Ce să faci atunci când îți vin la ușă… Tratament pentru sectari.

Iisus, vazand uraciunea talciocului in templu, s-a maniat, a rasturnat mesele si a scos afara pe neciopliti…

Iata mai sus, cum preotii rusi aflati intr-o procesiune, mai hotarati fiind din firea neamului lor, vazand uraciunea ereziei pe strada, au facut la fel cu marfa sectarilor care cautau suflete pe care sa le piarda… Aici vorbim de cea mai mare valoare -sufletul. Pe care, doar pe unul singur, nu-l poate rascumpara toata averea materiala a acestei lumi. La noi, oare, are vr-un preot ori un crestin ortodox aceasta tarie?!…Ori, mai degraba, stau toti cu capul infundat in gulere…?!

Eu, dupa cum observ, nici cuvant de aparare ori lupta nu prea se rosteste, daramite fapte…ca loc,ohoho,este din plin! Si, uite asa,sectarii s-au inmultit si ortodocsii s-au cam imputinat… Ori, gresesc?!

Poate nu am inteles eu cum stau lucrurile pe la noi?! Nu caut sa judec si nici voi sa n-o faceti. Dar, musai, musai, trebuie, cred, sa fim mai putin ,,toleranti,, cu ce nu-i de tolerat. Si mai hotarati in atitudine. Altfel cred ca o sa fim aspru judecati pentru neimplicare, pentru nepasare!

Reclame

Secta LUTERANA sărbătorește SCHIMBAREA SEXULUI unui pastor cu o ceremonie de ”SCHIMBARE A NUMELUI”

1

Duminică, o secta luterană din New Jersey, a sărbătorit tranziția unui pastor de la femeie la bărbat cu o ceremonie de schimbare de nume.

Pastorul sectei luterane St.Matthew Trinity din Hoboket, transgenderul Rose Beeson, a fost numit ”Peter” de către episcopul luteran Tracie Bartholomew pentru a marca schimbarea de sex a acesteia.

”Mă simt îmbrățișată de un nor de sfinți” a afirmat. Beeson pentru ABC 7.”

„Biserica” a fost covărșitor de susținătoare a schimbării, spune păstorul în vârstă de 31 de ani.

Conform NJ.com, membrul congregației Mark Singleton în vârstă de 21 de ani a spus că ceremonia de schimbare a numelui a fost ”o zi minunată în viața acestei comunități”.

Un alt enoriaș în vârstă de 20 de ani, Jan Meusel, a spus că ”Este o ocazie pentru noi să ne desfășurăm misiunea noastră de a accepta pe oricine, nu doar să vorbim despre asta.”

Episcopul Bartholomew a fost la fel de susținător schimbării de sex.

”Îl susțin pe pastorul Beeson în a realiza cine este cu adevărat”, a spus acesta.

Beeson s-a afișat ca transgender vara trecută, iar ea susține că acest lucru a fost și mai important datorită alegerii recente a lui Donald Trump ca președinte.

”Atât eu cât și congregația am crezut că a fost și mai important datorită acestui lucru; pentru a fi o voce îndrăzneață care spune că și creștinii cred că persoanele transgender sunt bune și create după chipul lui Dumnezeu” a spus păstorul.

Numele Peter a fost ales în mod special pentru Beeson, spunându-i ABC7 biblic, ”Rezistența lui Petru a rezonat”.

”Sunt recunoscătoare faptului că mă aflu într-o congregație în parte pentru a fi un martor îndrăzneț al milei și puterii lui Dumnezeu” a spus Beeson.

dailywire.com via ortodoxinfo

1

2

3

4

Secta Anglicană numeşte prima femeie episcop de Londra

1

jurnalul.ro: Fosta asistentă medicală Sarah Mullally a fost numită luni episcop al Londrei, ea fiind prima femeie care ocupă această funcţie, una dintre cele mai înalte din cadrul sectei Anglicane, după cum informează Reuters.

Mullally îi va succeda astfel lui Richard Chartres şi va deveni cea de-a 133-a persoană care va deţine acest post subordonat numai arhiepiscopului de Canterbury şi arhiepiscopului de York în cadrul ierarhiei bisericii.

Mullally, în vârstă de 55 de ani, a declarat că nominalizarea sa ”este o mare onoare”.

”După ce am trăit şi lucrat în Londra peste 32 de ani, perspectiva că mă voi întoarce aici mă duce cu gândul la întoarcerea acasă”, a adăugat în cadrul unui comunicat proaspătul episcop de Londra.

Mullally este măritată şi este mamă a doi copii.

Instalarea sa oficială ca episcop va avea loc la Catedrala Saint Paul din Londra la începutul anului viitor.

Înainte de hirotonire, în 2001, ea a ocupat funcţia de Asistentă Şefă pentru Anglia (Chief Nursing Officer for England), fiind cea mai tânără persoană numită în acest post.

Mullally a devenit episcop de Crediton în sud-vestul Angliei în 2015.

Secta Anglicană a permis în 1994 femeilor să ocupe funcţia de preot, însă numirea primei femei episcop a venit abia în 2014, după ani de eforturi din partea moderniştilor de a învinge opoziţia taberei tradiţionaliştilor. Prima femeie numită de Biserica Anglicană într-o astfel de funcţie este Libby Lane, care a devenit episcop de Stockport. Tot în 2014 a fost numită şi a doua femeie în fruntrea unei episcopii, Alison White, episcop de Hull (nord-estul Angliei).
Comunitatea internaţională a anglicanilor rămâne profund divizată pe tema prezenţei femeilor în rândul clerului. În prezent, există femei care ocupă funcţia de episcop în Statele Unite, Canada, Australia şi Noua Zeelandă, însă secta anglicana din unele ţări aflate în curs de dezvoltare, în special din Africa, încă nu permit hirotonirea femeilor, precizează sursa citată.

Secta suedeză schimbă denumirea de gen a denumirii lui Dumnezeu: Fără chemarea ”El” sau ”Domnul”

1

NapocaNews: O schimbare importantă a apărut în secta suedeză, legată de referirile la divinitatea supremă.

Directorul consiliului celei mai mari secte „creştine” din Suedia a declarat că Dumnezeu este dincolo de ceea ce muritorii desemnează genul, relatează presa suedeză, preluată de evz.ro. Astfel, biserica suedeză cere clerului său să folosească un limbaj neutru non-gen când se fac referiri la divinitatea supremă, trebuind în acest caz să se abţină să folosească termeni ca „Domnul” sau „El”.

După opt zile de consiliu director al sectei a fost luată această hotărâre, care-şi va face efectele începând cu 20 mai, ziua Rusaliilor.

2

Secta, bătrâna secta de Stat este condusă de o femeie-arhiepiscop, Antje Jackelén. Jackelén a declarat agenţiei de presă suedeză, TT, că folosirea unui limbaj mai inclusiv fusese deja discutat înaintea congresului din 1986: ”Dumnezeu nu este uman, deci nu-i putem spune EL sau Domnul”, a declarat Jackelén preluată de sursa citată.

Secta suedeză mai are doar 2 la sută dintre credincioșii suedezi devenind minoritară față de religia musulmană care a devenit majoritară în Suedia.

Ce sunt sectele? Trăsături principale ale sectelor religioase..

1

Vladimir Pustan

1

1

Ce este o sectă?

Prin definitie, secta este o grupare care s-a desprins dintr-o structură/organizatie initială, în scopul corectării unor abateri doctrinare atribuite structurii-mamă. Există, de asemenea, secte desprinse din alte secte.
O sectă este un grup sau o miscare caracterizată printr-un devotament sau dedicare exagerată fată de o persoană, o idee sau un obiect, folosind tehnici de manipulare si control care nu sunt etice (de exemplu, izolarea de prieteni si membri ai familiei, debilitare, folosirea unor metode pentru a mări sugestibilitatea si supunerea, controlul informatiilor, anularea individualitătii sau a judecătii critice, promovarea dependentei fată de grup si teama de a-l părăsi, etc.) în scopul atingerii scopurilor conducătorilor de grup, în defavoarea membrilor, a familiilor lor sau a comunitătii.
Sectele pretind o anumită pozitie pentru ele sau pentru conducătorii lor, ceea ce le asează în opozitie cu societatea si/sau cu familia. Ele adoptă atitudini fătarnice, propagandistice, pentru a câstiga noi membri. Într-o lume în care cifrele vorbesc, un număr mai mare de membri creează iluzia de veridicitate învătăturii religioase.

Caracteristicile unei secte

Voi prezenta mai jos câteva dintre aspectele care caracterizează sectele religioase, cu precizarea că aceste trăsături nu se regăsesc cumulativ la toate sectele, ele variind destul de mult de la o grupare la alta.

1. Ruptură abruptă cu crestinătatea istorică. Deoarece secta crede că întreaga Biserică crestină a devenit apostată la scurt timp de la moartea Apostolilor si că Dumnezeu a dat conducătorilor sectei o nouă lumină privind adevărul mântuitor. În consecintă, ea s-a despărtit de Biserică si a devenit complet independentă. Astfel, pentru secte, istoria Bisericii este o chestiune simplă: de pe vremea lui Hristos nu s-a întâmplat cu adevărat nimic important în Biserică, până când fondatorul sectei a început organizarea a ceea ce este salutat acum ca singurul popor adevărat al lui Dumnezeu. Secta se bucură de separarea initiată si este foarte multumită să rămână separată.

2. Tendinta spre perfectionism. Membrii sectei se simt mult mai sfinti fată de cei din alte grupări religioase, mai ales fată de membrii Bisericii istorice. Pentru sectă nu este importantă o sensibilitate fată de păcat, materializată prin convingerea că nu suntem la înăltimea asteptărilor în privinta îndeplinirii a ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Membrii sectelor se laudă cu ceea ce fac. Ei pretind că ascultă de Dumnezeu si îndeplinesc lucrări pe care altii le neglijează. Ei cred că Dumnezeu foloseste standardul lor în ce priveste faptele si se consideră singurii care-l satisfac. Ca urmare, celelalte grupări sunt moarte spiritual, ipocrite si crestine doar cu numele.

3. Tendinta de a supra-aprecia lucrurile secundare. Mai precis, sectele tind să ia anumite adevăruri secundare si să le dea o importantă mai mare decât li se cuvine, în timp ce chestiuni de importantă majoră sunt nesocotite. Rezultatul este că teologia sectei devine unilaterală si deformată. De obicei aceste adevăruri sunt cele care au dus la nasterea sectei sau care mentin acum separarea. Membrii sectelor au versete speciale în Scriptură pe care numai ei le înteleg corect si pe care le consideră providentiale în sustinerea teologiei lor.

4. Comunitatea exclusivă a celor mântuiti. Secta se absolutizează pe sine prin pretentia că numai ea ar reprezenta comunitatea celor mântuiti/iluminati/alesi. Prin contrast, Biserica este fie apostată, fie unealta diavolului. Membrii sectei sunt prezentati ca sfinti, în timp ce păcatele celorlalti sunt amplificate. Dumnezeu devine astfel proprietatea grupării, El apreciindu-i pe toti oameni asa cum face aceasta. Prin urmare, Dumnezeu îi foloseste numai pe membrii sectei ca instrumente pentru a-si revela voia si adevărul Său. Ei au astfel o misiune specială. Secta se ridică pe sine la pozitia transantă a lui Iisus, aplicându-si cuvintele Lui: „Cine nu este cu mine, este împotriva mea.” Ea nu se multumeste cu atitudinea pe care Iisus a recomandat-o ucenicilor Săi: „Cine nu este împotriva voastră, este pentru voi” (Luca 9:50).

5. Rolul central al grupării în sfârsitul lumii. Secta este convinsă că a luat nastere conform unui plan special al lui Dumnezeu, pentru a umple un loc lăsat gol de Biserica depărtată de la credinta adevărată. Deseori, nasterea sectei marchează un moment istoric în escatologia lumii. Sfârsitul lumii joacă un rol determinant în teologia grupării: ea devine arena pe care se va desăvârsi glorificarea sectei, atunci când toti ceilalti vor fi înfrânti. Desi poate fi mică si neînsemnată, atunci când vine ziua încheierii socotelilor, ea va primi de la Dumnezeu locul de onoare pe care îl merită. Ea este mesagera, cea care pregăteste revenirea lui Hristos si participantă alături de Dumnezeu la judecata finală.

Pe evreii vinovati de mândrie spirituală cu privire la locul lor, Iisus i-a avertizat: „Multi de la răsărit si de la apus vor veni si vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov în împărătia cerurilor. Iar fiii împărătiei vor fi aruncati în întunericul cel mai din afară” (Mat. 8:11,12).

6. Conducător carismatic sau mesianic. Acesta fie se consideră Dumnezeu, fie numai el interpretează Scripturile asa cum ar voi Dumnezeu, interpretări care nu pot fi contestate de membri. Conducătorul este auto-numit si nu se subordonează nici unei alte autorităti. El hotărăste cum trebuie să gândească, să reactioneze sau să simtă membrii în diferite situatii ale vietii.

7. Dependentă psihologică fată de grup. În timp, membrilor li se induce credinta că părăsirea sectei echivalează cu părăsirea lui Dumnezeu si cu pierderea mântuirii. Astfel, secta capătă un rol tot mai mare în viata individului, cu valente de viată socială si familială. Prin urmare, membrii au tendinta să rupă legaturile cu familia si cu prietenii care nu frecventează gruparea respectivă. Ei renuntă la telurile în viată si la activitatile de interes pe care la aveau înainte de a se alătura grupului; întreaga lor viată începe să graviteze în jurul sectei, rezultând o izolare de societate – restul lumii nu sunt mântuiti, nu sunt crestini, nu sunt transformati; Secta devine singura sursă valabilă de informare.

Lumea este împărtită în noi si ei: curati si păcătosi, binele absolut si răul absolut. Persoana trebuie să se schimbe în permanentă pentru a se conforma normelor grupului; tendinta spre rusine si vina sunt folosite ca pârghii emotionale pentru a-i influenta si manipula pe membri.

Dacă persoana se izolează de familie sau de societate, ea îsi poate pierde simtul realitatii. De aici decurge un comportament nefiresc în societate, la serviciu, etc. Dacă individul nu petrece timp de unul singur, el îsi va pierde capacitatea de a fi obiectiv si de a avea o imagine corecta asupra lucrurilor.

Premize pentru convertire

Farber, Harlow si West (1957) au lansat termenul de „sindrom DDT” pentru a descrie transformarea la nivelul gândirii suferita de prizonierii din războiul din Coreea: debilitate, dependenta, teama. Lifton (1961), care a studiat modificarea gândirii folosita în universitatile din China, a demonstrat ca procesul nu necesita afectiuni sau probleme fizice. Cultele contemporane, care nu dispun de ajutorul statului, au mai multe în comun cu aceasta transformare a gândirii decât cu situatia prizonierilor de război, în sensul ca ele nu folosesc forta fizica. Pentru a-si controla subiectii, ele recurg la subterfugii si la domeniile naturale de intersectie între ele si individ. Sectele induc stări de dependenta pentru a obtine controlul asupra membrilor si folosesc metode de pedeapsa psihologica pentru a întretine acest control. Procesul, după opinia mea, poate fi descris pe scurt ca un sindrom DDT modificat: debilitate, dependentă, teamă.
Desi procesul descris aici este complex si variat, cele de mai jos reprezintă schema clasica de aderare la o sectă:

  • Individul vulnerabil se întâlneste cu grupul.
  • Conducătorul (conducătorii) grupului se prezintă pe sine ca un binevoitor care îi poate îmbunatati viata.
  • Individul răspunde pozitiv, are parte de o crestere a respectului de sine si a sentimentului de securitate, acestea având loc pe fundal psihologic. Individul poate fi considerat ca „racolat”.
  • Prin intermediul împărtăsirii de experiente, a mărturisirilor si a exemplelor individualizate, conducătorul(ii) grupul capătă acces la punctele tari si la cele slabe ale individului.
  • Prin mărturisiri ale membrilor grupului, prin denigrarea „concurentei” (alte biserici sau grupuri religioase), prin accentuarea constanta a amintirilor rusinoase ale individului si a altor slăbiciuni, prin îndoctrinarea treptata cu sistemul de gândire strict si închis al cultului, se afirmă superioritatea grupului ca un adevăr fundamental.
  • Mărturisirile membrilor, întărirea încrederii individului în grup, amintirea discreta a slăbiciunilor individului si diferite forme de presiune îi creează individului sentimentul ca bunăstarea lui viitoare, sub toate aspectele, depinde de respectarea credintelor grupului, mai exact a „programului de schimbare”.

Aceste tehnici de influentare sunt însotite de o subminare a respectului de sine al individului (de exemplu prin exagerarea păcătoseniei faptelor pe care individul trebuie să le mărturisească), suprimarea sau slăbirea gândirii critice prin alocarea de sarcini care să ocupe cât mai mult din timpul liber al individului si prin repetarea constanta ca numai lucruri rele se pot întâmpla dacă nu se respecta reteta de „transformare” sau mântuire a grupului. Aceste manipulări îl fac pe individ sa-si exprime loialitatea fata de grup si să se angajeze să se schimbe conform cu schema locala. De acum el sau ea va fi considerat ca fiind „pe cale” (ca mergând pe calea „mântuirii”, „iluminării”, „curătirii”, etc.). Dependenta individului fata de grup este deja creata si afirmata implicit sau explicit. Mai mult, el sau ea accepta autoritatea grupului în definirea binelui sau a răului, în inima individului precum si în ceea ce priveste lumea.
Convertitul face apoi obiectul asteptărilor nerealist de mari din partea grupului. Se afirma „cu dragoste” potentialul de care este el capabil, în timp ce membrii grupului mărturisesc cu putere nivelurile la care au ajuns ei sau idolii lor (conducătorii sau fondatorii grupului). Misiunea de căpătâi a grupului (o falsa mântuire) sunt o justificare pentru toate expectatiile denaturate.
Deoarece cuvântul grupului este întotdeauna adevărat iar gândirea „negativa” nu este acceptata, esecurile individului sunt numai si numai ale lui, în timp ce îndoielile personale sau criticile sunt eliminate sau redefinite ca păcate personale. Individul are parte de o alienare tot mai mare. Firea lui de dinainte de a veni în sectă este eliminata; îndoielile cu privire la grup sunt eliminate din gândire; este mentinut sentimentul de vinovatie de a nu te ridica la nivelul asteptărilor grupului. Singura adaptare posibila este fragmentarea si compartimentizarea. Nu este surprinzător deci ca multi doctori considera disocierea ca reprezentând miezul tulburărilor si disfunctionalitatilor legate de secte.
Alienarea individului va atrage după sine ruperea psihologica, dacă nu si fizica, de lumea exterioara, în special de familie. Informatiile din exterior amenintă să tulbure falsul sistem de valori si echilibru al individului, pe care acesta le-a preluat de la grup în încercarea de a se conforma cerintelor implicit afirmate ale grupului. Aceasta alienare accentuează dependenta individului fata de grup.
Grupul promovează echilibrul disociativ al individului, încurajând activ dependenta acestuia, de exemplu prin exagerarea „păcatelor” din trecut si a conflictelor cu familia, prin denigrarea celor din afara, prin folosirea de cântări care să abată orice gândire critica si prin oferirea de posibilităti prin care individul poate ocupa un anume loc în structura grupului (de exemplu a lucra în beneficiul grupului, a vinde reviste pe strada, a munci pentru construirea/întretinerea locului de adunare).
Grupul favorizează dependenta crescânda a individului, prezentând pericole si tragedii care se vor întâmpla dacă individul sau o forta din afară (vizita unui membru al familiei, de exemplu) tulbura echilibrul disociativ care îi permite lui sau ei să functioneze în acel sistem închis. De obicei pedeapsa este de natura psihologica sau metafizica. În unele secte, la initiativa conducătorului grupului sau a unor membrii „fierbinti pe cale”, individul este ostracizat, evitat si catalogat ca având un „duh rau” sau ca fiind rebel. Mai mult, individul este avertizat că dacă perseverează în acea atitudine critica, îsi pierde mântuirea si, în general, îl asteaptă iadul. Trebuie amintit ca aceste amenintări sau pedepse apar în contextul unei dependente fata de grup si al unei alienări psihologice (separări) fata de sistemul de suport din trecut. Aceasta face avertizările grupului mult mai puternice decât avertizările folosite de grupările religioase traditionale, de genul „vei ajunge în iad dacă mori având un păcat de moarte”.
Rezultatul acestui proces, atunci când este dus până la capăt, este o persoana care vrea să para foarte fericita, dar care ascunde o suferintă adâncă. Cu un zâmbet nenatural pe fata, persoana va mărturisi cum i s-a schimbat viata si chiar cum „fratii” au devenit oxigen pentru ea. În aceste cazuri dependenta este totala iar persoana nu concepe sa-si trăiască viata separat. Întâlniri cât mai frecvente, petrecerea împreună a timpului, presărată cu mărturisiri personale, totul creează un univers închis si îi dau individului senzatia ca nici nu ar putea trai fără grup. Am discutat cu multi fosti membri de secte care, atunci când au părăsit adunarea si au vorbit cu alti fosti membri, a fost surprinsi să constate ca multi dintre „fratii” lor zâmbeau si ei fals, cu totii crezând ca ei sunt singurii care nu se simt bine acolo.

Cine aderă la aceste secte si de ce?

Contrar părerii generale ca membrii acestor secte sunt „ciudati”, cercetările si dovezile arata ca majoritatea acestor membri sunt persoane relativ normale, desi o treime se pare ca au avut parte de usoare tulburări psihice înainte de convertire. Trebuie mentionat, de asemenea, că un studiu recent efectuat de Institutul de Sănătate Mintală din SUA arata ca aproximativ 20% din populatia generală are suferă de cel putin o tulburare psihică.
Membrii includ tineri, bătrâni, bogati, săraci, educati si needucati. Nu este usor de identificat tipul de persoana care adera la o sectă. Oricum, experientele clinice si studiile efectuate arata ca marea majoritate a celor care au aderat sufereau de un stres semnificativ (deseori legat de crizele normale ale adolescentei si ale primei tinereti, cum ar fi idile esuate, esecuri la scoala sau confuzii profesionale) înainte de venirea în aceste secte. Deoarece capacitatea lor de a face fata problemelor vietii era redusa, aceste persoane stresate erau mai deschise decât altele la ofertele de „cai către fericire”.

Alti factori care pot indica o persoana influentabilă de către o sectă includ:

  • dependentă (dorinta de a fi al cuiva; lipsa de încredere în sine)
  • labilitate psihică (incapacitatea de a spune Nu sau de a manifesta scepticism sau îndoiala)
  • naivitate (capacitate redusa de a analiza critic afirmatiile cuiva, ceea ce vede, aude sau gândeste, etc.)
  • intolerantă la ambiguitate (nevoie de răspunsuri absolute, nerăbdarea de a obtine răspunsuri)
  • deziluzie culturală (înstrăinare, nemultumire de conditia socială)
  • căutarea de sensuri spirituale.
  • singurătate si lipsa prietenilor; secta oferă peste noapte o viata sociala.
  • ignorantă fată de modurile în care un grup poate manipula individul.

Atunci când persoanele vulnerabile pentru unul din aceste motive întâlnesc un astfel de grup care practica tehnici de control al mintii, convertirea se poate produce relativ usor, în functie de cât de bine se potrivesc doctrina grupului, mediul social si practicile de control al mintii cu punctele sensibile ale individului. Persoanele labile, de exemplu, pot fi foarte susceptibile la activitatea de convingere a grupului deoarece le este teama să conteste orientarea dogmatica a sectei.
Convertirea la aceste secte nu reprezintă rezultatul unei alegeri, ci a unei căderi, alunecări sau atrageri. Punctele vulnerabile nu sunt de natura să „conducă” individul către un anume grup. Grupul se foloseste de aceste puncte slabe si îi amageste pe indivizi pentru a-i convinge să se alăture si să renunte la modul lor de viata anterior. Manipularea de către grup pe baza punctelor slabe ale persoanei nu este de obicei un lucru rational, gândit sau planificat, ci un mecanism tacit rezultat din mediul strict si închis.

Cum se schimbă cei care aderă la secte?

După ce convertitii se înrolează într-o sectă, modul de gândire, de simtire si de actiune al cultului devine o a doua natura, în timp ce aspectele importante anterioare venirii în sectă sunt suprimate sau se atrofiază prin abandonare. Noi convertiti încep sa-si formeze o carapace datorita asaltului propagandistic al sectei. Încep să apară ca „defazati”, rigizi si stereotipici în răspunsuri, cu un vocabular limitat, cu o capacitate redusa de analiza si fatis distanti în relatiile cu ceilalti. Multi parinti au spus: „Acesta nu e copilul meu!”. Astfel de constatări întăresc opinia ca membrii unor astfel de secte sunt un fel de „zombi” sau niste roboti. Desi aceasta descriere este o exagerare, ea reflecta totusi faptul ca manipulările sectare formează în timp o forma denaturata de constiinta la unele persoane.
Cu timpul, convertitii reduc din distanta fata de restul lumii, din „defazaj”. Învata diferite metode sau adopta atitudini de suprafata pentru a combate opinia generala despre ei si pentru a-i minti mai usor pe altii si pe sine. Deseori ei pierd legătura cu persoanele cunoscute anterior venirii în grup, ca rezultat al opozitiei sectei fata de parinti si de societate. Mai mult, în cadrul grupului devin apreciati pentru conformarea cu cerintele sectei de care au devenit atât de dependenti. Eventual sunt prezentati noilor veniti ca „eroi ai credintei”, modele vrednic de urmat.
Dacă li se permite amintirile suprimate sau îndoielile înabusite să vina la suprafata, acestea pot declansa o anxietate care, la rândul ei, poate favoriza anumite stari de cvasi-transa, cum ar fi vorbirea în limbi, în scopul apărării sistemului de gândire, de sentimente si de comportament al cultului. Astfel de persoane pot avea un comportament normal, cel putin la suprafata. Totusi, adaptarea lor la societate depinde de măsura în care si-au păstrat vechiul mod de gândire, telurile, valorile si afectele personale. Un nivel normal de dezvoltare psihologica si integrare a personalitatii este foarte greu de atins.

Cum îi influentează pe oameni apartenenta la o sectă?

Deoarece sesizează deseori schimbările negative care le scapă noilor convertiti, familiile acestora sunt de obicei primele rănite. În încercarea lor de a-si ajuta rudele căzute în aceste culte, familiile au parte de frustrări, lipsa de ajutor, vina si, din cauza ca putini le înteleg situatia, de singurătate.
Membrii pot fi afectati în sensul ca îsi pierd autonomia psihologica. Mai mult, separarea grupului de restul societatii, în numele ideii biblice de „iesire din lume”, îi lipseste pe membri de ocazia de a învata din variatele experiente ale unei vieti normale. Membrii pot pierde irecuperabil ani într-o stare de „blocaj al dezvoltării”. În unele cazuri, ei au parte de căderi psihice. Copiii din astfel de secte sunt supusi riscului de neglijare din partea parintilor din cauza ca parintii si-au modificat sistemul anterior si normal de afecte, declinându-si acum tacit responsabilitatea pe motivul „voii Domnului” sau al unei entităti superioare.
Cei care părăsesc grupul au parte de sentimente de anxietate, depresie, mânie, teama, vina, tulburări de gândire, „plutire”, trecere de la atitudinea sectară fata de lume la una nesectară, sau senzatia ca sunt întepeniti într-o stare intermediară. Aceasta tulburare emotională afectează capacitatea de a lua decizii si de a-si asuma responsabilitătile vietii.
Într-adevăr, multi fosti membri au nevoie de un an sau doi pentru a se întoarce la vechiul nivel de adaptare, în timp de unii suferă căderi nervoase sau rămân afectati psihologic ani de zile.
Nu toti cei care adera la o sectă sunt afectati din punct de vedere psihologic. Unii se refugiază într-o sectă din fata dificultătilor vietii, prea mari pentru ei. Altii au putut păstra o distanta emotională si au urmat secta fără a deveni însă cu adevărat o parte din el si fără a fi prea afectati de ideologia grupului. În fine, unii au tăria de a rezista presiunii propagandistice, ceea ce le permite sa-si păstreze un grad de autonomie chiar într-un mediu foarte presant.

De ce pleacă oamenii din secte?

Oamenii pot pleca din secte din mai multe motive. După ce au devenit constienti de coruptia si/sau ipocrizia din interiorul grupului, indivizii care si-au păstrat un grad de independenta si o oarecare legătura cu vechile lor valori pot pur si simplu să plece, deziluzionati. Alti membri pleacă pentru ca s-au plictisit de rutina prozelitismului sau a colectării de fonduri, prezenta în adunare dându-le un sentiment de „tras barca pe uscat”. Uneori chiar si cei mai „fierbinti” membrii ai cultului ajung să se simtă nepotriviti în fata cerintelor exagerate ale sectei si pleacă, nu pentru ca au încetat să mai creadă, ci pentru ca se simt niste esecuri irecuperabile. Altii pot renunta la sectă după ce se reîntâlnesc cu vechile valori, teluri în viata, interese sau relatii, ca rezultat al vizitelor parintilor sau a discutiilor cu fosti membri.

Este usor să părăsesti o sectă?

Persoanele care încep să se gândească să părăsească adunarea se vad supusi anumitor presiuni să rămână. Unii fosti membri povestesc ca au avut nevoie de luni, chiar ani de zile pentru a găsi puterea să plece. Unii au fost atât de intimidati încât au plecat în secret.
Desi majoritatea membrilor din secte singuri în cele din urma, rudele nu trebuie să fie linistite. Mai întâi, multi, dacă nu majoritatea celor care pleacă singuri sunt afectati din punct de vedere psihologic, deseori într-o maniera pe care ei nu o înteleg. În al doilea rând, unii nu pleacă niciodată si sunt afectati foarte grav. În al treilea rând, nu se poate prezice cine va pleca si cine nu sau cine va fi afectat. În consecinta, a renunta la atentie din partea rudelor înainte de vreme este ca si cum ai renunta la precautii în cazul tinerilor care fumează marijuana pe motivul ca majoritatea celor care încearcă marijuana nu devin drogati.

Ce este consilierea pentru iesirea din sectă? Cum diferă aceasta de deprogramare?

Consilierea pentru iesirea dintr-o sectă si deprogramarea implică discutarea cu membrii sectei (uneori în sedinte lungi, pe parcursul multor zile), pentru a-i ajuta să identifice practicile manipulante si înselatoare ale sectei, sa-si refacă legăturile avute anterior de convertire si sa-si reia capacitatea de a gândi independent si critic. Aceste doua concepte diferă însă printr-un aspect foarte important.
Deprogramarea, spre deosebire de consiliere, este asociata unui proces de „salvare” în care membrii familiei si prietenii au un rol extrem de important.
Desi propaganda din interiorul sectei încearcă să contracareze procesul de „salvare”, numindu-l „cădere de la credintă”, „părăsire a căii”, „întoarcere la păcat” sau la lumea cea rea, multi fosti membri care au fost ajutati să se re-echilibreze au declarat ca au fost surprinsi de respectul si grija de care au avut parte.
Riscurile esuarii unui astfel de proces de „salvare” sunt mari. În unele cazuri copiii au dezvoltat o ura fata de parinti si în general, fata de cei din afara grupului. Lipsa de tact si de răbdare a familiei a fost atent speculata de sectă pentru a întări în mintea persoanei imaginea de răutate a lumii din afara, persoana devenind în cele din urmă mai legată de grup.

Reactii organizate la adresa sectelor

În Occident, opozitia socială, organizată, fată de secte a început să apară în anii 1960, în special din partea părintilor, din cauza eforturilor unor secte de a-i atrage pe tineri si datorită influentelor asupra acestora. Recrutarea în secte conducea si conduce în unele cazuri la abandon scolar si la adoptarea unui stil de viată separat de familie, într-un cadru strict sectar. Conformismul, obedienta si disciplina membrilor sectelor au tras semnale de alarmă. Unele secte le solicitau membrilor să se separe fizic de mediul social anterior si să se retragă în anumite locuri, întrerupând orice contact cu familia si cu cei din afara organizatiei.
Părintii si alte persoane îngrijorate au acuzat sectele că folosesc metode de înselare si manipulare pentru recrutarea si păstrarea membrilor. Una dintre cel mai grave acuzatii a fost aceea că sectele folosesc tehnici de spălare a creierului astfel încât membrii devin incapabili de a gândi independent, obiectiv.
Primul grup social anti-secte a fost Comitetul Părintilor pentru Eliberarea Copiilor din secta Copiii lui Dumnezeu (pe scurt, FREECOG), format la începutul anilor 1970. FREECOG denunta secta Copiii lui Dumnezeu din cauza practicilor sexuale care includeau sexul în grup si recrutarea de noi membri prin tehnici de seducere sexuală. Până la jumătatea anilor 1970, publicitatea realizată împotriva sectelor a condus la aparitia unei miscări anti-secte în America de Nord, în Europa de vest si în alte zone din lume. La începutul anilor 1980, majoritatea asociatiilor de părinti s-au unit în ceea ce a devenit Cult Awareness Network (Reteaua Anti-Secte).
Date fiind pericolele apartenentei la o sectă, multi părinti au recurs la retragerea fortată a copiilor lor din acele secte. În unele cazuri copiii au fost luati cu forta si tinuti închisi împotriva vointei lor. Părintii au recurs apoi la deprogramare, ceea ce implica presiuni psihologice intense pentru a rupe dependenta individului de grupul respectiv. În replică la aceste măsuri, unele grupuri de „apărare a drepturilor omului” au atras atentia că sunt încălcate anumite libertăti fundamentale ale cetăteanului.
Controversa în ceea ce priveste sectele a condus la studierea organizată a noilor religii. Informarea si cunoasterea în detaliu a practicilor si credintelor unei secte sunt necesare ca o măsură de prevenire a alienării acelor persoane care ar putea fi recrutate în astfel de organizatii religioase.

***

1

Sectele. Moştenirea lui Luther.

Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi care sunt înfieraţi în cugetul lor. (1 Tim. 4:1, 2)

Între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare si, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite si, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Din pofta de avere şi cu cuvinte amăgitoare vă vor momi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează. (2 Pet. 2:1-3)

Ei vor face semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. (Mat. 24:24)

Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. (Mat. 8:15)

Materialul de mai jos nu se doreşte a fi un atac la adresa unor persoane. El reprezintă, mai degrabă, radiografia la zi a ofertei de pe piaţa religioasă. Ştiu că în multe dintre credinţele prezentate mai jos sunt oameni sinceri. Îi rog să facă deosebire între o dezbatere de idei şi atacul la persoană.
După ruperea bisericilor din apusul Europei de Biserica lui Hristos la anul 1054, formalizându-se ceea ce astăzi este cunoscută sub numele de Biserica Catolică, inovaţiile religioase romano-catolice au condus ulterior la o nouă ruptură – Reforma – cu implicaţii şi aspecte care continuă şi în ziua de astăzi.
Curentul religios numit îndeobşte „protestantism” apare la anul 1517, prin germanul Martin Luther, care dorea să reformeze Biserica Catolică. Călugăr, om cult, el intră la un moment dat într-o criză interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, ură şi necurăţie şi nereuşind să le biruiască, Luther trage concluzia superficială că legea creştină este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul şi că toate faptele omului sunt rele. Disperat, începe să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa – declară el – m-a eliberat de ele, iar eu sunt curat acum. Începe să propovăduiască mântuirea exclusiv prin credinţă.
Acest fel de „mântuire”, declarată verbal în urma unei rugăciuni şi nu realizată concret, faptic, reprezintă o înşelare pentru că, dincolo de mântuirea declarată de un predicator, păcatul poate continua nestingherit în viaţa personală. „Reforma” a avut, de altfel, un caracter care a oglindit viaţa personală a părintelui ei.
Conştient de păcatele sale, dar prea mândru ca să se supună întru totul lui Dumnezeu, Luther încearcă să schimbe cele exterioare lui, pentru a le adapta frământărilor lui interioare. Contestă, una după alta, învăţăturile romano-catolice, ajungând la virulenţa şi patima specifice celui care le priveşte pe toate prin prisma experienţei interioare, incapabil să înţeleagă în mod obiectiv o situaţie. Ocazia luptei exterioare îi este oferită de practica papală a vânzării indulgenţelor (certificate de iertare a păcatelor, vândute de Biserica Romei pentru a colecta bani pentru edificii religioase).
Chemat la Roma ca să se justifice, Luther refuză şi începe să atace şi învăţătura despre Tainele creştine. Pe 15 iunie 1520, Papa emite o bulă prin care condamnă 41 de teze susţinute de Luther legate de libertatea omului, păcat, credinţă, har, indulgenţe etc. La aceasta bulă, Luther răspunde cu o broşură intitulată „Contra bulei lui Antihrist”.
Excomunicat, Luther se ridică şi mai aprig împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea îl cheamă în fata dietei de la Worms şi printr-un edict îl exilează din imperiu, poruncind ca lucrările lui să fie arse. Luther se ascunde, găsind sprijin la umanişti şi la unii preoţi şi călugări care îşi părăsesc mănăstirile şi încep să propage cu entuziasm erezia luterană.
Căutând un principiu absolut după care să-şi poarte războiul personal cu papa de la Roma, Luther creează un nou concept – Sola Scriptura (numai Scriptura) – şi proclamă unilateral că tot ce nu se regăseşte în Biblie trebuie îndepărtat. În teribilismul lui, se apucă să retraducă Biblia, schimbând ordinea cărţilor din Vechiul şi Noul Testament în funcţie de preferinţele sale – cele care i se par lui neinspirate sunt aşezate la sfârşitul Scripturii. Despre Epistola Sfântului Iacob („credinţa fără fapte este moartă”) declară că e o „epistolă de paie” pentru că vorbeşte despre importanţa faptelor în viaţa creştinului. Mai multe cărţi din Scriptură devin pentru el „bune de aruncat în Elba”.
Trebuie menţionat că Luther nu este singurul „reformator”, el fiind însă cel mai activ şi vizibil. În aceeaşi perioadă, idei reformatoare sunt propovăduite şi de francezul Jean Calvin, elveţianul Huldrich Zwingli sau olandezul Menno Simons, dar şi de alţi predicatori de talie mai mică: Thomas Cranmer, Martin Chemnitz, Heinrich Bullinger, William Tyndale, John Knox… fiecare având câte ceva de schimbat la învăţătura romano-catolică. Toţi aceştia nu au apărut dintr-o dată sau în mod neanticipat; terenul dezbaterilor şi reformelor religioase fusese pregătit mai înainte de dizidenţii Jan Hus, Savonarola sau Peter Waldo…
Adepţii lui Luther se organizează în „Biserica Luterană” (confesiunea augustană, de la Augsburg), în timp ce adepţii lui Calvin şi Zwingli, în „Biserica Reformată” (confesiunea elveţiană).
Urmând exemplul lui Luther, apar şi alţi profeţi ai unei noi împărăţii cereşti, fiecare interpretând Biblia după puteri. Confruntat cu concurenţa, Luther încearcă să ia atitudine împotriva lor, însă fără rezultat. Îl acuză pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea.
Noile învăţături se propagă cu iuţeală, mai ales în cetăţile imperiale care văd în noua mişcare religioasă o cale de emancipare de Roma.
În ciuda condamnărilor, principiile pre-reformatorilor Wycliffe şi Hus produseseră agitaţie în toate păturile sociale, dând naştere mai multor revolte în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Lui Luther însă i se datorează universalitatea şi violenţa extremă a revoluţiei din 1525, când ţărănimea şi nobilimea îşi dau mâna, cerând dreptul să-si aleagă singuri conducătorii religioşi care să predice Evanghelia „pură”. Numeroşi călugări şi preoţi catolici care nu acceptă luteranismul sunt omorâţi, iar mănăstirile şi bisericile lor arse.
În cele din urmă, revolta este înfrântă de principi. Acum Luther îşi schimbă atitudinea şi începe să scrie împotriva ţăranilor, pe care-i numeşte ‘oameni fără credinţă’, ‘mincinoşi’ şi ‘răzvrătiţi’, care îşi merită moartea trupului şi a sufletului. Principii, spune el, au dreptul să dispună şi asupra religiei cetăţenilor lor. În acest context, el cere ca puterea statală să pună bisericile în slujba Statului. Aşa apar bisericile naţionale ale „Reformei”. „Cuius regio eius et religio” devine noul principiu de conducere bisericească, principiu care îl face pe Luther – care se revoltase împotriva „tiraniei Romei” – să se confrunte acum cu tot atâţia tirani câţi principi erau în Germania. Deja în 1529 el începe să vadă roadele lucrării sale, scriind: „Cu Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii noştri devin de şapte ori mai răi decât erau înainte”.
Când împăratul Carol al V-lea convoacă dieta de la Spira (1529) pentru a găsi o ieşire din situaţia deplorabilă în care se găsea Statul, principii luterani protestează, atrăgându-şi astfel denumirea de protestanţi. De la conflicte religioase se ajunge la războaie între principi – cărora le convine noua învăţătură – şi împărat. Conflictele continuă şi după moartea lui Luther (1546), culminând cu „războiul de 30 de ani”, război cu substrat religios între luterani şi cei care doreau o reformă şi mai radicală.
Ruptura primului val de protestanţi (luteranii, calvinii şi moravienii lui Hus) de biserica romano-catolică pune pe roate un duh de dezbinare perpetuă. Reforma Reformei devine o modă. Încurajaţi de principiul individualismului lansat de primii protestanţi („relaţie personală cu Dumnezeu”, „Domn şi Mântuitor personal”, „roagă-te şi Duhul Sfânt te va călăuzi”), tot mai mulţi oameni interpretează Scriptura după inima şi urechea lor. O rugăciune şi un sentiment cald în inimă le confirmă că sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt considerate ca fiind insuflate de un Duh Sfânt care, în locuri şi la momente diferite, dă călăuziri diferite în probleme teologice identice. Se re-creează astfel un nou „Duh Sfânt”, unul care slujeşte omului în rătăcirile sale.
În mai puţin de o sută de ani de la Luther, cei ce doresc o reformă mai radicală încep să se organizeze în biserici separate de cele ale luteranilor. Neoprotestanţii din secolele 18 şi 19 pretind a fi mai ‘biblici’ decât predecesorii lor, cărora le reproşează o reformă incompletă. Biblia devine idol absolut, însă e interpretată într-o manieră discreţionară de la o grupare la alta, de la un individ la altul, iar numărul învăţăturilor „creştine” de pe piaţă se înmulţeşte. Tradiţia Bisericii devine pentru neoprotestanţi o sumă de porunci omeneşti inutile şi nebiblice, pe care le încalcă cu obstinaţie.
O consecinţă a spiritului individualist protestant a fost şi slăbirea conştiinţei comunitare. După ce, vreme de 1500 de ani, creştinul trăieşte integrat într-o comunitate religioasă şi viaţa lui gravitează pe coordonatele comunităţii respective, acum el, stârnit de mirajul „eliberării”, se rupe de comunitate, se individualizează şi începe să caute interesul propriu, atât în cele religioase, cât şi în cele lumeşti. În cele religioase, individul nu se mai mântuieşte în cadrul comunităţii, în Biserică (cu toate inovaţiile papilor, Biserica Romei păstra încă o parte din Ortodoxia Bisericii primare), ci pe cont propriu, printr-o relaţie foarte „personală” cu Dumnezeu. Noul „creştin” rupe părtăşia cu sfinţii înainte-mergători ai Bisericii, pe care îi reneagă acum, rămânând astfel fără modele.
Din Evul Mediu şi până astăzi, fiecare nouă „biserică” este contestată din interior de proprii reformatori. Cu întrebările lor, cei nemulţumiţi creează tulburări. O perioadă lucrurile merg bine, deoarece cei nemulţumiţi sunt puţini la număr şi este uşor să se spună despre ei că nu au lumină, că sunt rătăciţi şi că nu trebuie luaţi în serios. Diferenţele fireşti dintre oameni ies la iveală şi fiecare se luptă pentru a ocupa o poziţie cât mai bună. În Biblie scrie despre orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua biserică după model „biblic”. Sunt aleşi pastori, diaconi, un casier şi diverşi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Poziţiile de conducere sunt deţinute de persoanele cele mai active, care vorbesc bine, care au capacităţi şi renume, iar restul membrilor stau aşezaţi frumos în bănci. O adevărată democraţie – cei din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi daţi jos la următoarele alegeri. Noua biserică trebuie să aibă şi un nume, deci se alege o denumire „biblică”, un nume pretenţios. Se întocmeşte procesul-verbal cu membri şi se porneşte la drum. Principalul obiectiv este creşterea numerică – cu cât se adună mai mulţi, cu atât creşte puterea şi renumele noii secte.
Totul se rezolvă prin vot democratic, mai puţin problema celor cu reforma în sânge. Nereuşind să-şi impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forţeze succesul prin felurite „descoperiri” de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc, care se ridică în biserică spre nemulţumirea conducătorilor, reuşeşte să strângă adepţi. Conducătorii aleşi democratic încearcă să-l liniştească, să rezolve conflictul incipient, însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemulţumiţii pleacă şi pun bazele unei alte secte. Acum au propria lor biserică şi, pentru ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au ieşit. Urmează găsirea unui nume frumos şi toată procedura democratică de vot şi iată o nouă biserică, după modelul celei dinainte.
Aşa au apărut pe piaţa religioasă, unii din alţii, anabaptiştii (numiţi ulterior „baptişti”), menoniţii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodiştii, unitarienii, adventiştii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii şi mulţi, mulţi alţii, fiecare cu ramurile şi subdiviziunile sale.
În secolul 20, din acelaşi duh se nasc „bisericile” carismatice, în care manifestări dubioase sunt luate ca daruri ale Duhului Sfânt. De asemenea, apar „bisericile” homosexualilor – secte în care sunt căsătoriţi bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie. Aici Dumnezeu nu mai condamnă păcatul sodomiei; „Duhul Sfânt” le descoperă că, la Romani 1:18-28, Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre orice altceva, numai despre homosexuali nu.
În cele lumeşti, spiritul individualist promovat de Reformă este, de altfel, un factor care contribuie la o anumită dezvoltare economică, dezvoltare care se face cu preţul ruperii de comunitate şi de Adevăr. Noul liberalism economic îi promite omului bogăţiile lumii, dar îi cere la schimb sufletul. „Nivelul de trai” şi „drepturile omului” devin noii idoli. Privind la ţările Reformei (Olanda, Danemarca, Scandinavia, statele protestante ale Americii…) vedem că nici una dintre ele nu a rezistat din punct de vedere moral. Spiritul Reformei, spiritul protestant le-a distrus. În ciuda nivelului de trai ridicat, moral şi spiritual sunt la pământ. Din avântul religios, dar superficial şi rupt de Tradiţia Bisericii, de acum câteva sute de ani nu a mai rămas nimic. Totul s-a redus la iniţiativa şi libertatea personală fără limite, decenţă sau discernământ. Copiii Reformei oficiază acum căsătorii între sodomiţi, au preoţi sodomiţi şi sunt supuşi întru totul duhului veacului acesta. Toţi sunt „evanghelici”, toţi sunt „biblici” şi, dacă stai să-i asculţi, toţi au argumente din Scriptură. Toţi urăsc însă practica şi învăţătura Bisericii milenare – Sfânta Tradiţie – singura în măsură să facă lumină în puzderia de învăţături „biblice” şi să arate care este dreapta învăţătură.
Ruptă de restul Tradiţiei, Biblia poate fi manipulată în orice chip şi folosită pentru susţinerea celor mai bizare învăţături: botezul pentru morţi (ca mormonii), ţinerea sâmbetei (ca adventiştii), un nou botez cu Duhul Sfânt (ca penticostalii), adresarea către Dumnezeu folosind un nume (ca iehoviştii), căsătoriile între homosexuali şi altele…
În acelaşi timp, aceste grupări se află însă pe o poziţie inconsecventă: ele resping, pe de-o parte, învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, considerându-i apostaţi, pe de altă parte le acordă credit atunci când se folosesc de Biblia decisă de ei. De asemenea, grupările neoprotestante uită de contestările lor şi atunci când este vorba de data Naşterii Domnului, de învăţătura despre Sfânta Treime şi despre alte dogme ale Bisericii.
În ciuda acestui amalgam religios, neoprotestanţii din România se roagă în adunările lor pentru o „trezire” sau o Reformă în ţara noastră şi în Biserica lui Hristos (Ortodoxă). Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile pentru că ei sunt în afara Bisericii şi sunt stricători ai Adevărului. Văzând ce roade a produs Reforma lui Luther în alte ţări, este vădit că o Românie reformată ar ajunge după o vreme în aceeaşi situaţie jalnică. (Neo)protestanţii din România ar trebui să îi fie recunoscători Bisericii Ortodoxe – stâlpul şi temelia Adevărului (1 Tim. 3:15) – pentru că aceasta, prin Duhul Adevărului pe care îl împărtăşeşte în societate, păzeşte România de stricăciunea care, în lipsa părtăşiei cu Sfinţii şi cu duhul Adevărului, a mâncat acele ţări „reformate”.
După căderea comunismului în ţara noastră, scăpând de opresiunea ateistă, cultele neoprotestante s-au văzut confruntate treptat cu alte probleme, de altfel specifice acestui segment religios. În lipsa rădăcinilor adevărate, rupte fiind de Biserica lui Hristos, aceste culte au început să fie măcinate, în special după anul 2000, de frământări interne doctrinare, contestări ale unor lideri mai bătrâni, alegeri democratice contestate, divizări, de spiritul mereu reformator al unora şi de influenţelor unor secte nou sosite în România.

În încheiere, dăm mai jos o scurtă prezentare a principalelor grupări (auto-intitulate „biserici”) care alcătuiesc moştenirea lui Luther:

Grupări protestante:

Biserica Reformată (Calvină)

2Biserica Reformată (cunoscută si sub denumirea de Biserica Calvină) este o grupare rezultată în urma Reformei Protestante. Credinta Bisericii Reformate se bazează pe interpretarea dată de Jean Calvin si Huldrich Zwingli scrierilor din Noul Testament. Pentru că cei doi fondatori au activat în Elvetia (Calvin la Geneva, iar Zwingli în Zürich), denumirea latină a învătăturii propagate de ei este „Confessio Helvetica” („credinta elvetiană”), spre deosebire de „Confessio Augustana” („credinta de la Augsburg”), cea răspândită de Martin Luther.

Adeptii Calvinismului s-au reunit în Olanda, la Dordrecht, în 1618. Acolo au formulat cele2 cinci puncte ale Calvinismului. Ele se bazează pe afirmatii izolate ale Sfântului Apostol Pavel, scoase din contextul Bibliei si din contextul interpretării Traditiei: Romani (5:10), 2 Corinteni (5:18-19), Efeseni (2:15-16), Coloseni (1:21-22), Romani (3: 24-25). Cele cinci puncte se bazează de asemenea pe scrierile timpurii ale lui Augustin despre predestinare. Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval, reducând relatia lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creatia si întruparea lui Hristos la cinci formule teologice rationaliste si practice.

Cele cinci puncte ale Calvinismului

1. Totala neputinta sau totala depravare

Păcătosul este mort, orb si surd la lucrurile Domnului. Vointa sa nu este liberă; omul păcătos nu poate deosebi binele de rău. Omul nu poate niciodată să aleagă să-l iubească pe Dumnezeu sau să facă binele. Credinta omului nu îl ajuta la mântuire; este darul lui Dumnezeu dat celor pe care El i-a ales spre mântuire. E normal sa fie asa, de vreme ce, după cădere, omul a decăzut complet, si-a pierdut liberul arbitru si a devenit total depravat.

2. Alegerea neconditionată

Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii si prin vointa Sa suverană, pe unii spre mântuire. Alegerea Sa, potrivit căreia unii păcătosi vor fi salvati, nu se bazează pe nici un criteriu care poate fi cunoscut prin mijloace omenesti. El nici măcar nu alege să-i mântuiască pe aceia despre care stia dinainte că îl vor iubi si asculta. Alegerea nu este determinată sau conditionată de faptele omului. Dimpotrivă, Dumnezeu dă credintă celor pe care El îi alege. Alegerea de către Dumnezeu a păcătosului, nu alegerea păcătosului de a-l urma pe Hristos, este singura cauză a mântuirii. Trebuie să fie asa, de vreme ce omenirea nu poate să aleagă, vointa si intelectul fiindu-i profund depravate.

3. Mântuirea specială sau iertarea limitată

Lucrarea lui Hristos avea ca scop să-i mântuiască doar pe cei alesi de dinainte de facere. A asigurat mântuirea celor alesi prin răscumpărarea păcatului lor în procesul alegerii neconditionate. Dar nu există nici un motiv pentru aceasta, de vreme ce toti oamenii sunt păcătosi si sunt sortiti pierzaniei. Totusi, datorită unor ratiuni cunoscute doar de El, Dumnezeu a ales o mână de oameni pentru a-i mântui. Toti merită în egala măsură pedeapsa divină, dar Dumnezeu a găsit potrivit să mântuiască doar pe câtiva, datorită ratiunilor sale ascunse.

4. Harul irezistibil

Lucrarea Sfântului Duh adresează o chemare specială celor alesi. Această chemare îi duce inevitabil la mântuire. La fel cum cei alesi sunt selectati de Dumnezeu, nu mântuiti prin alegerea lor de a deveni precum Hristos, tot asa ei nu pot rezista harului lui Dumnezeu – chemarea Duhului. Chemarea sa nu poate fi refuzată. Păcătosul nu are nici o alegere. Duhul îl fortează pe păcătos nu numai să creadă, dar si să coopereze cu vointa divină.

5. Perseverenta sfintilor

Cei alesi sunt mântuiti de-a pururi. Nimic din ceea ce fac nu poate să le steargă numele din Cartea Vietii. Nu ei au ales să se apropie de Dumnezeu, la fel cum nici o faptă, gând sau dorintă nu poate să îi îndepărteze din planul lui Dumnezeu de a-i face să persevereze până la capăt. Totusi, cei alesi nu pot sti niciodată în această viată dacă sunt cu adevărat alesi. Cei alesi de Dumnezeu să fie pierduti de-a pururi nu pot face nimic pentru a se apropia de Dumnezeu. Căinta, caracterul lor, faptele bune sau credinta în Hristos, nu le sunt de nici un folos.

Biserica Unitariană

Biserica Unitariană a luat fiintă în ianuarie 1568, când, pentru prima dată în lume, la DietaSONY DSC de la Turda (Transilvania), s-a proclamat si s-a legiferat libertatea constiintei si toleranta religioasă. Acest eveniment a fost legat de numele regelui Ioan Sigismund (primul principe al Transilvaniei, apoi rege al Ungariei) si lui David Ferenc (Francisc), întemeietorul si primul episcop al Bisericii Unitariene.

Identitatea teologică si structurală a bisericii s-a conturat în secolul 16. După Reforma luterană si calvină, Unitarianismul s-a autodefinit ca un curent spiritual religios, liberalist si iudaizant, care s-a eliberat de dogmele traditionale crestine, prin reîntoarcerea la învătătura omului Iisus din Nazaret. Identitatea unitariană este puternică din toate punctele de vedere si noutătile care au apărut în viata si exprimarea ei, bazate pe această identitate, nu au dorit niciodată altceva decât adaptarea la cerintele omului religios în contextul istoric, social si spiritual al epocii, pentru permanenta slujire a lui Dumnezeu si a omului. În confesiune nu există dogme, ci principii. Dumnezeu-Tatăl este creatorul universului, unicul Domn, are caracter transcedental. Iisus Hristos este profet si învătător, născut om, care trebuie urmat, nu venerat ca Dumnezeu. În El nu există nimic divin. A atins nivelul cel mai înalt de trăire, dat prin pildele sale. Apartenenta la Biserică, indiferent de confesiune, are o dublă conotatie: una divină si una naturală. Cele două se bazează pe decizia liber consimtită a individului adult. După aceasta, regulile sunt făcute de comunitate. Statutul bisericii este unul popular-democratic, în care ierarhia se stabileste după criteriul autoritatii spirituale, valorice. Catehismul unitarian spune despre aceasta: conducătorul Bisericii Unitariene este Iisus, iar ceilalti sunt sau pot fi egali cu el în slujire. Credinta individuală, ca dar de la Dumnezeu, nu cunoaste nici o îngrădire. Biserica trebuie să vegheze permanent asupra realizării acestei libertăti. Fondatorul si primul episcop al Bisericii Unitariene din Transilvania a fost David Ferenc, care a trăit între anii 1510-1579. S-a născut la Cluj-Napoca. A studiat teologia la Cluj, Alba-Iulia, Wittemberg si Frankfurt (Germania). După ce s-a întors, prima dată a fost învătător, iar după aceea preot la Cluj. După anul 1565 a început reforma unitariană, cea mai tânără ramură a Reformei, care s-a format în Transilvania, proclamând că Dumnezeu este Unul Singur (conceptie antitrinitariană) si că fiecare om este liber să aleagă religia după propria credintă pentru că credinta este darul lui Dumnezeu. În ianuarie 1566, David Ferenc a tinut prima predică unitariană într-o biserică din Cluj. Multi au acceptat credinta nouă, chiar si regele de atunci Ioan Sigismund, devenind unitarieni. Între ianuarie 1568, Dieta de la Turda a proclamat libertate si tolerantă religioasă pentru toti credinciosii. În orice loc preotii pot predica si explica Evanghelia, fiecare după întelegerea lui si dacă place membrilor congregatiei, este bine, iar dacă nu, pot alege un alt predicator care să le satisfacă cerintele religioase! De aceea, nici unul dintre superintendenti (episcopi etc) nu are voie să facă abuz de preoti, să pedepsească din cauza credintei lor, să mute dintr-un loc în altul din cauza vorbelor, spuselor sale, pentru că credinta este darul lui Dumnezeu, care vine din auz si auzul vine de la vorbele lui Dumnezeu. David Ferenc a sustinut un principiu vesnic, că munca reformatoare, de înnoire trebuie să continue. Toti aceia care au fost iluminati de Duhul lui Dumnezeu nu pot asupri adevărul si să rămână în tăcere. Puterea Duhului este atât de mare, că învingând orice dificultăti, obstacole, învătături false, se străduieste să răspândească si să propovăduiască slava lui Dumnezeu.

Doctrina unitariană

Esenta Unitarianismului este toleranta religioasă si atitudinea fermă de a sprijini libertatea de constiintă. David Ferenc a accentuat că religia trebuie să fie liberă, pentru că în chestiuni de credintă nu trebuie să existe fortă, constrângere, si că propovăduirea, răspândirea Evangheliei, nu necesită arme, violentă, pentru că credinta este darul lui Dumnezeu.

Grupări neoprotestante

Adventiştii de ziua a şaptea

1Secolele 18 si 19 au constituit perioada marilor „treziri religioase” din Statele Unite ale Americii. Într-o tara în care catolicii nu erau majoritari, cultele neoprotestante, aflate în competiţie unele cu altele, au intrat în criza de idei doctrinare. Nimeni nu mai era miscat de predicile critice la adresa „celorlalti”. A apărut nevoia de a veni în faţa maselor cu noi idei care sa reanime si sa întretina motivatia (neo)protestantă – reforma Reformei. Au început sa apara predicatori mai revolutionari decât primii predicatori neoprotestanti, înfierbântând multimile cu predici apocaliptice despre pedepsele Iadului, fericirea care îi asteapta pe cei credinciosi sau o asa-zisa răpire a celor fideli Domnului.
Adventistii reprezintă, asemenea baptistilor, o grupare mai mare de secte, toate preocupate de a doua venire a Domnului, de unde si numele lor, derivat din latinescul adventus (venire), si în special de stabilirea datei pe baza profetiilor.
William Miller (1782-1849), un baptist, a început să studieze pe cont propriu Biblia si în2 special cartea profetului Daniel, trăgând de acolo concluzia că sfârsitul lumii e aproape si că Hristos se va reîntoarce în anul 1843. El a publicat concluziile cercetărilor lui biblice într-o brosură, Învederare din Sfânta Scriptură a celei de-a doua veniri a lui Hristos în anul 1843. În respectiva scriere el anunta, pe lângă data revenirii lui Hristos, si faptul că El va întemeia pe pământ o împărătie de o mie de ani împreună cu cei drepti pe care îi va învia si că la sfârsitul mileniului vor învia si cei păcătosi pentru a fi judecati (aceasta este cunoscuta învătătură despre Mileniu, preluată ulterior de mai multe secte). Miller si-a făcut calculele pe baza profetiei din Daniel 8:14, unde se vorbeste de 2300 de zile care vor trece până la curătirea locului sfânt si, sprijinindu-se pe Numeri 14:34, a socotit o zi drept un an. Punctul de plecare a fost luat anul 457 îH, când a început robia babiloniană. În anul 1831 el a început să predice în public noile idei. În asteptarea evenimentului anuntat multi dintre adeptii lui si-au vândut proprietătile si si-au lichidat afacerile. Întrucât anul 1843 a trecut fără ca profetia să se împlinească, un adept al lui Miller, S. Snow, a calculat o nouă dată, mai exactă ca prima – 10 octombrie 1844. De data aceasta publicitatea a fost mult mai mare, data fiind preluată de ziare, reviste, în conferinte publice, provocând un entuziasm care i-a făcut pe multi să-si părărească locurile de muncă, să-si vândă proprietătile si să urmeze adventistilor. Noaptea de 9 spre 10 octombrie i-a aflat pe adventisti adunati într-o sală mare din Boston, asteptând cu mari emotii trâmbita îngerului ce avea să vestească a doua venire a Domnului. Noaptea a trecut fără să se întâmple nimic, spre marea dezamăgire a multora care au părăsit secta. Miller a recunoscut public că a gresit si i-a îndemnat pe adeptii săi să se întoarcă în bisericile de unde veniseră. Acestea nu i-au primit si astfel secta adventistilor s-a risipit în 1845. Cei care au rămas s-a rupt în patru grupuri principale, dintre care cel mai important a fost si este cel al „adventistilor de ziua a saptea”. Trei dintre urmasii lui Miller, Joseph Bates si sotii James si Ellen White au pus bazele noii „Biserici Adventiste de Ziua a Saptea”.
Ellen White avea numai 17 ani când era deja o adeptă înfocată a lui Miller. Ea a început să aibă vedenii prin care promova teoriile acestuia. Există mai multe opinii medicale care arată că vedeniile lui White erau de fapt crize de epilepsie provocate de un accident din copilărie, când aceasta a fost lovită cu o piatră în faţă si a rămas inconstientă un număr de zile. De asemenea, mai multi apropiati care s-au aflat în preajma ei în momentul vedeniilor au declarat că nu era vorba de vedenii de la Dumnezeu, ci de crize de epilepsie.
Treptat, Ellen White s-a impus ca lider al sectei, producând multe scrieri cu valoare de profetii pentru adventisti: Tragedia veacurilor, Profeti si împărati, etc. Ea a reinterpretat profetiile lui Miller si Snow, sustinând că ele nu se refereau la a doua venire a Domnului, ci la curătirea templului ceresc de păcatele fiilor lui Dumnezeu (Evrei 9:23). Previziunile si calculele de date au continuat, fiind propusi, pe rând următorii ani: 1845, 1849 si 1851, acesta din urmă fiind chiar certificat de o viziune a lui Ellen White. Tot printr-o „viziune cerească” a profetesei, adventistii au preluat serbarea sâmbetei de la baptistii de ziua a saptea, în 1860 secta schimbându-si numele în „Adventistii de Ziua a Saptea”. Secta s-a răspândit si în afara Americii si numără astăzi aproximativ 5 milioane de membri.
În România, adventistii au pătruns la sfârsitul secolului 19, printr-un fost preot catolic, Mihail Czehovski, care a activat în regiunea Pitestiului. Secta apare în 1890 în Bucuresti, dar un oarecare succes al ei începe cu convertirea si mai apoi preluarea conducerii de către fostul student în medicină, Petre Paulini. Secta a câstigat teren printr-o înversunată campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe si a clerului acesteia, folosind în acest scop cele mai murdare mijloace.
În materialele lor de propagandă şi în discuţiile cu creştinii (ortodocşi), adventiştii vehiculează date istorice false, de genul „Icoanele au apărut în Biserică în anul 787”. De asemenea, majoritatea „datelor istorice” pe care le folosesc sunt cel mult valabile pentru biserica romano-catolică (anii menţionaţi de ei sunt anii emiterii unor bule papale). Prin astfel de minciuni ei încearcă să le arate creştinilor că anumite lucruri din Biserică ar fi inovaţii şi deci nu şi-ar avea rostul.
Între rătăcirile specifice acestei secte se numără: învătătura despre Mileniu, credinta că nu există iad si nici suflet nemuritor, obligativitatea legilor Vechiului Testament privind tinerea sâmbetei si mâncărurile necurate, credinta că împărătia de 1260 de zile a Antihristului (conf. Apoc. 12:16) reprezintă perioada de 1260 de ani dintre 538 si 1798 (dominatia papalitătii în Europa apuseană) şi, poate cea mai bizară dintre toate ereziile, ideea că Arhanghelul Mihail este una şi aceeaşi persoană cu… Iisus Hristos!
Conform acestei secte, toate denominatiunile crestine sunt stăpânite de diavol iar preotii sunt slujitorii acestuia. În consecintă, toti crestinii trebuie să părăsească bisericile lor si să intre în singurul adăpost adevărat – secta adventistă. După credinta lor, sâmbăta ar fi pecetea si semnul lui Dumnezeu, iar duminica, serbată de toti crestinii, ar fi pecetea Fiarei (a diavolului). De aceea, după părerea lor, cel mai important lucru si semn că esti de partea lui Dumnezeu este acela de a tine sâmbăta. Dusmănia pe care o nutresc fată de ceilalti crestini este grăitoare pentru fanatismul lor.
Adventistii dau o importantă deosebită zeciuielii, adică a datoriei sacre a fiecărui membru de a cotiza la sectă cu 10% din venitul lunar, sub deviza „mai bine să ai 90% din salariul tău binecuvântat, decât 100% fără binecuvântare”.
Secta a implementat un amplu program pentru tinerii membri. Diverse activităti aprobate de conducere pentru petrecerea timpului liber înlocuiesc distractiile cum ar fi dansul sau mersul la cinema. Adventistii administrează peste 360 de spitale si clinici în lumea întreagă si desfăsoară programe misionare, educationale si filantropice sustinute prin zeciuiala plătită de membri (a zecea parte din venit). Publicatiile sectei sunt tipărite în 197 de limbi si dialecte. Secta dispune de unul din cele mai mari sisteme de învătământ dintre cultele neoprotestante. În ceea ce priveste interpretările profetiilor escatologice, adventistii detin un loc de frunte din punct de vedere al originalitatii ideilor de interpretare.
Adventistii tipăresc numeroase cărti despre nutritie. În aceste cărti, informatiile preluate din comunitatea stiintifică sunt împletite subtil cu propaganda sectară, ca si cum adventistii ar fi descoperit acele lucruri sau ca si cum a avea o dietă si o viată echilibrată ar fi apanajul exclusiv al adventistilor.
Din secta principală s-au desprins în timp numeroase grupări si secte cu nume diferite. Cele mai cunoscute sunt: Adventistii de Ziua a Saptea – Miscarea de Reformă, Societatea misionară internatională a adventistilor de ziua a saptea, Miscarea lui R. D. Brinsmead. Primii din această serie activează si în România.

„AZS – Miscarea de Reformă” s-au separat de secta-mamă după moartea ‘profetesei’ Ellen White (1915), ca o consecintă a luptei pentru succesiune, câstigată de Margaret Rowen din Los Angeles. Venită la putere, Rowen le-a propus membrilor câteva reforme, dintre care cea mai importantă fiind ideea de a nu pune mâna pe armă pentru a ajuta statul în războaie. Cei care au făcut-o în timpul războiului ar fi părăsit calea adevărului. În România, secta aceasta a fost adusă de un oarecare soldat Kremer căsătorit cu o nemtoaică reformistă, în 1917-1918. Din cauza atitudinii fată de stat, secta a fost interzisă, dar si-a continuat propaganda prin foi gen Păzitorul adevărului si Solul misionar. Învătătura reformistă a fost prezentată în brosura Scurtă lămurire a principiilor adventistilor de ziua a saptea si o miscare de reformă (Bucuresti, 1924), scriere combătută de conducătorul sectei-mamă, Petre Paulini, în Profeti falsi si profeti mincinosi.

Dincolo de propaganda „biblică” intensă pe care o desfăşoară, secta adventiştilor simpatizează cu activiştii homosexuali. În anul 2006, au refuzat să se alăture campaniei pro-familie lansate de Alianţa Familiilor din România, declarând că ei sunt „pentru drepturile omului” (campania era menită a preveni legalizarea căsătoriilor homosexuale în ţara noastră). De asemenea, adventiştii au fost singurii neoprotestanţi care s-au înfrăţit cu homosexualii în lupta împotriva icoanelor din şcolile româneşti.

Baptistii

Istoric

Când primii protestanti – Luther, Calvin sau Zwingli – au început să-si propovăduiască1 ideile de reformare a bisericii romano-catolice, nici unul dintre ei nu se gândea că ei însisi vor deveni obiect de reformă în actiunile unor neo-reformati (neoprotestanti).
Luteranii, primii protestanti, au început să se organizeze în comunităti separate de bisericile romano-catolice, afirmând cu tărie ideile puse în circulatie de Luther. Au fost eliminate orice înfătisari religioase (statui, icoane, cruci, etc.). Slujbele au început sa fie conduse de predicatori fără studii religioase, căci scolile teologice erau exclusiv catolice. Din acest motiv nu exista o unitate a învătăturilor protestante, fiecare predicator predicând potrivit cu imaginatia lui, denumita ad-hoc “descoperire de la Dumnezeu”. Astfel se face că relativ în aceeasi perioadă întâlnim miscări protestante cu învătături diferite.
Duhul reformator initiat de Luther si ai săi nu a putut fi limitat însă numai la ideile acestora. În timp ce primii reformatori păstrau încă anumite elemente traditionale ale Bisericii, în scurt timp a apărut un nou val de predicatori care le contestau si pe acestea – botezul copiilor, simbolurile religioase, persoana Maicii Domnului. Au început sa fie predicate libertatea individuală generală si cea privind interpretarea Scripturilor, eliminarea preotimii, restrângerea averilor bisericesti si a atributiilor clericilor, diminuarea dărilor către biserică.
Spre deosebire de alte miscări religioase, pentru miscarea baptistă este dificil să identificăm un întemeietor unic. De-a lungul timpului, baptistii au vehiculat trei teorii prin care au încercat formularea unei istorii oficiale: teoria succesiunii neîntrerupte, teoria înrudirii anabaptiste si teoria derivării din separatistii englezi.

1. Succesiunea neîntreruptă. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea că comunitătile de baptisti au existat în toata istoria Bisericii, de la botezul lui Iisus în Iordan de către Ioan Botezătorul si până astăzi. Desi nu au folosit numele de baptisti, membrii acestor grupări ar fi fost identice cu bisericile baptiste de astăzi. Aceasta teorie are un defect fatal: nu poate fi atestata cu date istorice, rămânând doar la nivel de speculatie. Desi ereziile montanistilor, novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catharilor), lolarzilor si husitilor contin o întreaga serie de doctrine si practici similare cu cele ale baptistilor de mai târziu, celelalte credinte si practici nu pot fi încadrate în specificul baptist. Sustinută la sfârsitul sec. 19 si începutul sec. 20, teoria succesiunii neîntrerupte a fost abandonată ulterior, când s-a considerat că mai mult dăunează imaginii baptistilor, prin alăturarea lor cu nişte ereticii consacraţi.

2. Înrudirea anabaptistă. O a doua teorie sustine că baptistii se trag, direct sau indirect, din anabaptisti (aripa radicală a Reformei din sec. 16). Din gruparea anabaptista au făcut parte fratii elvetieni, huteritii si menonitii (adeptii lui Menno Simons). Teoria are o anumită sustinere în dovezile istorice. Desi n-au preluat în întregime ereziile anabaptiste, baptistii sec. 17 au continuat să promoveze botezul adultilor, preotia universală si separarea bisericii de stat.

3. Separatistii din Anglia. Cea mai răspândita teorie este că baptistii se trag din separatistii englezi exilati în Olanda.

În Anglia apăruse o mişcare în cadrul bisericii anglicane – puritanii. Aceştia ajunseseră la convingerea că biserica anglicana este coruptă si că este mai bine sa se separe de viata bisericii oficiale patronata de un rege care o înfiinţase pentru că Papa de la Roma nu îi dăduse voie să divorţeze. În felul acesta, miscarea baptista a fost definita încă de la început prin dorinta de separare a celor care interpretează într-o manieră literală si exclusivistă Noul Testament.
2John Smith si Thomas Helwys, doi separatisti englezi refugiaţi în Olanda, au format prima biserică baptistă în Amsterdam, în 1609, în spatele unei brutării. Ca semn al noii credinţe, Smith s-a rebotezat singur, după care l-a botezat pe Helwys. Colaborarea lor nu a durat mult, ci, în spiritul fărâmiţării neoprotestante, cei doi au apucat pe căi diferite în mai puţin de un an, fiecare fiind urmat de proprii susţinători din cadrul primei lor „biserici”.
Smith s-a unit ulterior cu menonitii, iar Helwys s-a întors în Anglia. Aici, în 1612, el a format împreună cu adepţii lui prima biserică baptistă din Anglia, la Spitalfields, lângă Londra. Crescând ca număr, baptistii englezi s-au separat şi ei în Baptisti Generali si Baptisti Particulari. Primii credeau că urmările jertfei lui Hristos se aplică întregii omeniri. Ceilalti, asemenea calvinilor, considerau că acestea se aplică numai celor alesi (conform teoriei predestinării). Cele două ramuri s-au unit în secolul 19, când abordările teologice se schimbaseră iar nevoia de membri le-a făcut să se apropie. Pornind din Anglia, numărul baptistilor a ajuns la peste un milion în Europa.
America a fost locul unde miscarea baptistă a cunoscut cea mai mare dezvoltare. Roger1 Williams, un adept al lui Helwys, a înfiintat prima biserică baptistă în orasul Providence, statul Rhode Island, în 1639. Cam în aceeasi perioadă, doctorul John Clarke a înfiintat o adunare baptistă în Newport, statul Rhode Island. Deseori persecutati pentru credinta lor, baptistii au crescut încet ca număr, dar cresterea s-a accelerat în secolul 18 în mare parte datorită miscării de trezire religioasă cunoscută sub numele de Marea Trezire. Tot în secolul 18, baptistii au sustinut idealurile Revolutiei Americane, devenind astfel mai populari. Asemenea celorlalte secte neoprotestante, baptismul american, născut din dezbinare si purtând în el germenele dezbinării, s-a divizat si există astăzi peste zece feluri de baptisti: Baptistii Vechi, Baptistii Vointei Libere, Baptistii Sâmbătari, Baptistii celor Sase Principii, Baptistii Unitarieni, Baptistii Cufundători, etc. Numele fiecărei ramuri baptiste ilustrează principiul generator al sectei, acela al alipirii la un anume aspect al credintei si al absolutizării acestuia în dauna celorlalte.
Ca la toate sectele neoprotestante, şi la baptişti putem vedea o evoluţie (involuţie) faţă de principiile proclamate iniţial. Până în 1975, bisericile baptiste americane numiseră aproximativ 50 de femei în functii oficiale (pastori, predicatori, etc.). În 2013, unii baptişti din SUA au ţinut sărbătoarea păgână a Halloweenului arzând Biblii.
În România, baptismul a pătruns în secolul 19, venind din Germania via Ungaria, si a început să se răspândească printre maghiarii şi apoi printre românii din Ardeal. În Vechiul Regat, baptismul a început să fie promovat spre sfârşitul aceluiaşi secol, printre etnicii germani, de un dulgher german sosit din Germania.

În ce cred si în ce nu cred baptistii

Ca puncte principale de doctrină, baptistii absolutizează Biblia ca fiind singura autoritate în materie de credintă. Desi sustin că fiecare persoană poate să o citească si să o interpreteze individual, baptistii au trebuit si ei să decidă, în mod arbitrar, în privinta unor aspecte insuficient de lămurite în Sfânta Scriptură.
Baptistii învată botezul adultilor ca mărturie publică a credintei. Ei consideră că o persoană, desi născută într-o familie crestină, nu este crestină până când nu face o declaratie publică în fata comunitătii privind „acceptarea lui Iisus Hristos ca Domn si Mântuitor personal”. Termenul „personal” are o ratiune foarte precisă, fiind urmărită ideea că mântuirea omului este ceva exclusiv între om si Dumnezeu, fără interventia vreunei alte persoane.
O parte dintre baptisti au adoptat la sfârsitul secolului 19 credinta că Biserica va fi luată la ceruri înainte de a doua venire a Mântuitorului.
Asemenea tuturor (neo)protestantilor, baptistii nu cred în Tainele Bisericii. Pentru ei, împărtăsirea cu Trupul si Sângele Domnului (numită la ei „Cina Domnului”) nu este altceva decât un simbol. Pâinea simbolizează Trupul, iar vinul simbolizează Sângele. Sunt împotriva icoanelor, crucii, moastelor, cinstirii Maicii Domnului si a Sfintilor. Nu recunosc posturile Bisericii. Nu au rugăciuni si pomeniri pentru cei morti. Nu folosesc obiecte si simboluri liturgice.
După anii 2000, în rândul baptiştilor, al penticostalilor şi al aşa-zişilor „creştini după Evanghelie” au apărut scandaluri şi divizări din cauza schimbării de optică a unor lideri de frunte (Iosif Ţon, dat afară din cultul baptist, şi Ionel Botgros, depus din funcţia de preşedinte al tudoriştilor) şi a influenţelor unor mişcări şi secte noi (Străjerii, Kwasizabantu…). Toate aceste scandaluri vădesc caracterul lumesc şi efemer al „înnoirii” şi „credinţei” propovăduite de aceste grupări.

Pentru o discuţie mai amplă asupra istoricului şi ereziei baptiste, vă recomand cartea Rătăcirea baptistă.

Creştinii după Evanghelie

1Reforma iniţiată de Martin Luther nu s-a oprit aşa şi atunci când a vrut el. Ea a pus pe roate un spirit de schimbare perpetuă şi anarhică. În numeroase locuri din Europa apuseană şi centrală, simplii oameni primeau „lumină de Sus” că mai trebuie corectat ceva în învăţătura religioasă a momentului. În părţile de est ale Germaniei si în Elvetia au apărut diferite mişcări religioase, cum ar fi mişcarea pietistă sau mişcarea Fraţilor Moravieni. Din acestea s-a format ulterior gruparea aşa-numiţilor “creştini după Evanghelie”, (şi) ei având pretenţia că viaţa lor este în deplină armonie cu Sfânta Evanghelie. Aceşti neoprotestanţi au urmat o cale şi o credinţă destul de similare cu cele ale baptiştilor.
În România, secta a apărut la sfârşitul secolului 19, mai întâi în părţile Sibiului (Cisnădie), apoi în Bucureşti şi Iaşi. Dezvoltarea sectei este legată de numele lui Grigorie Constantinescu, fiu de ofiţer trimis în Elvetia pentru specializare în profesia sa şi întors după patru ani ca pastor evanghelist. În timpul primului război mondial, cât timp este mobilizat, Constantinescu organizează la Iaşi o casă de rugăciuni, care devine centrul sectei.
Publicaţiile sectei se numesc Buna Vestire şi Viaţă şi lumină. Învăţătura lor este expusă în broşurile Memoriu sau scurtă expunere a punctelor de doctrină a Comunităţilor Creştine şi Memoriu sau scurtă expunere a doctrinei Creştinilor după Evanghelie.
În perioada interbelică, preotul ortodox Tudor Popescu, slujitor la biserica Cuibul cu barză din Bucureşti, începe să alunece în erezie şi să propovăduiască idei eretice în biserică. El este cumnatul lui Dumitru Cornilescu, un alt absolvent de Teologie ortodoxă care cade în erezie. Acest Cornilescu realizează în 1923 o traducere deformată a Scripturii, după ediţii neoprotestante. În 1924, Popescu este dat afară din preoţie şi din Biserică şi îşi înfiinţează propria „biserică” – o sectă numită „Creştinii după Scriptură”. Aceeaşi prinţesă protestantă, Rallu Calimachi, care finanţase traducerea lui Cornilescu, îl ajută cu bani pe Popescu ca să cumpere o casă de rugăciune în strada Carol Davila din Bucureşti.

În 1939, autorităţile forţează cele două secte să fuzioneze, însă după lovitura de stat din 1989 ele se separă din nou. Cea de import se numeşte în prezent „Creştinii după Evanghelie”, iar cea înfiinţată de Tudor Popescu îşi spune „Biserica Evanghelică Română”. Popular, ei mai sunt numiţi „tudorişti”.

În 1982, în cadrul sectei unificate apar disensiuni când un grup de membri începe să proclame că mântuirea nu se poate pierde (că ar fi deja realizată odată pentru totdeauna, indiferent de faptele omului). Ceilalţi membri nu acceptă ideea şi grupul inovator părăseşte secta. După 1989, unii dintre cei plecaţi atunci revin în gruparea numită „Biserica Evanghelică Română” (BER), producând din nou disensiuni.

În 2013, unii dintre liderii sectei s-au apropiat de o sectă carismatică originară din Africa de Sud, preluând de acolo idei şi încercând să le introducă în secta lor. Reacţiile la aceste influenţe carismatice nu au întârziat, în 2014 secta BER ajungând să fie măcinată de conflictele, în unele cazuri violente, dintre cele două tabere – cea din jurul preşedintelui sectei şi cea din jurul pastorilor influenţaţi de carismaticii sud-africani.

Penticostalii

Spre sfârşitul secolului 19 America era deja plictisită de numeroasele si sporadicele „treziri1 religioase”. Mulţi predicatori ambulanţi se compromiseseră prin tertipurile la care apelau pentru a încălzi mulţimile. Masele voiau ceva nou iar acest nou nu a întârziat să vină sub lozinca „Dumnezeu face o lucrare nouă”.
Una dintre mişcările de „trezire religioasă” din Statele Unite a fost si aşa-numita „Ploaie Târzie” (Latter Rain) condusă de A.J. Tomlinson, initial un simplu distribuitor de cărţi al American Bible Society. Existau de altfel mai mulţi predicatori care predicau reînnoirea trăirii religioase prin “umplerea cu Duhul Sfânt”. Suportul pentru această propovăduire consta în relatarea privind pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, descrisă în capitolul 2 din Faptele Apostolilor. Aceşti predicatori afirmau că acea pogorâre, însoţită de „vorbirea în alte limbi”, este posibilă si în zilele noastre, pentru fiecare credincios în parte. Astfel, în SUA si în Tara Galilor au apărut adunări de rugăciune în care credincioşi fervenţi îşi mărturiseau păcatele înaintea Domnului si Îl implorau cu lacrimi „să-i boteze cu Duhul Sfânt”. Pe lângă Tomlinson, un alt promotor al noilor idei a fost Charles Parham. Predicatorii creau prin predicile lor o condiţionare psihologică si o înfierbântare a sângelui care în cele din urma degenera în „glosolalie” (vorbire necontrolată, într-o stare de semi-transă). Apariţia acestui fenomen destul de neobişnuit a constituit în 1896 scânteia pentru demararea noii miscari penticostale. Glosolalia a fost identificată cu pogorârea Sfântului Duh de la Cincizecime si s-a afirmat că evenimentul descris în Biblie poate avea loc oricând daca credinciosul se roagă fierbinte lui Dumnezeu. Dobândirea unei astfel de “umpleri cu Duhul Sfânt” a devenit ţinta celor care doreau mai mult. Cei care credeau în „umplerea cu Duhul Sfânt” s-au separat de adunările din care făceau parte si astfel s-a conturat noua Mişcare Penticostală. În 1903 Tomlinson îsi dă seama că poate face mai mult decât să vândă cărţi si înfiinţează „Biserica lui Dumnezeu”.
Stilul neconformist al adunărilor penticostale (de la pentecost = cincizecime, în greaca) a asigurat răspândirea miscarii si a atras atenţia si în afara Statelor Unite. Un loc unde penticostalismul a prins repede rădăcini în Europa, în mijlocul unui popor plictisit de un luteranism arid, a fost Norvegia. Aici noile idei au fost preluate de diverşi predicatori ad-hoc, punându-se bazele mai multor secte de sorginte penticostală (vezi articolul despre „Prietenii lui Smith”, sectă cunoscută în România ca „Părtăsia”).
Conform „tradiţiei” neoprotestante privitor la dezbinare, „Biserica lui Dumnezeu” a lui Tomlinson nu a rezistat prea mult, prima scindare având loc în 1917, astfel apărând „Adunările lui Dumnezeu”. Ulterior aceste două ramuri s-au divizat si ele, dând naştere unor grupări independente. Principalele grupări penticostale sunt asociate acum în Conferinţa Mondială Penticostală.
În România penticostalismul a venit direct din America, în perioada interbelica, prin câţiva români câstigati de ideile acestea, propagate în SUA chiar printr-o revistă de limba română, Vestitorul Evangheliei, redactată de un oarecare Paul Budeanu, originar din judeţul Arad. Acesta a tradus în româneşte mărturisirea de credinţă a penticostalilor, numită Declaraţia fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu. Primul sef al sectei în România a fost Ion Bododea, din Brăilita, care a editat revistele Glasul adevărului si Stiinta Sfinţilor, precum si cartea de cântări ale sectei, Harfa Bisericilor lui Dumnezeu.
Ca puncte doctrinare principale, penticostalii susţin teoria Sola Scriptura (“numai Scriptura”) asemenea tuturor (neo)protestantilor, botezul adulţilor, învatatura despre răpirea Bisericii si botezul cu Duhul Sfânt dovedit prin “vorbirea în limbi”.
Unele secte penticostale susţin două trepte ale experienţei harului: naşterea din nou si botezul cu Duhul Sfânt, iar altele mai adaugă una, cea a sfinţirii.
Ca notă individuală, penticostalii practică „ungerea cu untdelemn” pentru vindecarea de boli si au o pasiune pentru minuni si vindecări miraculoase, acestea fiind atribuite Duhului Sfânt. Uleiul cu care se face ungerea de către pastor sau de către proorocul înzestrat cu „darul vindecării” este ulei alimentar obişnuit – Muntenia, Floriol, etc.
În adunările penticostale pot fi întâlniţi „prooroci” care „proorocesc în alte limbi”. De obicei aceste „vorbiri” sunt „tălmăcite” de un alt membru al adunării, considerat „înaintat pe cale” si văzut ca posedând anumite daruri ale Duhului Sfânt. Un lucru interesant îl constituie diferenţa ca volum de cuvinte între „vorbirea în limbi” a proorocului (scurtă, de obicei) si tălmăcirea care se constituie deseori într-o mică predică. Celor care întreabă despre aceasta li se răspunde că tălmaciul nu traduce cuvânt cu cuvânt „proorocia”, ci îi traduce „duhul”. În general, „proorocii” sunt văzuţi ca având diverse daruri de la Duhul Sfânt, acestea fiind, pe lângă „darul proorociei”, si „darul vindecării” sau „darul deosebirii duhurilor”. În România, un domeniu de „utilitate” a proorocilor din adunările penticostale este proorocirea „de la Dumnezeu” a legăturilor matrimoniale (dacă e bine ca sora X să se mărite cu fratele Y) sau răspunsul, tot „de la Dumnezeu”, dacă e recomandată sau nu emigrarea în Statele Unite! Mulţi penticostali se căsătoresc pur si simplu pe baza prorociilor făcute în adunare, deşi cei doi tineri nici nu se cunosc bine si nici nu au viziuni comune de viată.
Falsitatea acestei „vorbiri în limbi ” este evidentă din frecventele neconcordante dintre prorociile pe aceeaşi temă. O persoană mai puţin credulă a făcut un test: a înregistrat pe bandă o prorocie si a mers cu înregistrarea la alţi doi prooroci penticostali, cerându-le acestora să tălmăcească mesajul. Fiecare a produs o cu totul altă interpretare, ambele diferite de cea iniţială. Alteori, dacă proorocul care nu aparţine de adunarea în cauză aduce atingere prin proorocia lui politicii interne a acelei adunări, pastorul adunării declară fără echivoc că vorbirea a fost nu de la Dumnezeu, ci de la satana. De asemenea, unii se folosesc de aura de prooroci pentru a-si rezolva diferendele personale cu alţi membri din adunare. Asemenea fenomene sunt sesizate si de unii dintre membri, însă în loc să vadă în aceasta dovada înşelătoriei, ei decid doar să se mute la o altă adunare.
Penticostalii trebuie să plătească sectei zece la sută din veniturile lor lunare. Aceasta se face în scopul obţinerii binecuvântării lui Dumnezeu peste toate posesiunile lor, dar si ca un gest de mulţumire pentru tot ce au. Salariile pastorilor sunt fixate de comitetele congregaţiilor locale, pe baza veniturilor si cheltuielilor.
Marea majoritate a bisericilor penticostale din România fac parte din ramura “Biserica lui Dumnezeu” (Church of God). După Revoluţia din 1989, în urma unor conflicte de culise, un anume pastor Ioan Ceută a fost exclus din cultul penticostal si s-a afiliat împreună cu adunarea sa grupării „Adunările lui Dumnezeu” (Assemblies of God), deschizând astfel acestora drumul în România.
După anii 2000, în rândul baptiştilor, al penticostalilor şi al aşa-zişilor „creştini după Evanghelie” au apărut scandaluri şi divizări din cauza schimbării de optică a unor lideri de frunte (Iosif Ţon, dat afară din cultul baptist, şi Ionel Botgros, depus din funcţia de preşedinte al tudoriştilor) şi a influenţelor unor mişcări şi secte noi (Străjerii, Kwasizabantu…). De asemenea, după anul 2010, în ramura principală a penticostalilor a izbucnit un scandal ce nu dă semne de rezolvare, legat de presupusa colaborare cu Securitatea a unor pastori şi de stilul de viaţă corupt şi luxos al unora dintre liderii sectei. Taberele formate în jurul unuia sau mai multor pastori încearcă să se cenzureze reciproc şi să se prezinte drept adevăraţii „păstori ai turmei Domnului”. Toate aceste scandaluri vădesc caracterul lumesc şi efemer al „înnoirii” şi „credinţei” propovăduite de aceste grupări.

„Biserica lui Hristos” sau „Ucenicii”

„Biserica lui Hristos” este o sectă apărută în America în timpul trezirilor religioase de la începutul secolului 19. Fondatorii ei sperau să se constituie într-o fortă unificatoare a tuturor grupărilor (neo)protestante.
Membrii sectei îsi spun „ucenici”, afirmând că în Noul Testament acest apelativ este folosit mai des în relatie cu urmasii lui Hristos decât termenul „crestini”.
Fondatorii sectei au fost Thomas Campbell si fiul acestuia, Alexander Campbell, fosti predicatori prezbiterieni. Adeptii lor s-au numit la început campbelisti, desi preferau să fie numiti „Ucenicii lui Hristos”. În 1809 Thomas Campbell a fondat Asociatia Crestina din Tinutul Washington, statul Pennsylvania, încercând, după spusele lui, o revenire la valorile crestinismului primar. În 1811 fiul său Alexander i se alătură si împreună formează o adunare la Brush Run, Pennsylvania, de unde secta începe să se întindă spre vestul Statelor Unite. În 1832 predicatorul Barton Stone şi majoritatea adeptilor săi se unesc cu grupul lui Campbell.
De remarcat că o parte din adeptii lui Campbell, în urma predicilor misionarilor mormoni, s-au convertit la mormonism, dând astfel un avânt sectei lui Joseph Smith.
În a doua jumătate a secolului 19 au apărut unele conflicte în cadrul Ucenicilor, legate în principal de activitatea misionară si de utilizarea instrumentelor muzicale în timpul adunărilor religioase, o practică considerată de conservatori ca nebiblică. Ucenicii conservatori s-au separat în cele din urmă de secta principală, formând în 1906 o altă structură, cu numele de „Bisericile lui Hristos”. Denumirea de „ucenici” a rămas distinctivă pentru ramura initială a sectei, iar ramura apărută în 1906 foloseste numele de „Bisericile lui Hristos” sau „crestini”.
Secta nu recunoaste nici o formă de crez oficial. Practică botezul adultilor însă, în timp ce „crestinii” acceptă la primirea de noi membri botezul practicat în cultele de origine, „ucenicii” cer rebotezarea în adunarea lor. Fiecare adunare oficiază „Cina Domnului” în fiecare duminică, „în amintirea lui Iisus Hristos”.

Secta este prezentă în România în ambele variante.

„Ucenicii”, mai liberali, se bucură de un interes mai mare, reusind să atragă mai multi tineri în rândurile lor. Ei pretind că detin „formula pentru mântuire” si afirmă nici mai mult, nici mai putin decât că sunt singurii crestini din lume. Membrii manifestă un entuziasm dubios atunci când vorbesc despre credintă si povestesc plini de vervă cum le-a schimbat Iisus viata. Legăturile cu lumea din afară sau cu membrii familiei sunt rearanjate, întrucât acestia nu au lumină duhovnicească si pot constitui o piedică în calea „ucenicului”.

Mormonii

1Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Ultimele Zile, popular numită „mormonă”, este un amestec exotic de învăţături şi practici neoprotestant şi inovaţii ale conducătorilor organizaţiei, numiţi „profeţi”. Numărul membrilor este în prezent de aproape 13 milioane, răspândiţi în întreaga lume.

Un profet nou

Joseph Smith, întemeietorul sectei, s-a născut într-o familie săracă în perioada marilor1 treziri religioase din Statele Unite din secolul 19. Tatăl lui făcea mari eforturi să asigure un trai decent pentru familie. Alături de alţi bărbaţi de condiţie foarte modestă, lucrul la care se pricepea cel mai bine era să caute comori legendare rămase de la vechi triburi de indieni. În regiunea în care locuia familia Smith circulau de ani buni numeroase legende despre străvechi triburi de indieni care îşi îngropaseră comorile acolo, şi nu putini erau cei care scormoneau dealurile după astfel de cufere.
Pe lângă legendele despre comori care aşteaptă să fie găsite, America rurală din vremea lui Joseph Smith era preocupată şi de originile indienilor, una dintre teoriile care circula fiind că aceştia ar fi descendenţii celor zece triburi pierdute ale lui Israel. Ideea era dezvoltată în scrierile fantastice ale unor autori de senzaţie care involuntar au pregătit terenul fabulaţiilor de mai târziu ale „profetului” Smith.
1Astfel, în noaptea de 21 septembrie 1823, pe când avea 17 ani, Smith a pretins că a avut o vedenie în care un înger pe nume Moroni i-a destăinuit unde poate găsi nişte table de aur care alcătuiau o carte conţinând „Evanghelia veşnică desăvârşită”, dată de Iisus Hristos vechilor locuitori ai Americii, printr-un profet antic pe nume Mormon. În ziua următoare, Smith ar fi găsit tablele îngropate într-o cutie de piatră în coasta unui deal de lângă casa familiei. Moroni însă nu l-a lăsat pe tânărul Smith să ia tablele decât pe data de 22 septembrie 1827.
Cu nouă luni înainte de această dată, noul „profet” fugise de acasă cu o anume Emma Hale, în casa tatălui acesteia din Pennsylvania. Acolo el a început să traducă tablele cu pricina, dintr-o limbă numită de el „egipteana reformată” (o limbă inexistentă), cu ajutorul a două pietre magice – Urim şi Turim.
Un fermier din New York, pe nume Martin Harris, s-a arătat interesat de ideile lui Smith şi a finanţat publicarea cărţii, nu înainte însă de a-i verifica autenticitatea. Pentru aceasta, Harris a dus copiile făcute de Smith după tablele de aur, la profesorul Charles Anthon de la Universitatea Columbia.

Iată ce scrie profesorul Anthon într-o scrisoare din 17 februarie 1834:

Examinând lucrarea în cauză, mi-am dat seama cu uşurinţă că este vorba de o înşelătorie sau de o farsă. Auzind însă de pretenţiile financiare ale proprietarului acestor scrieri (Smith) fată de fermier, am început să înţeleg că era vorba de un plan pentru a-l înşela pe ţăran şi a-i lua banii…

Lucrarea era de fapt o singură mâzgălitură, constând din caractere deformate dispuse pe coloane. Litere greceşti şi ebraice, cruciuliţe şi înflorituri, litere romane inversate sau aşezate în poziţie orizontală, toate acestea erau aranjate pe coloane perpendiculare şi totul se sfârşea într-o formă rudimentară de cerc segmentat, copiat evident după Calendarul Mexican dat de Humboldt, dar aranjat în aşa fel încât să nu fie trădată sursa provenienţei lor.

Avertizarea profesorului a fost ignorată de fermier, care şi-a ipotecat casa pentru a obţine banii necesari publicării, la data de 26 martie 1830, a Cărţii lui Mormon. După ce Smith a tradus cartea, îngerul care îi apăruse anterior în vedenie l-a vizitat din nou şi i-a luat tablele de aur, neexistând astfel nici o probă pentru verificarea autenticităţii textului şi a relatării lui Smith.
Imediat după publicarea cărţii, Smith înfiinţează „Biserica lui Iisus Hristos”, schimbându-i la scurt timp numele în „Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Ultimele Zile”. Primii membri ai noii „biserici” au fost chiar rudele sale, aceştia botezându-se reciproc şi împărţind între ei funcţiile de conducere ale noii grupări religioase. Oficial, la porunca aceluiaşi înger vizitator, misiunea era aceea de a reforma Biserica.
În 1842, Smith este iniţiat în masonerie, ca numai după o zi să devină Maestru Mason. Tatăl şi fratele său erau deja masoni dinaintea vizitei „îngerului Moroni”. La scurt timp după aceea, Smith creează ritualurile pentru templele mormone, copiindu-le îndeaproape pe cele masonice. Din acest motiv, timp de mulţi ani, Marea Lojă din Utah (francmasoni) i-a considerat pe mormoni ca fiind o Lojă clandestină. De altfel, primii cinci lideri ai sectei au fost ei înşişi francmasoni.

Un alt Testament despre un alt Iisus Hristos

Cartea lui Mormon este produsul legendelor locale şi al speculaţiilor literare despre comori îngropate de vechi triburi de pe continentul american, întreţesute cu imaginaţia „profetului” Smith.
Astfel, în vremea regelui Iezechia din Israel (aprox. 600 îH), evreul Lehi primeşte poruncă de la Dumnezeu să conducă un mic grup de oameni într-o aventură maritimă către continentul american.
Ajuns aici, Lehi şi ai săi dau naştere unei civilizaţii prospere care, după numai câteva sute de ani, se împarte în două tabere rivale. În urma războiului civil, măreaţa civilizaţie decade. Astfel, potrivit mormonilor, actualii amerindieni sunt urmaşii acelei civilizaţii de origine evreiască, contrazicând numeroasele dovezi care arată că amerindienii sunt o populate de origine mongolă, sosită din Asia prin strâmtoarea Bering.
În timp ce, la Ierusalim, Fiul lui Dumnezeu moare răstignit pe Cruce şi învie mântuind lumea, profeţii civilizaţiei de pe continentul american au vedenii despre cele petrecute la Ierusalim, pe Golgota. După înviere, Hristos se arată şi lor, dându-le şi învăţături mult mai deslusite decât cele din Sfânta Scriptură a creştinilor.
Mormon, unul dintre profeţi, culege toate relatările istorice şi religioase ale poporului său şi le aşează într-o carte din plăci de aur pe care o îngroapă pentru 1500 de ani, când va fi adusă la lumină de… Joseph Smith.
Aceasta este pe scurt povestea Cărţii lui Mormon. Deşi Smith a pretins că îngerul i-a interzis să arate cuiva plăcile de aur, ei si justifica ideile religioase exclusiv prin închipuita scriptură străveche.
Pe lângă „Cartea lui Mormon”, secta foloseşte şi scrierile „Doctrine şi legăminte” (138 de revelaţii şi alte afirmaţii aparţinând în majoritate lui Joseph Smith) şi „Perla de mare preţ” (alcătuită în 1842 ca o colecte de scrieri mai mici). Afirmaţiile din toate aceste cărţi sunt subiect de interpretare şi extindere de către liderii sectei, despre care se crede că primesc revelaţii şi inspiraţii suplimentare. În ceea ce priveşte Sfânta Scriptură, mormonii cred în ea „doar în măsura în care este tradusă corect” (Articole de credinţă r. 8) şi de aceea folosesc varianta „revizuită” de Smith în care, de exemplu, la capitolul 50 din cartea Facerii, este adăugată următoarea „profeţie”:

Si acel vizionar pe care îl binecuvântez… numele lui va fi Iosif (Joseph), după numele tatălui său… iar lucrurile pe care le va face Domnul prin mâna lui vor aduce poporul Meu la mântuire.

Acest gen de excepţii le permit mormonilor să respingă, să adauge şi să modifice orice pasaj din Scriptură care nu corespunde învăţăturilor lor. În acest sens, seful sectei are statut de „profet”.
Există numeroase diferenţe între prima versiune şi versiunea de azi a Cărţii lui Mormon. Pe lângă greşelile de gramatică provenite de la Smith şi scribul său, au fost eliminate şi repetiţiile care vădeau ticurile verbale ale lui Smith – foarte multe fraze începeau cu Şi s-a întâmplat că…, iar expresia cu alte cuvinte apărea într-un număr deranjant de mare.

Învăţăturile mormonilor

Ereziile mormonilor sunt pe cât de ciudate, pe atât de blasfemiatoare.
Potrivit lor, istoria lumii începe cu un Tată ceresc şi o Mamă cerească, ce au mai mulţi copii. Unul dintre ei, pe nume Elohim, este trimis pe Pământ unde se întrupează sub numele de Adam. Alături de acesta vine, din ceata aceloraşi dumnezei, Eva. Cei doi, deveniţi astfel primii oameni, primesc poruncă de Sus să nu mănânce dintr-un pom. Satana este cel care o convinge pe Eva să mănânce din pom, deschizându-i astfel mintea că şi oamenii pot deveni dumnezei. Astfel, gestul Evei a reprezentat o cădere în sus, în sensul că ea a fost luminată şi a primit astfel revelaţia despre posibilitatea accederii la statutul de dumnezeu – un lucru bun şi de dorit.
În urma păcatului primordial, în cer are loc un consiliu al dumnezeilor, unde Iisus şi fratele său Lucifer se ceartă pe cine va merge să mântuiască lumea. Lucifer este mânat de mândrie şi în felul acesta îşi pierde harul, devenind un înger rău. El şi ceata lui sunt alungaţi din cer. Cei care au fost de partea lui Lucifer se întrupează pe pământ în oameni cu pielea neagră, aceasta fiind explicaţia mormonilor pentru existenta rasei negre. Până în anul 1978, mormonii au considerat în mod oficial că negrii sunt „dezgustători, murdari şi leneşi”. În acel an, în urma unei „revelaţii” a profetului-şef, şi-au schimbat optica şi au început să atragă şi negri în secta lor.
Maria, o tânără din poporul Israel, este vizitată de un înger şi, în urma relaţiilor intime dintre cei doi, se naşte Iisus-omul. Ajuns la maturitate, acesta si ia trei soţii: Maria, Marta şi Maria-Magdalena, fapt ce i-a îndreptăţit pe mormoni să practice poligamia până la sfârşitul secolului 19. De altfel, sexualitatea ocupă un rol important în doctrina mormonilor, ea ţinând nu numai de omenesc, ci şi de lumea cerească, spiritele preexistente ce se întrupează în oameni fiind rodul dragostei nenumăratelor duhuri cereşti.
Iisus este omorât de iudei şi, după înviere, se înalţă la cer şi devine dumnezeu peste planeta Pământ. Celelalte planete din univers, dacă sunt populate de civilizaţii, au propriul lor dumnezeu.
Fiecare om, dacă trăieşte potrivit învăţăturii sectei mormonilor, poate ajunge dumnezeu peste o planetă. Normele de viată ale sectei sunt stabilite de conducători până în cele mai mici detalii, existând o lungă listă de NU FACE, care include şi consumul de ceai negru sau cafea. Mormonii pun mare accent pe sănătatea trupului, aceasta influenţând mântuirea lor. Considerând că consumul anumitor produse le poate influenta discernământul spiritual, mormonii nu se împărtăşesc cu pâine şi vin, ci cu pâine şi apă.
O învăţătură mai puţin oficială a sectei, dar susţinută de unii lideri foarte respectaţi, este aceea că anumite păcate nu pot fi iertate în numele lui Iisus Hristos. Singura ansă a omului respectiv este ca acesta să-şi verse sângele (să se sinucidă), în speranţa că sângele lui va fi primit ca o jertfă şi el va fi astfel iertat de Dumnezeu. Joseph Smith, fondatorul sectei, susţinea că „există anumite păcate atât de grave, încât depăşesc puterea spăsitoare a lui Hristos. Cei ce comit astfel de păcate, chiar dacă se pocăiesc, nu se vor putea curăţi de ele prin sângele lui Hristos. De aceea, singura lor speranţă este să-şi verse propriul sânge spre ispăşire, pe cât posibil, spre binele lor” (Doctrinele mântuirii, vol. 1, pag. 135). Potrivit acestei învăţături, Smith a afirmat la un moment dat că el nu l-ar spânzura pe criminal, ci „l-ar împusca sau i-ar tăia capul şi ar stropi pământul cu sângele lui, pentru ca aburii să se înalte la Dumnezeu” (Istoria documentară a bisericii, vol. 5, pag. 296). Deşi Smith a murit înainte să apuce să transforme această nebunie în lege, urmaşii lui au introdus în constituţia statului Utah, unde se află şi în ziua de astăzi, prevederea că un condamnat la moarte prin împuşcare poate alege să se sinucidă, „aşa cum cere legea lui Dumnezeu”. Deşi unii lideri mormoni afirmă că aceasta nu este o învăţătură oficială a bisericii lor, al zecelea profet al sectei, J. Smith, a declarat că „aceasta este învăţătura propovăduită de Joseph Smith iar eu o accept” (ibid., pag. 134). După părerea aceluiaşi ereziarh, respectiva idee s-ar regăsi în toate scripturile mormone şi chiar şi în Sfânta Scriptură (ibid., pag. 135).
O altă adaptare a „voii lui Dumnezeu” la condiţiile de pe teren a fost legată de interdicţia mormonilor de a bea Coca-cola. In fata acestui refuz, firma Coca-cola a ameninţat statul Utah, mare producător de zahăr, că va cumpăra zahăr din alte surse. Prompt, Profetul mormon a primit înştiinţare de la Dumnezeu că a bea Coca-cola nu este păcat.
Fiecare mormon si face un titlu de cinste din identificarea strămoşilor, mergând înapoi în timp cât se poate de mult. Învăţând botezul pentru mori, în scopul includerii acestora post-mortem în secta lor, mormonii se botează repetat, pentru fiecare strămoş identificat în arborele genealogic al familiei.
Mormonii au săli de adunare în care se strâng duminică de duminică. În afară de acestea există şi temple în care se oficiază diferite ceremonii religioase de inspiraţie masonică (satanică), folosind o mulţime de simboluri, jurăminte şi gesturi din arsenalul francmasoneriei.
Una dintre aceste ceremonii este „legarea căsătoriilor pentru veşnicie”. Cei doi soţi se prezintă în fata unui prezbiter care, în urma invocării puterilor cereşti (?), îi declară pe cei doi căsătoriţi şi în viata de după moarte. Aceasta bizarerie îl duce pe un nemormon cu gândul la cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptură, potrivit cărora în Cer nu există căsătorii. Pentru mormoni însă, respectiva învăţătură este cât se poate de normală, ea fiind promovată de Cartea lui Mormon care are întâietate fată de Biblie.

Comparaţie între învăţătura creştină şi ereziile mormone

1. Sfânta Scriptură învaţă că există un singur Dumnezeu şi că în afara de El nu mai exista altul (Deut. 6:4; Isaia 43:10,11; 44:6,8; 45:21,22; 46:9; Marcu 12:29-34). În contrast, mormonii susţin că există mai mulţi dumnezei (Cartea lui Avraam 4:3), şi că noi, la rândul nostru, putem deveni dumnezei într-o împărăţie cerească. De asemenea, mormonii învaţă că cei ce ating dumnezeirea vor avea copii spirituali, care li se vor ruga şi închina acestora.

2. Sfânta Scriptură învaţă că Dumnezeu este duh (Ioan 4:24; 1 Tim. 6:15,16), că nu este un om (Numeri 23:19; Osea 11:9; Romani 1:22,23) şi că a existat dintotdeauna ca Dumnezeu – omnipotent, omniprezent şi omniscient (Psalmii 90:2, 139:7-10; Apocalipsa 19:6; Maleahi 3:6). În contrast, mormonii învaţă că Dumnezeu a fost cândva om ca noi, care a progresat ajungând dumnezeu, având acum un trup de carne şi oase. Mormonii învaţă că însuşi Dumnezeu are un tata şi un străbunic, şi aşa până la infinit.

3. Sfânta Scriptură învaţă că Iisus este singurul Fiu al lui Dumnezeu, că a existat dintotdeauna, că este veşnic asemenea Tatălui şi egal cu acesta (Ioan 1:1,14; 10:30; Coloseni 2:9). Deşi nu era cu nimic mai prejos decât Dumnezeu, Iisus s-a făcut trup pentru mântuirea omenirii. Întruparea Lui a avut loc în chip minunat de la Sfântul Duh, prin naşterea dintr-o fecioară (Mat.1:18-23; Luca 1:34,25). În contrast, mormonii învaţă că Iisus Hristos este fratele nostru mai mare care a ajuns progresiv la dumnezeire după a fost mai întâi procreat, ca un copil spiritual, de către Tatăl ceresc şi o mamă cerească şi apoi, conceput fizic (trupeşte) de către Tatăl ceresc şi o mama pământeană.

4. Sfânta Scriptură învaţă că Sfântul Duh este Dumnezeu şi că este omniprezent (1 Regi 8:27; Psalm 139:7-10; Ieremia 23:34; Fapte 5:3,4). În contrast, mormonii învaţă că Sfântul Duh este un duh sub forma unui om şi că doar influenta lui este prezenta pretutindeni.

5. Sfânta Scriptură învaţă că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu sunt Dumnezei diferiţi, separaţi, ci doar persoane ale Sfintei Treimi. În Noul Testament, Fiul, Sfântul Duh şi Tatăl sunt identificaţi separaţi, ca Dumnezeu, şi fiecare în parte este arătat lucrând ca Dumnezeu (Fiul: Marcu 2:5-12; Ioan 20:28; Filip.2:10,11; Sfântul Duh: Fapte 5:3,4; 2Cor.3:17,18; 13:14). Totuşi, Scriptura învaţă că aceştia trei sunt un singur Dumnezeu. In contrast, mormonii învaţă că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei Dumnezei diferiţi.

6. Sfânta Scriptură învaţă că omul a căzut în păcat şi că aceasta cădere a fost un mare rău, prin care păcatul a pătruns în lume aducând condamnare şi moarte tuturor oamenilor. Astfel, noi ne năştem având o natura păcătoasă şi vom fi judecaţi pentru păcatele pe care le săvârşim (Ezechiel 18:1-20; Romani 5:12-21). In contrast, mormonii învaţă că păcatul lui Adam a fost un pas necesar în planul vietii şi o mare binecuvântare pentru noi toţi.

7. Sfânta Scriptură învaţă că Biserica a fost întemeiata odată pentru totdeauna de către Iisus Hristos şi că niciodată nu a dispărut şi nu va dispărea de pe pământ (Matei 16:18; Ioan 17:11; 1 Cor.3:11). În contrast, mormonii învaţă, asemenea tuturor neoprotestanţilor, că la scurt timp de la moartea Apostolilor Biserica lui Hristos a căzut într-o apostazie generală, „cu excepţia acelora care au ajuns la cunoştinţa evangheliei restaurate” a sectei mormone.

Poligamia

Poligamia sau căsătoria multiplă a fost iniţiată şi practicată, mai întâi în ascuns, apoi pe faţă, de însuşi fondatorul sectei, Joseph Smith. După începuturile personale, acesta le-a dezvăluit apropiaţilor săi că Dumnezeu i-ar fi poruncit să-şi ia mai multe neveste pentru a se înmulţi şi a popula pământul. Treptat, practica a fost adoptată de tot mai mulţi mormoni, fiind considerată a fi o poruncă de la Dumnezeu.
Al doilea „profet” al sectei, după omorârea lui Smith de către o gloată revoltată de practicile poligamice ale mormonilor, a fost Brigham Young. De-a lungul vietii, acesta a avut 27 de neveste de la care a primit 56 de copii. Alungaţi din estul Statelor Unite din cauza practicilor lor, mormonii au fost conduşi de Young într-o lungă pribegie până în zona Marelui Lac Sărat, unde au întemeiat oraşul Salt Lake City şi ulterior Statul Utah.
Spre sfârşitul secolului 19, primirea statului Utah în confederaţia Statelor Unite ale Americii era blocată din cauza legislaţiei locale, creată de mormoni, care permitea poligamia. În fata acestui blocaj diplomatic, Profetul a primit o revelaţie de la Dumnezeu privind abandonarea acestei practici. Totuşi, poligamia continuă să fie practicată astăzi de unele dintre grupările mai mici desprinse în secolul 19 din secta principală.

Aspecte organizatorice

La moartea lui Smith în 1844, omorât împreună cu fratele lui de către o gloată revoltată de intrigile economice şi politice puse la cale de mormoni, fiul cel mare al lui Smith avea numai 11 ani şi era prea tânăr pentru a prelua conducerea sectei. Atunci s-au ivit mai mulţi pretendenţi la succesiune, iar unii dintre ei au format grupuri care ulterior s-au desprins din secta condusă, după Smith, de Brigham Young. Dintre cele aproximativ 20 de grupuri dizidente rezultate, cel mai mare grup este „Comunitatea lui Hristos” (numită iniţial „Biserica Reorganizată a Sfinţilor din Ultimele Zile”), structură organizată oficial în 1860 când fiul cel mare al lui Smith, Joseph Smith III, major acum, a decis preluarea conducerii acestui grup. Această dizidentă a respins practicile poligamice şi alte inovatii teologice ale sectei principale, şi număra la sfârşitul anilor 1990 aproximativ 250.000 membri în întreaga lume.
De asemenea, interesantă este şi ramura numită Biserica Fundamentalistă a Sfinţilor din Ultimele Zile, care numără câteva zeci de mii de membri şi care continuă să practice poligamia asemenea „profetului” Smith. Aceştia consideră că renunţarea la poligamie s-a făcut în urma presiunilor politice, nicidecum în urma poruncii lui Dumnezeu. Membrii acestei ramuri mormone au frecvent probleme cu legea, fiind acuzaţi de relaţii sexuale cu minore (în urma „căsătoriilor” lor multiple).
Mormonii sunt obligaţi să doneze sectei zece la sută din veniturile lor lunare. Potrivit datelor oficiale, secta mormonilor este un gigant financiar, dispunând de proprietăţi pe toate continentele şi vehiculând sume uriaşe de bani în scopuri de profit şi propagandistice.
Toţi tinerii mormoni în vârstă de 21 de ani, fete sau băieti, efectuează un stagiu de 2 ani de misionarism într-o ţară stabilită de Profet. Ei sunt uşor de recunoscut pe străzi după îmbrăcămintea identică (cămaşă albă şi pantaloni negri pentru băiet şi cămaşă şi fustă lungă pentru fete, la care se adăugă un ecuson negru cu numele misionarului). Toţi băieţii devin prezbiteri la vârsta de 21 de ani. Mulţi dintre ei, plecaţi pentru stagiul de misionarism, nici nu au citit Biblia, Cartea lui Mormon fiind cea cu adevărat importantă pentru ei. În ciuda nenumăratelor modificări ale textului iniţial, conducătorii sectei consideră Cartea lui Mormon ca fiind mult mai valoroasă decât Biblia. Ezra Taft Benson, un Profet din trecut al sectei, afirma: „Alături de Duhul Domnului, Cartea lui Mormon este unicul mare instrument pe care ni l-a dat Dumnezeu pentru a converti lumea”. În acelaşi articol este citat apostolul mormon Buce McConkie: „Vor fi mai mulţi oameni mântuiţi în împărăţia lui Dumnezeu, de zeci de mii de ori mai mulţi datorită Cărţii lui Mormon decât datorită Bibliei” (The Ensign, pag. 7, noiembrie 1984).
Această sectă a pătruns şi în România după lovitura de stat din 1989. Potrivit estimărilor proprii, secta are în România aproximativ 2.000 de aderenţi. Misionarii refuză să vorbească cu cei neiniţiaţi despre învăţăturile lor, explicând că acestea necesită o pregătire prealabilă pentru înţelegerea lor. O modalitate folosită de ei pentru atragerea de noi membri este organizarea de cursuri gratuite de limba engleză, cărora le fac publicitate prin afişe lipite pe stâlpi.

„Biserica Nou-Apostolică” sau „Noii Apostoli”

Asa-zisa „Biserică Nou-Apostolică” a aparut în urma desprinderii unei ramuri din „Comunitatea religioasa catolico-apostolica”. Miscarea Catolico-Apostolica a luat fiinta în jurul anului 1832 în Scotia si Anglia. Miscarea a fost promovata de cercurile „Trezirii” care isi facusera o preocupare din a vesti iminenta intoarcerii Domnului nostru Iisus Hristos.
Edward Irving, pastor al Comunitatii din Londra, a fost insufletitorul acestei miscari, o miscare ce astepta o noua „pogorare a Duhului Sfant” care să preceada cea de-a doua venire a Domnului Iisus Hristos. Intrucât adeptii începuseră să aibă parte de diferite manifestări psihice (manifestări demonice: vindecari miraculoase, vorbitul în limbi, vedenii, etc.) atribuite Sfântului Duh, Irving a vazut în aceasta o confirmare a asteptarii sale. Acum avea motivatia pentru a sustine ideea „sfarsitului Bisericii”. Din acest moment s-a considerat necesara afirmarea darurilor Duhului Sfant si de asemenea reinnoirea misiunii de apostolat în forma evocata de Noul Testament (!). S-a procedat astfel la alegerea a 12 „apostoli” care să preia conducerea noii biserici. Cum totusi asteptata intoarcere a Domnului Iisus Hristos continua să nu se produca iar „apostolii” mureau unul dupa altul, s-a facut simtita nevoia unei noi modificari, care insa a generat unele tensiuni. De aceea, în anul 1860, doi partizani ai ramurii germane a sectei, pe nume Geyer si Schwartz, au explicat ca numarul celor „12 apostoli” ar trebui reinnoit, apelandu-se la alegeri democratice. Actiunea lor le-a atras excluderea din „Comunitatea religioasa catolico-apostolica” si, în cea mai bună traditie sectantă, cei doi si-au luat jucăriile si au plecat, punând bazele unei noi miscari, intitulată din anul 1907 „Comunitatea Nou-Apostolica”. Aceasta a devenit ulterior „Biserica Nou Apostolica”. După constituire, numarul „apostolilor” a crescut de la cifra initiala de 12 la cifra corespunzatoare congregatiilor formate.
Învătătura acestei „Comunităti Nou Apostolice” este aproape în exclusivitate reprezentată de promovarea conceptului de „apostol principal” sau „apostol patriarh”.
Primul „apostol principal /patriarh” a fost un sef de gara, Krebs, dupa acesta urmând, din 1905, un fermier pe nume Niehaus. Din 1930 functia de „apostol principal /patriarh” a fost preluata de un cizmar, devenit mai tarziu sergent, iar dupa aceea negustor de tigări de foi! Numele lui era J. G. Bischoff. Incepând din 1960, „apostolul principal” al Bisericii Nou Apostolice a fost W. Schmidt. Conform publicatiei „Biserica Nou Apostolica” editata de Biserica Apostolica Internationala cu sediul în Zurich, Elvetia, actualul „apostol suprem” este Richard Fehr.
Punctul central al doctrinei nou-apostolice este invatatura referitoare la slujba de apostol. Conform Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii, cei 12 Apostoli alesi de Mântuitor au numit în fiecare biserică locală conducători însărcinati cu păzirea adevărurilor de credintă. Acesti primi episcopi au numit la rândul lor bărbati de încredere, constituindu-se astfel „succesiunea apostolică” în Biserică. Nimeni nu se putea si nici nu se poate face preot singur – „apostol” cu atât mai putin – dacă nu este confirmat de Biserică prin intermediul episcopului.
Asemenea obiectii la pretentia lor de apostolie nu impiedică insă Biserica Nou Apostolica să transmita mai departe slujba de apostol în general si indeosebi slujba de apostol principal cu imputerniciri ecleziastice nelimitate. Hotararile si actiunile „apostolului principal /patriarh” sunt revelatoare cu privire la suprematia ecleziastica care i se acorda. In persoana „apostolului principal” se afirma ca se afla prezenta pamanteasca a insusi Domnului Iisus Hristos, iar manifestarea legitima a lui Hristos nu se poate lasa obstructionata de simple obiectii referitoare la Scriptură sau învătătura Sfintilor Părinti. Iată câteva afirmatii de bază din învătătura acestei secte: „Apostolii în viata reprezinta poarta catre Dumnezeu prin care omul trebuie să intre”. „Iisus nu ne mai poate ajuta; sangele Lui s-a scurs pe pamant la Golgota si nu ne mai poate folosi”. „O alta impacare cu Dumnezeu nu mai este posibila decat prin har si prin Apostolat”.
Ca o continuare a ereziei introduse de ea, Biserica Nou Apostolica si-a creat si o taină specifică ei. Pe langa Botez si Euharistie, cele două taine păstrate dar transformate de sectele neoprotestante, această sectă a inventat „taina ungerii cu Duh Sfânt”, considerată „cea mai importantă taină”! Această „taină” poate fi administrată numai printr-un „nou apostol”. In revista „Familia Noastra”, anul IV, numarul 3 din martie 1994 se merge atat de departe incat se afirmă ca apostolul districtual Rosentreter, călătorind în patru locuri din Insulele Fidji, „a botezat cu Duhul Sfant 130 de suflete”. Prin punerea mainilor noilor apostoli asupra unei persoane, aceasta primeste ungerea cu Duhul Sfant si obtine apartenenta la cei 144.000 din cartea Apocalipsei, membri ai „adevaratei Biserici Crestine”.
De asemenea, „ungerea” poate fi transmisa chiar si celor care au murit! In astfel de cazuri, cei vii devin loctiitori ai celor morti. Pentru justificarea acestei practici, secta se foloseste de versetului 29 din capitolul 15 din prima Epistolă a Sf. Pavel către Corinteni, însă oricine citeste contextul acestui verset poate vedea că Sf. Pavel vorbeste despre o comunitate religioasă izolată si cel mai probabil necrestină care practica „botezul mortilor”. O asemenea practică nu a făcut parte niciodată nici din învătătura si nici din practica Sfintilor Părinti.
In randul adeptilor ei, Biserica Nou Apostolica se bucura de un prestigiu ridicat, prestigiu ce se sprijina pe autoritatea infailibila a „apostolului patriarh”. Revelante pentru tenacitatea si puterea acestei secte sunt evenimentele care s-au petrecut dupa moartea apostolului „principal” sau „patriarh” Bischoff. Bischoff afirmase cu ocazii Craciunului din 1951 ca el nu va muri si va trai apucând intoarcerea Domnului Iisus Hristos. Timp de noua ani aceasta afirmatie a fost vehiculata constant în cadrul sectei. Bischoff a murit în cele din urma fara ca profetia lui să se implineasca. Această neîmplinire a profetiei „apostolului patriarh” a constituit pentru cine avea ochi de văzut si urechi de auzit o demascare a sectei. Pentru cei mai multi membri însă, lucrurile nu au stat chiar asa. Chiar a doua zi dupa moartea lui Bischoff, noul ales în functia de „apostol patriarh”, Schmidt, a declarat ca este de neinteles de ce s-a râzgandit Dumnezeu ! Schimbarea de intentie ii apartinea deci lui Dumnezeu, întrucât „apostolul patriarh” nu putea gresi !!
„Biserica Nou-Apostolică” reprezintă o mistificare a adevăratei Bisericii a lui Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă. Plictisiti de spiritualitatea seacă si rationalistă a lumii neoprotestante, unii oameni caută noi forme care să le dea iluzia de autenticitate si sacru. În loc să se îndrepte spre Biserica Ortodoxă, adevărata depozitară a harului lui Dumnezeu, a succesiunii apostolice si administrator al Sfintelor Taine, acesti oameni îsi plăsmuiesc lor însisi simulacre de biserică, potrivit cu gusturile lor exotice si cu vanitătile personale.

„Biserica Unificării” (Sun Myung Moon)

Coreea a fost una din ţările asiatice în care prozelitismul catolic şi protestant a fost şi este1 foarte puternic. În Seul se află cea mai mare biserică penticostală din lume, numărând aproximativ un milion de membri.
Sun Myung Moon s-a născut în 1920 într-o provincie din actuala Coree de Nord. Când el avea 10 ani, familia lui s-a convertit la o formă penticostală de prezbiterianism, care încuraja vedeniile şi alte practici atribuite Duhului Sfânt. În 1936, la vârsta de 16 ani, Moon a pretins că a avut o vedenie în care Iisus Hristos însuşi l-a anunţat că a fost ales de Dumnezeu pentru a duce la capăt restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Ulterior el a pretins că a primit şi alte revelaţii, însă nu le-a făcut publice până în 1946.
După terminarea liceului din Seul, Moon a plecat să studieze la o universitate din Japonia. Nu a absolvit facultatea iar după înfrângerea Japoniei în al doilea război mondial el s-a întors în Coreea. Între 1948 şi 1950 a fost întemniţat de către comuniştii nord-coreeni. În 1954, în perioada de sărăcie şi instabilitate politică şi economică de după Războiul Coreei (1950-1953), Moon înfiinţează Biserica Unificării, cunoscută oficial ca „Asociaţia Sfântului Duh pentru Unificarea Creştinismului Mondial”, pe care o conduce ca lider suprem cu valenţe de „mântuitor” până la moartea sa survenită în 2012.
Moon a dezvoltat o învatatura cu totul originala, afirmând ca rostul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ ar fi fost întemeierea unei familii model, însa ar fi fost împiedicat sa facă aceasta de către cei care L-au răstignit. Acum îi revenea lui Moon misiunea de a duce la bun sfârşit ceea ce începuse Mântuitorul. În acest sens, Iisus din Nazareth era Mesia Noului Testament, iar Moon ar fi Mesia “Testamentului (Legământului) Veşnic”. Secta, care numără astăzi aproximativ două milioane de adepţi, îl proclama deschis pe Moon ca succesor al lui Iisus Hristos!
Moon şi soţia lui afirmau ca ei formează familia ideala pe pământ, după modelul lui Adam şi Eva înainte de cădere. Cei doi au avut mai mulţi copii, o parte dintre ei înfiaţi. E interesant faptul ca lui Moon i-au trebuit ceva încercări în realizarea familiei perfecte, existând patru Eve succesive în viata lui.
Începând din anii 1980, Moon, pozând în anti-comunist înfocat, a început să câştige aliaţi printre grupurile politice conservatoare din SUA, pe care le-a ajutat cu contribuţii financiare. Activităţile lui politice i-au câştigat un respect de care nu s-a bucurat niciodată în anii 1970, perioadă în care grupuri de părinţi şi foşti membri ai sectei l-au acuzat în mass-media de tehnici de spălare a creierului pentru recrutarea de membri. Secta promovează obedienta absoluta fată de Moon. Membrii trebuie sa se supună directivelor venite de sus până în cele mai mărunte detalii ale vieţii personale, cum ar fi cele legate de alimentaţie sau de petrecerea timpului liber. De regula, membrii sunt determinaţi sa rupă legăturile cu familia, rudele fiind considerate “neiluminate”. Ocazional au apărut în mass-media relatări despre cununii în masă efectuate de “reverendul” Moon pe stadioane, în cadrul unor ceremonii fastuoase în care el „cununa” simultan sute de cupluri.
Moon a condus un imperiu financiar clădit cu banii şi forţa de muncă ale membrilor. A deţinut companii în Coreea de Sud şi Japonia, unde producea arme pentru guvernul coreean, extract de ginseng şi vase de porţelan. Din cauza actelor de evaziune fiscală, el a primit interdicţie de intrare în unele ţări. În 1982 a avut de executat în SUA o condamnare de 18 luni de închisoare pentru evaziune fiscală.
Secta desfăşoară o intensă activitate mascată prin intermediul unor organisme internaţionale create de Moon, care aparent nu au nimic de-a face cu religia, ca de exemplu: Congresul internaţional pentru unitatea oamenilor de stiintă (ICUS), Academia profesorilor pentru pacea mondială (PWPA), Congresul mondial al mijloacelor de informare în masă (WMC), Fundaţia internaţională pentru ajutor şi prietenie (IRFF). Numărul acestor organizaţii ar depăşi cifra de 100. Activităţile sunt disimulate, iar secta reuseste să aducă la congresele lor chiar teologi ortodocşi. Nu e de mirare că nu demult „teologi” ai Bisericii Unificării au conferenţiat în două rânduri şi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Această sectă ne poate da măsura rătăcirilor, a blasfemiilor care se aduc lui Dumnezeu de oameni ce pretind a fi creştini şi încearcă să „creştineze” pe alţii.

Copiii lui Dumnezeu sau Familia Dragostei

Copiii lui Dumnezeu este o sectă apărută în Statele Unite în anul 1968. Mulţi dintre primii membri au provenit din rândurile mişcării hippie de la sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70 ai secolului trecut. Ulterior secta şi-a schimbat denumirea în Familia Dragostei, apoi Familia şi, mai nou, în Family International. În acelaşi timp, a folosit un număr mare de pseudonime şi organizaţii-paravan pentru activităţile sale. După o serie de retuşări de imagine, Family International se prezintă astăzi ca o „biserică”, parte a Noii Mişcări Religioase din Occident (un avânt general al grupurilor religioase nonconformiste) oferind idei alternative şi o contra-cultură. Totuşi, chiar şi presa din Occident îi descrie ca pe o sectă. După lovitura de stat din decembrie 1989, secta a pătruns şi în România, distribuind pe stradă literatură sectară viu colorată.
Copiii lui Dumnezeu au iscat o controversă datorită ideilor lor despre sfârşitul lumii, lansând o chemare la revoluţie împotriva lumii şi sistemului social actual, susţinând că adevăraţii creştini trebuie „să lase totul în urmă”. Practic, pentru membrii sectei acest lucru a însemnat abandonarea tuturor responsabilităţilor sociale şi ruperea legăturilor cu toţi şi toate – familie, prieteni, slujbe – şi vânzarea tuturor posesiunilor, transferând veniturile obţinute către conducerea sectei. Membrii îşi iau o identitate şi un nume nou (unul biblic), în timp ce adevărata lor identitate este păstrată secretă chiar şi între ei. În aceste condiţii, unii membrii care au intrat în sectă pe când erau adolescenţi în anii 1960 sunt astăzi complet necunoscuţi.
În 1974 secta a lansat o formă nouă de evanghelism – Pescuitul Vesel (Flirty Fishing) – apelând la relaţii sexuale pentru a atrage noi membri. Practica a fost suspendată în anul 1987 din cauza epidemiei SIDA.
Sexualitatea imorală a sectei – publicarea şi distribuirea de literatură, fotografii şi filme prin care susţineau relaţiile sexuale cu minori şi sexualizarea copiilor – a condus la mai multe anchetei privind abuzurile asupra copiilor. O amplă anchetă derulată în 1995 a arătat că Familia a creat un mediu foarte sexualizat pentru copii, cu un nivel al abuzurilor multe peste restul societăţii în ansamblu. Secta a trebuit să adopte nişte reforme, lansând în final o cartă de drepturi şi responsabilităţi pentru membrii ei.
Conducerea sectei, recunoscând că au existat „unele” abuzuri în perioada 1978-1986, a creat reguli noi pentru interzicerea relaţiilor sexuale între adulţi şi copii. După anul 1988, cei vinovaţi de asemenea acte au fost excomunicaţi, dar faptele lor rămân neraportate autorităţilor. În cadrul unei directive secrete ieşite la lumină, actuala lideră Karen Zerby declara în 1993 că relaţiile cu minori nu sunt neapărat ceva rău. Ea spunea că deşi au fost forţaţi să le arate celor din exterior că respectă legea, membrii nu trebuie să îşi abandoneze ideile intime. Pentru a respinge orice vinovăţie şi a-şi păstra imaginea curată, secta le cere membrilor să părăsească grupul dacă vor să raporteze un abuz asupra unui minor, în felul acesta ei putând spune că nici un membru nu a raportat vreodată un abuz asupra unui minor.
Fondatorul sectei, David Berg, care a trăit iniţial într-o „colonie” (o casă-domiciliu a mai multor membri ai sectei) s-a mutat ulterior în mai multe locuri secrete cunoscute numai de liderii de vârf ai sectei. El comunica cu restul sectei prin intermediul unor scrisori-epistole prin care trasa numeroase directive legate de o mulţime de teme. La moartea lui, survenită în anul 1994, conducerea sectei a fost preluată de fosta lui iubită, Karen Zerby.
Sinuciderea moştenitorului Ricky Rodriguez în ianuarie 2005 a retrezit interesul presei faţă de această sectă, după mai mulţi ani în care membrii făcuseră în pas în spate din planul social.
Învăţăturile sectei sunt specifice mediului neoprotestant. Distincte la ei sunt ideile cum că Iisus din Nazaret s-a născut din relaţia fizică a Duhului Sfânt cu Fecioara Maria (anatema!), că Raiul are forma unei piramide şi că se află în interiorul Lunii, urmând a veni pe Pământ în timpul unei domnii de o mie de ani a lui Hristos. Morala lor sexuală – ideile despre căsătorie, relaţii sexuale, homosexualitate… – este mult mai laxă decât la celelalte grupări neoprotestante. Din motive de decenţă, nu vom intra în detalii despre ideile promovate acum de conducătoarea sectei. În ansamblu, nebunia sexuală care a cuprins oamenii în ultimele decenii capătă la această sectă o faţă şi o justificare religioasă, amestecându-se precepte creştine de bază cu teoretizări ale unor perversiuni despre care este şi ruşine a vorbi (potrivit Sfântului Apostol Pavel).

Martorii lui Iehova

2Martorii lui Iehova au pornit din aceleasi rădăcini cu adventistii lui Miller, fondatorul sectei fiind Charles Taze Russell (1852-1916). În perioada adolescentei acesta si-a negat traditia prezbiteriană de care apartinea si s-a alăturat mai-liberalei „Biserici Congregationiste”, sectă pe care de asemenea a părăsit-o. În această perioadă el a aflat despre învătătura Scripturii cu privire la iad, un subiect care i-a stârnit o preocupare intensă. Cu trecerea timpului, după „studii aprofundate”, el si-a rezolvat teama de iad ajungând la concluzia că iadul nici nu există! La vârsta de 24 de ani l-a întâlnit pe Nelson Barbour, redactorul unei reviste si conducătorul unui grup dizident din secta adventistilor, care i-a stârnit lui Russell interesul pentru studierea profetiilor vremurilor din urmă. După câteva preziceri false si nişte diferente de păreri, cei doi s-au despărtit, Russell începând să-si publice propria revista, „Turnul de Veghere”, revistă existentă şi astăzi. De la Barbour a împrumutat Russell ideea că Iisus Hristos urma să revină invizibil pe pământ în 1874 si că anul 1914 avea să fie anul în care lumea avea să fie distrusă, după care s-ar inaugura „Împărătia de 1000 de ani” a lui Hristos pe pământ. Negarea iadului si interpretarea profetiilor biblice au devenit subiectele de predică ale noului predicator, care cu mândrie se autointitula „Pastorul”. Un jurnalist, în urma întâlnirii cu Russell, a scris: „În locul unui căutător smerit al Adevărului, l-am întâlnit pe cel mai destept propagandist al vremurilor noastre.”
Cercul de adepti s-a numit „Studentii în Biblie” (‘cei care studiază Biblia’, denumire fără1 nici o conotatie academică). Russell a murit în 1916, lăsându-si adeptii deziluzionati de prezicerile sale neîmplinite cu privire la anul 1914. Frâiele sectei au fost preluate de avocatul Joseph Franklin Rutherford, care a trebuit să reinterpreteze repede profetiile neîmplinite, pentru a opri plecarea membrilor. Sub conducerea lui Rutherford, numele sectei a fost schimbat în „Martorii lui Iehova” (1931). Inovatiile si reinterpretările lui Rutherford i-au nemultumit însă pe multi, ceea ce a condus la o ruptură în 1918, apărând astfel o aripă „traditionalistă” a Martorilor lui Iehova, mult mai putin vizibilă în ziua de astăzi.
Sub conducerea lui Nathan Knorr (1924-1977), secta a cunoscut cea mai mare crestere a numărului de adepti, de la 115.000 la peste 2.000.000. De asemenea, Knorr este cel care a introdus interdictia transfuziilor de sânge.
Numele „Iehova” reprezintă o varianta de citire a celor patru litere ebraice prin care este desemnat Dumnezeu în Vechiul Testament. Pentru evrei numele lui Dumnezeu era atât sacru, încât nici nu trebuia pronuntat. Cu timpul pronuntia (citirea) celor patru litere a fost uitată, iar evreii au folosit alte sintagme pentru a face referire la Dumnezeu (Adonai, Elohim, etc.). Trebuie mentionat ca „Iehova” este doar una dintre variantele de citire, o altă variantă propusă de lingvisti fiind Iahve. Martorii lui Iehova au preferat-o pe prima, deoarece este mai usor de pronuntat în limbile moderne. De asemenea, în Vechiul Testament persoanele nu au nume – în înţelesul modern al cuvântului – „numele” lor fiind de fapt cuvinte sau expresii cu un anumite înţeles. Cele patru litere ebraice pe care iehoviştii le citesc (în română) Iehova înseamnă de fapt „Eu sunt Cel ce este”.
Russell a fost dat în judecată la un moment dat din cauza teoriilor religioase pe care le răspândea. Întrebat în instantă, sub prestare de jurământ, dacă cunoaste greaca veche – limba Noului Testament – el a răspuns afirmativ, însă nu a putut traduce nimic când i s-a pus în fată un text.
Conducătorii organizatiei au înteles destul de repede că inovatiile lor religioase nu pot fi sustinute cu Sfânta Scriptură, astfel că au creat în 1961 o nouă traducere a Biblie, în limba engleză, denumită „Traducerea Lumii Noi”. Aceasta însă nu este o traducere, ci o versiune modificată a Scripturii, în asa fel încât teoriile sectei să capete sustinere. Iată câteva dintre măsluirile introduse în această „traducere”:

„Traducerea” Martorilor lui Iehova Sfânta Scriptură
Ioan 1:1 „La început Cuvântul era, si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era un dumnezeu.” Ioan 1:1 „La început era Cuvântul, si Cuvântul era la Dumnezeu, si Cuvântul Dumnezeu era.”
Schimbarea a fost făcută cu scopul de a sprijini, chipurile biblic, negarea de către Martori a dumnezeirii lui Iisus Hristos. Aceasta este o declaratie limpede a faptului ca Iisus Hristos (Cuvântul) este Dumnezeu.
Coloseni 1:16 „căci prin intermediul lui toate celelalte lucruri au fost create…Toate celelalte lucruri au fost create prin el si pentru el.” Coloseni 1:16 „Pentru că în El au fost zidite toate… Toate prin El si pentru El s-au zidit.”
Cuvântul „celelalte” a fost adăugat cu scopul de a sprijini învătătura falsă a Martorilor cum că Iisus este, la rândul Lui, un înger creat. Acest verset afirmă că Iisus Hristos este Creatorul tuturor lucrurilor, si nu o fiinta creata.
Evrei 1:8 „Dar cu referire la Fiul: Dumnezeu este tronul tău pentru totdeauna si pe veci…” Evrei 1:8 „dar despre Fiul: „Scaunul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului…”
Ordinea cuvintelor a fost schimbata abuziv deoarece secta doreste să ascundă faptul că Iisus (Fiul) este numit Dumnezeu. A se observa că în acest verset Dumnezeu Tatăl îl numeste pe Fiul Iisus „Dumnezeule”.

Erezii ale Martorilor lui Iehova

Iisus Hristos

Iisus este una şi aceeaşi persoană cu Arhanghelul Mihail. El a murit răstignit pe un par vertical, nu pe o cruce. Nu a înviat cu trupul, ci „în duh”. Trupul Său de carne s-a dizolvat în gaze.
Charles Taze Russell, fondatorul sectei, afirma că „Omul Iisus este mort, mort pentru totdeauna” („Studii din Scripturi”, vol. 5, 1899, pag. 454). Cu toate acestea, Sfânta Scriptură ne învată clar că trupul Mântuitorului a fost readus la viată (înviat). De pildă, la Luca 24:39, Iisus spune „Uitati-vă la mâinile si picioarele Mele, Eu sunt; pipăiti-Mă si vedeti: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeti că am Eu”. A se vedea si Ioan 2:19-21, Ioan 20:26-28, I Corinteni 15:6, 14.

Sfânta Treime

Iehoviştii reeditează vechea erezie a lui Arius: Fiul nu este egal cu Tatăl, ci a fost creat şi a avut un început.
Versetele din Scriptură care arată dumnezeirea Domnului Iisus Hristos sunt Evrei 1:8, Ioan 1:1, 14, Ioan 20:26-28, Faptele Apostolilor 20:28, Romani 1:3, 8-9 si II Petru 1:1.)
Sfântul Duh nu este o persoană, ci „forţa activă” a lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură însă ne învaţă că Duhul Sfânt este Dumnezeu. În multe locuri citim că Duhul Sfânt are atribute personale, specifice unei persoane: El se întristează, vorbeşte sau este minţit (Faptele Apostolilor 5:3 si 4). A se vedea si Ioan 14:16-17; 16:13-15, Romani 8:26-27, II Corinteni 3:6, 17-18 sau Efeseni 4:30.
În consecinţă, iehoviştii se roagă numai lui Dumnezeu Tatăl, nu şi Fiului sau Sfântului Duh.
Biblia învaţă limpede că atât Fiul, cât si Duhul Sfânt sunt alături de Dumnezeu Tatăl. La Matei 28:19, Iisus Hristos vorbeşte la singular despre numele Tatălui, Fiului si al Duhului Sfânt, si vedem că Dumnezeu este o Treime, adică o Fiinţă care există ca trei Persoane.

Iadul şi Raiul

Iadul nu există. După moarte, omul încetează complet să mai existe. Iehoviştii nu cred în nemurirea sufletului. Biblia învaţă însă că sufletul omului continuă să aibă o existentă conştientă după moarte: II Corinteni 5:8, Luca 16:19-31, Filipeni 1:23-24, Apocalipsa 6:9-11.
Raiul va fi un nou pământ, paradisiac, pe care vor trăi cei înviaţi şi care îl vor sluji pe Iehova.
Sfânta Scriptură învată însă despre pedeapsa vesnică a celor necredinciosi. A se vedea Matei 25:41, 46, Matei 18:8, II Tesaloniceni 1:8-9, Apocalipsa 14:10, 11; 20:10, 15.
Iehoviştii afirmă că doar un număr de 144.000 de oameni credincioşi vor trăi cu Dumnezeu în ceruri. Restul credincioşilor vor popula un pământ nou, condus de un guvern ceresc în fruntea căruia se află Iisus Hristos.

A doua venire a Mântuitorului

A doua venire s-a produs deja în anul 1914. În acest an, Iisus ar fi preluat conducerea unui guvern ceresc, de unde conduce omenirea prin intermediul organizaţiei terestre a iehoviştilor. În 1914 ar fi început „zilele din urmă”, urmând ca dintr-un moment în altul „sistemul actual de lucruri” să fie distrus de Iisus; atunci vor învia morţii – însă nu toţi, ci numai cei credincioşi şi cei ce nu au avut ocazia să audă învăţătura despre Iehova. Acest sistem va dura 1000 de ani. Cei ce îl vor respinge pe Iehova vor fi distruşi pentru totdeauna, urmând ca pe pământ să trăiască numai credincioşi, conduşi din cer de Iisus împreună cu cei 144.000 menţionaţi mai sus.

Cina Domnului

Iehoviştii se împărtăşesc cu o pâine şi un vin care simbolizează Trupul şi Sângele Domnului o dată pe an. Nu fac toţi aceasta, ci numai cei născuţi înainte de 1914. Secta învaţă că numărul celor 144.000 menţionaţi mai sus se va face numai dintre cei născuţi înainte de acest an. Credincioşii aceşti, în momentul în care mor, merg direct în cer, la Iehova. Restul credincioşilor care mor rămân într-o stare neutră, inconştientă, aşteptând învierea în noul pământ paradisiac.

Profetiile neîmplinite ale Martorilor lui Iehova

Având aceleasi rădăcini cu adventistii, Martorii lui Iehova s-au hazardat să calculeze sfârsitul lumii.
Mai întâi a fost Russell care a fixat, pe rând, mai multe date „precise” privind sfârsitul lumii: 1874, 1914 si 1915. Urmare a neîmplinirii profetiei legate de anul 1914, secta a început să propovăduiască că în acel an Mântuitorul si-a instaurat un Regat în ceruri.
După moartea lui Russell în 1916, J. F. Rutherford, noul conducător, s-a aventurat să afirme că „milioanele care trăiesc acum nu vor muri niciodată”, anuntând sfârsitul lumii pentru anul 1925. Până atunci însă, Rutherford prevedea învierea din morti ca având loc în 1918. Pentru anul 1925 el a anuntat că cei trei patriarhi Avraam, Isaac si Iacov vor reveni pe pământ, evident ca Martori ai lui Iehova. În acest sens, secta a strâns bani si a construit o vilă luxoasă în apropiere de Los Angeles, pentru a-i caza pe cei trei.
Presedintele Knorr a renuntat la închipuirea că cei trei patriarhi vor reveni pe pământ, afirmând în schimb că acesti „conducători” există deja, ei identificându-se cu conducerea organizatiei lor (!). Knorr a refăcut calculele si în 1961 a început să anunte anul 1975 ca dată sigură pentru întemeierea Împărătiei lui Dumnezeu. Trecând si anul 1975 fără să se întâmple nimic, în cadrul sectei s-a declansat o criză puternică si aproximativ un milion de membri au plecat. Criza se pare că nu a fost încă depăsită, întrucât secta nu îndrăzneste să lanseze un alt termen pentru sfârsitul lumii, pentru a tine aprins zelul si entuziasmul adeptilor.
Potrivit Scripturii, profetia neîmplinită este caracteristica de bază a unui profet mincinos (vezi Deuteronomul 18:21-22).
În ciuda numeroaselor ei profetii false, organizatia Martorilor lui Iehova pretinde ca ea este singura religie adevărată, că doar membrii ei sunt crestini adevărati şi că învăţătura sectei reprezintă „cunoştinţa exactă despre Biblie”. De asemenea, secta mai sustine ca mântuirea se obtine doar intrând în organizatie si. Pretinde ca membrii să asculte si să accepte fără discutie orice poruncă si interpretare înaintată de către organizatie.
Spre exemplu, organizatia interzice membrilor ei primirea sângelui prin transfuzii. Martorul preferă mai degrabă să moară, el sau copiii lui, decât să încalce aceasta poruncă a sectei, desi Scripturile nu afirmă nicăieri că transfuziile de sânge ar fi un păcat. Pretinsul temei al sectei privind această poruncă absurdă sunt versetele din Vechiul si din Noul Testament referitoare la consumarea de sânge animal odată cu alimentele. Oricărui Martor al lui Iehova care nu respectă această interdictie i se atrage atentia că va fi nimicit în apropiatul Armaghedon, la vremea judecătii finale.
O alta absurditate a sectei este interdictia de a sărbători ziua de nastere. Explicatia oferită este aceea că Irod cel Mare i-a tăiat capul lui Ioan Botezătorul cu prilejul unei astfel de petreceri. In plus, motivează secta, în Scriptura nu se pomeneste de nici o sărbătorire a vreunei zile de nastere.
In felul acesta liderii folosesc frica si intimidarea pentru a-i tine pe membrii în supunere fată de organizatie. De asemenea, liderii Martorilor lui Iehova au făcut preziceri ale sfârsitului lumii pentru a inspira teamă urmasilor lor.
Zelul lor misionar este determinat de credinta că nu vor primi un loc în paradisul pământesc dacă nu fac prozeliti. Revistele lor, „Turnul de Veghere” si „Treziti-vă!”, contin prezentări pline de culoare ale promisiunilor lui Iehova pentru cei care se alătură organizatiei lor. Vehiculând sume uriase provenite de la membri, secta pune un accent mare pe propaganda scrisă. Anual sunt tipărite milioane de carti, reviste, brosuri si pliante în peste 30 de limbi ale globului, publicatii vândute sau oferite gratuit de „ministrii” organizatiei (misionari din usă în usă). Odată câstigati noii adepti, acestia devin o sursă garantată de venit permanent. Sub masca acestei organizatii religioase se ascunde una dintre cele mai mari întreprinderi economice bazată pe o fantastică exploatare a credulitătii membrilor ei, transformati printr-o strategie bine pusă la punct în fiinte fără vointă proprie, care execută orice dispozitii venite de sus, cu un fanatism rar întâlnit si periculos, nu numai din punct de vedere religios, ci si social.
În iulie 2003, secta a obţinut în România statutul de „cult religios recunoscut”, anterior ea functionând ca asociatie. Diferenta de statut implică, printre altele, faptul că acum secta este scutită de la plata impozitelor si că copiii Martorilor vor putea beneficia oficial de educatie religioasă în cadrul sectei, în locul orelor de religie de la scoală.

Prietenii lui Smith („Părtăsia”)

Istoria

Johan Oskar Smith (1871-1943), întemeietorul acestei grupări religioase, era iniţial membru al Bisericii Metodiste din Norvegia. El a afirmat că, pe vremea când era angajat al marinei militare norvegiene, într-o noapte a anului 1889, când se afla de cart pe vas, a primit o „descoperire” de la Dumnezeu în privinţa trăirii creştine. La scurt timp după aceea el a început să-si propovăduiască ideile în mici adunări protestante.
Contextul religios din Norvegia se caracteriza atunci prin recenta sosire a penticostalismului din Statele Unite, învăţătură care propovăduia sfinţirea instantanee a credinciosului prin experimentarea botezului cu Duhul Sfânt. De asemenea, în aceeaşi perioadă existau şi alte mişcări religioase care aduceau o notă de noutate faţă de luteranismul oficial prăfuit al Norvegiei.
Spre deosebire de mesajul penticostalilor şi al celorlalţi „independenţi”, Smith începe să propovăduiască sfinţirea treptată, printr-un act de voinţă, conştient, al credinciosului, pe măsură ce Dumnezeu îi descoperă păcatele personale; această sfinţire se realiza în timp, cu ajutor de la Dumnezeu.
În 1905, lui i se alătură fratele său, Aksel Smith (1880-1919) si, timp de aproape zece ani, începând din 1906, cei doi colaborează cu miscarea penticostală din Norvegia. Nu după mult timp se despart de penticostali, grupul fratilor Smith începând să fie cunoscut sub numele de Smiths Venner, care înseamnă Prietenii lui Smith. (Numele lor englezesc se explică prin faptul că tatăl lor, vrând să emigreze în Noua Zeelandă, şi-a schimbat numele, gândind că asta îl va ajuta în noua patrie. Ulterior a renunţat la ideea emigrării.)
În 1908, Johan Oskar Smith îl întâlneste pe Elias Aslaksen (1888-1976), amândoi fiind colegi în marina norvegiană. Micul grup religios începe să se dezvolte, în special în anii primului război mondial. Patrulând în lungul coastelor, ei vin în contact cu adunări religioase cărora le predică mesajul lor. Cei trei, Johan Oskar Smith, Askel Smith si Elias Aslaksen, în calitate de predicatori principali, încep să pună bazele unei noi formaţiuni religioase.

În ceea ce priveşte dezvoltarea acestei formaţiuni, se poate vorbi de trei perioade:

Prima perioadă (1900-1943, lider: J. O. Smith). Există numai câteva grupuri mici în Norvegia si Danemarca.

A doua perioadă (1943-1976, lider: Elias Aslaksen). Apar grupuri si în Olanda, Germania, Elvetia, Anglia, Australia, Canada si SUA.

A treia perioadă (1976-1996, lider: Sigurd Bratlie). În 1992 are loc în fel de „trezire” în cadrul grupării. Aceasta a implicat, pe lângă sporirea fervorii religioase, şi exacerbarea unor comportamente extremiste considerate când greşite, când „fervoare pentru Domnul”. Totodată, trezirea a dat nastere si unor lupte pentru putere care în cele din urmă au condus la ruperea sectei în două. Aproximativ 400 de membri au plecat, încercând să-si organizeze adunări proprii, dar fără prea mare succes. După moartea lui Bratlie, conducătorul sectei principale a devenit Kåre Smith, nepot al lui J. O. Smith.

În prezent, există câteva mii de membri în Norvegia si Olanda, câteva sute în Germania, Elvetia, Danemarca si America de Nord, precum si grupuri mici în Anglia si Australia (în majoritate emigranti din Europa).
După căderea comunismului în Europa de est, secta a pătruns si în noile democratii de aici, inclusiv în România, prin intermediul unor familii de maghiari. În România secta poartă numele de Părtăsia.
Conducerea sectei s-a aflat întotdeauna în mâna norvegienilor, acestia fiind si principalii vorbitori la conferintele organizate anual. Modelul adunărilor din Norvegia este respectat în adunările din alte tări.
Cresterea numerică se datorează aproape exclusiv copiilor, existând nu putine familii cu peste 10 copii. Numărul convertitilor este foarte mic. Ca segment social, marea majoritate a membrilor apartin claselor de jos si de mijloc.
Astăzi gruparea reuneste mai multe dintre trăsăturile caracteristice sectelor religioase. Asemenea altor secte, ei nu le vorbesc noilor membri deschis despre învătăturile lor, decât după ce acestia s-au înrolat definitiv în gruparea lor.

Învătătura

Părtăsia nu are o mărturisire de credintă scrisă. Conform declaratiilor membrilor, Biblia este mărturisirea lor de credintă.
Deşi se aseamănă oarecum cu celelalte grupări de sorginte penticostală, ceea ce distinge Părtăşia de restul sectelor este învăţătura – relativ ortodoxă – despre sfinţirea progresivă a credinciosului. În timp ce celelalte secte propovăduiesc sfinţirea instantanee a creştinului, la Prietenii lui Smith acest proces presupune un act de voinţă din partea individului care, lucrând împreună cu Dumnezeu şi cu ajutorul Lui, primeşte lumină asupra păcatelor personale şi a acelor lucruri care trebuie îndreptate în viaţa sa.
În această luptă cu păcatul şi cu ispitele, omul are o pildă în însăşi viaţa Mântuitorului care, în vremea în care a umblat pe pământ, ar fi putut să păcătuiască, cedând conştient în faţa ispitelor. Secta învaţă că Hristos a fost ispitit spre păcat dar, printr-o luptă personală, s-a împotrivit păcatului şi astfel a dat o pildă de luptă şi biruinţă asupra păcatului.
Se pare că aceste idei distinctive ale grupării au fost preluate de Aksel Smith de la o mişcare independentă din Anglia (Keswick), dar şi din scrierile lui Madame Guyon, o mistică romano-catolică (considerată eretică de Roma) din secolul 17. Editura înfiinţată de fraţii Smith a publicat două lucrări având aceste origini.
Ca şi la alte secte, lumea este împărtită în două categorii: „alesii” (membrii sectei) si „păcătosii” sau „lumea”. Acestia din urmă „nu au lumină” si vor ajunge în iad. Membrii vor avea parte de un viitor fericit în calitate de Mireasă a lui Hristos, iar la sfârsitul veacurilor vor avea un rol unic – acela de judecător al popoarelor – urmând chiar să stăpânească peste diferite regiuni ale lumii!
În cadrul grupării nu sunt permise opinii diferite, nici măcar în probleme de importantă secundară.
Cu toate acestea, interpretarea lui Elias Aslaksen la Romani 8:3, prezentată în cartea sa Hristos arătat în trup (prima editie engleză, 1973, capitolul 8) este diametral opusă interpretării lui Bratlie, redată în Mireasa si curva (editia americană, 1977, pag. 90, ultimul paragraf). Când un membru a dezvăluit această nepotrivire în fata adunării, ei pur si simplu au rescris acel fragment din cartea lui Aslaksen (care murise demult) si au produs o nouă versiune în limba engleză, în 1989, pentru a fi în acord cu ideile lui Bratlie. Totusi, versiunea în norvegiană din 1989 a rămas neschimbată. Cel care a efectuat „corectura” a declarat că a făcut aceasta la instructiunile lui Bratlie! Modificarea scrierilor liderilor anteriori, pentru a le potrivi cu noile învătături, este o practică comună printre secte, ea întâlnindu-se de exemplu si la mormoni sau iehovişti.
Din punct de vedere psihologic, la nivel internaţional secta este considerată a fi un cult distructiv întrucât creează o dependentă îngrijorătoare fată de organizatie. Majoritatea membrilor îsi restrâng domeniul social si afectiv-emotional la cadrul grupării. Există multe cazuri de tineri care au fost sedusi de învătătura despre sfintenie a acestei grupări, cu consecinte dezastruoase asupra educatiei lor si a relatiilor cu familia şi cu societatea în general.

Kwasizabantu

Kwasizabantu (KSB) este o sectă sosită în România in jurul anului 2000. Are filiale şi în alte1 ţări europene, iar în România a venit din Elveţia.
A apărut în Africa de Sud, prin 1950, la iniţiativa predicatorului alb Erlo Stegen care voia să producă o trezire religioasă în rândul negrilor Zulu. În limba zulu, numele sectei înseamnă „locul în care oamenii primesc ajutor”.
În anii 1960, secta a reuşit să convertească la „creştinismul” ei un număr mare de negri Zulu, căpătând astfel o oarecare notorietate pe plan local. Unele voci îi acuză de colaborare cu fostul regim de apartheid (segregare rasială). De asemenea, unii foşti membri şi autorităţile acuză secta de practici psihologice abuzive, cum ar fi condiţionare psihologică şi spălare pe creier, în scopul manipulării membrilor.
Doctrina religioasă a sectei este de tip neopenticostal (carismatic), liderii organizaţiei pretinzând că evenimentele care au avut loc la Cincizecime (în cartea Faptele Apostolilor din Scriptură) se pot repeta şi în prezent, inclusiv limbile de foc, vorbirea în limbi şi vântul! Minunile, exorcizările şi vindecările pretinse sunt un ingredient constant în practica sectei. Prin ideile şi practicile sale, secta poate fi încadrată în Mişcarea Străjerilor (Watchmen).
În România, secta are sediul central în localitatea Voiteg, lângă Timişoara. Activitatea ei pare să fie axată pe racolarea de membri din alte grupări neoprotestante, prin „parazitarea” unora dintre liderii acestora. Aşa este cazul cu gruparea „Biserica Evanghelică Română”, unde unii predicatori au fost atraşi de învăţăturile KSB, pe care apoi au început să le răspândească în adunările lor, generând astfel scandaluri şi dezbinări.
Pentru o vizibilitate şi atractivitate mai mare, secta a deschis o grădiniţă şi o şcoală în Voiteg. Părinţii care îşi duc copiii acolo nu realizează că au intrat în sistemul de racolare al unei secte.

Străjerii sau Reforma reformei

Orice mişcare întemeiată şi care se susţine pe conceptul de înnoire are permanentă nevoie de înnoire. Tot ce e nou devine vechi la un moment dat şi astfel apare nevoia de ceva nou. Reforma lui Luther a pus pe roate un duh de perpetuă înnoire, de înnoire a înnoirii şi de reformă a reformei…
Înnoirile sau redeşteptările religioase din America, din secolul al 19-lea, au fost numite „treziri”. În mod inevitabil, aceste treziri au avut şi o componentă senzaţională – un adevărat marketing religios mai mult sau mai puţin conştient – menit a atrage lumea.
Urmărind oferta religioasă neoprotestantă, putem observa periodicitatea acestor înnoiri. Cea mai recentă înnoire sau trezire este Mişcarea Străjerilor, prezentă şi în România.
Trebuie precizat că Mişcarea Străjerilor nu este un cult în sine, ci un curent care atrage membrii din toate grupările neoprotestante din lume şi chiar din biserica romano-catolică. În România, se consideră că această „trezire” în rândul neoprotestanţilor a început în anul 1998, când membrii unor adunări au început să practice „nopţi de rugăciune şi veghere”.
Conceptul de bază al acestei Mişcări este nevoia de înnoire a creştinului, printr-o rededicare faţă de Hristos şi în special faţă de Duhul Sfânt, pe care îl cheamă în ajutor pentru săvârşirea de minuni cum ar fi vindecări şi eliberarea de tot felul de demoni.
Prin practicile ei, Mişcarea Străjerilor poate fi pusă alături de penticostali şi carismatici, deşi ideile şi interpretările din Scriptură pe care le vehiculează sunt într-atât de bizare, încât i-au revoltat pe mulţi penticostali şi carismatici, de altfel foarte deschişi la asemenea minuni.
Predicatorii Străjerilor vorbesc despre o trezire în adunările neoprotestante, despre o întoarcere la patosul de început al acestor grupări şi despre căutarea unei conlucrări cu Duhul Sfânt pentru înnoirea vieţii personale şi a celor din jur. Desigur, întregul concept se referă la o adâncire în ereziile neoprotestante, cu un accent foarte mare pe experienţa personală, uneori în dauna textului fără echivoc al Sfintei Scripturi.
Anume această pasiune pentru manifestări (false) ale Duhului Sfânt şi pentru vindecări şi eliberări de demoni stârnesc opoziţia grupărilor neoprotestante devenite tradiţionale – baptiştii, penticostalii şi aşa-zişii „creştini după Evanghelie”. Aceste culte văd cum unii dintre pastorii lor vin la amvon şi propovăduiesc învăţături noi, în spiritul ideilor expuse de mai sus, provocându-i pe membri la acţiuni exterioare de tip carismatic.
Aşa cum am precizat mai sus, Mişcarea Străjerilor nu este un cult în sine, ci un curent de „înnoire” care şi-a găsit promotori chiar în rândul cultelor neoprotestante consacrate. Tocmai lipsa unei organizări şi a unei identificări formale face ca această Mişcare să fie resimţită ca un pericol de către neoprotestanţii „clasici”, întrucât aşa se creează condiţiile optime pentru atragerea pastorilor lor în cercurile Străjerilor.
Această atragere de pastori s-a produs deja şi în România şi a condus la lupte intestine în rândul baptiştilor şi a „creştinilor după Evanghelie”. Iosif Ţon, pastor baptist foarte cunoscut în mediile neoprotestante din România şi SUA, a trebuit să îi fie suspendat dreptul de mai predica în adunările baptiste până când se pocăieşte de erezia Străjerilor şi revine la învăţătura „sănătoasă” baptistă.
Pe de altă parte, Ionel Botgros a fost depus din funcţia de preşedinte al „Bisericii Evanghelice Române” în urma unei mini-revoluţii cu îmbrânceli şi intervenţia Poliţiei, iscate de nişte pastori apropiaţi de o asociaţie religioasă din cadrul Mişcării Străjerilor.
Problema nu este limitată la acţiunile sau predicile unui singur om sau a doi-trei; lucrurile sunt mult mai complicate prin faptul că aceştia au în spatele lor susţinători şi adunări întregi.
Studierea acestor frământări din lumea neoprotestantă nu poate decât să ne convingă o dată în plus, dacă mai era nevoie, de cumplita rătăcire în care se află aceşti oameni care, în lipsa rădăcinilor istorice şi aflându-se în afara Bisericii lui Hristos şi a Adevărului, se fac pe sine bătaia de joc a dracilor.

Scientologia

Biserica Scientologică a fost întemeiată prin anii 1950 de către scriitorul american de literatură SF, Lafayette Ronald Hubbard (1911-1986). Ea este rodul mai timpuriei sale teorii a Dianeticii. În zilele noastre, Scientologia dispune de peste 700 de centre în 65 de tări si este una dintre cele mai prospere religii noi.
În numeroase tări, această sectă este interzisă, fiind acuzată că face abuz de încrederea membrilor săi.

Filozofia Scientologiei

Crezurile de bază ale Scientologiei sunt rezultatul unui amestec omogen dintre filozofia orientală si cercetările personale ale lui Hubbard făcute într-o varietate de discipline, cât si date relevate în urma audierilor. Audierea (auditing) reprezintă metoda de consiliere scientologică care constă în examinarea profundă a vietii prezente si a vietilor anterioare a celui ce este numit impur (preclear). Într-una din numeroasele lui definitii, Hubbard a descris Scientologia ca fiind continuarea vestică si anglicizată a numeroase forme străvechi de întelepciune. Printre acestea se includ scrierile Veda (literatura sacră a hindusilor), Taoismul, Buddhismul, Iudaismul, Gnosticismul si întelepciunea civilizatiei grecesti timpurii, învătăturile lui Iisus, Nietzsche si Freud. Conform spuselor lui Hubbard, Scientologia a atins telul religiei din toată istoria scrisă a Omului – eliberarea sufletului prin intermediul întelepciunii. Scientologia împarte mintea omului în două compartimente (cel analitic si cel reactiv), care sunt aproximativ echivalente cu constientul si subconstientul omului (numit si irational). Traumele, durerea sau pierderea cunostiintei duc la producerea engramelor, a impresiilor senzoriale, care sunt înregistrate în compartimentul reactiv al mintii. Aceste imagini mintale sunt, la rândul lor, cauza numeroaselor probleme emotionale sau fizice ale prezentului. De acestea s-ar putea scăpa doar prin Scientologie. Desi aceste imagini de memorie sunt retinute perfect, ele sunt inactive în creier, până când evenimente similare le restimulează si le readuc la viată. Când sunt retrezite, ele cauzează un comportament reflexiv-conditionat care este dăunător dispozitiei unei persoane. Astfel, atunci când creierul vede o situatie asemănătoare unei experiente negative din trecut, chiar dacă aceasta nu constituie acum o amenintare asupra vietii, el răspunde ca atare, producând un comportament nenatural si defensiv. De exemplu, dacă un băiat cade dintr-un copac tocmai când pe strada lui trece o masină rosie si îsi pierde cunostinta, mai târziu, ca adult, masinile rosii (sau alte lucruri de culoarea rosie) îi pot retrezi episodul nefericit care îl împinge la reactii irationale. De aceea, acest om ar putea să refuze să se urce într-o masină rosie, poate chiar să se simtă bolnav sau să aibă ameteli când este pus în fata acestei situatii. Din acest punct de vedere, toti oamenii ar fi mai mult sau mai putin fiinte conditionate – adevărate masini care răspund la manipulatorul lor (compartimentul reactiv al mintii). Aceasta restimulare sau retrezire ar fi automată. Cu alte cuvinte, noi nu suntem fiinte libere; suntem sclavii unei minti reactive aberant-deviate. Scientologia afirmă că prin Dianetică si/sau prin terapie scientologică se poate ajunge direct la engrame care se pot sterge, oamenii devenind clear sau, altfel spus, stăpâni pe comportamentul lor, în loc de a depinde de o minte reactiv-bolnavă. Scientologia crede că din cauza reîncarnărilor succesive, cu totii am acumulat engrame anterioare negative. Fiecare om ar fi însă în realitate un Tetan, un Spirit Nemuritor, care a fost atât de afectat de aceste engrame, încât a uitat că este nemuritor si că este un Tetan. Tetanii posedă controlul absolut asupra trupurilor lor dar, din nefericire, ei cred că sunt doar trup si de aceea sunt limitati de universul TESM (Timp, Energie, Spatiu, Materie). De fiecare dată când moare trupul, Tetanul trebuie să intre după un anumit timp într-un alt trup, transportând cu el toate engramele negative acumulate în alte vieti. Tetanii nu mai sunt astfel liberi, ci înrobiti universului material. Aici intervine Scientologia, afirmând că ea ar putea să-l elibereze pe Tetan de engramele dăunătoare.

Învătături

Dumnezeu

Conceptul de Dumnezeu are o forma panteistă (toate entitătile fizice sunt continute în Dumnezeu, dar nu sunt identice cu El). Dumnezeu este uneori numit sau se sugerează a fi Natura, Infinitul, Cea de-a Opta Dinamică, Toată Viata Teta etc. De regulă, scientologul este lăsat să-l interpreteze pe Dumnezeu după cum doreste.

Omul

In adevărata lui natura, omul nu este trupul sau eul constient limitat. El este în realitate un Tetan a cărui natură fundamentală este în esentă bună si divină. Nu este decăzut moral, ci mai degrabă ignorant de propria lui perfectiune. Singura lui cădere s-a făcut în materie, nu în păcat. Cum a venit aceasta cădere? Se pare că în trecutul îndepărtat, tetanii au devenit atât de plictisiti, încât au dat nastere si au emanat universuri mentale în care să se joace si să se amuze. Însă, în scurt timp, au devenit atât de absorbiti de propria lor creatie si au fost atât de conditionati de manifestările proceselor lor de gândire, încât si-au pierdut constiinta adevăratei lor identităti si a naturii lor spirituale. Acestia au devenit hipnotizati de TESM (Timp, Energie, Spatiu, Materie) si prinsi în el. Problemei s-a adăugat si nesfârsita acumulare de engrame negative de-a lungul numeroaselor vieti anterioare. Rezultatul final a fost o creatură deplorabilă – o fiintă înrobită din punct de vedere material, ce fiintează asemenea unei masinării stimulate de reflexe. Astăzi, tot ce-a mai rămas din glorioasele fiinte spirituale de odinioară (Tetanii), este sclavia fată de o minte reactivă si robia fată de TESM. Tetanul este considerat a fi sursa înnăscută a propriului său univers imaginar, univers care se suprapune, într-o mare comunitate de suflete, universului creat de ceilalti tetani. În acest fel este formată lumea simturilor, în care fiecare tetan joacă Jocul Vietii în comun cu partenerii lui spirituali, cu celelalte suflete si cu ceilalti Tetani.

Creatia

Universul nu a fost creat din nimic de către o singură Fiintă Supremă. Universul constă dintr-o emanatie mentală subiectivă, o proiectie intentionată a Tetanilor, având doar o aparentă realitate. Astfel, tot universul fizic ar fi un Joc, un produs al ingeniozitătii Tetanilor (cu scopul de a scăpa de plictiseală), care se trage de la preistoricul consens original al Tetanilor de crea. Ca produs al mintii Tetanilor, universul poate suferi nenumărate manipulări din partea unui Tetan constient sau iluminat spiritual. De aceea, scientologii consideră puterile oculte demonstrate în practica lor ca fiind confirmarea acestei doctrine. Dar, pentru un tetan ignorant, universul este o cursă amăgitoare si fatală. Tetanii ignoranti sunt limitati de engramele lor negative si cred că sunt doar trupuri fizice. Ca rezultat al unei astfel de impresii, ei sunt fiinte slabe, înrobite unui univers material care inhibă realizarea adevăratei lor naturi de spirit nemuritor.

Mântuirea

Aceasta deplorabilă sclavie a tetanului fată de univers, Timp, Energie, Spatiu si Materie, a continuat timp de milioane de ani, până ce Hubbard a descoperit natura secretă a umanitătii si a avansat solutia pentru starea mizeră a tetanului, punând la punct un plan universal de mântuire. Prin audierea scientologică, engramele negative ar putea fi neutralizate, iar tetanul poate treptat să devină constient de sine, iluminat. Folosind tehnici diverse, s-a dezvoltat o metodologie practică pentru a-l putea face în stare pe initiat să-si recunoască adevărata sa existentă spirituală, să se despartă de trupul TESM si să înceapă să-si exercite controlul mental asupra TESM. Cu alte cuvinte, initiatul poate ajunge la starea de iluminare si purificare si după aceea, progresând prin numeroasele niveluri ale Tetanului Operational (Operating Thetan, OT), să dobândească realizarea Sinelui pur spiritual.

Moartea

Moartea este o binecuvântare, fiindcă ea permite eliberarea temporară a sufletului din temnita trupului.

Bogdan Mateciuc

Alte secte

New Age

1.jpgMiscarea New Age este un curent filosofico-religios, răspândit mai ales în Occident. Adeptii acestui curent afirmă o apropiere mai mare de spiritualitate, ei sustinând că acest lucru este necesar pentru ca omenirea să poată intra într-o „nouă eră”, în care va domni armonia universală. Altii văd în New Age o reînviere a gnosticismului.
Miscarea New Age îsi are începuturile în anii 1920-1930, când Alice Bailey, adeptă a teozofiei, publică mai multe lucrări, în unele proclamând chiar întoarcerea lui Hristos si lansând ideea necesitătii formării unor grupuri, pe care ea le numeste ‘ale bunăvointei mondiale’. Nu este vorba despre niste comunităti organizate, ci mai degrabă despre reuniuni periodice ale unor persoane, având scopul de a pregăti sosirea unei noi ere. În 1937, Paul le Cour defineste conceptul de ‘noua eră a Vărsătorului’ – perioadă care ar fi caracterizată printr-o profundă transformare a valorilor umane si progres spiritual.
Elementul cheie al curentului New Age este trecerea omenirii din constelatia Pestilor în aceea a Vărsătorului. În anii 1970 au apărut mai multe texte care interpretează această trecere ca fiind începutul unei ere a păcii universale si a unei armonii regăsite. Pestele fiind simbolul primilor crestini, unii apreciază că noul semn Vărsător va include spiritualitatea crestină, care va căpăta însă noi valente, devenind plenară abia sub acest nou semn. Problema anului intrării în noul semn al Vărsătorului a căpătat interpretări diferite în diferitele scoli New Age. Pentru unii, această intrare a avut deja loc în anul 1962. Anul 2012 este din ce în ce mai mult interpretat ca fiind anul de început al ascensiunii omenirii. Potrivit psihologului C. G. Jung, era Vărsătorului a început în 1997 sau va începe în 2154, în timp ce pentru Rudolf Steiner, ea va începe abia în anul 3573.
Astăzi, adeptii New Age sustin părerea că fiecare individ, având origini divine, este chemat să-si construiască propriul drum spiritual, folosindu-se pentru aceasta de un patrimoniu care cuprinde orice traditie mistică sau religioasă, aici incluzându-se si samanismul, neopăgânismul, kabala, ocultismul, dar mai ales propria experientă interioară si propriul discernământ. În această actiune, individul poate fi ajutat de ghizi, îngeri, guru, etc.
Una din „virtutile” de care se prevalează atât post-modernismul, cât si New Age, este anti-dogmatismul. Ca ortodocsi suntem întru totul de acord, numai că new agerii confundă dogmatismul cu dogmele, combătându-le iresponsabil în egală măsură. Prin dogmatism se întelege cu adevărat o atitudine condamnabila, în vreme ce dogmele sunt garantia statorniciei si adevărului învataturii crestine. În ceea ne priveste vom considera ca mai plauzibila datarea postbelica, fără ca aceasta să fie un element în afara oricarei discutii. Următorul moment ar fi analizarea contextului religios si social în care a apărut miscarea. Aici lucrurile sunt deja binecunoscute si nu necesita lămuriri suplimentare. Este vorba de „noul imperiu roman”, SUA, un imperiu fără împărat, cu forma republicana federativa, dar un imperiu de facto. Din punct de vedere istoric sunt la îndemâna paralelele cu imperiul roman păgân. Ambitia de stăpânire a lumii s-a conturat pe deplin după victoria repurtata în 1945 asupra celor două imperii păgâne rivale: al treilea Reich si imperiul soarelui răsare. Totodată a fost întrecut si imperiul aliat, cel britanic a cărei stea începe să decada treptat. Va rămâne un singur rival redutabil, si el în mod conjunctural fost aliat, imperiul păgân sovietic. Începe războiul rece. Din punct de vedere confesional SUA se prezintă ca un mozaic în care putem totusi desprinde cu ajutorul datelor statistice furnizate de enciclopedia Encarta ’98 următoarea structura: „La jumătatea secolului trecut, populatia SUA era predominant protestanta; ea includea relativ putini romano-catolici si evrei, si aproape nici un aderent al religiilor ne-crestine cum ar fi islamul sau budismul. Printre noile fenomene religioase ale secolului trecut se numără fondarea mai multor denominatiuni americane originale printre care Biserica lui Iisus Hristos a Sfintilor din Ultimele Zile, cunoscuta popular ca Mormonii; Biserica Scientologică; Biserica adventista de ziua a saptea si Martorii lui Iehova. După anuarul statistic din 1998, cel mai mare grup religios american este cel romano-catolic, aproximativ 25% din populatie. Printre grupurile majore protestante sunt baptistii (19,4%), metodistii (8%), prezbiterienii (2,8%), penticostalii (1,8%) si episcopalienii (1,7%). Biserica Ortodoxă are un număr însemnat (nu este indicat în procente!). Cea mai răspândită religie ne-crestină din SUA este iudaismul (2%), dar si islamul, budismul si hinduismul au adepti numerosi.”
Conform fostului consilier de stat american Zbygniew Brzezinski (actualmente membru al Trilateralei Bilderberg, grup ce este creditat a fi un super guvern mondial), „trebuie (să avem) o religie personală”. Ca urmare a acestor directive ideologice si a aplicării lor în practica, potrivit unui sondaj Gallup în februarie 1978, 10 milioane de americani, tineri de toate categoriile erau adeptii unor religii orientale; 9 milioane erau angrenati în ceea ce se cheamă „spiritual healing” (vindecare spirituală – o forma tipică a practicilor terapeutice de tip New Age inspirata din religiile orientale si practicile samanilor nord-americani). În anul următor, 1979, 500.000 de catolici americani erau practicanti ai healing-ului carismatic de influenta penticostala. Aici este cazul să mentionam apriga concurenta dintre new-ageri si carismatici, conflictul si contradictia lor datorându-se mijloacelor lor diferite folosite în acelasi scop: bunăstarea pământească aici si acum.

„Nimic nu e nou sub soare.” Fenomenul social cunoscut ca New Age a luat amploare vizibila în anii ’60 în mediile hippy de pe coasta de vest, statul California, având ca centru orasul San Francisco, capitala „contra-culturii”, supranumit si „laboratorul noilor idei”. Cartierul unde îsi avea sediul aceasta miscare se numea Height-Ashbury, dar a fost supranumit parodic Height-Hashbury, aluzie străvezie la consumul intensiv de droguri psihedelice practicat de personajele dubioase adunate aici din toate colturile tarii.

La data de 14 ianuarie 1967 s-au adunat 10.000 de tineri îmbracati într-o tinuta kitsch pseudo-hinduista, autointitulati „flower-power children” în Golden Gate Park. Evenimentul a fost salutat în ziarul „underground” The City of San Francisco Oracle ca fiind inaugurarea unei noi epoci. Euforia nu a durat însa „decât o vară”, cu toata răspândirea masivă – 250.000 de hippies numai în SUA. Expresia (luata din filmul suedez cu acelasi nume) trebuie luata ad-literam, deoarece în octombrie ’67 miscarea a fost declarata moarta si înmormântata simbolic! Motivul principal al acestei disparitii rapide au fost drogurile si amorul liber practicate fără opreliste de acesti tineri iresponsabili, printre care s-au strecurat elemente subversive sau de-a dreptul criminali odiosi ca Charles Manson. Aceasta contra-cultura era caracterizata de cunoscutul simbol al păcii „Make love, not war”, în realitate un străvechi simbol ocult satanist. Muzica flower-power si combinatia de droguri psihedelice cu variantele de yoga occidentalizata au trecut în zilele noastre la stadiul de cultura oficiala si chiar considerata corecta din punct de vedere politic.
Întrucât caracteristica esentiala a miscarii este structura de retea, au existat simultan în acei ani si alte centre de egala importanta ca: Esalen si Comunitatea Ananda (California), Findhorn Community (Scotiei), Lama Foundation (New Mexico), Lebensraum-Zentrum (Zürich) si altele.
Institutul Esalen din Big Sur, California, s-a înfiintat în anul 1962 si este socotit a fi unul din leagănele miscarii. Sub conducerea lui Michael Murphy si Richard Price, institutul s-a orientat către experimentarea de noi terapii si spiritualitate alternativa de orientare asiatica. Ambitia participantilor era aceea de a conferi acestor experimente de meditatie, medicina holistica si diverse forme de masaj o alura intelectuala academica. Aici s-au perindat figuri de seama ale „noii spiritualitati” ca Fritz Perls, întemeietorul gestalt-terapiei, apoi Ida Rolf cu a sa terapie rolfing, Roberto Assagioli, părintele psiho-sintezei, precum si Rollo May, Carl Rogers, Alexander Lowen, Christina si Stanislav Grof. Pe lângă acestia au mai fost prezente personalitati politice ca M. Gorbaciov, Mark Satin si cercetători ai noii fizici (Fritjof Capra, Gary Zukav). În fiecare an 5.000-7.000 de cursanti participa la gama larga de oferte new-age: psihologie transpersonala, psihologie budista, samanism, hipnoza, yoga, tantra, intuitie practica, gestalt-terapie, metoda feldenkrais, rolfing si Cursul miracolelor.
Findhorn Community a fost fondata în Scotia de nord în anul 1962 de sotii Peter si Eileen Caddy împreuna cu Dorothy Maclean. În mod asemănător Helenei Skutch, autoarea celebrului Curs al Miracolelor, Eileen Caddy a auzit începând cu anul 1953 în timpul meditatiilor o voce lăuntrică ce-i dădea directive de conduita spirituala si practica. Fără „a cerceta duhurile”, ea a luat aceasta voce drept Dumnezeu si a urmat-o întocmai. Astfel cei doi soti împreuna cu secretara Dorothy Maclean au fondat o ferma experimentala model în care s-au obtinut niste rezultate extraordinare în urma meditatiilor asupra plantelor.
În anul 1970 a apărut la Findhorn o alta figura reprezentativa a New Age-ului, tânărul american David Spangler. Acesta a continuat cu dubioasele practici de transa spiritista, contribuind totodată prin lucrările sale la prestigiul acestui fief al miscarii New Age.
Din aceste centre miscarea s-a răspândit cu repeziciunea mai întâi în SUA si Europa de vest (spatiul asa-zis „euro-atlantic”), pătrunzând apoi la sfârsitul anilor 70 si în Europa de răsărit, deci si în România. Aici desigur că New Age-ul a întâmpinat de multe ori dificultatile inerente sistemului totalitar: cenzura vigilenta a sistemului mass-media aflat sub controlul statului-partid.

a) Lideri si autori New Age

Prezentarea „corifeilor” miscarii are un caracter selectiv. Alegerea reprezentantilor si a lucrărilor celor mai semnificative se loveste de obstacolul următor: în cautarea unei legitimitati si autoritati cel putin cultural-stiintifice, în cataloagele si enciclopediile oficiale New Age apar nume de personalitati care nu s-au declarat nicicând a face parte din miscare. Asa ar fi nume ca Rudolf Steiner, Carl Gustav Jung, Teilhard de Chardin, Mircea Eliade si altii. Pe de alta parte, miscarea îsi poate revendica niste „prooroci” si chiar „înainte-mergatori”, care pe drept cuvânt i-au pregătit – cu stiinta sau fără stiinta, cu voie sau fără voie – cărările.
Cazul total opus, de asemenea întâlnit în practica, este acela al unor autori sau savanti ce propaga idei vădit de tip New Age, însa din anumite pricini se leapădă deschis de apartenenta la miscare, ba mai mult, o critica vehement. Aici se pot încadra nume cunoscute autohtone ca Gregorian Bivolaru, Vasile Andru, Mario Vasilescu, Ion Tugui, Constantin Negureanu, Pavel Corut, Marian Zidaru. În aceasta situatie am căutat pe cât posibil să folosim nume cât mai necontroversate, care nu ar putea face obiectul unor contestări personale sau din afara. Sursele de baza ale acestor informatii vor fi de-acum din ce în ce mai mult extrase din mijloacele post-moderniste de informatie: internetul (www), enciclopediile CD Rom multimedia, e-mail-ul (@). Iată spre exemplificare o lista extrasa de pe un website cu nume „fierbinti” de autori New Age în voga: Lynn Andrews, Jose Arguelles, Sun Bear, Don Campbell, Ram Dass, Wayne Dyer, Louise Hay, Jean Houston, Barbara Marx Hubbard, Sue Hubbell, Laura Huxley, J.Z. Knight, John Randolph Price, James Redfield, John Robbin, Elisabeth Kubler Ross, Jamie Sams, Virginia Satir, David Spangler, Whitley Strieber, George Trevelyan, Marianne Williamson.

b) Lucrări semnificative

În decursul navigării pe internet am întâlnit în website-ul New Age Journal Online o publicatie interesanta prin faptul că se revendica a fi o continuare a revistei „remarcabile si revolutionare” cu numele de New Age Journal fondata acum 100 de ani de George Bernard Shaw si prietenii săi vizionari. Acestia se considerau a fi pionieri în domeniul aspectelor societatii moderne ca: educatia, tehnologia, sănătatea si spiritualitatea. Aceasta revista de avangarda si-a încetat activitatea în 1922. La 50 de ani după aceasta un grup eclectic de editori si jurnalisti „alternativi” au hotărât continuarea lui New Age Journal, de data aceasta în maniera post-modernista a anilor 70 caracterizata de cultura globalista. Am mentionat caracterul post-modernist deoarece aici, spre deosebire de avangarda si originalitatea modernistilor se tratează subiecte legate de întelepciunea traditionala integrata tehnologiei moderne cum ar fi: vechi practici curative tibetane si noile descoperiri în programarea neuro-lingvistica, feng-shui (arta chinezeasca a design-ului interior, în voga anii acestia), precum si preocuparea pentru materialele si conditiile ecologice din arhitectura numita „baubiologie”.
Desi Cursul Miracolelor pretinde că nu are autor (pentru a suscita interesul unor cercuri cât mai largi), totusi urmărind cu atentie sursele indicate de însisi propagatorii acestui curs se pot descoperi persoanele implicate în alcătuirea si distribuirea sa. În site-ul numit THINKING ALLOWED se putea citi în 1998 un interviu pe marginea Cursului acordat de psihologul american Judith Skutch Whitson doctorului Jeffrey Mishlove. J. S. Whitson este printre altele presedinta Foundation for Inner Peace, organizatie ce se ocupa cu publicarea si răspândirea acestui curs. Dar adevaratii autori se numesc Helen Schucman (a murit în 1981) si William Thetford, autori care din „smerenie” se numesc „canalizatori”, folosind un termen contemporan ce înlocuieste demodatul „medium” spiritist. Acesti doi psihologi (Helen Schucman s-a declarat evreica si atee militanta, iar Bill se considera agnostic!), au avut în 1975 o relatie personala care s-a deteriorat, iar în aceasta situatie tensionată Helen a primit următorul mesaj: „Acesta este un curs de miracole. Va rog să luati notite.” Mesajul venea din partea unei entitati ce s-a recomandat a fi Iisus! Aici putem face o paralela cu mesajul „tolle, lege” primit de Fericitul Augustin, mesaj cu adevărat dumnezeiesc ce a dus la convertirea acestuia. Dar ateii si agnosticii de care ne ocupam n-au avut darul deosebirii duhurilor, si nici precautia de a consulta pe cei competenti ce ar fi putut să-i ferească de rătăcire. Si aceasta în situatia când în America exista de zeci de ani milioane de ortodocsi organizati în diverse eparhii, publicatii ortodoxe si Institutul St. Vladimir din Crestwood, New York, cu teologi de prestigiu, sau chiar si mânăstiri californiene cu viata ascetica exemplara. Cursul a avut o răspândire fulgerătoare în mediile „baby boom” din America, generatii postbelice total debusolate spiritual, în căutare neîncetata a adevărului trecând prin experienta rockului, drogurilor, perioada hippy, meditatie transcendentala si alte tehnici si filosofii orientale, astrologie, terapii naturiste sau psihologice, mediul ideal al New Age-ului. Astfel în ianuarie 1987 existau în circulatie 300.000 de copii ale cursului! Judith Skutch caracterizează acest curs – să retinem, una din cartile „canonice” ale miscarii New Age! – ca fiind un sistem metafizic de psihoterapie spirituala. Recent (anii 90), au aparut noi carti care aspira la statutul de „carte de capatâi” si au un autor bine cunoscut, desi acesta locuieste retras într-un loc necunoscut din SUA. James Redfield a scris mai întâi The Celestine Profecy, apoi mai multe urmari ale acesteia, în volumul doi care se numeste The Tenth Insight. Pe internet se poate citi o productie literara înrudita, si anume The Celestine Journal. Dar tot pe internet n-au întârziat să apară si recenzii critice, în special venite din zona neo-protestanta. Una din cele mai pertinente critici se intitulează „Reflections On A Best-Seller” de Rolf Nosterud. Acolo se arata între altele ca: „Prin deghizarea conceptelor oculte într-o terminologie crestina, cartile New Age au introdus, înselator, multime de asa-zisi crestini în cercuri New Age si neo-pagâne… Observati marea cautare de care se bucura îngerii contrafacuti si distorsiunile feministe despre Dumnezeu. Întrucât cei mai multi dintre „cauzatorii de adevăr” contemporani nu cunosc nici datele si nu au nici vointa de a rezista acestor iluzii seducătoare, o noua paradigma – o schimbare masiva în viziunea Americii despre realitate – transforma cultura noastră. În timp ce natiunea noastră rationalizeaza păcatul si idealizează păgânismul, crestinii ar trebui în schimb să ia aminte la avertismentele Scripturilor si la învataturile Duhului Sfânt.”
Aceste recenzii urmăresc – si realizează – o pozitie crestina apologetica, dar din păcate ele esueaza în zona eterodoxiei propunând solutii ce trădează carentele duhovnicesti tipic neo-protestante: lipsa ierarhiei si continuitatii apostolice, neîntelegerea sobornicitatii si a Sfintelor Taine, critica cultului sfintilor si liturgicii bisericesti în general, subiectivismul în interpretarea (adesea literala, fundamentalistă) a Scripturii, considerata ca autoritate suprema si suficienta. Aceste grave abateri dăunează chiar si celor cu cele mai bune intentii cum ar fi C. Cumbey, C. Matrisciana, D. Hunt sau L. Gassmann.

Concluzii

Mai rar se întâlnesc luări de pozitie ortodoxe, ce vin mai ales din spatiul american (OCA, Patriarhia Ecumenica, Patriarhia Antiohiei), dar si din surse athonite. Consideram ca o necesitate si abordarea mai sistematica a acestor probleme în spatiul nostru, întrucât aceste atacuri anticrestine se fac tot mai simtite în aceasta perioada tulbure de tranzitie. Un bun si promitator început a fost făcut de Diaconul Profesor Doctor P. I. David în ultimele sale aparitii editoriale: Invazia Sectelor si Sectologie. Astfel în capitolul V al primei lucrări intitulat New Age: o „religie” mistico-păgână si sincretista la dimensiunile întregului univers este prezentat mai întâi un scurt istoric, urmat de un minim doctrinar. New Age-ul este considerat pe buna dreptate a fi o provocare pentru crestini, acestia urmând să aleagă liber si constient între Hristos sau Vărsătorul. Suntem încredintati că aceasta provocare se va înteti în anii ce vor urma, propaganda New Age fiind pregătită si promovata de la cele mai înalte nivele politice, acelea ale lojilor masonice supra-nationale, ale unor „guverne mondiale” ce au ca zona de actiune întreaga planeta. Dar chiar conform ideologului lor, Alvin Toffler ce a arătat în lucrarea sa „Socul viitorului” cum aceste perioade cultural ideologice se scurtează aproape logaritmic, miscarea are toate sansele de a se curma mult mai rapid decât si-au planificat acesti „maestri arhitecti”. Însa efectele ei duhovnicesti pot fi devastatoare pe o scara foarte larga, ceea ce îndeamnă Biserica la o mare trezvie si reactie, atât la nivelul ierarhiei, cât si al fiecărui credincios în parte.

Miscarea New Age în România

Psihosectele se leagă direct de universul atât de variat, cunoscut sub numele de New Age, aceasta miscare sau mentalitate în expansiune, complexa si articulata, descrisa ca o „propunere existentiala” de sincretism exacerbat, uimitor, între filosofiile orientale, psihologia inconstientului, ufologie si religii primitive. Un fel de „cloaca universala”, cum a numit-o cineva, si în care poti găsi orice, pentru a-ti construi un „crez pe măsură”.
Psihosectele, auto-intitulate „miscari pentru dezvoltarea mentalului”, creează preocupări nu atât prin numărul crescând de aderenti, cat mai ales prin potentialul de pericol sociala.
Vorbind de acest din urma aspect, documente statistice ale unor tari occidentale le considera în stare să opereze o „destructurare mentala” la adeptii lor, conducându-i sistematic si la ruina economica. De aceea, sunt numite uneori si „culte destructive”.
De obicei, intre aceste psihosecte găsim sistematic unele care activează si în tara noastră, chiar daca, de regula, au un număr limitat de adepti. Între acestea amintim:

  • Scientologia
  • Live Discover Principles
  • Silva and Mind Control
  • Centrul Roman de Psihologie si Hipnoza Aplicata (Evo Cris)
  • Valter Bredeon Seminars
  • Cultural and Spiritual Association (Casa)
  • Asociatia de Ontopsihologie
  • Harmony Body Mind

Psihosectele sunt o realitate în întregime occidentala, prezentând un amestec de intuitii psihanalitice, precepte morale, metode pseudo-stiintifice, practici initiatice, centrate, de obicei, pe credinta intr-o Fiinta suprema si pe speculatii escatologice. Ceea ce au în comun aceste secte este pretentia de a dezvolta pe deplin capacitatile mentale si psihologice ale omului, prin eliberarea de conditionarile mentale, de boala si de nefericire.
Riscul consta si în faptul că, adesea, se ascund sub masca unor asa-zise centre psiho-terapeutice, institute de cercetare si scoli formative, sau de-a dreptul în cursuri pentru manageri sau de dezvoltare a memoriei. Frecventarea acestor „cursuri” se face cu plata unor taxe adesea exorbitante, daca nu cu punerea întregului avut la dispozitia comunitatii respective si cu angajarea „cu normă întreagă” în activitatile organizatiei.
Dintre structurile religioase amintite, pare că Scientologia ar fi cea care isca preocupările cele mai serioase, mai ales că activează în România încă din anii comunismului. Caracteristica majora a acestei miscari e ambitia de a crea o „democratie scientologica” la scara planetara, mizând pe „purificarea” tuturor indivizilor. Când acest lucru se va realiza, în proportie de 80% , nu va mai fi nevoie de alegeri si dezbateri politice, iar cine va continua să se opună miscarii va fi privat de statutul de cetatean. Cercetările făcute asupra acestei miscari au subliniat gravele repercusiuni asupra familiilor care au un membru devenit adept al sectei. Terapia tinde să reducă adeptii la o stare totala de aservire, folosindu-se de sisteme de conditionare mentala. „Confesiunile” adeptilor privind viata lor privata, obtinute în urma sedintelor de terapie, sunt apoi folosite împotriva lor, ca instrumente de santaj.
Se cunosc numeroase cazuri în Europa, dar si la noi în tara, când diverse miscari psihoagresive, apartinatoare miscarii New Age, au tendinte să intre în scoli fie prin intermediul elevilor si studentilor, fie al unor profesori deveniti adepti ai psihosectelor. A creat senzatie cazul unei scoli din Toscana (Italia), în care directorul a cerut profesorilor să participe la un astfel de curs, care ulterior ar fi fost echivalat cu unul de reciclare. Consiliul profesoral a cerut demisia directorului si a solicitat retragerea dreptului de a mai profesa.
Nu trebuie uitat că si lumea politica si cea a afacerilor sunt poluate de New Age. Intr-o lume ambigua, e greu să lupti contra universului New Age, care are elemente „nevinovate” si periculoase la un loc. Ne lipsesc elementele culturale pentru a-i face fata. Singura posibilitate este discernământul duhovnicesc, care ne ajuta să nu ne oprim la suprafata, fascinati de aparente, ci „să aruncăm mai la adânc”, în marea tulbure pe care navigăm, si să vedem toate acele elemente ambigui si controversate, care spun că nu acolo este Hristos.

Pr. Dan Bădulescu & Pr. Sinică Palade

„Biserica Universală”

„Biserica Universală” este o sectă înfiinţată în Brazilia, în anul 1977, de un fost preot2romano-catolic, Edir Macedo, care împreună cu o mână de adepţi, a decis să se rupă de biserica oficială si să organizeze o „biserică” mai bună, într-unul dintre cartierele sărace din Rio de Janeiro. Macedo a stat după gratii 11 zile, fiind închis pentru fraudă, în 1992. În ianuarie 2013, Macedo era încă sub urmărire penală de către autorităţile americane şi venezuelene. În martie 2013, Macedo apare pe lista miliardarilor Forbes, cu o avere de 1,1 miliarde de dolari. Optzeci de foşti episcopi ai Bisericii Universale au dat în judecată secta pentru salarii pe care nu le-au primit, în ciuda faptului că majoritatea donaseră tot ce aveau sectei. Există acuzaţii şi de conexiuni ai episcopilor cu traficanţii de droguri. Evaziuni fiscale, împrumuturi de zeci de milioane de dolari fără dobândă sunt numai câteva dintre ilegalităţile din interiorul graniţelor Braziliei. Dar ilegalităţile sectei au trecut de mult aceste graniţe. În numeroase ţări s-au găsit firme controlate de sectă care spălau bani.
În România, această sectă este relativ nouă şi, pentru a atrage adepţi, a recurs la un vicleşug. Conducătorul local al sectei, un brazilian care face eforturi să le vorbească celor veniţi în limba română, se prezintă drept preot sau „părinte”, în timp ce şeful lui din străinătate este „episcop”. Adunările sectei sunt denumite „liturghii”, unde cei veniţi pot da „acatiste pentru bolnavi”. Clădirea care serveşte drept loc de adunare are pe frontispiciu o cruce ortodoxa si este numită „catedrală”. „Noi credem în Scripturile Sfinte ale Noului şi Vechiului Testament în formele lor originale ce au fost totalmente inspirate şi insuflate de Dumnezeu şi astfel le acceptăm ca fiind o Autoritate Supremă şi decisivă pentru viaţa de credinţă şi pentru viaţa de zi cu zi. Credem într-un Dumnezeu care există sub forma unei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi că Iisus Hristos a fost zămislit prin Duhul Sfânt fiind născut de Fecioara Maria şi este Dumnezeu Fiul cel Adevărat şi Fiul Omului”, se prezintă ei pe site-ul propriu. Până aici, nicio diferenţă între ei şi Ortodoxie. Singurul lucru care-i diferenţiază sunt sumele de bani pe care le cer constant, fără niciun ascunziş, de la oamenii necăjiţi, veniţi ca să fie vindecaţi.
Sectanţii de la Biserica Universală ţin slujbe de trei ori pe zi, în fiecare zi a săptămânii. Luni este slujba pentru cuceriri financiare: şomaj, datorii, neajunsuri, firma în faliment, lipsa locului de muncă. Marţi pentru sănătate, miercuri este ziua dedicată studiului biblic, joi, este slujba pentru familie: neînţelegeri, trădare, singurătate, certuri, probleme conjugale, vineri pentru dezlegare – insomnie, blesteme, depresie, vrăjitorie, nervozitate, vicii. Dacă vreţi un lucru imposibil, „preoţii” lor vi-l rezolva sâmbăta, la slujba pentru Lucruri imposibile. Sâmbătă este terapia iubirii, iar duminică este slujba de credinţă şi minuni.
Practicile sectei o aşează pe aceasta în categoria sectelor neo-penticostale.

Sectele – Calul troian al Statelor Unite în Europa

1

De mai bine de zece ani, în Europa, chestiunea sectelor a trecut de la stadiul de „fenomen social incitant” la acela de „problema de securitate publica de prim ordin”. Masacrele provocate de Ordinul Templului Solar în 1994 si 1995, atacul sectei Aum cu gaz Sarin în metroul din Tokyo în martie 1995, suicidul colectiv al celor de la Heaven’s Gate din Los Angeles în 1999 au fost câteva din evenimentele care au accelerat aceasta schimbare de atitudine. Franta, Belgia, Spania si Germania si-au mărit arsenalul de supraveghere. O alegere a legislatorilor care, în general, se ghidează după rapoartele parlamentare privind pericolul anumitor grupuri si metode coercitive de alienare exercitate asupra adeptilor. Franta si Germania sunt în fruntea acestei actiuni de supraveghere.
Aproape peste tot în Europa au apărut organisme însărcinate cu supravegherea fenomenului. În Franta, o serie de legi votate în 1996 cresc, printre altele, protectia oferita persoanelor cu diferite slăbiciuni. Guvernul francez a infiintat o misiune inter-ministeriala de lupta împotriva sectelor. În Germania, principala vizata a fost Biserica Scientologica. Începând din 1997, după o ancheta a serviciilor de politie, guvernul federal a pus în garda populatia cu privire la pericolul prezentat de aceasta secta iar landul Bavaria a decis excluderea adeptilor săi din functiile publice.
În fata acestei atitudini europene, toti observatorii fenomenului se asteapta la o contra-ofensiva a sectelor multinationale care dispun de resurse de milioane de dolari. Riposta vine din Statele Unite. Pe 27 ianuarie 1997, masurile împotriva sectei scientologice din Germania au fost denuntate oficial de Washington. Câteva zile mai târziu, Biroul pentru Democratie, Drepturile Omului si Munca (BDHRL), o institutie a Departamentului de Stat, a făcut public un raport privind drepturile omului în lume. Violent atacata, Germania era asezata alături de China pe lista statelor care încalcă libertatea religioasa!
Acest raport era lansat în cadrul campaniei lansate de scientologi împotriva Germaniei prin organizarea de manifestatii, spatii publicitare în presa internationala si un recurs la Comisia Europeana a Drepturilor Omului. Pentru a calma spiritele, în martie 1997, Departamentul de State a afirmat intr-un comunicat: „I-am criticat pe germani, insa nu ne raliem campaniei lansate de scientologi împotriva Germaniei…”
În 1998, după ce Congresul a votat noua lege privind libertatea religioasa în lume, s-a constituit un departament în cadrul BDHRL: Biroul pentru Libertatea Religioasa Internationala. Legea care l-a născut punea în fruntea lui un ambasador plenipotentiar insotit de cinci adjuncti de la Secretariatul de Stat. Comisia dispune de un reprezentant în toate ambasadele americane.
Primul ambasador al acestei comisii a fost Robert A. Seiple, fost cadru militar de marina, căruia ii plăcea să afirme ca „drepturile omului sunt un cadou de la Dumnezeu”. El a explicat ziarului Naples Daily News felul în care credinta sa l-a ajutat în încercările vietii si în special în cele 300 de misiuni de lupta pe care le-a avut ca ofiter de marina în războiul din Vietnam.
În acelasi timp, Dl Seiple n-a fost ales decât pentru calitatile sale de preot-militar. Timp de peste 11 ani, el s-a aflat în fruntea organizatiei World Vision Inc., cea mai importanta organizatie evanghelica din lume. Aceasta a subventionat mii de proiecte în cele doua emisfere si are milioane de persoane afiliate, din America Latina pana în Asia. În primul raport publicat de comisie în septembrie 1998, Franta, Germania, Austria si Belgia erau acuzate de încălcarea libertatii religioase. Raportul comisiei de ancheta parlamentara franceza din 1995 era asimilat cu persecutia religioasa, iar deputatii erau acuzati de segregare religioasa deoarece au întocmit o lista de asociatii nevinovate, vizate nu pentru activitati ilegale, ci pentru credinta lor.
Pe 22 martie 1999, la Viena, la invitatia Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OECD), a fost organizat un seminar al Biroului pentru Institutii Democratice si Drepturi ale Omului care a atacat violent politica franceza. Preluând si amplificând acuzatiile Departamentului de Stat, diplomatii si senatorii americani s-au transformat în procurori. Era pe cale izbucnirea unui incident diplomatic. Acelasi scenariu s-a repetat la Washington, în fata Comisiei pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE). Trei vorbitori fac declaratii teribile: Franta este asimilata cu Guvernul de la Vichy, primul ministru francez este intoxicat de miscarile antireligioase, credinciosii sunt persecutati de gloate, unii isi pierd slujbele, Statul ia copiii de lângă parinti…
Tipărit în iunie 1999, raportul oficial al senatorilor americani prezintă nelinistea lor cu privire la libertatile fundamentale din Europa. Ei acuza guvernul francez ca a transformat administratia fiscala intr-un fel de brat armat al noii inchizitii.
Atât misiunea interministeriala franceza, cat si Guvernul francez au explicat ca studiul structurilor si fluxurilor financiare ale scientologilor arata ca este vorba de o organizatie cu scop lucrativ, generând profituri colosale (ceea ce justifica din plin amenzile fiscale); ca raportul Adunării a fost elaborat în colaborare cu juristi, politisti specializati, asociatii de utilitate publica recunoscute si cadre universitare. Raportul prezintă 180 de asociatii care se declarau religioase, insa studierea lor atenta demonstrează caracterul totalitar si metodele coercitive exercitate asupra adeptilor lor. În mare parte, aceste asociatii au făcut obiectul unor sentinte ale tribunalelor.
Instantele franceze caută în acelasi timp să îndrepte unele neadevăruri. De exemplu, Franta este acuzata ca refuza să acorde statutul de religie unor grupuri minoritare, desi în virtutea legii din 1905 care stabileste separatia dintre Stat si biserici, Statul nu recunoaste nici o religie.
Dialogul nu a dus la nici un rezultat. Pe 9 septembrie 1999, Biroul pentru libertate religioasa internationala publica un nou raport. Un atac si mai violent împotriva tarilor europene. Pe 8 decembrie, ministrul francez al afacerilor externe francez ii scria omologului sau american: „Aceasta acuza fără fundament la adresa actiunii franceze, lansata tocmai când avem în desfasurare un dialog, nu face decât să arunce o umbra asupra rostului acestui dialog…”
Schimburile diplomatice în aceasta chestiune au fost oficial întrerupte si nu s-au mai reluat. Ultimul raport al Departamentului de Stat american, publicat pe 2 martie 2001, desi include unele elemente pozitive din legile din 1901 si 1905 si rectifica, fără prea multe complicatii, o serie de erori, rămâne totusi extrem de acuzator la adresa Frantei.

Supravegherea supraveghetorilor

Istoria si Constitutia americana nu sunt suficiente pentru a explica sprijinul SUA fata de aceste grupări. Biroul pentru libertate religioasa internationala este, asa cum am văzut, o structura a BDHRL, el insusi parte a Departamentului de Stat. Comisia pentru libertate religioasa a fost creata la Washington de către parlamentari americani. În fine, exista o a treia structura legata direct de Casa Alba: Comisia Statelor Unite pentru Libertate Religioasa. Directorul acesteia din urma, Steven McFarland, afirma ca una din ratiunile principale de existenta a comisiei, în raport cu celelalte doua, este aceea de a fi un „câine de pază”: „Noi controlam activitatea celorlalte comisii astfel încât ele să tina drumul drept…” Vizavi de o comisie care supraveghează alte comisii însărcinate cu supravegherea libertatii religioase, cineva ar putea spune pe buna dreptate ca acesta este modelul sovietic de supraveghere!
Întrebat daca a citit raportul Adunării Nationale franceze, Steve McFarland a răspuns ca nu! Apoi, pentru a se scuza, el a precizat ca nu citeste si nici nu vorbeste limba franceza! La fel cu rapoartele si comunicatele autoritatilor franceze si cu notele de informare ale ambasadei Frantei la Washington. Diferitii functionari ai comisiilor pe care i-am putut contacta au declarat ca nu au cunostinta de aceste materiale, nici direct, nici în varianta tradusa. Dl McFarland se explica afirmând ca informatiile transmise de agentiile de informatii americane, de ambasada SUA de la Paris si de ONG-urile care se plângeau de intoleranta autoritatilor franceze i s-au părut suficient de credibile. În fine, atunci când i s-a prezentat un fax al ambasadei SUA de la Madrid, demonstrând interventia BDHRL pentru oprirea actiunii unui judecător spaniol împotriva scientologilor, functionarul a preferat să nu facă nici un comentariu.
Membrii serviciilor de informatii care informează comisiile americane sunt, în esenta, imposibil de identificat. În schimb, ambasada SUA de la Pris recomanda pe site-ul ei de internet un avocat, Kay Gaetjens, membru notoriu al sectei scientologice. La un colocviu al Adunării Nationale pe probleme de manipulare mentala, în februarie 2001, ambasada americana, desi n-a fost invitata, a trimis doi functionari insotiti de un membru francez al sectei scientologice.
Daca e să ne referim la declaratiile culese de aceste comisii, exista o serie de întrebări. Persoana însărcinată de OSCE cu prezidarea dezbaterilor de la Viena în martie 1999 nu era altul decât Massimo Introvigne, sociolog italian, fondatorul Centrului de Studii si Documentare pentru Noile Religii, de sorginte integrista catolica, foarte legat de secta neonazistă „Munca, Familie, Proprietate”. Colaborator asiduu al publicatiilor scientologice, el s-a numărat printre persoanele favorabile sectei care au depus mărturie în fata tribunalului din Lyon în cazul instrumentat de judecătorul Georges Fenech.
Invitat la Viena si apoi la Washington, avocatul francez Alain Garay, apărător al Martorilor lui Iehova, este, printre altele, responsabil cu dosarul lor fiscal. El este de asemenea un obisnuit al publicatiilor scientologice. Un alt actor-cheie este Willy Fautre, presedinte al unei asociatii belgiene, Drepturile Omului fără Frontiere, o organizatie care nu este recunoscuta de Federatia Internationala a Drepturilor Omului. Dl Fautre a fost mult timp corespondent al News Network International, un important grup de presa si lobby evanghelist american. El este si membru al Comisiei Helsinki pentru Drepturile Omului, ale cărei rapoarte sunt adesea citate de comisiile americane.
Corespondentul grec al acestei Comisii a contribuit la publicatiile scientologice alături de alte secte, iar delegatia Moscovei a publicat o lucrare în colaborare cu secta scientologica.
În fine, printre mari citati privind violarea libertatii religioase orchestrate de guvernul francez figurează si pastorul Louis Demeo de la Institutul Teologic din Nimes. Acest institut face parte din reteaua evanghelica Greater Grace cu sediul în Baltimore, SUA. Greater Grace dispune de peste 3000 de misiuni în America Latina si sute de misiuni în Africa si Europa de Est. Scoala de cadre pentru Europa de Est este Institutul Teologic din Nimes. Greater Grace, ale cărei metode au fost puternic contestate chiar în Statele Unite, poate fi definita ca „tovaras de drum” al sectei scientologice.
Presedinte al Lisa McPherson Trust, principala asociatie americana de ajutor pentru victimele scientologilor, Dna Stacy Brooks a fost ea insasi membra în secta scientologica timp de 15 ani. A fost secretara lui David Miscavige, mostenitorul lui Ron Hubbard si actual guru al sectei. Ea isi aminteste foarte bine de pastorul George Robertson care conduce Greater Grace: „El are strânse legături cu conducătorii scientologilor. Atunci când secta nu poate interveni în anumite chestiuni, din motive de imagine, ea apelează la Robertson pentru asta. El este principalul lor releu în miscarea evanghelista…” Sub bagheta lor, prin intermediul unor procese în instanta, Greater Grace si secta scientologica au adus la faliment principala organizatie de ajutorare a victimelor sectelor, fondata în anii ’70, Cult Awareness Network. Ulterior aceasta organizatie a fost adusa în fata unui tribunal american de comert!
Exista si un alt fapt care explica influenta sectei scientologice si a adeptilor ei în SUA. Începând din 1993, puternica institutie americana de control al impozitului pe venit (IRS) a acordat sectei statutul de religie, scutind-o astfel de impozite. Anterior, timp de 25 de ani, IRS le refuzase scutirea de impozit de care beneficiau institutiile religioase. Un refuz confirmat de toate tribunalele americane si chiar de Curtea Suprema. Aceasta revenire a IRS a permis Bisericii Scientologice să economisească milioane de dolari si i-a adus un extraordinar instrument în relatiile cu publicul, deschizându-i usile administratiei americane.

Activitati planificate si concertate

Istoria completa a acestei schimbări a fost prezentata patru ani mai târziu de New York Times. Secta scientologica purta un adevărat război împotriva administratiei financiare, initiind peste 50 de proceduri judiciare si angajând detectivi particulari pentru a cerceta viata privata a inaltilor functionari ai IRS. Unul dintre acesti detectivi a relatat ziarului New York Times ca a lucrat timp de 18 luni pentru secta. Din biroul sau din Maryland, el colecta informatii despre responsabilii care lipseau de la reuniuni, care beau prea mult sau care aveau relatii extra-conjugale… Agrementarea sectei scientologice a beneficiat de o procedura speciala, în afara normelor, scurt-circuitand autoritatile decizionale, si s-a făcut la cererea expresa a directorului IRS.
Cu 300 de milioane de dolari beneficii anuale, prin tehnici de infiltrare si intimidare, recunoscuta acum de IRS, secta scientologica a început să devină influenta pana la cel mai înalt nivel în administratia americana. Cercetător la departamentul de sociologie al Universitatii Alberta din Canada, Steven Kent a studiat îndeaproape strategia de lobby a diverselor grupări religioase si sectare de la Washington. El explica cum scientologii, si inaintea lor moonistii, au dezvoltat importante scheme de relatii publice în directia membrilor Congresului, Senatului si ai Casei Albe. În acest scop, secta scientologica a plătit 725.000 dolari în 1997 si 420.000 dolari în 1998 unei firma de relatii publice specializata în lobby politic.
Actori de cinema, membri ai sectei, au plătit peste 70.000 de dolari pentru campania senatoriala a lui Hillary Clinton, Tom Cruise donând personal 5.000 dolari pentru Albert Gore iar John Travolta organizând, împreună cu alti scientologi, o gala pentru Partidul Democrat (cu bilet de intrare de 25.000 dolari). Un avocat din secta a plătit 20.000 dolari pentru campania acestui partid. Ultimul exemplu din aceasta lunga lista îl reprezintă Greg Jensen, un conducător principal al sectei, care a sponsorizat campania electorala a senatorului Benjamin Gillman cu 7.400 dolari. Acest senator a devenit, după alegerea sa, presedintele Comisiei pentru Libertate Religioasa a OSCE.
În ceea ce-i priveste, secta Moon, proprietara unui important cotidian american, Washington Time, publică săptămânal în acest cotidian o pastila umoristica a lui Hillary Clinton. Nu mai vorbim de senatorii si membrii Congresului „subventionati” de Moon. Amintim doar ca doi presedinti ai SUA participau constant la conferintele organizate de „reverendul” Sun Myung Moon: George Bush (tatăl) si Gerald Ford. Se stie acum ca secta scientologica si secta lui Moon au încheiat anumite acorduri. Începând de la jumătatea anilor ’90, cele doua secte organizează împreună actiuni pentru libertatea religioasa atât în SUA, cat si în Europa.
Făcute publice pe internet, o serie de scrisori schimbate intre conducătorii scientologi si moonisti prezintă activitatile comune planificate pentru tarile din Est. Activismul moonistilor si al scientologilor, la care s-au raliat mai mult sau mai putin formal si alte secte, beneficiind de parteneriatul dintre scientologi si Greater Grace, primeste acum sprijinul grupurilor religioase fundamentaliste americane. Institutul pentru Religie si Politici Publice, recomandat cu căldură de Departamentul de Stat american, reuneste cativa senatori ultraconservatori, pe moonisti, pe guru sectei Sri Chinmoy si altii. Acest institut, care se declara „catolic integralist”, se afla la câteva strazi distanta de Casa Alba si militează deschis pentru respectarea drepturilor scientologilor, ale moonistilor si ale altor religii zise-minoritare din Europa.
Institutul pentru Religie si Democratie, consultant al guvernelor Reagan si Bush (tatăl si fiul), care exista de peste douăzeci de ani si care a creat mii de misiuni protestante în întreaga lume, s-a alăturat acuzelor la adresa Frantei. Presedinta institutului, Diane Knippers, afirma: „Franta este un model pentru celelalte democratii europene. Ea trebuie neapărat să abandoneze politica antireligioasa si să garanteze din nou libertatea confesiunilor…”
Explicatia dânsei derapează repede si prezintă factorul comun al acestor grupări eterogene: „Ceea ce ne face astăzi să luptam pentru libertate religioasa este în esenta acelasi lucru care ne-a făcut să luptam împotriva comunismului. Ateismul si comunismul nu pot naste decât minciună. Spiritualitatea este o garantie a civilizatiei, deoarece spiritualitatea si credinta creează cetateni corecti. Fără cetateni corecti nu exista comert, iar fără comert nu exista civilizatie.”
Aceasta lupta pentru „spiritualizarea lumii” reuneste concret si activ miscari care vor să impună valorile americane odată cu mondializarea. Institutul mentionat mai sus a exprimat aceasta în mai multe rânduri: mondializarea si globalizarea pietelor sunt misiuni inspirate Statelor Unite de catre Biblie (?!). Un concept mistico-imperial la care adera ansamblul grupurilor fundamentaliste si evangheliste americane si care este foarte prezent în atitudinea celor care se vor apărătorii libertatii religioase. John Bolton, membru al Comisiei SUA pentru Libertate Religioasa, a fost vice-presedintele Institutului American pentru Cercetări Politice, o grupare militanta ultraliberala. În guvernul George Bush (tatăl), Dl Bolton era unul din principalii consilieri pe probleme de comert international. Dna Nina Shea, din aceeasi comisie, declara: „Scopul nostru principal este de a stabili la nivel mondial noua ordine liberala.”
Definit la începutul anilor 1980 de către administratia Reagan, acest mecanism de dominare are o caracteristica interactiva. El a ajuns la apogeu cu universalizarea normelor juridice. Aceasta ultima bătălie trebuie să impună globalizarea pietelor comerciale. Exista insa anumite puncte de rezistenta. Printre acestea se numără enorma piata educationala. În strategia lor, sectele si consortiile de comunicatii au un dusman comun: ideologia laica, foarte răspândită în Europa.
Pentru secte, interesul în aceasta lupta este evident: acela de a se implanta în sistemul educational european si de a crea, ca în Statele Unite, scoli fără nici un control al statului, pepiniere de recrutare mai eficiente, cu rol în construirea psihologica si culturala a individului. Desi nu se poate vorbi de un front comun, creat în cadrul unei strategii comune de către un stat major unificat, interpenetrarea principalelor grupuri sectare si a consortiilor de comunicatii din domeniul informatic sau TV este certa. Nu e nevoie să amintim aici de legăturile care leagă ABC, CNN si lobby-urile fundamentaliste americane, sau totala lor adeziune la ideologia dominanta.
Mentionam, doar cu titlu de anecdota, ca David Ichbia, primul biograf al lui Bill Gates, era scientolog; unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Bill Gates, Greg Jensen, era si el scientolog; una din principalele firme ale imperiului Microsoft – Executive Software – s-a declarat oficial scientologică.

Da, The Big Brother – Fratele cel Mare – bate la usa.

Bruno Fouchereau

sursa

3

2

1

Respingerea cinstirii Maicii Domnului de catre neoprotestanti

61

In mod obisnuit conceptiile neoprotestante fac obiectul unei alte discipline teologice decat dogmatica si anume misiologia. Aceasta intrucat, pe de o parte s-a constituit special o disciplina, numita initial Sectologie, ulterior indrumari misionare, astazi asa cum am precizat Misiologie, care studiaza acest fenomen cu care se confrunta Bisericile si Confesiunile crestine istorice; pe de alta parte pentru ca aceste culte au o atitudine extrem de critica fata de dogmele bisericesti, pe care le considera creatii filosofice, influentate de elenismul antic, contrare literei si spiritului Sfintei Scripturi. La acestea se poate adauga faptul ca insesi conceptiile lor religioase se vor exclusiv biblice, fara nici o referire la Sfanta Traditie si la istoria Bisericii crestine.
Cu toate acestea, din considerente metodologice, vom incerca sa identificam motivele teologice pe care neoprotestantii le formuleaza pentru a respinge in mod total si radical cultul Maicii Domnului, ca de altfel si cultul sfintilor in general.
Considerentele pastorale sunt si mai evidente pentru o astfel de abordare, deoarece neoprotestantii sunt singurii crestini, care agreseaza verbal pe credinciosii ortodocsi, pe motiv ca nu respecta Biblia daca cinstesc pe Maica Domnului.
Maternitatea divina a Maicii Domnului nu este respinsa in mod direct, ea fiind prea evidenta in Sfanta Scriptura. Cu toate acestea neoprotestantii se apropie in mod foarte evident de erezia nestoriana, intrucat tind sa vada in Mantuitorul Iisus Hristos doar omul nascut din Fecioara Maria si mai putin pe Dumnezeu.
De altfel preferinta aproape exclusiva pentru numele Iisus si ignorarea premeditata a numelui de Hristos (care indica mai evident dumnezeirea Lui, in calitate de Mesia, adica Cel uns) arata in mod clar intelegerea mai mult a omului Iisus, decat a Dumnezeului-Om, Fiul vesnic al Tatalui.
O astfel de hristologie deficitara atrage dupa sine, cum era de asteptat, alte erori sau, in cel mai bun caz, omisiuni doctrinare fundamentale.
Punctul nevralgic al teotokologiei ortodoxe ar consta, in opinia comuna a neoprotestantilor, in dogma despre pururea-fecioria Maicii Domnului, pe care acestia o considera nebiblica, deci neadevarata.
Interpretand Sfanta Scriptura fara carma Sfintei Traditii, neoprotestantii sustin impotriva tuturor evidentelor, ca Fecioara Maria a avut si alti copii, proveniti din casatoria cu Iosif.
Fundamentalismul extrem al neoprotestantilor iese si in acest caz in evidenta, intrucat nu vor sa stie nici chiar de Traditia apostolica si postapostolica, care pastra cu evlavie taina Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu nedespartita de Taina Mantuitorului Hristos.
Principiile protestante „sola Scriptura”, „sola gratia”, „sola fide” au fost absolutizate si au condus la „sollis Christus”, concretizat intr-un hristomonim obtuz si despiritualizat.
Pasiunea pe care o pun in respingerea dreptei credinte, demna de o cauza mai buna, ii arata ca fiind reprezentanti virulenti ai unui pietism secularizat, adica o imbinare ciudata intre doua extreme, provenind din ciocnirea culturii renascentiste si a teologiei Reformatorilor. Pentru ei doar predestinatia este cea care are importanta decisiva, mantuirea apartinand exclusiv deciziei divine, fara ca omul sa aduca vreo contributie.
Neoprotestantii urmaresc sa respinga nu numai dreapta credinta despre Maica lui Dumnezeu ci si, in mod special, cultul si rugacuinile ce i se aduc in Biserica, pe motiv ca insusi Fiul ei nu i-a dat cinstea cuvenita. Ei aduc in spijin unele texte din Sfanta Scriptura, pe care le interpreteaza eronat, scotandu-le din context, dupa metoda lor binecunoscuta. Vom incerca o evaluare dogmatica a acestor texte, sprijinindu-ne desigur pe exegeza traditionala ortodoxa.
„A zis ei lisus: Ce este Mie si tie, femeie? inca n-a venit ceasul Meu” (Ioan 2, 4). „Deci Iisus, vazand pe mama Sa si pe ucenicul pe care il iubea stand alaturi, a zis mamei Sale: Femeie, iata fiul tau! Apoi a zis ucenicului: Iata mama ta! Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27).
Desconsiderarea mamei Sale de catre lisus Hristos este evidenta, sustin neoprotestantii, de vreme ce i se adreseaza cu apelativul „femeie”. Exegeza ortodoxa si misiologia raspund ca Mantuitorul n-a dispretuit-o pe Mama Sa, deoarece in primul caz i-a ascultat rugamintea, iar in al doilea a incredintat-o din iubire si recunostinta Sfantului Ioan Evanghelistul, de vreme ce ea nu mai avea pe nimeni.
Se mai raspunde cu argumentul ca termenul in cauza trebuie luat in inteles de gen sau sex, cum se vede si din aceea ca tot asa s-au adresat si cei doi ingeri Mariei Magdalena la mormant: „Femeie, de ce plangi?” (Ioan 20, 3), precum si cei doi barbati, care s-au aratat la Inaltarea la cer a Domnului, zicand catre Apostoli: „Barbati galileeni, de ce stati privind la cer?” (Faptele Apostolilor 1, 11). In ambele cazuri cuvintele „femeie” sau „barbat” n-au fost rostite cu dispret, ci dimpotriva, in chip mangaietor.
Un alt argument il constituie paralela care se face intre vechea Eva si „noua Eva”, cum a fost numita de catre Biserica Maica Domnului. In acest sens „Arhanghelul Gavriil i se adreseaza numind-o „binecuvantata intre femei”, nearatand dispret fata de cea plina de har, ci descoperind o veche taina: zdrobirea capului sarpelui prin femeie (Facere 3, 15) si faptul ca ea va fi acea tainica si duhovniceasca Eva, care va naste pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viata in lume”.
Si tot ca o argumentare biblica, deci revelata, este adusa in sprijin denumirea Evei de catre Adam cu apelativul „femeie” (Facere 2, 23).
Consideram ca la cele mentionate anterior s-ar mai putea adauga o explicatie, de natura mai mult dogmatica dar care se incadreaza perfect in erminia Sfintei Scripturi. Mantuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu adevarat si om deplin Si-a manifestat ambele firi, vointe si lucrari, prin unicitatea Ipostasului Sau.
In functie de scopul pe care il urmarea prin predica sau prin faptele Sale minunate, El si-a pus in evidenta una sau cealalta dintre firi, tocmai pentru a-i incredinta pe Apostoli si pe cei ce erau cu ei, de realitatea unirii ipostatice a celor doua firi.
In ambele cazuri mentionate, nunta din Cana Galileii si rastignirea de pe Golgota, Mantuitorul Hristos a vorbit ca Dumnezeu; in primul caz, deoarece din acel moment avea sa-si manifeste puterea Sa dumnezeiasca (prima minune savarsita), anuntand El insusi iminenta acestei revelatii „inca n-a venit Ceasul Meu” (Ioan 2, 4), cunoscand, ca Dumnezeu, dinainte ceea ce se va intampla la Cana Galileii; in al doilea caz, fiindca misiunea Lui pe Pamant se apropia de sfarsit, dupa inviere toti avand sa se incredinteze de dumnezeirea Lui, indeosebi prin Inaltare.
De altfel si episodul petrecut la varsta de 12 ani a Mantuitorului prin ramanerea in templul din Ierusalim (Ioan 2, 42-51) nu trebuie inteles ca o neascultare sau lipsa de cinstire fata de Maica Sa si dreptul Iosif, ci ca o prima descoperire a dumnezeirii Sale, prin afirmarea filiatiei divine.
Exista si un al treilea text pe care neoprotestantii il interpreteaza in sensul desconsiderarii de catre lisus a Mamei Sale si a rudelor Sale. „Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei? Si aratand catre ucenici, a zis: iata mama Mea si fratii Mei. Ca oricine va face voia Tatalui, aceia imi este frate si sora si mama” (Matei 12, 47-50).
Prin cuvintele Sale, Mantuitorul n-a urmarit sa ignore rudele Sale trupesti si pe Mama Sa, ci doar a voit sa indice superioritatea rudeniei spirituale inaugurate de credinta in El, prin care toti devin fii ai Celui Prea inalt si prin urmare frati intre ei. Tocmai de aceea El a aratat „ca de importanta deosebita pentru oameni este nu inrudirea trupeasca, ci a face voia Tatalui, ceea ce noi stim ca Sfanta Fecioara realizase deja, atunci cand a acceptat sa fie Maica trupeasca a lui Dumnezeu-Cuvantul. Mantuitorul nu pune in discutie deci faptul ca ea era Maica Sa, ci faptul ca legatura omeneasca se face cu Dumnezeu numai odata cu implinirea voii Lui. Cel ce face voia lui Dumnezeu devine sufleteste inrudit cu Dumnezeu.
In sfarsit, neoprotestantii se opun preacinstirii Maicii Domnului, considerand-o nejustificata, pe motiv ca ea a mai avut si alti copii, denumiti „fratii si surorile Domnului” (Matei 13, 55); Mantuitorul este numit „cel dintai nascut” sau „primul nascut”, deci au mai existat si alti „nascuti”; casatoria cu losif a fost consumata, de vreme ce Evanghelia spune: „Si nu a cunoscut-o pe ea pana ce a nascut pe Fiui sau.” (Matei 1, 25).
Daca referitor la gradul de rudenie dintre Iisus si cei socotiti frati ai sai am facut anterior precizari pe baza contributiei teologiei ortodoxe romane, care solutioneaza in mod satisfacator problema, trebuie sa adaugam, si faptul ca doi dintre „fratii Domnului”, Iacob (cel Mic) si Iuda, autorii epistolelor care le poarta numele, nu se prezinta pe ei insisi ca „frati”, ci ca „rob” (Iacob 1, 1), respectiv „slujitor” (Iuda 1, 1) ai Domnului. Daca Iisus ar fi avut frati naturali, de ce a incredintat-o Mantuitorul pe Maica Sa Apostolului Ioan?
Referitor la apelativul de „cel dintai nascut” sau „primul nascut”, acesta se dadea „celui ce deschide intai pantecele”, indiferent daca mai urmau sau nu si alti frati. In cazul Mantuitorului, traducerea este tendentioasa, corect fiind „unul nascut” sau „singurul nascut”.
Ultima obiectie este cea intemeiata pe textul de la Matei 1, 25 in care se afirma despre dreptul Iosif: „si nu a cunoscut-o pe ea pana ce a nascut pe Fiul sau Cel Unul-Nascut, Caruia i-a pus numele lisus”.
Pe baza unor locuri asemanatoare se poate deduce ca in Sfanta Scriptura expresia „pana ce” inseamna „pentru totdeauna” adica vesnic. Sa enumeram aceste locuri biblice: „Iata, Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20). Oare aceasta inseamna ca Se va desparti de noi dupa sfarsitul veacului acestuia? Numai ca Sfantul Apostol Pavel afirma: „Si astfel (dupa invierea generala) pururea cu Domnul vom fi” (1 Tesaloniceni 4, 17).
„Zis-a Domnul Domnului meu: Sezi de-a dreapta Mea pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale” (Psalm 109, 1). Aceasta nu inseamna, insa, ca Mantuitorul Hristos nu va sedea pentru totdeauna de-a dreapta Tatalui spre a imparati cu El vesnic, deoarece stim ca „imparatia Lui nu va avea sfarsit” (Luca 1, 33).
La Facere 8, 7 se afirma ca Noe a dat drumul corbului din corabie pentru a vedea daca a scazut apa si zburand corbul „nu s-a mai intors pana ce a secat apa de pe pamant”. Oare sa insemne asta ca el s-a mai intors vreodata la corabie?
Pe temeiul intelesului expresiei „pana cand” din citatele biblice anterioare putem concluziona ca Iosif cel drept si temator de Dumnezeu, pentru totdeauna n-a cunoscut-o pe aceea care a fost fecioara inainte de nastere, a ramas fecioara in nastere si pentru totdeauna a ramas fecioara. Asa se explica si faptul ca in unele editii ale Sfintei Scripturi s-a utilizat si traducerea „fara sa o fi cunoscut pe ea losif, Maria a nascut pe Fiul sau Cel Unul-Nascut”.
Despre natura mijlocirii Maicii Domnului la tronul Fiului ei s-au facut unele precizari, asupra carora se va reveni in partea a doua a lucrarii. Acum insa vom evalua doar expresia cultica „Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne (mantuieste-ne) pe noi”, pe care neoprotestantii o considera gresita, intrucat prin ea Maica Domnului este asezata pe un plan egal cu Mantuitorul, Unicul mijlocitor la Dumnezeu Tatal.
In limba greaca, verbul „a mantui” inseamna si a izbavi de rau, de necaz. In acest sens, expresia din cultul ortodox trebuie inteleasa astfel: Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, indupleca pe Fiul Tau sa ne mantuiasca, ajuta-ne cu rugaciunile tale sa ne izbavim de rele, de necaz, de patimi. Prin „mantuieste-ne Pe noi” nu intelegem „iarta-ne pacatele”, ci uroaga-te Fiului fau sa ni le ierte”.
Credinciosii ortodocsi se roaga Maicii Domnului cu constiinta ca ea este cea mai apropiata de Mantuitorul Hristos in ceruri, avand indraznire de mama catre Fiul ei si prin aceasta, rugaciunile ei au cea mai mare trecere la Dumnezeu. Asa cum afirma adesea parintele Cleopa de la manastirea Sihastria, „este cu neputinta ca venerarea Maicii Domnului sa supere pe Fiul ei, Caruia, prin aceasta, nu-I scadem nimic din adorarea ce I se cuvine, ci, dimpotriva, toata preacinstirea Maicii Domnului trece asupra Fiului sau, Cel care a ales-o si a sfintit-o pe ea pentru a-I fi Lui Maica”.
Neoprotestantii nu inteleg nimic din procesul de transfigurare a umanitatii lui Hristos; cu atat mai putin ar putea pricepe desavarsirea de care se impartasesc sfintii, uniti cu Hristos si plini de Duh Sfant.
Maniheismul lor nedisimuiat ii face sa desconsidere materia, cultura si istoria, precum si toate faptele bune pe care le-ar face omul, deoarece considera ca lumea intreaga se afla sub stapanirea lui Satan. Se multumesc cu ceea ce le ofera sentimentalismul unor cantari pietiste, siguranta absoluta a mantuirii prin predestinatie si activismul eticist, dezvoltat in interiorul comunitatii.
Orgoliul nemasurat provocat de sentimentul ca sunt singurii alesi, toti ceilalti fiind condamnati, ii provoaca sa repete pacatul luciferic, devenind obiectul mustrarii directe a Mantuitorului Hristos: „Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu” (Matei 7,21).
Vehementa cu care sunt respinse sfintele icoane, sfanta cruce, sfintele moaste etc, aminteste de lupta ereziarhilor din primele secole ale erei crestine impotriva adevarului revelat, pastrat si formulat de Biserica.
Desi contextul aparitiei noilor erezii ariene, nestoriene sau monofizite este altul, in principiu, cauzele sunt asemanatoare. Daca primii eretici erau dependenti intr-o foarte mare masura de sistemele filosofice ale antichitatii, pe care isi propuneau sa le introduca in crestinism, un lucru asemanator se petrece astazi in sfera neoprotestanta.
Propriu-zis protestantismul secolelor al XIX-lea si al XX-lea s-a lasat impregnat de curentele moderne din filosofie si din cultura, cautand sa edifice o sinteza intre acestea si crestinism. Pe aceasta cale s-a produs insa o mutatie foarte grava a centrului teologiei protestante, incat s-a ajuns la cazul dramatic in care nu Revelatia este de fapt acest centru, ci istoria si cultura moderna. Altfel nu s-ar putea explica oscilatiile nesfarsite ale curentelor protestante intre istorism-criticist si existentialism, intre individualism si comunitarism, in fond intre Revelatia divina si cultura umana.
In principiu conceptiile religioase neoprotestante prin radicalismul prin care s-au separat de Confesiunile Protestante istorice sunt in mod declarat anticulturale, in sensul ca nu admit un dialog intre teologie si cultura, teologie si stiinta, teologie si arta.
Paradoxal insa, neoprotestantii aleg din stiinta, intr-o maniera gnostica, doar ceea ce ar putea sluji la o intrepretare stiintifica a Bibliei, ignorand perceperea duhovniceasca a tainelor dumnezeiesti, cu alte cuvinte resping dimensiunea apofatica a credintei.
Nici nu este de mirare daca in atare conditii se ajunge la o maniera psihologista si intelectualista de abordare a mesajului evangheliei, ale carei consecinte in plan spiritual au fost prevazute de Sfantul Apostol Pavel, care a tinut sa avertizeze asupra atitudinii fundamentaliste: „Litera ucide, iar duhul face viu”. (2 Corinteni 3, 6)
Ne-am dori, ca teologi ortodocsi, sa intrevedem chiar si cele mai slabe indicii ale unor deschideri catre valorile Ortodoxiei in cercurile neoprotestante. S-ar putea identifica in tara noastra interesul unor teologi baptisti sau adventisti pentru teologia parintelui Staniloae (elaborarea unor teze de doctorat, cu aprecieri pozitive la adresa doctrinei si mai ales a spiritualitatii ortodoxe) sau alte exemple: semnul sfintei cruci asezat pe casele de rugaciune, apelativul „sfant” folosit pentru Apostolul Pavel care ar putea constitui un inceput pentru ca, cel putin intr-o tara cu majoritate ortodoxa, conceptiile neoprotestante sa se resimta de influentele binefacatoare ale Ortodoxiei. Pana la reintoarcerea lor, ca si a „parintilor lor”, protestantii clasici, la izvoarele Ortodoxiei, la unitatea Bisericii primului mileniu, avem probabil mult de asteptat.

Pr. Conf. Dr. Stefan Buchiu

sursa

Moastele „sfantului” Petrache Lupu

1

*

1

1Acest inselat Nil Dorobantu a sustinut fenomenul de la Maglavit si pe inselatul Petrache Lupu demascat in cartea lui Mihai Urzica „Minuni si false minuni”.  Nu e suficient sa oprim pomenirea, e necesar ca sa nu fim in alte inselari. Unii parinti care au oprit pomenirea se gasesc, din pacate, inter-o alta inselare cumplita si anume promovarea acestui ratacit numit Nil Dorobantu! Deocamdata nu dam nume, dar daca nus e potolesc cu promovarea acestui inselat numit Nil Dorobantu, vom fi nevoiti sa-l denumim pe parintele care nu pomeneste pe ierarhul ecumenist, dar pe de alta parte promoveaza un inselat…
„Sfintele Moaste” ale lui Petrache Lupu, cel care il vedea pe „dumnezeu” la Maglavit si sustinut de Nil Dorobantu.

Si ce s-a ales de el…