Cum ne vesteşte Dumnezeu, prin felurite întâmplări şi semne, cele ce vor să fie

1

Din viaţa Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, mitropolitul Mitiliniei (7 aprilie)

Sfântul Gheorghe a primit viaţa monahicească din tinereţe şi s-a făcut mărturisitor al sfintelor icoane în vremea împărăţiei lui Leon Isaurul. După aceea, el a fost ridicat la scaunul arhieriei, păstorind turma credincioasă din Cetatea Mitiliniei din Insula Lesvia pe vremea împăraţilor dreptcredincioşi Constantin şi Irina.
Ajungând Leon Armeanul la cârma împărăţiei creştine, el a înnoit lupta împotriva sfintelor icoane, Sfântul Gheorghe pătimind din nou pentru adevăr. Dar mai înainte de a împărăţi Leon Armeanul, de înnoirea luptei împotriva icoanelor şi izgonirea Sfântului Gheorghe din scaunul arhieresc, s-au făcut oarecare semne în cetatea aceea, care arătau mai înainte primejdia şi tulburarea Bisericii lui Hristos ce avea să fie.
Odată, în Biserica Sfintei Mare Mucenice Teodora, în vremea cântării vecerniei, pe când poporul cânta ,,Doamne miluieşte”, sfânta cruce care sta pe sfânta masă s-a ridicat deodată de la locul său cu o putere nevăzută şi cu mare zgomot şi s-a înălţat la boltă. Apoi, plecându-şi vârful în jos, a căzut la pământ. Văzând aceasta, poporul s-a cuprins de mare frică şi spaimă şi, ridicându-şi ochii şi mâinile în sus, a strigat cu mare glas multă vreme ,,Doamne miluieşte”, şi nu voia să iasă din biserică pentru că aştepta să năvălească asupra acelei insule a Lesviei o pierzare grabnică.
În vremea aceea era acolo cuviosul Simeon cu fratele său Gheorghe, care a fost mai pe urmă moştenitor al scaunului acestui Gheorghe mai vârstnic. Acel Simeon, fiind mai înainte văzător, a zis cu plângere către popor: ,,Nu va fi aşa, fraţilor, precum aşteptaţi, nici nu va pierde Dumnezeu latura aceasta până în sfârşit; ci va veni în zilele acestea un împărat urâtor de Dumnezeu şi potrivnic Lui, care va lua podoaba Bisericii, aruncând la pământ cinstitele icoane”.
După puţine zile, în aceeaşi biserică, fiind din întâmplare uşile deschise, un porc sălbatic mare şi înfricoşat, având urechile şi coada tăiate, a intrat în biserică în sfântul altar şi s-a culcat pe scaunul de sus. Văzând aceasta, slujitorii bisericii au încercat să-l scoată, dar nu puteau, fiind sălbatic, căci repezindu-se îi fugărea pe toţi care voiau să-l scoată din altar. Apoi aducându-se drugi mari, l-au bătut multă vreme până la sânge şi, obosindu-l cu mare greutate, l-au putut scoate. Despre acest lucru înştiinţându-se acest fericit Simeon, a zis: „Să mă credeţi, fiilor, că porcul acela prevesteşte pe cel ce are să fie episcop aici cu voinţa lui Dumnezeu, care va avea obicei şi viaţă porcească”.
Şi s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că venind la împărăţie Leon Armeanul, el a chemat la Constantinopol mulţi episcopi spre a-i amăgi la eresul său cel luptător de icoane. Fiind chemat şi Sfântul Gheorghe mitropolitul Mitiliniei, el a ruşinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot şi pe ceilalţi cu dânşii eretici i-a făcut să-şi cunoască amăgirea lor. Nesuferind mustrările lui, împăratul şi mincinosul patriarh l-au izgonit în Herson, iar în locul lui au pus mitropolit pe un oarecare eretic care, asemenea porcului care iese din pădure, a muşcat şi a prihănit via lui Hristos, călcând sfintele icoane şi tulburând ca o fiară oile cele cuvântătoare.
Petrecându-şi în surghiun celelalte zile ale vieţii sale, Sfântul Gheorghe a făcut multe minuni cu darul lui Hristos. Sosind vremea morţii lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, care s-a văzut şi în Insula Lesviei, vestind mai înainte sfârşitul lui cel fericit. Astfel, pe cel ce a fost în viaţă lumină lumii prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfârşit l-a preamărit Dumnezeu prin stea luminoasă.

ORNAM11

1

Din viaţa Sfântului Mucenic Mamant (2 septembrie)

Iulian Paravatul, încă tânăr fiind şi vrând să arate dreaptă credinţă, deşi era lup în haină de oaie, a început a zidi deasupra mormântului Sfântului Mucenic Mamant o biserică prea minunată, cu mare cheltuială. Însă aceasta nu din ortodoxie, ci din slavă deşartă şi făţărnicie. Atunci s-a văzut cu adevărat o minune prea slăvită. Pentru că ceea ce ziua se zidea, noaptea se risipea; iar stâlpii, punându-se, se întorceau îndărăt în sus. Pietrele nici una nu putea să vină cum se cade în zid, căci una era vârtoasă încât nu putea fi tăiată, iar alta se risipea ca praful, iar varul şi cărămizile în toate dimineţile se aflau spulberate ca de vânt şi aruncate de la locurile lor.
Şi aceasta era zidirea păgânătăţii lor şi semnul prigoanei ce avea să vină asupra Bisericii lui Dumnezeu. O minune ca aceasta se săvârşea deasupra mormântului sfântului, pentru că el nu a voit să-i zidească biserică acel împărat apostat, care avea degrabă să strice credinţa cea dreaptă.

Iulian Paravatul a sfârşit la fel de rău pe cât a lucrat. Acest lucru îl aflăm din viaţa Sfântului Vasilie cel Mare (1 ianuarie).

Necuratul şi păgânul împărat Iulian Paravatul, mâniindu-se asupra Sfântului Vasilie cel Mare pentru un motiv oarecare, l-a ameninţat că, după ce va purta război cu perşii, va veni să poarte război şi cu el şi va da foc cetăţii lui şi va robi poporul său. Când a socotit sfântul că împăratul trebuia să se întoarcă de la război, a adunat poporul şi i-a poruncit să postească 3 zile; apoi s-a suit cu tot poporul în Muntele Cezareei unde se afla o biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Rugându-se creştinii milostivului Dumnezeu şi Maicii Domnului ca să risipească sfatul păgânului împărat, sfântul a văzut stând împreună cu poporul la rugăciune mulţime de oaste cerească împrejurul muntelui şi în mijloc a văzut o femeie şezând pe un scaun cu multă slavă, care a zis către îngerii care stăteau împrejur: ,,Chemaţi la mine pe Mercurie, ca să se ducă să ucidă pe Iulian, vrăjmaşul Fiului meu”. Deci l-a văzut Sfântul Vasilie pe Marele Mucenic Mercurie cum a venit înaintea acelei femei, care era Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, şi luând voie de la ea s-a dus degrabă.

1

După ce sfântul a văzut această vedenie, a luat îndată pe unii din clerici şi s-a pogorât în cetate. Şi era acolo o biserică a Sfântului Mercurie în care se aflau moaştele lui, căci Sfântul Mercurie a murit acolo în Cezareea, mai înainte cu 100 de ani. Sfântul Vasilie a intrat în acea biserică şi s-a rugat înaintea icoanei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu lângă care se afla şi chipul Sfântului Mare Mucenic Mercurie, cu suliţă ca un ostaş. Şi sfântul se ruga Maicii Domnului ca răucredinciosul împărat Iulian Paravatul, mare prigonitor şi pierzător al dreptcredincioşilor creştini, să nu se mai întoarcă de la războiul cu perşii, spre pierderea credinţei creştineşti. Şi în timp ce se ruga a văzut chipul Sfântului Mercurie schimbându-se şi s-a făcut nevăzut câtăva vreme; iar după puţin timp s-a arătat cu suliţa însângerată.
Chiar în acelaşi timp, în depărtatul război, Iulian a fost însuliţat de un ostaş necunoscut care, îndată ce l-a însuliţat, s-a făcut nevăzut. Iar ticălosul Iulian, luând sânge din rana sa a aruncat în sus către cer şi grăind hule asupra lui Hristos, a zis: ,,Ai biruit Galileene !”
Această minune s-a adeverit atunci, că însăşi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Vasilie cel Mare şi ale poporului, a trimis pe acest plăcut al lui Dumnezeu şi al ei, pe Sfântul purtătorul de biruinţă Marele Mucenic Mercurie, din Biserica cea care prăznuieşte către Biserica cea care avea război, spre pedepsirea împotrivitorului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul, şi spre apărarea sfintei credinţe şi a dreptcredincioşilor creştini.

Reclame

Cum ne agonisim mântuirea răbdând necazuri şi nedreptăţi în această lume nedreaptă, pentru a ajunge în lumea drepţilor lui Dumnezeu

1

Din întâmplările unui monah rus pe drumul către mântuire

… În timp ce ne bucuram eu şi sora mea de aceste daruri ale milostivirii lui Dumnezeu, vechiul prigonitor şi pizmaş, vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, nu dormea. Câţiva dintre fraţii din mânăstire, prinzându-se că am bani şi că i-am încredinţat spre păstrare maicii Eufalia (în acea vreme, în Rusia, fetele care doreau să meargă la mânăstire aveau nevoie de o sumă de bani, ca un fel de zestre, ca să intre în mânăstire; acesta era şi cazul surorii acestui monah), au început să mă suspecteze că fac afaceri necurate la magazie. N-ar fi trebuit să fac un efort deosebit ca să-mi dovedesc nevinovăţia, fiindcă niciodată nu cumpăram efecte pentru magazie de unul singur, ci întotdeauna în prezenţa contabilului mânăstirii sau a altcuiva dintre ieromonahi. În plus, aveam acte cu care să justific fiecare cumpărătură, pe care le puteam prezenta oricând. Dar, puţin câte puţin, treaba s-a îngroşat, mergând până acolo, încât mi s-a făcut lehamite de atâtea hărţuieli şi eram decis să mă duc la Lavra Peşterilor, ca să evit această nouă ,,cercare”. Dar, ajungând la urechile stareţului Iona, acesta a insistat să rămân, să nu-mi aplec urechea la clevetiri şi pârâciuni, să fac bine să nu le iau în seamă. N-am vrut să-l supăr pe stareţ şi am rămas. În felul acesta s-au spulberat uneltirile diavolului, care nu urmărea altceva decât să mă scoată din mânăstirea în care făcusem jurământ să rămân până la moarte.
Am rămas la ascultarea de supraveghetor al magaziei mânăstireşti de haine şi încălţăminte, ducând mai departe jugul greu al prigoanelor şi al supărărilor de tot felul. Aveam multă treabă, dar supărări şi mai multe. Gâlceava se isca de acolo de unde cârmuitorul nostru, marele stareţ, părintele Iona, fiindcă purta el însuşi îmbrăcăminte veche şi ponosită, încălţat iarna şi vara cu aceiaşi pâslari, le impunea şi fraţilor aceeaşi modestie şi de aceea făceam foarte puţine achiziţii de îmbrăcăminte. Fraţii începuseră să cârtească, pretinzându-mi mie, ca unuia ce răspundeam de magazie, îmbrăcăminte corespunzătoare, pe care nu aveam de unde să le-o dau.
De aici mi se trăgeau toate ponoasele şi învinuirile, deoarece refuzau să accepte duhul de simplitate şi smerenie pe care ni-l impunea stareţul şi pe care numai el îl avea din belşug. Pentru a scăpa de reproşuri şi dojeni am încercat în nenumărate rânduri să scap de această ascultare, dar stareţul, părintele Iona, nici nu voia să audă. Lucrurile ajunseseră până acolo, încât renunţam şi la hainele de pe mine, ca să ajut pe vreunul care avea mai mare nevoie. Dar aceasta nu era decât o picătură într-un ocean. Începusem să-l bârfesc şi să-l judec eu însumi pe stareţ, uitând de măreţia şi sfinţenia îndrumătorului, părintelui şi binefăcătorului meu.
Dificultăţile pe care le întâmpinam în fiecare zi în calitate de ,,responsabil” al magaziei m-au făcut să recurg la un gest nechibzuit, în urma căruia speram să mi se ia această ascultare. Am luat cheile şi i le-am dus stareţului, spunându-i că orice mi s-ar întâmpla, nu mă mai întorc la magazie. Părintele Iona a încercat mai întâi să mă ia cu binişorul, să mă liniştească, apoi, văzând că nu merge cu sfatul, m-a certat cu asprime, spunându-mi că nu-mi va îngădui să mă lepăd de ascultarea care îmi revenea şi că să fac bine să iau cheile înapoi. L-am refuzat cu obrăznicie şi am ieşit din chilia stareţului, după ce mai întâi i-am aruncat cheile pe masă, zicând: „Mai bine plec din mânăstire decât să iau cheile!”

A trecut o săptămână, au trecut mai multe, cheile continuau să se afle pe masa stareţului, până când a fost convocat soborul mânăstiresc, care a hotărât să preiau din nou cheile şi să rămân la vechea ascultare de responsabil al magaziei. M-au chemat în faţa soborului, ca să-mi comunice această decizie. M-am dus, i-am salutat după cuviinţă, zicând: ,,Domnul să fie cu voi şi cu cheile voastre !”, apoi am fugit şi m-am încuiat în chilie. Pradă unei emoţii răvăşitoare, m-am culcat şi nu mi-am dat seama când m-a luat somnul şi când am visat ceea ce am visat şi din care m-am ales cu un tâlc adânc.
Parcă mi se arăta raiul, de o frumuseţe de nedescris; îl vedeam de departe, era împrejmuit şi se intra doar printr-o singură poartă, înaintea căreia stătea Maica Domnului, îmbrăcată într-o cămaşă de păr aspru, ponosită. Am vrut să intru în rai ocolind-o, dar poarta se închisese. M-am dus să caut o altă intrare, dar n-am găsit. Una din străjile care stătea în dreptul porţii mi-a spus:

– De ce cauţi alte porţi fără să vorbeşti cu Portăreasa?

Auzind aceasta, am căzut înaintea Maicii Domnului şi am început să-i sărut preacuratele sale picioare, zicând:

– Lasă-mă să intru în rai, Măicuţă, Împărăteasă cerească!

Nu mi-a răspuns. În schimb, mi-a apărut în faţă, ca din pământ, o femeie cu o înfăţişare respingătoare, de o monstruoasă urâţenie. Trupul ei răspândea o duhoare insuportabilă.

Arătându-mi-o, Preacurata mi-a spus:

– Dacă săruţi această femeie, te voi lăsa să intri în rai.

N-am îndrăznit să nu fac ceea ce-mi cerea, m-am atins cu precauţie de nasul femeii şi am sărutat-o.

Atunci Maica Domnului i-a dat poruncă femeii:

– Fă-l să vadă cum arată cele ale lumii !

Fără a sta o clipă pe gânduri, acea femeie care te băga în groază a început să-şi sfârtece trupul cu mâinile, chiar în dreptul inimii, şi am văzut, cu oroare, că în rana pe care şi-o făcuse colcăia puzderie de şerpi şi de alte reptile, care de care mai hidoase şi mai dezgustătoare, târându-se, încolăcindu-se, împletindu-se unele cu altele într-o îngrămădeală de neînchipuit.

Sfânta Portăreasă a grăit către femeie:

– Alege şi dă-i să-şi facă îmbrăcăminte !

Femeia a început să ia din grămadă cu amândouă mâinile şi ce nimerea îmi dădea mie. Era ceva de groază ! Gadinele se zvârcoleau, încercau să ajungă la mine, îşi clătinau capetele oribile, îmi aruncau priviri ucigătoare. Încremenisem de spaimă.

– Ia, ia, mai ia, am auzit glasul Împărătesei cereşti, dacă vrei să intri în rai …

Am luat din ceea ce mi se dădea, dar … m-am trezit.

A fost un vis de care aveam să-mi amintesc de multe ori, văzând în el voinţa Maicii Domnului de a mă determina să fac ascultare, în ciuda necazurilor, bârfelor şi învinuirilor care puteau să mi se tragă de la ea, cunoscând că dacă nu-i voi respecta porunca, nu mă voi mântui şi nu voi dobândi raiul. Visul acela m-a impresionat teribil, nu puteam să nu recunosc în acele gadini pe fraţii din mânăstire care mă cleveteau şi mă defăimau în tot chipul.

A doua zi am fost chemat la chilia părintelui Iona, unde se aflau şi alţi stareţi din sobor. Ameninţându-mă cu degetul, părintele Iona mi-a spus:

– Voinţa Maicii Domnului este să rămâi în mânăstire, altminteri ia-ţi gândul de la rai, părinte ! Am plâns cu amar, uluit de înainte-vederea părintelui meu, am luat cheile, cu smerenie m-am aplecat până la pământ în faţa lui şi a celorlalţi stareţi şi am ieşit fără să spun un cuvânt.

M-am întors în chilia mea, m-am dus în cerdac, am făcut câteva metanii, cerând ajutor şi mijlocire de la Împărăteasa cerească, mi-am reluat ascultarea, simţindu-mă din ce în ce mai întărit în duh împotriva atacurilor vrăjmaşului şi a clevetirilor oamenilor.

Despre cum ,,multe lucruri par a fi bune, dar nu sunt, căci nu sunt făcute cu scop bun”

1

Sfântul Grigorie Dialogul († 604), papa Romei, a adunat, în paginile unei cărţi, vieţi şi întâmplări minunate din vieţile preacuvioşilor părinţi de pe meleagurile sale, la care a fost martor sau despre care a auzit de la alţi creştini demni de încredere. Printre aceste istorisiri am găsit una aparte, despre un oarecare episcop Fortunat din cetatea Todi sau Tudertia, care se află în Umbria, la graniţă cu Tuscia.

* * *

Bărbat foarte evlavios cu petrecerea, Fortunat cu numele, episcop al Bisericii, primind de la Dumnezeu putere mare, izgonea duhurile rele şi biruia şi covârşea cu îngăduinţa şi răbdarea întru rugăciuni multele sfaturi viclene împotriva lui ale diavolului (Sfântul Grigorie istoriseşte mai departe câteva din minunile făcute de acest episcop slăvit, printre care înfăţişează şi pilda de mai jos).
Acest bărbat cinstit, adevărat slujitor al lui Dumnezeu, pe un oarecare om demonizat l-a izbăvit prin sfintele sale rugăciuni. Dar duhul rău ce a ieşit dintr-însul, când a înnoptat şi toţi oamenii erau la casele lor odihnindu-se, a luat chip de om; şi se prefăcea că este smerit şi umbla pe uliţele cetăţii şi strigând zicea: ,,O, ce a făcut sfântul bărbat Fortunat episcopul! Iată, om smerit a alungat din chilia lui, şi acum caut să mă odihnesc, dar nu găsesc loc în cetatea lui”. Auzind aceasta, un oarecare, în casă fiind cu nevasta lui şi cu un copil mic, şezând pe vatră, s-a sculat şi l-a chemat şi l-a adus înăuntru, şi l-a întrebat ce i-a făcut episcopul; şi aproape de dânsul, acolo, lângă vatră, l-a pus să şadă.
Deci şezând ei şi vorbind împreună, duhul necurat a intrat în copil şi l-a aruncat în foc şi a murit. Deci văzând şi păţind aceasta, tatăl acela păcătos şi iubitor de străin a cunoscut pe cine a alungat episcopul şi pe cine a primit el. Acest om, care s-a crezut primitor de oameni, şi-a pierdut copilul. Eu am auzit că a şi orbit, iar pricina acestor răutăţi este aceasta: că multe lucruri par a fi bune, dar nu sunt, căci nu sunt făcute cu scop bun. Şi în Evanghelie cuvântul Domnului cel adevărat şi nepieritor zice: ,,De este ochiul tău viclean, tot trupul tău este întunecat” (Matei 6, 23); că dacă la tot lucrul se face început cu înşelăciune, tot lucrul următor este strâmb, deşi se vede a fi drept.
Deci şi acest om, nu din milă a arătat, mi se pare, iubirea de străin, ci spre a-l defăima pe episcop, iar aceasta a făcut-o cunoscută judecata ce a urmat, că primirea aceea ce s-a făcut n-a fost fără de răutate. Sunt aşadar mulţi care fac un lucru [aşa-zis] bun, dar îl fac pentru a acoperi fapta cea bună a altuia, căci nu pentru cea de la Dumnezeu plată se străduiesc a face lucrul bun, ci îl fac vrând a se lăuda şi vrând a le răsturna pe cele bune ale altora. Drept aceea, socotesc că omul acesta care l-a primit pe diavolul a făcut mai mult pentru arătare decât pentru milostivire, ca să se arate mai bun decât episcopul; pe cel pe care l-a gonit episcopul l-a primit el.

Sfântul Mucenic Anastasie Persul, cel căruia i s-a cerut să spună doar trei cuvinte: ,,Nu sunt creştin” şi apoi este liber să meargă unde voieşte, şi despre cum el, nefăcând acest mic compromis, şi-a câştigat cununa veşnică de mucenic al lui Hristos

1Sfântul Mucenic Anastasie a fost de neam din Persia şi a trăit pe vremea împăratului Heraclie al romanilor şi al împăratului Hosroe al perşilor. Era din neam de vrăjitori, de la care a şi învăţat meşteşugul vrăjitoresc. Când împăratul Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu sine în Persia cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci. Pentru minunile făcute de Sfânta Cruce în Persia se dusese vestea că Dumnezeul creştinilor a venit acolo.
Sfântul, fiind biruit de dorul de Dumnezeu, a cercetat cu deadinsul să afle ce este cu Sfânta Cruce, şi aflând de la un creştin iconomia dumnezeiască, a crezut în Hristos şi a dorit să se facă următor patimilor Lui. A plecat în Ţara Sfântă, unde s-a făcut monah iscusit în Mânăstirea Sfântului Sava. Acolo citea sfintele cărţi, învăţa pe de rost Psaltirea şi dorea cu ardoare să-şi sfârşească viaţa prin suferinţe muceniceşti. În urma unui vis a plecat în Cezareea Palestinei, unde întâlnindu-se cu nişte vrăjitori şi batjocorind faptele lor, a fost prins şi dus la Marzavan, stăpânul lor.

Boierul Marzavan a trimis la Cuviosul Mucenic Anastasie, zicându-i: ,,Iată îţi porunceşte ţie împăratul ca numai un cuvânt să zici: nu sunt creştin, şi îndată vei fi liber ca să mergi oriunde vei voi, sau la creştini sau la monahi, sau în pietre, ori la cea dintâi rânduială ostăşească”. Răspuns-a mucenicul lui Hristos: ,,Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos al meu, nici cu mintea, nici cu cuvântul”.

Apoi, iarăşi boierul a trimis pe un casnic al său la sfânt, zicându-i: ,,Ştiu că te ruşinezi de mulţi, dar mai ales de cunoscuţii tăi, şi nu voieşti ca înaintea lor să te lepezi de Hristosul tău; însă de vreme ce porunca împărătească stă asupră-ţi şi care nimeni nu se cade să n-o asculte, de aceea, dacă vrei, numai înaintea mea şi a altor doi sfetnici ai mei să zici: mă lepăd de Hristos, şi îndată te vei slobozi; pentru că ce pagubă va fi ţie, când numai cu gura îţi vei adeveri lepădarea, iar inima ta neunindu-se cu gura, vei crede în Dumnezeul tău?” Răspuns-a mucenicul: ,,Să nu-mi fie mie aceea nici înaintea ta, nici înaintea altora, ca să mă lepăd de Domnul meu, nici la arătare, nici în taină, nici în vis şi nici va putea cineva să mă silească la acestea, orice mi-ar face”.

Ducându-se acel om de casă la boier şi cele auzite de la mucenicul spunându-i, a poruncit boierul ca să-l aducă înaintea sa, şi i-a zis: ,,Iată, a poruncit împăratul ca în fiare legat să te trimit la dânsul în Persia”. Sfântul Mucenic Anastasie a răspuns: ,,De vei voi să mă liberezi, apoi, eu singur, fără de fiare voi merge la împăratul vostru; pentru că ce trebuinţă este ca să mă pui în fiare pe mine, cel ce de voie rabd şi voiesc a răbda pentru iubitul meu, Stăpânul Hristos?” Văzând boierul că cu nici un chip, nici cu momiri, nici cu îngroziri nu poate să întoarcă pe mucenic de la creştinătate la păgânătate l-a rânduit cu alţi doi legaţi, care erau aşijderea creştini şi osândiţi pentru o pricină nedreaptă, ca după cinci zile să-i trimită în Persia, la judecata împăratului.

Şi a fost dus sfântul înaintea împăratului, şi nici înaintea lui nu s-a lepădat că este creştin, pentru care pricină şi-a câştigat cununa veşnică de mucenic al lui Hristos.

Cum l-a ales Dumnezeu pe Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul, papa Romei, să fie întâistătător al Bisericii Romane

1

Fericitul Grigorie, cel ce a fost mai-înainte-stătător al Sfintei Biserici a Romei, a fost mai întâi monah în Mânăstirea Sfântului şi Slăvitului Apostol Andrei, care se numea Kliorcavi (mânăstirea întemeiată de Sfântul Grigorie în casele părinteşti), în apropiere de Biserica Sfinţilor Ioan şi Pavel, şi s-a făcut apoi egumen al acestei mânăstiri. Iar mama lui, fericita Silvia, se afla atunci aproape de poarta Sfântului şi Slăvitului Apostol Pavel, în locul ce se numea Kellanova.

În timp ce se retrăsese dedicându-se scrisului, fiindcă era un bun scriitor, vine la el un sărac, rugându-l şi zicându-i: ,,Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu cel Preaînalt, că am fost corăbier şi mi s-a sfărâmat corabia şi am pierdut toate cele ale mele, ba şi pe cele străine”. Iar iubitorul de săraci şi ca un adevărat rob al lui Hristos, Grigorie, l-a chemat pe ucenicul său şi i-a zis lui: ,,Frate, du-te şi dă-i şase galbeni”. Dar după puţin timp, în aceeaşi zi, a venit acelaşi sărac şi i-a zis fericitului: ,,Mai miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, că multe am pierdut şi puţin mi-ai dat”.

Iar fericitul Grigorie a poruncit iarăşi ucenicului să-i dea alţi şase galbeni. Primind aşadar săracul şi aceşti bani, s-a dus şi, iarăşi, după puţină vreme, în aceeaşi zi, şi pentru a treia oară, vine, zicând: ,,Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, dă-mi şi altă milostenie, că multe am pierdut”. Iar fericitul zice ucenicului: ,,Du-te, dă-i şi alţi şase galbeni”. Iar el, răspunzându-i, îi zice: ,,Crede-mă, cinstite părinte, n-a mai rămas nici un galben”. Atunci i-a zis lui fericitul: ,,N-ai altceva, vreun lucru sau haină să-i dai ?” Iar el răspunzând, a zis: ,,Alt vas, părinte, nu avem decât vasul cel de argint pe care doamna cea mare (mama voastră) l-a trimis, precum obişnuieşte, cu puţine legume”. Zise către dânsul robul lui Dumnezeu Grigorie: ,,Dă-i acel vas”. Primindu-l şi pe acela, săracul s-a dus.

Iar după ce fericitul Grigorie s-a făcut patriarh, a poruncit sachelarului, după obiceiul casei, ca într-o zi să cheme la masă doisprezece săraci. Venind dar săracii şi şezând împreună cu patriarhul să mănânce, la masă erau treisprezece; şi chemându-l pe sachelar, i-a zis lui: ,,Nu ţi-am zis să chemi doisprezece?” Iar sachelarul, pe cel de-al treisprezecelea nevăzându-l, a zis: ,,Crede-mă, prea cinstite stăpâne, sunt doisprezece”. Cunoscând dar patriarhul că este vedenie dumnezeiască, întorcându-se adesea îl vedea pe cel de-al treisprezecelea, care şedea mai jos decât toţi şi îşi schimba faţa, şi când era bătrân cu barba albă, când tânăr se arăta.
Iar după ce s-au sculat de la masă, tuturor celorlalţi patriarhul le-a urat de bine ca să plece, iar pe cel de-al treisprezecelea, care se arăta atât de minunat, ţinându-l de mână, l-a dus la chilia sa şi i-a zis lui: ,,Te jur pe tine, întru mărirea puterii lui Dumnezeu, să-mi arăţi cine eşti şi care îţi este numele”. Iar el a zis către dânsul: ,,Pentru ce întrebi de numele meu? Şi acesta este minunat ! Însă eu sunt săracul acela care a venit la tine când te odihneai în chilia ta în Mânăstirea Sfântului Apostol Andrei; căruia i-ai dat cei doisprezece galbeni şi vasul cel de argint, pe care cu legume ţi l-a trimis fericita Silvia, mama ta. Cunoaşte, aşadar, că în ziua aceea, când cu îndelungă răbdare şi cu curăţia inimii mi le-ai dat pe acelea, a poruncit Domnul să fii înainte-stătător al Sfintei Biserici pentru care El Şi-a vărsat sângele. Şi să fii diadoh al lui Petru, verhovnicul Apostolilor, fiindcă şi faptelor lui celor bune ai urmat, când împărţea lucrurile ce i se aduceau, întru curăţia inimii, fiecăruia orice i-ar fi trebuit”.

Zise către dânsul fericitul Grigorie: ,,De unde ştii tu că atunci m-a orânduit Domnul să fiu patriarh?” Iar el răspunzând, a zis: ,,Fiindcă îngerul Domnului Atotţiitorul sunt eu. De aceea ştiu. Că şi atunci, Domnul m-a trimis ca să încerc mintea ta, dacă în iubire de oameni şi cu dragoste, şi nu cu făţărnicie, faci milostenie”. Acestea zicând şi auzind, fericitul Grigorie s-a temut, că încă nu văzuse înger, căci până atunci îl văzuse ca pe un om căruia îi vorbea. A zis dar îngerul către dânsul: ,,Nu te teme. Iată că m-a trimis Domnul ca să fiu împreună cu tine; că tu vei trăi şi vei fi în lumea aceasta, şi orice vei voi să ceri de la Dumnezeu, prin mine trimite cererea ta către Domnul”.
Atunci fericitul a căzut cu faţa sa la pământ şi s-a închinat Domnului şi a zis: ,,Dacă pentru acea dare şi, în scurt, un nimic, atâta mulţime de milostiviri întru tot înduratul Domnul a arătat către mine, întrucât pe îngerul Său l-a trimis ca să fie cu mine de-a pururea, la ce slavă se vor învrednici cei ce vor lua seama şi vor împlini toate poruncile Lui şi vor lucra întru dreptate în toate zilele vieţii lor! Nemincinos este cel ce a zis: Milostenia se laudă la judecată şi cel ce miluieşte pe săraci Îl împrumută pe Dumnezeu. Aceluia, aşadar, Domnul Cel ce poartă grijă de mântuirea oamenilor, îi zice să şadă de-a dreapta Lui”. ,,Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi m-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la mine” (Matei 25, 34-36).

Fie dar nouă, tuturor, a auzi acest fericit glas, şi acele bunătăţi veşnice a le dobândi pentru rugăciunile Prea Curatei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, ale Sfântului Grigorie şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

Despre Sfântul Paisie cel Mare, cel căruia Domnul Hristos i-a spus: ,,Orice cerere vei face în numele Meu, să ţi se dea, şi pentru oricare păcătoşi vei mijloci la Mine, să se ierte păcatele lor”

1

Întotdeauna m-au mişcat cuvintele Sfântului Prooroc şi Împărat David care spune că Dumnezeu face voia celor ce se tem de El: ,,Aproape este Domnul de toţi cei ce îl cheamă pre el, de toţi cei ce îl cheamă pre el întru adevăr. Voia celor ce se tem de el va face, şi rugăciunea lor va auzi şi-i va mântui pre dânşii” (Psalmi 144, 19-20). Adică Dumnezeu, Făcătorul văzutelor tuturor şi nevăzutelor, caută cu iubire către zidirea mâinilor Sale, ascultă rugăciunea omului şi, mai mult decât atât, atunci când omul împlineşte poruncile lui Dumnezeu şi se teme cu iubire de El, Dumnezeu vorbeşte cu el, uneori chiar faţă către faţă, şi chiar face voia făpturii Sale. Căci prin Jertfa Mântuitorului pe crucea Golgotei, El ne-a mântuit din porţile morţii şi ne-a făcut prieteni, fii şi moştenitori ai Împărăţiei Sale celei cereşti.

Iată o dovadă cutremurătoare, o adeverire că cele spuse de psalmist sunt nemincinoase, culeasă din viaţa Sfântului Paisie cel Mare. Ca răsplată pentru dragostea neţărmurită ce avea către Ziditorul şi Mântuitorul său, Sfântul Paisie cel Mare s-a învrednicit să i se arate Hristos în vremea rugăciunii sale:

Şi iată Se arată înaintea lui Mântuitorul nostru, cel mai dorit decât toate. Iar el, nesuferind a vedea dumnezeiescul Lui chip, a căzut la pământ, cutremurat şi înfricoşat, zicând: O, Hristoase Împărate, nepovestita Ta dragoste care o ai spre slugile Tale ! Iar Mântuitorul întinzând mâna Sa, l-a ridicat şi i-a zis: Pace ţie, sluga mea ! Nu te înfricoşa, căci bunătatea Mea se veseleşte foarte de lucrurile tale şi rugăciunea ta este foarte bine primită şi plăcută Mie. Deci veseleşte-te şi ia plată preastrălucită pentru aceste lucruri ale tale. Iată îţi dau un dar ca acesta: Orice cerere vei face în numele Meu, să ţi se dea, şi pentru oricare păcătoşi vei mijloci la Mine, să se ierte păcatele lor.

Iar Sfântul Paisie a zis: Împărate Hristoase, măcar de m-aş învrednici eu ticălosul să iau de la bunătatea Ta o iubire de oameni ca aceasta, adică să mi se dea dar, ca să cer cele ce se cuvin şi cele ce-mi sunt trebuincioase mie, ca să petrec lesne căile cele mântuitoare ale poruncilor Tale şi să dobândesc sfârşit bun, căci fără de pronia Ta, nu ne este cu putinţă să facem vreun bine. Căci dacă Tu Ţi-ai vărsat pentru mântuirea noastră. Sângele Tău cel de mult preţ, ai primit să rabzi moarte şi îngropare şi prin Învierea Ta ne-ai dăruit nouă viaţă veşnică, câte morţi nu suntem noi datori să răbdăm pentru dragostea Ta? Iar după ce Paisie a zis acestea, Mântuitorul l-a binecuvântat şi S-a înălţat la ceruri. Iar că sfântul a luat cu adevărat un dar ca acesta de la Dumnezeu, se va arăta în cele ce urmează.

Un ascultător al unui bătrân a murit. Acela, amăgindu-se de zavistnicul diavol, se afla în osânda nesupunerii şi a neascultării şi lucrul cel mai rău a făcut, că a căzut şi în alt păcat şi nu s-a pocăit, ticălosul. Deci bătrânul lui ruga de multe ori pe Dumnezeu să-i arate unde a ajuns sufletul leneşului lui ascultător. De aceea i s-a arătat că se muncea în iad cu munci cumplite şi aspre. Şi rănindu-se groaznic bătrânul cu inima, nu înceta a ruga pe Dumnezeu pentru el şi, adăugând noi postiri pe lângă postirea sa cea mai dinainte, a postit patruzeci de zile şi atunci a auzit un glas ce-i zicea: „Acest suflet, pentru care te rogi fierbinte, se cade să fie în iad până când voi veni cu îngerii şi cu trâmbiţele judecăţii şi atunci va lua cuviincioasă plată pentru lucrurile sale.”

Bătrânul, auzind această hotărâre, s-a întristat foarte mult şi, pe lângă cele patruzeci de zile de mai înainte, a adăugat alte patruzeci de zile de postire şi, umilindu-se pe sine mai mult, ruga pe Dumnezeu. Dar iarăşi a auzit de la Dumnezeu: „Rămâne în iad, până voi veni pe norii cerului!” Deci, de vreme ce n-a putut să plece dumnezeiasca milostivire să-l ierte – şi aceasta poate a făcut-o Mântuitorul, ca bătrânul să pună mijlocitor pe dumnezeiescul Paisie şi astfel, ascultându-l pe acesta, să se adeverească deplin făgăduinţa ce i-a dat-o -, a alergat bătrânul la Paisie în pustia cea mai dinlăuntru, ştiind îndrăzneala ce avea acela către Dumnezeu şi nădăjduind că singur el poate să milostivească pe Dumnezeu.

Iar Cuviosul Paisie, cunoscând prin dumnezeiescul dar venirea bătrânului, a ieşit întru întâmpinarea lui şi după sărutarea lor a zis către el: O, părinte, pentru ce ai venit la mine prostul şi păcătosul şi te-ai umilit atât de mult? Iar bătrânul, povestind întâmplarea ucenicului său şi rugile ce le-a adus lui Dumnezeu pentru el şi hotărârea ce a auzit-o că se va pedepsi în iad până la venirea Domnului, i-a zis: Pentru aceasta am venit să rog pe cuvioşia ta, ca împreună să te doară inima pentru el şi să rogi pe Dumnezeu pentru ticălosul meu ucenic, căci cred că dacă Îl vei ruga, te va asculta. Deci nu mă lăsa supărat, ci roagă-L, căci altfel nu mă duc de aici.

Acestea zicând acel bun bătrân, a înduplecat pe marele Paisie, mai mult cu lacrimile lui decât cu cuvintele, să se roage lui Dumnezeu şi să milostivească îndurările Lui. Deci a zis Cuviosul Paisie: O, sfinţite stăpâne, cum este cu putinţă să mă apuc de un lucru ca acesta? Căci acesta este lucrul tău şi al marii tale minţi, măcar că de astă dată nu te ascultă Dumnezeu, pentru pricinile pe care El singur le ştie, căci judecăţile Lui sunt multe şi adânci. Însă, ca să ascult porunca ta, iată, rog pe Dumnezeu împreună cu cuvioşia ta şi orice se va arăta plăcut Lui, facă-se. Deci rămânând tu în acest loc, roagă pe Dumnezeu, iar eu mă duc să-L rog în pustia cea mai dinlăuntru.

Şi ducându-se acolo, a stat la rugăciune şi, înălţându-şi mâinile şi mintea la cer, a zis: Ziditorule al tuturor, caută spre rugile noastre, ale nevrednicilor robilor Tăi şi ca un bun slobozeşte din legăturile iadului sufletul ucenicului bătrânului! Acestea şi cele asemenea acestora rugându-se lui Dumnezeu, n-a fost chip să nu fie auzit – după nemincinoasa făgăduinţă ce a luat. Deci îndată, Hristos, Cel ce este de faţă pretutindeni, nevăzut, i s-a arătat lui şi i-a zis: Robul meu Paisie, ce ceri cu tot sufletul? El a răspuns: Doamne, Tu eşti Cel ce cunoşti toate! Tu ştii că cer să miluieşti pe neascultătorul şi păcătosul ucenic al bătrânului, care vai! se munceşte în iad, ticălosul. Deci mă rog Ţie, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi izbăveşte-l ca un iertător şi mult milostiv.

Mântuitorul a zis către dânsul: Dar eu am hotărât ca el să rămână în iad şi să se muncească pentru neascultarea şi păcatul lui, până când voi veni cu îngerii pe norii cerului! Iar Paisie, alesul Domnului, rugându-L, a zis: Stăpâne al tuturor, dar ce lucru nu se supune poruncii Tale când voieşti? Îţi este lesne Ţie, Stăpânul veacurilor şi Făcătorul tuturor celor ce sunt, să faci şi acum acelaşi chip al venirii Tale.

Mântuitorul, auzind acestea, S-a înălţat la ceruri. Apoi S-a pogorât pe nori cu multă slavă, cu îngeri şi cu arhangheli, cu trâmbiţe, cu cete de drepţi şi cu toate acelea câte au să se pogoare în ziua cea de apoi a judecăţii, şi a aşezat scaune şi divan înfricoşat. Pe urmă a fost chemat şi sufletul ascultătorului ce murise şi, ieşind din iad, a stătut înaintea Judecătorului şi a fost dat în mâinile lui Paisie, şi apoi bătrânului său, care se ruga în ceasul acela cu multă nevoinţă, precum se învoiseră mai înainte, ca să se roage amândoi.

Deci a auzit glas de sus, zicându-i: Prin mâinile slugii Mele Paisie, ia sufletul ucenicului tău care s-a slobozit din iad, şi nu-l vei mai vedea în munci, ci în odihnă! Atunci îndată a venit sufletul ucenicului şi a stătut înaintea bătrânului şi mărturisea că multe a pătimit de la schingiuirile muncii pentru neascultare, fiindcă aceasta i s-a făcut pricină să cadă în păcat, şi pentru păcat a încercat muncile cele cumplite ale iadului. Apoi zicea: Dar prin rugăciunile tale şi ale dumnezeiescului Paisie, S-a milostivit iubitorul de oameni, Dumnezeu, şi m-a dezlegat din legăturile iadului; deci, iată, mă duc la locul drepţilor!

Acestea s-au arătat bătrânului în vremea rugăciunii lui, iar după ce s-a încredinţat pe deplin de mântuirea ucenicului său, s-a dus îndată la marele Paisie şi l-a găsit mulţumind lui Dumnezeu pentru mântuirea ucenicului care murise. Deci i-a spus vedenia ce o văzuse şi Paisie i-a povestit bătrânului de înfricoşata venire a Domnului şi de toate cele ce văzuse. Şi au mulţumit amândoi lui Dumnezeu, Care a făcut nişte lucruri minunate ca acestea. Apoi bătrânul a zis către marele Paisie: Dumnezeiescule Paisie, îţi mulţumesc foarte mult că prin rugăciunile tale ai mântuit nu numai pe deznădăjduitul meu ucenic, ci şi sufletul meu care se primejduia cumplit de întristare ! Însă te rog să-mi spui care este fapta ta minunată şi care sunt nevoinţele tale, prin care te-ai învrednicit a lua nişte daruri ca acestea?

Iar marele Paisie a zis: Iartă-mă, cinstite părinte, la mine smeritul nu se află nici un lucru care să fie vrednic de vreun dar ca acesta. Dar dumnezeiasca pronie, care iconomiseşte nişte lucruri ca acestea la cei ce cer din tot sufletul ajutorul ei, auzind rugăciunile tale, n-a trecut cu vederea multa ta dragoste ce ai arătat-o către ucenicul tău. Căci ai urmat cu lucrul pe Dumnezeu iubitorul de oameni, care, pentru noi oamenii – cei ce am fost izgoniţi din Rai pentru neascultarea noastră şi ne-am făcut vrăjmaşi ai lui Dumnezeu din amăgirea celui viclean –, S-a născut din pururea Fecioara Maria, a fost crescut ca un copil, a pătimit ca un om şi, cu pătimirea Sa, ne-a slobozit, şi arătând către noi cu fapta atâta covârşitoare dragoste, a legiuit şi cu cuvântul că nu este nici un alt bine mai mare decât dragostea cea curată, prin care cineva îşi pune şi viaţa sa pentru prietenul său, precum ţi-ai pus şi tu, părinte, pentru ucenicul tău. Iar eu sunt un păcătos şi nu cunosc în mine nici un bine, pentru aceea sunt nevrednic de darurile lui Dumnezeu. Deci iartă-mă, o, prea sfinţite suflete, şi vino să mulţumim şi să slăvim pe Dumnezeu milostivul şi iubitorul de oameni. Zicând acestea cu smerită cugetare, a slăvit împreună cu bătrânul pe Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor.