Cu sufletul spre Domnul am strigat

1

Cu sufletul spre Domnul am strigat:
Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.
Mă ține lutul meu, de lut legat,
Și-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.

Spre Tine merge dorul meu întreg,
La Tine-mi este orișice dorire.
Ci lasă-mă de lut să mă dezleg,
Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.

Mi-e sete de odihnă, Doamne-al meu,
Mi-s mâinile și tălpile o rană.
Din coastă sânge-mi picură mereu,
În drumul de păcat și de prihană.

Primește-mi, Bune, sufletul stingher,
Gătește-mi Însuți locul de hodină,
Mă lasă astăzi să mă înalț la cer,
Dezleagă-mă de haina mea de tină.

Și glasul Domnului grăi răspuns:
Durerea ta mă sfâșie de milă,
Când plânsul tău la mine a pătruns,
Mi-a înflorit o rană-n piept, copilă.

Ridică-n slavă ochii tăi uimiți
Și-mi vezi durerea spinilor pe frunte;
Privește-n ochii mei de plâns topiți,
Și-n palme vezi-mi chinurile crunte.

Eu n-am cerut atunci să vin în Sus,
Deși Părintele ceresc Mi-e Tată;
Din cupă am sorbit amar nespus,
Și cupa mea e-n veci nedeșertată.

Dar rana ta mă doare mai cumplit,
Pe cruce-am sângerat și pentru tine!
Te-am cunoscut din veci și te-am iubit,
Și-i grea povara dragostei depline.

Și-am îngânat, cu duhul umilit:
Primește-mă-n iubirea Ta cerească,
Și lasă Doamne-n lutul istovit,
Dureri și răni în sânge să-nflorească.

(Zorica Lațcu)

Reclame

Nu taia din cruce

1

Cumplita e lupta, povara e grea.
Suspin din adancuri. O, cat va dura?
Dar rabda, ca atunci la sfarsit,
Vedea-vei tu crucea , cat ti-a folosit.

Pe piatra cea rece, la margine de drum,
Sta frant de oboseala, batranul, acum.
Abia se mai misca, de tot istovit,
Poveri de tot felul, azi l-au cuprins.

Se uita in urma, la drumul parcurs.
La anii cu soare ce-n vreme s-au scurs.
O viata de zbucium, o viata de chin.
La toate zice , pana astazi, AMIN.

Dar vai, nu mai poate , in inima-i frant.
El pune jos crucea, aicea, pe pamant.
O clipa ezita, putin s-a indoit.
Apoi isi ia cucea, din nou a pornit.

Primeste putere, si oricat s-ar trudi,
El stie ca-n ceruri, raspuns va primi.
Acolo, afla-va ce aici n-a-nteles
In viata de zbucium, un suflet ales.

De aceea el tace si rabda mereu,
Pornind spre casa, spre al sau Dumnezeu.
Si cand in coliba, sta noaptea culcat,
Prin vis la-ntrebari raspuns a aflat.

Se vede in vis, cum porneste la drum,
Cu crucea in spate ca si pana acum,
Spre tara promisa, spre tara de sus.
Poveri ce in spate, ce Domnul i-a pus.

Dar, iata, se vede cetatea in zari.
Ea pare aproape, dar sunt inca mari.
Mai greu parca-i drumul, acum la sfarsit,
Sub cruce, arsita, aproape-i istovit.

Caci vai, nu mai poate, in inima-i frant.
El pune jos crucea, aici pe pamant.
Ce buna-i odihna, nu s-ar mai scula,
Ce bine-i la umbra, aici tot ar sta.
Sa treaca deasupra, voieste la fel.

Si crucea aceasta, este atat de grea,
Putin din ea daca ar taia!
Ar fi mai usoara, mai bine de dus,
Pe drumul ce inca, mai duce in sus.

Si taie in graba, porneste din nou,
Alaturi de el si parca altii erau.
Nu simte povara, din cruce a redus!
Cu greu urca altii ,cu crucea in sus.
Dar iata , c-ajunge la tinta, a sosit!
Mai este doar un sant ce trebuie sarit.
Si-n fata e orasul, splendida cetate,
Cu porti mari deschise si cu nestemate.

E tinta suprema, sfarsitul ideal,
Ce poate s-aduca si ultimul val.
Dar iata ca santul e de netrecut.
Nu sunt acolo, poduri, nimic de trecut.

Aminte si-aduce, de cruce atunci,
Tu poti peste groapa, drept pod s-o arunci!
Dar cand sa incerce, e santul mai lat,
Exact cu atat cat din cruce a taiat!

Incearca intr-una, o pune din nou,
Peste nu poate trece, nici macar un erou.
O Doamne! Atunci de nu as fi tatiat,
Acum, eu aicea, nu as mai fi stat!

Si plange si striga, boceste cu amar,
Dar crucea-i prea mica si totu-i in zadar.
Si-n fata e orasul, splendida cetate,
Cu porti mari deschise si cu nestemate.

E tinta suprema, sfarsitul ideal,
Si totusi, e oprit de ultimul val.
Atunci se apropie un alt calator,
Cu crucea in spate, si-n suflet, cu dor.

Se opreste si el la acelasi obstacol,
Pune si el crucea, din care n-a taiat.
E tocmai atat cat santul de lat.
Calatorul trece, batranul paseste dupa el,

Dar crucea trosneste si s-a prabusit.
In acea clipa, batranul din somn s-a trezit,
Se uita in jur, se vede culcat:
O Doamne! Ce bine ca nu s-a intamplat!
Ca toata incercarea, a fost doar un vis,
Ca sunt inca in viata si nu in abis!

Din crucea, din care tu Doamne mi-oi da,
Eu nu voi taia, oricat ar fi de grea.
Rabda-voi cu grija, pasi-voi mereu,
Cu crucea in spate, pana la Dumnezeu.

Tu care astazi, porti crucea la fel,
Priveste la tinta, priveste la EL
Din cruce iubite nici cand sa nu tai,
Caci chiar si o bucata, te-opreste din rai!

[Costache Ioanid]

 

Imn despre necredinta lui Toma

1

Proimion I

Toma, cu dreapta sa cea iubitoare de incredintare,
A cercetat coasta cea de viata datatoare, Hristoase Dumnezeule;
Caci usile fiind incuiate cand ai intrat,
Impreuna cu ceilalti apostoli a strigat:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

Proimion II

Indoiala lui Toma credinta neindoita a randuit,
Mantuitorule, prin voia Ta,
ca nimeni vreodata Invierea sa puna la-ndoiala:
Caci nu Fiinta Insasi S-a aratat aceluia,
ci urmele cuielor din palma si-mpunsatura lancii:
Pentru aceea a si marturisit:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul Meu.”

Proimion III

Necrezand Invierii Tale din morti
Si cercetand coasta Ta cea dumnezeieasca
Cu credinta a strigat Toma Geamanul:
„Stapane, iarta-ma pe mine, cel ce cu indrazneala am atins coasta Ta
Si primeste-ma, Iubitorule de oameni,
Pe mine, cel ce nu ma indoiesc nicicum,
Ci strig cu credinta: „Tu esti Domnul si Dumnezeul meu!”

1. Cine a pazit nearsa palma mucenicului,
De coasta cea arzatoare a Domnului apropiindu-se?
Cine i-a dat ei aceasta tarie, de osul cel de foc putandu-se atinge?
Cu-adevarat, coasta cea pipaita.
Caci daca nu ea l-ar fi intarit, cum ar fi pipait dreapta cea de lut
cutremuratoarele patimi cele de sub cer si cele de sub pamant?
Acest har i s-a dat lui Toma:
Ca sa se atinga de coasta, iar lui Hristos sa-I strige:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

2. Cu-adevarat, rugul cel purtator de foc ardea si nu se mistuia.
Si cred celor scrise de Moise pentru mana lui Toma.
Caci stricacioasa fiind si plina de spini, nu s-a ars
Cand s-a atins de coasta ca de o flacar-aprinsa
Si, precum oarecand focul s-a pogorat in rugul de spini,
Acum a alergat catre foc mana in chip de rug.
Si Insusi Dumnezeu S-a fost aratat pe-amandoua pazind.
Astfel cred s i astfel Il slavesc pe acest Dumnezeu si om, zicand:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

3. Caci pentru mine a fost scris dreptarul acestei credinte
Prin mana lui Toma; caci aceasta, atingandu-se de Hristos,
Trestie de scriitor s-a facut ce scrie cu iscusinta,
Scriind credinciosilor: de aici izvoraste credinta.
De aici a baut si talharul si s-a indreptat.
De aici si ucenicii si-au adapat inimile,
De aici, din izvor a scos Toma cunostinta celor pe care le cauta:
Bau cel dintai si apoi pe multi adapa,
Necrezand putin, dar pe multi convingandu-i a zice:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

4. Pentru care pricina, de ce sau cum de nu a crezut apostolul?
Sa intrebam, de va pare, pe fiul lui Zevedeu,
Caci limpede-i ca Ioan, in cartea Evangheliei,
Cuvintele Geamanului a scris.
Caci zice inteleptul: Dupa invierea lui Hristos
Ceilalti ucenici au grait catre Toma:
O, prietene, vazut-am aicea pe Domnul!
Dar Toma indat-a raspuns catre dansii:
Voi cei ce L-ati vazut, nu va ascundeti, ci strigati:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

5. Vestiti intregului popor cele ce-ati vazut si auzit
Nu ascundeti, ucenicilor, sfesnicul sub obroc!
Cele ce ziceti la-ntuneric, vestiti-le la lumina!
Veniti cu mine afara cu indrazneala!
Stati inca-n ascunzatoare si spuneti aceasta ca sa va faceti curaj!
Graiti cele inalte in taina, cu usile inchise,
Si apoi strigati: vazut-am pe Ziditorul ascuns intr-un ungher!
Sa Se arate tuturor! Sa afle toata faptura!
Sa-invete muritorii a striga Celui inviat:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

6. Cum voi putea crede voua, auzind cuvinte cu neputinta de crezut!
Caci dac-ar fi venit Rascumparatorul, Si-ar fi cautat sluga.
Daca ziua ar fi rasarit, nu s-ar fi aratat dincolo de vreme.
De-ntr-adevar se arata Pastorul, ar fi chemat si mielul.
A-ntrebat oarecand: „Unde ati pus pe Lazar?”
Iar acum nu a zis: „Unde-ati lasat pe Toma?”
Dar oare a uitat pe cel ce voia a muri cu El impreuna?
Necredincios raman pana nu vad.
Atunci numai cand voi vedea, voi pune mana mea pe coasta Lui,
Atunci voi crede si voi zice:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

7. Inca pe cand Toma graia acestea fratilor sai,
Aparu la ei in odaie Mantuitorul, indraznirea celor cu frica de Dumnezeu
Indraznirea nepatata a celor prigoniti si-amenintati
In mijlocul ucenicilor S-a aratat prin usile-ncuiate.
Dar vazandu-L Toma, indata-si pleaca ochii-n jos,
Si-nlauntrul sufletului sau zicea: Ce voi face?
Cum ma voi apara acum in fata celor ce-o clipa mai ‘nainte m-am indoit?
Lui Petru ce sa-i spun? Si celorlalti ce voi grai?
Pe cei pe care putin mai inainte i-am luat in ras cum sa-i induplec si cum voi striga:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

8. O, de as fi deprins si eu tacerea ca si Iisus in sinedriu!
Dar m-a intaratat a grai privelisea celor ce se bucurau.
M-am tulburat de cuvintele celor ce strigau cu bucurie:
Neumbrit am vazut viu pe Cel mort de voie!
Vazand deci vesel pe Petru, cel ce s-a lepadat,
Si iarasi bucurosi pe cei fugiti cu el dimpreuna,
Am pizmuit, caci cautam impreuna cu ei sa saltez de bucurie.
Asadar, din pizm-am grait cele marturisite intocmai putin mai inainte.
Sa nu fiu certat, Iisuse al meu, ci primit a striga Tie:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

9. Noapte mi s-a facut mie si intuneric adanc cuvintele celor impreuna-slujitori cu mine;
Caci acestea nu m-au luminat, nu au aprins in sufletul meu
Faclia minunii pe care acum o vad mai presus de orice nadejde!
Caci acum Il vad limpede pe Hristos iarasi venind prin usile-ncuiate.
Dar daca vreme-as fi avut sa aflu ca a venit astfel,
Nu as fi fost necredincios.
Caci nu aveam decat sa cuget.
La intrarea si iesirea Lui din Maria.
Ei doar mi-au spus ca L-au vazut,
Dar cine nu L-a vazut pe El venind, cum va putea spune:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

10. Asa zicand in sine Geamanul, a vorbit si Dumnezeului nostru,
Iar Cel ce cerceteaza norii, vazand pe Toma cu inima zdrobita,
Precum odinioara si pe vames,
L-a miluit strigandu-i:
„Pune mana ta aici!
Pentru ce te indoiesti, spune-Mi, putin credinciosule?
Sau care dintre ale Mele iti par necrezute?
Rastignirea? Moartea? Sau Invierea aceasta?
Pana cand te vei indoi mai mult?
Iata, acum Ma privesti pe Mine, pe Cel ce ai voit sa-L vezi, deci striga:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

11. Adormit-am intr-un mic mormant si dupa trei zile-am inviat,
Pentru tine si pentru cei asemenea tie m-am intins in mormant,
Iar tu, in loc de multumire, mi-ai adus necredinta.
Caci am auzit cele ce-ai spus fata de fratii tai”.
L-acestea Toma mai tare s-a infricosat si a strigat:
Nu ma certa, Mantuitorule, caci in Tine cred pururea.
Dar lui Petru si tuturor celorlalti mi-a fost greu sa le dau crezare,
Caci stiu ca au mintit Tie si-n ceasul rautatilor s-au temut sa-Ti zica:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

12. Vazand atunci Cela ce vede toate ca Toma voia sa lepede
Invinuirea necredintei, raspunse lui:
„Si tu erai cu ei in ceasul de care aduci vorba,
Toti M-ati lasat singur in vremea infricosatei patimi,
Era greu timpul, Didime, nu-i invinui,
Pentru aceea a fost scris: Bate-voi pastorul si se vor risipi oile turmei.
Pricepe ce iti spun, si fa cele ce-ai spus:
Vrei sa ma atingi? Atinge-te zicand:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru!”

13. O, minune! O, indelunga-rabdare!
O, nemasurata blandete!
Cel neatins Se lasa-atins! Tinut de rob Se lasa
Si Stapanul arata slugii ranile Sale.
In a caror vreme s-a cutremurat intreaga faptura.
De asemenea daruri Toma facandu-se vrednic,
Inalta rugaciune Celui ce l-a invrednicit:
„Rabda, zicand, Stapane, cutezanta mea,
Cruta iarba, ridica-mi povara,
Sa fiu slobozit de necredinta, ca sa cant si sa zic:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

14. Fii bland cu mine, pentru ca si eu de Tine sa ma desfatez, Doamne,
Da-mi mie deplina credinta care sunt al Tau,
Ai rabdat celor straini de Tine,
Rabda inca si necredinta celui al Tau, si arata-mi mie ranile Tale,
Pentru ca din acestea ca dintr-un izvor sa scot si sa beau.
Nu ma arde Mantuitorule, caci foc esti prin fire,
Dar cu voia esti trupul pe care Insuti l-ai facut.
Ma rog, acopera-Te cu val, cat de putin,
Incat sa ma primesti si pe mine ca pe femeia cu scurgerea de sange,
Caci nu ma ating de haina Ta, ci Insuti de Tine m-ating, zicand:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

15. Ai auzit odata, bunule ucenic, fii credincios si nu necredincios,
Nu te teme, nu te ard, caci ii pazesc pe cei ce raman intru Mine.
Daca-am invatat pe cuptorul Babilonului sa faca aceasta,
Cu cat mai mult nu o voi face si nu o voi invat a eu Insumi.
Oare decat pacatoasa care uns-a cu mir capul Meu
Si cu parul Mi-a sters sfintele Mele picioare
Esti tu mai intinat? Vino deci, prietene, nu ca sa ma miruiesti,
Ci pentru ca tu insuti sa fii inmiresmat cu buna mireasma a credintei, strigandu-Mi:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

16. Da, Iubitorule de oameni, si eu Te voi mirui, dar nu precum pacatoasa oarecand,
Si nu voi alerga precum aceea la vanzatorul de miruri, strigand: „Da-mi mir!”
Voi aduce doar credinta mea Tie, Celui ce ai mai presus decat mirul,
Harul – coasta Ta, al carei mir atingand, ma bucur.
Slavesc, Hristoase, pogorarea Ta cea vrednica de crezare,
Cum om Te-ai facut pentru ca pe om,
Pe care l-ai plasmuit cu mana sa-l izbavesti din desertaciunea idolilor
Si care ai primit a fi palmuit
Pentru ca pe mine sa ma slobozesti din patimi, ca sa strig Tie:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

16. [bis] Acuma, Stapane, stiind ca ti-am descoperit cugetul inimii mele,
Tu, Care cunosti cele mai launtrice ganduri, vezi-mi asemenea si pricinile,
Dar deopotriva iti strig: de mai inainte-ai cunoscut pe robul Tau cel credincios,
Caci acum vad coasta, pentru ca pe toti sa-i invat credinta.
Ating osul Tau si urmele cuielor,
Domn si Dumnezeu te propovaduiescm,
Caci ca un Domn al slavei ai rabdat rastignirea pe lemn, tuturor aratand
Sa strige Tie cu credinta s i cu inima curata
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

17. Asemenea si tu asculta, si pricepe limpede: te-ai facut partas intelepciunii
Caci Eu, Intelepciunea Tatalui, M-am facut cunoscut oamenilor,
Fericit esti in credinta, dar Eu mai mult ii fericesc
Pe cei care-au venit la Mine numai din auz.
Tu atingandu-te de Mine ai cunoscut acum slava Mea,
Dar aceia numai din auzul cuvintelor se inchina Mie,
Caci mare este cugetul celor ce astfel au crezut
Tie ma arat ca unui ucenic al Meu,
Acelora ca unor sfinti slujitori care striga:
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

18. Cu harul Tau ma intareste la suflet si la trup si ma mantuieste, Dumnezeule Preainalte,
Ca sa ma ating si eu de coasta Ta, primind harul tau,
Scump sangele Tau si preacurat trupul Tau, ma voi izbavi de rautatile mele,
Ca sa aflu iertare pentru caderile mele.
Toma atingandu-se de Tine a cunoscut acum slava Ta,
Dar eu ma tem, caci cunosc voile Tale
Cunosc si faptele mele faradelege, constiinta ma mustra,
Cruta-ma, miluieste-ma, cruta-ma, Mantuitorul meu,
Pentru ca sa strig Tie cu credinta prin fapte si cuvinte
„Tu esti Domnul si Dumnezeul nostru.”

[Sfantul Roman Melodul]

Despre o femeie care a murit si a vazut ce exista dupa clipa mortii

1

( 1) In momentul in care realizezi ca ai murit, nu mai exista „vreau”, „nu-mi place”, „nu doresc”, ci esti preluat impotriva voii tale si dus acolo unde meriti.

(2) Dupa moarte, ti se deschid ochii mintii (asa, ca la sfinti) si vezi ADEVARUL, adica creatia Domnului, cat de mare si necuprins este Dumnezeu si ca noi suntem un nimeni.

(3) Daca sufletul nu este curat si nu l-a cunoscut pe Domnul aici, nici dupa moarte n-o sa-l vada. Suflet curat inseamna (pacate ispasite, fara patimi si smerit). Cautati sa vedeti ce inseamna patimi.

(4) Timpul nu este acelas ca si cel al nostru, in sensul ca 1 minut (pamantesc) inseamna 100 de ani dincolo de moarte.

(5) Sa puneti candela sa arda necontenit, sa faceti milostenie si de 10 ori pe zi pentru cei adormiti, sa dati la manastiri sa-i pomeneasca timp de 7 ani, ca nici nu va imaginati cat sufera acolo. Chiar asa, nici nu va puteti imagina. Toate suferintele de pe pamant de la intemeierea lumii pana acum sunt o gluma in comparatie cu ce e acolo.

(6) Sunt foarte multi acolo in iad care toata viata au postit, au mers la biserica. De ce sunt acolo? Pentru ca nu si-au plans pacatele. Doar lacrimile de cainta spala pacatele. Si milostenia. Faceti cat mai multa milostenie. Mai bine aici, ca acolo, in iad, ai da tot, insa nu se mai poate. Plangeti aici pacatele si cereti iertare , caci acolo intr-un minut de al nostru terestru se plange de s-ar umple Oceanul Pacific.

(7) Cautati carti si cumparati, despre cum au scris Sfintii Parinti ce inseamna mantuirea. Dupa ele si Sfanta Scriptura se poate mantui ! Nu va luati dupa altele, dupa mintea voastra ca Domnul e bun si milostiv. Da, este bun si milostiv, insa in iad sunt si preoti si monahi (nu la munci, dar intr-un tunel de asteptare intunecat, pe care tot slujbele de la manastiri ii scot repede de acolo).

(8) A ramas putin timp. Foarte putin timp . Avem foarte putin timp de pocainta, folositi-l sa va plangeti pacatele. Intelegeti acest lucru.Tot pamantul este blestemat iar faradelegile au depasit demult limita. Demult! Tot timpul acesta de pace il avem doar pentru pocainta.Sa plangeti si pentru cei din casa, ca rugaciunea voastra este auzita, si daca chiar moare mama ta (spovedita), lacrimile tale ii poate usura suferinta iadului sau o poate izbavi de iad. Dar vedeti punctul (5).

Ma rog de ma iertati.
Doamne ajuta.

Livia Radu

Rugaciune

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupra-ne coboară,
O, Maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Noi, cei din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne—ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

[Mihai Eminescu]

A mai trecut un an

2

1

A mai trecut un an, s-a dus
Si-n veci n-o sa mai vie,
Si cati crestini ne-au parasit,
Si cate suflete-au pornit
Cu el in vesnicie…

Asa trec anii, dupa ani,
Si duc cu ei la vale,
Si pe bogati, si pe sarmani,
Pe mame dragi, lasand orfani,
Si tot ce afla-n cale…

In anu` acesta poate treci
Si tu, iubite frate,
Vezi zilele cum le petreci
Caci acolo pe unde treci
Vei fi-ntrebat de toate…
Si ce folos de-ai castigat

Aicea lumea toata,
Iar sufletul ti l-ai uitat,
Caci pentru el n-ai adunat
Nimica niciodata…

O, Dumnezeule ceresc,
Rugamu-Te fierbinte,
Sa fii cu noi in orice zi,
Si-n anu`-n care va veni,
Sa ne ajuti, Parinte!

[Traian Dorz]

Vin colindatorii

1

Vin colindatorii, cum veneau odată, leru-i ler,
Să colinde-n seara asta minunată, leru-i ler,
Dar li-i gura-i arsă şi li-s ochii-n lacrimi, leru-i ler
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, leru-i ler.

Gazdelor creştine să-i primiţi în casă, leru-i ler,
Şi cum se cuvine să-i poftiţi la masă, leru-i ler
Ni-i trimite sfântul să ne-‘ncerce mila, leru-i ler,
Domnii mari de astăzi să-şi deschidă vila, leru-i ler.

Şovăielnic pasul, mâinile plăpânde, leru-i ler,
Tremurat li-i glasul, nu ştiu să colinde, leru-i ler,
Dacă stau la poartă şi nu zic nimica, leru-i ler,
Domnilor de astăzi să v-apuce frica, leru-i ler.

Mută-i întrebarea ce răsună afară, leru-i ler,
Am murit degeaba, ce-aţi făcut din ţară, leru-i ler,
Tot în frig şi-n foame, tot cu mâini întinse, leru-i ler,
Pe la porţi străine ce ne stau închise, leru-i ler.

Vin colindatorii cum veneau odată, leru-i ler,
Să colinde în seara asta minunată, leru-i ler,
Dar li-i gura arsă şi li-s ochii-n lacrimi, leru-i ler,
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, leru-i ler.

[Radu Gyr]