Denia din Sfânta şi Marea Marţi

*

Reclame

Sfânta și Marea zi Marți

1

În Sfînta și Marea Marți se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie.

Pe când Domnul nostru Iisus Hristos Se suia la Ierusalim şi Se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi mai multe pilde. Unele din ele sunt îndreptate către iudei. Pilda celor zece fecioare însă a spus-o pentru a ne îndemna spre milostenie şi în acelaşi timp spre a ne învăţa să fim cu toţii gata înainte de sfârşitul vieţii. Domnul a vorbit mult despre fecioare şi despre femei – şi fecioria are mult merit şi este într-adevăr mare – dar pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească şi de celelalte virtuţi şi mai cu seamă de milostenie, prin care se vădeşte strălucirea fecioriei, Domnul spune pilda aceasta. Pe cinci din ele le numeşte înţelepte, căci împreună cu fecioria au avut şi multul şi îmbelşugatul untdelemn al milosteniei. Pe celelalte cinci le numeşte nebune, căci deşi ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură şi milostenia. Deci sunt numite nebune, pentru că au săvârşit cea mai mare virtute, dar nu s-au îngrijit de cea mai mică, aşa că în nimic nu se deosebesc de desfrânate. Desfrânatele sunt biruite de trup, iar ele au fost biruite de bani. Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi, au adormit toate fecioarele, adică au murit. În adevăr, moartea se numeşte somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopţii; cele care aveau untdelemn din belşug au intrat cu mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau untdelemn din belşug, îl căutau după ce s-au sculat din somn. Cele înţelepte, deşi voiau, n-au putut să le dea untdelemn în clipa intrării, aşa că le-au răspuns, zicând: «Nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; duceţi-vă la cei ce vând, adică la săraci, şi cumpăraţi». Dar nu era uşor lucru, căci după moarte, asta nu mai este cu putinţă. Acelaşi lucru îl arăta învede¬rat şi Iisus în parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Fecioarele nebune se apropie fără lumină şi bătând în uşă strigă aşa: «Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!». Iar Însuşi Domnul le dă acea hotărâre înfricoşătoare, zicându-le: «Duceţi-vă, nu vă cunosc pe voi! Căci cum veţi putea vedea pe Mire, dacă nu aveţi ca zestre milostenia».
Pentru aceasta deci au rânduit purtătorii de Dumnezeu Părinţi să se aşeze în această zi pilda celor zece fecioare, ca să ne îndemne să veghem necontenit şi să fim gata să ieşim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neştiută este ziua şi ceasul sfârşitului vieţii. Tot astfel prin istoria vieţii lui Iosif să trăim în curăţie, iar prin minunea uscării smochinului să aducem rod duhovnicesc. Dacă vom săvârşi o singură virtute, cea mai mare chiar, şi nu ne vom griji de celelalte şi mai cu seamă de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veşnică, ci vom fi întorşi, ruşinaţi. Şi într-adevăr nu-i lucru mai lipsit de sfinţenie şi mai plin de ruşine decât ca fecioria să fie biruită de bani.

Dar, o Hristoase, numără-ne pe noi împreună cu fecioarele cele înţelepte, rânduieşte-ne în aleasa Ta turmă şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ganduridinortodoxie

1Acatistul Sfintelor şi Mântuitoarelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos

Tropar, glasul al 5-lea:

Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur, şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor. Şi merg înaintea Lui cetele îngereşti cu toată căpetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi strigând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia!

Condacul 1

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând Pătimirilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Icosul 1

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru noi om Te-ai făcut şi pe noi, cei omorâţi de păcate, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, ne-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătat atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a pătimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 2-lea

Văzându-Te pe Tine îngerul în grădina Ghetsimani, în rugăciuni nevoindu-Te până la sudoare de sânge, stând înaintea Ta, Te întărea, când Te îngreunau ca o sarcină păcatele noastre. Căci Tu, pe Adam ridicându-l, l-ai adus înaintea Tatălui, plecându-Ţi genunchii şi rugându-Te. Pentru aceasta cu smerenie, cu credinţa şi cu dragoste Îţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înţelegerea cea neînţeleasă a pătimirii Tale celei de voie n-au înţeles-o iudeii. Pentru aceea, când Te căutau pe Tine noaptea cu făclii, le-ai zis lor: „Eu sunt”; iar ei, deşi au căzut la pământ, după aceea Te-au dus legat la judecată. Dar noi, căzând cu umilinţă şi cu dragoste, strigăm Ţie:
Iisuse, Cel ce eşti Lumina lumii, ai fost urât de toată lumea cea vicleană;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea neapropiată, ai fost prins de stăpânitorii întunericului;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte, de fiul pierzării ai fost dat la moarte;
Iisuse, Cel ce Te dăruieşti tuturor în dar, ai fost vândut pentru treizeci de arginţi;
Iisuse, Cel fără de vicleşug, de vânzătorul Iuda cu vicleşug ai fost sărutat;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 3-lea

Cu puterea dumnezeirii Tale ai arătat dinainte lepădarea cea de trei ori a ucenicului Tău. Dar el, deşi s-a lepădat de Tine cu jurământ, după aceea, când Te-a văzut în casa Arhiereului pe Tine, Domnul şi Învăţătorul lui, a plâns cu amar. Caută dar şi spre noi, Doamne, şi inimile noastre cele împietrite umple-le de dragostea Ta, iar ochilor noştri dă-le lacrimi de pocăinţă, ca să ne spălăm păcatele noastre, strigând către Tine: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având cu adevărat stăpânire ca un Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec, ai stat înaintea Arhiereului Caiafa, cel fărădelege, Tu, Cel ce eşti Domnul şi Stăpânul tuturor, primind să fii chinuit de cei pe care Însuţi i-ai zidit; pentru aceasta primeşte acum de la noi această rugăciune:
Iisuse, Cel ce eşti dorirea tuturor, dacă, pentru frică, Apostolul Petru de Tine s-a lepădat, nu ne lepăda pe noi, păcătoşii, ci ne mântuieşte;
Iisuse, ajută-ne să nu ne lepădăm de Tine;
Iisuse, Cel ce eşti fără de preţ, dar cu preţ ai fost vândut, scapă-ne şi pe noi de vrăjmaşi;
Iisuse, Arhiereule, Cel ce în Sfânta Sfintelor ai intrat, curăţeşte-ne şi pe noi cu sfânt Sângele Tău de toate întinăciunile trupeşti şi sufleteşti;
Iisuse, Cel ce ai fost legat, dar singur ai puterea de a lega şi dezlega, dezleagă păcatele noastre cele multe;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 4-lea

Iudeii, cu viforul uciderii lui Hristos suflând şi glasul tatălui minciunii ascultând, al diavolului cel ucigător de oameni, Te-au lepădat pe Tine, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa cea adevărată. Iar noi pe Tine, Hristoase, puterea lui Dumnezeu în care sunt tăinuite toate vistieriile înţelepciunii, mărturisindu-Te, strigăm către Tine: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Pilat blândeţea graiurilor Tale, Te-a dat ca pe un vrednic de moarte spre răstignire, deşi singur a mărturisit că nici o vină n-a aflat întru Tine. Mâinile şi-a spălat, însă inima şi-a întinat-o, iar noi, minunându-ne de taina Pătimirii Tale celei de voie, cu umilinţă strigăm către Tine:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei, muncit ai fost de fiii celor fărădelege;
Iisuse, Cel ce îmbraci cu podoabă cerul şi pământul, gol ai fost şi batjocorit;
Iisuse, Cel ce speli rănile păcatelor, rănit ai fost;
Iisuse, Împăratul tuturor, în loc de dragoste şi mulţumire, chinuri aspre de la fiii lui Israel ai primit;
Iisuse, Cel ce pentru noi ai fost chinuit şi batjocorit şi rănit, tămăduieşte rănile sufletelor şi trupurilor noastre;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 5-lea

Cu sângele rănilor Tale Te-ai îmbrăcat, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină. Ştim cu Proorocul, ştim cu adevărat pentru ce sunt roşite hainele Tale; noi, Doamne, cu păcatele noastre Te-am rănit pe Tine; încă Ţie, Celui ce ai fost rănit pentru noi, Îţi strigăm cu credinţă: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzându-Te pe Tine cu Duhul mai-înainte grăitorul de Dumnezeu Isaia, plin de răni şi fără de cinste, înspăimântat fiind a strigat: „Văzutu-L-am pe El şi nu avea chip, nici frumuseţe”. Iar noi, privindu-Te răstignit pe Cruce, cu credinţă strigăm:
Iisuse, Cel ce pentru noi necinste ai răbdat, cu slavă şi cu cinste L-ai încununat pe om;
Iisuse, Cel ce pălmuit ai fost pe faţă, spre a Cărui faţă îngerii a căuta nu pot;
Iisuse, Care cu trestia ai fost bătut peste cap, pleacă-ne spre smerenie capetele noastre;
Iisuse, Cel ce ochii cei prealuminoşi cu sânge I-ai avut întunecaţi, întoarce ochii noştri ca să nu vadă deşertăciunile lumii;
Iisuse, Care ai fost bătut şi cu toate mădularele dureri ai suferit, fă-ne întregi şi sănătoşi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 6-lea

Propovăduitor al nevoinţei Tale s-a arătat Pilat, arătând poporului că nimic vrednic de moarte nu se află întru Tine, dar iudeii ca nişte fiare sălbatice, văzând sângele Tău, scrâşneau din dinţi strigând: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”, iar noi, sărutând preacuratele Tale răni, cântăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Strălucit-ai la arătare spre mirarea îngerilor şi a oamenilor. Pilat pentru Tine a grăit: „Iată Omul!”. Veniţi dar cu toţii, să ne închinăm Domnului Iisus, Celui ce pentru noi a fost batjocorit, şi să-I strigăm:
Iisuse, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, Tu Te-ai lăsat judecat şi chinuit de cei ce prin Tine s-au zidit;
Iisuse, dătătorul înţelepciunii, celor fără de minte răspuns nu ai dat;
Iisuse, Cel ce tămăduieşti pe cei bolnavi de păcate, dă-ne alinare prin pocăinţă;
Iisuse, Păstorul cel Bun, Cel ce ai fost batjocorit de demoni, umple inimile noastre de dragostea Ta;
Iisuse, primeşte-ne în ceata aleşilor Tăi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 7-lea

Vrând să izbăveşti pe om din robia vrăjmaşului, Te-ai smerit pe Tine înaintea vrăjmaşilor Tăi, Iisuse, şi ca un miel fără de glas, spre junghiere ai fost adus, răni pretutindeni răbdând, ca întru totul să-l vindeci pe omul care Îţi cântă: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Îndelungă răbdare ai avut când ostaşii Te batjocoreau, după porunca judecătorului nedrept, cu răni cumplite chinuind trupul Tău, care s-a umplut în întregime de sânge; pentru aceasta cu lacrimi de umilinţă strigăm Ţie:
Iisuse, Iubitorule de oameni, Care de oameni cu spini ai fost încununat;
Iisuse, Cel fără de patimă, care grele pătimiri ai răbdat ca pe noi din patimă să ne izbăveşti;
Iisuse, Mântuitorul nostru, mântuieşte-ne pe noi cei vrednici de toată osânda;
Iisuse, sprijinitorul şi întăritorul nostru, Care ai fost părăsit de toţi, întăreşte-ne pe noi, robii Tăi;
Iisuse, bucuria noastră, Cel ce tare ai fost necăjit de oameni, veseleşte-ne pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 8-lea

În chip minunat s-au arătat Ţie Moise şi Ilie pe Muntele Taborului, grăind despre moartea Ta pe care aveai să o pătimeşti în Ierusalim, acolo văzând slava Ta, iar aici mântuirea primind-o, cântăm: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Pentru mulţimea păcatelor mele ocări şi chinuri ai răbdat, Hristoase, pretutindeni de cei răi ai fost gonit, ca unii ce Te socoteau a fi împotriva Cezarului, iar alţii ca pe un făcător de rele Te judecau, încât strigau: „Ia-L şi răstigneşte-L!”. Dar noi pe Tine, Domnul Cel răstignit pentru mântuirea noastră, din adâncul inimii Te rugăm:
Iisuse, Judecătorul nostru, Care cu nedreptate ai fost judecat, nu ne judeca pe noi după faptele noastre;
Iisuse, ajutorul nostru, Cel ce ai pătimit pe Cruce, în ceasul necazurilor nu ne lăsa pe noi;
Iisuse, Care ai strigat către Tatăl pentru ajutor, ajută-ne în neputinţele noastre;
Iisuse, Mântuitorul nostru, Care necinste ai primit, nu ne lipsi de slava Ta, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce ne-ai învăţat adevărata smerenie, nu ne lepăda pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 9-lea

Toată firea s-a clătinat, văzându-Te pe Tine răstignit pe Cruce, soarele în cer razele şi-a ascuns, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a despicat, pietrele s-au sfărâmat, iadul pe morţi i-a scos afară, iar noi, cu credinţă şi cu smerenie închinându-ne Sfintelor Tale Pătimiri, cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorii cei mult vorbitori, deşi mult grăiesc, nu pot să dea mulţumire vrednică dumnezeieştilor Tale Pătimiri, iar sufletele şi trupurile noastre, inimile şi toate mădularele noastre, cu umilinţă se roagă către Tine, Iubitorule de oameni:
Iisuse, Cel ce pironit fiind pe Cruce mâinile către toţi ai întins, pironeşte şi zapisul greşelilor noastre;
Iisuse, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce în coastă ai fost împuns, învredniceşte-ne a intra în cămara Ta cea cerească;
Iisuse, Cel ce ai fost răstignit, răstigneşte păcatele şi patimile noastre;
Iisuse, Cel ce Te-ai săvârşit în chinuri, dă-ne nouă să nu judecăm şi să nu osândim pe nimeni;
Iisuse, Mult-milostive, să nu cadă peste noi osânda Ta;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuieşti lumea, ai tămăduit, Doamne, orbii, şchiopii, surzii şi leproşii, duhurile cele rele le-ai izgonit, iar cei nerecunoscători cu răutatea chinuindu-Te, pe Cruce Te-au pironit, căci nu ştiau să cânte: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate Preaveşnice, Iisuse, pătimit-ai cu trupul pentru a noastră neînfrânare ca să ne speli de păcate, dându-ne nouă pildă ca să urmăm Sfintele Tale învăţături şi cu dragoste să strigăm:
Iisuse, dragostea cea fără de sfârşit, celor ce Te-au răstignit nu le-ai socotit păcatul;
Iisuse, Cel ce cu lacrimi şi cu suspinuri Te-ai rugat, învaţă-ne pe noi să ne rugăm;
Iisuse, Cel ce toate proorociile despre Tine le-ai împlinit, împlineşte dorinţele cele bune ale inimilor noastre;
Iisuse, Cel ce Ţi-ai dat duhul în mâinile Tatălui, primeşte în ceasul ieşirii şi duhurile noastre;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit împărţirea veşmintelor Tale, cu blândeţe să desparţi de trupuri sufletele noastre la vremea rânduită;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 11-lea

Cântare cu totul umilită a adus Ţie cea cu totul nevinovată, Maica Ta, zicând: „Deşi pătimeşti pe Cruce, Te ştiu pe Tine din pântece ca pe Cel din Tatăl născut mai-nainte de Luceafăr, şi văd că toată făptura cu Tine pătimeşte”. Cel ce Ţi-ai dat Duhul Părintelui Tău, primeşte şi duhurile noastre şi nu ne lăsa pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Cântăm suferinţa Ta cea de voie, ne închinăm Pătimirilor Tale, Hristoase, şi credem cu sutaşul că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Iar când vei veni cu putere multă şi cu slavă mare pe norii cerului, atunci nu ne ruşina pe noi, cei ce suntem răscumpăraţi cu Sângele Tău şi care Îţi strigăm:
Iisuse, Mult-pătimitorule, izbăveşte-ne pe noi de plânsul cel veşnic, pentru lacrimile Preacuratei Maicii Tale;
Iisuse, Cel ce de toţi ai fost părăsit, nu ne părăsi pe noi în ceasul morţii noastre;
Iisuse, primeşte-ne şi pe noi ca pe Magdalena să sărutăm sfintele Tale picioare;
Iisuse, cu vânzătorul şi cu cei ce Te-au răstignit pe Tine, nu ne osândi pe noi, smeriţii Tăi robi;
Iisuse, fă-ne părtaşi bunătăţilor cereşti;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 12-lea

Dăruieşte-ne har, dezlegătorule al tuturor datoriilor, Hristoase, şi ne primeşte pe noi, cei ce cinstim Sfintele Tale Patimi, precum ai primit pe Pavel şi pe cei ce Te-au slăvit pe Tine, şterge păcatele noastre, curăţeşte-ne, sfinţeşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, cei ce cu credinţă, cu smerenie şi cu dragoste cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cinstind şi slăvind Pătimirea Ta, Hristoase, Te lăudăm şi credem împreună cu Toma că Domn şi Dumnezeu eşti, Cel ce vei judeca vii şi morţii; învredniceşte-ne, Doamne, Împărăţiei Tale celei veşnice pe noi, cei ce strigăm către Tine:
Iisuse, Cel ce pentru noi ai pătimit, izbăveşte-ne din necazuri, din patimi şi din nevoi;
Iisuse, Cel ce ai fost batjocorit, scapă-ne pe noi de batjocura vrăjmaşilor noştri;
Iisuse, Cel ce ai fost biciuit, nu ne pedepsi pe noi, pentru păcatele noastre, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce Te-ai umilit, dă inimilor noastre umilinţă şi smerenie, ca să ne mărturisim greşelile şi păcatele noastre;
Iisuse, Cel ce eşti dragostea cea netrecătoare, nu îngădui să fim biruiţi de răutate;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 13-lea

O, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, primeşte această puţină rugăciune de mulţumire, pe care o aducem Ţie, şi cu mântuitoarele Tale Pătimiri, vindecă-ne pe noi de toată durerea sufletească şi trupească, izbăveşte-ne cu Crucea Ta cea Sfântă de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi şi, la sfârşitul vieţii noastre, nu ne lăsa pe noi, izbăvindu-ne cu moartea Ta din veşnica moarte, să strigăm Ţie: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice Icosul 1:Cel ce Dumnezeu fiind…, Condacul 1:Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului…, şiaceastă

Icosul 1

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru noi om Te-ai făcut şi pe noi, cei omorâţi de păcate, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, ne-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătat atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a pătimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 1

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând Pătimirilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta! Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Făcător al cerului şi al pământului, Mântuitorul lumii, iată, noi, nevrednicii şi păcătoşii, cu smerenie plecăm genunchii inimilor noastre înaintea măririi slavei Tale şi mulţumire Îţi aducem, Împărate al tuturor şi Doamne, că bine ai voit ca un om a purta toate ostenelile, nevoile, ispitele şi chinurile, ca să fii nouă pildă întru toate. Tu ai purtat toate întristările şi necazurile fiind nouă ajutor, împreună-pătimitor şi Mântuitor. Ştim, întru tot Îndurate Stăpâne, că pentru mântuirea noastră Crucea şi Pătimirile ai răbdat, ca pe noi să ne răscumperi din robia cea cumplită a vrăjmaşului. Ce dar vom aduce Ţie, Iubitorule de oameni, pentru toate câte ai pătimit pentru noi, păcătoşii? Sufletele şi trupurile şi toate cele bune de la Tine sunt şi noi ai Tăi suntem. Numai la milostivirea Ta cea nemăsurată nădăjduim, Bune şi Îndurate Doamne, lăudăm îndelungata Ta răbdare, mărim milostivirea Ta cea multă, închinându-ne Preacuratelor Pătimiri şi cu toată dragostea sărutăm mâinile Tale, strigând: Miluieşte-ne pe noi, robii Tăi, şi fă să nu fie fără de roade întru noi Crucea Ta cea Sfântă şi ca, împărtăşindu-ne aici cu credinţă Pătimirilor Tale, să ne învrednicim a vedea şi în ceruri slava Împărăţiei Tale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Şi se face otpustul.

*

1

Rugăciunea zilei de marţi

Doamne Dumnezeul meu! Osândit stau înaintea Feţei Tale celei Sfinte, şi-mi mărturisesc nevrednicia, neputinţa şi sărăcia mea cea mare. Pentru aceasta mă rog Ţie, o, Izvor dulce şi noianul îndurării, deschide stavilele cerului şi plouă asupra mea bunătăţile îndurării Tale, pentru ca să pot scoate lacrimi, să plâng, să spăl şi să curăţesc sufletul meu de întinăciunea păcatelor, cu căinţă tare şi adevărată. Şi ca să-mi dai acest Dar, Stăpâne, pun mijlocitor pe Înaintemergătorul Ioan, către care zic: O, învăţătorule al credinţei şi mărite Proorocule, care eşti mai mare decât toţi proorocii, precum Însuşi Fiul lui Dumnezeu te-a numit în Sfânta Evanghelie, tu, care ai arătat poporului pe Stăpânul Hristos, tu, care L-ai botezat în Iordan şi ai văzut cerurile deschizându-se, tu, care ai auzit glasul Părintelui Ceresc şi ai văzut pe Duhul Sfânt ca un porumbel pogorându-se peste El. Rogu-te, ajută-mi cu mijlocirea ta, tu, care stai în cer înaintea judecătorului Veşnic, şi fă să se îndure de mine, că ai multă îndrăzneală înaintea Lui. Întinde mâna aceea, cu care L-ai botezat şi strică cugetele mele cele rele, şi mă întăreşte să-mi petrec viaţa pe calea cea bună a lui Dumnezeu. O, Proorocule! Luminează-mi mintea cu poruncile Domnului, ca să le ţin minte şi să le păzesc, până la capătul vieţii mele. Şi să stai lângă mine în ora morţii mele, să ma duci pocăit înaintea Stăpânului meu, Dumnezeu. Roagă-te încă şi pentru toată lumea, ca Dumnezeu să dea ajutor creştinilor, şi celor vii şi celor răposaţi, şi să-i odihnească de nevoile cele multe, să le dea toate cele de trebuinţă şi să-i învrednicească Împărăţiei Sale. Amin.

Rastignirea impreuna Hristos: “Alta cale de mantuire nu-i!”

1

Predica Sfantului Teofan Zavoratul in Martea Mare

“Mergand Domnul spre Patima cea de voie, a zis Apostolilor pe cale: Iata, ne suim la Ierusalim, si Se va da Fiul Omului precum scrie despre Dansul. Veniti, dar, si noi, cu ganduri curate sa mergem impreuna cu Dansul si impreuna sa ne rastignim si sa ne omoram pentru Dansul dinspre desfatari­le lumesti“.

Astfel ne cheama Sfanta Biserica sa mergem, sa patimim si sa ne rastignim impreuna cu Domnul in aceste zile inchinate pomenirii patimirilor si mortii Lui dumnezeiesti. Ca fii ascultatori, ati luat aminte la aceasta chemare de mama si ati purces pe calea, aratata de ea, a mergerii impreuna cu Dom­nul. Si imi ramane acum nu sa va induplec la ascultare, ci numai sa doresc, mangaiat fiind de ascultarea voastra, ca sa duceti mai deplin si mai desavarsit la capat ceea ce ati inceput. Si, de fapt, daca vreunul dintre voi ar intreba:

„Iata, Biserica ne cheama acum sa mergem impreuna cu Domnul, Care Se duce la patima cea de [buna] voie, noi cum sa facem asta?“,

alt raspuns nu ar fi de dat afara de acesta: „Faceti ceea ce faceti, numai faceti asa cum trebuie – si veti merge impreuna cu Domnul“.

Iata, voi postiti, mergeti la biserica, si acasa va rugati, ati lasat pentru o vreme treburile lumesti si petreceti mai mult timp cu voi insiva, ati luat asu­pra voastra indeletniciri evlavioase si pentru aceasta ati rapit o parte din timp, mai mare sau mai mica, somnului. Faceti tot asa. Postirea pana acolo unde trupul simtea lipsa indestularii de mancare si 1bautura, osteneala rugaciunii pana la istovirea trupului, inlaturarea obisnuitelor relatii lumesti cu silire de sine la indeletniciri mantuitoare, privegherea in ciuda tuturor lucrurilor ce trag la somn, precum si multe altele legate de implinirea pregatirii pentru impartasire, alcatuiesc primul pas in urmarea Domnului la rastignire. Este nevoie doar ca aceasta greutate sa fie ridicata cu placere, fara crutare de sine. Omul e iubitor de viata. O mica imputinare in mancare si lipsa de somn sau o osteneala si istovire neobisnuita starnesc tanguirea trupului, si omului i se pare ca se comite o incercare de a i se lua viata. Cel ce acum, in ciuda acestei tanguiri, nu doar ca nu se lasa in voia autocompatimirii, ci dimpotriva, se sileste la ostenelile sus-aratate cu dorinta de a suferi pentru Hristos, de fiecare data cand face acest lucru face un pas in urma Domnului. Si trebuie spus ca numai unul ca acesta merge impreuna cu Domnul. Asa stau lucrurile in ce va priveste? Daca da, sunteti pe calea cea buna; iar daca nu, ingrijiti-va sa mai adaugati la osteneala pe care toti o purtati dorinta necrutatoare de a va chinui trupul pentru Domnul. Prin aceasta veti aduce ca jerta Domnului iubirea de viata, altfel spus veti duce la impreuna-rastignire cu Dansul trupul vostru, urmand fie chiar si putin nevointei Lui din gradina Ghetsimani.
Odata ce ati inceput asa, siliti-va sa va apropiati si mai mult de Domnul in mersul vostru in urma Lui. Vreau sa spun ca, ostenindu-va cu trupul, trebuie sa va osteniti si cu sufletul. Chiar daca trupul si sufletul alcatuiesc un singur om, dupa cum stiti nu rareori trupul face una, sufletul alta. Deci aduceti si su­fletul la conglasuire cu trupul in ostenelile pe care le purtati acum. Postind cu trupul, puneti si sufletul sa posteasca: taiati poftele, inabusiti ivirea miscarilor patimase – mania, osandirea, ingamfarea, lacomia, incapatanarea si celelalte. Ostenindu-va trupul prin starea la rugaciune aici in biserica ori acasa, osteniti-va sa stati cucernic si cu sufletul inaintea fetei Domnului, in inima voastra, intru luare-aminte la cele ce se canta si se citesc. Indepartati zarva acestei vieti si insingurati-va cu trupul – impreunati cu aceasta neimprastierea mintii si concentrarea in voi insiva. Puneti-va trupul sa privegheze – desteptati la pri­veghere si duhul, altfel spus nazuinta vie a osardiei catre Domnul. Va siliti la indeletniciri duhovnicesti – siliti-va si sufletul sa aiba dorinta de ele, dorinta cu care el nu se poate lauda intotdeauna. Atunci cand faceti astfel, legati prin aceasta sufletul: si el, obisnuit cu miscarea si faptuirea libera, simtind asupra sa lanturile, va incepe a tanji ca in inchisoare si va inalta tanguire nemultumi­ta – dar nu slabiti in silirea de sine. Prin aceasta va asemanati cu Domnul cand L-au dus legat la judecata – si deveniti, prin urmare, si mai aproape de El in mergerea impreuna cu El la patima cea de [buna] voie. Osteneala sufletului si a trupului impreuna este acelasi lucru cu calcatul cand pe un picior, cand pe celalalt, si reprezinta mersul cel mai reusit in urma Domnului.
Sa ne apropiem si mai mult. Sa ne infatisam judecatii, la fel ca Domnul. Voi v-ati gandit deja sa faceti asta — am in vedere pregatirea cu telul imparta­sirii cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru impartasirea cat se poate de vrednica omul se pregateste curatindu-si sufletul de toate pacatele prin pocainta – si iata de ce este nevoie: cerceteaza-ti viata si pune-o in fata poruncilor evanghe­lice, inlatura tot ce nu este potrivit lor, recunoaste-ti vinovatia pentru calcarea lor si osandeste-te fara dezvinovatire de sine, frange-ti inima si plange toate lucrurile prin care L-ai jignit pe Domnul, si marturiseste-ti toate rautatile fara a tainui nimic, cu hotararea neclintita de a nu te mai supune aplecarilor pacatoase. Cel ce va savarsi aceasta in chipul cuvenit se va asemana cu Domnul atunci cand L-au dus spre a fi judecat si osandit la Ana si Caiafa, de la acestia la Pilat, de la Pilat la Irod, de la acesta inapoi la Pilat. Deosebirea sta in aceea ca pe Domnul L-au osandit si chinuit pe nedrept, iar noi ne osandim si ne frangem inima dupa dreptate: insa dat fiind ca Domnul a fost osandit pe ne­drept pentru indreptatirea noastra, dreapta noastra osandire de sine va fi noua spre indreptatire, prin osandirea fara vina a Domnului.

Vreti, in fine, sa ne apropiem de insusi Domnul si sa mergem cu El la patima Lui cea de 1[buna] voie? Iata ce trebuie sa faceti:

Strabateti prin cuge­tare adanca tot drumul Patimilor Domnului, primiti cu simtirea durerile Lui pe cat poate sa le incapa firea noastra si patimiti impreuna cu El cu inima. Incepeti de la rugaciunea Domnului din gradina Ghetsimani, in chinul si suferinta pana la sudoare de sange, mergeti impreuna cu El prin povarnisuri si vagauni pana la casa arhiereilor; fiti alaturi de El in nedreptele defaimari aruncate asupra Lui, in batjocurile slugilor, in lepadarea lui Petru; urmati-L la Pilat, de la Pilat la Irod si inapoi; ascultati urletul poporului si incrancenarea osanditorilor si hotararea lor cea nedreapta; purtati impreuna cu El crucea pe Golgota – cruce grea pana la caderea sub povara ei – in strigatele poporului orbit si cuvintele muscatoare ale mai-marilor ce jubilau; luati asupra voastra pironirea pe cruce, baterea cuielor in carnea vie, inaltarea crucii, care sfa­sia ranile, plangerea celor apropiati si, in mijlocul acestora, plangerea Maicii Preacurate, batjocurile celor lipsiti de minte, istovirea nespusa pana la insetare si plecarea capului cu darea duhului. Strabateti toate acestea cu gandul si traiti-le in chip mai viu, starniti impreuna-simtirea fata de durerile acelea – si asa veti ajunge in chip nefatarnic la impreuna-patimire, ca si cum voi ati fi suferit si ati fi primit ranile.

Astfel, pas cu pas, va veti apropia din ce in ce mai mult de Domnul, Care merge la Patima cea de voie, si veti merge impreuna cu El. Incepand cu oste­nelile trupesti, treceti de la acestea la nevointele duhovnicesti: iar atat in unele, cat si in celelalte faceti cercetare de sine, plangeti si indreptati prin pocainta ceea ce e neindreptat, pentru a va impartasi in chip vrednic cu Sfintele lui Hristos Taine; si, in fine, prin cugetare adanca la Patimile Domnului intrati in impreuna-simtirea si impreuna-patimirea cu El.
Si doar atat? Nu bagati de seama, oare, ca aceasta cale nu poate fi terminata? Astfel se savarseste doar mergerea impreuna cu Domnul in drumul Lui spre moarte – dar e de tre­buinta nu doar sa mergem impreuna, ci sa ne si rastignim impreuna cu El. Cum asta? Cand veti purcede la drumul adevaratei vieti crestine si veti incepe sa impliniti cu fapta poruncile lui Hristos, atunci va veti rastigni intr-o clipa pentru Domnul, altfel spus va veti rastigni in chip mantuitor impreuna cu Hristos Mantuitorul.
Tot ce am aratat mai inainte e doar o pregatire pentru aceasta impreuna-rastignire. In Patimile Domnului si in patimirea impreuna cu El avem insuflare catre o viata crestinesc-imbunatatita, in nevointele sufletesti si trupesti dobandim mijloacele de a o infaptui, in pocainta si impartasire punem inceputul ei si primim putere. Aici ramane ca, dupa ce am savarsit toate cele aratate, sa incepem in fapt a trai cu adevarat crestineste. Iar cum si de ce este aceasta viata rastignire impreuna cu Domnul, intelegeti pentru prima data. Simtiti singuri cum, atunci cand impliniti virtutile crestine, ba vi se bat in cuie mainile si picioarele, ba vi se strapunge inima, ba vi se incunu­neaza capul cu spini, ba intreg trupul firii noastre este acoperit cu rani. Cum se petrece asta, nu voi mai explica. Stiti sau veti afla singuri acest lucru. Si voi incheia cuvantul meu prin nefatarnicele mele dorinte de bine. Domnul sa va binecuvanteze ca nu numai sa mergeti impreuna cu El, ci sa va si rastigniti impreuna cu El: caci alta cale catre mantuire nu-i! Amin!”

(Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

cuvantulortodox

1

Denia din Sfanta si marea marti. Inima milostiva, untdelemnul iubirii, trezirea sufletului din somnul nepasarii si nevoia de priveghere

Talcuirea parintelui Andrei Coroian la pilda celor zece fecioare: Inima milostiva si untdelemnul iubirii:

*

1

Protoiereu Grigorie Diacenko: Nu sunt, oare, molipsit de duhul nesimţirii şi nu sunt asemenea fecioarelor nebune?

Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui (Mt. 25,1).

Dacă există vreun loc în Scriptură, pe care toţi ar trebui să-l ştim pe de rost, este tocmai această pildă a Mântuitorului despre cele zece fecioare. Aici este soarta noastră, cea de acum şi cea viitoare; aici este mântuirea sau osândirea noastră.
Ce înfăţişează ea? Înfăţişează starea sufletelor ce aşteaptă Venirea Mirelui Ceresc, gătirea lor pentru întâmpinarea Lui, însăşi întâmpinarea şi primirea lor diferită de către Mire, pricinuită de sosirea lor diferită şi de negătirea unora pentru ospăţul cel de nuntă. Această înfăţişare înclină totul în chip vădit spre a ne arăta cum trebuie să-L aşteptăm pe Mirele Ceresc, cum să ieşim întru întâmpinarea Lui, ce anume să agonisim şi să avem spre a nu rămâne la uşile cămării celei de nuntă. Vom pătrunde acum în conţinutul pildei.
1Câte fecioare erau? Zece. Toate erau fecioare, adică suflete, care se logodiseră cu Domnul şi toate aşteptau Venirea Mirelui. Şi, totuşi, nu toate au fost primite la nunta Mirelui; la cinci dintre ele li s-a spus: Nu vă cunosc pe voi (Mt. 25,12). De unde această diferenţă în ceea ce priveşte soarta lor? Nu din faptul că acestea cinci, care nu au fost primite, erau nebune? Însă erau nebune nu din firea lor, ci ele singure s-au făcut aşa. De ar fi voit, şi ele ar fi putut face tot ceea ce au făcui fecioarele înţelepte. Pilda le numeşte nebune datorită faptelor lor nesăbuite, datorită faptului că, năzuind la ţintă, nu s-au gândit la mijloacele fără de care ea nu poate fi atinsă.
Ce anume le-a împiedicat să intre la nunta Mirelui? Somnul şi lipsa untdelemnului din candele. Adormind, nu s-au trezit curând, iar când s-au trezit, în loc să meargă degrabă în întâmpinarea Mirelui, au plecat să caute untdelemn; astfel a trecut timpul, iar ele au sosit când uşile erau deja închise şi, de aceea, au rămas lângă ele.
Nici fecioarele înţelepte nu au fost cu totul slobode de somn: întârzierea venirii Mirelui le-a făcut şi pe ele să aţipească: au aţipit toate şi au adormit (Mt. 25, 5). Însă somnul fecioarelor înţelepte a fost un somn uşor, apropiat de veghe, un somn, ca cel despre care spune mireasa în Cântarea lui Solomon: De dormit dormeam, dar inima-mi veghea (Cânt. cânt. 5, 2). Dând ascultare neputinţelor firii, şi ele adormeau uneori, îşi încetineau lucrarea lor duhovnicească şi chiar o curmau de tot, însă inima lor veghea şi era cu Mirele; sufletul lor se afla totdeauna acolo unde era Comoara lui. Pe lângă acestea, aveau pregătite nu numai candelele goale, ci şi untdelemnul faptelor bune. De aceea, îndată ce a răsunat glasul: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! (Mt. 25,6), ele s-au sculat şi au pornit întru întâmpinare.

Mai este nevoie să lămurim în amănunt ce înseamnă acest somn primejdios şi ce înseamnă lipsa untdelemnului? Somnul acesta este uitarea de moartea noastră şi de Judecata care ne aşteaptă, este înrobirea noastră faţă de trup şi de lume şi cufundarea în iubirea de plăceri, este nepăsarea faţă de sufletul nostru şi curmarea faptelor bune. Iară lipsa untdelemnului este lipsa dragostei curate faţă de Dumnezeu şi de aproapele, care poate singură să întreţină flacăra în candela credinţei.
Cum se cufundă sufletul în acest somn? Gândind, precum arată pilda, că Mirele vine târziu şi, poate, nu vine deloc. Pe de o parte, vede că moartea este încă departe, că va avea vreme să se pocăiască şi să se îndeletnicească cu lucrarea mântuirii; iar pe de altă parte, vede farmecul lumii şi al bunurilor ei, simte atracţie faţa de ele prin natura sa păcătoasă şi se pleacă în faţa acestei ispite; la început doar aţipeşte, doar îşi încetineşte faptele chemării sale, apoi încetul cu încetul adoarme în chip desăvârşit, pierde conştiinţa şi simţul duhovnicesc, încremeneşte, devine mort duhovniceşte şi se dedă faptelor întunericului.
De ce nu se îngrijeşte sufletul la timp să-şi agonisească untdelemn? Din aceeaşi pricină. Crede că va avea încă timp să şi-l procure sau să-l împrumute de la ceilalţi, aşa cum, probabil, au crezut şi s-au înşelat cu acest gând şi fecioarele nebune. Şi de la cine să-l împrumute? De la sfinţii lui Dumnezeu, precum gândesc uneori păcătoşii. Căci nu se întâmplă deseori ca, având nădejde în rugăciunile vreunui plăcut al lui Dumnezeu, oamenii să nu se îngrijească de îndreptarea vieţii şi a obiceiurilor lor? Pun înaintea icoanei lumânări, slujesc moleben-uri [Moleben-ul este o slujbă necunoscută în cultul ortodox de dincoace de Prut; în Basarabia se cunoaşte din influenţa rusească. Este un fel de Paraclis, care se poate adapta oricărui Sfânt.], iar, ca să-şi sfinţească sufletul cu acele virtuţi, cu care s-a împodobit plăcutul lui Dumnezeu, să se curăţească prin aceleaşi lacrimi de pocăinţă, prin care el s-a curăţit toată viaţa lui – la acestea nici nu se gândesc. Unii nici chiar până la venirea Mirelui, nici chiar până la moartea lor nu ştiu dacă au untdelemn sau nu în candelele lor.
Ţineţi minte acestea, iubiţi fraţi şi surori, şi vă păziţi de somnul păcatului şi al nesimţirii! Aşadar, plecând la culcare, să ziceţi: „Nu va fi aceasta noaptea aceea, în care va veni Mirele şi va trebui să ies întru întâmpinarea Lui cu candela?” Sculându-vă din somn, să ziceţi: „Nu va fi aceasta ziua aceea în care voi vedea pentru ultima dată lumina soarelui şi voi merge în întunericul umbrei morţii?” Uitaţi-vă în jurul vostru: câţi dintre cei cu care aţi trăit, împreună cu care v-aţi rugat, aţi plâns şi v-aţi bucurat acum sunt deja dincolo – ori în cămară, ori la uşile cămării! Şi înaintea noastră stă aceeaşi soartă; moartea nu stă în loc, în fiecare an ia pe câte cineva şi ne va lua pe toţi; toţi vom zăcea în mormânt, vom fi acoperiţi cu pământ, vom merge la Judecată.
Să ne sârguim, dar, să agonisim untdelemnul faptelor bune cât mai este timp. Să mergem din timp la cei ce vând – la cei, pe care i-am nedreptăţit şi, cerându-le iertare, să agonisim untdelemnul păcii şi al nerăutăţii; să mergem la cei sărmani şi nevoiaşi – şi, dându-le ajutor, să agonisim untdelemnul milei; să ne îngrădim cu postul şi cu rugăciunea – şi să agonisim untdelemnul curăţiei şi al nevinovăţiei; să-L avem cât mai des cu putinţă înaintea ochilor pe Mântuitorul nostru, spânzurat pe Cruce – şi să agonisim untdelemnul răbdării şi al lăsării în voia lui Dumnezeu. Picătură cu picătură se va umple candela şi nu vom fi nevoiţi a striga vreodată: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre (Mt. 25, 8).

Priveghez eu cu duhul?

Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Pet. 5,8).

Cu orice am asemăna viaţa omenească, în orice caz pentru cei vii greşeala este în afara legii şi vătămătoare, iar prudenţa şi atenţia sunt de folos şi plăcute lui Dumnezeu. De vom asemăna viaţa omenească cu marea, învolburată de furtuna năpastelor este nevoie de prudenţă şi atenţie pentru ca propria noastră corabie să nu se izbească de stâncile mării şi să nu piară, fără a ajunge la limanul cel liniştit; de o vom asemăna cu câmpul de luptă, pe care trebuie să luptăm împotriva vrăjmaşilor celor puternici şi vicleni – prudenţa şi atenţia devin şi mai necesare, pentru că de vei fi leneş şi nepăsător vei ceda vrăjmaşilor biruinţa.

Ce să facem, aşadar, veţi spune voi, noi, nişte păcătoşi slabi? Privegheaţi şi vă rugaţi, răspunde Mântuitorul. Privegheaţi şi vă rugaţi, spune El, ca să nu intraţi în ispită (Mt. 26, 41) păcatului, a morţii şi a osândirii la chinurile veşnice. Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Pet. 5, 8).

Privegheaţi la straja minţii voastre şi nu-i îngăduiţi vicleanului să strecoare în ea gânduri rele, nelegiuite şi hulitoare spre întinarea credinţei voastre curate şi împiedicarea voastră în împlinirea îndatoririlor voastre creştineşti.

Privegheaţi la straja voinţei voastre şi nu-i îngăduiţi vicleanului să nască în ea dorinţe necurate şi nelegiuite ca nu cumva prin ele să vă ducă la căderea ce îl face să se bucure în chip răutăcios.

Privegheaţi la straja inimii voastre, ca sălaş al tuturor cugetelor bune şi rele şi nu-i îngăduiţi vicleanului s-o desfăteze cu ceva rău, nelegiuit şi potrivnic lui Dumnezeu, ca nu cumva prin acestea să înăbuşe în ea tot ce este bun, sfânt şi plăcut lui Dumnezeu.

Privegheaţi la straja imaginaţiei voastre şi nu-i îngăduiţi vrăjmaşului mântuirii noastre s-o umple cu imagini ruşinoase şi înşelătoare ca nu cumva prin ele să întunece în voi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Privegheaţi la straja amintirii voastre şi nu-i îngăduiţi diavolului să scoată din ea vechile păcate şi fărădelegi ca nu cumva prin amintirea lor să vă îndemne a le repeta.

Privegheaţi la straja trupului vostru şi nu-i îngăduiţi demonului să-l scoată din ascultarea faţă de duh, ci smeriţi-l pe acest vrăjmaş apropiat şi primejdios prin post şi osteneli.

Cu atenţia faţă de sine şi supravegherea a tot ceea ce se petrece în voi înşivă uniţi rugăciunea neîncetată, însoţind-o cu semnul Crucii, săvârşit cu credinţă, evlavie şi frică de Dumnezeu şi îndreptaţi-vă mintea şi inima către Dumnezeu, cerându-I ajutorul plin de har spre săvârşirea nevoinţelor întru lucrarea mântuirii.

Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită (Mt 26, 41).

Nu am început să cad în acea stare, în care îmi va fi cu neputinţă să mă pocăiesc?

Luaţi seama cu grijă, cum umblaţi (Efes. 5,15).

Starea aceasta a căderii morale nu se iveşte dintr-o dată, ci se dezvoltă treptat, de aceea este nevoie de priveghere, ca să nu scăpăm momentul prielnic reînnoirii noastre. Să veghem asupra stării noastre morale şi, de vom observa că în sufletul nostru începe aţipirea duhovnicească, ce treptat se va preface în somnul duhovnicesc, primejdioasa nepăsare faţă de tot ceea ce este sfânt şi duhovnicesc şi faţă de soarta noastră de după moarte, datorită căreia negreşit încep să sporească aceste căderi morale, atunci să deşteptăm mai des sufletul nostru din somnul duhovnicesc, cel atât de pierzător, ce este adus şi de vătămarea firii noastre, şi de ispitele vrăjmaşului mântuirii noastre, şi de ademenirile lumii viclene. Să spunem mai des sufletului nostru cuvintele Apostolului Pavel: Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos (Efes. 5,14).

Starea omului care petrece în păcat şi nu se îngrijeşte de mântuirea sa în Cuvântul lui Dumnezeu este asemănată somnului. Şi întocmai aşa cum cel ce doarme nu vede nimic din ceea ce se petrece în jur şi nu simte primejdia, când îl ameninţă, în acelaşi chip nici păcătosul cel nepăsător nu vede cu mintea sa nici starea sa, nici starea lucrurilor duhovniceşti din jurul lui, nici soarta cea amară, pe care el însuşi şi-o pregăteşte prin viaţa sa cea rea şi care este gata să-l lovească în orice clipă. Cele duhovniceşti parcă nici nu se ating de el, căci el doarme pentru ele.

Doarme păcătosul, nebăgând de seamă pieirea, ce i se apropie. Cine îl va deştepta din acest somn primejdios?

Iubitorul de oameni Dumnezeu îl deşteaptă prin toate mijloacele pe păcătosul care doarme, ca el să se dezmeticească, să deschidă ochii şi să-şi vină în simţire. Dumnezeirea îl deşteaptă prin Cuvântul Său, proorocesc şi apostolesc, îl deşteaptă prin glasul conştiinţei ce răsună în inima lui plin de îngrijorare, îl deşteaptă prin feluritele împrejurări exterioare, cărora este supus însuşi păcătosul şi apropiaţii lui. Din toate părţile răsună către păcătosul cel fără frică şi nepăsător strigarea: „Deşteaptă-te cel ce dormi, deşteaptă-te! Cât să mai dormi?”

Dacă cineva, să dea Dumnezeu, va auzi această strigare şi va lua aminte la ea, cea dintâi lucrare a ei se va descoperi prin faptul că păcătosul va cădea pe gânduri cu privire la sine însuşi – va cădea pe gânduri şi va începe să judece singur în sinea sa, zicând: „Dar cum va fi atunci, la sfârşit? De voi rămâne aşa, vai de mine va fi! Nu ar fi mai bine să lepăd faptele mele netrebnice?” Clipa în care se nasc aceste întrebări pline de îngrijorare, este foarte preţioasă în ceea ce priveşte soarta păcătosului. Cu aceasta începe îndreptarea lui. Faptul că aceste gânduri au luat naştere se datorează harului lui Dumnezeu. Acum păcătosul trebuie să se îngrijească de sine însuşi şi să-şi înduplece sufletul să renunţe, în sfârşit, la viaţa sa egoistă şi să înceapă a se osteni spre a plăcea lui Dumnezeu, spre veşnica sa mântuire.

Spre a ajuta la înduplecarea sufletului, propunem modele de înduplecare a sufletului. Spune sufletului tău:

„Una din două va fi: ori vei pieri în veci, de vei rămâne aşa, ori, de nu voieşti pieirea, pocăieşte-te şi întoarce-te la Domnul şi la poruncile Lui! Pentru ce să mai amâni? Cu cât amâni mai mult, cu atât este mai rău. Păzeşte-te, că moartea e la uşă! E prea greu? Începe numai, mergi numai înainte. Domnul e aproape şi e gata să-ţi dea tot ajutorul. Ce bine va fi!… De vei lepăda această povară şi aceste lanţuri, vei intra în libertatea fiilor lui Dumnezeu. De ce te chinui, ca un vrăjmaş? Nici ziua, nici noaptea nu ai tihnă. Tot timpul numai tulburare şi nelinişte. Dar numai o schimbare să faci înlăuntru şi toate acestea vor pieri şi vei simţi bucuria vieţii. Uite, toţi au pornit deja spre Domnul… Şi acela s-a întors, şi celălalt, şi al treilea. Tu de ce stai? Mergi şi tu! Oare tu eşti mai rău decât ceilalţi? Totul în jurul tău trăieşte şi totul te cheamă la viaţă. Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor (Mt. 22,32). Fii şi tu părtaş cu cei ce au viaţa Lui. Mergi şi bea din izvorul apei vii”.

În acest chip ridicând sufletul tău din somnul păcatului, nicio clipă să nu scapi din vedere că te afli între două limite: ori îţi schimbi viaţa, ori vei pieri. În acest caz simţământul păzirii de sine îndată va începe a te îndemna la fapte. Pe lângă aceasta, să îţi fie limpede cât de mare este binele, ce îţi vine din schimbarea vieţii în mai bine, cât de uşor este să faci aceasta şi cât eşti de apt pentru aceasta şi chemat şi că ai la îndemână toate mijloacele, cum toţi cei buni – şi în Cer şi pe pământ – se vor bucura, vor intra cu tine în comuniune, te vor lua de mână şi va începe bucuria întru viaţa cea de obşte cu toţi cei ce trăiesc întru Hristos Iisus, Domnul nostru. Spune toate acestea sufletului tău şi va căpăta puteri cu ajutorul harului lui Dumnezeu, va căpăta puteri voinţa ta cea slabă şi se vor îndrepta genunchii tăi slăbiţi.

Ostenindu-ne astfel cu noi înşine, vom tămădui din ce în ce mai mult orbirea şi nepăsarea noastră.

Dar osteneşte-te, şi osteneşte-te neobosit. Există în sufletul cel păcătos o viclenie, datorită căreia sufletul prin toate mijloacele se abate de la osteneala cea întru lucrarea mântuirii. Vino, ia-l şi pune-l la lucru – şi nu ţi se va împotrivi, zicând că nu voieşte a se osteni. în lumea ta lăuntrică nimeni nu poate fi stăpân în afară de tine însuţi. Tu însuţi intră în tine, tu însuţi frânge-te pe tine, biruieşte-te, mustră-te, tu însuţi poartă o discuţie cu tine înaintea feței lui Dumnezeu, tu însuți te înduplecă şi te îndeamnă! În lucrarea schimbării chibzuirea cu tine însuţi, putem spune, este singura uşa către această schimbare. Dar de nu vei judeca şi nu vei chibzui singur cu tine însuţi, ce va fi?

Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos.

(Protoiereu Grigorie Diacenko, “Cerceteaza-te pe tine insuti inaintea Spovedaniei si a Sfintei Impartasanii“, Editura Egumenita, 2012

cuvantulortodox

Carturari fatarniti si vaduva saraca. Viciile ascunse ale inimii care falsifica si fac neroditoare viata noastra crestineasca. Sa nu fim concesivi fata de propiile pacate “marunte” care ne slabesc vointa si ne tocesc sensibilitatea constiintei.

“Deprinde-te sa biruiesti cele mici daca vrei sa le birui pe cele mari”

2

*

1

Sfantu Vasile al Kinesmei: Lucrurile care nu-l lasă pe om să-I slujească lui Dumnezeu cu adevărat

[Talcuire la Evanghelia dupa Marcu (Capitolul 12, versetele 35-44)]

Acest pasaj din Evanghelie cuprinde trei părţi, trei teme între care nu există, aparent, mare legătură.

Versetele 35-37 cuprind ideea, întemeiată pe Psalmul 109 al lui David, că Hristos-Mesia e Dumnezeu.

Versetele 38-40 cuprind un avertisment împotriva cărturarilor şi fariseilor, conducătorii duhovniceşti ai lui Israel, şi arătarea principalelor vicii ale acestora.

În versetele 41-44 este povestit episodul cu văduva sărmană ce aruncase în vistieria Templului doi oboli.

În pofida aparentei incoerenţe a relatării, între aceste trei părţi există o neîndoielnică legătură lăuntrică.

După ce a definit, pe temeiul poruncilor vechi-testamentare, esenţa vieţii religioase şi principala îndatorire a omului, care este iubirea de Dumnezeu, Domnul, în continuare, îi călăuzeşte pe ascultători la ideea că Mesia, cel făgăduit prin Proroci, e şi El Dumnezeu, şi ca atare omul este dator neapărat să aibă faţă de El iubire şi devotament fără margini. Vorbind despre Mesia, cărturarii subliniau, cel mai des, obârşia Lui omenească, amintind de El în primul rând ca de un urmaş al lui David. Asta le linguşea trufia şi orgoliul, fiindcă în ei înşişi vedeau nişte rude după trup ale Marelui Mesia – dar, pe de altă parte, slăbea simţământul religios de evlavie faţă de El ca Dumnezeu, mutându-l pe tărâmul relaţiilor omeneşti obişnuite de dragoste între rude. Or, chiar şi pentru David, strămoşul lui Hristos, Mesia a fost mai întâi de toate Domn şi Dumnezeu, înaintea Căruia Regele Psalmist se pleca plin de evlavie religioasă. Despre aceasta le şi aminteşte Domnul ascultătorilor Săi, prevenindu-i cu privire la greşeala fariseilor. Răspunsul nerostit, presupus, la întrebarea Mântuitorului trebuia să fie: „Da, Hristos-Mesia e fiul şi urmaşul lui David după firea Sa omenească, însă El este Dumnezeu după fiinţa Sa”. Poate că aici Domnul le dă de înţeles pentru prima dată ucenicilor şi poporului, chiar dacă nu de-a dreptul, că El nu este simplu om, ci Dumnezeu-Om. Oricum, greu de presupus că L-a înţeles deplin cineva din popor, şi poate că numai câţiva din ucenicii Lui pătrund întrucâtva în această taină, ce încă le rămâne tulbure.
Dacă Hristos este Dumnezeu, mai întâi de toate trebuia să priceapă asta cei ce se socoteau îndrumători ai poporului şi stăteau la straja vieţii lui duhovniceşti, adică preoţii şi cărturarii. Aceştia ar fi trebuit să-L recunoască cei dintâi în Domnul Iisus pe Mântuitorul şi Mesia şi să nutrească faţă de El iubirea cuvenită lui Dumnezeu.
Ei însă nu voiau şi nu puteau face asta, iar principala cauză este aceea că în inima lor nu exista năzuinţă şi dragoste sinceră de Dumnezeu. Se iubeau numai pe ei înşişi, iubeau onorurile, gloria, respectul gloatei, iubeau foloasele materiale ale vieţii, şi toată slujirea pe care o aduceau lui Dumnezeu era făţarnică, făcută cu scopul de a le atrage preţuire şi cinstire din partea oamenilor. Cu asemenea inimă nu aveau cum să se apropie de Dumnezeu, să ghicească dumnezeirea Mântuitorului şi să-L iubească aşa cum se cuvenea să-L iubească pe Dumnezeu. Ca atare, o grea osândă era inevitabilă pentru ei.
1Mult mai aproape de Dumnezeu se aflau oamenii simpli, sărmani, dar care Îl iubeau din toată inima. Văduva cea săracă, ce dăduse Templului ultimii săi bănuţi, era infinit mai presus decât acei cărturari înfumuraţi, făţarnici, trufaşi, încrezuţi, şi tocmai pe ea o dă exemplu Domnul ucenicilor Săi, fiindcă odată cu bănuţii ea îşi dăduse şi inima.

Aceasta este legătura lăuntrică dintre cele trei părţi ale pasajului evanghelic.

Ele sunt unite de o idee fundamentală: necesitatea slujirii sincere, din inimă, a lui Hristos.

Obstacolul principal care stă în faţa slujirii acesteia este alcătuit din viciile pe care Domnul le observă la cărturari, cu privire la care îi avertizează pe ascultători şi care pot fi numite vicii principale ale inimii, în prezenţa cărora viaţa creştinească e imposibilă, fiindcă ele reduc la zero şi condamnă la nerodire toate încercările şi sforţările voinţei evlavioase.

Aceste vicii sunt definite în cuvintele Mântuitorului după cum urmează:

Luaţi seama la cărturari, cărora le place să se plimbe în haine lungi (ceea ce arată slava deşartă), şi să li se plece lumea în pieţe (iubirea de slavă), şi să stea în băncile dintâi în sinagogi, şi să stea în capul mesei la ospeţe (iubirea de cinstiri). Ei, care secătuiesc casele văduvelor (lăcomia de câştig) şi de ochii lumii se roagă îndelung (făţărnicia), îşi vor lua mai multă osândă (38-40).

Aşadar, slava deşartă, iubirea de slavă, iubirea de cinstiri, lăcomia de câştig şi făţărnicia: iată viciile principale care împiedică slujirea creştinească a lui Dumnezeu!

Nu este greu de observat că toate viciile acestea sunt în esenţa lor doar slujire adusă de om lui însuşi, propriului eu, şi aceasta este toată nenorocirea. Nu poţi sluji deodată la doi domni, şi cel care alături de Dumnezeu îşi pune în inimă propriul eu se va depărta, inevitabil, de Domnul. Am văzut deja şi ştim că centrul vieţii şi activităţii omului trebuie să fie unul singur: Dumnezeu. Viciile arătate reprezintă o falsificare a acestui centru, ceea ce şi explică de ce ele fac stearpă viaţa creştină.

Primele trei – slava deşartă, iubirea de slavă şi iubirea de cinstiri – sunt de acelaşi gen, şi în ele motivul principal este iubirea de glorie omenească. Omul se îngrijeşte în primul rând de părerea celorlalţi despre el, de atitudinea lor faţă de el, se îngrijeşte de respectul şi buna lor voinţă faţă de el. Pentru el a părea e mai important decât a fi, şi părerea gloatei este mai de preţ decât sentinţa lui Dumnezeu.

Aşa erau fariseii, care au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu (In1 12, 43). Lucrul acesta îi împiedica, mai mult decât orice altceva, să-L recunoască pe Mesia în Iisus Hristos.

Cum puteţi voi să credeţi, le reproşează Mântuitorul, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la singurul Dumnezeu nu o căutaţi? (In 5, 44).

Tot ce făceau, ei făceau pentru a fi ridicaţi în slăvi de oameni – dar obţinând aceasta, şi-au luat plata lor (Mt. 6, 2), nemaiavând dreptul să aştepte plată de la Dumnezeu. După cum spune Cuviosul Nil Sinaitul,

„creştinul care suferă de slava deşartă este lucrător fără plată: osteneala o poartă, dar plată nu primeşte”.

E pe deplin firesc să fie aşa: de vreme ce omul nu slujeşte lui Dumnezeu, ci sieşi şi slavei de la oameni, bineînţeles că slujirea lui nu poate fi un merit înaintea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, ea reprezintă un păcat neîndoielnic faţă de Dumnezeu, ca încălcare directă a poruncii a doua. Iată de ce pentru păcatele trufiei şi iubirii de cinstiri Domnul îi pedepsea cu asprime până şi pe oamenii care erau plăcuţi înaintea Lui, după cum vedem din exemplul lui Ozia, nefericitul rege al Iudeii.

Ozia era de şaisprezece ani când a fost făcut rege şi a domnit cincizeci şi doi de ani în Ierusalim… Acesta a făcut lucruri care erau plăcute înaintea ochilor Domnului, întocmai aşa cum făcuse şi Amasia, tatăl său, căci el a alergat la Dumnezeu în zilele lui Zaharia, care îl învăţa frica lui Dumnezeu, şi în timpul cât a alergat el la Domnul şi Dumnezeu l-a ajutat de i-a mers bine. Într-o vreme a plecat el de s-a bătut cu filistenii şi a dărâmat zidurile cetăţii Gat şi zidurile cetăţii Iabne şi zidurile cetăţii Aşdod; şi a zidit cetăţi în ţinutul Aşdodului şi între filisteni… Aşa că chiar amoniţii îi dădeau daruri lui Ozia încât s-a dus vestea de numele lui până la hotarele Egiptului, căci ajunsese foarte puternic. Apoi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim… şi în pustiu, şi a săpat multe fântâni, pentru că avea multe vite şi pe şes şi pe vale; avea lucrători de pământ şi vieri în munte şi pe Carmel… A mai avut Ozia şi oştire… putere ostăşească de trei sute şapte mii cinci sute de ostaşi, care puteau să meargă la luptă cu bărbăţie ostăşească, pentru a ajuta pe rege împotriva duşmanului… Apoi a făcut în Ierusalim maşini construite cu meşteşug… ca să arunce cu ele săgeţi şi pietre mari. Şi s-a dus vestea de numele lui foarte departe, pentru că în chip minunat a fost ajutat şi s-a făcut puternic. Şi când a ajuns puternic, el s-a mândrit în inima lui spre pieirea lui; şi a săvârşit o nelegiuire înaintea Domnului Dumnezeului său, căci a intrat în templul Domnului, ca să tămâieze pe jertfelnicul tămâierii, dar după el a intrat şi Azaria preotul, împreună cu optzeci de preoţi ai Domnului, oameni aleşi, şi s-au împotrivit 1regelui Ozia şi i-au zis: „Nu ţi-e dat ţie, Ozia, să tămâiezi înaintea Domnului, ci preoţilor, fiilor lui Aaron, care sunt sfinţiţi să tămâieze; ieşi din locaşul sfânt, căci ai făcut o fărădelege şi nu-ţi va fi deloc spre cinste acest lucru înaintea Domnului Dumnezeu.” Ozia însă s-a supărat pe ei, şi cum ţinea în mâna lui cădelniţa ca să tămâieze, deodată s-a ivit lepra pe fruntea lui în faţa preoţilor, în templul Domnului, dinaintea altarului tămâierii. Iar dacă s-au uitat la el cu luare aminte Azaria arhiereul şi toţi preoţii, iată el avea pe fruntea lui lepră; şi l-au silit să iasă de acolo, dar şi el însuşi s-a grăbit să iasă, căci îl lovise Domnul. Şi a fost lepros regele Ozia până în ceasul morţii lui; după aceea el a trăit ascuns într-o casă osebit, fiind oprit de a mai intra în templul Domnului (II Cronici 26: 3-6, 8-13, 15-21).

Aceasta a fost pedeapsa exterioară pe care Domnul i-a trimis-o lui Ozia pentru păcatul slavei deşarte şi al iubirii de cinstiri, iar urmarea lăuntrică inevitabilă a acestui păcat este apostazierea de la Dumnezeu şi uitarea de El.

Duhul slavei deşarte este „duh cu felurite chipuri, schimbător, subţire”, şi ca atare este foarte primejdios.

1„Slava deşartă, zice Cuviosul Ioan Scărarul, se bucură de toate virtuţile. De pildă, mă slăvesc în deşert atunci când postesc, însă când dezleg postul ca să ascund de oameni înfrânarea mea iarăşi mă slăvesc în deşert, socotindu-mă înţelept. Sunt biruit de slava deşartă îmbrăcându-mă în haine bune, dar şi când mă îmbrac în haine proaste mă slăvesc în deşert. Încep să vorbesc? Sunt biruit de slava deşartă. Tac din gură, şi iarăşi sunt biruit de către aceasta. Oricum ai arunca acest tripod, unul din vârfuri rămâne în sus.”

„Orice om căruia îi place să arate lucrarea sa se slăveşte în deşert. Postul celui ce se slăveşte în deşert rămâne lipsit de plată, iar rugăciunea lui e neroditoare, căci pentru a fi lăudat de oameni le face pe amândouă.”

„Slava deşartă este irosire a ostenelilor, pierdere a sudorilor, răpitoare a comorilor sufletului… furnică în arie, care, măcar că este mică, răpeşte toată osteneala şi roada.”

„Cel care se slăveşte în deşert este închinător la idoli… El crede că-L cinsteşte pe Dumnezeu, însă de fapt face nu placul lui Dumnezeu, ci pe al oamenilor.”

Creştinul adevărat trebuie, mai întâi de toate, să facă placul lui Dumnezeu, trebuie să ţină întotdeauna seama de judecata Lui şi de poruncile Lui, neîngrijindu-se de ceea ce va spune de­spre el lumea, ci punându-şi de fiecare dată doar întrebarea: “Este plăcut lucrul acesta în ochii lui Dumnezeu?”

Alt viciu, nu mai puţin primejdios, care îl depărtează pe om de Dumnezeu, este iubirea de câştig. Apostolul Pavel spune chiar că

iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri (I Tim. 6, 10).

„Creştinul legat de materie, scrie Cuviosul Efrem Sirul, seamănă cu un şoim ce zboară cu picioarele legate: oriunde s-ar aşeza, se încurcă îndată. Iar cel ce nu este legat de materie e ca un călător întotdeauna gata de drum.”

Această patimă, care ajunge până la treapta avariţiei, e absolut nesăţioasă: oricât ar 1agonisi omul, tot i se pare prea puţin, şi grija de cele pământeşti, materiale, de profit, îi abate gândul de la Cer, de la Dumnezeu. Mamona – care este, poate, cel mai josnic şi grosolan dintre idolii în faţa cărora se pleacă oamenii – stă mereu ca un zid între om şi Dumnezeu şi nu îngăduie faptele milostivirii şi dragostei de aproapele, stârpeşte din suflet toate simţămintele înalte şi nobile, făcându-l grosolan şi neomenos. S-ar părea că nu este pe lume fărădelege pe care omul să n-o facă din patima de bogăţie.

Despre acest idol Domnul spune de-a dreptul:

Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi lui mamona (Mt. 6, 24)

– şi înfricoşătorul adevăr al acestor spuse s-a arătat asupra lui Iuda, unul dintre ucenicii Lui apropiaţi, ce şi-a vândut Învăţătorul pentru treizeci de arginţi.

În Viaţa Sfântului Andrei, nebunul pentru Hristos, care a trăit în secolul al X-lea în Constantinopol, există următoarea istorisire.

Mergând odată la piaţă, Sfântul Andrei a întâlnit un călugăr pe care toată lumea îl lăuda pentru viaţa lui îmbunătăţită. Ce-i drept, acesta se nevoia precum se cuvine călugărilor, însă era aplecat către iubirea de arginţi. Mulţi dintre locuitorii oraşului, mărturisindu-şi la el păcatele, îi dădeau aur ca să împartă săracilor. El nu dădea din aur nimănui, ci tot punea la ciorap şi se bucura văzând cum îi sporeşte bogăţia. Şi iată că Fericitul Andrei a văzut, cu ochii duhovniceşti, că în jurul iubitorului de arginţi era scris în văzduh cu slove întunecate:

„Rădăcina tuturor relelor e şarpele iubirii de arginţi.”

Privind îndărăt, Sfântul a văzut doi tineri ce se certau; unul dintre ei era negru şi avea ochi întunecaţi. Celălalt – un înger al lui Dumnezeu – era alb ca lumina cerului.

Cel negru zicea:

– Călugărul este al meu, fiindcă împlineşte voia mea. Nu este milostiv şi n-are parte cu Dumnezeu; îmi slujeşte ca un închinător la idoli.

– Ba nu, este al meu – se împotrivea îngerul –, fiindcă posteşte şi se roagă; pe lângă asta, este blând şi smerit.

Şi aşa se sfădeau, fără să poată ajunge la o înţelegere. Şi s-a făcut glas din Cer către îngerul purtător de lumină:

– N-ai parte în călugărul acesta; lasă-l, pentru că nu slujeşte lui Dumnezeu, ci lui mamona!

După aceasta, îngerul Domnului s-a depărtat de la el şi duhul întunericului a primit stăpânire aspra lui. Întâlnindu-l pe stradă pe acel călugăr, Sfântul l-a luat de mâna dreaptă şi i-a grăit:

– Robule al lui Dumnezeu, ascultă-mă fără întărâtare pe mine, robul tău, şi primeşte cu milostivire cuvintele mele sărăcăcioase. Nu mai pot să rabd faptul că tu, care era prieten al lui Dumnezeu, te-ai făcut acum slugă şi prieten al diavolului. Erai soare, însă te-ai pogorât în noapte întunecată, nenorocită. În timp ce alţii mor de foame, de frig şi sete, tu te veseleşti privind la mulţimea aurului. Te rog, împarte-ţi averea săracilor şi orfanilor! Străduieşte-te să fii iarăşi prieten al lui Dumnezeu!

1Cel de-al treilea viciu pe care Domnul îl observă la cărturari este făţărnicia. Aceasta se întâlneşte rareori în formă pură. A fi făţarnic numai de dragul de a fi făţarnic nu are sens. De obicei, făţărnicia reprezintă doar o mască ce ascunde un viciu lăuntric. La cărturari şi farisei, ea le acoperea slava deşartă şi iubirea de câştig. Rugându-se îndelung şi cu osârdie de ochii oamenilor, bineînţeles că nu se gândeau cum să placă lui Dumnezeu, ci cum să se facă drepţi şi evlavioşi în ochii oamenilor. Aşadar, această mască a evlaviei exterioare era îmbrăcată cu scopul de a-i amăgi pe ceilalţi.

Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege (Mt. 23, 27-28).

Poate că principala primejdie a făţărniciei constă în aceea că, amăgindu-i pe ceilalţi, omul începe, puţin câte puţin, să se amăgească pe sine însuşi. Bucurându-se de respectul oamenilor pentru păruta sa sfinţenie, văzând această veneraţie în faţa „dreptăţii” sale, cade şi el, fără să vrea, sub hipnoza opiniei generale, se pătrunde de un respect exagerat faţă de propria persoană, pe care oamenii o preţuiesc atât de mult, şi în cele din urmă începe să ia de bună falsa dreptate a evlaviei exterioare, confundând-o cu aurul curat al sfinţeniei. Ajungând în starea aceasta, omul devine aproape irecuperabil pentru Împărăţia lui Dumnezeu, căci încetează să înţeleagă că în slujirea lui Dumnezeu este nevoie de sinceritate, de simţământ lăuntric şi de iubire neprefăcută. Obişnuindu-se să se mulţumească numai cu exteriorul făţarnic, devine incapabil de o slujire sinceră. Aşa erau oamenii care se înghesuiau în jurul Mântuitorului în timp ce El, însoţit de ucenicii Săi, şedea în dreptul cutiei darurilor din Templu şi Se uita cum pune poporul bani în ea. Şi aici I se înfăţişa tabloul aceleiaşi făţărnicii şi evlavii de faţadă. Mulţi bogaţi puneau mult, deschizându-şi pungile încet, cu solemnitate, numărau arginţii sunători fără grabă, cu o înfăţişare prefăcut nepăsătoare, dar observând cu agerime pe sub sprâncene dacă îi privesc cei din jur, extaziaţi de dărnicia lor. Aceştia erau vrednici ucenici ai îndrumătorilor lor.
Pe fondul acestei îngâmfări deşarte şi făţărnicii emfatice a cărturarilor şi vizitatorilor1 bogaţi ai Templului se conturează atât de îmbucurător figura văduvei sărace, modeste şi inimoase în osârdia sa către Dumnezeu! Ea s-a apropiat cu sfială de cutia darurilor şi, pe furiş, roşind şi ruşinându-se pentru darul său neînsemnat, a pus acolo ultimii săi bănuţi.

Dar cât de mare a fost darul acesta în ochii lui Dumnezeu!

Chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis:

„Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi, pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa” (43-44).

Aşa preţuieşte Domnul sinceritatea, râvna şi dragostea.

Din aceasta reies pentru noi o mare lecţie şi o mare îndatorire. Adeseori suntem înclinaţi să spunem că nu putem sluji cu nimic lui Dumnezeu, fiindcă nu avem nici mijloace, nici talente. Pe unii această idee îi deprimă, pe când alţii, dimpotrivă, găsesc în ea, nu fără satisfacţie, o îndreptăţire a leneviei şi indiferenţei lor. Exemplul văduvei sărace ne învaţă că până şi micile sacrificii, până şi gesturile mărunte pot fi de preţ înaintea lui Dumnezeu dacă sunt făcute cu râvnă din inimă – iar dimensiunile neînsemnate ale acestor sacrificii le fac posibile şi accesibile pentru oricine. Ca atare, nimeni nu se poate scuza spunând că nu are suficiente mijloace ca să slujească lui Dumnezeu. Darul poate fi mic, şi acesta nu este un păcat. Rău e atunci când în inimă nu se află osârdie şi dorinţă de a face ceva pentru Dumnezeu.

„Viaţa, scrie Preasfinţitul Teofan Zăvorâtul, este vreme de negustorie. Vinde ce ai, chiar dacă ai numai opinci sau curmeie. Oricine are ceva. Cercetează-te singur şi vezi ce ai şi ce poţi să dobândeşti, şi lucrează fără lenevire.”

„Dar eu sunt un om atât de mărunt, vor spune unii, şi cum pot sluji eu, în nimicnicia mea, Marelui Dumnezeu, ce poate cere Domnul de la mine?”

Pentru Dumnezeu nu există însă oameni mărunţi şi neînsemnaţi. Pentru El toţi sunt deopotrivă de scumpi, pentru că sunt copiii Lui. Văduva modestă, care era mai săracă decât ceilalţi şi mai prejos ca poziţie socială, s-a priceput, în osârdia sa, să Îi aducă lui Dumnezeu darul cel mai bogat.

„Dar eu pot să fac atât de puţin, vor spune alţii, în puterile mele stau doar servicii fără însemnătate şi sacrificii mărunte. Ce preţ pot avea în faţa Celui Preaînalt mărunţişurile acestea?”

1În viaţa duhovnicească nu există mărunţişuri: totul e important, fiindcă şi cele mari se alcătuiesc aici din cele mărunte.

Iată de ce creştinul trebuie să fie foarte atent chiar şi la aspectele mărunte ale purtării sale.

Din nefericire, adeseori noi nu dăm nici o însemnătate acestor „mărunţişuri” ale vieţii. Certurile mărunte, zeflemelele uşoare, vorbele muşcătoare aruncate în treacăt – toate acestea ni se par atât de neînsemnate… Şi totuşi, după cum spunea un psiholog francez,

„orice succes important se explică prin atenţia acordată detaliilor. Napoleon a obţinut marile sale victorii doar pentru că era neobişnuit de atent faţă de toate detaliile pregătirilor militare, fără să scape din vedere nimic, până la ultimul nasture soldăţesc… Foarte mulţi se apucă cu entuziasm şi pasiune de orice treabă care le place, dar nu suportă munca seacă, plictisitoare, de care este nevoie în ea. De asta şi pier foarte multe talente fără nici un rezultat practic”.

Marele se clădeşte din cele mici, fiindcă marele este rezultatul acumulării treptate, şi nesocotind cele mici nu vei ajunge niciodată la cele mari. Fiecare nevoinţă se clădeşte pe calea acumulării de mici strădanii.
Lucrul acesta trebuie subliniat cu deosebire în ce priveşte dezvoltarea voinţei şi a caracterului moral. Voinţa omului se dezvoltă numai şi numai pe calea victoriilor mărunte. În calea voastră a răsărit o ispită. Nu aţi cedat tentaţiei, printr-o încordare a voinţei aţi înăbuşit dorinţa cea rea, v-aţi biruit pornirea spre păcat: voinţa voastră s-a întărit puţin, a devenit mai puternică, fiindcă orice exerciţiu făcut cu încordare este însoţit atât în organismul fizic, cât şi în suflet de o acumulare de forţe. A doua, a treia biruinţă vă vor întări şi mai mult voinţa… Şi aşa, treptat, creşte forţa caracterului şi statornicia acestuia în bine. Sfinţenia nu este altceva decât un lung şir de biruinţe morale, un şir nesfârşit de puncte strălucitoare, care pentru observatorul dinafară se contopesc într-o linie luminoasă neîntreruptă, asemenea Căii Laptelui. Uitaţi-vă noaptea la cerul limpede, înstelat. Veţi vedea deasupra voastră o nebulozitate luminoasă care se întinde de la un orizont la altul ca o panglică ondulată. Este Calea Laptelui, ce pare un râu de foc neîntrerupt – dar dacă veţi privi mai atent, veţi vedea că este alcătuită din nenumărate stele aparte.
Se spune că la monetăria din Philadelphia există o cameră a cărei podea este acoperită cu un strat compact de aur. La finisarea monedelor, particule foarte fine din aur au căzut mereu pe podea şi, cu timpul, au aurit-o.
Aşa stau lucrurile şi în om: adeseori admirăm frumuseţea morală, blândeţea, curăţia de cristal a sufletului cuiva, însă ştim oare cât l-a costat să devină astfel şi cum a ajuns să aibă asemenea calităţi? Cel mai des nu este vorba de un dar al naturii, cu care omul este înzestrat din născare, ci de rezultatul unor nenumărate sforţări şi mici victorii morale asupra propriilor patimi.
Pe de altă parte, şi calităţile negative ale sufletului se dezvoltă pe calea repetatelor concesii şi înfrângeri morale. Fiecare concesie de acest gen descompune energia morală a voinţei. Picuraţi o picătură de murdărie din baltă într-un pahar cu apă curată, şi apa va deveni tulbure. Otrava este dăunătoare şi în doze mici, şi trebuie să ne ferim de ea. Dacă coarda viorii slăbeşte cât de puţin, face să sune fals toată armonia concertului. Iată de ce trebuie să avem o atitudine severă şi atentă chiar şi faţă de slăbiciunile şi greşelile mici.

Aţi văzut vreodată cum se formează şiroaiele de apă ce curg tulburi pe străzi în vremea 1ploilor de toamnă? ­Uitaţi-vă pe fereastră: umezeala ploii cade ca o măruntă pulbere de apă pe geamul rece; din această pulbere iau naştere picături mari, acestea cresc, alunecă în jos, ­unindu-se cu altele în mici şiroaie, la care se adaugă tot mereu picături noi… şi iată că deja prin rigole fug şuvoaie murdare, tulburi. Aşa e şi în viaţa morală: şuvoaiele murdare ale patimii şi viciului iau naştere prin repetarea de multe ori a unor fapte păcătoase. Adeseori, păcatele mărunte se acumulează devenind un viciu mare. Aşadar, ­feriţi-vă de păcatele mărunte!

Feriţi-vă de ele, mai ales fiindcă atunci slăbeşte simţul moral şi conştiinţa se toceşte. Iese ceva de genul obişnuitei istorii cu copilul şi haina nouă. De obicei, copiii au mare grijă de hainele noi şi le curăţă cu mult zel, dar odată cu prima pată piere orice sentiment de respect faţă de lucrul nou. Copilul nu mai are grijă de haină, şi aceasta ajunge imediat între costumele de toată ziua, acoperindu-se în scurt timp de pete şi petice.
La fel se întâmplă şi cu sufletul. Uneori, omul se păzeşte de păcat vreme îndelungată, dar după cea dintâi cădere se poate lăsa păgubaş de curăţia, păstrată cu grijă până atunci, a sufletului, spunându-şi: „Nu m-am abţinut!.. Acum este totuna! Ce-a fost, a fost, mortul de la groapă nu se mai întoarce! N-am de ce să mă mai strădui, nu mai merită să mă feresc de murdărie!..” Şi în scurt timp haina curată a sufletului este acoperită toată de petele păcatului.

Dar ce zic pete? Suntem acoperiţi de bube şi lepră din creştet până în talpă, cum zice Prorocul Isaia. Toată îmbrăcămintea sufletului nostru este murdară. Şi atunci, de ce să ne mai păzim?

Nu este chiar aşa. De pildă, minţim, dar ne străduim ca pe anumiţi oameni (mama, prietenii apropiaţi) să nu-i minţim. Această bucăţică a fost furată pentru dreptate de la sufletul deprins cu minciuna, şi acest colţişor de dreptate îl păstrăm cu grijă. Ajunge însă o singură concesie, şi „gardul” e stricat. Prin breşă năvălesc valurile păcatului, şi în scurt timp din colţişorul de dreptate rămâne doar amintirea tristă. Aşadar, feriţi-vă de păcatele mărunte şi de concesiile morale!

În cea mai mare parte, urmările exterioare ale păcatelor mici sunt neînsemnate, dar influenţa lor asupra sufletului este foarte dăunătoare.

Cel ce defaimă cele puţine, pe puţintel va cădea, grăieşte înţeleptul fiu al lui Sirah (Sir. 19, 1), adică „cine dispreţuieşte cele mici va decădea puţin câte puţin”.

„Să nu spui: cum poate cădea cel duhovnicesc? – scrie Sfântul Marcu Ascetul în Cuvântul despre pocăinţă. Atunci când va primi ceva mărunt dintre cele păcătoase şi nu va izgoni din sine acest ceva prin pocăinţă, lucrul cu pricina, prinzând rădăcini şi crescând în el, nu mai suferă să petreacă în singurătate, ci îl mână pe om şi la alte răutăţi de acelaşi soi cu el, ca şi cum l-ar trage cu sfoara. Dacă omul duhovnicesc intră în luptă cu acest rău şi-l alungă prin rugăciune, rămâne la măsura sporirii sale, pierzând, totuşi, în parte nepătimirea în măsura în care şi-a îngăduit să se împătimească de răul furişat în el.”

Intrând în ochi, firul de praf îl irită. La fel de sensibilă este şi conştiinţa în ce priveşte îngăduirea păcatelor mărunte, dar dacă acestea sunt repetate devine ca un stomac de struţ, care suportă chiar şi fierul. Ea mai poate fi comparată cu un lac care vara nu ţinea la suprafaţă nici măcar o pietricică, dar iarna, îngheţând, poate să ţină şi o căruţă.
Conştiinţa este paznicul sufletului, care la început este ager şi vigilent, însă păcatele mărunte îi astupă acestui paznic şi ochii, şi urechile. Iată un exemplu de pierdere a sensibilităţii inimii în urma unui singur păcat. Alipie, prietenul lui Augustin, ura priveliştea sângeroasă a luptelor de gladiatori, însă odată, când, la stăruinţele unui prieten, s-a dus în amfiteatru, la început, de groază şi de dezgust, nu şi-a deschis ochii, însă când spectatorii au început să aplaude cu entuziasm a tras, timid, cu ochiul, şi de atunci a îndrăgit aceste lupte…
De la mic începe marele. Moscova a ars de la o mică lumânare. Un singur vierme ajunge ca să distrugă un stejar, o mică crăpătură face să se scufunde o corabie. De la o gură de vodcă, băută cu dezgust, se poate ajunge la beţie. Rareori începe cineva direct cu păcatele grosolane, căci împotriva unor asemenea păcate se revoltă conştiinţa, însă aceasta le îngăduie pe cele mici. Putregaiul păcatului molipseşte sufletul doar treptat. A trecut un hoţ mic, îi deschide uşa unuia mare. Şi boala, şi incendiul trebuie înăbuşite în faşă.

„Deprinde-te să biruieşti cele mici dacă vrei să le birui pe cele mari”,

ne învaţă Ioan Scărarul.

Atunci când creştinul, înainte de a săvârşi păcatul, se linişteşte singur spunându-şi că este un păcat mărunt, prin această viclenie a sa sporeşte greutatea păcatului. Păcate mici… dar ele ne împresoară ceas de ceas, zi de zi, an de an. Numele lor este „legiune”. Ce consolare e să ­pieri nu de mâna unui singur Goliat, ci de săbiile unei mulţimi de filisteni? Lăcusta nu e mare şi nu-i puternică, dar prin mulţimea sa aduce nenorociri unei ţări întregi.
Atenţia faţă de lucrurile mărunte este, de obicei, o măsură a caracterului omului, un fel de barometru al sufletului. Cu cât este mai înalt omul duhovniceşte, cu atât este mai sensibil la lucrurile mărunte. Un scriitor rus povesteşte de­spre un om care, uitând să-şi ia rămas bun de la tovarăşii de drum cu care stătuse pe vapor sau în vagonul de tren, se întorcea câteodată o jumătate de kilometru ca să îndeplinească această datorie a politeţii şi să nu jignească nişte oameni aproape necunoscuţi. Cuviosul Ambrozie de la Optina plângea în hohote la spovedanie, mâhnindu-se că din pricina neputinţei trupului îşi îngăduise să mănânce un ou miercurea. Cuviosul Macarie Egipteanul, fiind deja la ­adânci bătrâneţi, îşi plângea încă un păcat din copilărie, şi anume că mâncase pe ascuns o păstaie găsită pe drum, pe care o pierduse unul dintre băieţii de o vârstă cu el.
Lipsa noastră de sensibilitate faţă de păcatele de acest gen este un indicator fidel al poluării sufletului. Cu cât e mai sensibil omul faţă de lucrurile mărunte, cu atât e mai înaltă treapta de moralitate pe care se află. Este greu de crezut că are o inimă mare omul capabil să necăjească pe cineva, fără să-şi dea seama, în mărunţişuri.
Atunci când un păcat sau altul este numit „mărunt”, aceasta arată o concepţie greşită asupra dreptăţii, care s-ar arăta, chipurile, în fapte eroice. Dreptatea nu este eroism, care îl face pe om, în urma unei porniri de o clipă, să-şi sacrifice viaţa şi să săvârşească fapte de o vitejie neobişnuită. Dreptatea se arată zi de zi în lucrurile mărunte, deşi ajunge câteodată la treapta eroismului. În ultimă instanţă, viaţa dreaptă, plină de luptă stăruitoare cu lucrurile mărunte, este mai presus de o faptă eroică sau foarte ascetică. Eroul poate să fie un om care duce o viaţă rea, pe când dreptul este întotdeauna bun. Eroismul este adesea rezultat al excitării nervoase sub influenţa unui impuls de o clipă, pe când dreptatea este rezultatul convingerii morale şi luptei stăruitoare, prelungite, a omului cu sine însuşi. A nu minţi, a nu osândi, a fi milostiv, a ierta, a te înfrâna, a te smeri – iată lucrurile mărunte în care ucenicul lui Hristos trebuie să fie credincios. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Încălcarea acestei voi, fie ea şi parţială, poate fi numită „păcat mărunt”? Falsificatorul de bani este vinovat şi atunci când falsifică un bănuţ. Adeseori, nelegiuirea voinţei se arată mai mult printr-un păcat mărunt decât prin­tr-unul mare.

(Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

cuvantulortodox

1

Pilda celor 10 fecioare si pilda talantilor. Cuvant despre cantarea: Iata, Mirele…

1

*

2

***

Parintele Petroniu Tanase: Sfanta si Marea Marti

Sfanta si Marea Marti ne pregateste pentru intrarea in ca­mara Mantuitorului cu doua parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare si parabola talantilor.

Prima pilda asemuieste intrarea in viata vesnica cu o nunta. Hristos e Mirele Care ne cheama pe toti la ospatul Sau de nunta, precum glasuieste utrenia zilei.

1„Mire Hristoase, Care esti cu podoaba mai frumos decat oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospatul cel duhovnicesc al nuntii Tale, dezleaga-ma de chipul cel ticalos al gresealelor mele… si, impodobindu-ma cu frumoasa haina a slavei Tale, fa-ma impreuna sezator luminat la masa imparatiei Tale…”.

Taina nuntii este mare, zice Sf. Ap. Pavel, dar in Hristos si in Biserica. Prin unirea nuntii se implineste intr-un chip ne­desavarsit, nazuinta omului dupa vesnicie; prin urmasii sai omul isi prelungeste viata dincolo de hotarele varstei sale. Nunta pamanteasca este insa o icoana stearsa a negraitei bucurii de a fi impreuna cu Mirele Hristos; unirea cu El este vesnica si bucuria fara de margini.
Dar pentru a putea intra impreuna cu Mirele, trebuie inde­plinite conditiile aratate in parabola celor zece fecioare: ve­ghere, feciorie si untdelemn in candele. Despre veghere si cura­tie ne-a invatat pe larg sfanta si marea Luni; acum se staruie indeosebi asupra untdelemnului. Intr-adevar, toate cele zece erau fecioare, toate au vegheat de-a lungul noptii in asteptarea Mi­relui; cinci din ele insa, pentru ca au avut untdelemn indeajuns pentru candele au fost numite intelepte si au intrat in camara impreuna cu Mirele; celelalte cinci pentru ca n-au avut grija sa-l cumpere la vreme, si-au pierdut ostenelile fecioriei si ale ve­gherii; au ramas afara din camara, de aceea au si fost numite nebune. Untdelemnul a fost deci piatra lor de incercare. Ce taina ascunde oare untdelemnul din candelele fecioarelor?
Fecioria are mare pret inaintea lui Dumnezeu. Mantuitorul Hristos S-a nascut din fecioara si a dus viata feciorelnica; Inaintemergatorul si prietenul Sau, Ioan Botezatorul, precum si ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul au fost feciorelnici; in viata vesnica, tronul Sau va fi inconjurat de feciorelnici. Pilda celor zece fecioare insa, parca ar vrea sa ne spuna ca fecioria singura nu-i indestulatoare pentru mantuire. Fecioarele cele nebune, desi fecioare, n-au intrat impreuna cu Mirele la nunta.

Sfintii Parinti inteleg prin untdelemnul din candelele fe­cioarelor, milostenia, ceea ce inseamna ca fecioria, pentru a fi mantuitoare, trebuie unita cu milostenia.

„Mari sunt aripile milosteniei, zice Sf. Ioan Gura de Aur, strabate vazduhul, trece de luna si 1de soare si de cetele ceresti… si se opreste in fata tronului Dumnezeirii. Oricate pacate vei face, milostenia atarna mai greu decat ele”.

„Fecioria este un lucru asa de mare, ca nici unul din cei vechi n-au putut s-o pazeasca: nici Noe, nici Avraam, nici Iosif. Fecioria si dispretul mortii erau virtutile cele mai grele. Numai de la Hristos a inflorit floarea fecioriei. Şi totusi, cele cinci fecioare fara milostenie au fost izgonite. Fecioria e focul, untdelemnul e milostenia; precum focul, tot asa si fecioria, daca nu este unita cu milostenia se prapadeste” (Omilia despre pocainta).

Care este rostul unirii acestor doua virtuti?

Sfintii Parinti deosebesc la o fapta, doua parti: trupul, sau forma vazuta a faptei si sufletul sau scopul cu care se face fap­ta. Ceea ce face ca o fapta sa fie buna sau rea este scopul ei si nu forma, pentru ca diavolul „care de la inceput este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8, 44), intotdeauna ascunde pacatul sub chipul virtutii. Adeseori forma, atat a virtutii, cat si a pa­catului poate fi aceeasi, pe cand scopul le deosebeste hotarat; scopul a toata fapta buna este Dumnezeu, iar scopul pacatului este moartea. De aceea, o fapta buna ca sa fie virtuoasa, are ne­voie de o garantie ca scopul ei duce la Dumnezeu. Aceasta garantie, Dumnezeu a pus-o in aproapele nostru:

„Intrucat ati facut aceasta unuia din acesti frati prea mici ai Mei, Mie Mi-ati facut!” (Matei 25, 40)

va zice Domnul. De aceea, orice fapta virtuoasa se valorifica prin purtarea pe care o avem fata de aproapele nostru; este o fapta de dragoste, de milostenie fata de dansul. Milostenia este deci certificatul de garantie al virtutii, ca este bine facuta, ca duce la Dumnezeu. La infricosatoarea Judecata, Dumnezeu va verifica numai aceste certificate si veri­ficarea va fi indestulatoare. Orice fapta virtuoasa, fara aceasta garantie, nu este mantuitoare. De aceea, Sf. Maxim Marturi­sitorul zice ca

„toata asceza care nu are dragoste este straina de Dumnezeu” (Filocalia II, p. 24).

Rostul acestei pilde la sfarsitul postului nu-i greu de ghicit, in curgerea postului, omul este mai atent la ostenelile trupesti: post, nevointe, metanii s.a. care, bine facute, duc la subtierea trupului, la curatie, la feciorie, fecioria fiind o sinteza a vir­tutilor trupesti. Ea oglindeste chipul cel dinafara, forma virtutii; milostenia insa, ca dragoste de Dumnezeu si de aproapele, oglindeste mai ales fata launtrica a virtutii, scopul ei. Adevarata virtute trebuie sa le uneasca pe amandoua: ostenelile trupesti cu virtutile sufletesti; fecioria trebuie sa se impodobeasca cu mi­lostenia, altfel nu este mantuitoare.
Fecioarele cele nebune sunt chipul acestor nevointe care nu mantuiesc, ostenelile care se fac pentru ele insele, nu pentru Dumnezeu. De aceea ele sunt „nebune”, caci este o nebunie sa duci o viata de osteneala si nevointa si la urma sa te alegi cu muncile cele vesnice. Lectia cea mare care trebuie tinuta minte din pilda fecioarelor este aceasta: mantuirea nu se agoniseste numai prin nevointe personale, prin asceza, acestea sunt ne­cesare, dar sunt numai o jumatate din pret si inca nu cea mai de seama; trebuie cealalta si cea mai de pret jumatate: faptele dra­gostei de aproapele.
Şi mai este o pricina a pomenirii acestei pilde in aceasta zi. Saptamana Sfintelor Patimi ne arata in chipul cel mai puternic marea dragoste fata de oameni a lui Dumnezeu. La Cina cea de Taina, El Insusi ne cheama sa ne apropiem cu „credinta si cu dragoste” si toti crestinii nazuiesc si se pregatesc sa guste din „ospatul Stapanului si din masa cea nemuritoare”. Ca sa ne invrednicim cu adevarat de acestea, pregatirea noastra pentru Sfanta Inviere trebuie sa fie incununata cu acestea doua: de feciorie si milostenie; de sfintenie personala si dragoste de aproapele.

1Cealalta pilda, a talantilor, ne atrage luarea aminte mai ales asupra a doua lucruri. Omul este dator sa fie virtuos. Mantuitorul ne-a poruncit adeseori: „Fiti sfinti”, „Fiti desavarsiti”, pentru ca omul are deja darul sfinteniei de la Sfantul Botez; a primit de la Stapanul talantul, el trebuie doar sa-l negutatoreasca, facand faptele pentru care a primit putere:

„… Fiecare din noi sa inmultim talantul darului dupa masura – ne indeamna slujba Utreniei – unul sa aduca intelepciune prin lucruri bune; cel credincios sa impartaseasca cuvantul sau celui ce nu stie tainele; altul sa-si imparta bogatia la saraci. Asa vom inmulti imprumutul, ca niste ispravnici credinciosi ai Domnului” (Laudele).

Pilda ne mai arata ca inmultirea talantului nu o face omul de unul singur, ci numai prin altul, prin zaraful de care pomeneste Stapanul:

„trebuia sa dai argintul meu la zarafi” (Matei 25, 27).

Cine este acest zaraf, ne-o spune Slava laudelor zilei:

„Iata ca-si incredinteaza Stapanul talantul Sau, tie, suflete al meu. Primeste darul cu frica, imprumuta pe Cel ce ti l-a dat, imparte-l la sa­raci si castiga prieten pe Domnul. Ca sa stai de-a dreapta Lui, cand va veni cu slava…”.

Zaraful sunt saracii si, prin ei, Insusi Domnul, caci cine da saracilor, imprumuta pe Hristos. Stapanul imparte talantii si tot El este zaraful care-i inmulteste, pentru ca sa adauge si dobanda la bogatia talantului. Vedem aici o minunata mestesugire a bu­natatii si dragostei dumnezeiesti. Dumnezeu ne daruieste daru­rile Sale si apoi ne indeamna sa I le dam cu imprumut, ca si cum ar fi ale noastre, pentru ca prin aceasta sa ne invredniceasca de mai mare rasplata; nu numai a darului, ci si a dobanzii si aceasta numai pentru o neinsemnata osteneala: bunavointa de a imprumuta darul primit. Inca o data vedem cat de mari sunt faptele dragostei de aproapele.

(Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

***

1

Sfantul Ioan de Kronstadt: Cuvant despre cantarea: Iata, Mirele vine in miezul noptii

Ati ascultat acum, iubitilor, miscatoarea can­tare: Iata, Mirele vine in miezul noptii, care se can­ta la Denie in primele trei zile ale Saptamanii Patimilor. Pentru ca ea sa le fie limpede tutu­ror si sa le aduca roada dorita, dati-mi voie sa propun dragostei voastre o talcuire a ei. Canta­rea: Iata, Mirele vine in miezul noptii ne aminteste acea parabola a Mantuitorului in care El aseamana Imparatia cerurilor cu cele zece fecioare care, luandu-si dupa obiceiul vechi candelele, au iesit in intampinarea mirelui lor. Alcatuitorul cantarii a avut in vedere tocmai aceasta parabola. O vom reamintim aici si o vom explica pe scurt.

Imparatia cerurilor se va asemana cu zece fecioare, care luand candelele lor, au iesit in intampinarea mirelui. Cinci insa dintre ele erau fara minte, iar cinci intelepte, caci cele fara minte, luand candelele, n-au luat cu sine untdelemn, iar cele intelepte au luat untdelemn in vase, odata cu candelele lor – dar mirele intarzi­ind, au atipit toate si au adormit, iar la miezul nop­tii s-a facut strigare: „Iata, mirele vine! Iesiti intru intampinarea lui!” Atunci s-au desteptat toate acele fecioare si au impodobit candelele lor, si cele fara minte au zis catre cele intelepte: „Dati-ne din untdelem­nul vostru, ca se sting candelele noastre.” Dar cele intelepte le-au raspuns, zicand: „Nu, ca nu cumva sa nu ne ajunga nici noua si nici voua. Mai bine mergeti la cei ce vand si cumparati pentru voi.” Deci, plecand ele ca sa cumpere, a venit mirele, si cele ce erau gata au intrat cu el la nunta, si usa s-a inchis – iar mai pe urma au sosit si celelalte fecioare, zicand: „Doamne, Doamne, deschide-ne noua!” Iar el, raspunzand, a zis: „Adevarat zic voua: nu va cunosc pe voi.” Drept aceea, privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand Fiul Omului va veni (Mt. 25,1-13).

Talcuirea pildei: cele zece fecioare – cinci intelepte si cinci nebune – suntem noi, crestinii; dintre noi, unii sunt intelepti, in virtutea credintei lor, a vietii lor imbunatatite si a pregatirii lor pen­tru moarte, pe cand ceilalti sunt nebuni, in vir­tutea putinei lor credinte sau a nepasarii lor reci fata de credinta, a vietii lor trupesti, patimase, a nepregatirii lor pentru moarte si pentru judecata care urmeaza indata dupa aceasta, intrucat este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata (Evr. 9, 27).

1Ni se spune ca fecioarele nebune, luandu-si candelele, nu au luat cu ele si untdelemn. Ce sunt candelele acestea si ce inseamna untdelemnul pentru candele? Cande­lele sunt sufletele noastre, dupa cuvantul Mantuitorului: luminatorul trupului este ochiul (Mt. 6, 22). Prin ochi El intelege inima omeneasca sau sufletul; untdelemnul este, potrivit Sfantului Ioan Gura de Aur, milostenia – sau, indeobste, faptele cele bune. Asadar, crestinii nechibzuiti, iesind in intampinarea Mirelui, nu au pregatit pentru sufletele lor fapte bune, care sa le poata sprijini viata duhovniceasca, pe cand cei intelepti au luat untdelemn in vasele lor, adica si-au ago­nisit fapte bune, ca sa-L intampine pe Mire cum se cuvine.
Cine este Mirele? Iisus Hristos. Cand si cum iesim in intampinarea Lui? Toata viata noastra ar trebui sa fie o pregatire – la ince­put pentru intampinarea Lui aparte, caci fiecare suflet, dupa moartea sa, trebuie sa apara in fata Lui, incepatorului vietii noastre, ca sa dea soco­teala, si de aceea toata viata trebuie sa se ingrijim pentru a dobandi si pastra in inima credinta vie si dragoste fierbinte de Domnul, ca dupa moar­te sa ne infatisam nerusinati si neosanditi inain­tea infricosatorului Tron al Domnului slavei; iar la intalnirea cea de obste vom iesi dupa invierea noastra din morti,

cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi, cei ce au facut cele bune spre invierea vietii si cei ce au facut cele rele spre invi­erea osandirii (In 5, 28-29).

Mirele intarzie, adica Iisus Hristos intarzie sa curme viata noastra cea muritoare, nevrand sa piara cineva, ci toti sa vina la pocainta (II Ptr. 3, 9), si totodata intarzie cu cea de-a doua, slavita si infricosatoare venire a Sa, ca sa se inmulteasca din ce in ce fiii Imparatiei ceru­rilor – iar oamenii, amagiti de dulceata vremelnica a pacatului si de faptul ca raman deocam­data nepedepsiti pentru el, si vazand ca lumea dainuie, socotind ca ea va dainui astfel la nesfar­sit si avand ei insisi parte de sanatate trainica si de alte bunuri materiale, se cufunda in dormitare sufleteasca, nu se ingrijesc sa se indrepte, ci dorm somnul pacatului. Iata insa ca atunci cand in somnul pacatului este chiar miez de1 noapte, cand nimeni dintre pacatosi nici nu se gandeste la primejdia cumplita in care se afla, rasuna glasul tunator:

Iata, Mirele vine, iesiti in intampinarea Lui!

Atunci, toti se desteapta din somn si aprind candelele lor, adica isi incordeaza luarea-aminte a sufletului. Bine va fi atunci de crestinii cei intelepti, caci sufletele lor vor arde cu focul preadulcei iubiri de Domnul, dar va fi vai de cei nechib­zuiti: sufletele acestora, ca niste candele lipsite de untdelemn, se vor stinge, adica se vor intune­ca si se vor raci de lipsa dragostei catre Dumne­zeu, Izvorul iubirii, si vor incepe sa preguste chi­nurile iadului. Vor cere untdelemn, adica fapte bune, de la crestinii cei intelepti, insa aceia nu le vor da, ca sa nu ramana insisi in lipsa; vor merge sa cumpere de la cei ce vand, adica se vor apuca sa faca fapte bune si vor merge sa caute prilej pentru asta, insa tocmai atunci va veni Mirele, adica tocmai atunci cand vor dori sa faca fapte bune ii va ajunge moartea si ii va pune inaintea Judecatorului Ceresc fara nici un fel de virtuti, cu mirosul urat al faradelegilor. Vor dori sa intre in camara Imparatiei cerurilor, careia toti i-am fost meniti de la nastere, pentru care si traim – Domnul nu-i va lasa, ci le va zice: nu va cunosc pe voi.

Asadar, privegheati, isi incheie Domnul parabola, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand Fiul Omului va veni.

Acum e limpede pentru noi toti cantarea bisericeasca:

Iata, Mirele vine in miezul noptii, si fericita e sluga (adica fiecare crestin) pe care o va afla priveghind, dar nevrednic este iarasi acela pe care il va afla lenevindu-se (dormind cu somnul paca­tului). Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul (sufletesc al pacatului) sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii (vesnice) si afara de Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: „Sfant, Sfant, Sfant esti, Dumne­zeule, pentru Nascatoarea de Dumnezeu miluieste-ne pe noi.”

Amin.

(Sfantul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, Bucuresti, 2013)

cuvantulortodox

1

Privegeati si fiti gata!

2

*

1

***

Preotul martir Ilarion Felea: Pildele despre Venirea a doua si Judecata din urma:

(fragment):

Privegheati si fiti gata!…

Multi oameni sunt foarte ingrijorati de ziua venirii a doua; foar­te multi oameni nu sunt ingrijorati deloc de ziua venirii Domnului. Cei dintai gresesc, pentru ca in toate intamplarile vad „semne” ale venirii a doua si astfel se inseala pe ei si inseala si pe altii. Ceilalti gresesc amar, pentru ca sunt cu totul nepasatori si nu-si fac nicio socoteala si nicio pregatire pentru infricosata judecata care ne as­teapta pe toti.

Nelinistea unora si nepasarea celorlalti nu trebuie sa vina din pricina semnelor care arata – apropiata sau indepartata – venirea a doua. Mantuitorul Hristos a mustrat pe aceia care vad si cauta numai „semne” in toate intamplarile (Mt. 12:39,16:4; Lc. 11:29).
Pentru noi nu este de mare insemnatate sa stim cand va veni Domnul a doua oara, ci de cea mai mare insemnatate este sa stim cum ne infatisam la scaunul Sau de judecata. Ziua si ceasul cand Fiul Omului va veni, nimeni dintre oameni nu le cunoaste (Mt. 24:36; Mc 13:32; FA. 1:7). Cum dam noi raspuns in fata judecatii, aceasta e intrebarea cea mare. Cum? Iisus Hristos Domnul nostru in direc­tia aceasta vrea sa ne pregateasca: sa dam raspuns bun la infricosata Sa judecata. De aceea ne graieste in pilde si ne striga adeseori:

«Privegheati!… Fiti gata!… Privegheati si va rugati!… Ca nu stiti ceasul cand vine Domnul» (Mt. 24:42-43; 25:13; Mc. 13:33; Lc. 21:36).

«Fericite sunt slugile acelea, pe care venind stapanul, le va afla priveghind» (Lc. 12:37).

Stapanul este Iisus Hristos, care se intoarce «de la nunta», de la nunta imparatiei lui Dumnezeu (Mt. 22:1-10). Slugile sunt toti crestinii care au primit pe Iisus Hristos ca Domn si Stapan la carma vietii lor, precum si toti aceia care au intrat in slujba Mantuitorului ca sa vesteasca Evanghelia si sa impartaseasca poporului harul Sfintelor Taine (1 Cor. 4:1-2).

1Cine este oare sluga credincioasa si inteleapta, pe care a pus-o stapanul peste slugile sale, ca sa le dea hrana la vre­me? Fericita este sluga aceea pe care, venind stapanul sau, o va gasi facand asa. Amin graiesc voua, ca peste toate averile sale o va pune. Iar daca sluga aceea, rea fiind, va zice in inima sa: Stapanul meu intarzie, si va incepe sa bata pe celelalte slugi si sa manance si sa bea cu betivii, veni-va stapanul slugii aceleia in ziua cand nu se asteapta si in ceasul pe care nu-l cunoaste si o va pedepsi aspru si o va face partasa cu fatarnicii. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. (Mt. 24:45-51; Lc. 12:42-46)

Din aceste pilde se vede limpede ca pentru crestini cea dintai cerinta de pregatire, pentru a da un raspuns bun la judecata, este sa fie aflati slugi bune, slugi treze, credincioase si intelepte, slugi care-si asteapta Stapanul ca sa intre in mostenirea Lui. Privegherea cere de la noi sa fim treji si intelepti, sa ne dam seama care sunt datoriile noastre de crestini si astfel sa ni le indeplinim, incat in orice clipa sa fim gata de raspuns bun pentru judecata lui Dumnezeu. Gata oricand pentru clipa mortii; gata oricand pentru infricosata judecata; gata oricand sa ne intalnim linistiti si impacati cu Domnul, fara sa ne rusinam de privirea, de Evanghelia si de judecata Lui.

Asta inseamna cuvintele: Privegheati, fiti gata!…

Capitolul 24

1. Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de el ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului.
2. Iar El, răspunzând, le-a zis: Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească.
3. Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?
4. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva.
5. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.
6. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul.
7. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri.
8. Dar toate acestea sunt începutul durerilor.
9. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu.
10. Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii.
11. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi.
12. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.
13. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui.
14. Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.
15. Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeşte să înţeleagă –
16. Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi.
17. Cel ce va fi pe casă să nu se coboare, ca să-şi ia lucrurile din casă.
18. Iar cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi, ca să-şi ia haina.
19. Vai de cele însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea!
20. Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta.
21. Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.
22. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile.
23. Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi.
24. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.
25. Iată, v-am spus de mai înainte.
26. Deci, de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi.
27. Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.
28. Căci unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.
29. Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui.
30. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă.
31. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini.
32. Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara e aproape.
33. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi.
34. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea.
35. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
36. Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.
37. Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi venirea Fiului Omului.
38. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie,
39. Şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului.
40. Atunci, din doi care vor fi în ţarină, unul se va lua şi altul se va lăsa.
41. Din două care vor măcina la moară, una se va lua şi alta se va lăsa.
42. Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru.
43. Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa.
44. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.
45. Cine, oare, este sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care a pus-o stăpânul peste slugile sale, ca să le dea hrană la timp?
46. Fericită este sluga aceea, pe care venind stăpânul său, o va afla făcând aşa.
47. Adevărat zic vouă că peste toate avuţiile sale o va pune.
48. Iar dacă acea slugă, rea fiind, va zice în inima sa: Stăpânul meu întârzie,
49. Şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii,
50. Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte,
51. Şi o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

1

Cu mijloacele incinse si cu facliile aprinse

Se spune de atatea ori ca viata omului pe pamant este o cala­torie. De la nastere pana la moarte, calatorim mereu… Ne ducem unul dupa altul. Suntem calatori. Niciunii nu suntem mostenito­rii pamantului. Toti trebuie sa-l parasim, toti avem sa calatorim mai departe. Nici moartea nu opreste calatoria noastra. Avem sa calatorim cu totii, pana in fata judecatii lui Dumnezeu, pentru a da socoteala pentru faptele noastre, fie bune fie rele (Apoc. 2:23; 2 Cor. 5:10). Pentru calatoria aceasta din urma, Iisus Hristos Domnul ne indeamna sa fim totdeauna gata:

«Sa aveti mijloacele incinse si facliile aprinse» (Lc. 12:35).

Orice calator, atunci cand pleaca la drum, se gateste cu haine cu­rate, cu bani de cheltuiala si cu merindea trebuitoare. Mai are grija deosebita sa nu intarzie trenul, care1 il duce la tinta calatoriei. Cu atat mai mare trebuie sa fie grija noastra pentru calatoria din urma, ca sa prindem trenul vesniciei. Cum se necajesc oamenii cand le pleaca trenul dinaintea ochilor, cand vad ca-i lasa in urma si nu mai au nicio putere sa-l opreasca!… Dar cu trenul vesniciei cum stam? Ce trebuie sa facem ca sa nu intarziem? Ce sa luam cu noi si cum sa ne pregatim ca sa dam raspuns la infricosata judecata a lui Hristos? Cum putem sa fim totdeauna gata de drum, cu mijloacele incinse si cu facliile aprin­se, adica imbracati pentru calatorie si cu lumina sufletului aprinsa, pentru a trece prin noaptea mortii la lumina invierii?

Trei sunt mijloacele prin care se pregateste crestinul pentru viata vesnica: dumnezeiescul Har, credinta dreapta si faptele bune.

Harul e puterea pe care Dumnezeu o imprumuta omului, ca sa-l spele de pacate si sa-l sfinteasca. Puterea aceasta o primim in Sfintele Taine, „spre iertarea pacatelor si spre viata de veci“. Cine traieste ca un crestin botezat si cununat si cine moare spovedit si cuminecat, pleaca din lumea aceasta impacat cu oamenii si cu Dumnezeu. Pentru unul ca acesta cerul e deschis si fericirea cea vesnica asigurata.
Credinta e increderea in Dumnezeu, ascultarea de voia Lui si urmarea invataturilor Lui, asa dupa cum le cuprinde Sf. Scriptura si le propaga Sf. Biserica. Cine se tine de crezul crestin are usa deschisa spre imparatia lui Dumnezeu. Credinta nu ne lasa sa ratacim de la calea adevarului crestin. Prin credinta primim sfantul har, prin credinta ne imbratisam de bunurile cele vesnice, prin credinta ruga­toare si iubitoare ne luminam, intarim si mantuim sufletul.
Faptele bune sunt roadele harului ceresc si ale dreptei credinte in viata crestinului. Ele arata lucrarea Duhului Sfant in inima omului (Gal. 5:22). Cine face fapte bune, isi aduna comori in cer (Lc. 12:33-34), singurele averi care pot fi trecute din lumea aceasta in lumea cealal­ta. Daca am avea credinta incat sa mutam si muntii din loc si daca ne-am da trupul sa se arda, dar nu avem iubire – adica fapte bune -, n-avem niciun folos (1 Cor, 13:2-3).

«Caci precum trupul fara sufleteste mort, asa si credinta fara de fapte moarta este» (Iac. 2:26).

Iata in trei cuvinte toata invatatura si toata pregatirea pentru judecata din urma si viata vesnica: harul, credinta si faptele. In ele se arata mai pe scurt si mai limpede ce trebuie sa facem si cum sa traim, ca sa ne sfintim si mantuim sufletul.
Cei ce se sfintesc prin dumnezeiescul har, cei ce se intaresc prin pu­terea credintei crestine si cei ce-si aduna in cer comori de fapte bune, sunt cu mijloacele incinse si cu facliile aprinse. Acestia sunt gata de calatorie si bine pregatiti pentru raspuns bun la judecata din urma.

„Sfarsit crestinesc vietii noastre, fara durere, nerusinat, cu pace si raspuns bun la infricosata judecata a lui Hristos, da-ne Doamne…”

(Preot Ilarion V. Felea, Pildele Mantuitorului, Fundatia Justin Parvu, 2014)

cuvantulortodox

1