Rusia si România: credinţă, bunăstare, compromis, delăsare etc.

Mărturia unui preot român despre prigoană şi înşelare în contextul istoric actual:

1Strabunicul meu, Gheorghe Marandici, medic, sef al spitalului din Ismail, care apartinea Basarabiei, impreuna cu cei doi copii ai sai, Marandici Alexandru si Marandici Nina, au fost deportati in Siberia.
Asa cum arata Martirologiul de la Odesa, Gheorghe Marandci a fost ucis cu sange rece in Siberia, in regiunea Sverslovsk. Fiul sau, Alexandru Marandici, a reusit sa fuga din Siberia, iar Nina a ratacit… murind prematur din cauza vietii aspre din Siberia. Strabunicul Gheorghe a murit pentru ca nu a vrut sa-si lase credinta! Cine i-a deportat? Cine i-a ucis? Bolsevicii – oameni fara de Dumnezeu care erau demonizati, impreuna cu marii demonizati Stalin si Lenin. Din cauza lipsei de credinta s-a produs o demonizare colectiva, s-a ajuns la crime teribile! Cine i-a ucis? Rusii? Cei care i-au deportat si ucis erau demonizati. Erau atei si ucigasi. Cei deportati nu erau numai basarabeni ci si mii si mii de rusi, de ucraineni, si alte nationalitati. Exista milioane de martiri rusi – preoti, profesori, teologi, medici. A blama poporul rus pentru deportari si crime este ca si cum am blama poporul roman pentru torturile de la temutele inchisori de la Aiud si Pitesti (schimbatoare de constiinte) si de la Canal. Ca au existat români tortionari, este adevarat; dar nu poti condamna un popor intreg pentru crimele unor demonizati din poporul respectiv. Rusii au umplut cerul de sfinti. Ce nebunie poate fi aceasta de a blama un intreg popor? Ce fel de crestin poti fi?
Balaurul rosu, doritor de sange, nu e stabil pe o zona geografica, el se misca acolo unde poate si isi schimba forma, se adapteaza.
Azi nu mai merge cu forta si crima. Au vazut demonii ca nu au putere sa distruga, ci ca sangele martirilor aduce binecuvantare si sfintenie mai mare. De aceea acum lucreaza altfel, prin materialism.
Moldovenii nostri, tinuti in saracie de un colos fara Dumnezeu- colosul sovietic- doresc sa traiasca decent, sa nu sufere de frig si de foame, sa se bucure de ziua de maine. Insa tocmai aici vine ispita occidentului, care spune: Iti dau bani, dar trebuie sa-mi dai sufletul tau! Trebuie sa accepti sodomia, sa respingi credinta ortodoxa, sa razi de pupatorii de moaste, sa-mi dai mie constiinta ta, sa iti vinzi sufletul! Sa fii ateu, sa fii eretic! Sa imi vinzi mie inocenta ta pe bani- pe un blid de linte! Asa s-a intamplat si cu Romania, romancele au plecat in Italia, spala babe la fund, pentru un ban, dar vai, multe si-au pierdut credinta, au acceptat sa se casatoreasca cu italieni eretici catolici, si-au botezat copiii la eretici, iar copiii lor au uitat limba romana. Apoi au aflat aceste nefericite, ca defapt nu fac parte din familie… ca au ramas tot niste sclave… ca nu sunt vazute si respectate ca oameni… Si iata o sclavie mai rea decat moartea! Oameni care in numele tolerantei si-au vandut sufletul… De unde acest blestem? Necredinta, materialismul, avorturile, pacatele mari, lipsa de Hristos! In multe tari din Nordul Europei copiii apartin statului ateu, parintii nu mai au drepturi asupra lor.
Homosexualitatea, aceasta deviatie impotriva firii trebuie sa o accepti… trebuie sa devii „deschis”, trebuie „sa tolerezi” si sa ajungi un nefericit pervertit, care nu are altceva de facut decat sa-si astepte moartea nestiuta de nimeni intr-un colt al Europei. Vai, ce tristete! In loc ca omul sa se bucure de Slava pe care a primit-o de a fi Imparat, de a fi liber, de a gandi cu frica de Dumnezeu la mantuirea sufletului, de a fi stapan pe pamant si pe intreaga faptura, peste plante si animale! Hristos Dumnezeu spune: „Sa nu va fie frica de cei care ucid trupul, ci sa va fie frica de cei care si trupul si sufletul pot sa le arunce in gheena”
Acestia sunt cei toleranti, „open minded”, cei care si-au vandut credinta si sufletul pentru un blid de linte, pentru ca sa fie apreciati de varsatorii de sange… Plang pentru tine, neam nefericit, care ai Aurul Credintei Ortodoxe la tine in tinda si nu-l vezi! Plang pentru tine, neam nefericit, care ai curatenia sufletului si vrei sa o vinzi! Plang pentru tine, neam nefericit, ca L-ai uitat pe Dumnezeu si traiesti doar pentru o paine! Ai uitat bucuria de a te trezi dimineata si de a merge la Biserica, de a te cumineca cu Trupul si Sangele lui Hristos, de a zbura dupa aceea ca un inger din Cer, de a fi stapan! Ai uitat bucuria de a merge in bordeiul tau de a-ti vedea copiii la masa cum isi fac rugaciunea, si nevasta care zambeste cu drag. Cum ai lasat pe Dumenzeu, omule nebun, pentru promisiuni desarte? Cum ai ales nimicul in locul Adevarului, pe care Stefan cel Mare, stramosul tau, l-a aparat cu pretul vietii? Cum ai lasat ortodoxia? Pamantul tau, Basarabia, e udat de atata sange de martiri si plin de atatea oase sfinte! Bunicii si strabunciii tai in cimitire sunt sfinte moaste si cimitirul miroase a mir! Cum ai lasat bucuria de a inghenunchea la mormantul bunicilor? Cum te-ai „modernizat” in gandire si ai uitat bucuria? Esti om trist, esti fara Adevar, fara Hristos! Esti singur si te simti singur, desi esti inconjurat de mii de oameni! Pentru ca ai uitat de Comoara ta! Nu uita ca esti urmas al lui Stefan Voievod! Sterge Evanghelia de praful depus pe ea si citeste si crede in Ea, asa cum a crezut Stefan Voievod! Ingenuncheaza in Biserica ta Ortodoxa, asa cum a ingenuncheat Stefan Voievod si cheama pe strabunii tai sfinti martiri in rugaciune, pe cei care au murit in Siberia si pretutindeni pentru Hristos! Nu lasa ca niste naimiti sa-ti perverteasca copiii! Daca pierzi pe Hristos ai pierdut tot!

preot Matei Vulcanescu,
Pireu, Grecia

sursa

Reclame

Cel mai iubit preot, UMILIT. „Halucinant. Slugoi iraționali ai stăpânilor”

2

Părintele Mihail Milea face parte din categoria celor despre care nimeni nu poate spune ceva rău. Este părintele binelui necondiționat, a repopulat cu orfani un sat părăsit, a luat în grija bătrâni abandonați și femei aflate în situații disparate. Despre faptele sale bune am putea vorbi la nesfârșit și parcă tot nu am termina.

Cu toate acestea, mai sunt și voci care vor să-i distrugă imaginea într-o Românie în care preoții sunt prigoniți. O femeie de 93 de ani din Buzău l-a acuzat pe părintele Mihail Milea, cel pe care l-a considerat ca pe un fiu, că i-a înșelat încrederea. Ea a spus că preotul a luat banii și bunurile sale și nu și-a respectat promisiunea de a o îngriji. Părintele s-a apărat în fața acestor acuzații și a spus că a avut grijă de femeie astfel încât să nu îi lipsească nimic. Părintele a adăugat că el se roagă în continuare pentru Măndica Păun fiind pentru prima dată când i se întâmplă să intre în litigiu cu un donator. Restul deja este cancan și nu merită povestit.

Preotul Paul Iulius Negoiță a comentat situația în care se află părintele Milea:

„Fără să-mi doresc am intrat în contact vizual cu titlul unui material în care parintelele Mihail Milea era blamat. Nu l-am deschis. Nu deschid în general articole deapre care poți constata din titlu că țintesc mizerabil viața și cariera unui om. Este sub demnitatea mea. Nu mai este un secret că mare parte din presa actuală prestează un serviciu, chiar și imoral, pentru cine plătește, iar mulți jurnaliști sunt slugoi iraționali ai stăpânilor.
Am rămas, totuși, dezgustat de zecile de comentarii injurioase, la limita imbecilității, scrise de tot felul de indivizi care-și dădeau cu părerea despre una sau alta. Știu acești oameni cine este cu adevărat Părintele Milea? Știu câte a făcut acest om mărunțel la trup, dar oceanic la suflet pentru comunitate? Știu ei cât sacrificiu a făcut? Cu siguranță nu știu! Dar la înjurat se pricep toți cei care nu știu să facă nimic concret. Când nu ai realizat nimic în viață poți arunca vorbe ușor și iresponsabil. Halucinant!
Nu sunt „ucenic” al părintelui și nici fan. Însă părintele Milea a făcut enorm pentru comunitate în ansamblu și pentru mulți oameni. Nimeni nu-i va putea șterge faptele. Ele se văd. Poate că îi va fi afectată credibilitatea și în acest fel vor fi impactate și acțiunile sale. Dar sunt sigur că părintele va continua. Va fi dăruitor în continuare. Sunt sigur că oamenii cinstiți vor înțelege că faptele primează și nu vorbele unor smintiți. Sunt sigur că părintele va continua să fie ceea ce este cu adevărat.                                                               Fruntea sus, Părinte! Continuați! Sunteți un om minunat!”, a transmis părintele Paul Iulius Negoiță.

Anca Murgoci

sursa

Suferinta multa dar si mila multa de la Dumnezeu

1

Suferință multă, dar și milă multă de la Dumnezeu – Arhimandrit Simeon Kraiopoulos

Cu cât tace mai mult Dumnezeu cu atât este mai prezent în viața noastră!
Mă obsedează faptul că multă lume este îndurerată, că oamenii au necazuri, dureri probleme, strâmtorări. Omul are necazuri și de la cei din jurul lui, și de la întâmplări ale vieții, dar și de la sine însuși. Unii se luptă cu bolile, iar unii cu diavolul față către față. Există multă suferință, multă durere!
Îngăduiți-mi să spun aici ceva ce poate am spus și altă dată: cu cât sunt mai vădite acestea toate pe care le-am pomenit, cu atât mai mult cred că Dumnezeu există, este prezent. Nu se poate ca Dumnezeu să nu-Și ofere ajutorul la vremea pe care o știe doar El.
Noi, oamenii, cu sensibilitatea noastră omnească suferim atât de mult, pătimim mult când sufletul nostru vede toate acestea!
Dumnezeu – care nepătimitor fiind, nu încetează să fie Făcătorul tuturor acestor făpturi care suferă și de aceea, din acest punct de vedere, nu poate să fie pasiv – cum este cu putință să vadă toate acestea și să ne înțeleagă și să nu înțeleagă ce ni se întâmplă? Noi nu putem pune în locul celuilalt. Uneori, ca om îi spun celui de lângă mine:
„Uite, te înțeleg, îmi dau seama ce este în sufletul tău”.
Dumnezeu, cu mult mai mult este înlăuntrul sufletului nostru, înlăuntrul suferinței noastre, le știe bine pe toate acestea și mai mult, le are în mâinile Lui și cu o privire poate să le pună în ordine, să le alunge. Totuși, cu toate că le vede, le lasă să existe.
Omul strigă, urlă, uneori mai puțin, alteori mai mult, uneori cu glas stins, alteori cu glas puternic. Odată se roagă când strigă, altă dată scoate doar un simplu strigăt. Omul simte că Dumnezeu tace, nu aude, nu răspunde. Astfel, continuă să simtă durerea, să sufere. Prin urmare, pe de o parte avem realitatea, aceea că Dumnezeu tace.
Cât aș dori, cât v-aș ruga – chiar dacă suferim, chiar dacă suntem doborâți, chiar dacă în câteva rânduri lipsa de răbdare ne duce la deznădejde, la calea fără ieșire – ca toți să privim lucrurile astfel:
cu cât este mai mare durerea, strâmtorarea, tăcerea lui Dumnezeu, cu atât mai mare să fie credința noastră în El, nădejdea, încredințarea că Dumnezeu vede, aude, pricepe și că nu va lăsa lucrurile neschimbate.
Dacă mă întrebați, cred că aici este toată taina. Problema nu este să se întâmple ceea ce vrem.
Ce vrea unul care suferă? Să nu sufere.
Ce dorește unul care simte durerea? Să n-o mai aibă.
Dar nu este aceasta problema. Importanța constă în faptul că Dumnezeu prin acestea rânduiește ca omul să învețe lecția pe care o are de învățat. Dumnezeu, cu toate că are sensibilitate, dacă-mi este îngăduit să spun așa, simțire dumnezeiască și le sesizează pe toate, cu toate acestea, acceptă să vadă făptura Lui chinuindu-se, pentru că prin acestea vrea să ne îndrume să învățăm lecția și nu să scăpăm de ceea ce ni se întâmplă.
Așadar, aceasta este învățătura: cu cât mai mult tace Dumnezeu, cu atât este mai prezent.
Cu cât parcă se pierd toate, cu cât nu există nădejde în nici o parte, cu atât mai mult Dumnezeu este prezent și intervine în chip nevăzut, tainic.
Nu ne descoperă nouă acest lucru, dar lucrează în sufletul omului, conform cu credința și nădejdea, cu starea fiecărui om.

Taina suferinței – Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantina

sursa

Lasă-L pe Dumnezeu să te ridice în „aer”

1

Astăzi, într-o anume împrejurare la Spovedanie, mi-am amintit ceva ce am văzut cândva la Strasbourg, și m-a impresionat foarte mult. Între Strasbourg, care este un oraș francez și Koln, un oraș german, trece râul Rin, care desparte cele două orașe. Este un râu navigabil, mare, pe care urcă și coboară vapoarele. Nemții, în partea lor au construit o trecere inegală, de aceea au fost silți să ridice puțin podul de linie ferată, care trece pe deasupra râului și unește cele două orașe și să-l mute puțin mai spre stânga.
Așadar, au început să lucreze și au pregătit noile fundații ale podului puțin mai înalt și puțin mai la stânga. După ce le-au pregătit pe toate, a venit ceasul să ridice podul. Și s-a întâmplat să trec pe acolo cu puțin înainte de amiază, să fi fost ora două, oră în care ridicau podul de pe locul lui, ca să-l mute pe noile fundații. Și cu gândul că trenul întârzie, m-am dus și m-am întors pe jos. Nu știu câte ore au trecut, poate patru sau cinci, dar în tot cazul, îmi amintesc că în ceasul în care plecam, aceștia dislocau podul de pe vechile fundații, iar când m-am întors, deja îl ridicaseră – un pod pe linie ferată, care avea mulți metri lungime. Lângă el era un pod rutier. Și pe acela l-au pus pe alte fundații noi, în câteva ore ale unei după-amieze și l-au asamblat. Aici, în Grecia, ar fi trebuit aproape doi ani.
Nu știu cum de m-am gândit astăzi la acest lucru. Deci am zis în mintea mea: podul a fost așezat unde trebuia, dar pentru câteva minute, când a fost transportat dintr-un loc în altul, a fost în aer. Desigur, l-au purtat macaralele. Nu se putea altfel, ca să fie pus pe noile ancadramente, pe noii stîlpi, trebuia ca podul să fie pentru puțin timp în aer. Exact același lucru trebuie să se întâmple cu fiecare suflet. Dumnezeu îl ia de aici și-l duce dincolo, îl rânduiește într-un fel sau altul și-l silește în diferite feluri, ca și cum i-ar zice:

„Lasă această fundație pe care te afli, las-o pe aceasta cu care te-ai obișnuit și lasă-Mă să te ridic în aer.”

În împrejurarea aceasta, cineva va simți pentru o scurtă perioadă de timp că este meteorit, că se găsește în aer. Există o asemenea stare intermediară până când omul este așezat pe temeliile lui Dumnezeu, ca și cum ar fi întotdeauna cu Dumnezeu.
Se va întâmpla însă acest lucru? Adică va simți cineva că se află în aer?
Cei care înțeleg lucrurile așa, la început se conving în mod rațional și după aceea lasă inima lor să creadă. Dar să nu spui în mod formal „cred în Dumnezeu”, pentru că nu te folosești cu nimic de aceasta. Să crezi în Dumnezeu în sensul că te lași în voia lucrării Lui. Adică te încredințezi lui Dumnezeu și după aceea El face toată lucrarea în sufletul tău. Luați aminte însă, nimeni nu lasă vechea stare, dacă nu are curajul să rămână în aer, adică să treacă imediat de la un amplasament la altul, de la o stare la alta, căci de regulă nu se întâmplă acest lucru. În tot cazul, trebuie oricum să se afle în aer. Acesta este traseul care se realizează prin credință. Desigur, cineva crede în Dumnezeu, dar credința în această situație înseamnă: nu mă sprijin pe nimeni, nu mă susține nimeni, nici nu simt că mă ține ceva, ci sunt suspendat în aer. Pretutindeni, într-un fel oarecare, există haos, sunt pregătit să mă zdrobesc, să mă sparg, însă cred că Dumnezeu ține în mod nevăzut, fără să înțeleg și mă poartă precum macarelele purtau podul în situația pe care am amintit-o. Există și alte situații asemănătoare.
Așadar, cine va crede astfel, va fi așezat de Dumnezeu pe fundamentele altei vieți și va avea această realitate întreagă: se va arăta Dumnezeu Însuși în viața lui, va începe să aibă experiențele vieții celei adevărate, care cu siguranță este altceva. Oricât ni s-ar părea de curios, de incredibil, eu socotesc în acest moment – o cred și o spun cu tărie – că cei dintre noi care ne aflăm aici în acest ceas – chiar și cei care au probleme de natură psihică, care îl chinuiesc mult pe om – vor crede aceste cuvinte se vor afla în altă stare, chiar dacă, pe moment, i se pare cuiva că pierde.

Taina suferinței – Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantina