Cum ne împărtăşim? Împotriva curentului care a transformat deasa Împărtăşanie într-o modă.

1

Că Sfintele se cade totdeauna să fie [date] numai celor Sfinţi. Aceste cuvinte:

Sfintele Sfinţilor, unii le propovăduiesc şi le strigă tare, şi o, măcar de le-ar auzi şi ei, iar alţii când le aud zic: Ce? Cel ce nu este sfânt este şi nevrednic?
Da, nevrednic, cel ce nu-şi mărturiseşte totdeauna cele ascunse ale inimii sale, cel ce nu face pocăinţă adevărată pentru ele şi pentru cele greşite din neştiinţă, cel ce nu plânge de-a pururi şi nu se mâhneşte şi nu face cu râvnă cele zise mai sus, acela nu este vrednic.

Sfântul Simeon Noul Teolog

Pe măsură ce înaintăm în timp, se în­mulţesc scrierile şi sfaturile dăunătoare de suflet. În lucrarea de faţă vrem să analizăm o astfel de scriere şi să arătăm netemeinicia ar­gumentelor aduse de autorul ei, argumente prin care îi îndeamnă pe cititori la împăr­tăşirea tuturor deşi, dată fiind decadenţa duhovnicească a creştinilor zilelor noastre, acest îndemn nu-şi are rostul. Prin scrierea de faţă, vrem să dăm într-o oarecare măsură, pe cât este cu putinţă, un răspuns şi la alte scrieri de genul celei la care ne referim.
Scrierea la care ne referim, a fost de fapt o conferinţă ţinută la A.S.C.O.R. Iaşi în anul 2002. Autorul ei, P.C. Pr. Petru Pruteanu, aduce o serie de argumente de la Sfinţii Părinţi în favoarea ideii de mai sus, fără a ţine însă seama de duhul învăţăturilor Sfinţilor Părinţi pe care-i foloseşte în acest sens. Deşi pe tot parcursul conferinţei, pare că înţelege şi el că în zilele noastre se împuţinează numărul celor ce pot fi împărtăşiţi, în fapt însă, îi îndeamnă pe toţi la împărtăşire, deşi ştie că nu prea avem creştini de o înaltă ţinută duhovnicească, ca în veacurile primare ale Bisericii creştine.
Sfinţia sa, chiar se întreabă la un moment dat (pag. 301 din cartea la care o să facem re­ferire de mai multe ori şi care are un capitol ce cuprinde conţinutul conferinţei1) de ce se mai săvârşeşte Sfânta Liturghie, din moment ce, în fiecare duminică, nu se împărtăşeşte nimeni? Ei bine, răspunsul, în acest caz, stă în faptul că, potrivit tuturor Sfinţilor Părinţi, nu pot fi împărtăşiţi cei care au păcate opri­toare de la primirea Sfintei Împărtăşanii2. Şi, dacă în zilele noastre cei mai mulţi creştini sunt în starea în care nu pot fi împărtăşiţi, asta nu înseamnă că trebuie chemaţi şi îm­părtăşiţi, pentru a fi cine să se împărtăşească la Sfânta Liturghie.
De asemenea, asta nu înseamnă că, nu şi-ar mai avea rostul Sfânta Liturghie, din moment ce creştinii nu se silesc să aibă sta­rea duhovnicească necesară pentru a se îm­părtăşi. Se vor împărtăşi doar cei care nu au păcate opritoare de la primirea Sfintei Împărtăşanii şi care au făcut pregătirea ne­cesară pentru primirea ei. Şi apoi, cu toţii ne putem împărtăşi duhovniceşte, şi prin cuvânt, participând la Sfânta Liturghie. Şi chiar dacă nu s-ar împărtăşi nimeni, de Sfânta Liturghie se folosesc şi cei adormiţi, „toţi, care întru nădejdea învierii şi a vie­ţii de veci, cu împărtăşirea Ta au adormit, drept-măritori părinţi şi fraţi ai noştri, Iubi­torule de oameni, Doamne”, după cum se spune în rânduiala Proscomidiei, ce precede Sfânta Liturghie3.
La pag. 303-304 (nu mai dăm pe larg fragmentele din cartea la care ne referim, ca să nu lungim scrierea de faţă), sfinţia sa, ţine să ne aducă ca argument în favoarea împărtăşirii tuturor, înainte de a face ca­nonul pentru păcatele lor şi a sta opriţi un timp de la Sfânta Împărtăşanie, cazul Sfintei Maria Egipteanca. Însă în cazul ei, deşi a fost împărtăşită imediat după mărturisire, ea şi-a făcut totuşi canonul după aceea, căci plecând în pustia Iordanului a dus o viaţă ascetică, fără a mai săvârşi defel păcatele dinainte, oricât a fost luptată de diavolul în pustie cu amintirea lor.
Dacă ar face ca Sfânta Maria Egipteanca toţi creştinii din zilele noastre care sunt îm­părtăşiţi înainte de a împlini canonul cuve­nit pentru păcatele lor, aşa cum o cer Sfinţii Părinţi, atunci n-au decât să fie lăsaţi să se împărtăşească. O spune chiar Sfântul Si­meon Noul Teolog: „Dacă nimeni nu este fără de păcat, chiar numai o zi de ar fi viaţa lui, şi dacă nimeni nu poate avea inima cu­rată, prea limpede este că nici fără pocăinţă şi fără lacrimi nu trebuie să treacă nici o zi din viaţa omului. Dacă n-are lacrimi, măcar este dator să le caute din toată puterea şi din tot sufletul. Altfel nu poate să fie fără de păcat şi cu inima curată. Dacă cineva, ştiindu-şi mulţimea păcatelor şi greutatea greşelilor, nu voieşte să se culce pe jos, să privegheze şi să-şi vindece rănile poftei sale pătimaşe şi ale cugetelor care îl duc la ne­simţire, care s-au împuţit şi au putrezit din lenevirea şi neplecarea lui, ceea ce este o mare nebunie, cum se va cutremura el de osânda şi de judecata cea aşteptată de cei păcătoşi, şi cum va plânge întru durerea ini­mii sale?
Dacă nu voieşte omul să rabde, oste­nindu-se şi gârbovindu-se până la sfârşit, să umble ziua şi noaptea, mâhnindu-se şi necăjindu-se, să se smerească în toate, să răcnească întru suspinarea inimii lui, făcându-se ca o pasăre singuratică pe acoperişuri, să se asemene cu pelicanul din pustie, să devină cu aşezarea sufletului străin faţă de toţi cei din mănăstire şi din lume, fără în­drăzneală faţă de cei mari şi de cei mici, să se ostenească cu suspin, să mănânce cenuşă cu pâinea şi cu băutura sa, s-o amestece cu plângerea, cum va putea o, fraţilor, vreo­dată, în fiecare noapte să-şi spele patul şi aşternutul să-l ude cu lacrimi? Cu adevărat, nicidecum! Şi nu numai că nu va vedea la sine niciodată lacrimi, dar nici în vremea ru­găciunii nu le va afla, nici loc nu va putea să gătească Domnului, nici sălăşluire vrednică Dumnezeului lui Iacov, Care este Hristos Domnul, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru.
Şi dacă pe acestea nu le va face bine, adică nu se va cumineca cu lacrimi şi cu vrednicie, apoi nu va primi în sine pe Îm­păratul şi Dumnezeu, chiar dacă şi numai o dată pe an ar face acest lucru. Că Sfintele se cade totdeauna să fie [date] numai celor Sfinţi. Aceste cuvinte: Sfintele Sfinţilor, unii le propovăduiesc şi le strigă tare, şi o, măcar de le-ar auzi şi ei, iar alţii când le aud zic: Ce? Cel ce nu este sfânt este şi nevrednic? Da, nevrednic, cel ce nu-şi mărturiseşte totdeauna cele ascunse ale inimii sale, cel ce nu face pocăinţă adevă­rată pentru ele şi pentru cele greşite din neştiinţă, cel ce nu plânge de-a pururi şi nu se mâhneşte şi nu face cu râvnă cele zise mai sus, acela nu este vrednic.
Iar cel ce face toate acestea este foarte vrednic să se împărtăşească cu Dumneze­ieştile Taine, nu numai la praznice, ci şi în fiecare zi, şi îndrăznesc să zic chiar de la începutul pocăinţei şi al întoarcerii sale. Pentru că cel ce face acestea până la sfârşi­tul vieţii sale, trăind în smerenie şi cu inima frântă, este iertat. Dacă aşa este şi aşa face, se luminează la suflet în fiecare zi, cu ajutorul Sfintelor Taine, şi, în scurtă vreme, ajunge la desăvârşită curăţenie şi sfinţenie. Altfel nu este cu putinţă a spăla şi a curăţa vasul nos­tru cel întinat şi casa noastră cea pângărită4.”
Având în vedere că cele spuse de Sfântul Simeon Noul Teolog în citatul de mai sus, nu se întâmplă în faptă decât în cazuri cu totul excepţionale în zilele noastre, paralela pe care o face sfinţia sa şi alţii, între cei care sunt împărtăşiţi cu păcate opritoare înainte de a face canonul pentru ele şi Sfânta Maria Egipteanca, este cu totul nefondată.
Se mai spune de către sfinţia sa, la pag. 305-307, că în veacurile primare Sfinţii Părinţi nu concepeau participarea la Sfânta Liturghie fără împărtăşirea tuturor. Se uită cu uşurinţă, însă, faptul că, Sfinţii Părinţi, când cereau acest lucru, arătau clar că nu-i chemau la împărtăşire şi pe cei cu păcate opritoare de la primirea Sfintei Împărtăşanii. Aceştia nu erau împărtăşiţi pe o perioadă mai mare sau mai mică de timp, uneori chiar până la sfâr­şitul vieţii5, în funcţie de gravitatea păcatelor lor, pentru care săvârşeau anumite nevoinţe, pe care, creştinii zilelor noastre, puţini sunt dispuşi să le facă. Cine vrea să se convingă pe deplin de acest lucru, să citească Pidalio­nul sau măcar Carte foarte folositoare de suflet a Sfântului Nicodim Aghioritul.
De asemenea, se trece cu uşurinţă peste faptul semnificativ că creştinii din vechime nu erau plini de păcate opritoare de la îm­părtăşire, aşa cum sunt majoritatea celor de astăzi. Putem vedea limpede lucrul acesta fiecare dintre noi, dacă ne gândim la un as­pect elementar: creştinii zilelor noastre au doar un copil sau doi (ori nici unul), în timp ce părinţii lor aveau 3-4, iar bunicii sau stră­bunicii lor aveau 8-9 sau chiar mai mulţi. Deci avorturile în veacurile anterioare, chiar dacă existau, erau rare, oricum se produceau mult mai puţine6. Aşa că, dacă majoritatea creştinilor de azi au păcate opritoare de la împărtăşire, pe care nu vor să le părăsească şi să se supună la canon pentru ele, cine sunt vinovaţi de aceasta decât ei înşişi şi păsto­rii lor? Şi dacă starea lor duhovnicească îi opreşte de la împărtăşire, de ce mai sunt chemaţi totuşi să o facă spre a lor osândă? Ce să mai zicem de osânda pe care şi-o ago­nisesc preoţii şi duhovnicii care îi cheamă nepregătiţi la împărtăşire pe ucenicii lor? De ce nu i-ar îndemna mai bine, stăruitor, mai întâi la spovedanie deasă şi la adevărată pocăinţă, pe măsura gravităţii păcatelor lor și apoi la împărtășire?
Dar ca să vedem cât de grav este a chema şi a împărtăşi pe cei cu păcate opritoare de la primirea Sfintelor Taine, dăm mai jos un fragment foarte grăitor de la Sfântul Teofan Zăvorâtul. „Vă voi povesti o întâmplare la care am fost aproape martor nemijlocit în Orient. A păcătuit un oarecare creştin; vine la părintele duhovnicesc, se pocăieşte şi zice: Fă cu mine cum porunceşte legea. Eu îţi descopăr rana mea: doftoriceşte-o şi, fără să mă cruţi, fă ceea ce se cuvine. Văzând cât de sinceră este pocăinţa lui, duhovnicului i s-a făcut milă şi nu a pus pe rană pansamentul rânduit de către Biserică. Creştinul cu pricina a murit.
După un răstimp, se arată în vis duhov­nicului său şi zice: Eu ţi-am desoperit rana mea şi am cerut pansament, iar tu nu mi l-ai dat – şi iată că din pricina asta nu primesc îndreptăţi­rea! La trezirea din somn, sufletul duhov­nicului s-a umplut de mâhnire şi nu ştia ce să facă. Răposatul i s-a arătat iarăşi şi iarăşi, de multe ori, ba zilnic, ba din două în două zile, ba la o săptămână, şi repeta aceleaşi cuvinte: Am cerut pansament, iar tu nu mi l-ai dat, şi acum sufăr din această pricină.
Ajuns la capătul puterilor de frică şi de mâhnire, duhovnicul a plecat în Athos, la sfatul nevoitorilor de acolo a luat asupră-şi o aspră epitimie, a petrecut câţiva ani în post, în rugăciuni şi în osteneli, până când a primit vestire că pentru smerenia, frângerea de inimă şi osteneala sa au fost iertaţi şi el, şi acel creştin pe care, făcând pogorământ mincinos, nu-l doftoricise duhovniceşte.
Iată unde duc indulgenţa şi pogorămin­tele făcute împotriva legii lui Hristos. Din pricina lor şi-a stricat credinţa şi viaţa tot Occidentul, iar acum piere în necredinţă şi în viaţa sa fără frâu, cu laxismele sale7”. Despre un caz asemănător ne vorbește și Sfântul Nil în cartea Minunile și vedeniile Sfântului Părin­telui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir. În această carte ni se spune despre un duhovnic că a fost luat de viu în iad de ucenicul său care murise, pentru că nu-l îndrepta când acesta, viu fiind, îi mărturisea faptele lui rele.
Dar cei cu păcate opritoare de la împăr­tăşire, nu numai că nu pot fi împărtăşiţi atât timp cât cer canoanele (hotărârile, legile, normele, regulile) Sfinţilor Părinţi şi fără a face nevoinţele trupeşti şi duhovniceşti ce­rute de ei, dar nici nu pot fi dezlegaţi de păcate de către duhovnic, dacă nu acceptă şi făgăduiesc să facă canonul necesar pe mă­sura gravităţii păcatelor lor. Referitor la acest lucru Sfântul Nicodim Aghioritul zice că, dacă duhovnicul dezleagă pe cineva „mai înainte de a face acela canonul, sau mai înainte de a mărturisi (de a se făgădui) că îl va face, unul ca acela se face vinovat de toate păcatele celui pe care l-a dezlegat8.”
Ca să vadă duhovnicii cât de importantă este respectarea canoanelor date de Sfin­ţii Părinţi îl cităm şi pe Sfântul Simeon al Tesalonicului care spune: „preotul trebuie să afurisească (să oprească) de la cele Sfinte pe cel vinovat când este rânduit de Ca­noane ca să nu se încarce de păcate stră­ine. Că nu este aceea răbdare, ci pricină de pierzare. Că nu se cuvine a fi noi mai milostivi decât Sfinţii Părinţi9…”.
Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, deşi poate părea foarte aspru, spune că: „Căci nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în dumnezeieştile Scripturi să primească ci­neva păcatele altuia şi să dea seamă pentru el, fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai întâi roade vrednice de pocăinţă pro­porţional cu felul păcatului şi să fi pus la baza ei ostenelile lui10…”

*

La pag. 308, aducându-l ca mărturie în sprijinul ideilor sale pe Sfântul Ioan Gură de Aur, sfinţia sa este silit a recunoaşte că în sec. IV cei care nu aveau păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie erau mulţi. Astăzi însă situaţia este invers: cei mai mulţi nu pot fi împărtăşiţi. Şi pentru a se convinge oricine de lucrul acesta, să se gândească măcar la faptul că astăzi cei mai mulţi creştini nu mai ţin posturile şi se păzesc pentru a nu avea copii.

Pentru ambele păcate, canoanele Sfin­ţilor Părinţi îi opresc de la împărtăşire pe cei ce le săvârşesc.
Ba mai mult, cei care se păzesc să nu pro­creeze copii, avându-se în vedere că mulţi se păzesc cu mijloace moderne precum sterilet, pilule contraceptive, injecţii şi alte mijloace care sunt avortive, ar trebui să fie canonisiţi cu oprirea de la împărtăşire pentru mulţi ani. Şi totuşi, mulţi sunt împărtăşiţi, fie că nu se ştie că au păcatele acestea pentru că nu sunt întrebaţi de duhovnici la spoveda­nie, fie că nu înţeleg unii duhovnici că, în cazurile acestea, este vorba tot de avorturi, fie din alte motive.
Sfinţia sa aduce apoi în sprijinul păre­rilor sale pe Sfântul Chiril al Ierusalimului (pag. 308) şi pe Sfântul Chiril al Alexan­driei (pag. 309), ultimul văzând în fuga de împărtăşire a creştinilor de pe timpul său, o iscusită lucrare a diavolului, pentru a-i face vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai săi. Dar citatele acestea nu pot constitui argument pentru a-i împărtăşi pe toţi astăzi, pentru singurul motiv arătat şi mai înainte, anume că majoritatea creştinilor au păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie.

Mă întreb, oare, ce probe mai palpabile i-ar trebui cuiva ca să vadă lucrul acesta?

Într-o notă de subsol la pag. 310, pe care o scrie referindu-se la Sfântul Macarie Egip­teanul, sfinţia sa ajunge la concluzia că îm­părtăşirea rară duce la demonizare.

Însă pedepsele lui Dumnezeu, printre care şi demonizarea, îi cuprind într-o mai mare sau mai mică măsură pe unii creştini astăzi, nu pentru că se împărtăşesc rar, ci pentru că o fac trăind în păcate grele, opri­toare de la Sfânta Împărtăşanie (vezi I Co.11, 27-32).

Tocmai pentru aceasta s-au dat ca­noanele Sfinţilor Părinţi care îi opresc pe cei cu păcate grele de la împărtăşire, norme care mai înainte erau respectate, pentru ca să nu vină peste creştini pedepsele lui Dumnezeu.

Sunt aduse apoi citate din Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Casian (pag. 311) şi Sfântul Teodor Studitul (pag. 313), de data aceasta nu doar în sprijinul împărtăşirii tu­turor, ci şi cât mai dese. Dar în toate aceste citate, Sfinţii Părinţi se refereau la cei care deşi nu aveau păcate opritoare de la pri­mirea Sfintei Împărtăşanii, nu se împărtă­şeau totuşi, datorită trândăviei şi neştiinţei lor cu privire la covârşitoarea importanţă a împărtăşirii.

Că aşa stau lucrurile şi nu altfel, se vede clar din faptul că acelaşi Sfânt Vasile cel Mare, care îi cheamă la împărtăşire pe cei care nu au păcate opritoare, dar sunt delă­sători, îi opreşte categoric pe cei cu păcate:

20 ani – pe cei ce au ucis de voie, 7 ani – pe curvari, 15 ani – pe preacurvari, 15 ani – pe cei ce fac perversiuni sexuale, 10 ani – pe cei ce au jurat strâmb, 20 ani – pe cei ce fac vrăjitorii şi fermecătorii, până la sfârşitul vieţii pe cei ce s-au lepădat cu voia lor de Hristos etc11.

Ori dacă ne place să-l auzim pe Sfântul Vasile cel Mare când îi cheamă la împărtă­şire pe cei care nu au păcate opritoare dar sunt delăsători, să ne placă şi să primim întru totul învăţătura sa, prin care îi opreşte categoric de la împărtăşire pe cei cu păcate grele, de care se fac vinovaţi mulţi creştini ai zilelor noastre.

De un cuget cu Sfântul Vasile cel Mare este şi Sfântul Nicodim Aghioritul, pe care sfinţia sa îl citează ceva mai încolo (pag. 323). Pentru că şi el, deşi îi chema stăruitor la împăr­tăşire pe creştinii timpului său, care n-aveau păcate opritoare dar erau oarecum nepăsă­tori, îi oprea de la aceasta pe toţi cei care tră­iau în păcate opritoare, după cum vedem în cele două surse citate în nota 2.

La pag. 314 sfinţia sa, citându-l pe Cu­viosul Iov Mărturisitorul, care spunea că fiecare creştin trebuie să se împărtăşească în fiecare zi, adaugă în paranteză „dacă nu e oprit de duhovnicul său – n.n”. Deci e de acord că sunt şi unii care nu pot fi împărtă­şiţi pentru păcatele lor opritoare, însă după cum se vede şi de pe tot cuprinsul conferin­ţei, nu acceptă lucrul acesta decât teoretic, ignorând cu totul realitatea concretă din zi­lele noastre, fie şi dacă ne referim, cum am mai spus, la două păcate mai des întâlnite precum neţinerea posturilor şi paza de a nu avea copii (să nu uităm că mulţi se păzesc cu mijloace moderne care sunt avortive!).

Ca să nu mai vorbim de destul de multe cazuri de tineri şi tinere care trăiesc în des­frânare sau în concubinaj de mulţi ani, neacceptând cununia religioasă căci „nu mai este la modă”, de unii căsătoriţi sau necă­sătoriţi care practică gomoria (sexul oral) sau sodomia (sex anal), de cei ce aleargă la diferite forme de vrăjitorie, de cei ale căror căsătorii religioase sunt nevalabile (fie că se fac între grade de rudenie trupească sau mai ales duhovnicească nepermise, fie că se căsătoresc cu eretici, fără a li se face trecerea la Ortodoxie prin Botez12, când o cer ei în­şişi sincer şi nu formal, fie că s-au divorţat neavând ca motive adulterul sau trecerea la vreo erezie … şi s-au recăsătorit chiar şi religios, căci aceste căsătorii sunt nevala­bile13…) şi de alte păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie.

La pag. 315, sfinţia sa ţine să ne aducă în sprijinul chemării sale la împărtăşirea tuturor, o reglementare a unui Sinod de la Constantinopol ţinut în anul 1819. Dar de atunci şi până în momentul de faţă au trecut aproape 200 de ani. Iar creştinii din zilele noastre (repet mereu dar n-am ce face, sfin­ţia sa şi cei ca dânsul mă silesc la aceasta), tot mai mulţi pe zi ce trecem, se împărtăşesc cu păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie. Însă duhovnicii de azi nu văd sau nu vor să vadă, majoritatea lor, lucrul acesta.

Mă întreb, de ce atunci când e vorba de dezlegarea la primirea Sfintei Împărtăşanii, nu se ţine cont deloc de duhovnicii cu viaţă sfântă care au fost contemporani cu noi precum: Sfântul Ioan Iacob, Cuviosul Vichentie Mălău, Cuviosul Antim Găină şi alţii, care n-au împărtăşit pe cei cu păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie? Se poate vedea clar că Sfinţii de care am amintit, n-au făcut lu­crul acesta, dacă le citim viaţa şi sfaturile lor.

Sfântul Ioan Iacob, de pildă, citându-l pe Sfântul Nicodim Aghioritul, spunea ur­mătoarele despre importanţa opririi de la Sfânta Împărtăşanie:

„După toate acestea îţi grăim ţie, frate, că se cuvine să păzeşti cu dinadinsul depărtarea de Împărtăşire, câţi ani va rândui duhovnicul tău. Pentru că depărtarea aceasta, la cei căzuţi în pă­cate grele, este o împlinire de canon a tu­turor canoanelor. Şi această depărtare de Împărtăşire este nevoie la cei vinovaţi de păcate şi trebuie socotită această depărtare ca o temelie a Pocăinţei celei adevărate. Pentru că de vei îndrăzni să te împărtăşeşti în aceşti ani [cât ar trebui să stai oprit de la Împărtăşire], prin aceasta te faci ca un al doilea Iudă14.”

Despre Cuviosul Vichentie Mălău se spune că primea foarte greu la spovedanie preoţi de mir şi duhovnici zicând că:

„cel mai greu este să mărturiseşti preoţi şi du­hovnici! Ei au o mare răspundere înaintea lui Hristos.” Referitor la duhovnici, spunea: „eu cred că dintr-o mie de duhovnici puţini se vor mântui, cum ne învaţă şi Sfântul Ioan Gură de Aur, că duhovnicia este cea mai grea misiune pe pământ!”. Şi mai spunea că: „Este adevărat că Mântuitorul a dat sfinţi­lor Săi Apostoli puterea de a lega şi dezlega păcatele – şi prin ei arhiereilor şi preoţi­lor – dar cu condiţia ca acestea să fie ispă­şite prin post, rugăciune, canon, lacrimi şi hotar. Ei bine, astăzi mulţi caută duhovnici dintre cei mai lesne iertători şi încă îi roagă să nu le dea canon mult. Ba încă ar mai cere graţiere definitiv.

Unii nu uită să ceară imediat şi voie de împărtăşanie, indiferent de greutatea pă­catelor. Aceasta, ca să-i creadă lumea vred­nici. O, ce nebunie fără leac! Canoanele sunt făcute de Apostoli şi de alţi sfinţi şi trebuie aplicate tuturor, după om, după timp şi îm­prejurări. Însuşi Hristos S-a ostenit, a postit, S-a rugat şi a plâns pentru noi. O, oameni împietriţi şi orbi, Sfânta Împărtăşanie este foc ce arde pe cei nevrednici!”15. Iar Cuviosul Antim Găină, nu-i mai primea la spoveda­nie pe cei care zăboveau în aceleaşi păcate şi nu-şi împlineau canonul de la spovedanie.16

Într-o altă notă de subsol la pag. 322, sfinţia sa, zice de canoanele Sfântului Vasile cel Mare că au fost reduse considerabil în ceea ce priveşte numărul anilor opririi de la Sfânta Împărtăşanie, de către Sfântul Ioan Postnicul. Însă condiţia pentru a sta mai puţini ani opriţi de la Sfânta Împărtăşa­nie pusă de Sfântul Ioan Postnicul, consta într-o mai aspră postire şi multe metanii făcute în fiecare zi (200-300).

Din nefericire, deşi unii duhovnici merg în canonisirea păcatelor celor ce li se spove­desc pe canoanele Sfântului Ioan Postnicul, dorind să-i oprească cât mai puţini ani de la Sfânta Împărtăşanie, nu le cer celor care li se spovedesc şi nevoinţele mai aspre hotărâte de către acesta. Şi nefăcându-le, de aceea li se înmulţesc necazurile şi ispitele, ca să su­plinească lipsa nevoinţelor duhovniceşti şi trupeşti pe care nu le-au făcut17.

Dar duhovnicii care îi opresc pe cei care li se spovedesc de la Sfânta Împărtăşanie, aşa cum cere lucrul acesta Sfântul Ioan Postnicul, fără a le cere şi nevoinţele cerute de acesta, greşesc foarte tare. O spune aceasta Sfân­tul Nicodim Aghioritul.

„Într-adevăr, atunci acestea [Canoanele Sfântului Ioan Postnicul] sunt îngăduitoare şi pot să-i piardă pe mulţi, când duhovnicii care le folosesc fac pogo­rământ păcătoşilor când este vorba de anii epitimiilor, potrivit cu Postnicul, dar nu le dau şi canonisirea pe care o hotărăşte, adică hrană uscată după ceasul al nouălea, precum şi atâtea metanii mari, şi celelalte. Ci, pen­tru bani sau pentru hatâruri, sau pentru alte pricini, fac pogorământ şi la acestea odată cu anii (de pocăinţă). Care lucru îl fac căl­când legea şi canoanele şi au să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru pierzania pe care o pricinuiesc sufletelor celor ce se spo­vedesc, cu calea largă pe care le-o deschid.
Drept aceea, să îndrepteze, pentru dra­gostea lui Dumnezeu, răul acesta vătămător de suflet pe care îl săvârşesc; fiindcă acest Sfânt, aproape în fiecare canon al său, spune că cine nu va îndeplini canonisirea pe care o hotăreşte, acesta să nu se folosească nici de anii puţini de îndepărtarea de la dumneze­iasca Împărtăşanie, aşa cum o rânduise el, ci să (împlinească) anii cei mulţi, rânduiţi de Părinţi18.”

Dacă aşa de grav este lucrul acesta, ce să mai spunem de duhovnicii care nu mai respectă deloc Canoanele Sfinţilor Părinţi, de cei care le-au anulat cu totul?…

La pag.323, sfinţia sa zice: „Dumnezeu îl refuză pe păcătosul îngâmfat şi mândru, chiar dacă a făcut păcate mai mici, şi în ace­laşi timp îl primeşte cu braţele deschise pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, cu multă smerenie şi dorinţă de îndreptare”. Dar deşi Dumnezeu îl primeşte cu bucurie pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, prin glasul Sfinţilor Părinţi, nu-i dă voie totuşi şi să se împărtăşească imediat sau la scurt timp (cum ar dori sfinţia sa şi alţii), mai ales când e vorba de păcate trupeşti, care sunt mai greu de vindecat în timp.

Cât de greu se poate izbăvi cineva de păcatele trupeşti faţă de cele duhovniceşti (cel al ereziei de pildă), se poate vedea şi din felul cum sunt canonisiţi curvarii faţă de eretici, de către Sfinţii Părinţi. „ … Căci cui nu-i este vădit că a cădea în erezie e lucrul cel mai greu dintre toate la Dumnezeu şi la oameni? Dar fiindcă patima curviei, ca una ce se sădeşte în fire şi exercită o mare tira­nie prin plăcere, se reîntoarce uşor şi ade­seori atrage pe oameni şi-i face să lunece şi după pocăinţă, de aceea cel ce a curvit e oprit pentru ani de la Sfintele Taine, ca să nu se întoarcă iarăşi la vărsătura sa şi să i se facă grea îndreptarea; şi pentru a sădi frica în toţi, ca să lupte împotriva patimii cu toată puterea.
Iar rostogolirea în erezie este o patimă şi o neştiinţă sufletească ce se iveşte mai mult din rătăcire sau din iubirea de stăpânire, sau din slava deşartă. Dar după trezirea celui ce a suferit de ea, acela nu mai are război din partea ei, sau tulburare din partea firii. Deci ce nevoie e să-i ţină pe aceştia [pe ereticii reveniți la Ortodoxie] departe de pragurile bisericilor? Se mai poate spune şi altfel: că scopul celor ce povăţuiesc, învăţând şi tămă­duind, este să taie din rădăcină răul, ca să nu răsară iarăşi. De aceea nu se mulţumesc numai cu înlăturarea răului, ca la cei ce s-au abătut de la dogme, sau au înclinat spre ere­zie, ci rânduiesc şi un timp, cum e obiceiul acriviei (stricteţii n.tr.), ca cei ce au curvit să uite de plăcerea urâtă. Că cel ce a curvit, deşi ştie că lucrul e rău, totuşi e atras de plă­cere, din lipsa frânelor; el nu rătăceşte din neştiinţă. Răul ereziei stă numai în suflet.
Dar curvia, pornind din sufletul liber, a umplut trupul de stricăciune din pricina păcatului. Apoi cel ce, luptând în chip na­tural, întoarce pe cineva din erezie, odată cu întoarcerea l-a şi curăţit. Dar cel ce se întoarce din curvie are nevoie de timp, de lacrimi şi de post, ca să se şteargă plăcerea întipărită în el şi să vindece rana păcatului care s-a întipărit în trup şi să facă mintea nefurată şi neînclinată spre ea, prin uita­rea îndelungată. Dar dacă rămân amândoi nepocăiţi, nu vor avea aceeaşi osândă”, ci, ereticul, una mai mare19.
La pag. 324, sfinţia sa îl citează pe Sfân­tul Ioan Gură de Aur care zicea creştinilor timpului său, că: „nimeni rămânând păcătos să nu se apropie [de Sfânta Împărtăşanie]… Totuşi şi cel întinat şi pângărit să se apropie, dar lăsând afară toată necurăţia şi răutatea, şi aşa să intre…” Însă aşa cum am spus şi mai sus, când e vorba de citatul acesta, trebuie să înţelegem că Sfântul Ioan Gură de Aur nu vrea să ne facă să credem că cineva se poate izbăvi de necurăţia şi răutatea sa foarte repede în timp, mai ales când e vorba de păcatele trupeşti. Căci iată ce spune Sfântul Ignatie Briancianinov:

„Păcatul desfrânării are însuşirea că uneşte două trupuri – chiar dacă în chip ne­legiuit – întru-unul singur (I Co.6,16): din această pricină, chiar dacă el se iartă neîn­târziat după ce a fost pocăit şi mărturisit (cu condiţia neapărată ca cel ce se pocăieşte să se lase de păcat), pentru curăţirea şi tre­zvirea trupului de păcatul desfrânării este nevoie de mult timp, ca legătura şi unirea ce s-au statornicit între trupuri, ce s-au sădit în inimă, ce au îmbolnăvit sufletul să se în­vechească şi să moară.

Pentru nimicirea nefericitei impropieri, Biserica orânduieşte celor ce au căzut în des­frânare şi preadesfrânare răstimpuri foarte însemnate de pocăinţă şi abia după aceea le îngăduie să se împărtăşească cu Preasfân­tul Trup şi Sânge al lui Hristos. Întocmai: pentru cei ce au dus viaţă împrăştiată, pen­tru cei întipăriţi de felurite împătimiri, mai ales pentru cei căzuţi în prăpastia păcatelor de desfrânare, care au dobândit deprinderea lor, este nevoie de vreme îndelungată pen­tru a se curăţi prin pocăinţă, pentru a şterge din ei urmele lumii şi ale smintelilor, pentru a se trezvi de păcat, pentru a-şi forma mora­litatea prin poruncile evanghelice şi astfel a deveni în stare de rugăciune harică a minţii şi a inimii20.”
Începând cu aceeaşi pag. 324 şi urmă­toarele, sfinţia sa caută să justifice treptat obiceiul care începe să se extindă astăzi tot mai mult, a nespovedirii înainte de împărtăşire decât dacă există păcate grele. La pag. 327, sfinţia sa chiar îşi arată indignarea faţă de faptul că, deşi preoţii nu se spovedesc înaintea fiecărei împărtăşiri, totuşi le cer lu­crul acesta credincioşilor.
Însă asta nu trebuie să ducă la concluzia că dacă ei nu o fac, deşi ar trebui să o facă, n-ar mai trebui să ceară lucrul acesta credincioşilor. E ca şi cum ai fi de acord cu bolnavii care refuză să ia medicamentele pentru vindecarea bolilor lor, din cauză că nu le ia doctorul mai întâi, fiind bolnav şi el de aceeaşi boală. Iar din argumentele aduse în continuare, nu iese în evidenţă faptul că n-ar trebui să ne mai spovedim înainte de fiecare împărtăşire, ci că ne putem împărtăşi dacă nu avem păcate opritoare, nu însă şi când suntem ţinuţi de ele.
Pe măsură ce trece timpul, şi sfârşitul lumii devine mai aproape de noi. Şi Mân­tuitorul zice că la venirea Sa nu va mai găsi credinţă pe pământ (Lc.18,8). Sfinţii Părinţi spun de asemenea că, pe măsură ce lumea se va apropia de sfârşitul ei oame­nii vor înnebuni (Sfântul Antonie cel Mare). Vedem că lucrurile spre asta se îndreaptă: avorturile au fost liberalizate aproape în toate ţările, legile care dau voie homose­xualilor să se căsătorească (păcatul lor stri­gător la cer fiind astfel legitimat), încep să fie validate în diverse ţări etc., iar pe fondul acestei stări cu totul dezastruoase duhovniceşte, sfinţia sa şi destui alţii îndeamnă la împărtăşirea tuturor cu spovedanie cât mai rară, de parcă s-ar adresa creştini­lor din primul veac al Bisericii creştine, care duceau o viaţă duhovnicească foarte înaltă (FA.2, 42-47, Lc. 24,53).
Dar faptul că înainte de fiecare împăr­tăşire trebuie neapărat să ne spovedim se vede limpede şi din povăţuirile de la sfâr­şitul Liturghierului, unde se spun următoa­rele pentru preotul şi diaconul ce urmează să se pregătească de Sfânta Liturghie: „… se cuvine lor să aibă frângere de inimă pen­tru păcate, chiar dacă ar fi ele şi mai mici. Pe lângă aceasta, oricât de puţin l-ar vădi cugetul lui [pe preot sau pe diacon], să se mărturisească părintelui său duhovnicesc şi să ia de la dânsul dezlegare. În scurt, tot ceea ce ştie că duce la curăţirea de păcate, se cuvine cu nevoinţă a face: inima să şi-o curăţească de toate gândurile, de poftele şi de dezmierdările cele trupeşti, ce stau îm­potriva dragostei lui Dumnezeu, iar firea cu oarecare socotire să şi-o deştepte, chiar dacă nu este alunecată în patimi care l-ar împiedica de la împărtăşire21.”
Iar Părintele Ioanichie Bălan spunea ur­mătoarele: „Niciodată nu ne putem împărtăşi fără Sfânta Spovedanie, afară de copiii mici până la şapte ani şi de cei paralizaţi şi fără de minte, care sunt handicapaţi şi bolnavi, pentru care garantează părinţii. Mai pot fi împăr­tăşiţi, în caz de moarte, creştinii cunoscuţi de preoţi, dacă nu mai pot vorbi, ca să nu moară neuniţi cu Hristos.”
Referitor la împărtăşirea de mai multe ori cu aceeaşi spovedanie, spunea clar că nu se poate: „pentru că nu suntem sfinţi, nici îngeri fără păcate. Ori de câte ori dorim să ne împărtăşim, trebuie să ne spovedim di­nainte, să facem un canon de rugăciune cu post şi metanii, adică să ne pregătim şi du­hovniceşte şi trupeşte, şi, dacă ne dă dezle­gare duhovnicul, ne putem împărtăşi.
Cine îndrăzneşte să se împărtăşească fără spovedanie şi fără dezlegare, sau de mai multe ori cu aceeaşi spovedanie sau cu spovedanie în comun, iar nu individual, având păcate grele nemărturisite vreodată, spre osândă se împărtăşeşte. Unul ca acela trebuie să se spovedească la un duhovnic iscusit şi să urmeze canonul dat de el22.”
Ca să nu mai spunem şi de faptul că în vechime, cei ce ajungeau la o înaltă trăire duhovnicească, nici nu se apropiau de Sfânta Împărtăşanie, când aveau întâlnire cu oamenii, chiar dacă nu vorbeau ceva nefolositor cu ei.
Iată ce se spune de Avva Filimon ce a trăit probabil în veacul al VII-lea: „Învrednicit de multă vreme de treapta preoţească şi ajuns la cele cereşti prin vieţuire şi cunoştinţă, fugea aşa de mult de povara dumnezeieştilor slujbe, încât în cele mai multe din timpurile nevoinţelor sale aproape că nu primea să se apropie de sfânta masă. Ba, vieţuind cu atâta curăţie, nici împărtăşirea de dumnezeieştile Taine nu o primea când avea întâlnire cu oa¬menii, măcar că nu spunea nimic pământesc, ci primea întâlnirea pentru folosul celor ce o cereau. Iar când voia să se împărtăşească de dumnezeieştile Taine, cerea îndurarea lui Dumnezeu prin rugăciuni, psalmodii şi mărturisiri. Căci se cutremura de glasul preotului când rostea şi zicea: «Sfintele Sfinţilor».
Fiindcă zicea că toată biserica se umple de Sfinţii Îngeri şi însuşi Împăratul Puterilor săvârşeşte tainic cele sfinte şi se preface în ini¬mile noastre în trup şi sânge. De aceea zicea că trebuie să devenim curaţi şi oarecum afară de trup, şi aşa să îndrăznim a ne apropia, fără nici o îndoială şi ezitare, de preacuratele lui Hristos Taine, ca să ne facem părtaşi de luminarea din ele. Căci mulţi dintre Sfinţii Părinţi au văzut pe îngeri stând de pază în jurul lor. De aceea se şi păzeau în tăcere, nevorbind cu nimenea23.”
Iar Sfântul Simeon Evlaviosul, părintele duhovnicesc al Sfântului Simeon Noul Teolog spunea că: „Să te păzeşti să primeşti Sfânta Împărtăşanie, având ceva împotriva cuiva, fie chiar cea mai mică ispită a vreunui gând, până ce nu dobândeşti împăcarea cu fapta. Dar şi aceasta o vei învăţa din rugăciune24.”
Cât priveşte necesitatea spovedirii îna¬intea fiecărei împărtăşiri, să luăm aminte şi la faptul că, pe vremea Sfântului Paisie de la Neamţ (Velicicovski), când monahii de sub povăţuirea sa ajunseseră la înalte măsuri duhovniceşti şi se împărtăşeau lunar (doar bătrânii, bolnavii şi schimonahii mai des), toţi trebuiau să se spovedească zilnic, deci spovedania preceda de fiecare dată împărtăşirea25.
La pag 329-330, sfinţia sa este de acord cu povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului care cer oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru următoarele păcate: „trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie, gomorie, etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi le¬nevirea spre faptele cele bune.”
De asemenea, citând un arhimandrit grec, e de acord cu oprirea de la Sfânta Împărtăşa¬nie şi pentru următoarele păcate: „minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi neres¬pectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samavolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis¬tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcedentală etc.).”
Sfinţia sa este de acord că aceste păcate şi altele înrudite cu ele (vezi şi despre altele mai pe larg în Pidalion), nu pot fi dezlegate fără a li se da celor ce le au canon pentru ele şi fără împlinirea acestuia. Dar în acelaşi timp nu poate să vadă faptul că, de aceste păcate sunt ţinuţi majoritatea creştinilor de astăzi, şi din această cauză scrieri ca cea a sfinţiei sale, la care am făcut referire pe tot parcur¬sul acestei lucrări, nu pot decât să dăuneze.
Din contră, ar trebui scris cât mai mult pe tema chemării creştinilor la spovedanie res¬ponsabilă şi deasă şi la împlinirea canonu¬lui pe măsura păcatelor pe care le-au făcut, după cum cer lucrul acesta Sfinţii Părinţi. De asemenea ar trebui să li se dea soluţii tot de la Sfinţii Părinţi, pentru a şti cum să se des¬pătimească şi să ducă războiul duhovnicesc. Scrieri ca cele ale Sfântului Teofan Zăvorâtul şi ale Sfântului Ignatie Briancianinov i-ar putea ajuta foarte mult la despătimirea su¬fletelor lor sau chiar culegeri de învăţături din Sfinţii Părinţi pe tema despătimirii.26
Ca o concluzie la toate cele spuse pe seama scrierii la care ne-am referit şi a altora de acest fel, pentru a combate netemeinicia lor, trebuie să reţinem că cei care îndeamnă azi la împărtăşirea tuturor nu au nici un temei în raţiunea sănătoasă şi cu atât mai puţin în scrierile Sfinţilor Părinţi. Peste tot unde Sfinţii Părinţi chemau la împărtăşire pe cei cărora li se adresau, era vorba de creştini care nu aveau păcate opritoare de la primirea Sfintei Împărtăşanii, însă erau delăsători şi neştiutori în privinţa impor¬tanţei ei.
Sfinţii Părinţi nu-i chemau la împărt㬺ire pe cei cu păcate opritoare, ci îi opreau, ba chiar cereau să li se aducă la cunoştinţă duhovnicilor lor pe cei care veneau la îm¬părtăşire cu astfel de păcate.
În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuia: „De vei vedea pe cineva curvind şi va vrea să se împărtăşească aşa nevred¬nic, spune preotului în taină că cutare om este nevrednic şi vrea să se împărtăşească şi opreşte pe necuratul. Iar de vei acoperi, eşti părtaş la păcatul acela.”27
Însă susţinătorii împărtăşirii tuturor, re¬fuzând să vadă starea duhovnicească decă¬zută a creştinilor zilelor noastre, îi citează trunchiat pe Sfinţii Părinţi, precum sectarii Sfânta Scriptură. Neţinând cont de toate în¬văţăturile Sfinţilor Părinţi, citează doar ce le place lor. Numai acele locuri în care Sfinţii Părinţi chemau la împărtăşire pe cei care nu aveau păcate opritoare şi care pe vremea lor erau foarte mulţi.
Nu citează defel locurile în care Sfinţii Părinţi îi opreau pe cei cu păcate opritoare, în chip hotărât de la împărtăşire, până la părăsirea lor şi împlinirea canonului pentru ele, aşa cum am arătat mai înainte, când a fost vorba de Sfântul Vasile cel Mare.
Astăzi, realitatea este că, cei mai mulţi creştini au păcate opritoare de la împărtăşire, nedorind să le părăsească până în momen¬tul când nu le mai pot face (cum e de pildă cazul multora dintre cei care se păzesc să nu facă copii), iar a scrie şi a îndemna pe toţi la împărtăşire înseamnă a-i face pe cât mai mulţi să se osândească şi mai tare, pentru că se împărtăşesc cu păcate opritoare.
Dacă ar trebui să se scrie şi să se vorbească stăruitor de ceva, ar fi despre spovedania făcută cum trebuie şi la cine trebuie, după cum ne arată lucrul acesta Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Simeon Noul Teolog, şi despre ce trebuie să facă creştinii de astăzi pentru părăsirea păcatelor opritoare de la împărtăşire şi înlocuirea lor cu faptele bune.
Cartea foarte folositoare de suflet a Sfân¬tului Nicodim Aghioritul ar trebui citită cât mai des de toţi creştinii şi mai ales de duhovnici. Sunt ferm convins că, dacă duhovnicii ar citi în fiecare din posturile de peste an, Pidalionul sau măcar Pravila Bisericească a Părintelui Nicodim Sachelarie, n-ar mai dezlega cu atâta uşurinţă la Sfânta Împărt㬺anie pe cei cu păcate opritoare. Iar creştinii, dacă ar citi cartea Sfântului Nicodim Aghio¬ritul la care ne-am referit, ar şti mai bine ce trebuie să facă, când nu le spun acest lucru duhovnicii, atunci când vor să se spovedească și împărtășească. Ar face tot posibilul să se spovedească la un duhovnic care respectă canoanele Sfinţilor Părinţi.
Iar odată ce şi-au găsit un astfel de du¬hovnic, se spovedesc doar la el şi numai în caz de nevoie, la un alt duhovnic la care îi trimite el.
Trebuie să ne alegem cu multă cerce¬tare şi rugăciune duhovnicul la care vrem să ne spovedim. Căci, care este folosul cuiva dacă face spovedanie curată, cu zdrobire de inimă(aşa cum am văzut mai înainte, în cazul relatat de Sfântul Teofan Zăvorâtul), dacă duhovnicul lui nu-l canoniseşte după canoanele Sfinţilor Părinţi şi nu-i oferă soluţiile pe care i le dau ei, pentru a se izbăvi de patimile sale?
Că iată ce spune despre duhovnici Sfân¬tul Simeon Noul Teolog: „Înduplecă pe Dumnezeu cu rugăciuni şi cu lacrimi, ca să-ţi trimită călăuzitor nepătimaş şi sfânt.
Dar cercetează şi tu dumnezeieştile Scripturi mai ales scrierile cu învăţături despre lucrare ale sfinţilor părinţi, ca punându-le alăturea de cele învăţate şi făptuite de învăţătorul şi înaintestătătorul tău, să le poţi vedea şi înţelege pe acestea ca într-o oglindă, şi pe cele ce conglăsuiesc cu Scripturile să le iei în inimă şi să le stăpâneşti cu cugetarea, iar pe cele mincinoase şi străine să le dai la o parte şi să le lepezi, ca să nu rătăceşti. Căci să ştii că în zilele acestea mulţi s-au făcut dascăli mincinoşi şi înşelători.28”
Iar într-un alt loc, Sfântul Simeon spune că: „… Stăpânul ne învaţă să nu ne lăsăm amăgiţi numai de cuvinte şi să nu credem pe orice om care spune despre sine că e du¬hovnicesc, ci numai dacă avem mai înainte confirmarea din viaţa şi din faptele lui, şi mai cu seamă dacă cuvintele şi faptele lui consună cu cele ale Domnului şi ale Apostolilor şi cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi abia atunci să primim şi să ascultăm cuvintele lui ca şi cuvintele lui Hristos. Iar dacă nu, chiar dacă ar învia pe morţi, chiar dacă ar arăta zeci de mii de alte minuni, să ne întoarcem de la el şi să-l urâm ca pe un demon, mai cu seamă atunci când vedem că, dacă e povă¬ţuit, nu primeşte să-şi schimbe gândul său, ci stăruie în cunoştinţa sa rătăcită şi socoteşte că-şi are vieţuirea şi petrecerea sa în ceruri (Flp. 3, 20)29.”
Gândindu-ne la cele spuse mai sus de Sfântul Simeon Noul Teolog, e nevoie să avem mare grijă la cine ne spovedim. Căci iată cum stau lucrurile în privinţa duhovnicilor din zilele noastre. P.C. Pr. Cleopa din prea bogata sa experienţă duhovnicească ne spune următoarele: „Unii preoţi de mir care trăiesc în nepăsare şi fără frică de Dumnezeu au ajuns până acolo că dezleagă la Sfânta Împărtăşanie pe cei ce se păzesc să nu facă copii, ba şi pe cei cu avorturi şi crime, uci¬gând prunci. Ba în unele părţi ale ţării, după cum ne-am înştiinţat de la martori vrednici de crezare, au ajuns la culmea nebuniei, că au dat voie să se împărtăşească cu Preacu¬ratele Taine şi celor ce trăiesc necununaţi, precum şi celor ce s-au luat veri drepţi în căsătorie şi altora care s-au luat rude de aproape.
Vai de noi şi de noi, unde am ajuns, câtă orbire duhovnicească am ajuns să vedem! Şi dacă noi, păstorii, suntem orbi, ce să mai zicem de turmă? Să ne rugăm Preamilosti¬vului şi Preaînduratului nostru Mântuitor să ne trezească mai înainte de ceasul morţii pe toţi30.”
Recomandarea sa în privinţa canonisi¬rii penitenţilor după canoanele Sfinţilor Pă¬rinţi este următoarea: „Sfintele Canoane, atât cele apostolice, cât şi ale Sinoadelor ecumenice, locale şi ale Sfinţilor Părinţi, întotdeauna au fost, sunt şi vor fi dreptare de mântuire şi călăuzitoare ale sufletelor, iar nouă tuturor ni se cuvine a ne supune şi a păzi dumnezeieştile Canoane cu ne¬strămutare, că cei ce nu le păzesc se supun sub înfricoşate certări şi canonisiri (Pida¬lion, M-rea Neamţ, ed. 1844, fila
8). În cazuri excepţionale să urmeze porunca ierarhului locului şi a duhovnicului31.”
Să ia aminte deci toţi duhovnicii care nu mai ţin la canoanele Sfinţilor Părinţi, când e vorba de a da Sfânta Împărtăşanie celor cu pă¬cate opritoare, că Sfântul Paisie Velicikovski spune limpede şi hotărât: „Vă spun şi aceasta că eu am căutat cu râvnă în toate sfintele canoane, dacă nu cumva se găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtăşi¬rea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este prea înfricoşată şi înspăimântătoare certarea pusă asupra preoţilor care îndrăz¬nesc să împărtăşească pe cei opriţi de sfintele canoane. Pe amândoi Biserica îi aseamănă cu Iuda vânzătorul32.”
Încheiem această scriere cu câteva citate din Sfântul Ioan Gură de Aur, foarte grăitoare despre felul cum trebuie să spovedească și să împărtășească preotul pe păstoriții săi:
„Voi [fiii duhovnicești] n-aveţi grijă decât de voi înşivă şi dacă vă purtaţi bine, voi n-aveţi de dat seamă pentru alţii. Dar un preot, un păstor, dacă se mulţumeşte să tră¬iască numai el bine, dacă n-are o grijă des¬tul de mare de voi şi de toţi cei ce-i sunt încredinţaţi lui, el va merge în iad cu cei răi; adesea el piere, nu pentru greşealele sale proprii şi pentru păcatele lui, ci pentru ale altora, dacă n-a făcut tot ceea ce-i stă în pu¬terea sa ca să-i îndrepte.”

„Preotul de va şi griji bine de viaţa lui, iar de a celor ce ascultă de el nu se va nevoi cu râvnă, cu curvarii va merge în matca focului.”

„Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte [Sfânta Împărtăşanie] cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală33.”

Note

1. Ieromonah Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă, isto¬rie și actualitate, Ed. Sofia, Bucuresti, 2008, pag. 301-337
2. Pidalion, Ed. Credința strămoșească, 2007 și Carte foarte folositoare de suflet, a Sfântului Nicodim Aghiori¬tul, Ed. Egumenița, 2010
3. Liturghier,Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 2000, pag.116
4. Cum să ne spovedim și cum să ne împărtășim, Mă¬năstirea Petru-Vodă, 2009, pag. 49-50
5. Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul, Hrană Duhovnicească, Ed. „Lumină din Lumină”, București, 2000, pag. 325
6. Cum să ne spovedim și cum să ne împărtășim, pag. 61
7. Sf. Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale inte¬lectualilor, vol. II, Ed. Sofia, București, 2007, pag. 123-12447
8. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, ediția a II-a, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993, pag. 55
9. Convorbiri duhovnicești, pag. 61
10. Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole și Ca¬pitole, Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pag. 309
11. Pidalion, pag. 597-657
12. Vezi pe larg în cartea: Părintele Gheorghe Metalli¬nos, Mărturisesc un Botez, Ed. Evanghelismos, București, 2011
13. Ne vorbește părintele Cleopa, vol.16, ediția a II-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010 pag. 130-141
14. Hrană Duhovnicească, pag. 327
15. Protosinghel Ioanichie Bălan, Pateric Românesc, ediția a II-a, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990, pag. 573,575,582
16. Pateric Românesc, pag. 645
17. Hrană Duhovnicească, pag. 328-329
18. Carte foarte folositoare de suflet, pag.106-107
19. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1992, pag. 233-234
20. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol.1, Ed. Sofia, București, 2000, pag. 296-297
21. Liturghier, pag. 446
22. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Rânduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii, ediția a II-a, Ed. Mă¬năstirea Sihăstria, 2010, pag. 79-80
23. Filocalia, vol. IV, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007, pag. 161-162
24. Filocalia, vol.VI, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1977, pag. 101
25. Viețile Sfinților pe luna noiembrie, ediția a III-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, pag 303 și 309
26. Vezi cartea: Ieromonah Artemie Popa, Despre gândurile despătimitoare și rostul lor pentru mântuire, Ed. Babel, 2012
27. Drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi (anto¬logie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), vol. I (A-I), Ed. Anestis, 2008, pag. 746
28. Filocalia, vol.VI, pag. 30-31
29. Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, Scrieri I, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pag. 88
30. Ne vorbește părintele Cleopa, vol.16, pag.137
31. Convorbiri duhovnicești, pag. 59
32. Viețile Sfinților pe luna noiembrie, pag 318
33. Drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi (anto¬logie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), vol. II (Î-Z), Ed. Anestis, 2008 pag. 637-638, 640, 648

Reclame

Despărţirea credincioşilor de Hristos – o erezie desăvârşită şi o formă de antihrism!

1

Cine hotărăşte când, în ce condiţii, cât de frecvent se poate împărtăşi un credincios?
Răspunsul este unul singur: Duhovnicul şi numai duhovnicul său hotărăşte, în Sfânta Taină a Spovedaniei!
Ceea ce hotărăşte duhovnicul în scaunul spovedaniei, nu poate nimeni desfiinţa, nici chiar arhiereu de ar fi, fără a căuta să desfiinţeze însuşi cuvântul lui Dumnezeu, de vreme ce chiar Domnul Iisus Hristos, mai înainte de Înălţarea Sa, a hotărât: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20; 22-23) şi tot El a instituit: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. (…) Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt. 26; 26, 28). Nu a zis Domnul: „doar pentru voi”, ci: „pentru mulţi se varsă…” şi zicând „pentru mulţi”, a zis: pentru toţi cei ce cred drept în Dumnezeu. Iar a crede drept nu este a „crede” în manieră ecumenistă, ci în conformitate cu învăţătura neschimbată întru nimic a Domnului nostru Iisus Hristos.
Referitor la împărtăşirea credincioşilor, Canoanele Apostolice hotărăsc: „Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.”[1]
În situaţia în care „toţi credincioşii care intră în biserică”, deşi vor şi au dezlegare de la duhovnicul lor, nu sunt lăsaţi să se împărtăşească, cine urmează, logic, să se afurisească?
Cine judecă peste Hristos, făcându-se însuşi pe sine mai mare ca Fiul Omului şi autoîndreptăţindu-se să alunge de la Cina Fiului lui Dumnezeu pe cei chemaţi acolo de El?
De unde îşi ia unul ca acesta un astfel de drept şi cine îi este învăţătorul?
Ce răspuns va da acesta la înfricoşătorul scaun de Judecată, Celui ce a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt. 11; 28), când el îi împiedică să ajungă la Domnul şi îndrăzneşte chiar să-i alunge de la Cina Sa?
Despărţirea credincioşilor de Hristos este o erezie desăvârşită şi este o formă de antihrism!
Nu poţi alunga de la Domnul pe cei chemaţi la Sine de El şi, în acelaşi timp, să-I slujeşti lui Hristos!
Dacă-I slujeşti lui Hristos, faci totul ca să-i apropii pe oameni de El şi te bucuri cu duhul de fiecare duhovnic râvnitor, care se lasă pe sine, pentru a-şi îndrepta fiii duhovniceşti pe calea mântuirii, până la a izbuti să facă din aceştia copiii Domnului şi să-i aducă frecvent la Cina Sa.
Despre „vrednicia” celor ce se împărtăşesc, Părintele Efrem de la Sfântul Munte spunea: „Nu ne împărtăşim fiindcă suntem vrednici; ne împărtăşim, ca să devenim vrednici”.[2] Şi tot sfinţia sa punea îndreptăţita întrebare: dacă ne-am împărtăşi o singură dată în viaţă, am face-o fiind vrednici de Trupul şi Sângele Domnului?[3]
Cu privire la nevrednicia noastră, Părintele Iulian Nistea spune: „Dacă Sfintele Taine sunt aşa de uimitoare, de înfricoşătoare, de înalte, de departe de noi, aşa de neatins şi de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăştia nevrednici, care ne socotim nevrednici şi care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-l dã Domnul Hristos, Care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gânditi-vă, de pildă, că doi dintre cei care s-au împărtăşit la Cina cea de Tainã cu Trupul şi Sângele Mântuitorului au fãcut lucruri care nu ţin de o viaţă superioară: Iuda cel împărtăşit L-a vândut şi Petru cel împărtăşit a zis că nu-L cunoaşte. Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a ştiut ce urmează? A ştiut.

Nouă, nevrednicilor, ne-a dat Trupul şi Sângele Său, nu vrednicilor. E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aşteptăm vrednicia, nu ne mai împărtăşim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic copiii în rugăciunea către îngerul păzitor: “Eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare”, aşa putem spune şi noi în faţa Domnului Hristos: Doamne, ştiu că sunt nevrednic, ştiu că dacă ar fi după vrednicia mea nu ar trebui să mă împărtăşesc niciodată în viaţă, nici înaintea morţii. Dar: “Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…”. Adică: Doamne, Tu ai putere să mă faci vrednic, fă-mă vrednic. Şi să ştiţi că Domnul Hristos ne face vrednici. Dacă noi avem mărturia Scripturii că Dumnezeu este iubire, apoi iubirea se împărtăşeşte, se revarsă, dă din sine, ridică, îl face mare pe cel mic, aşa cum şi noi, când avem iubire, facem lucrul acesta.”[4]
Mulţi ştiu – fiindcă eu nu ascund lucrul acesta, ci-l mărturisesc ori de câte ori am ocazia, spre slava lui Dumnezeu şi spre lauda minunilor Sale – că sufăr de şaptesprezece ani de o boală necruţătoare: leucemie.
Speranţa de viaţă în leucemie este de trei ani şi jumătate.
Iată minunea: că am trăit deja mult peste aşteptări. Cu atât mai învederată este această minune cu mine, cu cât am fost diagnosticată în puseu blastic, fiind, practic, cu amândouă picioarele în groapă.
La ora actuală, sunt cel mai longegiv pacient al Clinicii de Hematologie unde sunt tratată. Am devenit „materialul didactic” preferat al Doamnei Profesor, fiindcă situaţia mea reprezintă o adevărată izbândă a medicinei cu ajutorul lui Dumnezeu şi medicii mi-au spus în nenumărate rânduri că e o minune faptul că eu trăiesc.
Dar eu mă împărtăşeşc la fiecare Liturghie la care particip. Şi simt puterea lui Dumnezeu în multe feluri lucrând în mine.
Sunt eu vrednică să mă împărtăşesc? Nu am fost vrednică niciodată, nu sunt şi nici nu voi fi, pentru simplul fapt că niciun om nu poate fi vrednic de Trupul şi de Sângele Domnului, el doar se poate strădui spre o vrednicie pe care nu o va atinge însă niciodată.
Însă cine ar îndrăzni să mă despărtă de Hristos, când El mă cheamă la Sine şi, dăruindu-mi-Se, lucrează minunile Sale întru nevrednicia mea?…
Cât despre cei prigoniţi pentru dreptate, acestora, Domnul le făgăduieşte Împărăţia cerurilor (Mt. 5; 10), sfătuindu-i totodată: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri” (Mt. 5; 44, 45).

[1] Canonul 9 apostolic (vezi: http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-apostolice.html )
[2] Cuvânt din Sfântul Munte (Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi, în România), Ediţie îngijită de Mănăstirea Oaşa, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001.
[3]Idem.
[4]http://www.nistea.com/teof-euharistie.htm

sursa

1

Despre participarea credincioşilor la Sfânta Euharistie (document oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse)

2

Documentul a fost aprobat la Adunarea Arhierească a Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc pe 2-3 februarie 2015 în catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova.

3

***

Euharistia este Taina principală a Bisericii, stabilită de Domnul Iisus Hristos în ajunul patimilor Sale mântuitoare, morţii pe cruce şi învierii Sale. Participarea la Sfânta Euharistie şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sunt o poruncă a Mântuitorului, dată prin ucenicii Săi tuturor creştinilor: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” şi „beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi” (Mt. 26, 26-28). Biserica însăşi este Trupul lui Hristos, astfel că Taina Trupului şi a Sângelui lui Hristos reprezintă în mod văzut natura mistică a Bisericii, formând comunitatea bisericească.
Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox este lipsită de sens fără împărtăşirea cu Sfintele Taine. Împărtăşindu-se cu Sfintele Daruri, credincioşii se sfinţesc prin puterea Duhului Sfânt şi se unesc cu Mântuitorul Hristos şi unii cu alţii, formând astfel un singur Trup al lui Hristos.

Taina Euharistiei necesită o pregătire deosebită. În Biserică însuşi timpul – fie acesta timpul vieţii omeneşti sau istoria întregii omeniri – reprezintă aşteptarea şi pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos, iar întregul ritm al vieţii liturgice reprezintă aşteptarea şi pregătirea pentru Dumnezeiasca Liturghie şi, respectiv, pentru împărtăşire.

I

În istoria Bisericii practica împărtăşirii şi pregătirii pentru aceasta s-a schimbat şi a luat diferite forme.
Încă în perioada apostolică în Biserică s-a format tradiţia de a săvârşi Sfânta Euharistie în fiecare duminică (dacă este posibil, chiar mai des: de exemplu, în zilele de pomenire a mucenicilor), pentru ca dreptcredincioşii să se poată afla mereu în comuniune cu Hristos şi unii cu alţii (vezi 1 Cor. 10, 16-17; Fapte 2, 46; Fapte 20, 7). Toţi membrii comunităţii locale participau la Euharistia săptămânală şi se împărtăşeau, iar refuzul nemotivat de a participa la comuniunea euharistică era considerat drept o sfidare: „Toţi credincioşii care intră în biserică şi aud Scripturile, dar nu rămân la rugăciune şi la sfânta împărtăşire, ca unii ce fac neorânduială în biserică, trebuie să se afurisească” (Canoanele Sfinţilor Apostoli 9). Practica creştină timpurie de împărtăşire la fiecare Dumnezeiască Liturghie rămâne a fi ideală şi în prezent, fiind parte a Tradiţiei Bisericii.
Între timp, creşterea numerică a Bisericii în secolul al III-lea şi, mai ales în secolul al IV-lea, a adus schimbări, inclusiv în viaţa liturgică. Odată cu sporirea zilelor de pomenire a mucenicilor şi a sărbătorilor, sinaxele euharistice au început să se săvârşească tot mai des, iar prezenţa creştinilor de rând la săvârşirea lor era percepută de către mulţi ca fiind de dorit, dar nu obligatorie – la fel şi cu împărtăşirea. Biserica a combătut această practică prin următoarea normă canonică: „Toţi cei ce intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de participare la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei neorânduieli, aceştia să se lepede din Biserică, până când nu se vor mărturisi şi nu vor arăta roade de pocăinţă, şi atunci rugându-se vor putea primi iertare” (Canonul 2 al Sinodului din Antiohia).
Cu toate acestea, înaltul ideal de pregătire permanentă pentru primirea Sfintelor Taine s-a dovedit a fi greu de atins pentru mulţi dintre creştini. De aceea, în lucrările Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea se întâlnesc mărturii despre coexistenţa a diferite practici referitoare la regularitatea împărtăşirii. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre împărtăşirea de patru ori pe săptămână ca despre o normă: „Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6:54)… Cu toate acestea, noi ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt” (Scrisoarea 93 [89]). Aproape jumătate de secol mai târziu Sfântul Ioan Gură de Aur menţionează că mulţi creştini, inclusiv monahii, au început să se împărtăşească o dată sau de două ori pe an: „Mulţi se împărtăşesc din Jertfa aceasta o singură dată în cursul anului, alţii de două ori, iar alţii mai de multe ori. Cuvântul nostru este îndreptat către toţi, nu numai către cei de faţă, ci şi către cei ce stau prin pustii, căci aceia mai cu seamă o singură dată în an se împărtăşesc, de multe ori şi la doi ani. Deci ce? Pe care oare vom aproba noi? Pe cei ce se împărtăşesc o dată sau pe cei de mai multe ori, ori pe cei de mai puţine ori? Nici pe cei de o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de mai puţine ori, ci pe cei cu cuget curat, cu inima curată, cu viaţa fără de prihană. Unii ca aceştia apropie-se pururea, iară de nu sunt aşa, să nu se apropie niciodată” (Comentariu la Epistola către Evrei 17, 4).
În secolul al IV-lea a fost stabilită definitiv norma despre postul euharistic obligatoriu, orânduit încă din epoca ante-niceeană – abţinerea completă de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii până în momentul primirii Sfintelor Taine ale lui Hristos: „Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de persoane care au ajunat” (Canonul 41 [50] al Sinodului din Cartagina, confirmat prin canonul 29 al Sinodului Trulan). Însă deja la hotarul veacurilor al IV-lea şi al V-lea, unii creştini legau împărtăşania nu doar de postul euharistic înainte de Liturghie, dar şi, după cum mărturiseşte Sf. Ioan Gură de Aur, de perioada Postului Mare. Însuşi Sfântul Ioan îndeamnă credincioşii la deasa împărtăşire: „Spune-mi, te rog: după un an de zile primind Sfânta Împărtăşire, crezi tu că cele patruzeci de zile îţi sunt de ajuns spre curăţirea păcatelor din trecut? Şi după trecerea unei săptămâni te dedai iarăşi celor dintâi ? Spune-mi, te rog: dacă după trecerea a patruzeci de zile de la însănătoşirea ta de o boală lungă, te dedai iarăşi aceloraşi mâncări aducătoare de boli, oare nu ai pierdut şi munca ta dinainte? Desigur că dacă cele naturale se schimbă, cu atât mai mult cele ale voii libere. <…> Patruzeci de zile întrebuinţezi pentru sănătatea sufletului, şi poate că nici patruzeci, şi aştepţi ca să îmblânzeşti pe Dumnezeu? <…> Aceasta o spun nu împiedicându-vă de la apropierea de cele sfinte o dată în cursul anului, ci pentru că voiesc a vă apropia mereu de ele” (Comentariu la Epistola către Evrei 17, 4).
În secolele XI – XII, în Imperiul Bizantin, în mediul monahal s-a format tradiţia de a se împărtăşi numai după o oarecare pregătire, care cuprindea postul, cercetarea conştiinţei în faţa duhovnicului din mănăstire, citirea unei rânduieli speciale de rugăciune înainte de împărtăşanie, tradiţie care ia naştere şi începe să se dezvolte anume în această epocă. Spre această tradiţie au început să se orienteze şi mirenii evlavioşi, deoarece în Ortodoxie duhovnicia monahală întotdeauna era percepută ca fiind un ideal. Această tradiţie este prezentată într-o formă mai strictă, de exemplu, în Tipiconul rusesc (capitolul 32), care, spre deosebire de cel grecesc, indică un post obligatoriu de şapte zile înainte de împărtăşanie.
În anul 1699, în cuprinsul Molitfelnicului rusesc a fost introdus un articol cu denumirea de „Comunicat didactic”. În mod special, acesta oferă şi indicaţii despre timpul necesar pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie – în cele patru posturi, care cuprind un număr mai mare de zile, pot să se împărtăşească toţi doritorii, dar în afara posturilor trebuie să se postească şapte zile, însă acest timp poate fi scurtat: „Trei zile sau măcar o singură zi”.
Pregătirea mai aspră pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, care în practică a avut efecte duhovniceşti pozitive, a avut totuşi drept consecinţă şi faptul că unii creştini nu se împărtăşeau perioade îndelungate, deoarece considerau că este necesară o pregătire vrednică. Împotriva acestui abuz a fost dat un canon cu privire la necesitatea împărtăşirii tuturor creştinilor din Imperiul Rus măcar o singură dată pe an, canon care este inclus în „Regulamentul duhovnicesc” („Духовный регламент”)[1]: „Fiecare creştin trebuie să se împărtăşească des cu Sfânta Euharistie sau măcar o dată pe an. Aceasta este cea mai frumoasă mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru moartea dătătoare de viaţă a Mântuitorului. Căci de câte ori veţi mânca Pâinea aceasta şi veţi bea din Potirul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni…”.
În secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, oamenii evlavioşi se străduiau să se împărtăşească măcar în toate cele patru posturi, iar sfinţii din acea vreme, printre care Sfântul Teofan Zăvorâtul, Dreptul Ioan de Kronştadt şi alţii îndemnau la o mai deasă apropiere de Sfintele Taine. Potrivit Sfântului Teofan, „măsura [de a te împărtăşi] o dată sau de două ori pe lună este una potrivită”, deşi „nu se poate spune nimic împotrivă” la o împărtăşire şi mai deasă [2]. Orice creştin se poate conduce după următoarele cuvinte ale acestui sfânt: „Împărtăşiţi-vă mai des cu Sfintele Taine, după cum rânduieşte părintele duhovnic, însă străduiţi-vă ca totdeauna să vă apropiaţi cu o pregătire cuvenită şi, cu atât mai mult, cu frică şi cutremur, pentru ca, obişnuindu-vă, să nu vă apropiaţi cu indiferenţă” [3].
Caracterul mărturisitor al Bisericii în anii prigoanelor ateiste din secolul al XX-lea a îndemnat la regândirea practicii existente de mai înainte – împărtăşirea rară. Astfel, în anul 1931, Sinodul Patriarhal Provizoriu, în hotărârea sa din 13 mai, a stabilit: „A se considera acceptabilă dorinţa creştinilor ortodocşi referitoare la deasa împărtăşire, iar pentru cei mai cucernici – chiar şi în fiecare duminică”.
În prezent, majoritatea oamenilor ortodocşi îmbisericiţi se împărtăşesc mult mai des decât creştinii din Rusia de dinainte de revoluţia bolşevică. Însă practica desei împărtăşanii nu poate fi aplicată în mod automat pentru absolut toţi credincioşii, deoarece frecvenţa împărtăşirii este legată direct de starea spiritual-morală a omului, căci, după cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, credincioşii trebuie să se apropie de Sfintele Taine „cu conştiinţa curată, în măsura în care putem” (Împotriva iudeilor. Omilia III. 4).

II

Cerinţele în legătură cu pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie sunt stabilite de către duhovnic, prin canoanele şi hotărârile bisericeşti, şi depind de regularitatea împărtăşirii credinciosului cu Sfintele Taine şi de starea lui moral-duhovnicească şi trupească, de factorii externi, cum ar fi serviciul grija ce-o are pentru aproapele.
Părintele duhovnic este preotul la care omul se mărturiseşte mereu, care cunoaşte circumstanţele vieţii lui, precum şi starea duhovnicească a acestuia. În acelaşi timp, credincioşii se pot mărturisi la alţi preoţi, în cazul în care nu au posibilitate să meargă la duhovnicul lor. Dacă nu are duhovnic, credinciosul trebuie să adreseze întrebările legate de împărtăşanie preoţilor de la biserica unde vrea să se împărtăşească.
Atât duhovnicul, care se conduce de hotărârile şi canoanele bisericeşti, în baza cărora îl îndrumă pe creştin, cât şi cel ce se împărtăşeşte trebuie să conştientizeze că scopul pregătirii nu este îndeplinirea formală a condiţiilor exterioare, ci dobândirea stării de pocăinţă a sufletului, iertarea şi împăcarea cu aproapele, unirea cu Hristos în Sfintele Taine. Postul şi rugăciunea au rolul de a-l ajuta pe omul care se pregăteşte de împărtăşanie să dobândească această stare interioară.
Amintindu-şi de cuvintele Mântuitorului, Care îi condamnă pe cei ce leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor (Mt. 23, 4), duhovnicii trebuie să conştientizeze că asprimea nejustificată, la fel ca şi îngăduiala exagerată, poate împiedica unirea omului cu Mântuitorul Hristos, îi poate aduce o pagubă duhovnicească.
Pregătirea monahilor pentru participarea la Taina Sfintei Euharistii se efectuează conform Regulamentului cu privire la mănăstiri şi monahism şi conform statutelor interne ale mănăstirilor.

1.Practica postului pregătitor este reglementată de tradiţia ascetică a Bisericii. Postul tradiţional sub forma abţinerii de la mâncarea de dulce şi excluderea distracţiilor, însoţit de rugăciune stăruitoare şi pocăinţă, este premergător împărtăşirii cu Sfintele Taine. În acelaşi timp, continuitatea şi severitatea postirii, ca pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie, pot fi diferite în dependenţă de starea interioară a creştinului şi de condiţiile obiective ale vieţii lui. Astfel, în cazurile de boli acute sau cronice, care necesită un regim alimentar special, iar pentru femei – în caz de sarcină şi alăptare, postul poate fi scurtat, simplificat sau anulat. Acelaşi lucru se referă şi la creştinii aflaţi permanent sau temporar în condiţii de trai comun, care presupune hrana comună (unităţile militare, spitalele, internatele, şcolile speciale, penitenciarele).
Practica zilelor noastre, conform căreia pentru cei care se împărtăşesc de mai multe ori pe an este destul să postească trei zile, corespunde întru totul cu predania Bisericii. De asemenea, trebuie recunoscută drept acceptabilă practica când cei care se împărtăşesc săptămânal sau de mai multe ori pe lună se pot apropia de Sfântul Potir fără post suplimentar sau păzind postul de o zi sau postul în seara ajunului împărtăşirii, cu condiţia să respecte posturile de o zi şi de mai multe zile, conform Tipicului. Decizia în această privinţă trebuie luată cu binecuvântarea duhovnicului. Cerinţele de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie, adresate celor care se împărtăşesc des, se referă şi la slujitorii Altarului.
Un caz aparte în legătură cu practica postirii îl reprezintă Săptămâna Luminată – săptămâna de după Învierea Domnului. Străvechea normă canonică în legătură cu obligativitatea participării tuturor credincioşilor la Euharistia Învierii a fost rânduită în secolul al VII-lea şi pentru Dumnezeieştile Liturghii săvârşite în toate zilele din săptămâna Luminată: „Se cuvine ca, de la Sfânta Zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la Noua Duminică (duminica următoare), întreaga săptămână să o petreacă credincioşii fără întrerupere în Sfânta Biserică, în psalmi şi cântece (imnuri), petrecând şi în cântări duhovniceşti, bucurându-se întru Hristos, şi sărbătorind şi îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviaţi împreună cu Hristos şi împreună înălţaţi” (Canonul 66 al Sinodului Trulan). Din acest canon rezultă clar că mirenii sunt chemaţi să se împărtăşească în cadrul liturghiilor din Săptămâna Luminată. Conform acestui canon şi având în vedere că în Săptămâna Luminată Tipicul nu prevede post, iar Săptămânii Luminate îi premerg şase săptămâni de post şi Săptămâna Patimilor – trebuie să recunoaştem că practica aşezată în toate parohiile şi Eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse, conform căreia creştinii care au respectat Postul Mare în Săptămâna Luminată se împărtăşesc cu Sfintele Taine, limitând postul doar la ajunarea de după miezul nopţii, corespunde în întregime predaniei canonice. O practică similară poate fi răspândită pentru perioada dintre Naşterea Domnului şi Bobotează. Cei care se pregătesc de împărtăşanie în aceste zile trebuie să ia aminte să nu mănânce şi bea peste măsură.

2.Este o mare diferenţă între postul obişnuit şi postul euharistic – ajunare totală după miezul nopţii până la Sfânta Împărtăşanie. Din punct de vedere canonic (vezi mai sus Canonul 41 [50] al Sinodului din Cartagina), acest post este obligatoriu şi nu poate fi anulat. În acelaşi timp, obligativitatea postului euharistic nu poate fi aplicată pruncilor, persoanelor care suferă de boli grele, care presupun administrarea neîntârziată a medicamentelor sau a hranei (ca, de exemplu, în cazul diabetului zaharat), şi muribunzilor. Totodată, această cerinţă poate fi uşurată pentru femeile însărcinate şi femeile care alăptează, după cum consideră duhovnicul.
Dreptul canonic prescrie abstinenţă de la relaţiile conjugale în perioada pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Canonul 5 al lui Timotei Alexandrinul vorbeşte despre abstinenţa de o zi şi-o noapte înainte de împărtăşanie.
Biserica îi îndeamnă pe creştinii care obişnuiesc să fumeze să renunţe la acest viciu. Cei care încă nu au puterea să o facă trebuie să se abţină de la fumat de la miezul nopţii, iar dacă este posibil – şi în seara de dinainte de împărtăşanie.
Deoarece Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, conform Tipicului, este unită cu vecernia, săvârşirea ei în a doua parte a zilei este o normă tipicală (deşi, în practică această liturghie se săvârşeşte dimineaţa). Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 28 noiembrie 1968 a stabilit că „la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite în timpul serii, cei care se împărtăşesc trebuie să postească măcar 6 ore, însă este destul de lăudabilă postirea de la miezul nopţii pentru cei care sunt mai tari din punct de vedere fizic”.
De asemenea, la norma de ajunare de cel puţin 6 ore trebuie să se orienteze şi cei care se pregătesc de împărtăşanie la Sfânta Liturghie săvârşită noaptea (de exemplu, de sărbătorile Sfintelor Paşti şi Naşterii Domnului).

3.Pregătirea pentru împărtăşire constă nu numai în renunţarea la un anumit fel de mâncare, dar şi într-o frecventare mai deasă a slujbelor bisericeşti, precum şi în săvârşirea unei rânduieli de rugăciune.
O parte neschimbată a pravilei de rugăciune este Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, care constă din canoane şi rugăciuni. Aceasta include canoanele Mântuitorului, Maicii Domnului, Îngerului Păzitor şi alte rugăciuni bisericeşti (vezi „Pravila celor care se pregătesc să slujească şi vor să se împărtăşească cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos”, conform Psaltirii). În perioada Săptămânii Luminate rânduiala de rugăciune constă din Canonul Pascal şi Canonul şi rugăciunile pentru Sfânta Împărtăşanie. Pravila de rugăciune personală nu trebuie făcută în timpul slujbelor bisericeşti, care întotdeauna presupun o rugăciune comună. Este nevoie de o atenţie păstorească deosebită faţă de oamenii care abia au început calea duhovnicească spre Biserică şi care încă nu s-au obişnuit cu pravile lungi de rugăciune, precum şi faţă de copii şi bolnavi. Psaltirea (”Следованная Псалтирь”) presupune posibilitatea înlocuirii canoanelor şi acatistelor cu Rugăciunea lui Iisus şi metanii. Urmând această indicaţie, regula amintită poate fi înlocuită cu alte rugăciuni, cu binecuvântarea duhovnicului.
Având în vedere că Liturghia este cel mai înalt punct al cercului liturgic, prezenţa la slujbele care o preced – în primul rând, Vecernia şi Utrenia (ori priveghere de toată noaptea) este o parte importantă a pregătirii pentru primirea Sfântului Trup şi Sânge al lui Hristos.
În cazul în care omul a lipsit de la Vecernie în ajunul împărtăşirii sau şi-a făcut pravila de rugăciune incomplet, duhovnicul sau preotul care spovedeşte trebuie să trezească în el simţământul pentru o pregătire minuţioasă de împărtăşanie, dar, în acelaşi timp, să ia aminte la circumstanţele vieţii lui şi la posibilitatea unor motive plauzibile.
Pregătindu-se de primirea Sfintelor Taine ale lui Hristos la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, fiii Bisericii trebuie să se adune în sfântul locaş la începutul slujbei. Întârzierea la Sfânta Liturghie este o neglijenţă faţă de Taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, mai ales atunci când credincioşii intră în biserică după citirea Apostolului şi a Evangheliei. În caz de o asemenea întârziere, preotul care spovedeşte sau care împărtăşeşte poate decide să nu-l lase pe om să se apropie de Sfântul Potir. Excepţie se face pentru persoanele cu deficienţe fizice, pentru mamele care alăptează, pentru prunci şi pentru persoanele care îi însoţesc.
La sfârşitul Sfintei Liturghii creştinul trebuie să asculte în biserică sau să citească rugăciunile de mulţumire pentru sfânta împărtăşanie. Creştinul trebuie să depună toate eforturile pentru ca, mulţumind Domnului în rugăciune pentru darul primit, să-l păstreze în pace şi evlavie, în dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele.
Ţinând cont de legătura strânsă a împărtăşaniei cu Sfânta Liturghie, nu trebuie admisă practica când în unele biserici credincioşilor li se interzice să se împărtăşească de sărbătorile Sfintelor Paşti, Naşterii Domnului, Botezului Domnului, în sâmbetele de pomenire a morţilor şi de Paştile Blajinilor.

III

În perioada postirii, cel ce se pregăteşte pentru Sfânta Împărtăşanie săvârşeşte o cercetare a propriei conştiinţe, care presupune o căinţă sinceră pentru păcatele săvârşite şi mărturisirea lor în faţa duhovnicului la Taina Pocăinţei. În condiţiile în care mulţi dintre cei care merg la biserică încă nu sunt înrădăcinaţi destul în viaţa bisericească, deci nu înţeleg la acel moment importanţa Tainei Euharistiei sau nu conştientizează consecinţele morale sau canonice ale faptelor sale păcătoase, mărturisirea îi permite preotului ce spovedeşte să reflecteze la posibilitatea de a-l lăsa pe cel ce se pocăieşte să primească Sfintele Taine ale lui Hristos.
În cazuri mai aparte, conform practicii din multe biserici, duhovnicul îi poate binecuvânta pe mireni să se apropie de Sfânta Împărtăşanie de mai multe ori în timpul unei săptămâni – mai ales în Săptămâna Patimilor şi în Săptămâna Luminată –fără a se mărturisi în prealabil înaintea fiecărei împărtăşiri. Excepţie sunt situaţiile când cel care vrea să se împărtăşească simte nevoia de a se mărturisi. Dacă dau o binecuvântare de acest fel, duhovnicii trebuie mai ales să nu uite de marea responsabilitate pentru sufletele păstoriţilor, pusă asupra lor la Taina Preoţiei.
În unele biserici întârzie începerea împărtăşirii mirenilor. Aceasta se întâmplă din cauza că împărtăşirea feţelor bisericeşti durează un timp mai îndelungat, la săvârşirea serviciilor divine soborniceşti, sau pentru că se face spovedania după vozglasul de împărtăşanie. O astfel de situaţie nu este de dorit. Taina pocăinţei trebuie săvârşită, după posibilitate, în afara Sfintei Liturghii, pentru a nu-l lipsi pe cel care se mărturiseşte şi pe cel care spovedeşte de participarea deplină la rugăciunea euharistică comună. Nu se admite ca preotul care ajută la liturghie să săvârşească spovedania în timpul citirii Evangheliei şi în timpul canonului euharistic. Este de dorit ca mărturisirea să fie făcută de cu seară sau până la începerea Sfintei Liturghii. Afară de aceasta, este important ca la biserici să fie fixate zilele şi orele când preotul este prezent obligatoriu pentru întâlniri cu cei care doresc să vorbească cu el.

IV

Nu este îngăduită primirea împărtăşaniei pentru cei aflaţi în stare de mânie, înfuriaţi, cei care au păcate grele nespovedite ori supărări neiertate. Cei care îndrăznesc să se apropie de Sfintele Taine într-o astfel de stare duhovnicească singuri se supun judecăţii lui Dumnezeu, după cuvântul apostolului: „Cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Corinteni 11, 29-30).
În cazul păcatelor grave, aplicarea canoanelor referitoare la interzicerea împărtăşaniei pe un termen mai lung (mai mult de un an) se poate face numai cu binecuvântarea arhiereului eparhial. În cazul în care preotul face abuz de dreptul de a pune astfel de interdicţii, problema poate fi înaintată instanţei de judecată bisericească spre examinare.
Canoanele mai interzic împărtăşirea pentru femeile aflate în stare de necurăţie (canonul 2 al Sfântului Dionisie Alexandrinul, canonul 7 al lui Timotei Alexandrinul). Excepţie se poate face în caz de pericol de moarte, precum şi atunci când scurgerile de sânge durează de mai mult timp din cauza unor boli cronice sau acute.

V

După cum se menţionează în Principiile concepţiei sociale ale Bisericii Ortodoxe Ruse (X.2) şi în hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 28 decembrie 1998, Biserica, insistând asupra necesităţii căsătoriei religioase, totuşi nu-i lipseşte de Sfintele Taine pe soţii căsătoriţi doar civil, căsătorie care a fost încheiată prin asumarea tuturor drepturilor şi îndatoririlor legislative, şi este recunoscută din punct de vedere juridic, însă din anumite motive nu este consfinţită prin Taina Cununiei. În iconomia Bisericii, această măsură, ce se sprijină pe cuvântul sfântului apostol Pavel (I Corinteni 7, 14) şi pe Canonul 72 al Sinodului Trulan, are în vedere uşurarea posibilităţii de participare în cadrul vieţii bisericeşti pentru creştinii ortodocşi care s-au căsătorit înainte de a conştientiza participarea lor în cadrul tainelor Bisericii şi importanţa lor. Spre deosebire de convieţuirea în desfrânare, care este un impediment canonic pentru împărtăşire, o astfel de unire în ochii Bisericii este văzută ca şi căsătorie legală (cu excepţia acelor cazuri când aşa zisele „căsătorii” posibile din punct de vedere legislativ – spre exemplu, căsătoriile între rudele apropiate sau între persoane de acelaşi sex, care sunt recunoscute în anumite ţări – din punctul de vedere al Bisericii sunt interzise categoric). Însă datoria păstorului este să amintească credincioşilor că nu este necesară doar încheierea căsătoriei civile, ci şi sfinţirea acesteia în cadrul Bisericii.
O atenţie aparte trebuie acordată cazurilor când persoanele convieţuiesc de mult timp, deseori având chiar şi copii comuni, însă nu sunt căsătorite religios sau civil, iar una dintre părţi nu vrea nici să oficializeze relaţia, nici să se cunune. Astfel de convieţuiri sunt păcătoase, iar răspândirea lor în lume este o împotrivire faţă de gândul lui Dumnezeu despre om, este periculoasă pentru instituţia căsătoriei şi nu poate primi nicio recunoaştere din partea Bisericii. În acelaşi timp, cunoscând circumstanţele vieţii omului concret şi înţelegând neputinţa omenească, duhovnicul, în cazuri excepţionale, o poate lăsa să se împărtăşească pe persoana care conştientizează păcatul unei asemenea convieţuiri şi tinde să încheie o căsătorie legală. Nu este primită la împărtăşanie persoana din vina căreia nu se încheie căsătoria. Dacă cel puţin unul dintre concubini este deja căsătorit, ambele părţi nu pot fi lăsate să se împărtăşească fără reglementarea canonică a situaţiei şi pocăinţa cuvenită.

VI

Pregătirea copiilor pentru Sfânta Împărtăşanie are anumite particularităţi. Durata şi modalitatea de pregătire sunt stabilite de către părinţi [4] prin consultarea cu părintele duhovnic luând în considerare vârsta, starea de sănătate şi nivelul de îmbisericire a copilului.
Părinţii care îşi împărtăşesc copiii regulat trebuie să tindă să se împărtăşească împreună cu ei (dacă nu există posibilitatea ca ambii părinţi să se împărtăşească în acelaşi timp, să o facă pe rând). Practica când părinţii împărtăşesc copiii, iar ei înşişi se împărtăşesc rar, împiedică întărirea în conştiinţa copiilor a necesităţii de a participa la Taina Euharistiei.
Prima spovedanie înainte de împărtăşire, conform Canonului 18 al lui Timotei Alexandrinul, se săvârşeşte la împlinirea vârstei de zece ani, însă în tradiţia Bisericii Ortodoxe Ruse, de regulă, prima spovedanie este săvârşită la împlinirea vârstei de şapte ani. Totodată, vârsta pentru prima spovedanie, precum şi frecvenţa săvârşirii spovedaniei pentru un copil de la 7 la 10 ani, care se împărtăşeşte în fiecare duminică, trebuie stabilită de duhovnic împreună cu părinţii, ţinând cont de particularităţile individuale în dezvoltarea copilului şi de faptul cum înţelege el viaţa bisericească.
Pentru copiii cu vârsta de până la trei ani postul euharistic nu este obligatoriu. După tradiţie, în familiile ortodoxe, copiii, după ce împlinesc vârsta de trei ani, sunt învăţaţi că trebuie să se abţină de la mâncare şi băutură înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine. La împlinirea vârstei de şapte ani copilul trebuie să fie deja obişnuit cu împărtăşirea pe nemâncate. Tot în această perioadă copilul trebuie învăţat să citească Canonul de rugăciune pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, al cărei conţinut şi volum este stabilit de părinţi conform vârstei şi dezvoltării duhovniceşti şi intelectuale a copilului.
Naşii de botez trebuie să participe pe deplin la educarea copiilor în evlavie, inclusiv determinându-i să se împărtăşească regulat cu Sfintele Taine şi ajutând părinţii să-i aducă la Sfântul Potir.

* * *

Taina Euharistiei este taina centrală a Bisericii: „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” – spune Mântuitorul (Ioan 6, 53-54). Pentru aceasta, împărtăşania regulată este absolut necesară omului pentru mântuire.

[1] Regulamentul duhovnicesc a fost tipărit de împăratul Petru I în anul 1721.
[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul. Scrisori. V, 757.
[3] Sfântul Teofan Zăvorâtul. Scrisori. IV, 693.
[4] Aici şi în continuare: în cazul în care părinţii lipsesc sau sunt decăzuţi din drepturi, obligaţiile corespunzătoare revin rudelor apropiate, tutorilor sau curatorilor.

Traducere: logos.md

1

Împotriva curentului care a transformat deasa Împărtăşanie într-o modă (ignorând păcatele opritoare). Cum ne împărtăşim?

2

Că Sfintele se cade totdeauna să fie [date] numai celor Sfinţi. Aceste cuvinte: Sfintele Sfinţilor, unii le propovăduiesc şi le strigă tare, şi o, măcar de le-ar auzi şi ei, iar alţii când le aud zic: Ce? Cel ce nu este sfânt este şi nevrednic? Da, nevrednic, cel ce nu-şi mărturiseşte totdeauna cele ascunse ale inimii sale, cel ce nu face pocăinţă adevărată pentru ele şi pentru cele greşite din neştiinţă, cel ce nu plânge de-a pururi şi nu se mâhneşte şi nu face cu râvnă cele zise mai sus, acela nu este vrednic.

Sfântul Simeon Noul Teolog

1Pe măsură ce înaintăm în timp, se înmulţesc scrierile şi sfaturile dăunătoare de suflet. În lucrarea de faţă vrem să analizăm o astfel de scriere şi să arătăm netemeinicia ar­gumentelor aduse de autorul ei, argumente prin care îi îndeamnă pe cititori la împăr­tăşirea tuturor deşi, dată fiind decadenţa duhovnicească a creştinilor zilelor noastre, acest îndemn nu-şi are rostul. Prin scrierea de faţă, vrem să dăm într-o oarecare măsură, pe cât este cu putinţă, un răspuns şi la alte scrieri de genul celei la care ne referim.
Scrierea la care ne referim, a fost de fapt o conferinţă ţinută la A.S.C.O.R. Iaşi în anul 2002. Autorul ei, P.C. Pr. Petru Pruteanu, aduce o serie de argumente de la Sfinţii Părinţi în favoarea ideii de mai sus, fără a ţine însă seama de duhul învăţăturilor Sfinţilor Părinţi pe care-i foloseşte în acest sens. Deşi pe tot parcursul conferinţei, pare că înţelege şi el că în zilele noastre se împuţinează numărul celor ce pot fi împărtăşiţi, în fapt însă, îi îndeamnă pe toţi la împărtăşire, deşi ştie că nu prea avem creştini de o înaltă ţinută duhovnicească, ca în veacurile primare ale Bisericii creştine.
Sfinţia sa, chiar se întreabă la un moment dat (pag. 301 din cartea la care o să facem referire de mai multe ori şi care are un capitol ce cuprinde conţinutul conferinţei1) de ce se mai săvârşeşte Sfânta Liturghie, din moment ce, în fiecare duminică, nu se împărtăşeşte nimeni? Ei bine, răspunsul, în acest caz, stă în faptul că, potrivit tuturor Sfinţilor Părinţi, nu pot fi împărtăşiţi cei care au păcate opri­toare de la primirea Sfintei Împărtăşanii2. Şi, dacă în zilele noastre cei mai mulţi creştini sunt în starea în care nu pot fi împărtăşiţi, asta nu înseamnă că trebuie chemaţi şi îm­părtăşiţi, pentru a fi cine să se împărtăşească la Sfânta Liturghie.
De asemenea, asta nu înseamnă că, nu şi-ar mai avea rostul Sfânta Liturghie, din moment ce creştinii nu se silesc să aibă sta­rea duhovnicească necesară pentru a se îm­părtăşi. Se vor împărtăşi doar cei care nu au păcate opritoare de la primirea Sfintei Împărtăşanii şi care au făcut pregătirea ne­cesară pentru primirea ei. Şi apoi, cu toţii ne putem împărtăşi duhovniceşte, şi prin cuvânt, participând la Sfânta Liturghie. Şi chiar dacă nu s-ar împărtăşi nimeni, de Sfânta Liturghie se folosesc şi cei adormiţi, „toţi, care întru nădejdea învierii şi a vie­ţii de veci, cu împărtăşirea Ta au adormit, drept-măritori părinţi şi fraţi ai noştri, Iubi­torule de oameni, Doamne”, după cum se spune în rânduiala Proscomidiei, ce precede Sfânta Liturghie3.
La pag. 303-304 (nu mai dăm pe larg fragmentele din cartea la care ne referim, ca să nu lungim scrierea de faţă), sfinţia sa, ţine să ne aducă ca argument în favoarea împărtăşirii tuturor, înainte de a face canonul pentru păcatele lor şi a sta opriţi un timp de la Sfânta Împărtăşanie, cazul Sfintei Maria Egipteanca. Însă în cazul ei, deşi a fost împărtăşită imediat după mărturisire, ea şi-a făcut totuşi canonul după aceea, căci plecând în pustia Iordanului a dus o viaţă ascetică, fără a mai săvârşi defel păcatele dinainte, oricât a fost luptată de diavolul în pustie cu amintirea lor.
Dacă ar face ca Sfânta Maria Egipteanca toţi creştinii din zilele noastre care sunt împărtăşiţi înainte de a împlini canonul cuve­nit pentru păcatele lor, aşa cum o cer Sfinţii Părinţi, atunci n-au decât să fie lăsaţi să se împărtăşească. O spune chiar Sfântul Si­meon Noul Teolog: „Dacă nimeni nu este fără de păcat, chiar numai o zi de ar fi viaţa lui, şi dacă nimeni nu poate avea inima cu­rată, prea limpede este că nici fără pocăinţă şi fără lacrimi nu trebuie să treacă nici o zi din viaţa omului. Dacă n-are lacrimi, măcar este dator să le caute din toată puterea şi din tot sufletul. Altfel nu poate să fie fără de păcat şi cu inima curată. Dacă cineva, ştiindu-şi mulţimea păcatelor şi greutatea greşelilor, nu voieşte să se culce pe jos, să privegheze şi să-şi vindece rănile poftei sale pătimaşe şi ale cugetelor care îl duc la ne­simţire, care s-au împuţit şi au putrezit din lenevirea şi neplecarea lui, ceea ce este o mare nebunie, cum se va cutremura el de osânda şi de judecata cea aşteptată de cei păcătoşi, şi cum va plânge întru durerea inimii sale?
Dacă nu voieşte omul să rabde, ostenindu-se şi gârbovindu-se până la sfârşit, să umble ziua şi noaptea, mâhnindu-se şi necăjindu-se, să se smerească în toate, să răc­nească întru suspinarea inimii lui, făcându-se ca o pasăre singuratică pe acoperişuri, să se asemene cu pelicanul din pustie, să devină cu aşezarea sufletului străin faţă de toţi cei din mănăstire şi din lume, fără în­drăzneală faţă de cei mari şi de cei mici, să se ostenească cu suspin, să mănânce cenuşă cu pâinea şi cu băutura sa, s-o amestece cu plângerea, cum va putea o, fraţilor, vreo­dată, în fiecare noapte să-şi spele patul şi aşternutul să-l ude cu lacrimi? Cu adevărat, nicidecum! Şi nu numai că nu va vedea la sine niciodată lacrimi, dar nici în vremea ru­găciunii nu le va afla, nici loc nu va putea să gătească Domnului, nici sălăşluire vrednică Dumnezeului lui Iacov, Care este Hristos Domnul, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru.
Şi dacă pe acestea nu le va face bine, adică nu se va cumineca cu lacrimi şi cu vrednicie, apoi nu va primi în sine pe Îm­păratul şi Dumnezeu, chiar dacă şi numai o dată pe an ar face acest lucru. Că Sfintele se cade totdeauna să fie [date] numai celor Sfinţi. Aceste cuvinte: Sfintele Sfinţilor, unii le propovăduiesc şi le strigă tare, şi o, măcar de le-ar auzi şi ei, iar alţii când le aud zic: Ce? Cel ce nu este sfânt este şi nevrednic? Da, nevrednic, cel ce nu-şi mărturiseşte totdeauna cele ascunse ale inimii sale, cel ce nu face pocăinţă adevă­rată pentru ele şi pentru cele greşite din neştiinţă, cel ce nu plânge de-a pururi şi nu se mâhneşte şi nu face cu râvnă cele zise mai sus, acela nu este vrednic.
Iar cel ce face toate acestea este foarte vrednic să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine, nu numai la praznice, ci şi în fiecare zi, şi îndrăznesc să zic chiar de la începutul pocăinţei şi al întoarcerii sale. Pentru că cel ce face acestea până la sfârşi­tul vieţii sale, trăind în smerenie şi cu inima frântă, este iertat. Dacă aşa este şi aşa face, se luminează la suflet în fiecare zi, cu ajutorul Sfintelor Taine, şi, în scurtă vreme, ajunge la desăvârşită curăţenie şi sfinţenie. Altfel nu este cu putinţă a spăla şi a curăţa vasul nos­tru cel întinat şi casa noastră cea pângărită4.”
Având în vedere că cele spuse de Sfântul Simeon Noul Teolog în citatul de mai sus, nu se întâmplă în faptă decât în cazuri cu totul excepţionale în zilele noastre, paralela pe care o face sfinţia sa şi alţii, între cei care sunt împărtăşiţi cu păcate opritoare înainte de a face canonul pentru ele şi Sfânta Maria Egipteanca, este cu totul nefondată.
Se mai spune de către sfinţia sa, la pag. 305-307, că în veacurile primare Sfinţii Părinţi nu concepeau participarea la Sfânta Liturghie fără împărtăşirea tuturor. Se uită cu uşurinţă, însă, faptul că, Sfinţii Părinţi, când cereau acest lucru, arătau clar că nu-i chemau la împărtăşire şi pe cei cu păcate opritoare de la primirea Sfintei Împărtăşanii. Aceştia nu erau împărtăşiţi pe o perioadă mai mare sau mai mică de timp, uneori chiar până la sfâr­şitul vieţii5, în funcţie de gravitatea păcatelor lor, pentru care săvârşeau anumite nevoinţe, pe care, creştinii zilelor noastre, puţini sunt dispuşi să le facă. Cine vrea să se convingă pe deplin de acest lucru, să citească Pidalio­nul sau măcar Carte foarte folositoare de suflet a Sfântului Nicodim Aghioritul.
De asemenea, se trece cu uşurinţă peste faptul semnificativ că creştinii din vechime nu erau plini de păcate opritoare de la îm­părtăşire, aşa cum sunt majoritatea celor de astăzi. Putem vedea limpede lucrul acesta fiecare dintre noi, dacă ne gândim la un as­pect elementar: creştinii zilelor noastre au doar un copil sau doi (ori nici unul), în timp ce părinţii lor aveau 3-4, iar bunicii sau străbunicii lor aveau 8-9 sau chiar mai mulţi. Deci avorturile în veacurile anterioare, chiar dacă existau, erau rare, oricum se produceau mult mai puţine6. Aşa că, dacă majoritatea creştinilor de azi au păcate opritoare de la împărtăşire, pe care nu vor să le părăsească şi să se supună la canon pentru ele, cine sunt vinovaţi de aceasta decât ei înşişi şi păsto­rii lor? Şi dacă starea lor duhovnicească îi opreşte de la împărtăşire, de ce mai sunt chemaţi totuşi să o facă spre a lor osândă? Ce să mai zicem de osânda pe care şi-o ago­nisesc preoţii şi duhovnicii care îi cheamă nepregătiţi la împărtăşire pe ucenicii lor? De ce nu i-ar îndemna mai bine, stăruitor, mai întâi la spovedanie deasă şi la adevărată pocăinţă, pe măsura gravităţii păcatelor lor și apoi la împărtășire?
Dar ca să vedem cât de grav este a chema şi a împărtăşi pe cei cu păcate opritoare de la primirea Sfintelor Taine, dăm mai jos un fragment foarte grăitor de la Sfântul Teofan Zăvorâtul. „Vă voi povesti o întâmplare la care am fost aproape martor nemijlocit în Orient. A păcătuit un oarecare creştin; vine la părintele duhovnicesc, se pocăieşte şi zice: Fă cu mine cum porunceşte legea. Eu îţi descopăr rana mea: doftoriceşte-o şi, fără să mă cruţi, fă ceea ce se cuvine. Văzând cât de sinceră este pocăinţa lui, duhovnicului i s-a făcut milă şi nu a pus pe rană pansamentul rânduit de către Biserică. Creştinul cu pricina a murit.
După un răstimp, se arată în vis duhov­nicului său şi zice: Eu ţi-am desoperit rana mea şi am cerut pansament, iar tu nu mi l-ai dat – şi iată că din pricina asta nu primesc îndreptăţi­rea! La trezirea din somn, sufletul duhov­nicului s-a umplut de mâhnire şi nu ştia ce să facă. Răposatul i s-a arătat iarăşi şi iarăşi, de multe ori, ba zilnic, ba din două în două zile, ba la o săptămână, şi repeta aceleaşi cuvinte: Am cerut pansament, iar tu nu mi l-ai dat, şi acum sufăr din această pricină.
Ajuns la capătul puterilor de frică şi de mâhnire, duhovnicul a plecat în Athos, la sfatul nevoitorilor de acolo a luat asupră-şi o aspră epitimie, a petrecut câţiva ani în post, în rugăciuni şi în osteneli, până când a primit vestire că pentru smerenia, frângerea de inimă şi osteneala sa au fost iertaţi şi el, şi acel creştin pe care, făcând pogorământ mincinos, nu-l doftoricise duhovniceşte.
Iată unde duc indulgenţa şi pogorămin­tele făcute împotriva legii lui Hristos. Din pricina lor şi-a stricat credinţa şi viaţa tot Occidentul, iar acum piere în necredinţă şi în viaţa sa fără frâu, cu laxismele sale7”. Despre un caz asemănător ne vorbește și Sfântul Nil în cartea Minunile și vedeniile Sfântului Părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir. În această carte ni se spune despre un duhovnic că a fost luat de viu în iad de ucenicul său care murise, pentru că nu-l îndrepta când acesta, viu fiind, îi mărturisea faptele lui rele.
Dar cei cu păcate opritoare de la împărtăşire, nu numai că nu pot fi împărtăşiţi atât timp cât cer canoanele (hotărârile, legile, normele, regulile) Sfinţilor Părinţi şi fără a face nevoinţele trupeşti şi duhovniceşti cerute de ei, dar nici nu pot fi dezlegaţi de păcate de către duhovnic, dacă nu acceptă şi făgăduiesc să facă canonul necesar pe mă­sura gravităţii păcatelor lor. Referitor la acest lucru Sfântul Nicodim Aghioritul zice că, dacă duhovnicul dezleagă pe cineva „mai înainte de a face acela canonul, sau mai înainte de a mărturisi (de a se făgădui) că îl va face, unul ca acela se face vinovat de toate păcatele celui pe care l-a dezlegat8.”
Ca să vadă duhovnicii cât de importantă este respectarea canoanelor date de Sfinţii Părinţi îl cităm şi pe Sfântul Simeon al Tesalonicului care spune: „preotul trebuie să afurisească (să oprească) de la cele Sfinte pe cel vinovat când este rânduit de Ca­noane ca să nu se încarce de păcate stră­ine. Că nu este aceea răbdare, ci pricină de pierzare. Că nu se cuvine a fi noi mai milostivi decât Sfinţii Părinţi9…”.
Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, deşi poate părea foarte aspru, spune că: „Căci nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în dumnezeieştile Scripturi să primească ci­neva păcatele altuia şi să dea seamă pentru el, fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai întâi roade vrednice de pocăinţă pro­porţional cu felul păcatului şi să fi pus la baza ei ostenelile lui10…”

#

La pag. 308, aducându-l ca mărturie în sprijinul ideilor sale pe Sfântul Ioan Gură de Aur, sfinţia sa este silit a recunoaşte că în sec. IV cei care nu aveau păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie erau mulţi. Astăzi însă situaţia este invers: cei mai mulţi nu pot fi împărtăşiţi. Şi pentru a se convinge oricine de lucrul acesta, să se gândească măcar la faptul că astăzi cei mai mulţi creştini nu mai ţin posturile şi se păzesc pentru a nu avea copii. Pentru ambele păcate, canoanele Sfin­ţilor Părinţi îi opresc de la împărtăşire pe cei ce le săvârşesc.
Ba mai mult, cei care se păzesc să nu pro­creeze copii, avându-se în vedere că mulţi se păzesc cu mijloace moderne precum sterilet, pilule contraceptive, injecţii şi alte mijloace care sunt avortive, ar trebui să fie canonisiţi cu oprirea de la împărtăşire pentru mulţi ani. Şi totuşi, mulţi sunt împărtăşiţi, fie că nu se ştie că au păcatele acestea pentru că nu sunt întrebaţi de duhovnici la spoveda­nie, fie că nu înţeleg unii duhovnici că, în cazurile acestea, este vorba tot de avorturi, fie din alte motive.
Sfinţia sa aduce apoi în sprijinul păre­rilor sale pe Sfântul Chiril al Ierusalimului (pag. 308) şi pe Sfântul Chiril al Alexan­driei (pag. 309), ultimul văzând în fuga de împărtăşire a creştinilor de pe timpul său, o iscusită lucrare a diavolului, pentru a-i face vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai săi. Dar citatele acestea nu pot constitui argument pentru a-i împărtăşi pe toţi astăzi, pentru singurul motiv arătat şi mai înainte, anume că majoritatea creştinilor au păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie. Mă în­treb, oare, ce probe mai palpabile i-ar trebui cuiva ca să vadă lucrul acesta?
Într-o notă de subsol la pag. 310, pe care o scrie referindu-se la Sfântul Macarie Egipteanul, sfinţia sa ajunge la concluzia că îm­părtăşirea rară duce la demonizare.
Însă pedepsele lui Dumnezeu, printre care şi demonizarea, îi cuprind într-o mai mare sau mai mică măsură pe unii creştini astăzi, nu pentru că se împărtăşesc rar, ci pentru că o fac trăind în păcate grele, opri­toare de la Sfânta Împărtăşanie (vezi I Co.11, 27-32). Tocmai pentru aceasta s-au dat ca­noanele Sfinţilor Părinţi care îi opresc pe cei cu păcate grele de la împărtăşire, norme care mai înainte erau respectate, pentru ca să nu vină peste creştini pedepsele lui Dumnezeu.
Sunt aduse apoi citate din Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Casian (pag. 311) şi Sfântul Teodor Studitul (pag. 313), de data aceasta nu doar în sprijinul împărtăşirii tu­turor, ci şi cât mai dese. Dar în toate aceste citate, Sfinţii Părinţi se refereau la cei care deşi nu aveau păcate opritoare de la pri­mirea Sfintei Împărtăşanii, nu se împărtă­şeau totuşi, datorită trândăviei şi neştiinţei lor cu privire la covârşitoarea importanţă a împărtăşirii.
Că aşa stau lucrurile şi nu altfel, se vede clar din faptul că acelaşi Sfânt Vasile cel Mare, care îi cheamă la împărtăşire pe cei care nu au păcate opritoare, dar sunt delă­sători, îi opreşte categoric pe cei cu păcate: 20 ani – pe cei ce au ucis de voie, 7 ani – pe curvari, 15 ani – pe preacurvari, 15 ani – pe cei ce fac perversiuni sexuale, 10 ani – pe cei ce au jurat strâmb, 20 ani – pe cei ce fac vrăjitorii şi fermecătorii, până la sfârşitul vieţii pe cei ce s-au lepădat cu voia lor de Hristos etc11.
Ori dacă ne place să-l auzim pe Sfântul Vasile cel Mare când îi cheamă la împărtă­şire pe cei care nu au păcate opritoare dar sunt delăsători, să ne placă şi să primim întru totul învăţătura sa, prin care îi opreşte categoric de la împărtăşire pe cei cu păcate grele, de care se fac vinovaţi mulţi creştini ai zilelor noastre.
De un cuget cu Sfântul Vasile cel Mare este şi Sfântul Nicodim Aghioritul, pe care sfinţia sa îl citează ceva mai încolo (pag. 323). Pentru că şi el, deşi îi chema stăruitor la împăr­tăşire pe creştinii timpului său, care n-aveau păcate opritoare dar erau oarecum nepăsă­tori, îi oprea de la aceasta pe toţi cei care tră­iau în păcate opritoare, după cum vedem în cele două surse citate în nota 2.
La pag. 314 sfinţia sa, citându-l pe Cu­viosul Iov Mărturisitorul, care spunea că fiecare creştin trebuie să se împărtăşească în fiecare zi, adaugă în paranteză „dacă nu e oprit de duhovnicul său – n.n”. Deci e de acord că sunt şi unii care nu pot fi împărtă­şiţi pentru păcatele lor opritoare, însă după cum se vede şi de pe tot cuprinsul conferin­ţei, nu acceptă lucrul acesta decât teoretic, ignorând cu totul realitatea concretă din zi­lele noastre, fie şi dacă ne referim, cum am mai spus, la două păcate mai des întâlnite precum neţinerea posturilor şi paza de a nu avea copii (să nu uităm că mulţi se păzesc cu mijloace moderne care sunt avortive!).
Ca să nu mai vorbim de destul de multe cazuri de tineri şi tinere care trăiesc în des­frânare sau în concubinaj de mulţi ani, neacceptând cununia religioasă căci „nu mai este la modă”, de unii căsătoriţi sau necă­sătoriţi care practică gomoria (sexul oral) sau sodomia (sex anal), de cei ce aleargă la diferite forme de vrăjitorie, de cei ale căror căsătorii religioase sunt nevalabile (fie că se fac între grade de rudenie trupească sau mai ales duhovnicească nepermise, fie că se căsătoresc cu eretici, fără a li se face trecerea la Ortodoxie prin Botez12, când o cer ei în­şişi sincer şi nu formal, fie că s-au divorţat neavând ca motive adulterul sau trecerea la vreo erezie … şi s-au recăsătorit chiar şi religios, căci aceste căsătorii sunt nevala­bile13…) şi de alte păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie.
La pag. 315, sfinţia sa ţine să ne aducă în sprijinul chemării sale la împărtăşirea tuturor, o reglementare a unui Sinod de la Constantinopol ţinut în anul 1819. Dar de atunci şi până în momentul de faţă au trecut aproape 200 de ani. Iar creştinii din zilele noastre (repet mereu dar n-am ce face, sfin­ţia sa şi cei ca dânsul mă silesc la aceasta), tot mai mulţi pe zi ce trecem, se împărtăşesc cu păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie. Însă duhovnicii de azi nu văd sau nu vor să vadă, majoritatea lor, lucrul acesta.
Mă întreb, de ce atunci când e vorba de dezlegarea la primirea Sfintei Împărtăşanii, nu se ţine cont deloc de duhovnicii cu viaţă sfântă care au fost contemporani cu noi pre­cum: Sfântul Ioan Iacob, Cuviosul Vichentie Mălău, Cuviosul Antim Găină şi alţii, care n-au împărtăşit pe cei cu păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie? Se poate vedea clar că Sfinţii de care am amintit, n-au făcut lucrul acesta, dacă le citim viaţa şi sfaturile lor.
Sfântul Ioan Iacob, de pildă, citându-l pe Sfântul Nicodim Aghioritul, spunea următoarele despre importanţa opririi de la Sfânta Împărtăşanie: „După toate acestea îţi grăim ţie, frate, că se cuvine să păzeşti cu dinadinsul depărtarea de Împărtăşire, câţi ani va rândui duhovnicul tău. Pentru că depărtarea aceasta, la cei căzuţi în pă­cate grele, este o împlinire de canon a tu­turor canoanelor. Şi această depărtare de Împărtăşire este nevoie la cei vinovaţi de păcate şi trebuie socotită această depărtare ca o temelie a Pocăinţei celei adevărate. Pentru că de vei îndrăzni să te împărtăşeşti în aceşti ani [cât ar trebui să stai oprit de la Împărtăşire], prin aceasta te faci ca un al doilea Iudă14.”
Despre Cuviosul Vichentie Mălău se spune că primea foarte greu la spovedanie preoţi de mir şi duhovnici zicând că: „cel mai greu este să mărturiseşti preoţi şi du­hovnici! Ei au o mare răspundere înaintea lui Hristos.” Referitor la duhovnici, spunea: „eu cred că dintr-o mie de duhovnici puţini se vor mântui, cum ne învaţă şi Sfântul Ioan Gură de Aur, că duhovnicia este cea mai grea misiune pe pământ!”. Şi mai spunea că: „Este adevărat că Mântuitorul a dat sfinţi­lor Săi Apostoli puterea de a lega şi dezlega păcatele – şi prin ei arhiereilor şi preoţilor – dar cu condiţia ca acestea să fie ispă­şite prin post, rugăciune, canon, lacrimi şi hotar. Ei bine, astăzi mulţi caută duhovnici dintre cei mai lesne iertători şi încă îi roagă să nu le dea canon mult. Ba încă ar mai cere graţiere definitiv.
Unii nu uită să ceară imediat şi voie de împărtăşanie, indiferent de greutatea pă­catelor. Aceasta, ca să-i creadă lumea vred­nici. O, ce nebunie fără leac! Canoanele sunt făcute de Apostoli şi de alţi sfinţi şi trebuie aplicate tuturor, după om, după timp şi îm­prejurări. Însuşi Hristos S-a ostenit, a postit, S-a rugat şi a plâns pentru noi. O, oameni împietriţi şi orbi, Sfânta Împărtăşanie este foc ce arde pe cei nevrednici!”15. Iar Cuviosul Antim Găină, nu-i mai primea la spovedanie pe cei care zăboveau în aceleaşi păcate şi nu-şi împlineau canonul de la spovedanie.16
Într-o altă notă de subsol la pag. 322, sfinţia sa, zice de canoanele Sfântului Vasile cel Mare că au fost reduse considerabil în ceea ce priveşte numărul anilor opririi de la Sfânta Împărtăşanie, de către Sfântul Ioan Postnicul. Însă condiţia pentru a sta mai puţini ani opriţi de la Sfânta Împărtăşa­nie pusă de Sfântul Ioan Postnicul, consta într-o mai aspră postire şi multe metanii făcute în fiecare zi (200-300).
Din nefericire, deşi unii duhovnici merg în canonisirea păcatelor celor ce li se spovedesc pe canoanele Sfântului Ioan Postnicul, dorind să-i oprească cât mai puţini ani de la Sfânta Împărtăşanie, nu le cer celor care li se spovedesc şi nevoinţele mai aspre hotărâte de către acesta. Şi nefăcându-le, de aceea li se înmulţesc necazurile şi ispitele, ca să su­plinească lipsa nevoinţelor duhovniceşti şi trupeşti pe care nu le-au făcut17.
Dar duhovnicii care îi opresc pe cei care li se spovedesc de la Sfânta Împărtăşanie, aşa cum cere lucrul acesta Sfântul Ioan Postnicul, fără a le cere şi nevoinţele cerute de acesta, greşesc foarte tare. O spune aceasta Sfân­tul Nicodim Aghioritul. „Într-adevăr, atunci acestea [Canoanele Sfântului Ioan Postnicul] sunt îngăduitoare şi pot să-i piardă pe mulţi, când duhovnicii care le folosesc fac pogorământ păcătoşilor când este vorba de anii epitimiilor, potrivit cu Postnicul, dar nu le dau şi canonisirea pe care o hotărăşte, adică hrană uscată după ceasul al nouălea, precum şi atâtea metanii mari, şi celelalte. Ci, pen­tru bani sau pentru hatâruri, sau pentru alte pricini, fac pogorământ şi la acestea odată cu anii (de pocăinţă). Care lucru îl fac căl­când legea şi canoanele şi au să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru pierzania pe care o pricinuiesc sufletelor celor ce se spo­vedesc, cu calea largă pe care le-o deschid.
Drept aceea, să îndrepteze, pentru dra­gostea lui Dumnezeu, răul acesta vătămător de suflet pe care îl săvârşesc; fiindcă acest Sfânt, aproape în fiecare canon al său, spune că cine nu va îndeplini canonisirea pe care o hotăreşte, acesta să nu se folosească nici de anii puţini de îndepărtarea de la dumneze­iasca Împărtăşanie, aşa cum o rânduise el, ci să (împlinească) anii cei mulţi, rânduiţi de Părinţi18.”
Dacă aşa de grav este lucrul acesta, ce să mai spunem de duhovnicii care nu mai respectă deloc Canoanele Sfinţilor Părinţi, de cei care le-au anulat cu totul?…
La pag.323, sfinţia sa zice: „Dumnezeu îl refuză pe păcătosul îngâmfat şi mândru, chiar dacă a făcut păcate mai mici, şi în ace­laşi timp îl primeşte cu braţele deschise pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, cu multă smerenie şi dorinţă de îndreptare”. Dar deşi Dumnezeu îl primeşte cu bucurie pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, prin glasul Sfinţilor Părinţi, nu-i dă voie totuşi şi să se împărtăşească imediat sau la scurt timp (cum ar dori sfinţia sa şi alţii), mai ales când e vorba de păcate trupeşti, care sunt mai greu de vindecat în timp.
Cât de greu se poate izbăvi cineva de păcatele trupeşti faţă de cele duhovniceşti (cel al ereziei de pildă), se poate vedea şi din felul cum sunt canonisiţi curvarii faţă de eretici, de către Sfinţii Părinţi. „ … Căci cui nu-i este vădit că a cădea în erezie e lucrul cel mai greu dintre toate la Dumnezeu şi la oameni? Dar fiindcă patima curviei, ca una ce se sădeşte în fire şi exercită o mare tira­nie prin plăcere, se reîntoarce uşor şi ade­seori atrage pe oameni şi-i face să lunece şi după pocăinţă, de aceea cel ce a curvit e oprit pentru ani de la Sfintele Taine, ca să nu se întoarcă iarăşi la vărsătura sa şi să i se facă grea îndreptarea; şi pentru a sădi frica în toţi, ca să lupte împotriva patimii cu toată puterea.
Iar rostogolirea în erezie este o patimă şi o neştiinţă sufletească ce se iveşte mai mult din rătăcire sau din iubirea de stăpânire, sau din slava deşartă. Dar după trezirea celui ce a suferit de ea, acela nu mai are război din partea ei, sau tulburare din partea firii. Deci ce nevoie e să-i ţină pe aceştia [pe ereticii reveniți la Ortodoxie] departe de pragurile bisericilor? Se mai poate spune şi altfel: că scopul celor ce povăţuiesc, învăţând şi tămă­duind, este să taie din rădăcină răul, ca să nu răsară iarăşi. De aceea nu se mulţumesc numai cu înlăturarea răului, ca la cei ce s-au abătut de la dogme, sau au înclinat spre ere­zie, ci rânduiesc şi un timp, cum e obiceiul acriviei (stricteţii n.tr.), ca cei ce au curvit să uite de plăcerea urâtă. Că cel ce a curvit, deşi ştie că lucrul e rău, totuşi e atras de plă­cere, din lipsa frânelor; el nu rătăceşte din neştiinţă. Răul ereziei stă numai în suflet.
Dar curvia, pornind din sufletul liber, a umplut trupul de stricăciune din pricina păcatului. Apoi cel ce, luptând în chip na­tural, întoarce pe cineva din erezie, odată cu întoarcerea l-a şi curăţit. Dar cel ce se întoarce din curvie are nevoie de timp, de lacrimi şi de post, ca să se şteargă plăcerea întipărită în el şi să vindece rana păcatului care s-a întipărit în trup şi să facă mintea nefurată şi neînclinată spre ea, prin uita­rea îndelungată. Dar dacă rămân amândoi nepocăiţi, nu vor avea aceeaşi osândă”, ci, ereticul, una mai mare19.
La pag. 324, sfinţia sa îl citează pe Sfân­tul Ioan Gură de Aur care zicea creştinilor timpului său, că: „nimeni rămânând păcătos să nu se apropie [de Sfânta Împărtăşanie]… Totuşi şi cel întinat şi pângărit să se apropie, dar lăsând afară toată necurăţia şi răutatea, şi aşa să intre…” Însă aşa cum am spus şi mai sus, când e vorba de citatul acesta, trebuie să înţelegem că Sfântul Ioan Gură de Aur nu vrea să ne facă să credem că cineva se poate izbăvi de necurăţia şi răutatea sa foarte repede în timp, mai ales când e vorba de păcatele trupeşti. Căci iată ce spune Sfântul Ignatie Briancianinov:
„Păcatul desfrânării are însuşirea că uneşte două trupuri – chiar dacă în chip ne­legiuit – întru-unul singur (I Co.6,16): din această pricină, chiar dacă el se iartă neîn­târziat după ce a fost pocăit şi mărturisit (cu condiţia neapărată ca cel ce se pocăieşte să se lase de păcat), pentru curăţirea şi tre­zvirea trupului de păcatul desfrânării este nevoie de mult timp, ca legătura şi unirea ce s-au statornicit între trupuri, ce s-au sădit în inimă, ce au îmbolnăvit sufletul să se în­vechească şi să moară.
Pentru nimicirea nefericitei impropieri, Biserica orânduieşte celor ce au căzut în des­frânare şi preadesfrânare răstimpuri foarte însemnate de pocăinţă şi abia după aceea le îngăduie să se împărtăşească cu Preasfân­tul Trup şi Sânge al lui Hristos. Întocmai: pentru cei ce au dus viaţă împrăştiată, pen­tru cei întipăriţi de felurite împătimiri, mai ales pentru cei căzuţi în prăpastia păcatelor de desfrânare, care au dobândit deprinderea lor, este nevoie de vreme îndelungată pen­tru a se curăţi prin pocăinţă, pentru a şterge din ei urmele lumii şi ale smintelilor, pentru a se trezvi de păcat, pentru a-şi forma mora­litatea prin poruncile evanghelice şi astfel a deveni în stare de rugăciune harică a minţii şi a inimii20.”
Începând cu aceeaşi pag. 324 şi urmă­toarele, sfinţia sa caută să justifice treptat obiceiul care începe să se extindă astăzi tot mai mult, a nespovedirii înainte de împăr­tăşire decât dacă există păcate grele. La pag. 327, sfinţia sa chiar îşi arată indignarea faţă de faptul că, deşi preoţii nu se spovedesc înaintea fiecărei împărtăşiri, totuşi le cer lu­crul acesta credincioşilor.
Însă asta nu trebuie să ducă la concluzia că dacă ei nu o fac, deşi ar trebui să o facă, n-ar mai trebui să ceară lucrul acesta credincioşilor. E ca şi cum ai fi de acord cu bolnavii care refuză să ia medicamentele pentru vindecarea bolilor lor, din cauză că nu le ia doctorul mai întâi, fiind bolnav şi el de aceeaşi boală. Iar din argumentele aduse în continuare, nu iese în evidenţă faptul că n-ar trebui să ne mai spovedim înainte de fiecare împărtăşire, ci că ne putem împărtăşi dacă nu avem păcate opritoare, nu însă şi când suntem ţinuţi de ele.
Pe măsură ce trece timpul, şi sfârşitul lumii devine mai aproape de noi. Şi Mân­tuitorul zice că la venirea Sa nu va mai găsi credinţă pe pământ (Lc.18,8). Sfinţii Pă­rinţi spun de asemenea că, pe măsură ce lumea se va apropia de sfârşitul ei oame­nii vor înnebuni (Sfântul Antonie cel Mare). Vedem că lucrurile spre asta se îndreaptă: avorturile au fost liberalizate aproape în toate ţările, legile care dau voie homose­xualilor să se căsătorească (păcatul lor stri­gător la cer fiind astfel legitimat), încep să fie validate în diverse ţări etc., iar pe fondul acestei stări cu totul dezastruoase duhovniceşte, sfinţia sa şi destui alţii îndeamnă la împărtăşirea tuturor cu spovedanie cât mai rară, de parcă s-ar adresa creştini­lor din primul veac al Bisericii creştine, care duceau o viaţă duhovnicească foarte înaltă (FA.2, 42-47, Lc. 24,53).
Dar faptul că înainte de fiecare împărtăşire trebuie neapărat să ne spovedim se vede limpede şi din povăţuirile de la sfâr­şitul Liturghierului, unde se spun următoa­rele pentru preotul şi diaconul ce urmează să se pregătească de Sfânta Liturghie: „… se cuvine lor să aibă frângere de inimă pen­tru păcate, chiar dacă ar fi ele şi mai mici. Pe lângă aceasta, oricât de puţin l-ar vădi cugetul lui [pe preot sau pe diacon], să se mărturisească părintelui său duhovnicesc şi să ia de la dânsul dezlegare. În scurt, tot ceea ce ştie că duce la curăţirea de păcate, se cuvine cu nevoinţă a face: inima să şi-o curăţească de toate gândurile, de poftele şi de dezmierdările cele trupeşti, ce stau îm­potriva dragostei lui Dumnezeu, iar firea cu oarecare socotire să şi-o deştepte, chiar dacă nu este alunecată în patimi care l-ar împiedica de la împărtăşire21.”
Iar Părintele Ioanichie Bălan spunea următoarele: „Niciodată nu ne putem împărtăşi fără Sfânta Spovedanie, afară de copiii mici până la şapte ani şi de cei paralizaţi şi fără de minte, care sunt handicapaţi şi bolnavi, pen­tru care garantează părinţii. Mai pot fi împăr­tăşiţi, în caz de moarte, creştinii cunoscuţi de preoţi, dacă nu mai pot vorbi, ca să nu moară neuniţi cu Hristos.”
Referitor la împărtăşirea de mai multe ori cu aceeaşi spovedanie, spunea clar că nu se poate: „pentru că nu suntem sfinţi, nici îngeri fără păcate. Ori de câte ori dorim să ne împărtăşim, trebuie să ne spovedim di­nainte, să facem un canon de rugăciune cu post şi metanii, adică să ne pregătim şi du­hovniceşte şi trupeşte, şi, dacă ne dă dezle­gare duhovnicul, ne putem împărtăşi.
Cine îndrăzneşte să se împărtăşească fără spovedanie şi fără dezlegare, sau de mai multe ori cu aceeaşi spovedanie sau cu spovedanie în comun, iar nu individual, având păcate grele nemărturisite vreodată, spre osândă se împărtăşeşte. Unul ca acela trebuie să se spovedească la un duhovnic iscusit şi să urmeze canonul dat de el22.”
Ca să nu mai spunem şi de faptul că în vechime, cei ce ajungeau la o înaltă trăire duhovnicească, nici nu se apropiau de Sfânta Împărtăşanie, când aveau întâlnire cu oame¬nii, chiar dacă nu vorbeau ceva nefolositor cu ei.
Iată ce se spune de Avva Filimon ce a trăit probabil în veacul al VII-lea: „Învrednicit de multă vreme de treapta preoţească şi ajuns la cele cereşti prin vieţuire şi cunoştinţă, fugea aşa de mult de povara dumnezeieştilor slujbe, încât în cele mai multe din timpurile nevoinţelor sale aproape că nu primea să se apropie de sfânta masă. Ba, vieţuind cu atâta curăţie, nici împărtăşirea de dumnezeieştile Taine nu o primea când avea întâlnire cu oa¬menii, măcar că nu spunea nimic pământesc, ci primea întâlnirea pentru folosul celor ce o cereau. Iar când voia să se împărtăşească de dumnezeieştile Taine, cerea îndurarea lui Dumnezeu prin rugăciuni, psalmodii şi mărturisiri. Căci se cutremura de glasul preotului când rostea şi zicea: «Sfintele Sfinţilor».
Fiindcă zicea că toată biserica se umple de Sfinţii Îngeri şi însuşi Împăratul Puterilor săvârşeşte tainic cele sfinte şi se preface în ini¬mile noastre în trup şi sânge. De aceea zicea că trebuie să devenim curaţi şi oarecum afară de trup, şi aşa să îndrăznim a ne apropia, fără nici o îndoială şi ezitare, de preacuratele lui Hristos Taine, ca să ne facem părtaşi de luminarea din ele. Căci mulţi dintre Sfinţii Părinţi au văzut pe îngeri stând de pază în jurul lor. De aceea se şi păzeau în tăcere, ne¬vorbind cu nimenea23.”
Iar Sfântul Simeon Evlaviosul, părintele duhovnicesc al Sfântului Simeon Noul Teolog spunea că: „Să te păzeşti să primeşti Sfânta Împărtăşanie, având ceva împotriva cuiva, fie chiar cea mai mică ispită a vreunui gând, până ce nu dobândeşti împăcarea cu fapta. Dar şi aceasta o vei învăţa din rugăciune24.”
Cât priveşte necesitatea spovedirii îna¬intea fiecărei împărtăşiri, să luăm aminte şi la faptul că, pe vremea Sfântului Paisie de la Neamţ (Velicicovski), când monahii de sub povăţuirea sa ajunseseră la înalte măsuri duhovniceşti şi se împărtăşeau lunar (doar bătrânii, bolnavii şi schimonahii mai des), toţi trebuiau să se spovedească zilnic, deci spovedania preceda de fiecare dată împăr¬tăşirea25.
La pag 329-330, sfinţia sa este de acord cu povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului care cer oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru următoarele păcate: „trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie, gomorie, etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi le¬nevirea spre faptele cele bune.”
De asemenea, citând un arhimandrit grec, e de acord cu oprirea de la Sfânta Împărtăşa¬nie şi pentru următoarele păcate: „minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi neres¬pectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samavolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis¬tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcedentală etc.).”
Sfinţia sa este de acord că aceste păcate şi altele înrudite cu ele (vezi şi despre altele mai pe larg în Pidalion), nu pot fi dezlegate fără a li se da celor ce le au canon pentru ele şi fără împlinirea acestuia. Dar în acelaşi timp nu poate să vadă faptul că, de aceste păcate sunt ţinuţi majoritatea creştinilor de astăzi, şi din această cauză scrieri ca cea a sfinţiei sale, la care am făcut referire pe tot parcur¬sul acestei lucrări, nu pot decât să dăuneze.
Din contră, ar trebui scris cât mai mult pe tema chemării creştinilor la spovedanie responsabilă şi deasă şi la împlinirea canonu¬lui pe măsura păcatelor pe care le-au făcut, după cum cer lucrul acesta Sfinţii Părinţi. De asemenea ar trebui să li se dea soluţii tot de la Sfinţii Părinţi, pentru a şti cum să se des¬pătimească şi să ducă războiul duhovnicesc. Scrieri ca cele ale Sfântului Teofan Zăvorâtul şi ale Sfântului Ignatie Briancianinov i-ar putea ajuta foarte mult la despătimirea su¬fletelor lor sau chiar culegeri de învăţături din Sfinţii Părinţi pe tema despătimirii.26
Ca o concluzie la toate cele spuse pe seama scrierii la care ne-am referit şi a altora de acest fel, pentru a combate netemeinicia lor, trebuie să reţinem că cei care îndeamnă azi la împărtăşirea tuturor nu au nici un temei în raţiunea sănătoasă şi cu atât mai puţin în scrierile Sfinţilor Părinţi. Peste tot unde Sfinţii Părinţi chemau la împărtăşire pe cei cărora li se adresau, era vorba de creştini care nu aveau păcate opritoare de la primirea Sfintei Împărtăşanii, însă erau delăsători şi neştiutori în privinţa impor¬tanţei ei.
Sfinţii Părinţi nu-i chemau la împărt㬺ire pe cei cu păcate opritoare, ci îi opreau, ba chiar cereau să li se aducă la cunoştinţă duhovnicilor lor pe cei care veneau la îm¬părtăşire cu astfel de păcate.
În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuia: „De vei vedea pe cineva curvind şi va vrea să se împărtăşească aşa nevred¬nic, spune preotului în taină că cutare om este nevrednic şi vrea să se împărtăşească şi opreşte pe necuratul. Iar de vei acoperi, eşti părtaş la păcatul acela.”27
Însă susţinătorii împărtăşirii tuturor, refuzând să vadă starea duhovnicească decă¬zută a creştinilor zilelor noastre, îi citează trunchiat pe Sfinţii Părinţi, precum sectarii Sfânta Scriptură. Neţinând cont de toate în¬văţăturile Sfinţilor Părinţi, citează doar ce le place lor. Numai acele locuri în care Sfinţii Părinţi chemau la împărtăşire pe cei care nu aveau păcate opritoare şi care pe vremea lor erau foarte mulţi.
Nu citează defel locurile în care Sfinţii Părinţi îi opreau pe cei cu păcate opritoare, în chip hotărât de la împărtăşire, până la părăsirea lor şi împlinirea canonului pentru ele, aşa cum am arătat mai înainte, când a fost vorba de Sfântul Vasile cel Mare.
Astăzi, realitatea este că, cei mai mulţi creştini au păcate opritoare de la împărtăşire, nedorind să le părăsească până în momen¬tul când nu le mai pot face (cum e de pildă cazul multora dintre cei care se păzesc să nu facă copii), iar a scrie şi a îndemna pe toţi la împărtăşire înseamnă a-i face pe cât mai mulţi să se osândească şi mai tare, pentru că se împărtăşesc cu păcate opritoare.
Dacă ar trebui să se scrie şi să se vorbească stăruitor de ceva, ar fi despre spovedania făcută cum trebuie şi la cine trebuie, după cum ne arată lucrul acesta Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Simeon Noul Teolog, şi despre ce trebuie să facă creştinii de astăzi pentru părăsirea păcatelor opritoare de la împărtăşire şi înlocuirea lor cu faptele bune.
Cartea foarte folositoare de suflet a Sfân¬tului Nicodim Aghioritul ar trebui citită cât mai des de toţi creştinii şi mai ales de duhovnici. Sunt ferm convins că, dacă duhovnicii ar citi în fiecare din posturile de peste an, Pidalionul sau măcar Pravila Bisericească a Părintelui Nicodim Sachelarie, n-ar mai dezlega cu atâta uşurinţă la Sfânta Împărt㬺anie pe cei cu păcate opritoare. Iar creştinii, dacă ar citi cartea Sfântului Nicodim Aghio¬ritul la care ne-am referit, ar şti mai bine ce trebuie să facă, când nu le spun acest lucru duhovnicii, atunci când vor să se spovedească și împărtășească. Ar face tot posibilul să se spovedească la un duhovnic care respectă canoanele Sfinţilor Părinţi.
Iar odată ce şi-au găsit un astfel de du¬hovnic, se spovedesc doar la el şi numai în caz de nevoie, la un alt duhovnic la care îi trimite el.
Trebuie să ne alegem cu multă cerce¬tare şi rugăciune duhovnicul la care vrem să ne spovedim. Căci, care este folosul cuiva dacă face spovedanie curată, cu zdrobire de inimă(aşa cum am văzut mai înainte, în cazul relatat de Sfântul Teofan Zăvorâtul), dacă duhovnicul lui nu-l canoniseşte după canoanele Sfinţilor Părinţi şi nu-i oferă so¬luţiile pe care i le dau ei, pentru a se izbăvi de patimile sale?
Că iată ce spune despre duhovnici Sfântul Simeon Noul Teolog: „Înduplecă pe Dumnezeu cu rugăciuni şi cu lacrimi, ca să-ţi trimită călăuzitor nepătimaş şi sfânt.
Dar cercetează şi tu dumnezeieştile Scripturi mai ales scrierile cu învăţături despre lucrare ale sfinţilor părinţi, ca punându-le alăturea de cele învăţate şi făptuite de învăţătorul şi înaintestătătorul tău, să le poţi vedea şi înţelege pe acestea ca într-o oglindă, şi pe cele ce conglăsuiesc cu Scripturile să le iei în inimă şi să le stăpâneşti cu cugetarea, iar pe cele mincinoase şi străine să le dai la o parte şi să le lepezi, ca să nu rătăceşti. Căci să ştii că în zilele acestea mulţi s-au făcut dascăli mincinoşi şi înşelători.28”
Iar într-un alt loc, Sfântul Simeon spune că: „… Stăpânul ne învaţă să nu ne lăsăm amăgiţi numai de cuvinte şi să nu credem pe orice om care spune despre sine că e du¬hovnicesc, ci numai dacă avem mai înainte confirmarea din viaţa şi din faptele lui, şi mai cu seamă dacă cuvintele şi faptele lui consună cu cele ale Domnului şi ale Aposto¬lilor şi cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi abia atunci să primim şi să ascultăm cuvintele lui ca şi cuvintele lui Hristos. Iar dacă nu, chiar dacă ar învia pe morţi, chiar dacă ar arăta zeci de mii de alte minuni, să ne întoarcem de la el şi să-l urâm ca pe un demon, mai cu seamă atunci când vedem că, dacă e povă¬ţuit, nu primeşte să-şi schimbe gândul său, ci stăruie în cunoştinţa sa rătăcită şi socoteşte că-şi are vieţuirea şi petrecerea sa în ceruri (Flp. 3, 20)29.”
Gândindu-ne la cele spuse mai sus de Sfântul Simeon Noul Teolog, e nevoie să avem mare grijă la cine ne spovedim. Căci iată cum stau lucrurile în privinţa duhovni¬cilor din zilele noastre. P.C. Pr. Cleopa din prea bogata sa experienţă duhovnicească ne spune următoarele: „Unii preoţi de mir care trăiesc în nepăsare şi fără frică de Dumnezeu au ajuns până acolo că dezleagă la Sfânta Împărtăşanie pe cei ce se păzesc să nu facă copii, ba şi pe cei cu avorturi şi crime, uci¬gând prunci. Ba în unele părţi ale ţării, după cum ne-am înştiinţat de la martori vrednici de crezare, au ajuns la culmea nebuniei, că au dat voie să se împărtăşească cu Preacu¬ratele Taine şi celor ce trăiesc necununaţi, precum şi celor ce s-au luat veri drepţi în căsătorie şi altora care s-au luat rude de aproape.
Vai de noi şi de noi, unde am ajuns, câtă orbire duhovnicească am ajuns să vedem! Şi dacă noi, păstorii, suntem orbi, ce să mai zicem de turmă? Să ne rugăm Preamilostivului şi Preaînduratului nostru Mântuitor să ne trezească mai înainte de ceasul morţii pe toţi30.”
Recomandarea sa în privinţa canonisirii penitenţilor după canoanele Sfinţilor Părinţi este următoarea: „Sfintele Canoane, atât cele apostolice, cât şi ale Sinoadelor ecumenice, locale şi ale Sfinţilor Părinţi, întotdeauna au fost, sunt şi vor fi dreptare de mântuire şi călăuzitoare ale sufletelor, iar nouă tuturor ni se cuvine a ne supune şi a păzi dumnezeieştile Canoane cu ne¬strămutare, că cei ce nu le păzesc se supun sub înfricoşate certări şi canonisiri (Pida¬lion, M-rea Neamţ, ed. 1844, fila 8). În cazuri excepţionale să urmeze porunca ierarhului locului şi a duhovnicului31.”
Să ia aminte deci toţi duhovnicii care nu mai ţin la canoanele Sfinţilor Părinţi, când e vorba de a da Sfânta Împărtăşanie celor cu păcate opritoare, că Sfântul Paisie Velicikovski spune limpede şi hotărât: „Vă spun şi aceasta că eu am căutat cu râvnă în toate sfintele canoane, dacă nu cumva se găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtăşi¬rea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este prea înfricoşată şi înspăimântătoare certarea pusă asupra preoţilor care îndrăz¬nesc să împărtăşească pe cei opriţi de sfintele canoane. Pe amândoi Biserica îi aseamănă cu Iuda vânzătorul32.”
Încheiem această scriere cu câteva citate din Sfântul Ioan Gură de Aur, foarte grăitoare despre felul cum trebuie să spovedească și să împărtășească preotul pe păstoriții săi:
„Voi [fiii duhovnicești] n-aveţi grijă decât de voi înşivă şi dacă vă purtaţi bine, voi n-aveţi de dat seamă pentru alţii. Dar un preot, un păstor, dacă se mulţumeşte să trăiască numai el bine, dacă n-are o grijă des¬tul de mare de voi şi de toţi cei ce-i sunt încredinţaţi lui, el va merge în iad cu cei răi; adesea el piere, nu pentru greşealele sale proprii şi pentru păcatele lui, ci pentru ale altora, dacă n-a făcut tot ceea ce-i stă în pu¬terea sa ca să-i îndrepte.”
„Preotul de va şi griji bine de viaţa lui, iar de a celor ce ascultă de el nu se va nevoi cu râvnă, cu curvarii va merge în matca focului.”
„Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte [Sfânta Împărtăşanie] cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală33.”

Note

1. Ieromonah Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă, isto¬rie și actualitate, Ed. Sofia, Bucuresti, 2008, pag. 301-337
2. Pidalion, Ed. Credința strămoșească, 2007 și Carte foarte folositoare de suflet, a Sfântului Nicodim Aghiori¬tul, Ed. Egumenița, 2010
3. Liturghier,Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 2000, pag.116
4. Cum să ne spovedim și cum să ne împărtășim, Mă¬năstirea Petru-Vodă, 2009, pag. 49-50
5. Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul, Hrană Duhovnicească, Ed. „Lumină din Lumină”, București, 2000, pag. 325
6. Cum să ne spovedim și cum să ne împărtășim, pag. 61
7. Sf. Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale inte¬lectualilor, vol. II, Ed. Sofia, București, 2007, pag. 123-12447
8. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, ediția a II-a, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993, pag. 55
9. Convorbiri duhovnicești, pag. 61
10. Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole și Ca¬pitole, Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pag. 309
11. Pidalion, pag. 597-657
12. Vezi pe larg în cartea: Părintele Gheorghe Metalli¬nos, Mărturisesc un Botez, Ed. Evanghelismos, București, 2011
13. Ne vorbește părintele Cleopa, vol.16, ediția a II-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010 pag. 130-141
14. Hrană Duhovnicească, pag. 327
15. Protosinghel Ioanichie Bălan, Pateric Românesc, ediția a II-a, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990, pag. 573,575,582
16. Pateric Românesc, pag. 645
17. Hrană Duhovnicească, pag. 328-329
18. Carte foarte folositoare de suflet, pag.106-107
19. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1992, pag. 233-234
20. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol.1, Ed. Sofia, București, 2000, pag. 296-297
21. Liturghier, pag. 446
22. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Rânduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii, ediția a II-a, Ed. Mă¬năstirea Sihăstria, 2010, pag. 79-80
23. Filocalia, vol. IV, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007, pag. 161-162
24. Filocalia, vol.VI, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1977, pag. 101
25. Viețile Sfinților pe luna noiembrie, ediția a III-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, pag 303 și 309
26. Vezi cartea: Ieromonah Artemie Popa, Despre gândurile despătimitoare și rostul lor pentru mântuire, Ed. Babel, 2012
27. Drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi (anto¬logie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), vol. I (A-I), Ed. Anestis, 2008, pag. 746
28. Filocalia, vol.VI, pag. 30-31
29. Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, Scrieri I, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pag. 88
30. Ne vorbește părintele Cleopa, vol.16, pag.137
31. Convorbiri duhovnicești, pag. 59
32. Viețile Sfinților pe luna noiembrie, pag 318
33. Drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi (anto¬logie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), vol. II (Î-Z), Ed. Anestis, 2008 pag. 637-638, 640, 648

sursa

 

Necesitarea Sfintei Împărtășanii

1

Un oarecare egiptean, om viclean, s-a indragostit de o femeie casatorita si la locul ei. Nu putea insa sa o necinsteasca si astfel a apelat la un vrajitor. Dupa ce l-a platit, i-a cerut sa faca vraji incat sotul acesteia sa o alunge.
Vrajitorul a incercat, dar pentru ca nu a reusit sa suceasca mintea femeii, i-a facut vraji incat aceasta arata ca o iapa.
Barbatul ei a inceput sa planga si sa se tanguiasca. Trei zile, iapa nu a scos niciun cuvant si nici nu a mancat nimic. Pana la urma i-a pus capastru si a condus-o la sfantul mucenic Macarie.

-De ce ne-ai adus aici aceasta iapa? au intrebat tulburati calugarii, care se gaseau in apropierea chiliei mucenicului.

-Ca sa se miluiasca cu rugaciunea avvei Macarie, a raspuns acela.

-Ce rau a facut?

-Aceasta pe care o vedeti, a expilicat acel, era nevasta mea, insa, nu stiu cum, s-a transformat in iapa. Are chiar trei zile de cand nu a mancat nimic.

Calugarii s-au apropiat de mucenic si i-au spus:

-Un om a adus aici un cal.

-Voi sunteti cai, a raspuns acela, pentru ca aveti ochi de cal. Aceea este insa femeie, asa cum a fost nascuta.

Dupa aceea a binecuvantat apa, a turnat-o pe capul si s-a rugat pentru aceasta. Asa a facut-o sa o vada toti iarasi femeie. Si dupa ce i-a dat sa manance, a lasat-o sa plece impreuna cu sotul ei.
Insa pe cand pleca, a sfatuit-o sa nu lipseasca niciodata de la biserica si nici sa nu stea departe de Sfanta Impartasanie. „Acesta, i-a subliniat, ai patit-o pentru ca nu te-ai impartasit de cinci saptamani cu nemuritoarele Taine”.

Primirea Sfintei Împărtășanii pe patul de moarte

1

Conform tradiției și rânduielii ortodoxe, ultimele momente ale vieții trebuie trăite în rugăciune și pregătire duhovnicească. Pe primul loc stau primirea Tainei Spovedaniei și apoi a dumnezeieștii Euharistii sau Împărtășanii. Trebuie reținut faptul că, inclusiv pe patul de moarte este nevoie de primirea dezlegării oferite de Spovedanie, pentru a putea primi ultima Sfântă Împărtășanie. Primirea celor două Taine este condiționată de dorința sinceră a creștinului de a se împărtăși, dar și de starea de conștiință a lui, pentru a-și putea mărturisi păcatele prin propriul grai. Atunci când viața unui creștin se apropie în mod natural de trecerea în Împărăția lui Dumnezeu, spre marea întâlnire cu Hristos, agitația momentului și drama familiei fac, de multe ori, ca elementul religios să fie lăsat la o parte. De aceea, este bine ca fiecare să știm ce trebuie făcut în ultimele clipe, când cineva drag se pregătește să treacă din lumea acesta spre veșnicia lui Dumnezeu. Conform tradiției și rânduielii ortodoxe, ultimele momente ale vieții trebuie trăite în rugăciune și pregătire duhovnicească. Pe primul loc stau primirea Tainei Spovedaniei și apoi a dumnezeieștii Euharistii sau Împărtășanii. Trebuie reținut faptul că, inclusiv pe patul de moarte este nevoie de primirea dezlegării oferite de Spovedanie, pentru a putea primi ultima Sfântă Împărtășanie. Primirea celor două Taine este condiționată de dorința sinceră a creștinului de a se împărtăși, dar și de starea de conștiință a lui, pentru a-și putea mărturisi păcatele prin propriul grai. În cazul creștinilor care nu mai sunt conștienți și care, în mod firesc, nu mai pot comunica, Biserica a rânduit ca acestora să nu li se dea Sfânta Euharistie. Canonul 83 al Sinodului VI Ecumenic prevede faptul că „nimeni sa nu dea Euharistia trupurilor moarte, căci așa mărturisește Scriptura (Matei 26; 26), însă trupurile morților nu pot să ia, nici să mănânce”. Din aceleași considerente, după regulile tipiconale, nu pot fi împărtășite nici persoanele aflate în comă sau în moarte clinică. Datoria duhovnicului este să se roage pentru cel care își trăiește ultimele clipe, fără a-i administra Taina Sfintei Euharistii. Situația prin care trec unii creștini care nu mai pot primi pe patul de moarte Spovedania și Împărtășania nu este una care să împiedice mântuirea sufletului, dacă acei creștini au fost apropiați de Dumnezeu și au avut o viață curată, în care au primit în mod regulat harul lui Dumnezeu prin împărtășire. Drama este acolo unde nu a fost timp de pocăință, clipa despărțirii venind în mod fulgerător. De aceea, așa cum ne învață dumnezeieștii părinți, spovedania și primirea Sfintei Împărtășanii fac parte, de fiecare dată, din pregătirea noastră pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Nicolae Pintilie

sursa