 400 de avorturi la cerere pe zi) o comit femei românce care sunt membre ale Bisericii noastre, prin faptul că sunt botezate, însă prin faptele lor L-au părăsit pe Hristos. Sărăcia şi avorturile sunt probleme sociale grave pe care statul român trebuie să le rezolve, dar reprezintă şi grave probleme duhovniceşti la care Biserica trebuie să răspundă, să reacţioneze şi chiar face toate acestea, prin glasul acelor ierarhi şi preoţi care mărturisesc curajos credinţa în Hristos în calea stăpânilor efemeri ai lumii.
Da, Biserica face filantropie, există o reţea naţională cu zeci de centre şi aşezăminte filantropice bisericeşti! Totuşi, în mentalul colectiv această filantropie este încă firav percepută. Erorile de relaţionare cu statul şi cu societatea, mai ales în chestiunea finanţării de catedrale şi biserici, au generat o stare de iritare în rândul credincioşilor. Dacă adăugăm şi căderile de la credinţă ale acelor slujitori de altare care transformă preoţia într-o afacere prosperă, atunci vom înţelege că filantropia pe care o face Biserica va fi mereu acoperită de acest văl negru al slăbiciunilor omeneşti din rândurile noastre, ierarhi şi preoţi.
Biserica, în înţelesul de clădire, poate fi spital de suflete, dar poate fi şi sminteală, dacă în clădire Hristos nu este vizibil prin faptele preotului şi credincioşilor. Dacă preotul slujeşte la altarul bisericii cu smerenie, cu respect faţă de Canoanele Bisericii, cu recunoaşterea, asumarea şi căinţa pentru propriile păcate şi mai ales, cu dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, atunci, da, biserica aceea devine spital de suflete. Dacă preotul are doar gândul să facă bani şi iarăşi bani din vânzarea ”serviciilor religioase” (stupidă denumire pentru Sfintele Taine şi ierurgiile Bisericii lui Hristos), atunci din biserica aceea oamenii pleacă smintiţi, deşi, Hristos, prin mila Lui nemăsurată, rămâne totuşi prezent în lucrarea Sfintelor Taine şi ierurgiilor.

La câteva zile după Naşterea Mântuitorului nostru, câţiva nebuni aruncă cu piatra în baltă şi alţi câţiva nefericiţi încearcă să caute piatra şi să o reaşeze la mal. O ceartă inutilă, o lipsă crasă de respect faţă de tradiţiile creştine ale Naţiunii Române şi o ignorare vinovată a Adevărului. Căci în Biserica Neamului Românesc, în Biserica Ortodoxă Română, adevărul nu este nici lozincă şi nici comunicat de presă. Adevărul este Persoană, este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre!

1

„Marii duhovnici” de azi: ereticii ecumeniști sunt și ei creștini. Sfantul Atanasie: cei ce numesc pe eretici creștini se înșală mult și tare.

2

Fragment din Sfântul Atanasie cel Mare – Cuvântul Întâi împotrva arienilor

I

Toate ereziile s-au abătut de la adevăr şi şi-au născocit vreo aiureală vădită arătând tuturor, de mult, lipsa de evlavie. Căci e vădit că cei ce le-au născocit «au ieşit dintre noi», precum a scris fericitul Ioan (I Ioan, 2, 20). Fiindcă prin cugetarea lor nu au fost şi nu sunt nici acum cu noi. De aceea, precum a zis Mântuitorul, «neadunând cu noi, risipesc» (Luca, 1 1,23) cu diavolul. Şi ei se apropie de cei ce dorm, ca să semene în ei otrava pierzaniei şi să-i ducă la moarte împreună cu ei.

Una dintre aceste erezii, şi cea din urmă, e cea numită ariană. Ea e plină de viclenie şi de uneltire. De aceea, văzând cum alte erezii, surori mai bătrâne ale ei, au fost date pe faţă, se îmbracă în chip prefăcut în cuvinte de-ale scripturilor, ca şi tatăl ei, diavolul, şi se sileşte să intre iarăşi în raiul Bisericii, ca, dându-şi înfăţişarea de creştină, să însele pe vreunii ca să cugete contrar lui Hristos, prin aparenţa de adevăr a unor raţionamente mincinoase. Căci nu e în ea nici o judecată dreaptă. Şi de fapt au şi amăgit pe unii, făcându-i nu numai să-şi plece urechea la cuvântul lor stricăcios, ci şi să ia şi să guste, ca Eva, şi apoi să socotescă, din nepricepere, ceea ce e amar, ca dulce (Isaia, 5, 20) şi să numească greţoasa erezie, frumoasă.

De aceea, îndemnat de voi, am socotit să scoatem pavăza acestei urâte erezii şi să arătăm răul miros al nebuniei ei. Aceasta, pentru ca cei ce se află încă departe de ea să fugă şi mai mult de ea, iar cei amăgiţi de ea să se răzgândească şi să cunoască cu ochii deschişi ai inimii că, precum întunericul nu este lumină, nici minciuna adevăr, aşa nici erezia ariană nu e bună; ba că şi cei ce numesc pe aceştia creştini se înşală mult şi tare, ca unii ce nu citesc Scripturile, nici nu cunosc peste tot crestinismul şi credinţa lui.

II

Ce văd, deci, comun între erezie si dreapta credinţă, cei ce fiecăresc, zicând că aceia nu spun nimic rău? Dacă aceasta este adevărat, atunci ei pot spune că şi Caiafa este creştin şi că şi Iuda vânzătorul poate fi numărat între apostoli şi că cei ce l-au cerut pe Varava în locul Mântuitorului n-au făcut nimic rău; că şi Imeneu şi Alexandru au cugetat drept şi, că Apostolul a spus neadevăruri despre ei (I Tim., 1, 20). Dar nici un creştin n-ar răbda să audă acestea şi nimeni n-ar socoti sănătos la minte pe unul care îndrăzneşte să spună aceasta. Căci aceştia au în cinste în locul lui Hristos pe Arie, precum maniheii pe Maniheu[1] şi elinii, în loc de Moise şi alţi sfinţi, pe comicul Sotade[2] şi pe fiica Irodiadei. De fapt Arie scriind Thalia[3], imită stihurile cu înţelesuri muiereşti ale aceluia. Căci în bârfelile lui împotriva Mântuitorului a încurajat bătaia de joc şi râsul, încât cei ce au căzut în această erezie şi-au stricat mintea şi au înnebunit, schimbând numele Domnului slavei în asemănarea chipului omului stricăcios, şi numele de creştini, în cel de arieni, pe care îl au ca semn al necredinţei lor. Si osândiţi fiind, să nu încerce să se apere, nici să mintă, faţă de cei ce nu sunt ca ei, numind şi ei pe creştini de la dascălii lor, ca să pară că în felul acesta şi ei se pot numi arieni. Nici să nu rămână nepăsători când sunt făcuţi de ruşine pentru numele lor. Iar de se ruşinează, să se ascundă, sau să iasă din strâmba lor credinţă. Pentru că nu şi-a avut vreodată vreun popor numele de la episcopii lui. Căci deşi dascălii noştri au fost fericiţii apostoli şi ei au slujit Evanghelia Mântuitorului, totuşi nu de la ei ne-am numit şi suntem creştini, ci de la Hristos. Iar cei ce-şi au de la alţii începutul credinţei pe care o ţin, pe drept cuvânt au şi numele de la ei, stând sub ascultarea lor.

III

Noi toţi fiind şi numindu-ne creştini de la Hristos, odinioară a fost scos dintre noi Marcion, care a născocit o erezie. Și cei ce au rămas cu cei ce l-au scos pe acela, au rămas creştini. Iar cei ce au rămas cu Marcion nu s-au mai numit creştini, ci marcioniţi. Aşa şi Valentin şi Vasilide şi Maniheu şi Simon Magul au dat celor ce i-au urmat numele lor. Și unii se numesc valentinieni, alţii vasilinieni, alţii maniheni, alţii simonieni, şi alţii frigieni, de la Frigia, şi novaţieni de la Novat.

Aşa şi Meletie, scos de Petru, episcopul şi martirul, a numit pe ai săi, nu creştini, ci meletieni. La fel şi fericitul Alexandru, scoţând pe Arie, cei ce au rămas cu Alexandru au rămas creştini. Iar cei ce au ieşit împreună cu Arie au părăsit numele Mântuitorului, pe care-l avem noi, şi s-au numit arieni. Iată deci, că şi după moartea lui Alexandru, cei ce sunt în comuniune cu Atanasie, care i-au urmat lui şi cu care la rândul său e în comuniune Atanasie însuşi, au acelaşi nume de creştini. Şi nici unul dintre ei nu are numele lui Atanasie, nici el nu se numeşte de la ei, ci toţi se numesc mai departe, în chip obişnuit, creştini. Căci chiar dacă suntem urmaşi ai învăţătorilor şi suntem ucenicii lor, dar, învăţînd de la ei cele ale lui Hristos, suntem şi ne numim nu mai puţin creştini. Iar cei ce urmează ereticilor, chiar dacă aceia ar avea zeci de mii de urmaşi, poartă totuşi numele celui ce a născocit erezia. Astfel murind Arie, măcar că a avut mulţi urmaşi, totuşi cei ce sunt cunoscuţi ca cugetînd cele ale lui Arie se numesc arieni. Şi dovada minunată a acestui fapt este că elinii care intră în Biserică, părăsind superstiţia idolilor, nu primesc numele celor ce i-au catehizat, ci pe al Mântuitorului, și în loc de elini încep să se numească creştini. Iar cei ce merg la ei, sau cei ce trec de la Biserică la erezie, părăsesc numele lui Hristos şi se numesc arieni, ca unii ce nu mai ţin credinţa lui Hristos, ci s-au făcut următori nebuniei lui Arie.

IV

Căci cum vor fi creştini cei ce nu sunt creştini, ci stăpâniţi de nebunia lui Arie? Sau cum mai sunt mădulare ale Bisericii universale cei ce au lepădat credinţa apostolică şi s-au făcut născocitorii unor rele noi; cei ce, părăsind cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, numesc cele ale Thaliei lui Arie înţelepciune nouă? Pe drept cuvânt o spun aceasta. Căci propovăduiesc de fapt o erezie nouă. De aceea e de mirare că, deşi au scris mulţi multe tâlcuiri şi cuvântări la Vechiul şi Noul Testament şi cele ale Thaliéi nu se găsesc la nimeni, nici chiar la cei mai serioşi dintre elini, ci numai la cei ce cântă între pocale cu zgomot şi cu glume, ca să stârnească râsul altora, minunatul Arie n-a imitat nimic cuviincios, ci ignorând cele ale scriitorilor serioşi şi furând multe din alte erezii, a râvnit numai la glumele lui Sotade. Căci ce putea să facă el vrând să râdă de Mântuitorul, decât să prindă în cântece moleşitoare urâtele cuvinte ale neeredinţei lui? Căci dacă, precum zice Înţelepciunea: “Din sfârşitul cuvântului se va cunoaşte bărbatul’’, tot aşa din cuvinte se va cunoaşte nebărbăţia sufletului cuiva şi stricăciunea cugetării celui ce le-a scris. Şi de fapt nu s-a putut ascunde vicleanul, ci, măcar că se suceşte ca şarpele într-o parte şi în alta, a căzut totuşi în rătăcirea fariseilor. Căci precum aceia, urmărind fărădelegea, se prefăceau că cercetează cuvintele legii; şi vrând să tăgăduiască pe Domnul cel aşteptat şi de faţă, se făceau că-L numesc Dumnezeu, dar au fost daţi pe faţă ca hulindu-L prin cuvîntul: ’’Pentru ce Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu şi zici: Eu şi Tatăl una suntem’’(Ioan, 10, 30, 33), aşa si spurcatul Arie, care imită pe Sotade, prefăcându-se că grăiește despre Dumnezeu şi folosindu-se în acest scop de cuvintele Scripturii, e dat pe faţă ca necredincios, odată ce tăgăduieşte pe Fiul şi Îl numără printre făpturi.

1 Maniheu a trăit în sec. II şi a fost începătorul unei erezii influenţată de dualismul parsist, după care materia este tot aşa de eternă ca si Dumnezeu.
2. Sotade era un poet cretan care a compus versuri comice.
3. Era opera lui Arie.

Sfântul Atanasie cel Mare – Scrieri, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, editura IBMBOR, București 1987, pag. 157-160

 

Sfanta Cuvioasa Melania Romana: Viata si Canonul de rugăciune (31 decembrie)

1

Condacul Sfintei Cuvioase Melania Romana (31 decembrie)

Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat…

Luminându-ţi-se sufletul cu Luminările Celui Ce ne-a Strălucit nouă din Fecioara, ai strălucit în fapte bune, ceea ce eşti vrednică de laudă. Că împărţind pe pământ avuţia cea stricăcioasă, ai îngrămădit comoară de avuţie cerească şi în sihăs­trie ai strălucit lămurit. Pentru aceasta cu dragoste te cinstim pe tine, Preacuvioasă Melania.

*

Troparul Sfintei Cuvioase Melania Romana

Glasul 8

Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Melania, duhul tău.

***

1

Viata

Nu se făleşte Roma, cetatea cea mare, cea prea strălucită şi mult vitează, nici se înalţă şi se cinsteşte atâta pentru frumuseţea locului, pentru biruinţele ei, pentru vechimea şi pentru alte covârşiri, cât se slăveşte după vrednicie şi după cuviinţă se împodobeşte, pentru sfinţii robi ai Stăpânului Hristos, cuvioşii şi mucenicii care, cu fapte bune, au petrecut şi s-au luptat bărbăteşte cu vrăjmaşul şi au defăimat dezmierdările trupeşti şi toată desfrânarea, făcându-se celor mai de pe urmă pildă de petrecere îmbunătăţită. Chiar şi femeile, care sunt firi neputincioase, au săvârşit de-a pururea pomenitele nevoinţe vitejeşti şi strălucite biruinţe. Dintre acestea una este şi Sfânta Melania, care a odrăslit din părinţi creştini drept-credincioşi şi a fost nepoata Sfintei Melania, aceea ce se zicea bătrâna, care a cercetat în muntele Nitriei pe mulţi sfinţi părinţi şi multora a slujit din averea sa.
În sfânta cetate a Ierusalimului, sîrguindu-se treizeci şi şapte de ani, că Avraam, cu iubirea de străini, o! cât de mulţi creştini a odihnit, dintre cei care veneau de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi! Bisericilor şi mănăstirilor le-a făcut mult bine, pe monahi şi monahii le-a îndestulat cu toate cele de trebuinţă, închisorile şi temniţele erau pline de facerile ei de bine. În Roma, patria sa, la multe femei şi bărbaţi, a fost pricinuitoare de mântuire, povăţuindu-i cu sfatul cel folositor, spre calea ce duce la viaţa veşnică. A unei femei ca aceea, plăcută lui Dumnezeu, era nepoată această Cuvioasă Melania, născută în Roma cea veche, din fiul ei, fiind de neam bun şi prealuminat, căci şi moşul şi tatăl ei erau din cei mai de frunte şi bogaţi romani.
Melania, ajungând în vârstă, dorea să-şi păstreze fecioria şi pentru aceasta de multe ori supăra pe părinţii ei cu prea multe rugăciuni. Dar, de vreme ce ei nu mai aveau alt fiu, ci numai pe ea, şi nu aveau pe cine să lase moştenitori ai bogăţiei lor, de aceea, fără voia ei, la paisprezece ani de la naşterea sa, au însoţit-o cu un bărbat, deopotrivă cu slava neamului celui bun, cu numele Apelian, care avea şaptesprezece ani de la naştere.
Săvârşindu-se nunta şi vieţuind ei în însoţire cinstită, Melania nu şi-a schimbat gândul, ca măcar dacă nu poate a-şi păzi fecioria, cel puţin să trăiască în curăţie. De aceea ruga pe bărbatul său în tot chipul, pentru păzirea curăţiei, adeseori sfătuindu-l şi cu lacrimi, zicând: „O, cât de fericiţi am fi fost, de am fi vieţuit împreună întru curăţie din tinereţele noastre, slujind lui Dumnezeu fără amestecare trupească, de care lucru am dorit totdeauna şi doresc şi am fi fost unul altuia pricinuitori de viaţă mai frumoasă şi mai cu plăcere de Dumnezeu.
Dacă tinereţele tale cele iubitoare de plăceri te opresc a face aceasta şi nu poţi a răbda, atunci lasă-mă măcar pe mine şi nu-mi fi piedică scopului meu. Iată îţi dau pentru mine răscumpărare toată bogăţia mea, robii şi roabele, visteriile (aurul şi argintul) şi averea cea fără de număr. Toate acestea le ai, numai să fiu liberă de tine”. El nici n-o oprea cu totul de la acest gând al ei şi nici nu voia desăvârşit să o libereze, ci zicea către dânsa cu dragoste: „Nu este cu putinţă a fi acum aceasta, până ce nu vom vedea din noi moştenitori ai averilor pe care le avem. Pentru că nici eu nu mă voi lăsa de scopul tău cel bun – că este cu necuviinţă bărbatului a fi întrecut de femeie, în dorinţa cea dumnezeiască şi în faptă cea bună. Să aşteptăm până când va dă Dumnezeu rod însoţirii noastre şi atunci vom alege viaţa în chipul pe care-l vei voi”.
Melania s-a învoit cu sfatul bărbatului şi le-a dat Dumnezeu rod pântecelui parte femeiască, pe care, cum a născut-o, a făgăduit-o lui Dumnezeu pentru păzirea fecioriei, plătind datoria cea pentru sine; că ceea ce pentru sine ea n-a putut păzi, fiind dată fără de voie însoţirii, aceea dorea să fie păzită fiica ei. Apoi şi spre altă viaţă mai înaltă pregătindu-se, a început mai mult a se deprinde cu înfrânarea şi postul, lepădându-se de toată plăcerea trupului, iar haine frumoase şi podoabe femeieşti de mult preţ nu voia să poarte şi la baie nu se ducea. Dacă cândva ar fi fost silită de bărbatul său sau de părinţi să se ducă la baie, apoi nedezgolindu-şi trupul îşi spăla numai faţa şi ieşea. Roabelor le poruncea şi le dăruia câte ceva, ca să nu spună la nimeni despre aceasta, apoi amintea făgăduinţa bărbatului său, zicând: „Iată, acum avem moştenitor al averilor noastre. Să petrecem de acum singuri, precum mi-ai făgăduit”. El însă n-o asculta.
Melania, văzând pe soţul ei neînduplecat, a cugetat să fugă pe ascuns într-o latură neştiută, lăsând tată, lăsând mamă, bărbat, fiică şi toate bogăţiile. Astfel, era cuprinsă de dorirea dumnezeiască şi de dragostea vieţii curate. Şi ar fi făcut aceasta de nu ar fi fost oprită de sfatul unor oameni cu bună cuviinţă, care îi spuneau aceste cuvinte apostoleşti: Celor ce s-au însurat, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Şi iarăşi: Bine este femeie, de-ţi vei mântui pe bărbatul tău. Oprindu-se cu nădejdea mântuirii bărbatului, s-a lăsat de acest gând.
Socotind, însă, mare greutate să fie robită cu legea însoţirii, Melania purta în taină, pe trupul său, o cămaşă de păr aspru, afară de vremea când ştia că are să fie văzută de bărbatul său, şi în acea vreme o dezbrăca ca să nu se înştiinţeze bărbatul său de o viaţă ca aceea. Odată, văzând această soră tatălui său, râdea de acea haină de păr, dosădind-o cu defăimări pentru deprinderea ei. Dar Melania a rugat-o cu multe lacrimi să nu spună nimănui.
După o vreme, iar a zămislit în pântece şi se apropia să nască. Sosind pomenirea Sfântului Mucenic Lavrentie, a petrecut toată noaptea fără somn, în plecarea genunchilor şi în citirea de psalmi, nevoindu-se a covârşi durerea cea firească dinaintea naşterii. Şi s-a făcut ziuă, dar ea n-a încetat rugăciunea cea cu multă osteneală şi se înmulţeau şi durerile naşterii, iar ea petrecea încă în rugăciuni. Apoi din osteneala rugăciunii de toată noaptea şi din durerea cea firească a slăbit şi cu greu a născut un prunc de parte bărbătească, pe care, botezându-l, îndată s-a dus din lumea aceasta către patria cerească.
După această naştere, fericită Melania a fost cuprinsă de dureri mai grele, încât se primejduia de moarte. Bărbatul ei, stând înaintea patului, suferea mult pentru dânsa şi, cuprins de jale, alergând la biserică, a căzut înaintea lui Dumnezeu cu multă tânguire, cerând ajutor din înălţime, iubitei sale soţii. Melania, având vreme cu bun prilej ca să aducă pe bărbat la scopul său, a trimis la dânsul, fiind el încă în biserică, zicând: „De voieşti să fim vii amândoi, să dai cuvânt înaintea lui Dumnezeu că de acum înainte nu te vei mai atinge de mine şi vom vieţui în curăţie până la sfârşitul vieţii”.
Bărbatul ei, iubind-o foarte mult şi preţuind sănătatea ei mai mult decât pe a sa, s-a supus voii ei şi a făcut făgăduinţă, în biserică, înaintea lui Dumnezeu, ca după aceea să petreacă împreună cu dânsa în neamestecare trupească. Întorcându-se slujitorul şi spunând acea veste Melaniei, îndată s-a bucurat cu duhul şi a început a-i fi mai uşor, pentru că durerea trupească s-a depărtat prin bucuria duhovnicească şi dreapta Celui Preaînalt, care ducea scopul dorinţei sale la bun sfârşit.
Sculându-se Melania din patul durerii, nu după multă vreme, i-a murit şi fiica, odrasla cea frumoasă a fecioriei, ceea ce fusese făgăduită lui Dumnezeu. Moartea aceleia mai mult a deşteptat pe Apelian către păzirea curăţiei, iar mai vârtos când îi grăia Melania aceasta: „Vezi că Însuşi Dumnezeu ne cheamă spre viaţă curată, pentru că de ar fi privit bine unirea noastră trupească, apoi nu ar fi luat pe fiii noştri”. Astfel Apelian şi Melania, după însoţirea cea trupească a firii, au zămislit viaţa cea duhovnicească, mai presus de fire, petrecând în post şi în rugăciune, întru osteneli, întru omorârea trupului, unul pe altul îndemnându-se spre fapta bună. Apoi s-au sfătuit ca toate averile să le dăruiască lui Hristos, prin mâinile săracilor, iar ei cu totul să se lepede de lume şi să se facă monahi.
Auzind părinţii Melaniei hotărârea lor, îi opreau. De acest lucru Melania şi Apelian, mîhnindu-se foarte mult, într-o noapte se sfătuiau între dânşii, cum ar putea să se izbăvească de cursele lumii cea cu multe împletituri. Deodată, i-a cercetat de sus un dar dumnezeiesc, căci au simţit mare şi bună mireasmă venind din cer, pe care nu era cu putinţă nici cu mintea a o ajunge, nici cu limba a o spune şi s-au umplut de acea mângâiere duhovnicească, încât au uitat toată mâhnirea lor. Apoi au fost cuprinşi de mai mare dorinţă de bunătăţile cele cereşti, iar lumea şi cu toate cele ale ei, li s-au făcut urâte. Atunci au vrut să lase toate şi să fugă undeva pe ascuns, ca să se facă monahi. Dar rânduiala lui Dumnezeu, altfel de cale le-a rânduit pentru lucrul cel dorit, căci, peste puţină vreme, a murit tatăl Melaniei şi aşa s-au liberat Apelian şi Melania, pentru a-şi arăta sârguinţele lor.
Dar, de vreme ce aveau mulţime de averi pe care le făgăduise a le dărui lui Hristos prin mâna săracilor, nu îndată s-au despărţit de lume şi de patrie. Deci şi-au ales petrecere lângă cetatea Romei, într-un sat oarecare, până ce vor împărţi toate săracilor, vieţuind precum începuseră, păzind curăţenia cu osârdie.
Când această fericită doime şi-a ales această viaţă străină şi plăcută lui Dumnezeu, Apelian avea vârsta de douăzeci şi patru ani, iar Melania împlinea douăzeci. Cu adevărat mare minune era, că aflându-se într-acea vârsta, în care tinereţile ard ca în cuptorul Babilonului, cu focul patimilor trupeşti, această sfântă doime, avându-şi viaţa împreună mai presus de fire, petreceau ca tinerii nearşi în cuptor, şi aceasta se săvârşea prin voinţa fericitei Melania. Căci aceasta ca o înţeleaptă roabă a lui Dumnezeu şi pe şine se păzea cu dinadinsul şi pe bărbat îl ţinea în deşteptare încât ea se făcuse bărbatului ei învăţătoare, povăţuitoare şi pe calea Domnului înainte conducătoare.
Ducând o viaţă ca această minunată, îşi vindeau averile şi le împărţeau fără cruţare celor ce le trebuiau. Iar diavolul urîtor de fapte plăcute lui Hristos s-a pornit asupra lor cu răutate şi a îndemnat pe un frate al lui Apelian, cu numele Sevir, care întru nimic socotindu-i le răpea averile, apoi văzând că nu i se împotrivesc lui şi nu ţin seamă de averile cele luate, a început şi mai mult a se întinde, făcându-se stăpân pe toate. Ei întru nerăutate răbdau, încredinţându-se lui Dumnezeu şi numai de aceasta le era mâhnire, că cele dăruite lui Hristos intră în mâinile omului zavistnic şi apoi mai puţin se dă la săraci, fiind jefuită partea lor.
Domnul, Cel ce apără pe robii Săi şi-i scoate de la cei ce îi asupresc, a luminat pe binecredincioasa împărăteasă Verina. Aceasta auzind despre viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu, avea mare dorinţă să-i vadă şi de aceea, de multe ori, a trimis către Melania rugăciune să vină la palat să se întâlnească cu dânsa. Ca să nu se arate măreaţă că nu primeşte să se întâlnească cu împărăteasa, Melania a luat şi pe Apelian şi s-au dus amândoi. Era atunci legea pusă ca să nu îndrăznească nici o femeie a intra în casele împărăteşti cu capul acoperit. Însă ea, defăimând legea cea politicească, iar porunca fericitului Apostol Pavel, fără nici o schimbare păzind-o, nici capul nu şi-a descoperit, nici rasa cea săracă cu care era îmbrăcată nu şi-a schimbat; ci aşa fiind îmbrăcată a mers la casele împărăteşti, neţinând seama de lucrurile cele de mult preţ care erau acolo.
Mergând amândoi acolo, unde şedea împărăteasa, s-au închinat ei, după cum se cădea. Împărăteasa, văzând atâta smerenie, s-a sculat din scaunul său pentru evlavie şi i-a chemat lângă ea. Apoi i-a cinstit foarte mult şi se miră de îmbrăcămintea lor cea simplă şi de atâta smerenie. Îmbrăţişând-o pe Melania, i-a zis: „Fericită eşti tu că ţi-ai ales o viaţă ca aceasta” şi i-a făgăduit că se va răzbuna pe Sevir îndată. Iar ei au rugat-o ca să nu facă izbânda, ci numai să-l sfătuiască a nu mai fi vrăjmaş, căci ziceau: „mai bine este să fim asupriţi, decât să asuprim pe cineva; pentru că celui lovit peste obraz i se porunceşte în dumnezeiasca scriptură să întoarcă şi cealaltă parte a obrazului. Deci mulţumim ţie, o! stăpâna, pentru apărarea cea cu milostivire, iar izbânda asupra lui Sevir nu vrem, ci mai bine vrem ca să nu pătimească ceva pentru noi, căci destul este nouă de va înceta de acum a mai face rău şi a mai lua cele ce sunt, nu ale noastre, ci ale lui Hristos, ale săracilor, ale văduvelor şi ale scăpătaţilor. Apoi au rugat pe împărăteasă ca să-i lase liberi şi fără împiedicare a-şi vinde averile cele mai mari, adică cetăţi, sate, nu numai în Italia şi în ţinutul Romei, ci şi în Sicilia, în Spania, în Galia şi în Britania.
Atâta bogăţie a moştenit de la părinţi Melania, încât după împărat nu mai era nimeni ca dânşii. Şi s-a dat lui Apelian şi Melaniei această voie, ca fără piedici să-şi vândă averile lor, care erau pretutindeni, precum vor voi. Atunci a vrut Melania să dea sorei împăratului unele daruri de mult preţ, dar aceea n-a voit să primească nimic, socotind prin aceasta, că se face fur de cele sfinte, adică a primi ceva din lucrurile lui Hristos. După aceea i-a liberat din palatul împărătesc, întru a lor petrecere, cu multă cinstire.
De aici se vede că bogăţia lor era foarte mare, căci casele pe care le aveau în Roma, nimeni nu putea să le cumpere cu adevăratul preţ. Mai pe urmă, arzându-se de barbari, s-au vândut cu mai mic preţ, iar banii s-au dat la săraci. Cu neîndoire este a zice că această cinstită doime, mai mare bunăvoire au arătat către Dumnezeu, decât Iov, pentru că acela fără voie pierzându-şi bogăţia sa, mulţumea lui Dumnezeu, iar aceştia de bunăvoie s-au lipsit de bogăţii şi au ajutat săracilor. La început viaţa aceasta se părea îngreuiată şi nu atât de lesnicioasă, dar mai pe urmă s-a arătat uşoară şi plină de mireasmă duhovnicească, pentru că jugul lui Hristos este bun şi sarcină uşoară. Diavolul, urîtorul binelui şi al desăvârşirii, ispitind, se lupta a-i împiedica pe dânşii de la lepădarea de averi, prin iubirea de aur, căci, aducându-se în casa lor mulţime de aur de la satele ce se vânduseră, prinseseră oarecare dragoste de aur. Dar Melania, simţind pe vicleanul, îndată a zdrobit capul lui, socotind aurul ca tina şi împărţindu-l la săraci.
Odată spunea fericită despre dânsa aceasta: „Aveam un sat şi într-însul un palat foarte frumos şi la loc înalt care covârşea toate satele noastre. De o parte era marea, pe care de sus se vedea plutirea corăbiilor şi vânarea peştilor, iar de cealaltă parte, copaci înalţi, câmpii verzi, pometuri şi grădini minunate. Acolo era baie foarte frumos făcută, cântări de felurite păsări, fiare de tot neamul, închise în cuştile lor, precum şi vinaturi multe. Şi-mi punea vrăjmaşul în gând ca să poftesc satul acela şi să nu-l vând pentru atâta frumuseţe a lui, ci să-l opresc pentru petrecerea mea. Dar cu darul lui Dumnezeu, cunoscând iarăşi vicleşugul diavolului şi întorcându-mi mintea spre sălaşurile Raiului, îndată am vândut satul acela şi preţul l-am dat împrumt Hristosului meu”.
Din averile ce aveau în Italia, ca nişte râuri mari curgeau îndurările lor prin toată lumea, până la marginile pământului. Pentru că trimeteau multă milostivire prin toată lumea, în Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt, Palestina, tuturor bisericilor şi mănăstirilor de bărbaţi şi de femei, în casele cele primitoare de străini, la bolniţe, săraci, văduve şi la cei ce erau prin închisori, prin temniţe şi pentru răscumpărarea celor ce erau în robie. Astfel, se umpleau din mâinile lor, cele cu îndurare, Apusul şi Răsăritul. Apoi se grăieşte despre dânşii că au cumpărat oarecare ostroave întregi la locuri paşnice şi zidind mănăstiri în acele locuri, le dăruiau spre hrană rânduielii celei duhovniceşti. Iar sfintele biserici de pretutindeni le împodobeau cu aur şi argint, cu veşminte preoţeşti, cusute cu fir şi cu toate felurile de bogăţii.
Apoi, lăsând în Italia foarte puţine averi nevândute au luat cu ei şi pe mama Melaniei, fiind încă în viaţă şi s-au suit în corabie, plecând în Sicilia; pe de o parte ca să-şi vândă averile ce le aveau acolo, iar pe de alta ca să cerceteze pe fericitul episcop Pavlan, părintele lor cel duhovnicesc. Iar după plecarea lor din Roma, peste puţin timp năvălind barbarii, toate cele ce erau împrejurul cetăţii şi în tot pământul Italiei le-au pustiit cu foc de sabie; deci bine au făcut sfinţii că au vândut averile mai înainte de acea vreme, Dumnezeu rânduind aşa. Căci ceea ce era să se piardă în zadar fără nici o răsplătire de la Dumnezeu, aceea s-a făcut lor spre plată însutită, întru viaţa cea veşnică. Şi încă şi-au păzit întreagă vremelnică lor sănătate, ieşind din Italia, ca Lot din Sodomă, mai înainte de acea cumplită năvălire şi prădare de barbari.
Deci mergând în Sicilia şi mângâindu-se de vederea Sfântului Pavlin, apoi bine rânduind averea ce aveau acolo au plecat în Libia şi Cartagina; şi mergând ei pe mare s-a ridicat un vifor cumplit şi învăluire mare, care ţinu multe zile, încât şi apa de băut se sfârşise în corabie, iar corăbierii şi o mulţime de slugi răbdau de sete. Deci cunoscând Melania că scopul călătoriei lor în Libia nu este după voia lui Dumnezeu a poruncit ca să întoarcă velele după vânt, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, ca unde va voi El acolo să se îndrepteze corabia.
Fiind duşi cu vânt grabnic, au sosit pe un ostrov, pe care cu puţin mai înainte de venirea lor, năvălind barbarii fără de veste îl robiseră, ducând cu dânşii o mulţime de bărbaţi, femei şi copii; şi au trimis răspuns la locuitorii acelui ostrov dacă vor să-şi răscumpere robii, iar de nu, pe toţi îi vor tăia cu sabia; şi s-a pricinuit poporului plângere îndoită, pe de o parte că atâtea suflete ale rudeniilor lor erau duse în robie, iar pe de alta că au să moară de sabie şi n-au nici o nădejde de izbăvire; pentru că puţini aveau cu ce să-i răscumpere pe ai lor, fiind săraci. Deci auzind episcopul ostrovului aceluia despre venirea la dânşii a corăbiei de la Roma, a venit ca să ceară milostenie pentru răscumpărarea robilor şi a dobândit mai mult decât nădăjduia. Pentru că Melania cu bărbatul său, milostivindu-se spre dânşii, le-au dat atâta aur, cât le era de ajuns spre răscumpărarea tuturor robilor.
Plecând de la ostrovul acela, cu vânt lin care le suflă într-ajutor, degrabă au ajuns în Cartagina. Acolo, ieşind din corabie, săvârşeau lucrul cel obişnuit, adică lucrul milosteniei, bine făcând bisericilor, mănăstirilor şi săracilor şi bucurând pe cei bolnavi; iar cetatea în care au petrecut vreme îndelungată se numea Tagasta. În acea cetate era un preot oarecare, cu numele Alipie, bărbat bun şi dascăl îndemânatic spre a învăţa pe cei ce-l ascultau. Pe acesta, iubindu-l ei foarte mult, i-au împodobit biserica cu multe podoabe şi multe sate au cumpărat pentru acea biserică. Încă şi două mănăstiri au zidit acolo, una bărbătească – şi una femeiască. Cea bărbătească pentru optzeci de monahi, iar cealaltă femeiască pentru o sută treizeci de monahii şi cu tot felul de lucruri de trebuinţă şi de averi; apoi se îndeletnicea Sfânta Melania la mai mari postiri şi înfrânare, căci la început mânca odată în zi, la apusul soarelui, hrană puţină, vârtoasa şi uscată, după aceea a doua zi gustând numai, apoi într-a treia zi, cum şi toată săptămâna o petrecea fără hrană, afară de sâmbătă şi Duminica.
Lucrul mâinilor ei era de a scrie, căci scria foarte frumos şi iute, încât nu scria altcineva mai bine decât dânsa, iar cărţile pe care le scria, fiind foarte bune, poruncea ca să se vândă şi preţul lor le da săracilor, căci era din agoniseala mâinilor ei.
La citirea dumnezeieştilor scripturi foarte mult se nevoia, căci, atunci când ostenea lucrul mâinilor ei sau cu scrisul, se îndeletnicea cu citirea; apoi dacă slăbeau ochii din citire multă, auzul ei îi ajută să asculte ceea ce se citea de alţii, iar dânsa asculta. Obiceiul ei era ca de trei ori într-un an să citească Testamentul cel Vechi şi cel Nou; iar cuvintele ce se află într-însele mai minunate, pe acelea întărindu-le cu ţinere de minte, de-a pururea le avea pe buzele sale. Somnul ei era abia două ceasuri pe noapte, şi acela nu pe pat, ci pe pământ, pe un sac din păr. Şi zicea că totdeauna se cuvine a fi treaz, pentru că nu ştia în ce ceas va veni tâlharul, şi într-acest fel de trezire a vieţii deprindea şi pe fecioarele sale care-i slujeau; apoi pe mulţi tineri i-a înduplecat pentru păzirea fecioriei şi a curăţeniei şi multe suflete din cei necredincioşi a dobândit şi le-a adus către Dumnezeu.
Vieţuind în Cartagina şapte ani, a voit să vadă sfintele locuri de la Ierusalim. Deci, suindu-se într-o corabie cu maică să şi cu Apelian, care-i era mai înainte bărbat după trup, iar acum frate duhovnic şi împreună postnic, fiind duşi de un vânt bun, au sosit în Alexandria şi au sărutat pe Sfântul Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, cum şi pe un alt bărbat mai înainte-văzător, cu numele de Teodor. Şi mult folosindu-se din cuvintele lor, iarăşi au plecat în călătorie pe mare şi au ajuns la sfânta cetate a Ierusalimului, unde cu multă umilinţă şi cu nespusă bucurie a inimii înconjurau sfintele locuri, pe care Domnul nostru şi Preacurată Maica lui Dumnezeu le-au sfinţit cu preasfintele lor picioare. Iar la Mormântul Domnului, fericită Melania de cu seară se închidea în toate nopţile la rugăciune. Acolo, cât de fierbinţi rugăciuni înălţa ea către Dumnezeu, plângând şi căzând la Mormântul Domnului şi sărutându-l. Zăbovind ei în Ierusalim, rămăşiţa averii lor din Italia s-a vândut de un prieten credincios al lor şi preţul li s-a trimis acolo la Ierusalim.
Au voit a merge şi la Egipt ca să cerceteze şi să vadă acolo pe părinţii pustiei, şi să le slujească cu averile lor. Deci pe maică să, care era foarte bătrână şi ostenită, au lăsat-o în sfânta cetate ca să zidească o casă de locuinţă, lingă muntele Eleonului; iar ei singuri au pornit în cale. Ajungând în Egipt umblau cercetând pe părinţii cei din pustie şi mult folos îşi adunau sufletelor lor din vorbirea lor cea insuflată de Dumnezeu; multe îndurări încă au arătat şi acolo celor ce le trebuiau. În Egipt au aflat pe mulţi din părinţi care n-au vrut să primească milostenia ce li se da lor, fugind de aur ca de muşcătura de şarpe. Dintre ei era unul cu numele Ifestion, către care venind ei şi mult rugându-l să primească şi de la dânşii câţiva galbeni, n-a vrut să-i primească.
Fericită Melania înconjurând chilia lui şi luând seamă averii lui celei pustniceşti, nimic n-a aflat decât numai o rogojină, un vas cu apă, puţină pâine uscată şi o coşnicioară, în care era sare; deci a pus în taină galbenii în coşniţa aceea, în care era sare. Ducându-se ei de la dânsul, nu s-a tăinuit lucrul acesta bătrânului; pentru că îndată, aflând aurul ascuns în coşniţa cu sare, a alergat în urma lor, cu glas mare zicând că să stea puţin şi să aştepte; iar ei stând, bătrânul a arătat aurul, ţinându-l în mâini şi zicea: „Nu-mi este de trebuinţă acest aur, pentru că nu ştiu ce să fac cu el şi pe ce să-l cheltuiesc, luaţi al vostru iarăşi”. Iar ei ziceau: „Dacă nu-ţi trebuie ţie, apoi îl vei da altora”. Iar bătrânul a răspuns: „Ce trebuie acesta aici şi la ce bun? Căci locul este pustiu, precum vedeţi”. Iar ei nevrând să ia de la bătrân aurul înapoi, bătrânul l-a aruncat în râu şi s-a întors la chilia sa.
De acolo iarăşi au venit în Alexandria, apoi în Nitria, pretutindeni înconjurând locaşurile cele pustniceşti, ca nişte albine zburând pe diferite flori, adunând dulceaţa mierii. Apoi s-au întors la Ierusalim, plini de bunătăţi duhovniceşti, adunate din vorbirea cu sfinţii părinţi pustnici; şi au aflat precum au voit casa cea făcută de maica lor lingă Eleon şi s-au sălăşluit acolo. Melania s-a închis într-o căscioară strâmta, punându-şi hotar ca nici ea să nu vadă pe cineva şi nici altcineva pe ea; numai odată pe săptămână era cercetată de maică-sa şi de Apelian, fratele său cel duhovnicesc; şi a petrecut într-acea închisoare paisprezece ani. Apoi maica ei fiind plină de fapte bune şi de nădejde s-a mutat către Domnul.
Deci Melania făcând slujba cea datorită moartei, iarăşi s-a închis într-o căscioară şi mai strâmtă şi mai întunecată şi a petrecut un an. După aceasta, străbătând vestea pretutindeni despre dânsa şi mulţi venind la dânsa pentru folos, a ieşit din acea închisoare, spre mântuirea altora; apoi a făcut o mănăstire şi a adunat nouăzeci şi mai bine de fecioare; încât multe şi din cele păcătoase au alergat la dânsa şi povăţuindu-se în calea pocăinţei printr-însa vieţuiau cu plăcere de Dumnezeu. Apoi a aşezat în mănăstirea aceea egumenie, iar ea slujea tuturor ca o roabă şi ca o maică se îngrijea pentru toate; ea învăţa pe surori tot felul de fapte bune, mai întâi curăţia, apoi dragostea, fără de care nici o faptă bună nu se poate săvîrşi; după acestea smerenia şi ascultarea, răbdarea şi nerăutatea. Apoi le spunea lor şi această poveste:
A venit odată un tânăr la un stareţ mare vrând ca să se facă ucenic, iar stareţul, arătându-i la început în ce chip se cuvine a fi ucenic, i-a poruncit să ia un toiag şi să bată un butuc care era dinaintea uşii, cu lovituri mari, călcându-l cu picioarele. Iar ucenicul ascultând pe stareţul, a bătut lemnul cel neînsufleţit cât a putut şi apoi stareţul l-a întrebat: „Împotrivitu-s-a ţie butucul, ori s-a supărat? A fugit din locul său, sau a venit asupra ta?”. Ucenicul a răspuns: „Ba nu”. Stareţul i-a zis: „Deci bate-l mai tare şi adaugă şi cuvinte mai aspre, dosădeşte-l, ocărăşte-l, necinsteşte-l, defaimă-l şi cu totul grăieşte-l de rău”.
Făcând aceasta tânărul, l-a întrebat bătrânul: „S-a mâniat asupra ta butucul cel ocărit? A grăit ceva împotrivă? Sau a cârtit sau a ocărât împotrivă”. Răspuns-a tânărul: „Ba nu, părinte, căci cum putea să răspundă ceva sau să se mânie, lemnul cel neînsufleţit?” Iar stareţul a zis: „Dacă poţi să fii ca acel butuc, nemîniindu-te asupra celor ce te-ar fi bătut, nefugind de răni, negrăind împotriva celor ce ţi s-au poruncit, nici, fiind ocărât, să ocărăşti împotrivă; ci totdeauna să petreci ca lemnul, neclintit de nici un fel de supărare, atunci vino şi te fă ucenic; iar de nu, apoi nu te apropia nici de uşile noastre”. Cu acest fel de povestiri, fericită, învăţând pe surori răbdarea şi bunătatea, le era foarte mult de folos. Încă şi biserică foarte frumoasă a făcut în acea mănăstire şi s-a sârguit a fi sfinţită cu sfintele moaşte ale Sfântului prooroc Zaharia, ale Sfântului întâiului mucenic Ştefan şi ale celor patruzeci de mucenici.
După aceea fratele ei cel duhovnicesc, care mai întâi i-a fost soţ după trup, fericitul Apelian, bineplăcînd Domnului în viaţa cea monahicească s-a dus către Dumnezeu. Iar Melania făcându-i cele ce se cuveneau cinstitei lui îngropări se pregătea către ieşirea din viaţă, aşteptând să moară degrabă; dar rânduiala Celui Prea Înalt a îndelungat viaţa ei spre mântuirea altora. A mai zidit după moartea celui ce-i fusese bărbat şi altă mănăstire pentru bărbaţi şi a cheltuit toată averea sa până la sfârşit, dându-le toate spre slava lui Dumnezeu, încât a rămas săracă cu trupul, ceea ce cu duhul de mult avea sărăcia. În acea vreme i s-a adus o scrisoare de la Constantinopol, de la un unchi al ei, cu numele Volusian Romanul. Acest Volusian era în acea vreme antipat al cetăţii Roma şi a venit din Roma fiind trimis în Vizantia la împărat, dorind foarte mult să vadă pe nepoata sa, cuvioasa Melania. Pentru aceea a trimis la Ierusalim, rugând-o să vină în Vizantia, să se vadă. Dar Melania n-a vrut mai întâi să se ducă la dânsul, căci se temea că nu cumva să fie neplăcută lui Dumnezeu călătoria ei – căci acela era încă în păgânătatea elinească; dar apoi, după sfatul părinţilor duhovniceşti, s-a dus, fiind îndemnată de nădejdea întoarcerii lui către Dumnezeu.
Ducându-se ea pe uscat, oriunde i se întâmpla să intre în cetate, i se dădea de către toţi mare cinste, pentru că Dumnezeu proslăvea pe aceea care-L slăvea. Şi o întimpinau arhierei, preoţi şi cei mai mari ai cetăţii, popoarele şi egumenii mănăstirilor, primind-o cu mare dragoste, ca pe aceea care ar fi venit din ceruri; pentru că în toată lumea strălucea lumina faptelor ei bune şi a vieţii ei sfinte. Deci cetele celor sfinţiţi şi ale celor simpli, întâmpinând-o şi petrecând-o departe, îi făceau mare cinste. Apoi ajungând în Constantinopol, aşijderea a fost cinstită de împăratul Teodosie cel Tânăr şi de împărăteasa Evdochia, cum şi de Sfântul patriarh Proclu, dar a găsit bolnav pe unchiul său Volusian, care văzând-o s-a minunat foarte mult de îmbrăcămintea ei monahicească şi de chinuirea trupului, căci faţa ei se uscase de multă postire şi osteneală, iar frumuseţea ei de mult se veştejise; apoi a strigat: „O, Melanio, iubita mea nepoată, cum te ştiam şi cum te-ai făcut fără chip, tu care mai înainte erai prea frumoasă”.
Dar ce trebuinţă este de multă povestire? Căci Cuvioasa Melania pe de o parte prin sine, iar pe de alta prin sfinţitul Proclu şi mai vârtos prin vorba cea de Dumnezeu insuflată şi cu sfaturi folositoare a făcut aceasta, că unchiul său degrabă s-a lepădat de păgânătatea elinească şi s-a botezat, învrednicindu-se dumnezeieştilor Taine; apoi peste puţine zile şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat cu mâinile ei. Şi petrecând acolo vreme îndelungată, a mai întors la dreapta credinţă pe mulţi din eresul lui Nestorie, care pe atunci tulbura biserica; iar pe cei dreptcredincioşi i-a sfătuit să nu se lase înşelaţi. Deci prin darul lui Dumnezeu avea atâta înţelepciune, încât nimic nu puteau spori împotriva ei vorbele cele întunecate ale sofiştilor şi cele cu multe împletituri ale nestorienilor; căci de dimineaţa până seara întebînd-o de dreapta credinţă, preaînţeleapta dădea astfel de răspunsuri încât tot Constantinopolul se minună de înţelepciunea ei; fiindcă cuvioasa era foarte învăţată în scriptură, căci toată vremea vieţii sale o întrebuinţase în citirea dumnezeieştilor scripturi şi se umpluse de darul Duhului Sfânt.
După aceasta fericită s-a întors iarăşi la Ierusalim şi, apropiindu-se de sfârşitul său, se pregătea către ieşirea din viaţa aceasta. Primise şi darul tămăduirilor de boli, dintre care să spunem puţine, pentru adeverirea darului lui Dumnezeu, care locuia într-însa: Împărăteasa Evdochia, numind pe cuvioasa maică duhovnicească, a venit la Ierusalim, pe de o parte ca să se închine sfintelor locuri, iar pe de alta ca să cerceteze pe Cuvioasa Melania. Această împărăteasă din întâmplare şi-a scrintit un picior de la încheietură şi o durea foarte rău, încât nici a păşi nu era cu putinţă; dar numai că s-a atins de el maica Melania şi îndată s-a făcut sănătoasă. O femeie oarecare tânăra era muncită de diavol şi-i închisese gura încât nu putea să o deschidă cât de puţin măcar, nici să răspundă vreun cuvânt şi nici hrană să guste, iar din lipsă îndelungată de mâncare, mai mult decât din muncire diavolească, era să moară; pe acea femeie a tămăduit-o Cuvioasa Melania cu rugăciunea şi cu ungerea de untdelemn sfinţit, căci a ieşit dintr-însa diavolul şi s-a deschis gura, spre mulţumirea şi slava lui Dumnezeu; apoi mâncând bucate s-a făcut sănătoasă.
Altă femeie, având prunc în pântece, se apropiase timpul să nască şi nu putea pentru că murise pruncul în pântecele ei şi ea era cuprinsă de mari dureri, încât se apropiase de moarte. Deci acestei femei i-au ajutat rugăciunile Sfintei Melania şi numai cât a pus brâul cuvioasei pe pântecele bolnavei, îndată a scăpat de sarcină, căci a ieşit dintr-însa pruncul cel mort şi s-a făcut sănătoasă şi a început a grăi.
Cuvioasa văzând mai înainte ducerea ei către Dumnezeu a înconjurat toate sfintele locuri din Ierusalim şi cele dimprejur, din Betleem şi Galilea. Apoi, sosind praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, a fost la privegherea de toată noaptea, în peşteră unde s-a născut Domnul; şi acolo i-a spus unei surori care îi era rudenie şi petrecea lingă dânsa, fiind nedespărţite, că acum săvârşeşte praznicul cel mai de pe urmă al Naşterii Domnului; şi a plâns rudenia ei foarte mult. Apoi în ziua Sfântului mucenic Ştefan a fost în biserica lui la cântărea de toată noaptea. În acea zi, citind surorilor pătimirea sfântului mucenic, a adus şi către dânsele acestea, zicând că acum le-a făcut citirea cea din urmă; deci s-a făcut plângere mare între surori pentru dânsa, căci au priceput că acum are să se ducă dintre ele. Iar ea cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, precum îi era obiceiul, le mângâia mult, învăţându-le din belşug spre fapta bună.
Apoi a intrat în biserică şi s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, eu te-am ales şi te-am iubit de la început, eu te-am cinstit mai mult decât nunta şi decât toate bogăţiile, slava şi dulceţile şi de la naşterea mea mi-am încredinţat Ţie sufletul şi trupul, şi de frica Ta s-a lipit osul meu de carnea mea. Tu, cela ce m-ai ţinut de mâna dreaptă şi cu sfatul Tău m-ai povăţuit, auzi şi acum glasul meu şi lacrimile acestea să pornească râurile milostivirii Tale, deci curăţeşte toate păcatele mele cele de voie şi cele fără de voie; dăruieşte-mi cele către Tine, fără tulburare şi împiedicare, ca să nu mă oprească duhurile cele rele din văzduh, că ştii firea noastră cea muritoare o! Nemuritorule. Ştii, o! iubitorule de oameni, că nu este om fără de prihană, nu este om la care nu s-ar fi putut afla oarecare pricini potrivnice, măcar de ar fi fost viaţa cuiva numai o zi; ci Tu, Stăpâne, trecând cu vederea toate ale mele, pune-mă curată la judecata Ta”.
Astfel, rugându-se şi nesfârşind rugăciunea, a început a boli cu trupul. Dar deşi era foarte slabă din pricina durerilor, însă nu înceta a merge la cântarea cea obişnuită a bisericii şi multe învăţături dând surorilor de dimineaţă până seara. Apoi s-a împărtăşit cu preacuratele şi de viaţă făcătoare Taine, din mâinile episcopului Elevteropoliei, care venise cu clerul lui spre cercetarea ei. Apoi pe rudenia sa, care amar se tânguia după dânsa, şi pe celelalte surori mângâindu-le cu cuvinte şi dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă a zis cuvântul acesta: „Precum a voit Domnul aşa s-a făcut.”
Cu acest cuvânt şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, culcându-se pe pat şi mâinile precum se cădea, singură punându-le pe piept în semnul Crucii şi ochii bine închizându-i, în ziua de treizeci şi unu a lunii decembrie. Apoi s-au adunat la îngroparea ei toţi monahii, toate monahiile din toate mănăstirile care erau împrejurul sfintei cetăţi şi făcând toată noaptea cântări de psalmi, au îngropat-o cu cinste. Iar sfântul ei suflet s-a sălăşuit în curţile Domnului său, pe Care L-a iubit şi Căruia i-a slujit cu osârdie în toate zilele vieţii sale, de a Cărui răsplată fiind vrednică, împreună cu toţi sfinţii roagă acolo pentru noi păcătoşii pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

ganduridinortodoxie

1

Canon de rugăciune către Sfânta Cuvioasă Melania Romana (31 decembrie)

Tropar Sfintei Cuvioase Melania Romana, glasul al 8-lea:

Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Melania, duhul tău.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmos: Deschide-voi gura mea…

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Întunecat fiind de întunericul patimilor, luminându-mă, curăţeşte-mă Iubitorule de oameni, cu rugăciunile cele purtătoare de lumină ale Cuvioasei Tale Melania; şi vrând să o laud pe dânsa, dăruieşte-mi cuvânt.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu înflăcărare ai urmat Ce­lui Ce pentru tine a răbdat de bunăvoie răstignirea şi purtându-ţi crucea, preafericită, cu osârdie pe umărul tău ai păzit îndreptările Sale.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De dragostea părinţilor şi de dulceaţa trupului cu totul te-ai lepădat, îndrăgind numai Fru­museţea cea vrednică de iubire a lui Hristos, de al Cărui cu­vânt toţi doresc a se împărtăşi, de Dumnezeu înţelepţită.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Lepădând lanţul vieţuirii celei trupeşti, ai plecat pe soţul tău a purta pe grumaji jugul cel Dumnezeiesc, împreună cu tine şi a umbla pe calea care duce către Locaşurile cele Nematerialnice.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel bogat a sărăcit, îmbogăţindu-mă cu Dumnezeirea pe mine, care rău am sărăcit din neînfrânarea cea dintâi; şi Cel fără de început, iată, început a luat, născându-Se acum din Fecioara, Dumnezeiasca Fiică.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Nu întru înţelepciune…

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Depărtându-te de dorirea celor de jos, toată dorirea voinţei tale ai îndreptat-o cu dreaptă credinţă numai către Cele Stătătoare şi Veşnice, Mărită Melania.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Şi grăind şi tăcând te-ai ară­tat sfătuitoare celor neîntăriţi, pildă şi întărire sihaştrilor. Pentru aceasta te lăudăm pe tine, Preamărită Melania.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu necontenirea rugăciunilor ţi-ai îndreptat simţirile cu Razele Duhului şi te-ai făcut în chip de lumină, cu totul râvnind Viaţa Cea fără de materie, încă în trup fiind, Preacuvioasă Melania.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel Ce înfăşoară cerul cu nori, voind este înfăşat ca un Prunc de mâinile Fecioarei, vrând să mă răpească din mâna celui vrăjmaş.

Irmosul: Nu întru înţelepciune ne lăudăm şi întru putere şi bogăţie, ci întru Tine, Cel Ce eşti Înţelepciunea Cea Ipostatică a Tatălui, Hristoase; că nu este sfânt afară de Tine, Iubitorule de oameni.

Cântarea a 4-a.

Irmos: Cel Ce şade în Slavă…

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu înfrânarea ucigându-ţi poftele trupului ai avut locuind întru tine Însăşi Viaţa tuturor, preacinstită; către Care, mutându-te de pe pământ, te-ai sălăşluit, desfatându-te de Împărăţia Cerurilor.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Împărţit-ai mulţimea auru­lui tău săracilor şi l-ai îngrămădit cu adevărat comoară în acele vistierii, care nicicând nu se în­vechesc, dar îşi păstrează sta­tornică îndestulare în veci.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Bogăţia milostivirii tale s-a făcut ca un mare râu, pururea lăudată, adăpând nevoile tutu­ror săracilor, spălând întinăciunea sărăciei şi mijlocindu-ţi ţie, în ceruri, bogăţie de nerisipit, care nu se deşartă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Supunându-mă pornirilor patimilor, ca un necuvântător, cuvântător fiind, m-am asemănat dobitoacelor. Ci tu, Ceea ce ai născut pe Cuvântul Cel Preaveş­nic, nu mă trece cu vederea pe mine, care totdeauna pătimesc.

Cântarea a 5-a.

Irmos: Necredincioşii nu vor vedea…

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Chipurile patimilor celor urâte ştergându-le până în sfârşit din suflet, cinstită, ai zugrăvit cu vopselele înfrânării nepătimirea şi dragostea cea nefaţarnică.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca o oglindă fiind, cinstită, ai primit mulţime de daruri luminate ale Duhului lui Dumnezeu, Mărită Melania şi pe credincioşi i-ai luminat cu lumina vie­ţii tale.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu înfrânarea stingând vă­paia patimilor, ai aprins făclia sufletului, care te luminează în toată viaţa şi alungă întunecimile demonilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

În peştera Betleemului Fecioara a născut pe Dumnezeu Emmanuel, deschizându-mi Edenul cel închis mie de demult, prin neînfrânarea de la mâncare şi prin înşelăciunea şarpelui.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Jertfi-voi Ţie cu glas…

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu scânteile dragostei tale celei înflăcărate pentru Domnul ai ars săgeţile cele mistuitoare ale tuturor păcate­lor şi răutatea demonilor ai pierdut-o desăvârşit.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Străbătut-ai prin furtuna vieţii neudată; pentru aceasta ai ajuns la liman liniştit neînecată şi te desfătezi, prealăudată, de Adevărata Bucurie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cugetul tău îndumnezeindu-se prin unire cu ceea ce este mai bun, s-a despărţit cu voia Atotţiitorului de iubirea trupu­lui. Pentru aceasta ai purtat toate ostenelile sihăstriei.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Domnul, născându-Se din Fecioara, mă îndumnezeieşte şi înfăşându-Se, dă dezlegare pă­catelor mele; şi încape în peşteră Cel Ce este Neîncăput.

Irmosul: Jertfi-voi Ţie, cu glas de laudă, Doamne, strigă Bi­serica Ta, curăţindu-se de sângele demonilor cu Sângele cel curs prin milostivire din coasta Ta.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat…

Luminându-ţi-se sufletul cu Luminările Celui Ce ne-a Strălu­cit nouă din Fecioara, ai stră­lucit în fapte bune, ceea ce eşti vrednică de laudă. Că împăr­ţind pe pământ avuţia cea stricăcioasă, ai îngrămădit comoară de avuţie cerească şi în sihăs­trie ai strălucit lămurit. Pentru aceasta cu dragoste te cinstim pe tine, Preacuvioasă Melania.

Cântarea a 7-a.

Irmos: Cel Ce ai mântuit…

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Purtând jugul lui Hristos împreună cu soţul tău, purtătoare de Dumnezeu, aţi ogorât sufletele cu plugul rugăciunilor şi arătându-vă ogorul frumoaselor voastre însuşiri, vă îndulciţi de Slava cea de sus în veci.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca şi măslinul sădit în casa lui Dumnezeu, precum zice psalmistul, veseleşti în chip Tainic sufletele, cuvioasă şi cu untdelemn ostenelilor tale ungi feţele credincioşilor, care laudă nevoinţele tale.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu roua înfrânării stingând cuptorul patimilor, ai izvorât, prin ploaia rugăciunilor tale, noian de vindecări, care îneacă supărarea patimilor, celor ce te cinstesc pe tine, Sfântă Preacuvioasă Melania.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Lână te-a numit David, Prea­curată, ca pe Singura ce ai pri­mit Ploaia Cea Cerească, Care usucă paralele nelegiuirii şi adapă cugetele credincioşilor, cele înţelenite în păcate.

Cântarea a 8-a.

Irmos: Pe tinerii cei binecredincioşi…

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcându-ţi inima şi trupul locaş Preasfntei Treimi Celei mai presus de minte, case Dumneze­ieşti ai zidit, cea vrednică de laudă; în care ai adunat stoluri de fecioare şi cete de sihaştri, care cu un glas laudă şi slavoslovesc pe Hristos în veci.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Strălucind cu înţelepciunea, cu bărbăţia, cu curăţia şi cu Dumnezeiasca dreptate, ai avut smerenia care dă înălţimea, care te-a înălţat pe tine la cer şi prin care ai surpat pe şarpele cel mult lăudăros, Sfântă Preacuvioasă Maică Melania. Pentru aceasta te cinstim ca pe o adevărată purtătoare de biruinţă.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Cu milostenia ai câştigat milă; risipind ai dat celor lipsiţi; dreptatea ta rămâne în veci şi mireasma ta cea de la dânsa nu se învecheşte, Cuvioasă Melania, purtătoare de Dumnezeu, fala celor ce cu credinţă te laudă pururea pe tine.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Întreitele valuri ale patimilor mă tulbură; adâncul deznădăj­duiţii mă îneacă; miluieşte-mă Maică, Ceea ce eşti fără de priha­nă, care ai purtat în pântece pe Mântuitorul şi Domnul, Cel Ce S-a născut ca un Prunc în iesle; pe Care Îl preaînălţăm întru toţi vecii.

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Irmosul: Pe tinerii cei binecredin­cioşi, în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit, atunci fiind închipuită, iar acum lucrată; pe toată lumea ridică să-ţi cânte ţie: pe Domnul lucrurile lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Eva, adică, prin boala…

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

La Înălţimea Preacuratei Desăvârşiri te-ai suit, Fericită Melania şi ai întrecut Cetele celor fără de materie, apropiindu-te de Dorirea Cea Adevărată şi acum te veseleşti de Izvorul Bunătăţilor. Pentru aceasta toţi te fericim.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Împreună cu cetele sihaştri­lor care au sihăstrit şi şi-au ucis patimile te veseleşti, privind fără acoperire la Strălucita faţă a lui Dumnezeu, pe Care mai înainte o aveai prin închipuirile minţii, Sfântă Melania, pururea lăudată.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Umblând pe cărarea cea strâmtă, ai ajuns la lăţimea cea desfătată a Raiului, unde este Bucuria celor ce prăznuiesc şi Pomul Vieţii, pretutindeni aducându-ţi aminte de noi, care săvârşim sfântă pomenirea ta.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel Ce cu frică este purtat pe umeri de Heruvimi, acum şade în braţe de Fecioară Preacurată şi cu scutece este înfăşat Cel Ce dezleagă lanţurile răutăţilor noastre şi ca un Prunc cu lapte este hrănit, Cel Ce hrăneşte toată suflarea.

Irmosul: Eva, adică, prin boala neascultării a adus blestemul înăuntru; iar tu, Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, prin Vlăstarul pe Care L-ai purtat în pântece ai înflorit lumii Binecuvântarea. Pentru aceasta toţi te mărim.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină…

Împlinind Dumnezeieştile Porunci, cu dragoste ai împărţit mulţimea aurului tău săracilor şi ridicând pe umeri Crucea ta, Preacuvioasă Melania, ai urmat cu credinţă împreună cu soţul tău lui Hristos, Unuia Dumnezeului nostru, Care S-a Răstignit cu Trupul.

SEDELNA Praznicului Naşterii Domnului, glasul al 4-lea. Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif…

Veniţi să vedem, credincio­şilor, unde S-a născut Hristos; drept aceea să vedem unde merge steaua cu magii, împă­raţii de la Răsărit; acolo îngerii cântă neîncetat; păstorii, petrecând noaptea în câmp, cântare vrednică grăiesc: Slavă întru cei de sus, Celui Ce S-a născut astăzi în peşteră din Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea, în Betleemul Iudeii.

ganduridinortodoxie

1

Paraclisul Sfintei Cuvioase Melania Romana (31 decembrie)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele nostre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Troparul

Intru tine, Maica, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip, ca luand Crucea, ai urmat lui Hristos si lucrand ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator, ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Cuvioasa Maica Melania, duhul tau.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecii lor. Amin.

Nu vom tacea, de Dumnezeu Nascatoare, a spune pururea puterea ta noi, nevrednicii, ca de nu ai fi stat tu inainte rugandu-te, cine ne-ar fi scapat pe noi de atatea primejdii, sau cine ne-ar fi pazit pe noi pana acum slobozi ? Noi de la tine, Stapana, nu ne vom departa, ca tu mantuiesti pe robii tai pururea din toate nevoile.

Psalmul 50

Miluieste-ma, Dumnezeule, dupre mare mila Ta, si dupre multimea îndurarilor tale sterge faradelegea mea. Mai vârtos ma spala de faradelegea mea, si de pacatul meu ma curateste, ca faradelegea mea eu o cunosc, si pacatul meu înaintea mea este pururea. Tie unuia am gresit, si rau înaintea Ta am facut, ca sa te indreptatesti întru cuvintele Tale si sa biruiesti când te vei judeca tu. Ca iata întru faradelegi m-am zamislit, si în pacate m-a nascut maica mea. Ca iata adevarul ai iubit, cele nearatate si cele ascunse ale întelepciunii tale ai aratat mie. Stropi-ma-vei cu issop, si ma voiu curati; spala-ma-vei, si mai vârtos decât zapada ma voi albi. Auzului meu vei da bucurie si veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce fata ta de catre pacatele mele, si toate faradelegile mele stergele. Inima curata zideste întru mine, Dumnezeule, si Duh drept înnoieste întru cele dinlauntru ale mele. Nu ma lepada de la fata ta, si Duhul tau cel Sfânt nu lua de la mine. Da mie bucuria mantuirii tale, si cu duh stapânitor ma întareste. Învata-voi pre cei fara de lege caile tale, si cei necinstitori la tine se vor întoarce. Izbaveste-ma de sângiuri, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea ta. Doamne, buzele mele vei deschide, si gura mea va vesti lauda ta. Ca de-ai fi voit jertfa, as fi dat: arderi de tot nu vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu, duhul zdrobit; inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu va urgisi. Fa bine, Doamne, întru bunavoirea Ta, Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului. Atunci binevoi-vei jertfa dreptatii, prinosul si arderi de tot; atunci vor pune pre altarul tau vitei.

Canonul Cuvioasei Melania

Cântarea I

Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duh, şi cuvânt voi răspunde Împărătesei Maice; şi mă voi arăta luminat prăznuind şi voi cânta minunile ei bucurându-mă.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cum să nu te fericim pe tine, Cuvioasă Melania, ceea ce te-ai făcut lucrătoare a toată virtutea și deschizătoare a ușii mântuirii multor suflete încercate de ispite ?

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu dragoste de Hristos ai lucrat în pământul virtuților și ai scos mărgăritarele gândurilor dumnezeiești din adâncul inimii celei pline de apa rugăciunii; dăruiește și nouă picături de milostivire, ca să lăudăm a ta viețuire îngerească.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Fiind silită de părinți, ai luat Crucea căsătoriei, dar prea puțin pe această cale ai viețuit, căci murindu-ți soțul și copiii, ai fost slobozită din legătura datoriilor și ca o porumbiță ai zburat către înălțimile cele cerești întru lumina Duhului .

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Mâinile Tale le ridică la rugăciune și oprește năvala gândurilor rele care pururea izvorăsc întru mine.

Cântarea a III-a

Pe ai tăi cântăreţi, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti izvor viu şi îndestulat, care s-au împreunat ceata duhovnicească, întăreşte-i; şi întru dumnezeiască slava ta, cununilor măririi învredniceşte-i.
Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu lacrimi și postiri îndelungate ți-ai smerit trupul și pe vrăjmaș l-ai biruit, făcându-te scară a rugăciunii pentru multe suflete întristate.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Averea ta ai dăruit-o săracilor și tuturor celor ce viețuiau cu frică de Dumnezeu, iar acum bogăția rugăciunilor tale o dăruiește și nouă, celor neîncercați în viața duhovnicească.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Cu strălucirile virtuților ți-ai împodobit haina sufletului și ai intrat cu candela rugăciunii aprinsă în cămara Mirelui Preadorit.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

De Tine se bucură Preacurată, toate oștile îngerești, împreună cu Care roagă-Te pentru mântuirea sufletelor noastre .

Apoi aceste stihiri:
Pe Hristos roagă-L fericită Melania, să ne scoată pe noi la limanul păcii, izbăvindu-ne din valurile tulburărilor celor lumești .
Maica Vieții, sufletul meu cel neroditor îl arată bogat în gânduri smerite, ca să se surpe bogăția cugetelor mele necuvioase .

Sedealna

Împodobită scriere având, ai luminat pe toți cei care voiau a păși pe căile nevoințelor duhovnicești și i-ai înfățișat înaintea lui Hristos în rugăciunile tale.

Cântarea a IV-a

Cel ce şade în slavă pe scaunul Dumnezeirii, pe nor uşor a venit Iisus cel mai presus de Dumnezeire, prin palma curată, şi a mântuit pe cei ce cântă: Slavă, Hristoase, puterii Tale.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu postire aspră ți-ai înfrântat pornirile trupului și te-ai arătat tuturor pildă de viețuire cu dragoste de Dumnezeu și de păzirea poruncilor Lui.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Și în părțile Africii te-ai nevoit Cuvioasă Melania, petrecând întru toate cu plăcere de Dumnezeu, înaintea Căruia stând acum, roagă-te pentru mântuirea sufletelor noastre.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Cu frică și cu cutremur ai slujit Făcătorului a toate, iar acum ne izbăvești pe noi prin rugăciunile tale de frica de focul cel veșnic cu nădejdea mântuirii.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Poarta mântuirii deschide-mi mie, Fecioară, Ceea Ce ai păzit nestricate cheile fecioriei Tale și ai dăruit lumii pe Cuvântul Tatălui.

Cântarea a V-a

Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască slava ta; că tu, Fecioară, neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate, şi ai născut Fiu pe Cel fără de ani, tuturor celor ce te laudă pe tine pace dăruindu-le.
Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Multe mănăstiri și biserici s-au bucurat de darurile tale, iar noi, având bogăția rugăciunilor tale, ne izbăvim de cursele celui rău.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe vrăjmașii nevăzuți ai biruit cu puterea Crucii, iar acum stând împreună cu cetele îngerești înaintea tronului ceresc, adu jertfa mijlocirilor tale și pentru noi.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Alexandra și Ierusalimul s-au bucurat de pașii rugăciunilor tale, iar noi alergăm în nevoi la ocrotirea ta, Sfântă Cuvioasă Melania.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

În brațele Tale a stat ca un prunc Cel Ce poartă toată lumea în palma Sa și Maică a Sa pe Tine Te-a arătat.

Cântarea a VI-a

Venit-am întru adâncurile mării, şi m-a înecat pe mine viforul păcatelor mele cele multe; ci, ca un Dumnezeu, scoate din adânc viaţa mea, Mult-Milostive.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

La Ierusalim te-ai așezat într-o chilie și ai mărit ostenelile tale, pe scara rugăciunii urcând la Împăratul doririlor .

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

90 de fecioare s-au strâns în jurul tău precum albinele în jurul stupului și cu mierea cuvintelor tale înțelepte le-ai hrănit pe ele din destul, încă și cu pâinea cea de toate zilele spre întărirea trupului.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Cu rugăciunea și cu pilda vieții tale ai îndemnat pe fecioare la faptele cele bune, către care ne călăuzește și pe noi.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Inima mea cea săracă de gânduri bune o umple de darurile dumnezeieștilor tale rugăciuni, Preacurată.

Apoi aceste stihiri:
Dureri cumplite de coaste ai răbdat mai înainte de moarte pentru Cel Care în coastă cu sulița a fost împuns, dar te-ai mutat la odihna cea veșnică.

Preacurată, care, prin cuvânt, negrăit ai născut pe Cuvântul în zilele cele mai de apoi, roagă-te Lui, ca Una Ce ai îndrăznire de Maică.

Condacul:

Luminandu-ti-se sufletul cu luminarile Celui ce ne-a stralucit noua din Fecioara, ai stralucit in fapte bune, ceea ce esti vrednica de lauda. Ca impartind pe pamant avutia cea stricacioasa, ai gramadit comoara de avutie cereasca si in sihastrie ai stralucit lamurit. Pentru aceasta cu dragoste te cinstim pe tine, Melania.

Prochimenul:

Evanghelia

Stih: Miluieste-ma, Dumnezeule…

Slavă… glas 2:

Pentru rugăciunile Cuvioasei Tale, Milostive, curaţeşte mulţimea greşelilor noastre.

Şi acum…

Pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, Milostive, curateste multimea gresalelor noastre.

Stihira:
Miluieste-ne, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale curateste faradelegile noastre.

Ploaia rugăciunilor tale să înmoaie și pământul sufletelor noastre, arătându-l bine roditor de gândurile cele curate.

Mantuieste, Dumnezeule, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta, cerceteaza lumea Ta cu mila si cu indurari, inalta fruntea crestinilor ortodocsi si trimite peste noi milele Tale cele bogate; pentru rugaciunile Preacuratei Stapanei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci; cu ocrotirile cinstitelor, cerestilor netrupesti Puteri; pentru rugaciunile cinstitului, maritului Prooroc, Inaintemergatorului si Botezatorului Ioan; ale Sfintilor, maritilor si intru tot laudatilor Apostoli; ale tuturor sfintilor sfintitilor ierarhi; ale sfintilor, maritilor si bunilor biruitori mucenici; ale preacuviosilor si de Dumnezeu purtatorilor Parintilor nostri, ale Sfintilor (N), a caror pomenire o savarsim, ale Sfintei Cuvioase Melania , ale sfintilor si dreptilor dumnezeiesti Parinti Ioachim si Ana si pentru ale tuturor sfintilor; rugamu-ne, Mult-milostive Doamne, auzi-ne pe noi pacatosii, care ne rugam Tie, si ne miluieste pe noi.
Doamne, miluieste (de 12 ori).

Cântarea a VII-a

N-au slujit făpturii cugetătorii de Dumnezeu, fără numai Făcătorului. Ci groaza focului bărbăteşte călcând-o, se bucurau cântând: Prealăudate Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

După voia Domnului, ți-ai dat sufletul în mâinile Sale și ai luat sălășluire întru lumina neapropiată a Împăratului tuturor.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu undița rugăciunilor tale scoate-ne pe noi din adâncul cel mai de jos al păcatelor noastre.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Rugăciunile tale să ne fie și nouă acoperământul în ceasul cel amar al ispitelor, Cuvioasă Melania.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

În brațele Tale a stat ca un prunc Cel Ce poartă toată lumea în palma Sa și Maică a Sa pe Tine Te-a arătat.

Cântarea a VIII-a

Pe tinerii cei binecredincioşi în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit. Atunci fiind închipuită, iar acum lucrată; pe toată lumea ridică să-ţi cânte ţie: Pe Domnul lucrurile lăudaţi-L, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu toate faptele cele bune împodobindu-te, ai stat cu îndrăzneală înaintea Făcătorului a toate și ai auzit glas cel dulce chemându-te întru sălașurile Luminii.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fericită ești, căci partea cea bună a Mariei ți-ai ales și însăți te-ai făcut locaș prea cinstit al Duhului Sfânt.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Bucură-te, palatul cel de aur al cuvântului întru Care Tatăl S-a odihnit și Duhul l-a umbrit, arătând slava Treimii cu care se acoperă toți cei care slujesc Domnului cu toată cucernicia.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Pe Soarele Cel neapus ai născut lumii, ca să răsară și pe cerul inimilor noastre razele pocăinței.

Cântarea a IX-a

Eva, adică prin boala neascultării, blestem înăuntru a adus; iar tu, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, prin Odrasla purtării în pântece, lumii binecuvântare ai înflorit; pentru aceasta toţi te slăvim.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Liniste dăruiește Sfântă, prin rugăciunile tale sufletului meu celui tulburat de multele ispite ale vrăjmașilor nevăzuți.

Stih: Sfântă Cuvioasă Melania, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Deschide-mi ușa îndurărilor dumnezeiești cu a ta caldă solire către Cel Care a zdrobit porțile iadului și a deschis lui Adam intrările Împărăției cerurilor.

Stih: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Nu înceta a te ruga Cuvioasă, pentru pacea Bisericii și pentru izbăvirea din primejdii a celor ce te cinstesc pe tine.

Stih: Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

În brațe ai purtat pe Pacea lumii, Care alungă tulburarea inimilor noastre.

Cuvine-se cu adevărat să Te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu, Cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea Ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, Care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe Tine, Cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, Te mărim.

Bucură-te, lăcașul curăției, vasul cel de mare preț al Mântuitorului, care reverși tuturor mirul darurilor duhovnicești, nu înceta a mijloci pace lumii bântuite de războaie și tuturor fiilor Bisericii întărire în dreapta credință.

Pe Hristos ai mărturisit prin viața ta cea cuvioasă, arătându-te oglindă prea curată a înțeleptelor femei și cununa sihaștrilor.

Pe marea cea învolburată a vieții călătorind eu, chem ajutorul tău, Maică Melania, lauda Bisericii lui Hristos.

Adu-ți aminte de cei ce te cinstesc pe tine și ne dă nouă a plânge pururea pentru păcatele noastre cele multe și a dobândi iertarea Cuvântului.

Cu îngerii slujești Făcătorului a toate, pe care Îl roagă să nimicească cugetele noastre cele deșarte.

La limanul pocăinței îndreptează-mă Sfântă, ceea ce ești corabie a mântuirii celor ce se primejduiesc pe marea vieții acesteia trecătoare.

Cetele puterilor netrupeşti, cu Botezătorul, cu Apostolii lui Hristos, cu Sfânta Cuvioasă Melania şi cu Născătoarea de Dumnezeu Maria, faceţi rugăciune ca să ne mântuim.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi. (de 3 ori)

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi, Doamne curățește păcatele noastre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre, Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre pentru sfânt numele Tău.

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Amin.

Darul rugăciunilor tale să ne fie dat nouă spre a trece netulburați marea vieții și a ajunge la Mirele doririlor duhovnicești.

Biserica saltă și îți aduce mulțumiri pentru a ta mijlocire către Hristos, iar noi cu dragoste îți împletim cununi de cântări, ca să ne mijlocești nouă iertare de păcate și mare milă.

Stăpână, primeşte rugăciunile robilor Tăi şi ne izbaveşte pe noi de toată nevoia şi necazul.
Toata nădejdea mea spre Tine o pun, Maica lui Dumnezeu, pazeste-mă sub sfânt acoperământul Tău.

Duminica după Naşterea Domnului (Fuga în Egipt)

1

Mt. 2, 13-23

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Sa, fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe Mama Sa şi au plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin prorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu“. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia Prorocul: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că ei nu mai sunt“. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, şi i-a zis: Scoală-te, ia pruncul şi pe Mama Sa şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe Mama Sa şi au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, Iosif s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileei. Şi, venind, a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că Nazarinean Se va chema.

Evanghelia acestei duminici relatează trei evenimente în trei tablouri diferite. Primele două urmează imediat naşterii lui Iisus, iar ultimul eveniment cândva, mai târziu. Să le luăm pe rând.

Pribegind spre ţară străină

Magii nu se mai întorc pe la Irod. Îl găsesc pe Prunc, Îi aduc daruri, I se închină, apoi, primind înştiinţare prin vis să nu se mai întoarcă pe la Irod, pe altă cale se întorc în ţara lor (Mt. 2:12). Expresia pe altă cale are o profundă semnificaţie pentru fiecare dintre noi. După ce în plan spiritual L-ai întâlnit pe Pruncul Iisus, ai fost la ieslea Lui, la Crăciun, şi te-ai închinat Lui, adică în Biserica Lui, nu mai poţi să te întorci în viaţa de dinainte de a-L afla, pe aceeaşi cale. Trebuie să urmezi un alt drum al vieţii. Şi acela este drumul cu Iisus, Cel găsit la Crăciun!

Evanghelistul Matei ne spune în continuare că, după plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Sa, fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L omoare (2:13). Îngerul care i se arată lui Iosif nu e altul decât Arhanghelul Gavriil, care e mereu prezent în acţiuni relatate în primele două capitole din Evanghelia după Matei. Astfel, o dată se arată magilor (2:12) şi de mai multe ori se arată lui Iosif, cu mesaje precise privind viaţa Pruncului Iisus (1:20; 2:13, 20, 22). Folosind verbele la timpul prezent – „se arată“, „zice“ – Evanghelistul accentuează dramatismul situaţiei. Cititorii Evangheliei sunt astfel făcuţi martori ai tristului eveniment, devenind contemporani cu el.

Aşadar, cel care voia să ia viaţa Pruncului Iisus era Irod. În nebunia sa, credea că astfel va scăpa de un rege cu o faimă şi o împărăţie mai mare decât a lui. Despre Pruncul născut Rege, Irod află de la magi. Aceştia, venind din Extremul Orient, călăuziţi de către o stea aparte, şi ajunşi la curtea lui, îi expun scopul călătoriei lor: caută un Prunc, născut de curând şi care este Rege al iudeilor. Evanghelistul este explicit în acest sens: Unde este Cel ce S-a născut, rege al Iudeilor? Că-n Răsărit am văzut steaua Lui şi am venit să I ne închinăm (Mt. 2, 2). Aşadar, Nou-Născutul era definit drept rege, prin naştere, descendent al regelui David, ceea ce va stârni reacţia lui Irod. Iosif ascultă porunca îngerului, îi ia în timpul nopţii pe Prunc şi pe maica Sa şi pleacă în Egipt. Egiptul a fost mereu un loc de refugiu pentru evrei în situaţii grele prin care ei au trecut.

Sfântul Matei ne spune că au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească cuvântul spus de Domnul prin profetul care zice: Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu (cf. 2:15).

Nu ştim cât a rămas pruncul Iisus în Egipt. Dacă avem în vedere faptul că Irod moare în anul 4 înainte de anul zero, iar Iisus Se naşte cândva în jurul anului 7 înainte de anul zero, atunci putem ajunge la concluzia că El va fi stat în Egipt, dimpreună cu părinţii Lui, Fecioara Maria şi Dreptul Iosif, aproximativ 4 ani. Evanghelistul Matei vede încă o dată, într-o formulare similară cu cea din v. 1, 22, o promisiune a Vechiului Testament. Este vorba despre mesajul lui Dumnezeu rostit prin Oseea prorocul: Am chemat pe fiul meu din Egipt! (11:1; cf. Num. 23:22; 24:8). Matei proiectează astfel spusele prorocului în viitor, cu însemnare tipică. Aşa cum vechiul Israel, alesul lui Dumnezeu, este chemat din robia Egiptului în Ţara făgăduită, la fel, noul Israel, poporul creştin, va fi chemat de către Dumnezeu din robia unui nou Egipt, ţara păcatului, spre noul pământ promis, Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Aşadar, Noul Testament citeşte şi interpretează tipologic şi profetic Vechiul Testament (vezi şi Rom. 15, 4; 1 Cor. 10:6, 11), definind astfel al doilea orizont al istoriei mântuirii lumii.

Uciderea pruncilor

Irod se arată viclean faţă de magi, crezând că-i poate înşela. Le cere să-i dea de ştire, de îndată ce vor afla Pruncul, pentru a veni să I se închine şi el. Magii însă primesc înştiinţare de la Dumnezeu să nu se mai abată pe la Irod, pentru că intenţia lui este falsă. În acest context, Evanghelistul Matei relatează în continuare hotărârea demenţială a lui Irod: „când a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi“ (Mt. 2:16).
Desigur, ne întrebăm: de ce au fost omorâţi pruncii până la doi ani? Iudeii numărau orice unitate de timp începută ca pe un întreg. Prin urmare, se pare că steaua fusese observată cu mai mult de un an în urmă. Irod a acţionat potrivit cu timpul pe care îl aflase de la magi. Şi pentru a fi sigur că între pruncii ucişi se va număra şi Iisus, mai adaugă un an calculului obişnuit. Şi aşa a socotit că până în doi ani poate fi prins şi Pruncul Iisus. Numai că Pronia divină îl apără pe Copilul nou-născut, şi astfel el scapă furiei lui Irod. Domnia regelui Irod a fost sângeroasă, aşa că relatarea Evanghelistului despre uciderea copiilor din Betleem se înscrie întru totul caracterizării acestui crunt tiran. Un evreu contemporan nouă, Joseph Klausner (Jesus of Nazareth: His Life, Times, and Teaching, 1997), spune despre Irod că „…a domnit ca un tigru…“. Comparaţia oglindeşte întru totul cruzimea lui Irod. El nu s-a dat înapoi de la nici o crimă, atunci când, în nebunia lui, vedea în jurul său doar fantome care îi ameninţau tronul. Astfel i-au căzut victime nu numai fruntaşi de la curtea sa, ci şi membri ai propriei familii: soţia Mariamne, cumnaţi, şi chiar unii dintre propriii lui copii: Alexandru, Aristobul, Antipater, ultimul fiind ucis, din porunca lui Irod, cu numai câteva zile înainte de crunta lui moarte. Aşa se face că istoricul latin Macrobius a consemnat faptul că la auzul acestor crime, comandate de către Irod, în propria sa familie, Octavian Augustus, cezarul de la Roma, ar fi exclamat: „E mai bine să fii porcul lui Irod decât copilul lui“ (Saturnalia II, 4.11). Într-o carte a autorului Emil Schürer, The History of Jewish People in the Age of Jesus Christ (Edinburg, 1973), se pot citi mult mai multe amănunte despre domnia acestui crunt tiran al istoriei.

Tradiţia creştină a consemnat în istorie numărul de 14.000 de prunci ucişi de către soldaţii lui Irod. Cifra este compusă din numărul 7, care la evrei era unul simbolic, exprimând perfecţiunea, deplinătatea. Luat de două ori şi înmulţit cu o mie dădea un plus la înţelegerea perfecţiunii. Aşadar, numărul obţinut este o simplă metaforă exprimând simbolic deplinătatea durerii locuitorilor acelui ţinut, care şi-au văzut pruncii sacrificaţi de nebunia unui tiran dement. Aşa a înţeles creştinătatea să se simtă solidară cu durerea oamenilor unei părţi din Ţara Sfântă, care n-au avut altă vină decât aceea de-a fi avut privilegiul ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om pe pământul lor.
După toate calculele specialiştilor, la vremea respectivă, în cetatea Betleem şi în împrejurimile ei, nu puteau fi mai mult de aproximativ 30 de copii cu vârsta căutată de către Irod. Cetatea era mică, iar satele dimprejur erau nesemnificative ca populaţie. Şi acest eveniment este pus de către Matei în legătură cu o prorocie care s-a împlinit pe vremea lui Ieremia şi care amintea de jalea poporului deportat în robia babilonică (586 î.Hr.). Durerea uciderii unor copii nevinovaţi este asemănată cu durerea deportării în robie a unui întreg popor: Atunci s-a plinit cuvântul spus prin Ieremia profetul: Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă. Rahela-şi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt (2:17-18). Rahela îşi plânge acum copiii, în sens metaforic, prin faptul că e aproape de durerea şi bocetul copiilor nevinovaţi, mormântul ei fiind tocmai în Betleem (cf. Fac. 35:19).

Revenirea acasă

După moartea lui Irod, îngerul Domnului i se arată din nou în vis lui Iosif, în Egipt, şi spune: Scoală-te, ia pruncul şi pe Mama Sa şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului (2:20). Iosif face precum i se porunceşte şi se întorc acasă. Dar auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, Iosif s-a temut să meargă acolo (Mt. 2:22). Intenţiona el să se întoarcă în Iudeea? E posibil. Nu este exclus ca Iosif să fi voit să se aşeze chiar în Betleem, ca cetate a familiei davidice, din care el se trăgea. Cuvintele Evanghelistului, citate mai sus, ar putea fi interpretate în acest sens. Dar Iosif primeşte din nou sfat în vis spunându-i-se să se întoarcă în Galileea. Evanghelistul ne spune că au venit şi au locuit în Nazaret, împlinindu-se astfel o altă prorocie rostită de mai mulţi profeţi, şi care zice că Nazarinean Se va chema. Matei nu ne spune la care dintre profeţi face referire, dar el trebuie să fi avut în vedere în primul rând pe Isaia, care în 11:1 spune: Un toiag va răsări din tulpina lui Iesei şi un Vlăstar din rădăcinile lui. „Vlăstar“ în ebraică se cheamă „nezer“. Ne-vocalizat, cuvântul are în componenţa sa trei consoane: n-z-r, şi care înseamnă tocmai „vlăstar“, adică cuvântul „nzr“ din Isaia 11:1 (vezi şi Is. 53:2; Ier. 23:5; 33.15; Zah. 3:8; 6:12). Aşadar, aluzia la cuvântul „nazireu“, adică om pus deoparte pentru Dumnezeu (cf. Num. 6:1 şi urm; Jud. 13:5), cât şi simpla referire la calitatea de simplu locuitor al cetăţii Nazaret, de aici expresia Evanghelistului „că nazarinean se va chema“, aşa cum cred unii specialişti, sunt puţin probabile. Matei avea mai degrabă în minte intenţia de-a transmite cititorilor săi faptul că Iisus va fi pentru poporul Său un Cârmuitor, cuvântul „toiag“ amintind de regalitatea lui Iisus, iar expresia „vlăstar“ făcând referire la originea Sa davidică, accentul fiind pus astfel îndoit pe statutul de  Rege mesianic al lui Iisus.
Toate aceste evenimente descrise de către Evanghelistul Matei sunt marcate sau determinate de persoana lui Irod. Dar toate sunt puse în legătură cu o profeţie din Vechiul Testament. Aceasta înseamnă că totul a fost prevestit şi că totul intră în ordinea planului mesianic de mântuire a lumii, dar nu predeterminat de Dumnezeu, ci condiţionat de atitudinea omului.

Ca mesaj al Evangheliei acestei Duminici după Naşterea Domnului este de subliniat doar atât: Am sărbătorit Crăciunul! Dar unde este Iisus acum? În hotarele vieţii noastre, sau deja pribegeşte din nou printre străini, alungat prin păcatele, interesele şi desconsiderarea noastră? Dacă revine, nu cumva trebuie să fugă din nou de noi, de mine şi de tine? De păcatele noastre, de viciile noastre, de rătăcirea noastră? Nu cumva interesele noastre, imediate, sunt mai importante decât interesele cerului?

Irod Idumeul, al istoriei trecute, nu mai există! Dar nu cumva locul lui a fost luat de atâţia alţi „irozi“ ai istoriei contemporane, care au ucis şi ucid, prin avort şi alte metode criminale, nu 20-30 de copii, ci milioane? Din păcate, „genocidul“ lui Irod are, aşadar, rezonanţe în istoria pe care o trăim!

Ca şi creştini, putem cu uşurinţă să deducem din textul Sfântului Matei că ni se cuvine să fim revoltaţi, dezgustaţi şi înfioraţi de orice fapte de sălbăticie şi cruzime în genul celei săvârşite de către Irod. Dar rememorând evenimentele din cele trei tablouri, în care ne-am putea regăsi nu doar în mod simbolic, ci chiar real, dar într-un alt cadru de referinţă, să ne întrebăm dacă nu cumva suntem contemporani nu cu Naşterea lui Iisus, ci cu pribegia Sa?

Pr. prof. dr. Stelian Tofană