Despre voia liberă a omului

1

Multe din aşa-zisele bunuri sau din aşa-zisele rele nu sunt, la adică, nici una nici alta

Sunt lucruri bune, lucruri rele – şi lucruri de mijloc -şi printre acestea din urmă, unele par mulţimii că-s bune sau rele, fără să fie. Dar li se zice aşa şi sunt luate aşa. Ca să fiu înţeles mai bine în ceea ce vreau să zic, mă voi sluji de pilde.

Sărăcia, în ochii celor mai mulţi, trece drept un rău şi dimpotrivă, ea nu-i. Dacă cel sărac e veghetor şi înţelept, sărăcia lui poate chiar ucide tot răul.

Dimpotrivă, bogăţia este ţinută, de obicei, drept un bine – şi ea nu-i îndeobşte, dacă nu-i folosită cum trebuie. Dacă bogăţia ar fi un bine în chip neclintit, cei ce o au ar trebui să fie nişte oameni de bine; dacă bogaţii nu sunt toţi virtuoşi, ci numai cei care-şi folosesc bine bogăţia, este limpede că bogăţia nu-i un bine într-un chip neclintit şi nici prin ea însăşi, ci că-i pusă la îndemâna oamenilor, ca o unealtă a virtuţii. Dacă, la rându-i, sărăcia ar fi un rău, toţi săracii ar fi răi.
Dar cum mulţi din ei au cucerit cerul, se dovedeşte că sărăcia nu-i un rău. Dar mulţi se ridică împotriva lui Dumnezeu, din pricina sărăciei lor. Aceasta nu-i însă din pricina sărăciei, ci din aceea a propriei lor nebunii şi a slăbiciunii lor în duh. Dovada ne-o dă preafericitul Iov. Se afla în cea de pe urmă sărăcie, în fundul prăpastiei mizeriei – şi cu toate acestea n-a ridicat cuvânt asupra lui Dumnezeu, ci necontenit îi mulţumea, zicând: „Domnul a dat, Domnul a luat, întâmplatu-s-a cum a plăcut Domnului, binecuvântat fie numele lui în vecii vecilor”.
Iar unii devenit-au hrăpitori şi lacomi prin bogăţie. Nu prin bogăţie, ci prin a lor nebunie. Tot Iov aduce dovadă şi aici. Bogat cum era, nu numai că nu râvnea lucrul altuia, dar dăruia din al său, iar străinilor găzduire le dădea: „Casa mea – zicea el – deschisă-i oricărui străin care vine”. Avraam, care, aşişderea era foarte bogat, cheltuia totul pentru trecători. Nici unul, nici altul nu ajunseră hrăpăreţi prin bogăţie, cum nici Iov şi Lazăr nu ridicară cuvânt de ocară asupra lui Dumnezeu, din pricina sărăciei. Amândoi, cu toate că nici măcar hrana trebuitoare n-aveau, se arătară de-o strălucire atât de curată, încât Dumnezeu, cel ce cunoaşte aşa de bine gândurile cele tăinuite, mărturie a dat celui dintâi, iar celălalt fu răpit din lumea aceasta în alai de îngeri, având parte de fericirea veşnică.
Asupra bolii vom face aceleaşi însemnări. Dacă ea ar fi un rău, cei ce-o sufere ar trebui, numaidecât, să fie răi. Aşa, Timotei ar fi trebuit să fie râu, el, care avea o suferinţă aşa de grea. „Gustă – îi zicea Pavel – puţin vin din pricina pântecelui tău, şi-a suferinţelor tale cele dese”. Pentru aceasta Timotei n-a fost rău. Departe de aceasta, vrednicia cu care şi-a dus neputinţa i-a prilejuit o răsplată încă mai mare.
Aşadar, boala nu-i un rău întotdeauna. A mai fost un prooroc ai cărui ochi fuseseră atinşi de un rău de care nu se putea tămădui. Dar acesta nu l-a făcut rău. El proorocea, dezvăluia viitorul, iar neputinţa lui nu-l împiedica de loc să fie plin de virtute.
Dimpotrivă, sănătatea nu-i totdeauna numaidecât un bine. Nu-i un bine, când nu ne folosim cu onestitate de ea. Când ne slujim de ea pentru un scop ticălos sau pentru a o petrece în trândăvie, – căci şi trândăvia vinovată este. Pavel a zis: „Cel ce nu vrea să muncească, mâncare să nu aibă”.

Iată lucruri bune, rele sau mijlocii, după folosinţa pe care le-o dăm. Aşa că, la ce bun să vorbim de sănătate şi de boală, de bogăţie şi de sărăcie? Ceea ce chiar, în ochii celor mulţi, este binele cel mai mare, viaţa, şi ceea ce e culmea răului, moartea, nu sunt nici un bine nici un rău în chip neclintit. Şi ele încă, sunt lucruri bune, rele sau mijlocii după duhul oamenilor.

Ce vom zice? Viaţa e un bine, dacă o folosim cum se cuvine. De-o folosim spre a păcătui şi-a răpi, nu poate fi un bine. Şi la întâmplarea aceasta, moartea se arată a fi bună de râvnit. Pe de altă parte, moartea, care după părerea celor mulţi, este aceea de care trebuie mai cu seamă a fugi, poate fi obârşie a multe lucruri bune, când are o pricină cinstită. Dovada ne-o dau mucenicii, pe care moartea i-a făcut cei mai fericiţi dintre oameni.

Despre voia liberă a omului

Voinţa liberă este aceea care ne îndrumeazâ. Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei.

In limitele a ceea ce voim şi aceea ce nu voim, se află, pentru noi, binele şi răul.

De aceea Dumnezeu ne-a făgăduit împărăţia Sa – şi ne-a pus sub ameninţarea mâniei Sale. N-ar fi făcut aceasta cu nişte fiinţe care stau înlănţuite de trebuinţă. Şi la o întâmplare şi la cealaltă. El plăteşte faptele ce săvârşim cu deplin cuget. N-ar fi statornicit legi, n-ar fi dat sfaturi, dacă am fi fost legaţi în lanţuri de soartă.
Dar cum noi ne aflăm liberi şi stăpâni, deplini, pe voia noastră -cum ne înrăutăţim prin nebăgarea noastră de seamă – şi ne îmbunătăţim prin vegherea noastră, Dumnezeu a pregătit această tămăduire: făcându-ne să ne temem de pedeapsa sa şi să nădăjduim către împărăţia Sa; ne dojeneşte şi ne înţelepţeşte. Dar nu sunt numai aceste temeiuri, ci chiar purtarea noastră ne dovedeşte că viaţa nu ni-i îndrumată nici de soartă, nici de noroc, nici de graiurile horoscopului, nici de mersul stelelor pe cer.
Dacă tot ce se petrece ar atârna de aceste temeiuri, de ce baţi pe slujitorul tău dacă ţi-a furat ceva? De ce duci pe femeia ta adulteră în faţa judecătorului? De ce te ruşinezi când faci ceva ce nu trebuie? De ce nu suporţi vorbele de dojana, iar dacă cineva îţi atribuie numele de beţiv, destrăbălat, stricat sau altul asemenea, de ce grăieşti că aceasta este o ocară?
Dacă aceasta n-ai săvârşit-o cu voie deplină, dacă aceasta nu-i temei de dojana, atunci nici ce-a fost zis nu-i o ocară… Din clipa când dojeneşti pe cei ce greşesc, sau te ruşinezi c-ai făcut rău şi cauţi sa-l acoperi, sau vezi ocară în dojanele ce ţi se fac pentru aceasta, ai şi recunoscut că faptele noastre nu sunt înlănţuite de soartă, ci că sunt vrednice de demnitatea pe care le-o dă voia cea liberă.

Cu cei care în adevăr au săvârşit ceva din constrângere, peste voia lor, se cade să fim mărinimoşi. Dacă un om stăpânit de un diavol ne sfâşie veşmântul sau ne loveşte, -nemulţumiţi că nu-l putem deloc pedepsi, avem pentru el milă şi îndurare. De ce? Pentru că fapta lui nu-i lucrarea voii libere, ci a asupririi diavolului.

Aşa fiind, dacă şi celelalte greşeli ar fi ieşite de sub apăsarea soartei, s-ar cădea să le iertăm…

De vom invoca întotdeauna soarta, totul va fi amestec în lucrurile acestei lumi. Nu va fi nici virtute, nici viciu, nici arte, nici legi – şi nici altele acestora asemănătoare. La ce bun să ne îngrijim atâta de tare când suntem bolnavi; să cheltuim bani, să chemăm doctori, să primim leacuri, să ne înfrânăm pofta şi să alungăm dorinţele?

Dacă de soartă atârnă sănătatea şi boala, zadarnice sunt cheltuielile, zadarnice cercetările doctorilor, zadarnice toate opririle care ni le pun ei. Dar nu, şi aici ca şi mai sus, se arată adevărul: nimic din toate acestea nu-i de prisos. Dreptatea se arată şi cu privire la această vorbă, soarta. Treburile omeneşti nu se află sub supunerea trebuinţei, ci, precum spuneam, totul este aici luminat de demnitatea pe care o dă voia cea liberă…

Voia liberă şi ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu

De se va întreba cineva, dacă trebuie ca poticnirea să vină, cum fugi de ea? Răspunsul este acesta: chiar dacă poticnirea va fi să vină, să nu cădem cu orice chip. Asemeni un doctor poate zice: „E nevoie ca cutare boală să vină, dar nu ca să-ţi aducă numaidecât moartea, dacă vom fi cu băgare de seamă”.
Când Dumnezeu glăsuieşte despre „trebuinţă” nu înţelege, astfel glăsuind, să ne răpească neatârnarea lucrării noastre, nici slobozenia hotărârilor noastre, cum nici a supune viaţa omenească unei constrângeri dinafară. El numai prezice ceea ce nu se poate să nu vină; ceea ce, cu alte cuvinte, a arătat Luca, atunci când a zis: „Nu se poate ca scandalul să nu vină…” Nu prezicerea lui Dumnezeu îl aduce, departe de noi acest gând, – nu pentru că mai dinainte le-a vestit, ele vin, ci el le-a vestit pentru că nu se putea să nu vină.

Dacă oamenii care pricinuiesc aceste scandaluri n-ar fi avut voia răului, ele n-ar fi venit – şi dacă n-ar fi trebuit să se petreacă, n-ar fi fost vestite. (…)

Sfantul Ioan Gura de Aur

sfantul-ioan-gura-de-aur_0

Reclame