Atitudinea Sfantului Nectarie fata de eretici sau “mersul pe sfoara” al Ortodoxiei, intre iubirea pentru cei aflati in ratacire si ravna dogmatica. Cauzele schismei si de ce nu se poate face unirea cu catolicii

1

Atitudinea Sfântului Nectarie faţă de eretici

Cea mai desăvârşită stare a sufletului este iubirea, dar nu cea a simţurilor. Dacă iubirea este a rudelor, se numeşte afecţiune, iar dacă nu, este mulţimea de emoţii născute din simţuri şi aflate pe diferitele trepte ale necurăţiei. Aceste emoţii capătă chipul celui ce iubeşte şi al celui iubit. Despre iubirea aceasta a spus Domnul: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei“ (Luca 6, 32). Ca şi firea, această iubire se preschimbă neîncetat.
Iubirea cea mai desăvârşită este însă roada luptei şi a smereniei celei multe. Ea se naşte după ce sufletul s-a lepădat şi s-a eliberat de egocentrismul firesc vieţuitoarelor şi vine după ce sufletul nostru cuprinde în sine şi la rându-i se lasă cuprins în chip tainic în sufletul „aproapelui”. Atunci Duhul Sfânt ce locuieşte în sufletul nostru ni-l luminează ca să poată vedea în toţi oamenii firea cea unită; ne aprinde inima ca să nu-l mai deosebim pe prieten de vrăjmaş. Mai cu seamă în sânul Bisericii această iubire desăvârşită dimensiuni dumnezeieşti, pentru că Însuşi Domnul Iisus Hristos mijloceşte şi îi uneşte pe credincioşi în Duhul Sfânt. Astfel se împlinesc spusele Apostolului: „Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste si fapte bune” (Evrei 10,24).
De Dumnezeu purtătorul Părinte Nectarie avea această iubire, în toată desăvârşirea ei, iubire ce arde şi înflăcărează necontenit inima şi pe care nimic n-o poate schimba. O mărturisesc viaţa-i plină de sfinţenie şi scrierile. Avand această iubire, Părintele putea spune: „eu dorm, dar inima mea veghează“. Această iubire neschimbată şi neclintită este „împlinirea legii”, fiindcă îl preschimbă pe om în creatură heruvimică şi duh serafimic şi fiindcă îl face asemenea lui Dumnezeu, conducându-i întreaga fiinţă. Trăind deja „dimpreună cu sfinţii şi casnic al lui Dumnezeu”, Părintele era inima lumii, primind durerile, căderile, mizeria, nenorocirile, deznădejdile şi nefericirile lumii ca pe ale sale.
Acesta era Părintele nostru. Simţea într-însul toată durerea şi suferinţa lumii. Plângea şi se ruga pentru lume, pentru toţi copiii lui Dumnezeu „cei risipiţi”, pentru toată zidirea, chiar şi pentru demoni. De aceea, în ochii săi ereticii ce altceva puteau fi decât copiii rătăciţi ai Tatălui şi Dumnezeului său şi „în putinţă” fraţii săi întru Hristos. Cum să nu-i iubească, să nu-i plângă şi să nu se roage pentru ei? Cum ar fi putut face altfel, când într-însul stăpânea „iubirea ce nu ale sale le caută?” Şi, de vreme ce nu el trăia, ci Hristos trăia într-însul, cum să nu-i fi simţit ca pe propriile sale mădulare?
Toţi sfinţii care L-au avut pe Hristos în inima lor plangeau pentru eretici. Apostolul Pavel 1ajunsese în punctul în care ar fi primit să se despartă de Hristos de dragul semenilor săi care-l războiau:

„Că mare îmi este întristarea şi necurmată dorinţa inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi…” (Rom. 9, 2,3).

Asemenea locuri sunt multe la Sfinţii lui Dumnezeu, cei care L-au avut în inima lor pe Cel Ce “este iubire”.

Duhul iubirii pentru eretici l-a predat sfântul Părinte elevilor săi de la Rizarios, la orele de teologie pastorală, voind a-i elibera din mreaja intoleranţei ce chinuie suflete­le necurate în numele, zice-se, al Ortodoxiei. Părintele şi-a prefăcut durerea faţă de cei din afara Bisericii în învăţătură întemeiată pe morala Bisericii.
Iată ce lucruri neobişnuite pentru câţi n-au gustat din iu­birea lui Hristos scria sfântul în „Teologia Pastorală”:

„Episcopul e dator a rămâne veşnic în principiile morale ale Sfin­tei Evanghelii şi a nu ieşi niciodată din ele, nici a le încălca sub acoperirea deosebirilor dogmatice. Acestea, ca unele ce se referă numai la credinţă, lasă liberă şi neatinsă iubi­rea, căci dogma nu se războieşte cu dragostea. Iubirea este dăruită dogmei, fiindcă «toate le suferă şi toate le rabdă». Iubirea creştină este neschimbată pentru aceea că nici cre­dinţa şchioapă a ereticilor nu poate schimba dragostea în­dreptată asupra lor. Cineva poate atrage prin iubire la cre­dinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor. Niciodată nu se cuvine să se jertfească iubirea pentru o deosebire de dogmă. Pentru aceasta să ne fie pildă Apostolul neamurilor, care, din dra­goste chiar şi pentru cei ce L-au răstignit pe Hristos, dorea să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubeşte pe eretici şi nu lucrează şi pentru ei, toate le face din râvnă mincinoasă şi este lipsit de dragoste. Căci acolo unde este dragoste, este şi adevăr, şi lumină, iar râvna cea mincinoa­să şi slava plină de rătăcire sunt vădite şi alungate de lu­mină şi de iubire. Chestiunile legate de credinţă nu trebuie să micşoreze iubirea. Învăţătorii urii sunt ucenicii celui rau. Fiindcă dintru acelaşi izvor nu curg şi dulcele, şi amarul. Invăţătorul iubirii, care este episcopul, nu e cu putinţă sa nu iubească, fiind cu desăvârşire neputincios să urască, aceasta pentru pentru că preaplinul iubirii izgoneşte ura” (69).

L-am descris deja pe Părintele nostru ca fiind un barbat plin de râvna cea întru cunoştinţă, stăpânit de iubire pentru oricine avea altă credinţă şi care, cu orice chip, se îngrijea şi se ruga pentru cei rătăciţi, să le deschidă Domnul ochii sufletului ca să poată vedea lumina adevărului. Cităm in continuare dintr-o carte a Părintelui nostru purtător al întelepciunii dumnezeieşti o descriere psihologică a ierarhului plin de râvna cea fără cunoştinţă. In câteva linii ne înfățişează cum lucrează sufletul aceluia, plin de patimă şi ura împotriva celor ce s-au depărtat de dogmele adevărate.

1„Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, rătăceşte în gândirile şi lucrările sale; închipuindu-şi că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, făptuieşte cele potrivnice poruncilor legii şi von dumnezeieşti. Făptuieşte răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge şi nimiceşte. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toţi cei ce nu-i împărtăşesc principiile şi convingerile. Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, îi urăşte pe toţi ce au altă religie sau altă credinţă, nutrind faţă de ei pizmă şi mânie nestin­să. Se împotriveşte pătimaş la duhul adevărat al legii dumnezeieşti, stăruie fără judecată să-şi apere propriile-i păreri şi credinţe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiţie, de dorinţa de a învinge cu orice preţ, de vrajbă şi de plăcerea de a aduce pretutindeni şi oricând tulburare. In sfârşit, este un om aducător de pieire” (70).

Inima de Dumnezeu purtătorului Părinte Nectarie era aprinsă de iubire pentru toţi oamenii. Se îngrijea nu numai de mântuirea ortodocşilor, ci şi de cea a neortodocşilor, cum au făcut de altfel toţi Sfinţii Bisericii. Socotind că „prin iubire (episcopul) poate atrage la credinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor”, sfântul a desfăşurat o considerabilă activitate în toate direcţiile. A purtat corespondenţă cu prelaţi romano-catolici, catolici de rit vechi şi anglicani, cărora le trimi­tea scrierile sale şi pe care încerca a-i aduce la dialog cu Patriarhia Ortodoxă.
Sigur de ortodoxia de diamant a sfintei noastre Biserici, preaînţeleptul ierarh, deplângându-i pe fraţii săi rătăciţi, nu numai că nu era spăimântat de a avea legături cu dânşii, ba chiar nădăjduia că toate contactele şi discuţiile teologice aveau a duce la ceva bun. In ce măsură au dat roade încercările sale bine-plăcute lui Dumnezeu nu ştim, oricum nu acest lucru este neapărat important. Cu adevărat vrednic în ochii lui Dumnezeu este a avea pururea sentimentul dato­riei, iubire şi truda pentru lucrarea binelui.
Pentru noi, care istorisim şi cercetăm perioade ale sfintei sale vieţi, importanţă au dreptatea faptelor sale, cele ce-i vădesc sfinţenia, şi vederile largi asupra marilor teme ale Ortodoxiei. Aşadar, autoritatea sa morală să ne fie pildă. In vreme ce toţi dorim să rămânem ortodocşi, nu toţi suntem de acord în privinţa alegerii metodelor. Avem a îndura tăgada şi atacurile ce vin fie din partea „celor prea-puţin râvnitori”, cum îi numeşte Sfântul Grigorie Teologul, fie din partea „celor prea-mult râvnitori”, atunci când se întâmplă să lucrăm ca unii ce doar sunt „râvnitori”. Şi atunci pilda sfinţilor care „mergeau pe sfoară”, fiindcă „a fi ortodox înseamnă a merge pe sfoară”, ne este foarte preţioasă.

[…]

Iubirea Părintelui pentru cei despărţiţi de Biserica orto­doxă, şi mai cu seamă pentru cei ce se născuseră în medii eterodoxe, nu l-a împiedicat niciodată însă să vadă rătăciri­le, ereziile şi cerinţele lor pline de vanitate, ce fuseseră tocmai cauza care a dat naştere blestematei schisme. Numai auzind acest cuvânt sfântul îşi simţea greu de Dumnezeu purtătorul său suflet, astfel că scria:

„Schisma, ce cuvânt greu pentru auz şi care ne arată şi cât de nevrednici ne so­coteşte Biserica soră, arătând atât despărţirea fraţilor ce fu­seseră ai unei singure Biserici, cât şi urmările nefericite ale acestei despărţiri…” (72).

Cartea care redă în modul cel mai concis şi limpede po­ziţia dumnezeiescului Părinte faţă de neortodocşi, în spe­cial faţă de papistaşi, este „Cauzele Schismei”, o adevărată catapultă îndreptată împotriva latinilor.

„Lucrarea noastră, scrie în Prolog, s-ar putea numi Istoria Schismei, deoarece se întemeiază pe fapte istorice şi a fost scrisă cu acribie istorică şi cu nepărtinire. Scopul nostru, pe care l-am avut întotdeauna, a fost să căutăm adevărul şi numai adevarul si să-l afirmăm pentru apărarea drepturilor Bisericii de Rasarit, drepturi pe care le-au nesocotit teologii Bisericii Apusene, magistri neîntrecuţi ai jurisprudenţei, care au subiectul ca nişte magistraţi şi nu ca teologi, aruncand pe seama Bisericii de Răsărit atât cauzele Schismei, cat si motivele perpetuării ei…”

Această lucrare în două volume, cuprinzând 560 de pagini, a fost scrisă în 1895. Sfântul mai notează în Prologul său că „mai există şi o a treia parte, adică un al treilea volum, care începe cu căderea Constantinopolului sub turci, ajungând până în zilele noastre. Acest al treilea volum voim a-l publica mai târziu.” Din păcate, n-a apărut niciodata şi nici nu se află pe lista lucrărilor nepublicate, de aceea e nevoie de cercetări pentru a fi descoperit.

Continuând cu cercetarea cauzelor schismei, înţeleptul nostru ierarh şi istoric ajunge la concluzia:

„Cauzele schismei nu sunt socotite a fi aceleaşi de cele două Biserici. Biserica Apuseană, de pildă, invocă semeţia Bisericii Răsăritene, care, din această pricină, refuză să recunoaască primatul Papei de la Roma în Biserică, aşa cum îl înţelege Biserica Catolică. Mai precis, îi reproşează Bisericii Ortodoxe faptul de a nu recunoaşte

1) Statornicirea primatului apostolic întru fericitul Petru.                                                           2) Continuitatea neîntrerupta a primatului Pontifului Romei.                                                   3) Firea şi fiinţa primatului Pontifului.                                                                               4)Autoritatea infailibilă a Papei.

La rândul ei, Biserica de Răsărit consideră că cele mai importante cauze ale schismei au2 fost următoarele:

1) Pretenţiile trufaşe şi necanonice de acceptare a primatului Papilor, pretenţii ce se împotrivesc duhului Uneia sfinte Soborniceşti şi Apostolice Biserici, despre care vorbeşte limpede Sfânta Scriptură, duh păzit cu străşnicie de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice.
2) Inovaţiile aduse care au făcut ca Biserica Romană să se depărteze din ce în ce mai mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolică.
3) Nerecunoaşterea autorităţii Sfintelor Sinoade, singurele în care se află adevărul Bisericii.”

Continuându-şi analiza deosebirilor dintre Ortodocşi şi Catolici, Prea Sfinţitul Părinte şi istoric ajunge la concluzii si propuneri nobile şi generoase, care, numai prin simpla lor acceptare, ar fi putut pune capăt schismei.

„Patru au fost aşadar cauzele care au despărţit cele două Biserici. Una a fost cea invocată de Biserica de Apus, iar pe celelalte trei le-a susţinut Biserica de Răsărit. Pentru a se putea înfăptui reconcilierea şi unirea lor, aceste cauze trebuiau să dispară, dar aici rezidă importanţa întregii probleme, fiindcă fiecare Biserică susţine crede că în ea se află adevărul. Fiecare cerea din partea celeilalte supunere, ca o condiţie a unirii. Astfel, Biserica Catolică îi cerea Bisericii Ortodoxe să accepte primatul Papei şi cele patru Capete, în vreme ce Biserica Ortodoxă cerea de la cea Catolică egalitate frăţească «Primus inter pares» şi ortodoxie după canoanele Sinoadelor Ecumenice, singurele care au infailibilitate.
Condiţiile unirii propuse de cele două Biserici erau de aşa natură, încât s-o facă cu neputinţă de înfăptuit. Aceste condiţii nu se întâlneau în nici un punct, fiindcă unii cereau de la alţii nici mai mult, nici mai puţin decât ca fiecare Biserică să se lepede de sine şi de principiile sale de căpătâi, cele pe care se întemeiază. Biserica Apuseană, pe de o parte, se întemeia pe primatul Papei, aşa cum îl înţelegeau apusenii, iar Biserica Răsăriteană, pe de altă parte, se întemeia pe Sinoadele Ecumenice. Aşa stând lucrurile, era cu neputinţă să fie acceptate condiţiile de unire ale celor doua părţi, ca unele ce aveau a răsturna din temelii fie o Biserica, fie pe cealaltă. Din această pricină, concesiile pe care erau gata a le face nu şi-au atins scopul. De pildă, primatul de onoare pe care i l-ar fi recunoscut Papei Biserica de Rasarit era o concesie inutilă, fiindcă era lipsită de valabilitate in ceea ce priveşte guvernarea Bisericii de Apus. Iarăşi, concesiile pe care le-ar fi făcut Papa Bisericii de Răsărit, îngaduindu-i să rămână în dogmele, cutumele şi rânduielile ei, n-au fost luate în consideraţie ca atare, de vreme ce acestea erau cele legiuite şi întemeiate pe canoanele Bisericii. Nu numai că Biserica Ortodoxă avea a rămâne întru aceleasi dogme şi rânduieli, dar cerea ca Papa însuşi dimpreuna cu toată Biserica Apusului să le adopte, să se întoarcă în sânul ei, lepădându-se de viaţa de până atunci, şi să se apropie de ea cu căinţă. Aşadar, nici una din aceste aparente concesii nu conta, fiindcă nu erau adevărate. Ca să se înfăptuiasca unirea, ar fi trebuit ca ele să înlăture cauzele separarii. Concesiile aveau a fi adevărate numai atunci când Papa ar fi cedat de la sine, iar nu când tolera cele bine întocmite ale Bisericii de Răsărit. Prin urmare câtă vreme cauzele separării celor două Bisericii rămâneau neschimbate, dat fiind că fiecare parte se agăţa de condiţiile sale, şi unirea lor rămânea imposibilă. Pentru a căpăta temei, unirea ar fi trebuit să se fundamenteze pe aceleaşi principii, altfel orice trudă este în zadar” (73).

Sfântul Nectarie s-a ocupat în continuare de un subiect de dispută pentru teologi, anume dacă Apostolul Petru s-a dus vreodată la Roma. Sprijinindu-se pe dovezile serioase aduse, a ajuns la concluzia că Sfântul Petru n-a călătorit la Roma. Indiferent dacă punctul său de vedere convinge sau nu, Părintele a încercat să surpe orgoliul latinilor şi o dată cu acesta şi temeiul întâietăţii pretinse de instituţia papală in întreaga Biserică creştină.
Chiar dacă se va admite într-adevăr faptul că Apostolul Petru este întemeietorul Bisericii Romano-catolice, totuşi nu rezultă din nici o sursă că aceasta ar deţine primatul puterii, transmis de la un Papă la altul. Istoria Bisericii grăieşte de la sine că autoritatea supremă sunt Sinoadele Ecumenice. Ca să arate cât de neîntemeiate sunt pretenţiile latinilor în legătură cu infailibilitatea Papei, de Dumnezeu purtătorul Părinte şi profesor a avut răbdarea de a face o retrospectivă istorică, dovedind că numeroşi Papi n-au fost deloc fără greşeală, de vreme ce unii au căzut pradă ereziilor, iar alţii au dus o viaţă scandaloasă, lucru adeverit de nenumărate mărturii. Multă lumină revarsă asupra subiectului capitolul „Despre erorile de dogmă ale Papilor”, demonstrând fragilitatea dogmei Infailibilităţii (74).
Acest studiu ştiinţific şi istoric remarcabil dedicat cauzelor schismei, prin care Părintele desfiinţează catolicismul, se sfârşeşte astfel:

„Indiferenţa Papei a condamnat întreg Răsăritul să sufere nenorocirile celei mai crude tiranii şi aceasta pentru că Biserica de Răsărit n-a trădat credinţa Sinoadelor Ecumenice, deşi toate i le-a conces Papei. Dumnezeu va să judece cu judecata cea dreaptă şi va da răsplata Sa în ziua cea mare, Ziua de Apoi. Dumnezeu să fie ajutor Neamului şi Bisericii” (75).

(in: Monah Teoclit Dionisiatul, Sfantul Nectarie din Egina, facatorul de minuni. Viata, invataturi, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007)

cuvantulortodox

1

1

Sfantul Nectarie din Eghina si patimile noastre: Mandria, trufia, slava desarta, incapatanarea, laudarosenia…

1

***

Despre trufie si despre cel trufas

Trufia este cugetul infumurat al omului neinsemnat, care socoteste despre sine ca este mare si important. Cel trufas are o parere foarte buna despre sine, gandeste dispretuitor si socoteste ca, ignorandu-le pe toate, este intelept; face parada de cumpatare, in timp ce el este nechibzuit; are impresia ca este cine­va, desi este un nimeni; se amageste cu fapte care sunt fara de nici o valoare. Cu toate ca este rau, gandeste despre sine ca este bun: nu-si masoara faptele, apreciindu-le dupa masura comuna, ci dupa masura ingamfarii sale.
Cei vechi socoteau ca aceasta patima este prin firea ei necurata si au definit-o ca fiind un obstacol in calea bunastarii, deoarece omul care socotes­te despre sine ca este mare nu poate accepta sa fie indreptat.
1Dupa socotinta trufasului, ceea ce gandeste despre sine aceea si este intr-adevar.
Cel trufas ii dispretuieste pe ceilalti, iar pe casnici ii priveste de sus; este surd, iar fraiele mintii lui sunt nestatornice, asemenea bataii de vant.
Este vesnic intristat si nemultumit, ca unul ce socoteste ca nu-i sunt apreciate meritele; este un acuzator de temut al celorlalti, si mai ales al celor care n-au nici o admiratie pentru el; se plange ca este nedreptatit de cei aflati in pozitii superioare si invinuieste [pentru aceasta] pronia dumnezeiasca. Trufasul este lipsit de evlavie, pentru ca nu se inchi­na decat propriei persoane.
Despre infumurare si despre cel infumurat
Infumurarea este trufie, obsesie, aroganta, slava desarta; infumurarea este o excrescenta a sufletu­lui bolnav, asemenea puroiului care se formeaza in rana.

Sfantul Vasile cel Mare spune:

„infumurarea pare sa fie cea mai rea dintre toate patimile ome­nesti, pentru ca toti cei cuprinsi de ea vor avea parte de pedeapsa pe care a primit-o si diavolul.”

Cugetul trupesc ii umple de trufie mintea celui infumurat, cazand sub puterea diavolului. Este plin de semetie si de smintire, este infatuat, dement si parelnic chibzuit.

„Cel posedat de infumurare, ca si cum ar fi fost plasmuit de un creator rau, nu este in stare sa vada chipurile lucrurilor decat deformat” (Platon).

„Intreit nefericiti sunt toti cei care se trufesc, gandind despre sine ca sunt grozavi, pentru ca acestia nu cunosc firea umana” (Menandru).

Despre mandrie si despre cel mandru

Mandria este semetie, cuget sfidator si faptul de a gandi [despre sine] cele ce nu se cuvin.1 Mandria este asemenea dispretului fata de Dumnezeu; pentru ca atunci cand cineva lucreaza un anume bine si nu-l pune pe seama lui Dumnezeu, ci pe seama puterii proprii, Il dispretuieste pe Insusi Dumnezeu. Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu, pentru ca acela care isi pune reusitele pe seama sa Il neaga pe Dumnezeu si se asaza pe sine in locul lui Dumnezeu.

Teodoret spune:

„Toate felurile de pacate sunt respingatoare, dar cea mai nesuferita dintre toate este mandria.”

Iar Sfantul Grigorie de Nyssa afirma:

„Mandria – ar putea spune oricine – este samanta sau radacina spinului pacatului pentru cel care socoteste ca nu va pacatui.”

Teofilact numeste mandria „culmea rautatilor si dispret fata de Dumnezeu“.

Iar Vasile al Seleuciei spune:

„Mandria este obarsia bolilor, vrajmasa lui Dumnezeu; ea ignora cele ale firii si este bolnava de cele ale diavolului, din cauza carora drumul spre virtute este zadarnic; chiar daca ai aduna toate virtutile laolalta, de indata ce se arata aroganta, facliile acestora se sting [cu totul]. Nici un folos [duhovnicesc] nu aduce postul, atunci cand se insoteste cu mandria; de prisos este fecioria, odata ce a fost intinata de mandrie; Dumnezeu nu primeste dreptatea care se pune in slujba trufiei si uraste facerea de bine hranita cu [patima] infumurarii.“

Cel mandru este o fiinta nerecunoscatoare si nechibzuita. Sfantul Vasile cel Mare spune ca

„omul mandru este acela care isi manifesta ingamfarea sub ochii celor de fata, fiind priceput in a se arata celor­lalti mult mai bun decat este in realitate“.

Isidor Pelusiotul declara:

„Pe cel care pe de o parte savarseste un oarecare lucru, dar care apoi il arata ca fiind mult mai mare decat este in realitate, dispretuindu-i pe ceilalti, trebuie sa-l numim mandru.”

Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre mandrie:

„Nici un rau nu este asemenea mandriei: face din om un demon, o fiinta care insulta, huleste, se jura stramb; provoaca moarte si doreste sa ucida. Cel mandru traieste vesnic in necazuri, vesnic este indignat, vesnic este tulburat. Nu este cu putinta sa-si sature vreodata patima; chiar daca-l va vedea pe imparat plecandu-i-se si inchinandu-i-se, tot nu-i va fi indeajuns, ci si mai mult se va aprinde; asa cum iubitorii de arginti, cu cat ar aduna, cu atat au nevoie de mai mult, la fel si cei mandri, cu cat se bucura de mai multa cinste, cu atat o poftesc si mai mult; in acest fel, patima lor va spori [neincetat]; pentru ca este patima, iar patimile nu au nici o limita si nu se opresc deci atunci cand il vor nimici pe cel care le poseda.“

Mandria naste necuviinta, ocara, dispretuirea semenilor, lipsa de grija fata de saraci, impietrirea si neomenia. Dumnezeu Isi intoarce fata de la cel mandru. „Dumnezeu celor mandri le sta impotriva.”

Despre marire si despre cel ce se mareste pe sine

1Marirea inseamna a cugeta cele inalte, dar din vanitate si mandrie. Cel ce se mareste pe sine se socoteste deasupra tuturor prin izbanzile sale [inchipuite] si se infumureaza pentru virtuti, refuzand sa fie numarat printre cei simpli si umili; omul care se mareste pe sine este fanfaron, arogant, egoist, narcisist, iubitor de sine, dispretuitor.
Omul care se mareste pe sine se afunda in pofte absurde si trezeste in inima sa patimi nesatule; urmareste satisfacerea lor si, atunci cand esueaza, soarbe pahare neintrerupte de tristeti. Zadarnicia il stapaneste si l-a imbatat, adapandu-l din pocalul pe care-l tine-n mana. Cel ce se mareste pe sine duce o viata plina de necazuri.

Despre aroganta

„Aroganta este o stare [morala] care creeaza aparenta binelui sau a virtutilor care [de fapt] sunt inexistente” [Platon].

Cel arogant, desi este sarac, vrea sa arate ca este bogat; desi se afla in nevoi, incearca sa creeze impresia ca traieste in belsug; fiind cu totul lipsit de cele necesare, striga in gura mare ca este prosper; ofera in dar cele de care are nevoie pentru a supravietui si rascumpara cele cu care vrea sa faca parada; cauta lauda si vaneaza cinstirea, isi reneaga clasa din care face parte si isi insuseste un nume fals pentru a se recomanda ca fiind de neam nobil; se faleste cu facerile lui de bine si spune cuvinte mari despre fericirea sa; se lauda cu bogatia si se faleste cu vita lui nobila; se mandreste cu frumusetea si socoteste ca insusirile sale sunt exceptionale. Cei care-l cunosc il batjocoresc si cei ai casei isi rad de el. Aroganta este o patima foarte grava si cauza multor rele pentru societate; ea raspandeste vrajba si dezbinarea pretutindeni, provoaca schisme, rastoarna regimuri [politice], tulbura pacea, instiga la razboi, aprinde orase, dezlantuie toate relele.

Despre slava desarta

Slava desarta, spune Sfantul Vasile cel Mare, este hotul mieros al bogatiei duhovnicesti, gadele cel dulce ce al sufletelor noastre, molia virtutilor; care ne rapeste intr-un chip placut cele bune si care amesteca cu miere otrava propriei noastre amagiri, intinzand cugetului oamenilor paharul pustiirii.
Slava desarta nu este numai nimicitoarea faptelor bune, ci si povatuitoarea celor rele.
Slava desarta pateaza sufletele oamenilor cu toata pangarirea.

Ioan Damaschin spune:

“Slava desarta este desarta nu pentru ca iubeste slava, ci pentru ca nu iubeste slava lui Dumnezeu”.

Slava desarta subrezeste pana si temeliile celor mai inalte virtuti, lucrand la suprimarea lor; slava desarta este un rau foarte mare si viclean.

Sfantul Vasile cel Mare descrie astfel slava desarta:

“Cel care este slavit pentru bogatia lumeasca si poarta grija de slava omeneasca, care e trecatoare, si se increde in virtutile trupesti, are parte de slava pe care si-o acorda el insusi, nu insa de cea care duce la ceruri, ci de cea care ramana in tarana”.

Isidor compara slava desarta cu o floare care nu infloreste decat pentru cel mult o zi.

Despre incapatanare

Incapatanarea este opinia neclintita si de neschimbat a celui indaratnic. Omul incapatanat1 nu asculta decat de propria sa parere si se lupta din rasputeri pentru a si-o impune, cu toate ca este nechibzuita si puerila; este ignorant si vulgar. Aristotel spune: „Indaratnicii sunt cei care nu-si urmeaza decat propria lor opinie, cei ignoranti si! mitocani” (Etica nicomahica).
Cei incapatanati sunt infumurati, iubitori de vrajba, indaratnici, necrutatori, certareti, egoisti si ambitiosi. Persista sa-si impuna opinia lor in detrimentul adevarului si a ceea ce este intr-adevar de folos. Nu le pasa de adevar, de ceea ce este corect si drept; contrazic pe toata lumea in aceeasi masura, dar nu au obiceiul sa contrazica in chip intemeiat. Cel incapatanat nu poate sa-si faca prieteni, deoa­rece este respins de toti. Ca membru al unei comu­nitati, este nesuferit; prin incapatanarea lui zadar­niceste toate intrunirile. Ca partener de afaceri, este ireconciliabil, ca sot, este tiran si ca reprezentant al puterii, este foarte primejdios, pentru ca nu accepta nici un sfat din partea nimanui. Omul incapatanat cade in multe rele si adesea indaratnicia nu-l adapa decat cu amaraciune.

Despre laudarosenie si despre cel laudaros

1Laudarosenia sau fanfaronada inseamna a rosti vorbe mari, a grai fara nici un respect despre orice, a te trufi si a vorbi semet, a sfida si a insulta.
Omul laudaros isi deschide gura si spune lucruri exagerat de mari; cugeta arogant si-i desfiinteaza pe cei buni; ii dispretuieste pe cei puternici si arunca cu noroi in cei umili; se lauda cu marimea puterii sale si se increde in bogatie si vigoare.
Rade de cei care se tem de Dumnezeu si le vor­beste de sus, dintr-un spirit de fanfaronada. Vorbeste despre lucruri insemnate si se prezinta pe sine ca om incercat si desavarsit; vorbeste hulitor si isi bate joc de cei intelepti; incalca legea si refuza indato­ririle [cetatenesti]; savarseste nedreptatea si-i minte pe cei cu care poarta discutii. „Pierde-va Dom­nul toate buzele cele viclene si limba cea plina de laudarosenie”, spune Scriptura: pedeapsa dumnezeiasca ii asteapta pe cei laudarosi.
Laudarosul huleste si nu arata supunere fata de legi; le contesta autoritatea; vorbeste despre sine ca despre un inalt demnitar si isi proslaveste puterea; in cuvintele lui domina egoismul, iar gandurile sunt conduse de aroganta si infumurare. Plin de sine si orgolios, paseste trufas in lume, ca sa iasa in evidenta. Laudarosul este totodata obraznic si las; caci, fiind lipsit de judecata, este bolnav cu sufletul. Ameninta cu vorba, dar moare de frica. Sufletul laudarosului este lipsit de tarie morala, fiind las si nerusinat, pueril si necugetat. Dumnezeu Isi intoarce fata de la cel laudaros.

Despre lauda de sine

Lauda de sine inseamna a vorbi despre persoana proprie ca si cum ai fi cineva cu adevarat important sau cel mai capabil dintre toti; [cei care se comporta astfel] dovedesc o minte impovaratoare si ingusta; multi, dintre cei care intalnesc aceasta atitudine, fug de un astfel de om, fiind dezgustati [de el] (Plutarh).

„Lauda indreptata spre sine este goala si lipsita de orice valoare; atunci cand acestia n-au parte de laudele altora, impinsi de ambitia proprie, care rav­neste lauda, si parandu-li-se ca e just, se comporta intr-un mod urat” (Plutarh).

„Lauda de sine, facand parada de cuvinte, nu arata decat lipsa faptelor; vadeste mai degraba falsa virtute, care este interesata de aspectul exterior al lucrurilor, acuzand existenta unei minti goale pe dinauntru. Asadar, trebuie sa doresti sa faci cat mai multe fapte [bune], dar sa vorbesti cat mai putin [despre ele], ca sa nu ajungi sa fii asemenea unui butoi, plin de mandrie, care sta gata sa crape“ (Neofit Doukas).

1

*

1

Chipul omului mincinos

Cel ce minte este vicios, viclean, impostor, neevlavios si corupt; are un suflet plin de rautate, iar inima lui iubeste minciuna; este condus de ratacire si slujeste pacatului; a incalcat legea lui Dumnezeu si a urat adevarul; toata ziua cugeta nedrepta­tea si faradelegea si in cuvintele lui nu arata nici o evlavie fata de numele lui Dumnezeu. Mintea tul­burata cugeta fatarnic si scorneste minciuni, pentru a se impotrivi adevarului; numeste lumina intuneric si intunericul, lumina, dreptatea, nedreptate si nedreptatea, dreptate pentru a-l nedreptati pe aproapele sau. De la fata lui lipseste rusinea, orice buna-cuviinta l-a parasit; desi este dat pe fata, nu se rusineaza si desi este aratat ca fiind mincinos, nu roseste; face fagaduinte aproapelui si le incalca; ceea ce astazi marturiseste a fi adevarul, maine va adeveri ca fiind minciuna, si ce condamna ieri a fi nedrept, astazi sustine ca fiind drept. Cel ce min­te este dispretuit de toti; toti isi intorc fata de la el, mimeni nu-i cauta prietenia, este respins de toti si nimeni n-are incredere in el; desi traieste in societate, ramane fara prieteni; caile ii sunt strambe si pasii lui aduc pierzania; s-a indepartat de Dumnezeu si Dumnezeu Şi-a intors fata de la el. Mincinosul isi petrece viata in amaraciune, pentru ca minciuna il adapa in toata vremea cu necazuri; nenorocit si sar­man ajunge la capatul zilelor sale, sfarsindu-si viata in nefericire; nimeni nu-l miluieste, nimeni nu-l ajuta, pentru ca nici atunci cand sufera nimeni nu este de partea lui, si nici atunci cand spune adevarul nimeni nu-i da crezare. Cel ce minte ajunge victima minciunii si sfarseste nefericit din cauza ei.

Despre calomnie

1Calomnia consta intr-o acuza mincinoasa, fiind defaimare si vorbire de rau.

Despre calomnie, filosoful Cleantes declara urmatoarele:

„Nu exista ceva mai rau decat calomnia, caci l-a inselat pe ascuns pe cel care era increzator [ca totul e bine]; ea naste fara temei ura [impotriva orisicui].”

Iar Menandru spune urmatoarele despre calomnie:

„Cel care se lasa convins degraba de calomnii, fie este viclean in deprinderile sale, fie nu are decat socotinta unui copil. Nimic nu este mai dureros decat calomnia, intrucat sileste pe un altul sa fie supus acuzelor pentru pacatul savarsit de altcineva.”

Tucidide remarca:

„Nu este intelept nici a pleca urechea la calomnii si nici a le raspandi.”

Herodot observa:

„Calomnia este foarte rea; in fapt, doi sunt cei care savarsesc nedreptatea, si [numai] unul este cel nedreptatit; caci cel ce calom­niaza il acuza pe cel care nu este de fata, iar celalalt [care aude acuza] nedreptateste, lasandu-se convins inainte de a afla adevarul; iar cel absent de la discu­tie este nedreptatit in toate, acuzat fiind de cel din­tai ca este [un om] rau.”

Filon spune despre cei care calomniaza ca

„n-au parte de harurile dumnezeiesti, fiind suferinzi de aceasta boala demonica, cu ura si dispret fata de Dum­nezeu, fiind intru totul straini de orice fel de fericire“.

Hippias afirma:

„Calomnia este foarte grava, chiar mai rea decat insulta; insulta este mai putin grava decat calomnia pentru ca nu se face intr-ascuns.”

Maxim Marturisitorul spune:

„Sa te gandesti la calomniatori si la cei care imprastie zvonuri nu ca la niste binevoitori, ci sa te indepartezi de ei ca de nis­te serpi ucigatori.“

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice despre cei ce calomniaza urmatoarele:

„Cel care il calomnia­za pe aproapele se aseamana celui care se hraneste din insasi carnea fratelui sau, pentru ca i-a mancat [mai intai] renumele si apoi i-a provocat prin cuvant nenumarate alte rele.”

Despre omul viclean

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune despre omul viclean urmatoarele:1

„Iata aici un stralucit exemplu evanghelic: roaga-te, zice, sa nu fii dus in ispita; nimic nu este mai grav in afara ispitei decat faptul de a cadea in mainile omului viclean; acesta este mai rau decat o fiara; caci fiara nu ascunde ceea ce este, dar cel viclean, de multe ori, sub aparenta bunavointei, isi ascunde veninul, astfel incat capcana sa fie mai greu de descoperit, iar victima sa cada fara sa se apere in ea, ca intr-o prapastie; si n-ar gresi cineva daca ar numi buzele care vatama virtutea si care conduc la viciu «buze nedrepte».“

Sfantul Vasile cel Mare afirma despre viclenie:

„Viclenia este facerea de rau intr-ascuns, savarsita aproapelui sub aparenta binelui.”

Cuviosul Nichita Stethatos constata despre viclenie urmatoarele:

„Buzele nedrepte sunt ca ale omu­lui ce deoache si limba vicleana se aseamana gurii si limbii de sarpe, care ascund venin otravitor; tot cel ce merge dupa Dumnezeu se roaga sa-i fie izba­vit sufletul de acestea, pentru ca inima demonica si sufletul necugetat varsa necuratii in auzul oamenilor. Sa ne izbaveasca Domnul de omul nedrept si viclean!“

Despre judecarea [aproapelui]

Judecarea [aproapelui] inseamna a judeca si con­damna pe cineva pentru un anume pacat.

Sfantul Grigorie Teologul spune ca

„nimic nu este mai placut pentru oameni decat a judeca [fap­tele] altora“.

Iar Sfantul Ioan Gura de Aur observa ca

„judecata adusa [asupra oamenilor] a doborat suflete si le-a dus la pierzanie“.

1Apostolul Pavel ii instiinteaza pe toti ca acela care judeca nu are nici o scuza; caci cu judecata cu care il judeca pe aproape­le [nu face decat] sa se judece pe sine; pentru ca pe cele pe care le judeca le savarseste si el insusi. Gandeste-te la aceasta, omule, tu, cel care ii judeci pe cei care fac cele pe care le savarsesti si tu, o sa scapi oare, de judecata lui Dumnezeu? Fiecare isi duce povara sa. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur sfatuieste, zicand:

„Sa nu ne facem pe noi insine judecatorii aspri ai celorlalti, ca sa nu se ajunga sa ni se ceara si noua socoteala; pentru ca avem pacate mari care au nevoie de iertare; astfel, ar trebui mai degraba sa-i miluim pe cei care pacatuiesc foarte greu, ca sa putem, la randul nostru, sa cerem din vreme mila pentru noi; cu toate ca, oricat ne-am stradui, niciodata nu vom putea sa daruim atata iubire de oameni cata cerem de la Dumnezeu, Iubitorul de oameni… Iar cu cat cineva este mai aspru cu aproapele, cu atat mai mult va avea parte, la randul lui, de aspri­me dumnezeiasca. Sa nu vorbim, asadar, impotriva celorlalti.“

Şi Domnul porunceste:

„Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati veti fi judecati, si cu masura cu care masurati vi se va masura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama?“

Despre ocara

Ocara este vorbirea de rau, injuria si clevetirea.
Cel ce ocaraste este meschin, inclinat spre mustrare, insulte si invinuiri; are o inima necurata. Duhul ii este pervertit, iar sufletul ticalos. Gura ii este viclea­na, buzele pangarite, cuvintele nedrepte. Se institu­ie ca judecator aspru al fratelui sau, il osandeste fara ca acesta sa se poata apara; nemilos si necrutator, il ataca si isi pronunta verdictul asupra lui. Cel care ocaraste si cearta nu difera intru nimic de ucigas, pentru ca cel din urma ia viata, dar celalalt, cinstea, si temelia pe care se sprijina viata.

Despre clevetire si clevetitor

Clevetirea inseamna invinovatire, vorbire de rau. Clevetitorul il vorbeste de rau si-l1 invinovateste pe aproapele sau. Sfantul Vasile cel Mare zice:

„Clevetirea este a vorbi in lipsa fratelui, cu scopul de a-l defaima, chiar daca ceea ce se spune este adevarat.“

Iacov, ruda Domnului, povatuieste, zicand:

„Nu va graiti de rau unul pe altul, fratilor. Cel ce graieste de rau pe frate, ori judeca pe fratele sau, graieste de rau legea si judeca legea; iar daca judeci legea nu esti implinitor al legii, ci judecator. Unul este Datatorul legii si Judecatorul: Cel ce poate sa mantuiasca si sa piarda. Iar tu cine esti, care judeci pe aproapele?“

„Cel care cleveteste se hraneste din insasi carnea fratelui sau“ (Pateric).

Sfantul Vasile cel Mare ii socoteste vrednici de blestem atat pe cel care cleveteste, cat si pe cel care pleaca urechea, zicand:

„Daca cineva s-a aflat clevetind pe un altul si daca cel care il asculta pe cel care cleveteste nu-l cearta, sa fie afurisiti impreuna.”

Clevetitorul ia cinstea omului, asa cum ucigasul ii ia viata; ambii sunt in aceeasi masura ucigasi de oameni.
Despre invinuirea pe nedrept si despre cei care invinuiesc pe nedrept
Invinuirea pe nedrept este o acuza mincinoasa, iar cel care invinuieste pe nedrept este un minci­nos. Un intelept spune:

„Sa nu socotesti pe nimeni mincinos decat pe cel care invinuieste pe nedrept caci intre minciuna si acuza nedreapta nu este nici o diferenta.”

Şi cei de demult, precum si cei de astazi il numesc pe cel care invinuieste pe nedrept si defai­meaza calomniator.

Fara indoiala ca diavolul este cel care a inven­tat calomnia. Limba calomniatorului este asemenea veninului de scorpion. Denuntatorul este nezdruncinat in lucrarea sa, de vreme ce si-ar dori ca si stapanitorii sa iubeasca calomnia; ticluieste minciuni si defaima tot si toate. Nimici-va Domnul toate buzele cele viclene. Limba celui ce denigreaza uraste ade­varul. Calomnia a nimicit tineri si batrani, domni si carmuitori. Calomniatorul se bucura cu atat mai mult cu cat lucrarea sa are sorti de izbanda.

1

*

1

Despre vorbirea obscena si despre cel ce vorbeste obscen

Vorbirea obscena este vorbirea indecenta. Cel care vorbeste obscen este cel mai meschin dintre oameni, cel mai de necinste dintre toti; cu o infatisare ireverentioasa, cu un comportament imoral, cu o limba necuviincioasa, impertinent si fara rusine; este ridicol; el insusi se insulta pe sine, manjindu-se cu noroi si desfatandu-se de vorbele sale murdare; este abject, josnic, denigrator, lingusitor, alearga pe la mese, e batjocoritor. Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre cel ce vorbeste obscen:

Daca suvoiul [vorbelor sale] este atat de necurat, pricepe atunci cum este izvorul acestuia.” „Caci din prisosul inimii graieste gura.”[2]

Tot cuvantul putred iese din gura lui. Gura sa este plina de nerusinare, prostii si flecareli. Socoteste ca a vorbi cele ce nu se cuvin si a pro­fera cele care din bun simt nu sunt ingaduite este o gluma buna. Se poarta cum nu trebuie in compania celorlalti si este fata de toti vulgar.

Despre grairea in desert

Grairea in desert inseamna cuvantul de prisos, adica nefolositor si zadarnic. Cel care graieste in zadar este un om needucat, cu un comportament necizelat si un caracter deplorabil; este preocupat de lucruri neimportante si marunte, iar cuvinte­le ii sunt lipsite de intelepciune; vorbeste nepotri­vit si face greseli, spune vorbe goale si nu-i pasa de [timpul] aproapelui sau cand se pune pe vorba; nu exista nici cantar, nici masura pentru cuvintele sale si nici rigoare in spusele lui; este flecar si guraliv si vorbeste necugetat si prosteste. Gura o ia inain­tea mintii si insaileaza cuvintele intre ele fara nici o coerenta logica. Aluneca mai mult cu limba decat [cu piciorul] pe un teren alunecos. Cel ce graieste in desert isi pregateste siesi multe suferinte.

Despre clevetire

1Clevetirea este vorbirea de rau sau barfirea sau defaimarea. Este o patima cumplita, un rau ce nu poate fi stapanit, plin de tot ceea ce aduce moarte; este asemenea izvorului amar, ce scoate la suprafata ape care, atunci cand sunt baute, amarasc inima, iar atunci cand sunt revarsate pe pamant, usuca verdeata. Clevetitorul are o limba de neimblanzit, plina de amaraciune si minciuna; cuvintele sale distrug case si nimicesc suflete, provocand rele foarte mari. Cel ce cleveteste este rautacios, iar gura lui nu gra­ieste decat din prisosul inimii sale.

Despre flecarire si despre cel flecar

Flecarirea este vorba multa, trancaneala. Flecar este cel ce vorbeste mult, cel ce trancaneste.
Flecarirea este primejdioasa, urata si ridicola; este luata in deradere in discutiile obisnuite, este urata, din cauza aducerii de vesti rele si este ironizata ca fiind indiscreta si nestiind sa tina un secret.
Flecarirea este tron al slavei desarte, unde se asaza cel ce iubeste slava desarta pentru a se slavi pe sine.
Flecarului ii place sa vorbeasca pretutindeni, in piata, la teatru, la plimbare, in cursul zilei sau al noptii; cand ingrijeste un bolnav, este mai rau decat boala; atunci cand te insoteste intr-o calatorie pe mare, este mai neplacut decat raul de mare, iar cand te lauda, este mai suparator decat o mustrare.
Gura flecarului este mereu deschisa si nu cunoas­te tacerea; gura care nu se inchide niciodata este dezgustatoare, avand o limba guraliva si nerusi­nata; gura care vorbeste intruna provoaca multe neoranduieli.
Barbatul care vorbeste mult nu va fi iubit de cei intelepti, iar cei prudenti il vor uri. Cel care vorbeste neincetat o va apuca pe cai strambe si va fi respins [de toti].
Cel care vorbeste mult ajunge sa nu mai fie pla­cut nici de prieteni.
Din cauza vorbei multe nu va putea fugi de pacate.
Cel caruia ii place sa sporovaiasca pacatuieste in multe chipuri si niciodata nu invata nimic, pentru ca nu vrea sa asculte; inventeaza povesti si insira istorii. „Cel care inmulteste cuvintele se va face urat tuturor.” (Intel. Sirah 20,7)

Despre cel care se amuza pe seama altora

Cel care se amuza pe seama altora este ciudat, dificil, nestatornic, usuratic, schimbator.1 Cel care se distreaza pe seama altuia se schimba si se preface foarte repede, ii imita pe toti si pe toate, felul de a fi [al cuiva], cuvintele, rasul si mersul; face glume si da prilej de certuri inutile celor pe care-i ironizeaza fara motiv. In sufletul celui care face glume isi afla salasul vicii mari, dezordine si singuratate; armonia s-a pierdut, zidirea s-a naruit, frica a fost izgonita, respectul a disparut.

„Daca se afla cineva care este necinstit si urat, acesta este cel care face glume. Nimic nu este mai de rusine decat cel care se amuza pe seama altora. Gura lui nu este plina de har, ci de dureri” (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Despre rasete

Rasetele slabesc legaturile cumpatarii, duc la iubirea de placeri, indeparteaza cumintenia, aduc uitarea fricii de Dumnezeu si lipsa de teama fata de pedeapsa viitoare.
Omul este o fiinta care rade, dar in acelasi timp este o faptura rationala si morala. Este cu nepu­tinta sa se impotriveasca atunci cand este provo­cat de glume, dar, ca o fiinta rationala si morala, este dator ca niciodata sa nu starneasca sau sa cau­te rasetele.
Altceva este rasul si altceva rasetele; rasul firesc, care se arata ca un zambet si care misca inima celor mai tineri, din cauza unei situatii neasteptate, este ireprosabil si fara defecte. Rasetele insa, care vin de pe urma betiei, a desfranarii si a flecarelii strica sufletul. Despre acestea Scriptura spune: „Vai de cei care rad si cauta de dimineata bauturi ametitoare!“

Despre desfatare si despre cel ce iubeste desfatarea

1Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune despre desfatare aceasta:

„Desfatarea este o fiara, o fiara primejdioasa si neimblanzita; nici scorpionul si nici sarpele, daca si-ar gasi salas in maruntaiele noastre, n-ar distruge si infesta totul, asa cum poate pofta desfatarii sa doboare si sa piarda totul. Desfatarea este maica tuturor patimilor si a toata miasma. Ce rau face desfatarea? Ii face pe oameni mai rai decat porcii; caci porcul se tavaleste in noroi si se hranes­te cu murdarii. Oamenii insa se desfata cu o masa mult mai respingatoare, scornind mii de faradelegi si ticalosii.”

Iar Clement Alexandrinul afirma:

„Desfatarea lasata in seama placerilor ii impinge pe oameni la un nau­fragiu necrutator, fiindca ii instraineaza de iubirea de frumos si adevar, dar si de placerile nevinovate.”

Ce altceva este desfatarea decat iubirea lacoma de placeri si prisosul neobisnuit, aflat in slujba voluptatii?! Desfatarea aduce rasul fara masura, cuvinte fara randuiala, batjocura plina de naruire, flecareli nechibzuite si altele de care nu este bine nici macar sa amintim. Cei care se desfata cu belsugul de man­caruri si fac fara nici o masura risipa de paine, avand, pururea privirea aplecata in jos spre farfurii, nu mai sunt in stare sa-si ridice ochii spre cer; pantecele le este dumnezeu si slava lor, nerusinarea”.
Celor care iubesc desfatarea li se intuneca minti­le si devin necugetati, pentru ca desfatarea nu face mintea mai ascutita; cei care-si umplu burta sunt plini de sminteala.
Cei care iubesc desfatarea au ajuns robii patimilor si poftelor; au aprins inauntrul lor un cuptor si flacara lui le arde inimile; n-au parte de saturare, abundenta si prisosul intetindu-le si mai mult pof­tele, asemenea flacarii din cuptor. Cei care iubesc desfatarea si lacomia sunt cuprinsi de o nebunie cumplita, ajungand fara rusine si desfranati.

Despre desfatarea duhovniceasca

Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre desfata­rea duhovniceasca urmatoarele:

„Şi eu vreau sa ma desfatez, dar cu desfatarea adevarata, care nu se ofileste niciodata. Care este, asadar, adevarata desfa­tare, ce nu se ofileste niciodata si tine vesnic? Cheama-L fara incetare pe Hristos la masa; da-I Lui din cele ale tale, care sunt, de fapt, ale Sale. Aceasta iti va aduce o desfatare nesfarsita, care va spori mereu.”

Viclenia

Viclenia este o pornire a sufletului in acord cu care omul alege sa savarseasca de bunavoie1 ceea ce este impotriva voii dumnezeiesti; aceasta dispozitie rea este numita viclenie, dat fiind ca aduce asupra celui care o are durere si chin.
Viclenia il amaraste foarte tare pe cel viclean; in spatele cuvintelor sale nu se afla decat suferinta si chin. Viclenia este insuflata de cel viclean, care vrea sa supuna mintea si inima omului. Cei care sunt sta­paniti de viclenie vor fi nimiciti. Viclenia este vrajmasa Sfantului Duh si cauta sa intinda pe pamant imparatia celui viclean.
Viclenia este maica oricarui rau; este viata diabolica. Viclenia il indeparteaza pe om de Dumnezeu si il preda in mainile demonului celui viclean, facandu-l insotitor si aliat al lui. Viclenia lucreaza raul lupta impotriva binelui si pofteste ceea ce nu este placut lui Dumnezeu. Viclenia este o ratacire satanica ce-l duce pe cel viclean in amagire, pervertindu-i mintea si inima. Viclenia este un mestesug diavolesc pus in slujba raspandirii raului. Viclenia naste fatarnicia, duplicitatea si falsa evlavie, cu scopul amagirii oamenilor buni.
Cel stapanit de viclenie este caracterizat de deprinderi rele: prefacatorie, nesinceritate, tinere de minte a raului, dorinta de razbunare, minciuna, inselatoria invidie, ranchiuna, ura, uneltire, ipocrizie, nedrep­tate, bucurie de necazul aproapelui si toate viciile inrudite cu acestea, care duc la pierzare.
Omul viclean are mintea si inima necurate, iar sufletul sau raspandeste o duhoare de nesuportat.
Cel viclean, fiind dusman al lui Dumnezeu, este condamnat la nimicire: „Cei ce viclenesc vor fi nimi­citi cu totul“.

Despre ambitie si despre cel ambitios

1Ambitia este dorinta arzatoare a celui care iubes­te slava de a dobandi pentru sine glorie si renume. Cel ambitios vaneaza slava; scopul faptelor si actiu­nilor sale este slava; o doreste, folosind atat mijloa­cele permise, cat si pe cele nepermise si incearca orice pentru a avea parte de slava.
Pornirea nestapanita spre slava il abate de la calea imparateasca a virtutii, care conduce la sla­va adevarata, impingandu-l pe cai intortocheate, al caror capat este lipsa de glorie; ajunge un lingusitor marunt al celor puternici, un preamaritor inconstient al celor „desavarsiti”, o sluga ordinara si josni­ca a celor aflati in pozitii inalte si un servitor zelos al slugilor celor care se afla la putere. In sufletul lui nu predomina decat un singur simtamant – cel al iubirii pentru slava desarta; in inima sa nu se afla decat o singura dorinta – cea pentru slava stralucitoare, iar cugetul sau nu este preocupat decat de o singura grija – aflarea mijloacelor pentru a ajunge la mult dorita slava. Nici un gand bun nu ramane in sinea lui pentru multa vreme: toate se retrag in fata scopului cautat al slavei; pana si virtutile firesti ale celui ambitios sunt patate, fiind intunecate de ambitie.
Plutarh a numit ambitia negot cu virtutea, intru­cat cei ambitiosi nu fac nimic pentru virtute, ci numai pentru slava; inteleg slava ca pe un idol si nu fac nimic sincer sau pe fata, ci numai o gramada de lucruri neinsemnate si ipocrite.
Cei ambitiosi n-au inteles ca slava, atunci cand este vanata, fuge, dar ii urmareste pe cei care nu o cauta; ii invaluie, ii inconjoara si-i imbraca in man­tia ei pe cei care nu o ravnesc, proclamandu-i cinstiti si slaviti. Cei intelepti si priceputi, pe tot parcursul vietii lor, nu au iubit si nu au cautat decat aceasta slava [care, atunci cand este vanata, fuge, dar care ii urmareste pe cei ce nu o cauta].

Despre vanitate si despre [omul] vanitos

Vanitatea este o anume infumurare desarta in ce priveste propria persoana.

„Vanitos este cel care vrea sa fie slavit pentru cele pe care nu le-a implinit” (Isidor Pelusiotul).

Cel vanitos, desi este gol de fapte bune, vrea sa aiba parte de slava.
Cel vanitos, in pofida aparentelor, nu face si nu spune nimic decat pentru simpla slava lumeasca. Vanitatea este un mare obstacol in calea virtutii.

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune:

„Iubirea [apriga] pentru slava este cumplita, groaznica si plina de o multime de rele; e un ghimpe ce nu poate fi scos decat foarte greu si o fiara neimblanzita si cu multe capete, care se pregateste sa inceapa razboiul impotriva celui ce o hraneste. Asa cum viermele roa­de lemnul din care se naste, si rugina, fierul, stricand locul de unde provine, iar molia, tesaturile, la fel si vanitatea nimiceste sufletul care o hraneste”.

Vanitatea este maica a gheenei, care aprinde puternic focul si zamisleste viermele cel veninos. Toate celelalte inceteaza odata cu moartea, aceasta chiar si dupa [obstescul] sfarsit se sileste si se zbate sa-si arate firea pana si asupra trupului neinsufletit. Este anevoios sa scapam de demonul vanitatii, fiindca orice ai face pentru a-l nimici, acesta se face inceputul unei alte vanitati.
Vanitatea este goala pe dinauntru, neavand nimic folositor [inlauntrul ei], vanand doar slava parelni­ca din partea celor multi.
Cel vanitos se insala pe sine, socotind ca este cineva, insa nu este nimic, deoarece se lasa1 stapanit de mandrie din cauza slavei desarte.
Cel vanitos se aseamana celor batuti de gerul iernii, pururea tremura si ii este frica, slujind la mii de stapani. Vanitatea este un tiran care-si impileaza supusii.
Este caracteristica omului vanitos sa se ingrijeas­ca si sa tinteasca numai slava proprie, mai degraba necat sa faca ceva pentru aproapele lui. Cei vanitosi se supara si se pizmuiesc unii pe altii. Sfantul Grigorie Teologul spune:

„Vanitatea este un obstacol foarte mare pentru oameni in calea virtutii; slava desarta ii subjuga pe cei mai simpli; cel care cauta slava desarta este gol de toata virtutea launtrica”.

Despre cearta si despre cel certaret

Cearta este discutia in contradictoriu si impotrivirea neintemeiata. Cei certareti iubesc galceava; cearta se naste din slava desarta, iar certaretii sunt vanitosi; se cearta, provocandu-se unii pe altii pentru ca opinia lor sa nu fie desconsiderata, ci sa stea in picioare, ca si cum ar fi dreapta si plina de intelepciune. Cei indaratnici si iubitori de galceava si de dispute sunt deserti si goi pe dinauntru; se angajeaza in disputa unii cu altii pana la epuizare, pierzandu-si puterea de a mai vorbi, dar fara ceda [catusi de putin]; uita de sine si se comporta asemenea unor oameni cuprinsi de nebunie; intra intr-o disputa referitoare la o chestiune care n-are o importanta deosebita; nu adevarul este recompensa acestei controverse, ci dorinta de a se impune asupra opiniei celuilalt face ca ratiunea lor sa nu mai functioneze, incercand sa ajunga la biruinta cu ajutorul strigatelor; lor le urmeaza mania si furia, care sunt insotite de o galceava turbata, in decursul careia se impart injurii si lovituri; in frenezia razboiului, nu inceteaza sa se certe, pana cand unul dintre cei doi nu este invins cu ajutorul violentei. Certaretii sunt incapatanati, semeti si iubesc slava desarta.

(din: Sfantul Nectarie din Eghina, “Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)

cuvantulortodox

1

1