Documente istorice şi mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos

1

Raportul lui Publius Lentulus despre cel numit Iisus Hristos

Majestăţii Voastre şi stimatului Senat al Romei, din partea senatorului Lentullus, guvernatorul Iudeii, Salutare!
Am aflat că doriţi să ştiţi cele ce acum vă comunic prin această scrisoare: trăieşte aici un om, care se bucură de o mare reputaţie de om sfânt, pe nume Iisus. Poporul Îl numeşte Profet al Adevărului, iar discipolii Lui susţin că El e Fiul lui Dumnezeu, adică al celui care a creat cerul şi pământul şi toate cele care au existat şi vor exista în Univers. Şi, în adevăr, o, Împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârşite de acest Iisus. Prin unul şi singurul Său cuvânt dă sănătate bolnavilor şi viaţă morţilor.
Este de statură mijlocie şi de o frumuseţe uimitoare. Privirea lui e aşa de măreaţă încât inspiră respect în toţi cei care Îl privesc şi care se văd siliţi să-L iubească şi să se teamă de El. Părul Lui are culoarea alunei coapte, îi cade până la umeri şi se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul nazarinenilor. Fruntea Lui e lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau cută nu se pot vedea pe faţa Lui rumenă şi radioasă. Nasul şi gura Lui nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba Lui bogată, de aceeaşi culoare cu a părului, e lungă şi se desparte în două, prin mijloc. Privirea Lui e măreaţă şi senină. Are ochii albaştri – vineţii, vii şi strălucitori. Lumina ce o revarsă faţa Lui este întocmai ca lumina soarelui, încât este imposibil a o privi cineva prea lung. Această strălucire aproape că inspiară spaimă. Când povăţuieşte şi sfătuieşte, uneori face aceasta plângând şi astfel atrage iubirea, simpatia şi respectul ascultătorilor. Se asigură că niciodată n-a râs, fiindcă ochii Lui mai mereu lăcrimează. Braţele şi mâinile Lui sunt foarte frumoase. E foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume. Cât despre învăţătură, ea atrage atenţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiinţele, fără să fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ şi cu capul descoperit.
Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum, prin locurile acestea. Mulţi iudei Îl consideră ca fiind Dumnezeu, alţii Îl denunţă că lucrează contra legilor Majestăţii Voastre. Mă revolt foarte mult împotriva acestor iudei pizmaşi. Omul Acesta n-a cauzat vreodată o nemulţumire cuiva. Dacă Majestatea Voastră doreşte să-L vadă, precum mi-aţi scris mai deunăzi, faceţi-mi cunoscut aceasta şi imediat Îl voi trimite; căci sunt gata să îndeplinesc cu smerenie şi cu supunere, tot ce Majestatea Voastră îmi va ordona…
Scris în Ierusalim. Crugul X, luna a noua.

Al Majestăţii Voastre preasmerit şi supus servitor, Publius Lentullus, Proconsulul Iudeii.

Notă: Scrisoarea fost descoperită în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în jurul anului 1865. A fost publicată iniţial într-un cotidian englez, apoi într-o revistă bulgară cu titlul „Nova svetlina izraveslovie”, de unde a ajuns să fie tradusă, în scurt timp, şi în limba română, ’’Marturii despre Hristos’’.

***

Scrisoarea sotiei lui Pontiu Pilat, Claudia Procula, adresata prietenei ei, Fulvia Romelia

Claudia Procula, Tie Fulvia Romelia, Salutare!
O, tu a mea credincioasa tovarasa, ma intrebi si ma rogi a-ti descrie evenimentele care s-au petrecut dupa ziua despartirii noastre. Stirile unora din ele au ajuns si pana la tine, insa taina in care sunt invaluite trezeste in tine nelinistea si dorinta de a sti starea mea. Dand atentie apelului tau ma voi stradui sa refac inelele lantului de amintiri imprastiate ale vietii mele si, daca vei intilni astfel de imprejurari, care ar uimi mintea ta, atunci adu-ti aminte ca Puterile Creatoare sunt nepatrunse si inconjurate de intuneric pentru priceperea noastra neputincioasa si muritoare, si ca este cu neputinta pentru fiintele muritoare de a schimba soarta vietii lor.
Eu nu o sa-ti amintesc primele zile ale vietuirii mele, care au zburat asa repede in pace, in Narbona, sub paza si grija parintilor mei si sub ocrotirea divina a prezentei lor…
Tu stii ca odata cu sosirea celei de-a saisprezecea primaveri a fecioriei mele, m-am unit prin legatura conjugala cu romanul Pontiu, nepot al unei renumite familii, care ocupa pe atunci, in Italia, un post de guvernator… Imediat dupa iesirea noastra din templu a trebuit sa merg cu Pontiu in provincia care i-a fost incredintata. Am plecat fara bucurie, dar nici cu o deplina indoiala, dupa sotul meu care, dupa anii sai, putea fi socotit ca tatal meu. Eu v-am regretat mult… fiindca locuinta linistita a parintilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingasele dumbravi ale patriei mele au ramas ceva sublim in sufletul meu. Eu va salut, coplesita de dor, cu ochii plini de lacrimi!…
Primii ani ai vietii mele conjugale au trecut linistiti. Cerul mi-a daruit un fiu. El mi-a fost mai drag decat lumina zilei, am impartit cu el ceasurile mele de indeletniciri, de tristete, de bucurie. Fiul meu era de numai cinci ani cand Pontiu, dupa mila Imparatului, a fost numit Procurator peste Iudeea. Atunci noi am plecat cu oamenii nostri reangajati ca servitori, pe un drum foarte greu de descris… Cu timpul, m-am indragostit de acea provincie bogata si fructifera pe care sotul meu trebuia sa o carmuiasca in numele Romei, stapana popoarelor. In Ierusalim de multe ori am fost inconjurata de aplauze si cinste, dar totusi am trait in deplina singuratate si izolata, din cauza mandriei si dispretului cu care evreii ne intampinau pe noi, “strainii” si “paganii” – dupa cum ei ne numeau pe noi. Ei sustineau ca noi spurcam cu prezenta noastra pamantul sfant, pe care Dumnezeul lor l-a fagaduit stramosilor lor. Eu mi-am petrecut deseori timpul plimbandu-ma cu copilasul meu prin padurile mele linistite, unde mistretul se hranea cu ramurile maslinilor, unde palmieri cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delosa, se ridicau deasupra portocalilor salbatici care infloreau, ori printre narvii fructiferi. Acolo, sub acea umbra racoroasa, am cusut invelitori pentru altarele zeilor, sau citeam versurile lui Virgiliu care sunt foarte placute auzului si tot atat de racoritoare inimii. Sotul meu, numai putine momente isi putea rezerva pentru mine. El era intunecat si trist, pentru ca oricat de tare era mana lui, ea era totusi prea slaba pentru a tine in frau acest popor care a fost mult timp independent si pornit din fire catre rascoala. Desi am observat ca sunt despartiti in mii de secte furtunoase, totusi ei se unesc intr-un singur punct: ura turbata contra romanilor.
Numai o singura familie din inalta clasa din Ierusalim imi arata o prietenie relativa. Aceasta era familia sefului sinagogii, iar eu am gasit o mare placere in vizitarea sotiei lui, Salomeea, un exemplu de bunatate si blandete, si indeosebi in faptul ca am facut cunostinta cu fiica ei, ce avea varsta de doisprezece ani, Semida cea iubita si preafrumoasa, ca zarea Saronului care infrumuseteaza parul ei…
Cateodata ele imi vorbeau despre Dumnezeul parintilor lor si imi citeau pasaje din sfintele lor carti. Si ce sa-ti spun, Fulvia, imi amintesc despre cunoscutele cantari de lauda compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob – acel singur Dumnezeu, vesnic si nepatruns de obiceiurile si proverbele carora noi le dam ascultare la altarele noastre numindu-le dumnezeiesti, Atotputernicul si Milostivul, care uneste in Sine bunatatea, curatia si marirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care rasuna ca sunetul de harfa cand canta sfantul imn Binefacatorului si Marelui Imparat al lui Israel, la randul meu incercam sa-l cant la instrumentul meu, asa de des folosit pe atunci. In singuratatea mea, langa leaganul baiatului meu, ma aruncam in genunchi, Il chemam de multe ori, chiar impotriva vointei mele, rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia si linistea inimii mele, ii supuneam soarta si judecata mea mainii lui tari de fier, ca o roaba unui domnitor, si sa vezi minune! eu totdeauna ma ridicam ajutata si mangaiata.
Dupa un timp oarecare, Semida se imbolnavi. Intr-o dimineata, cand m-am desteptat, mi s-a spus ca ea a murit in bratele mamei sale si fara prea mare suferinta. Cuprinsa de intristare, auzind aceasta stire, eu l-am luat pe copilasul meu pentru a merge la ele, ca sa o plang impreuna cu plangatoarele si cu maica ei, Salomeea. Sosind in strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin multime, pentru mine si insotitoarele mele, pentru ca plangatoarele si cantaretele, impreuna cu o imensa multime de oameni, se ingramadisera in jurul casei… Deodata, am vazut ca multimea se retrage, facand loc de trecere unui grup de oameni ce veneau si la care multimea privea cu mare interes si respect. In primul om, eu am recunoscut pe tatal Semidei; dar in loc a-l vedea intristat, dupa cum ma asteptam sa-l vad, pe stralucitoarea lui fata am vazut semnele unei ferme convingeri si nadejdi, ce nu putea fi inteleasa de mine. Cu el mai mergeau trei insi, imbracati cu haine aspre si cam saracacioase, ce dadeau impresia ca sunt niste oameni simpli si nestiutori. Dar dupa ei mergea unul imbracat, un barbat in anii de plina fragezie a tineretii Lui.
Eu mi-am ridicat ochii ca sa-L privesc, dar a trebuit imediat sa-mi retrag privirea de la El spre pamant, ca dinaintea Soarelui stralucitor. Mi se parea ca fruntea Lui era luminata, iar in jurul capului se forma o stralucire care parea ca o coroana, iar parul Lui se lasa pe umeri, potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.
Imi este imposibil a-ti explica ce am simtit eu cand L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternica emotie pe care am simtit-o vreodata, pentru ca in fiecare trasatura se descoperea o nepatrunsa frumusete, dar totodata El insufla si o teama tainica prin privirea ochilor Sai, ce pareau ca ne prefac in tarana. Eu plecai dupa El fara sa stiu unde merge.
Usa se deschise si eu am putut vedea pe Semida, care zacea in pat inconjurata de sfesnice si miresme! Era inca frumoasa, in acea liniste cereasca ce se cobora peste ea, dar fruntea ii era palida, precum culoarea crinilor ce erau ingramaditi la picioarele ei. Degetul mortii lasase urme in jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea statea langa ea, amutita si aproape lipsita de orice simtire. Mi s-a parut ca ea nici nu ma vedea. Iar tatal Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de asternutul celei moarte, si dupa ce i-a aratat-o, a strigat: “Domnul meu, fiica mea este in mainile mortii: dar daca voiesti, ea va invia!”
Am tremurat cand am auzit aceste cuvinte. Inima mea a incetat sa mai bata din cauza maretiei Aceluia pe care eu nu-L cunosteam. El a prins mainile Semidei, atintindu-si puternica-i privire la ea si i-a zis: “Fetito, scoala-te!” Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca si cum ar fi fost ajutata de o mana nevazuta. Ochii i se deschisera, elanul cel fin al vietii inflori iarasi pe buzele ei, apoi si-a intins mainile si a strigat: “Mama!”. La acest strigat se trezi Salomeea. Mama si fiica ei, tremurand, s-au imbratisat una pe alta. Iar Iair a ingenunchiat in fata Aceluia caruia ii zicea Domn, sarutandu-i ciucurii de la poala vesmantului, zicand: “Ce trebuie sa fac pentru a avea viata vesnica?”. “Sa iubesti pe Dumnezeu si pe oameni”, a spus El si S-a facut nevazut, ca o fantoma in umbra luminii. Eu eram in genunchi, fara sa-mi dau seama. Dupa ce m-am sculat, ca intr-o desteptare din somn, am plecat acasa lasand fericita familie in culmea bucuriei – o bucurie pe care nici o pana nu o poate descrie.In timpul cand luam masa de seara, i-am istorisit lui Pontiu tot ce-am vazut si auzit. El pleca capul si zise:

– “Tu ai vazut pe Iisus Nazarineanul, care e obiectul de ura si de dispret al fariseilor si al saducheilor, al partidului lui Irod si al levitilor ingamfati din Templu. Aceasta ura creste zi de zi, tot mai mult si unicul lor gand este ca sa-i ia viata, dar cuvintele Nazarineanului sunt ale unui intelept si minunile Lui, sunt ale adevaratului Dumnezeu”.
– “Dar pentru ce-L urasc ei asa de mult?” zisei eu.
– “Pentru ca El mustra obiceiurile si fatarnicia lor. Eu L-am auzit odata zicand fariseilor: “Morminte varuite! Pui de naparci otravitoare! Voi puneti fratilor vostri sarcini grele pe umeri, pe care nu voiti sa le atingeti nici cu degetul mic al vostru! Voi platiti zeciuiala din chimen, dar foarte putin va interesati de implinirea legii, de credinta, dreptate si mila!” Intelesul acestor cuvinte este adanc si adevarat… El a suparat pe acesti oameni ingamfati si mandri si atmosfera e foarte nefavorabila pentru viitorul Nazarineanului”.
– “Dar tu o sa-L aperi, nu-i asa?” am strigat eu, plina de indignare.
– “Puterea mea este foarte slaba in fata acestui popor rasculator si stricat; de altfel, as suferi si eu foarte mult, sufleteste, daca ar trebui sa vars sangele acestui intelept”.

Dupa aceste cuvinte, Pontiu se scula si intra in alta camera, adanc ingandurat. Eu am ramas intr-o durere si intristare de nedescris…
Ziua Pastelor se apropia. La aceasta mare sarbatoare, atat de importanta pentru evrei, se ingramadea in Ierusalim o mare multime de oameni, din toate partile Iudeii, pentru a aduce, in Templu, jertfa divina legata de solemnitatea sarbatorilor care aveau loc. Joi, inainte de aceasta sarbatoare, Pontiu mi-a spus intristat ca viitorul Nazarineanului e foarte nelinistitor. Asupra capului Lui s-a facut deja o conjuratie si se poate ca inca in aceasta seara El sa fie predat in mainile Arhiereilor. Eu ma cutremurai la auzirea acestor cuvinte si il intrebai:

– “Tu o sa-L aperi, nu-i asa?”.
– “Voi putea face eu aceasta?” raspunse Pontiu, cu o privire intunecata.
– “Soarta pe care Platon o prezicea pentru unii neprihaniti, mi se pare ca o sa-L loveasca pe Iisus. El va fi persecutat, dispretuit si predat spre a fi osandit la moarte cruda”.

Veni timpul pentru culcare si pe data ce asezai capul pe perna, niste puteri tainice parca au pus stapanire pe mintea mea. Eu L-am vazut pe Iisus, asa dupa cum Salomeea il descria pe Dumnezeul ei. Fata Lui stralucea ca un soare de atata marire. El zbura undeva deasupra aripilor Heruvimilor si din fiinta Sa izvorau flacarile ce implineau vointa Lui. Mi se parea ca El era oricand gata de a judeca popoarele adunate in fata Sa, doar prin intinderea dreptei Sale puternice. El a despartit pe drepti de nedrepti. Cei dintai se urcau catre El plini de marirea tineretii vesnice si marirea Dumnezeiasca; dar cei din urma au fost aruncati in lacul focului, un foc pe langa care Ereba si Plegetona sunt nimic. Atunci judecatorul divin, aratand multimii ranile ce-I impestritau corpul Sau, a zis cu un glas de tunet puternic: “Dati-Mi inapoi sangele pe care Eu l-am varsat pentru voi!”. Atunci acesti nenorociti rugau muntii si pesterile pamantului ca sa-i inghita, acoperindu-i. In zadar s-au simtit ei fara suferinte, in zadar s-au simtit nemuritori si nesupusi disperarii cat timp au fost pe pamant! Ei pierira! O! Ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice prevestire!
Indata ce zorile incepura sa se iveasca si sa lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apasata de groaza de cele vazute, m-am asezat la fereastra pentru a lua aer proaspat. Mi se parea insa ca din centrul orasului se aude, din ce in ce mai tare, un suier zgomotos; strigatele, tipetele, blestemele, care erau mai inspaimantatoare decat valurile infuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu am continuat sa ascult; inima mea batea inspaimantata, iar fruntea mi se umplu de sudoare rece. Nu peste mult timp am auzit acel zgomot apropiindu-se, tot mai mult, pana ce treptele care conduceau la Palatul Justitiei s-au cutremurat sub greutatea gloatei ce venise intr-un numar foarte mare.
Adanc ingrijorata de cele ce vor urma, pe neasteptate, mi-am luat pe fiul meu in brate, acoperindu-l cu o invelitoare subtire si am alergat la sotul meu… Ajungand la usa din interior, care conduce la sala de judecata si auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai indraznit sa intru inauntru, ci am ramas sa privesc prin perdeaua de purpura.
Ce priveliste, Fulvio! Pontiu statea pe tronul sau, facut din oase de elefant, in toata marirea cu care Roma inconjura pe reprezentantii sai; si, desi in aparenta fara teama, cum voia el sa apara, aratand prin expresia fetei lui ca nu se teme, totusi, eu marturisesc ca am putut pricepe grozavia chinului sau.
In fata lui, cu mainile legate, cu hainele rupte de maltratarile suferite, cu fruntea plina de sange statea Iisus Nazarineanul, linistit si neclintit. In trasaturile fetei Lui nu se putea vedea nici mandrie, nici frica. El era linistit ca un nevinovat, supus ca un miel; blandetea Lui m-a umplut de frica si groaza, pentru ca in urechile mele inca mai rasunau cuvintele din vis: “Dati-mi sangele ce am varsat pentru voi!”
In jurul Lui, plina de furie si turbata, statea multimea, care Il adusese la judecata; la aceasta gloata se mai adauga si o mare multime de gardieni si servitori, de leviti si de farisei, cu privirile incruntate si manioase. Acestia din urma se puteau deosebi dupa tablitele de pergament, insemnate cu diferite texte din Lege pe care le aveau legate pe frunti. Toate aceste fete fierbeau de egoism si erau pline de ura; pot spune ca mi se parea ca pe fata lor stralucesc flacarile infernului si ca spiritele lui Nemera amesteca glasurile lor cu strigate salbatice, intocmai ca acelea ale fiarelor turbate. In cele din urma, dupa ce se facu un semn din partea lui Pontiu, se lasa tacere.

– “Ce vreti voi de la mine?” – intreba el.
– “Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul” – raspunse unul din preoti, in numele intregului popor. “Irod Il trimite la tine, pentru ca tu sa-i pronunti osanda”.
– “Cu ce Il invinuiti voi? In ce consta gravitatea vinei Lui?”

Dupa aceste intrebari a inceput din nou sa se auda ecoul tipetelor lor.

– “El a prezis distrugerea Templului; El se intituleaza Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a suparat pe preotii semintiei lui Aaron”, strigau levitii.
– “Sa fie rastignit!” tipa multimea infuriata. Acest strigat isi pastreaza si acum ecoul in urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihanite se perinda adeseori prin fata ochilor mei.

Atunci Pilat, intorcandu-se catre Iisus, i se adresa cu cuvintele lor prefacute:

– “Asadar, Tu esti Imparatul Iudeilor?”
– “Tu zici aceasta”, raspunse Iisus.
– “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” Il intreba iarasi Pilat.

Dar Iisus nu i-a raspuns nici un cuvant. Tipetele se reinnoira atunci si mai accentuat ca inainte si acum, intocmai ca urletele unui tigru flamand, ei incepura sa strige:

– “Dati-ni-L noua, ca sa moara pe cruce!”

Pontiu ii facu din nou sa taca, zicandu-le:

– “Eu nu gasesc nici o vina acestui om si am sa-L eliberez”.
– “Da-ni-L noua! Rastigneste-L!” se repeta strigatul multimii. Eu n-am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu si l-am trimis la sotul meu, sa-l cheme pentru a vorbi putin cu el. Pontiu parasi sala judecatii fara intarziere si veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicand:
– “Pentru tot ce ti-e mai drag si mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfanta a unirii noastre, sa nu te faci partas la varsarea sangelui Acestui Neprihanit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor! Eu L-am vazut intr-un vis in asta noapte, inconjurat de marire dumnezeiasca. El judeca omenirea, care tremura in fata Lui si printre nefericitii aceia, care au fost aruncati in flacarile gheenei, eu am recunoscut fata acestora, care cer moartea Lui… Pazeste-te a nu ridica preaputernica ta mana impotriva Lui! O! Crede-ma, ca numai o singura picatura a acestui sange, va cauza in vesnicie osandirea ta!”
– “Tot ce se petrece acum ma infricoseaza si pe mine, imi raspunse Pontiu, dar ce pot face eu? Scutul garzii romane e alcatuit dintr-un numar foarte redus de soldati si ca atare, o asemenea aparare este neansemnata, fata de acest popor intesat de demoni. Nenorocirea ne ameninta si asemenea judecata e intocmai ca a eumenditilor, de unde asteapta nu dreptate, ci razbunare. Linisteste-te, Claudio! Mergi cu copilul in gradina; ochii tai nu sunt creati pentru a privi aceasta scena dureroasa”.

Dupa aceste cuvinte, el a iesit si m-a lasat singura, iar eu m-am prabusit intr-o adanca descurajare si jale. Iisus era inca tinta tuturor batjocurilor si al maltratarilor din partea multimii si a soldatilor brutali; patimile lor se aprindeau si mai mult, din cauza rabdarii Lui nemarginite. Pontiu se intoarse ingrozit la tronul sau. Cand gloatele vazura aceasta, tipetele: “La moarte, la moarte”, rasunau mai asurzitor decit inainte.
Dupa o veche traditie, guvernatorul elibera totdeauna de Paste cate unul din condamnatii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind si gratiat. In aceasta fapta dumnezeiasca, el se adresa intotdeauna poporului. Vazand in acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Pontiu intreba poporul cu glas tare:

– “Pe cine sa va eliberez de sarbatori, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?”
– “Elibereaza pe Baraba”, striga multimea. Baraba era un talhar si criminal cunoscut bine prin imprejurimi din cauza cruzimilor savasite de el.

Pontiu intreba din nou: “Dar ce sa fac acestui Iisus Nazarineanul?”
– “Sa fie rastignit!” strigara ei.
– “Dar ce rau v-a facut El?”

Cu si mai multa furie ei strigara:
– “Sa fie rastignit!”

Pontiu pleca capul descurajat. Indrazneala gloatei crestea mereu si lui i se parea ca este amenintata autoritatea sa si autoritatea romana pe care el o apara asa de mult. In Ierusalim el nu avea alta aparare decat escorta lui, fiindca numai putini dintre militarii localnici depusesera juramantul semnului nostru de vultur. Tulburarea crestea cu fiecare minut ce trecea. Niciodata n-am putut vedea o furtuna atat de zgomotoasa ce agita multimea, niciodata incaierarile in forum nu au avut atata influenta chinuitoare asupra auzului meu. Nicaieri eu nu mai puteam gasi liniste. Linistea deplina se gasea numai pe fruntea victimei. Maltratarile, batjocurile, dispretul general si chiar moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu puteau intuneca acea privire cereasca si luminata. Acei ochi care dadusera viata fiicei lui Iair priveau la chinuitorii Sai cu un reflex nedescris de pace si iubire. El suferea, fara indoiala, dar suferea cu bucurie si spiritul Lui, mi se parea mie, se inalta catre tronul cel nevazut, ca o flacara curata ce se oferea pentru arderea de tot a pacatelor lumii.
Judecatoria era plina de multime care dadea aspectul unui rau infuriat, ale carui ape se ingramadeau incepand de la muntele Sion, unde era ridicat templul si pana in fata Pretoriului si in fiecare minut se adaugau glasuri noi acestui cor al infernului. Barbatul meu, obosit si amenintat, a fost silit sa cedeze in cele din urma.
O! Fatal ceas al pierzarii!!!… Pontiu se ridica. Pe fata lui se citea indoiala si groaza mortii. Isi spala mainile in mod simbolic, in ligheanul plin cu apa, zicand:

– “Eu sa stiti ca ma consider nevinovat de sangele acestui drept ce urmeaza a fi varsat”.
– “Sa fie asupra noastra si asupra copiilor nostri!” zbiera nefericitul si nebunul de popor, care se ingramadea in jurul lui Iisus. Calaii, ca turbati, Il rapusera. Eu am urmarit cu ochii mei Jertfa, care era condusa la injunghiere… Deodata, ochii mi se intunecara ca din cauza unor batai accelerate de inima: mi se parea ca viata mea a atins marginile ei. Eu am fost luata de mainile femeilor mele servitoare si condusa la o fereastra care dadea in curtea tribunalului. Eu m-am aplecat si am vazut urmele de sange varsat. “Aici au batut cu biciul pe Nazarinean!” imi spunea una din roabele mele. “Acolo L-au incoronat cu spini” spunea o alta roaba. “Soldatii L-au batjocorit, zicandu-I Regele Iudeilor, lovindu-L peste fata”. “Acuma El isi da sufletul!” raspunse a treia roaba.

Fiecare cuvant din acestea strapungea inima mea intocmai ca un cutit. Amanuntele acestei grozave faradelegi inmulteau intristarile mele si suferintele ce le simteam atunci in pieptul meu. Am simtit, iti spun, ca s-au intamplat evenimente cu totul supranaturale in acea nenorocita zi. Mi se parea ca cerul se asemana cu jalea inimii mele. Nori mari, negri si infricosatori, de diferite forme, pluteau asupra pamantului si din atingerea norilor se descarcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor…
Astfel, orasul plin de zgomot se linisti ca pus pe ganduri, in tacere, ca si cand moartea ar fi intins peste el aripile ei negre. O groaza de nedescris imi rapi privirea spre un punct. Cand mi-am strans la piept copilasul meu, eu asteptam ceva, fara ca sa stiu ce; pe la ceasul al noualea al zilei, intunericul se ingrosa si avu loc un puternic cutremur de pamant, care zgudui totul. Putea sa creada omul ca a venit pustiirea lumii si ca stihiile se prefacusera in haosul primitiv. Eu ma lasai pe pamant, iar in acel timp una din femeile mele, nascuta evreica, intra in camera mea; palida, disperata si cu ochii speriati, striga:

– “A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunta aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfanta de Sfanta Sfintelor s-a despicat in doua de sus pana jos. Vai este pentru sfantul locas! Se spune ca multe morminte s-au deschis si multi au vazut pe cei drepti inviati, care fusesera disparuti demult din Ierusalim: profeti si preoti din timpul lui Zaharia, care a fost ucis in templu, si pana la Ieremia, care a prezis caderea Sionului. Mortii ne prevestesc mania lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se raspandeste ca o flacara”.

Cand auzeam aceste cuvinte, mi se parea ca imi pierd ratiunea! M-am ridicat si abia imi taraiam picioarele; am iesit la scari, unde l-am intalnit pe sutasul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz incaruntit si prea otelit in luptele cu germanii si alte popoare. Niciodata nu a batut in piept o inima asa de indrazneata ca a acestuia. Dar in aceasta clipa el era indispus si istovit de chinuri, caindu-se. Eu am vrut sa-l intreb mai amanuntit despre cele intamplate, insa el trecu pe langa mine repetand in urma: “Acela pe care noi L-am omorat a fost cu adevarat Fiul lui Dumnezeu!”
Eu intrai in marea sala. Acolo statea Pontiu care isi acoperea fata cu mainile. Cand si-a ridicat capul, la intrarea mea, mi-a zis disperat: “Ah! Pentru ce nu te-am ascultat, Claudio! Inima mea intunecata nu va mai gusta niciodata linistea. Pentru ce nu am putut apara pe acest intelept cu viata mea?!”.
Eu nu mai avui indrazneala de a-i mai raspunde. Nu puteam gasi nici cuvinte spre a-l intari sau inviora si de a-l abate de la acea nefericire, care ne pecetluia in veci pierzania. Tacerea noastra de mormant era intrerupta numai prin ecourile tunetelor, care rasunau prin toate coridoarele palatului. Fara a tine seama de furtuna, un om batran s-a prezentat in fata locuintei noastre. El a fost condus in fata noastra si, cu lacrimi in ochi, se arunca la picioarele barbatului meu, zicand: “Ma numesc Iosif din Arimateea si am venit sa te rog a-mi permite ca sa iau de pe cruce corpul lui Iisus si sa-L inmormantez in mormantul meu”. “Du-te si ia-L!” raspunse Pontiu, fara a ridica ochii sa-l priveasca. Batranul iesi; am vazut ca se uni cu un grup de femei, imbracate in haine lungi, cu care se acopereau, si-l asteptau la poarta.
Astfel s-a terminat acea zi fatala! Iisus a fost inmormantat intr-un mormant, intr-o pestera sapata in piatra, iar la usa pesterii s-au pus santinele de paza.
Dar acum afla, Fulvio! A treia zi, plin de stralucire, marire si triumfator, El se arata deasupra acestui oras. El a inviat. Implinind prezicerile ce s-au facut cu privire la El si triumfand prin biruinta asupra mortii, El S-a aratat ucenicilor si prietenilor Sai si mai pe urma El a aparut la o mare multime de oameni din popor. In felul acesta marturiseau despre El ucenicii Lui – confirmandu-si marturia cu sangele lor si ducand vestea despre Domnul lor Iisus, atat in fata tronurilor, cat si in fata mai marilor si judecatorilor.
Dar, ca o dovada si mai autentica cu privire la acestea, invatatura Lui a fost incredintata catorva pescari. Aceasta invatatura se raspandeste in intreg imperiul. Acesti nestiutori au devenit pe data oameni cu renume si vestiti, cu cuvintele lor dulci, spuse in toate limbile si pline de putere. Noua credinta creste ca o samanta de mustar, caci ea este o adevarata radacina roditoare, careia urmeaza sa i se supuna orice radacina.
De la aceasta data, sotului meu a inceput sa-i mearga din ce in ce mai rau. Invinuit fiind pentru procedura sa de catre Senat si de catre Tiberiu insusi, care era stapanit de ura contra iudeilor, si banuit fiind chiar de acei a caror patima si dorinta o implinise, viata lui se transforma in chinuri si otrava. Salomeea si Semida ma priveau cu frica; ele vedeau in mine sotia prigonitorului si o cursa pentru Domnul lor, pentru ca ele devenisera urmasele Sale, ale Aceluia care daruise mamei pe fiica ei, iar fiicei pe mama sa. Eu am vazut in locul blandetii si bunatatii lor o neincredere, care le facea sa le tremure fata cand le priveam si indata am incetat a le mai vizita.
In acest timp al singuratatii mele m-am dedicat cercetarii neintrerupte a unor invataturi morale ale lui Iisus, ce imi fusesera predate de Salomeea si pastrate cu sfintenie de mine. O, scumpa prietena! Cat de neinsemnata si desarta este intelepciunea mai marilor nostri, in comparatie cu invatatura aceea, pe care numai singur Dumnezeu a inspirat-o si a imprastiat-o pe Pamant! O! Cat de adanci sunt aceste cuvinte intelepte! Ce pace si bunatate inspira ele! Unica mea mangaiere consta in a le citi si reciti mereu.
Dupa trecerea catorva luni, Pontiu a fost obligat sa demisioneze din postul care-i oferea atata autoritate. Noi a trebuit sa ne intoarcem in Europa, peregrinand din oras in oras. El purta cu sine in toata imparatia greutatea umilirii si intristarii sale si a chinurilor descurajarii lui sufletesti. Eu am mers impreuna cu el, dar cum era vietuirea mea cu el? Prietenia familiala a vietii conjugale nu mai este intre noi; el vede in persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, vad in el chipul si crucea plina de sangele Aceluia pe care el – nefericitul si nelegiuitul judecator – L-a osandit. Nu mai am indrazneala sa-mi ridic ochii ca sa-l privesc in fata. Sunetul cuvintelor lui, acel glas care a pronuntat osanda, imi strapunge si raneste inima. Iar cand, dupa luarea mesei, isi spala mainile, mi se pare ca nu le inmoaie in apa curata, ci in acel sange cald, ale carui urme nu se mai pot sterge.
Intr-un timp, eu am vrut sa-i vorbesc de pocainta si de expierea (compensarea) pacatului, dar iti spun ca niciodata nu voi uita privirea lui salbatica si cuvintele lui pline de furie si fara nadejde. Nu peste mult timp, copilul meu muri in bratele mele, dar eu nu l-am plans. Fericitul! El a murit ca fericit, scapand de blestemul care ne urmareste, el a descarcat din spatele lui uriasa povara a numelui tatalui sau. Nefericirea ne urmarea intruna, din cauza ca in toate partile existau crestini; chiar aici, in aceasta salbatica patrie, unde noi ne rugam a ni se acorda ocrotirea, langa valurile marii si stancile ciudate, chiar si aici pot auzi cu cata indignare se pronunta numele barbatului meu! Cei care erau trimisi sa predice invataturile Lui Iisus au scris intre indrumarile lor si cuvintele: “El a fost rastignit din ordinul lui Pontiu Pilat”. Grozav blestem, care in toate veacurile va fi repetat.
Iarta Fulvio! Si te rog sa plangi si tu, care ma doresti. Sa-ti ajute dreptul judecator Dumnezeu si sa-ti dea, cat mai repede, toata fericirea pe care noi o dorim una alteia.

Scuza-ma! Claudia

Daca, dupa cum sustin unele documente, Pilat, pierzand încrederea în mila iertatoare a lui Dumnezeu, s-ar fi sinucis, cum a facut si Iuda, sotia sa a murit ca o crestina si chiar a suferit mult, fiind prigonita pentru credinta ei în Hristos. Grecii o numara printre sfintii lor, serbându-i amintirea pe 24 decembrie.
Originalul acestei scrisori se afla în bibliotecile Vaticanului de unde, pe la 1643, a fost copiata si trimisa episcopului Dionisie al Constantinopolului, care a publicat-o. A fost apoi publicata în Bulgaria, în 1875.

Moartea lui Pilat

„Un înselator a adunat pe muntele Gazirim o multime, pentru a le arata vasele ascunse de însusi Moise. Pilat, auzind de aceasta adunare, care se presupunea ca este contra romanilor, folosi aceasta ocazie pentru a se razbuna pe acei pe care îi ura de mainainte din cauza faradelegilor lor. El îi inconjura cu cavalerii sai, ordonând ca sa omoare pe capii lor, iar multimea sa o împrastie cu lancile, lovind apoi pe ori care îl va ajunge.
Samaritenii, concetatenii celor omoriti, s-au plins impotriva lui la guvernatorul Siriei, Vitelia, fratele Cezarului cu acelasi nume, fiindca cei din Iudeea apartineau de acea autoritate superioara. Pilat a fost gasit vinovat de Vitelia. El a dat porunca ca Pilat sa plece la Roma, spre a se infatisa Cezarului Tiberiu. Acesta avea, de asemenea, ceva nemultumiri din cauza plângerii facute de Maria Magdalena, pentru procedeul nedrept de condamnare a lui Iisus. Pilat nu s-a putut îndreptati în fata lui Tiberiu Cezar, din care cauza a fost internat în Galia, în anul 37 dupa Hristos. De acolo, l-a înaintat la Viena, unde s-a sinucis din cauza umilirii si mustrarii de cuget.”

Pasaj extras din „Istoria lui Nichifor Kalist”, volumul 2, capitolul 10.

***

Raportul lui Pilat, Guvernatorul Roman, al Iudeii către Cezarul Tiberiu

Nobile Suverane, Salutare Cauzele cari au provocat acea turburare din Ierusalim fu în legătură cu moartea lui Isus din Nazaret, şi evenimentele cari au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter, care mă face să vi le raportez în detaliu, pentru că, eu nu voi fi deloc surprins dacă în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre: căci se pare că, în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: Blestemată să fie ziua aceea, în care eu am urmat pe Valerius Gratius la guvernarea Iudeii! La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi am poruncit să se facă un ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii împreună cu Arhiereul şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală. Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa era grozav de vicleană. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu Romanii şi să se închine libaţiunii( ciocnirea de pahare) cu ei. Eu am văzut de bine, ca să primească această scuză, dat tot cu acea ocazie, m-am convins, că cuceriţii se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că dintre toate oraşele, Ierusalimul era cel mai greu de cârmuit. Atât de turburat era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica că va izbucni, în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei însă nu avem decât un singur sutaş şi o mână de soldaţi. Am cerut întăriri de la guvernatorul Siriei care m-a informat, că şi el abia are trupe de ajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă neastâmpărată de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem ca să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ. Printre mai multe veşti ce mi-au venit însă una care mă interesa în mod deosebit… Un tânăr, se zice c-a apărut în Galilea, predicînd, pe un ton blând şi nobil, o altă lege în numele unui Dumnezeu ce l-a trimis. La început, mă temeam, că acesta să nu fie vreun agitator care aţâţe poporul contra Romanilor, dar, nu după mult timp, temerile mele fuseseră spulberate. Isus din Nazaret a vorbit, mai mult ca un prieten al romanilor decât al evreilor. Trecând într-o zi pe lângă locul ce se cheamă Siloam, am văzut acolo o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr, care stătea rezemat de un copac, şi în toată seninătatea şi calmul, predica mulţimii. Mi s-a spus că acesta este Isus. Era tocmai aceea ce puţin mă aşteptam ca că văd. Atât de mare era deosebirea între el şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie îi dădea o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo treizeci de ani. N-am văzut în viaţa mea o privirea atât de dulce şi de senină. Ce contrast între el şi ascultătorii săi, cu bărbiile lor negre şi feţe încruntate! Nevoind să-l întrerup, prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut un semn secretarului meu, să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Manlius. El este strănepotul şefului de spionaj şi conspiraţie, care s-a ascuns în Etruiria, aşteptând pe Catiiline. Manlius este un vechi băştinaş din Iudeea, astfel cunoaşte bine limba ebraică. Mi-e foarte devotat şi vrednic de orice încredere. Intrând în sal de judecată, am găsit pe Manlius, care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Isus la Siloam. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor ceva, ce s-ar putea asemăna predicilor lui Isus. Unul din Evreii răsculători dintre cari sunt în Ierusalim, îl întreabă dacă este cu cale de a da tribut Cezarului. Isus i-a răspuns: Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin Lui Dumnezeu” Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimet la Ponţiu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat întotdeauna pe romani.” (Raportul secretarului lui Pilat)

Pilat continuă: „Omul acesta nu era tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia ea, poate necunoscută lui. El avea libertatea sa lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenici, neîmpiedicat de nici un mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla, însă, ferească-ne zeii, aceasta este o presupunere, dacă s-ar întâmpla zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită prin religiunea lui Isus, lucrul acesta se va datora acestei nobile toleranţe, şi prea mari indulgenţe, pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabilul nenorocit voi fi fost poate instrumentul, pe care creştinii îl numesc providenţă prin care să vină peste noi această „soartă şi destin”.
Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici. În adevăr, Isus era foarte aspru cu cei din urmă( cu bogaţii) şi aceasta a fost pentru mine, un bun motiv, de a nu tulbura libertatea Nazarineanului. Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi pui de viperă”; „ Voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”. Alte dăţi el era indignat de îngâmfatele postiri şi dăruiri ale bogaţilor, şi le spunea că doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu, decât darurile lor bogate…
În fiecare zi se făceau plângeri la Sala de Judecată în contra abuzurilor evreilor. Eram informat, că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om. Căci nu va fi pentru întâia oară când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei cari, erau numiţi de ei Profeţi. Şi dacă Pretorul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!
Conduita mea a fost aprobată de Senat şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Partiţii, fiindcă astfel nu eram în stare de-a întâmpina răscoala. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretorul la concesiuni umilitoare.
Am scris lui Isus, invitându-l la o convorbire cu mine în sala de judecată, şi El a venit. Precum ştiţi că în vinele mele curge sânge de spaniol amestecat cu sânge de roman, care nu cunoaşte frica, şi e nesupus emoţiunilor. Mă preumblam prin curtea mea, când Nazarineanul apăru şi când a, dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi când o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit, ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn părea că îmi zice: „ Iacă-mă, am sosit”
Câtva timp eu rămăsei încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică asupra acestei figuri de om supranaturale; o formă de om necunoscută numeroşilor noştri pictori, cari au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.
Isuse, I-am zis, în cele din urmă, şi limba mea gângănea… Isuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui om învăţat.
Nu ştiu dacă tu ai citit pe Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate maiestoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine (se face aluzie la scrisoarea lui Publius Lentulus), şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate (a lui Israel) sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi eşti atât de vrednic.
Totuşi nu pot să ascund de la tine că predicile Tale, au stârnit mari şi puternice duşmănii în contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate si-a avut duşmanii săi, şi a căzut victimă urii lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în directă legătură şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe Evrei, de mica lor putere ce o mai au de la Romani.
Rugămintea mea, deci, – nu zic porunca mea- este, ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să înconjuri de a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei”.
Nazareul a răspuns liniştit: “Prinţ al pământului, cuvintele tale nu sunt din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: “Stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: “Eu trebuie să mă supun legilor Creatorului”. Numai singurul Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna.” Adevăr, zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele Celui Drept va fi vărsat”, continua el cu emoţie. Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie, pentru înţelepciunea ta, decât toţi turburătorii aceşti şi îngâmfaţii de Farisei, care abuzează de libertatea dată lor de romani; complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei nu cunosc că lupul din pădure se îmbracă uneori în lână şi piei de oi. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare”. Cu nepăsare şi clătinându-şi capul, cu un har şi zâmbet Dumnezeesc, Iisus îmi riposta:

“Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi loc de scăpare pentru Fiul Omului nici sub pământ”. „Sălaşul Celui Drept este acolo!”, zise el arătând spre cer. „Ceea ce este scris în cărţile Profeţilor, trebuie să se împlinească. Tânărule, i-am răspuns eu, pe un ton moale, tu mă obligi, ca simpla mea cerinţă să o schimb în poruncă? Siguranţa provinciei, care este încredinţată îngrijirii mele, cere aceasta. Trebuie să arăţi mai multa moderaţiune, în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc.
Fericirea să te însoţească! „Mergi în pace!”.

„Prinţ al pământului”, a răspuns Iisus. „N-am venit ca să aduc în lume războiul, ci pace, iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi, în care Cezar a dat pace lumii Romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi eu o voi întâmpina în supunere faţa de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului de ispăşire”.

După aceste cuvinte, el a dispărut, ca un nor luminos, după perdelele (Preotul). Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urma lui Irod, care, pe atunci domnea în Galileea, să se răzbune asupra Nazaretului. Dacă Irod urma după propria să înclinare, în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus. Însă el, deşi era mândru de cinstea domniei sale, se temea de Senat, de a comite o faptă, care putea să-i nimicească influenţa să în fata Senatului. Într-o zi, Irod va venii la mine în Pretoriu. Şi când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat, ce părere am despre Isus Nazareul! Eu i-am răspuns, ca, după părerea mea, Isus, este un filosof mare, după cum unele naţiuni mari adesea produc. Şi că învăţăturile sale, cu nici un chip nu sunt eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-I îngădui toată libertatea de a vorbi şi la aceasta este îndreptăţit prin faptele sale. Irod a surâs, cu ironie, şi salutându-mă cu un respect prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia marea sărbătoare a Evreilor, conducătorii religioşi, plănuiau ca să se folosească de această ocazie şi de exercitarea populară, care se dă loc totdeauna la sărbătoarea Paştelor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă, care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că Arhireii şi Fariseii întrebuinţează tezaurul templului, să mituiască pe popor. Primejdia creste pe fiecare oră. Un sutaş roman fu insultat. Am scris atunci pe prefectul Siriei să-mi trimeată imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâta de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimeată. M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat; neputincios, de a o reprima, şi fiind silit să o tolereze. Răsculătorii au pus mana pe Isus şi cu toate că ei simţeau, că nu au de ce să se teamă de Pretoriu crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.
Trei partide se uniseră împotriva lui Isus: Irodenii, Saduceii şi Farseii. Saduceii, a căror conduită era sprijinită de două motive: Ei urau pe Isus şi doreau să scape de jugul Roman. Aceştia, n-au putut uita niciodată intrarea mea în sfântul lor Oraş cu steaguri, care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu, cu aceasta ocazie, am făcut o mare greşeală, din necunoştinţă, totuşi, în ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat. O altă nemulţumire, pe care o purtau în ei înşişi, era propunerea mea de a întrebuinţa o parte din tezaurul Templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune. Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le păsa mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită trei ani şi jumătate pilulele amare pe care Nazareul le arunca în faţa lor în public, oriunde se ducea, şi fiind prea slabi şi sfioşi, şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, de aceea au fost foarte bucuroşi, de a se unii cu Irodenii şi Saduceii. Pe lângă cele trei partide, eu mai aveam de luptat şi împotriva unei populaţii îndârjite, şi totdeauna gata de a se uni la acea răscoală şi să folosească de confuzia, şi de neînţelegerea ce rezultă din aceasta. În felul acesta, Iisus fu târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu această ocazie, Caiafa Arhiereul a săvârşit umilul fapt de supunere. El şi-a trimes prizonierul la mine, ca să pronunţ eu osânda definitiva asupra lui. Eu i-am răspuns ca deoarece Isus este Galileian, afacerea cade supt jurisprudenţa lui Irod, şi am poruncit să-l trimeată la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa, şi pretextând a avea respect faţă de mine prin Sutaşul Cezarului, mi-a reîncredinţat mie soarta acestui om.
Îndată palatal meu şi-a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea numărul turburătorilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunata de prin munţii Nazaretului. Se părea, că toată Iudeea se afla în Ierusalim. Eu îmi luasem de femeie o domnişoara dintre Gali cari avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! să nu te atingi de omul acesta, pentru ca el e sfânt. Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului. Vorbea furtunilor şi peştilor mării, şi toate erau supuse Lui. Chiar răul de pe muntele Kidron curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei.
Catapetesmele din lăuntrul Templului s-au dărâmat, şi soarele s-a întunecat, ca îmbrăcat în doliu. O, Pilate, rău mare te aşteaptă dacă nu vei asculta de sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman:
„Teme-te de puterea Cerului”. Pe la timpul acesta treptele de Marmora gemeau de sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul era adus iarăşi, la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor ce vrea? – Moartea Nazarineanului, fu răspunsul. Pentru care crimă? El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea Templului. El se numeşte pe sine fiul lui Dumnezeu. Mesia regele Iudeilor. Eu i-am răspuns: „Justiţia Romană nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea!” “Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! izbucni însă strigătul de gloată înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite nu era decât un singur om liniştit şi calm. Acesta era Isus din Nazaret.
După mai multe sforţări, fără rezultat, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură, care pentru un moment mi se părea, ca va servi să-i scap viata: am dat poruncă, ca el să fie biciuit, apoi cerând un lighean, eu m-am spălat pe mâini, în fata mulţimii, prin care am arătat dezaprobarea mea faţă de acest fapt. Dar în zadar! Aceşti mizerabili nu se dau mulţumiţi decât cu viaţa lui.
În desele noastre turburări civile, am fost de mai multe ori martor al furii populare dar din toate câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta. În adevăr s-ar putea spune, cu ocaziunea aceasta că toate spiritele rele din ţinuturile infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea să nu mai umbla pe picioare, se purtau pe sus urlând, ca valurile unei mări înfuriate! O mare neastâmpărată era de la porţile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, fluierături, de care nu s-a mai auzit vreodată în Istoria Romanilor. Ziua s-a întunecat ca un amurg asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel mai mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie.
Eu, guvernatorul provinciei, stam rezemat de o coloană a palatului meu. Gândindu-mă la înfricoşatul fapt al acestor demoni cruzi, cari târau spre execuţie pe nevinovatul Nazaritean. Toţi dispăruseră apoi în jurul meu, Ierusalimul scosese afară pe toţi locuitorii săi, cari se înşirau pe părţile funebre ce conduc spre Gemonica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţise de cavaleri, iar sutaşul, pentru a arăta o umbră de putere se străduia să facă ordine. Eram lăsat singur, şi cu inima zdrobită şi mă gândeam, că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta, stătuse mai mult în puterea zeilor decât a omului. Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt, şi care anunţa agonie pe care urechea omeneasca n-a mai auzit-o niciodată.
Nori întunecoşi s-au coborât şi au acoperit aripa Templului şi aşezându-se asupra oraşului, l-a acoperit, ca şi un val. Atât de înfricoşătoare erau semnele ce s-au văzut, atât în ceruri cât şi pe pământ încât se zice, ca Dionisie Aerofagul ar fi exclamat: „Sau că autorul naturii suferă sau universal se sfâşie”.
Către ceasul dintâi al nopţii mi-am luat mantua pe mine şi am pornit pe jos în oraş spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată, mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, posomorâtă, cu feţele întunecate şi disperate. Mulţi erau cuprinşi de frică şi remuşcări pentru cele ce văzuseră. De asemenea am observat pe mica mea trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorul steagului îşi învăluise capul în semn de întristare. Am auzit pe un ostaş murmurând, în cuvinte streine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici şi colo se vedeau grupe de oameni şi femei adunaţi, şi când aruncau privirea spre muntele Calvarului, rămâneau nemişcaţi ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors la Pretorie, întristat şi plin de gânduri, cari mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea încă stropi de sânge, care curseseră de la Nazarinean. După un timp, a venit la mine un bătrân cu o grupă de femei plângând, care rămaseră la poartă, iar el se aruncă la picioarele mele, plângând cu amar. Este foarte mişcător ca să vezi pe un om bătrân plângând. L-am întrebat ce vrea! El mi-a zis: “Eu sunt Iosif din Arimateea; am venit să cer de la tine, îngăduinţa de-a îngropa pe Iisus din Nazaret”. I-am zis: Cerinţa ta se va împlini. Atunci am poruncit lui Manlius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze în morţi, după cum prezisese el. Mai târziu cu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toata provincia, ca Iisus s-a sculat dintre morţi, după cum prezisese el.
Îmi rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului, această întâmplare dezgustătoare. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate, am început a face acest raport şi de către ziuă s-a auzit un sunet de pe calvar, intonând aria Dianei, care a venit şi la urechile mele. Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului văzui apropiindu-se o trupă de soldaţi şi auzii sunetul trâmbiţii care intona marşul Cezarului.
Erau întăririle ce mi se făgăduiră, cele două mii de ostaşi aleşi şi pentru a-şi grăbi sosirea lor, au călătorit toata noaptea. A fost hotărât de soartă, strigai eu, frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi ca, pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi! Soartă crudă! Cum îţi baţi joc de soarta muritorilor! Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: “S-a sfârşit”.Acesta este cuprinsul raportului! şi rămâi al Majestăţii voastre supus, cu respect şi smerenie, Guvernatorul Pontiu Pilat.

Făcut în Ierusalim în a 28-a zi a lunei Martie (anul 4147 de la creaţiune)

Acest document a fost găsit de un studentgerman în bibliotecile Vaticanului, dar, la început, nul-a considerat atât de important încât să-l copieze.După câţiva ani însă, el i-a povestit lui W.D.Mahandespre raport, care, simţind o mare dorinţă de a intra în posesia acestuia, a scris fostului student german, întors între timp ca profesor în Westfalia (Germania)şi rugându-l să obţină o copie a acestui preţiosdocument prin cunoscuţii săi de la Vatican. Profesorulgerman a intervenit prin preotul Freilinghausen, şefulde protocol al Vaticanului, care i-a procurat otraducere engleză a raportului şi a trimis-odoritorului

Textul complet al condamnarii lui Iisus la moarte.

Note: Aceasta sentinta s-a gasit din intamplare in anul 1509 dupa Hristos in orasul Ameula (Italia) intr-o piatra frumoasa ce se afla intr-o lada de fier in care era o alta ladita de marmura minunat pastrata. Aceasta osanda inchisa aici era in limba ebraica. Originalul s-a depus la Vatican. Pentru prima data a fost publicata la Constantinopol in anul 1851, apoi cand era patriarch Eremia, acesta a publicat-o in cartea sa. Tradusa din limba greaca, dupa 27 de ani s-a publicat din nou in limba bulgara in orasul Rusciuc in anul 1875 si apoi in romaneste.

Iata textul:

“In al septezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar si rege al romanilor, monarh neinvins. Anul 201 din Olimpiada, iar dupa anul evreilor 4147 si anul 93 de la intemeierea Romei, de la eliberarea din robia Egiptului anul 589 si de la distrugerea sfintei Tari anul 97. Pe timpul mai marilor poporului roman Lucius Suetonius Marcelius si carmuitorul Hillaretes Palister sip e timpul conducatorului general peste Iudeea, Comus Flavius sip e vremea dregatorului asupra Ierusalimului, puternicul si inaltul print Pontiu Pilat sip e vremea procuratorului asupra Galileii Irod Antipater si pe vremea marilor Ana si Caiafa Alioso si Mail, mai marii templului, Raban si Amaleus, pe timpul marilor magistrate ai orasului Ierusalimului Simbianoascio, Pompilei Rufa si comandantul orasului Totamus”. Eu Pontiu Pilat, procuratorul din Imperiul Roman in sala inaltilor printi, condamn si autentific cu pedeapsa de moarte pe cruce, pe numitul de popor Iisus Nazarineanul Hristos, om rasculator contra legilor lui Moise si contra Maiestatii sale Tiberiu Cezar si rege al romanilor. Ordon si hotarasc moartea lui prin rastignirea pe cruce, dimpreuna altii, dupa obiceiul celor condamnati din mutimea poporului bogat sau sarac, pentru aceia ca n-a incetat a face rascoala si pagube in Iudeea, prin aceia ca se face pe sine Fiul lui Dumnezeu si rege al Ierusalimului si pentru ca ameninta distrugerea Ierusalimului si a sfantului templu si pentru ca a refuzat sa plateasca tribut Cezarului si pentru ca a indraznit sa intre in Ierusalim cu ramuri de finic si multimea il aplauda ca si pe un rege intrand in Ierusalim si in sfantul Templu. Insarcinez pe primul meu sutas Comuto Corneliu, ca sa-l tina legat in public in raionul Ierusalimului, batandu-l si imbracandu-l cu o manta rosie si incoronandu-l cu o coroana de spini pe cap si de a-si duce crucea singur pe umeri, spre a servi de exemplu si altora cum si pentru toti talharii si sa fie scosi prin poarta Imborel, numita acum Androninos spre a fi rastigniti impreuna cu Iisus Hristos in public la locul deosebit pentru criminali, denumit calvar (locul sangelui). Acel care va fi rastignit si va muri, sa-I fie lasat corpul pe cruce, pentru sfidarea publicului pentru toti talharii si criminalii. Iar de partea de sus a crucii sa fie scris pe om placa in trei limbi inscriptia: Iisus Alun Omlis Iudan – evreieste, Iesous a Nazareus Basileva Iudeon – greceste -, Iisus Nazareus Rex Iodaisrum – latineste. Ordon ca nici unul din subalternii mei dupa grad si dupa datorie, sa pregete a-si indeplini cu graba datoria si sa nu se opuna osandirii acestuia, care a renuntat de buna voie la credinta evreiasca, ci sa executa intocmai, dupa cum a fost hotarat de mine, infaibilul dupa oranduielile legilor regesti ale Romanilor. Martorii acestei oranduiri sunt:

Din Semintia lui Israel: RUAN, DANIEL, RAMBINAL, IOACHIM, BANICAN, ROTIN, ITAVEL si PARICOLAN.

Din partea printilor romani ai tarii: LUCIUS, SICELIUS SI MAXIMILIUS.

Dintre farisei: BARBOS, SIMION si BORIEL.

Dintre inaltii judecatori romani: RABAN, HAUDANIUS si BACARALOS. Dintre marii preoti: RUAN, IODUS si BUCASALIS. Supraveghetorul pentru criminali dintre iudei: BUTAN. Ierusalim 23 martie de la creatiune”.

Observatii:

Din raportul sfintelor Scripturi noi mai gasim in mod foarte concret si anume ca: “Pilat a hotarat sa le implineasca cererea” (Luca 23, 24). Din staruinta depusa de Pilat se constata si cruzimea si nestatornicia sa. El cauta sa impaca fara de legea cu dreptatea, nimicnicia cu adevarul. El poate voia ca sa nu se strice nici urmasii lui Hristos, si poate nici cu femeia lui, al carei vis uimitor, este o adevarata prezicere profetica, despre ceea ce avea sa li se intample acelora care au luat parte la aceasta osandire. Raportul Biblic ne reda numai inscriptia si interogatoriul luat la Ana, la Caiafa, la Irod si la Pilat in sala de judecata.
Prin textul de fata putem vedea cum acea justitie n-a judecat procesul in fond. Daca Pilat a declarat ca nu gaseste “in El” nici o vina. Atunci pe ce baza a ordonat el ca Iisus sa fie batut ? Ce legi romane prevedeau bataia unui adevarat nevinovat? … Iar daca dupa toate invinuirile nici una nu s-a putut dovedi si documenta dupa cum Pilat insusi declara prin faptul spalarii mainilor, ca este fara de vina, atunci pe ce text din legile romane se sprijinea el, ca sa ordone ca un prizonier nevinovat sa fie totusi batjocorit si rastignit ? Adevarul totdeauna va triumfa, chiar cand s-ar parea ca minciuna si nedreptatea ar birui. Triumful este al dreptatii curate. Multe se pot invata din acest proces al judecatii si osandirii lui Iisus Hristos, unde judecatorul roman a comis cea mai mare nedreptate. Aici pot gasi judecatorii lumii de astazi un avertisment de a nu comite si ei asemenea nedreptati si a nu cauta la fata nimanui, ci de a judeca numai potrivit cu adevarul si cu dreptatea divina. Ar fi ceva antural si absolut necesar ca judecatorii de astazi sa citeasca si Sfanta Carte, adica Scriptura Vechiului si Noului Testament. Tribunalele pamantesti n-ar trebui sa sanctioneze probleme pur religioase sau sa osandeasca pe cineva pentru ca crede altfel de cum crede majoritatea. Aceasta pentru ca istoria ne dovedeste ca religiile dominante n-au avut totdeauna adevarul curat, ci au fost supuse si greselii. Iudeii credeau ca numai ei au dreptul la libertate in cele ale credintei. Aceasta orbire i-a dus la crima cea mai grozava cerand sa fie condamnat la moarte Iisus, dreptatea si adevarul, orbire care le intuneca ochii pana in ziua de astazi. Sentinta de condamnare a lui Iisus, constituie un avertisment grozav si pentru toate popoarele si indeosebi pentru capii de religiuni si pentru magistrati.

Reclame