ÎPS Iustinian Chira e sfânt?

1

După cum știți, ÎPS Iustinian Chira al Maramureșului și Sătmarului, singurul ierarh din B.O.R. care a mai zis câte ceva public împotriva ecumenismului, a trecut la Domnul în urma unui infarct miocardic acut, duminică 30 octombrie 2016, la ora 10.30 la venerabila vârstă de 95 de ani. (Unii spun că moartea i-a fost grăbită ca și mitropolitului Bartolomeu Anania, ca și părintelui Iustin Pârvu…).

Afost înmormântat joi, 3 noiembrie, la Mânăstirea Rohia. Slujba s-a ținut la Catedrala Episcopală din Baia Mare, unde au participat aproximativ 5000 de credincioși.

1

Dar… iată câteva fotografii cu arhiepiscopul în sicriu:

1

1

De asemenea, pare că are și un aorecare zâmbet de dincolo de moarte, la fel ca părintele Iosif Vatopedinul: Mai mult decât orice predica! Un surâs din veșnicie!

2

3

4

sursa

Reclame

Vor veni vremuri…

13669140_1192865870776965_1135672185940121251_n

„Vor veni vremuri in care numai cei care vor primi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rau. Cu mintea omeneasca va fi cu neputinta de ales intre bine si rau. Vor fi mari inselari si numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbavi de ele. Asadar, rugati-va, rugati-va sa nu cadeti in ispita inselarii!
Pentru ca numai prin rugaciune putem primi harul lui Dumnezeu.”

Parintele Iustin Parvu

1

E o vreme de pustiire a neamului

1

Prea cucernice pãrinte, sfârsitul anului trecut ne-a întors din nou în timp, „schimbarea schimbãrii” readucând la putere pe cei ce au contribuit decisiv la degradarea societãtii românesti dupã 1989. Ce a intrigat pe multi a fost, cel putin în ce priveste alegerea presedintelui, implicarea înaltilor ierarhi în campania electoralã. Considerati cã acest lucru era necesar?

Arta asta de a conduce, politica, o are elita, crema unei natiuni. În acelasi timp trebuie sã aibã aceeasi coloraturã, aceeasi credintã, aceleasi obiceiuri, aceeasi traditie, aceeasi rãdãcinã cu neamul din care se trage. Ce este natiunea? Ce este un neam? Neamul este legãtura celor din trecut, prezent si viitor. Fiecare natiune este asezatã de cãtre Dumnezeu si, cum spune legenda, fiecare neam si-a luat pãmântul care i-a fost dat. Ca de obicei, românul a venit ceva mai la urmã sã se plângã la Sfântul Petru cã a rãmas fãrã loc de asezare, si atunci Dumnezeu i-a dat grãdina Sa cea mare, si de aceea suntem o tarã râvnitã de toti. Putine tãri au asemenea oameni si o asemenea structurã de relief. Muntii acestia frumosi, cu pãstoritul nostru mioritic, dealurile, câmpiile… Românul nu este fãcut sã gãureascã surubul în fabricã, sã îndoaie metalele în ateliere. Vedeti dumneavoastrã, profilul sãu s-a deformat, acum românul nici agricultor nu mai este, nici industrias, nici negustor, nici afacerist. E un om aruncat de soartã, ce a ajuns bratul cel mai ieftin de muncã, slugã la bogatii lumii, rob la strãini.

Nu ne meritãm oare soarta? Nu ar fi cazul ca Biserica sã se implice mai mult pentru reclãdirea sufletului românesc si întoarcerea sa la Dumnezeu?

Numai asa se poate face o coeziune, o strânsã convietuire între oamenii acestia care au aceeasi aspiratie, acelasi ideal, care pot avea un scop bine determinat, aceeasi continuitate pentru viata moralã, spiritualã, politicã, economicã si socialã. Oare Biserica este pusã în aceastã situatie, chipurile de a nu face politicã? Da, nu face politicã, dar la degradarea aceasta politicã la care se gãseste societatea noastrã, nici nu se poate coborî la nivelul acesta, ca sã facã.

Din pãcate la aceastã degradare si-a pus amprenta si un partid ce si-a legat tinicheaua de crestin-democrat în coadã…

Tãrãnistii, bietii de ei, sunt niste naufragiati ai lui Maniu care au mai rãmas dupã Coposu. Chiar dacã au încercat sã facã ceva în conjunctura politicã actualã, nu au putut pentru cã ãstia i-au înãbusit si au reusit sã-i compromitã. Toate partidele, toatã ciupercãria asta comunistã, îmbrãcatã în PDSR, PNL si, în fapt, toatã structura asta care nu are nimic în comun cu viata si aspiratiile noastre si-au atins scopul, pentru cã cine aude acum de tãrãnisti, e ca si cum ar auzi de comunisti. Neocomunistii, liberalii, tãrãnistii… E o confuzie totalã. Si tãrãnistii, sigur, nici nu au fost pregãtiti pentru asa ceva, venind cu toate tamtamurile acestea ale Occidentului, crezând cã fac aici mare lucru în România. Dupã o educatie si o deformare comunistã de atâtia amar de ani s-au creat mentalitãti ce frâneazã procesul de schimbare. Atunci Biserica, în sfârsit, care este forta într-un stat, într-o tarã, nu s-a impus imediat, pentru cã nu face politicã. Dar si asta e o politicã interesantã, pentru cã i s-a pus pumnul în gurã. Sã nu orienteze, sã nu spunã crestinilor ce au de fãcut, pe cine ar fi mai bine sã aleagã. Scoala, în mâna lor. Biserica, în mâna lor. Votul, în mâna lor. Adicã nimeni nu are de spus nimic. Scoala nu are voie sã facã politicã, Biserica nu, armata nu, magistratura nu, sãnãtatea nu. Atunci rãmâne cel de pe cheiul gârlei Bucurestiului sã facã politicã, în haosul creat de oamenii de stradã. În atare situatie vin toti strãinii în tarã, îsi aseazã cortul si ideile lor, la televiziune, calculatoare si internet, românul cãscând gura si bãtând din palme la oricine apare. În fond, nu e decât o minciunã goalã, timp de 12 ani nefãcându-se altceva decât sã se distrugã totul! Am rãmas în straiele acestea de sãrãcie si mizerie.

Dintotdeauna politica guvernantilor a fost sã dezbine, nu sã uneascã. Nu au gresit totusi, slujitorii Bisericii, acceptând aproape orbeste acest joc?

La noi, preotul nu vrea sã-l supere pe stãpân si de aceea tace si, deci, sãracul este pierdut. Acolo unde Biserica a fost prezentã, cum s-a întâmplat cu ani în urmã în Polonia, lucrurile s-au schimbat mai repede.

Ce-i de fãcut, atunci?

La noi în tarã nu se poate încã vorbi de asa ceva, pentru cã si majoritatea acestor reprezentanti care ajung în politicã nu au constiinta crestinului. Ce este paradoxal e cã si în aceastã parte, a Moldovei, unde crestinii sunt mai buni, ei rãmân la vechea pozitie, nu se miscã în nici un fel. Stau asa întepeniti, nu-si dau seama ce se întâmplã în jur. Se uitã la televizor si ce vãd si aud aceea este. Asa de mult le-a fost pustiit sufletul, încât nu mai judecã. Tot ce se întâmplã acum este si din lipsa prezentei Bisericii. Politicienii stiu cã întotdeauna Biserica a fost forta si rãmâne forta unui stat, si de aceea s-au grãbit sã o paralizeze. Nu i-au mai dat voie sã lucreze si ne gãsim în asemenea haos încât cu greu se va mai putea redresa ceva. Uitati-vã numai la ce se petrece acum: tineretul pleacã, se duce în lume, bãtrânii mor, femeile nu mai nasc, hoardele asiatice vin peste noi, chinezii umplu Bucurestiul, sate întregi plângi de mila lor, cã au rãmas casele goale, românilor în general le plângi de milã, ajungând mai rãi decât cersetorii. În strãinãtate sunt cotati mai rãu decât tiganii. Aici, dacã-i pui sã facã ceva nu fac nimic, dar pe unde ajung spalã rufele si mizeria din toate marile metropole a lumii! Cum mai poti vorbi în acest caz de politicieni, când ei trec cu atâta usurintã peste aceste crime si urgii, când copiii nostri, neamul nostru este pângãrit si asuprit, sãrãcit si silit sã devinã cersetor. Mai poti spune cã suntem un neam unit, o natiune închegatã, când toti specialistii nostri emigreazã spre Canada si alte zãri, când acolo sunt foarte buni iar acasã nu fac nimic, ci doar aleargã dupã un dolar si o bucatã de pâine? Când aici îsi pierd si copilul si casa si familia si viata lor? Unde sunt convingerile lor religioase, ca sã-i lege de acest pãmânt? S-a ajuns, din nefericire, la o descompunere înceatã a neamului nostru, care va avea o consecintã extrem de gravã peste 40-50 de ani, când s-ar putea întâmpla sã nu mai vorbim în limba românã, sã nu mai avem unde sã ne închinãm într-o bisericã ortodoxã românã în Moldova de astãzi sau oriunde în tarã. E o vreme de pustiire a neamului, dar sperãm cã Dumnezeu nu ne va lãsa, asa cum nu ne-a lãsat în toate vremurile grele, când Biserica noastrã a fost prezentã în mijlocul poporului, când Stefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bãtrân, uniti cu toti cãlugãrii si cãlugãritele din mãnãstiri pãstrau traditia si continuau istoria. Acestia erau ei politicieni? Înainte de toate erau crestini, care stiau sã apere valorile ortodoxiei si implicit ale neamului.

Care credeti cã ar fi solutia ce ne poate salva de pe buza prãpastiei? Ce ar trebui sã facã Biserica în aceastã directie, chiar si în conditiile în care nu e lãsatã sã se implice în politicã?

Politica ei, dacã se mai poate vorbi de o politicã, este sã reflecteze la ce s-a întâmplat cu poporul evreu la iesirea din Egipt. Acesta a rãtãcit 40 de ani în pustie si pânã ce nu a rãmas nimeni din cei necurati, nu a intrat în pãmântul fãgãduintei, pe care si Moise abia l-a zãrit cu privirea. Cãci toti cei ce au cârtit împotriva lui Dumnezeu nu mai puteau sã intre în pãmântul Canaanului. Cam asa se va întâmpla si cu noi. Noi vom pieri, bãtrânii care am rãmas încremeniti în ideile acestea ale unui trecut asa de neguros si vor apãrea generatiile acestea de tineri din ce în ce mai curati, mai sãnãtosi, mai îndrãzneti, ce vor avea o altã minte, mai aproape de Dumnezeu. Ne trebuie însã o familie sãnãtoasã, pentru cã aici se va forma viitorul bãrbat de stat. Aici se formeazã geniul, eroul, mucenicul, dar si omul desert. Familia, împreunã cu scoala, Biserica împreunã cu scoala, legãtura mai strânsã între religie si stiintã, între credintã si viatã, toate acestea, în sfârsit, vor putea, în timp, sã ne readucã acolo unde meritãm. calea va fi lungã, poate cât a durat stricãciunea, dar avem sansa restaurãrii în viitor. Trebuie însã o scoalã bunã, de toate gradele, o scoalã de elitã pentru preoti, care sã fie oameni cu dãruire, oameni permanent de strajã, mult mai aproape de necazurile enoriasilor, a sã devinã într-adevãr ziditori sufletesti. Orice viatã bunã a pãrintelui este nevointã si abia atunci când va fi lângã oameni se va vorbi de ascultare, de apropierea unui fatã de celãlalt, de progres.

Cornel Galben

sursa

S-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie acum în tot corpul. Abia acum începe iadul.

1

Sfinţii sunt înainte-văzători

Imediat după Crăciunul însângerat din decembrie 1989, un tânăr a alergat în munţi, la o mănăstire, să-i spună unui monah cu părul nins de credinţa lui curată că: ţara-i liberă, comunismul a căzut!
Bătrânul monah nu s-a bucurat. A ridicat încet capul din pământ, l-a privit în ochi şi i-a spus: „Abia acum începe iadul. S-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie acum în tot corpul”. Sfinţii sunt înainte-văzători.

Din viața părintelui Paisie Olaru

Părintele Proclu, pustnicul de la marginea lumii

1

Peregrinul pornit pe drumul spre Mănăstirea Petru-Vodă, ca să primească sfaturile și blagoslovenia părintelui Justin Pârvu sau ca să își plece genunchii în fața moaștelor mărturisitorilor, așezate în biserică, sau la mormintele din cimitirul mănăstirii2 se abate 6 kilometri, din comuna Crăcăuani, spre satul Mitocu Bălan (unde în vechime exista un metoc al Mănăstirii Neamț), sperând să primească un cuvânt de folos, bun ca o merindă de drum, de la părintele Proclu. Pe măsură ce lasă în urmă drumul principal, „civilizat”, în goana mașinii regăsește casele străvechi, tradiționale, specifice satului românesc de altădată. Te și miri cum de au supraviețuit furiei noilor generații de țărani care se dezic masiv de vechile case, „bătrânești”, și își construiesc altele noi, importate din Italia, Spania și alte state occidentale prin care i-au purtat pașii, dar și nevoia. Casele importate sunt stringente prin dimensiuni, termopanul plantat în scop utilitar în ferestre și prin lipsa lor de organicitate, prin inadecvarea la peisajul autohton. Locuințele „occidentale” par aduse în zbor cu avionul și prăbușite care, cum. Pot fi întâlnite pe întregul cuprins al României. Cum a părăsit drumul național, călătorul pătrunde într-o atmosferă vecină cu veșnicia, familiară și totuși pierdută pentru totdeauna. De-a stânga și de-a dreapta drumului se deshide o perspectivă din ce în ce mai largă. Pădurile falnice, apa ce se prelinge cristalin, în legea ei, la vale te anunță că te găsești la poalele Munților Stânișoarei. Aerul e saturat de mireasma rășinei de brad. La un moment dat, se trece pe sub o barieră rămasă ca piesă muzeografică din alte vremi, iar satul locuit, succesiunea caselor se sfărșește. Fix pe linia gospodăriilor care desparte ținutul locuit al satului de cel nelocuit, sălbatic, se întrezărește pe partea dreaptă o poartă cenușie din lemn, care ascunde o căsuță desprinsă din povești. O casă mică, bătrânească, așa cum se făceau odată. După ce te-ai rugat tot drumul la Dumnezeu să te ajute să vorbești fie și puțin, o frântură de vorbă, cu părintele Proclu, îți iei inima în dinți și bați cu putere în poarta scorojită de vreme. Dacă rugăciunea ți-a fost ascultată, îți iese în cale o femeie în vârstă, cu trăsături aspre, îmbrăcată cernit, dar bună la inimă. Te întreabă ușor repezit ce vrei și de unde vii. Dacă îi mărturisești că vii de la distanță mare, să spunem, de la București, și că ții neapărat să capeți un cuvânt de folos de la părintele, bătrâna bate și ea în poarta cea scorojită și strigă cu sârg: – Părinte! Părinte! Ai vizitatori! Până se deschide poarta, afli că părintele Proclu e bolnav, neputincios și că sora lui – persoana care îți oferă amabil aceste amănunte – are grijă de el. Timpul așteptării crește, intensificând tensiunea întâlnirii cu părintele. Într-un sfârșit, poarta cea veche se deschide și pentru câteva clipite timpul încremenește, și tu odată cu el: în fața ochilor se ivește un bătrân cu barba mare, care i se revarsă până la piept. Nasul îi este ușor ridicat spre cer și de sub claia căruntă te privesc binevoitor, cu dragoste, doi ochișori de viorea. Poartă haine ponosite, iar în picioare are niște încălțări care seamănă bine de tot cu opincile străvechi. Te poftește în șopronul în care îi primește de obicei pe vizitatori, dar care geme de mulțimea icoanelor atârnate pe pereți sau care stau așezate pios pe masă. În acest mic spațiu există o concentrație fantastică și palpabilă de dumnezeiesc. Părintele se așază agale pe un scaun și ascultă păsurile fiecăruia. Prima dată când am ajuns la el, eram însoțit de doi prieteni. Pe drum s-au iscat tensiuni între noi. Șoferul nu înțelegea de ce trebuie să ne abatem din drumul nostru spre Mănăstirea Petru-Vodă. Dacă nu ajungem la timp la destinație, dacă rămânem fără cazare… Nici nu a deschis bine poarta părintele, că noi ne-am aplecat capetele ca secerați în fața lui și, binecuvântându-ne, făcând atent, de trei ori semnul Sfintei Crucii deasupra capetelor noastre, i-a dat fiecăruia câte un sfat care viza exact problema care îl frământa mai mult pe fiecare în parte. Unuia i-a spus să se ferească de dușmani, să moară și să învieze în fiecare zi. Același sfat îl primise prietenul meu de la părintele Arsenie Papacioc. Ulterior, avea să indentifice dușmanii, după învățătura Sfinților Părinți: aceștia sunt trupul, lumea și diavolul. Celuilalt prieten cu care venisem la părintele, care locuia împreună cu familia, într-o atmosferă conflictuală, i-a spus că dacă îi vine gândul să se răzbune să amâne răzbunarea, spunându-i gândului: nu astăzi, mâine. Și până a doua zi gândul drăcesc va dispărea. Ne-a sfătuit apăsat să încercăm să adormim rostind rugăciunea, spunând cu multă smerenie „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. În toiul discuției a venit vorba despre importanța credinței pe care trebuie să o avem în ajutorul lui Dumnezeu. Părintele ne-a povestit că a venit la el o familie cu un copilaș care se născuse cu un picior mai scurt. Mama copilului s-a rugat cu nădejde la Maica Domnului și piciorușul a început să-i crească de la sine, iar acum copilul este normal. Cât timp am petrecut la părintele, am simțit nevoia să mă așez în genunchi lângă el. Mă copleșise dintr-odată părerea de rău pentru toate faptele mele prin care l-am rănit, și nu o dată, pe Hristos și am întristat-o pe Maica Domnului. Ba chiar, la un moment dat, l-am prins de mână pe părintele Proclu ținându-l strâns minute în șir – un gest spontan, inconștient, care exprima dorința mea de a nu mă mai despărți niciodată de sfinția sa. Mi-a rămas pentru totdeauna în inimă chipul său, cu ochii scăldați în lacrimi. Mi-am amintit de o fotografie cu părintele Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, stând pe un jilț, pe pridvorul unei case, poate al unei chilii. Avea aceiași ochi înecați în lacrimi. Lacrimile inconfundabile ale pocăinței neîncetate. A doua oară când mi-a fost dat să-l revăd s-a întâmplat la începutul Postului Mare. S-au perindat prin mintea mea multe gânduri de îndoială: poate nu o să ne primească de data aceasta, știut fiind că sihaștrii, părinții îmbunătățiți, trăiesc într-o recluziune sporită și își aspresc asceza în tot acest timp sacru, marcat de Jertfa și Învierea Mântuitorului. Un timp diferit calitativ de timpul comun, cotidian. Un timp în care relația Dumnezeu-om, eu-Tu, redevine decisivă, în ea concentrându-se întreaga energie sufletească a creștinului trăitor. Am avut cu noi, însă, prieteni de nădejde: moaștele sfinților închisorilor, care ne-au deschis calea spre părintele Proclu. Eram vreo patru. Unul dintre noi se afla la începutul vieții duhovnicești, era proaspăt revenit în biserică. Ghid ne era Danion, care îl cercetează pe părintele Proclu de mai bine de zece ani, pentru sfaturi duhovnicești. El ne-a prezentat pe fiecare părintelui, vorbindu-i și despre problema sufletească a fiecăruia.Părintele Proclu nu i s-a adresat direct prietenului nostru, întors de curând în sânul bisericii. I-a răspuns la problemă indirect, vorbind cu Danion:
– Trebuie, cât poate, să adoarmă din rugăciune. Să nu stea de vorbă cu gândurile rele. Pe toți care adorm din rugăciune Duhul Sfânt are să-i ajute. Și toți care se roagă în timpul zilei sunt ajutați în timpul nopții să adoarmă din rugăciune. Pe măsură ce am o rânduială bună în timpul zilei, așa sunt ajutat în timpul nopții. Are nevoie să se mărturisească. Are nevoie de căință. Și când va vedea că vine diavolul prin deznădejde să îi spună: Hristos a murit pentru cei păcătoși. Cel dintâi sunt eu. Și când va voi Bunul Dumnezeu, va primi o mângâiere duhovnicească. Dar pe măsură ce va spori în smerenie.
Apoi prietenul nostru a îngenuncheat la picioarele părintelui, care i-a luat capul între mâini și a început să se roage tânguitor pentru el. De fier să fi avut inima și tot te pătrundeau până în străfundurile ființei cuvintele pe care părintele Proclu le înălța spre Maica Domnului, spre Sfânta Treime, spre sfinții lui Dumnezeu:
– Măicuța Domnului să vă ajute! Măicuța Domnului! Măicuța Domnului și toți sfinții care au pătimit pentru Hristos ajutați-l, dăruiți-i iertare de păcate și sfârșit creștinesc în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Și Duhul Sfânt, a continuat părintele, are să-l ajute să poată căpăta raiul. Și cât putem, a nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele s-a întâmplat. Și Duhul Sfânt are să ne ajute pe măsură ce ne smerim. Măicuța Domnului să vă ducă în rai! Măicuța Domnului, Sfântul Neculai, Sfântul Mina și toți sfinții rugați pe milostivul Dumnezeu să ne ducă în rai, să ne izbăvească de vrăjmașii văzuți și nevăzuți. Măicuța Domnului! Măicuța Domnului să ne ajute prin duhovnic, prin mărturisire.
A urmat la rând un prieten care e bântuit de o frică fără obiect, o angoasă care îl ia în stăpânire mai ales la căderea nopții.
Părintele l-a alinat, dându-i mai multe povețe: – E nevoie de Sfântul Maslu. Pe măsură ce o să aibă mărturisirea și Sfântul Maslu, îl ajută Duhul Sfânt. Vin duhuri sfinte și vor izgoni acele duhuri necurate. Duhul Sfânt într-o clipă izgonește aceste duhuri. Dar Duhul Sfânt vrea ca acest suflet să se smerească, să dea vina numai pe el. Așa vin unii la mine, că îi supără duhurile din cauza vrăjilor. Măi, băiete, chiar de ar ști vrăji, el (cel care face vrăjile) e cu diavolul lui. Nu dau vina pe nimeni. Pentru păcatele mele. Dar cât timp gândesc: mi-o zis și o să-i zic, văleeu!!! Și trebuie să caut să nu adorm cu gândul în altă parte. Dacă eu fac rugăciune, dar cu mintea în altă parte, n-ajută Duhul Sfânt. Duhul Sfânt atâta ajută: dacă mă mărturisesc corect și mă duc la Sfântul Maslu. Atunci vin puteri sfinte și vor izgoni acele duhuri. Și dacă e slab trebuie să se ducă la mărturisire și la Sfântul Maslu de mai multe ori, până când nu mai are încredere în el. Are încredere numai în Bunul Dumnezeu.
Mi-a venit și mie rândul să mă așez în fața părintelui. Până atunci stătusem în genunchi, lângă scaunul lui. Din timp în timp veneau dinspre el valuri de bună-mireasmă, pe care le-au simțit toți cei prezenți. La serviciu mi se întâmplase ceva care mă scârbise mult. O ispită care a ridicat asupra mea și a unor colegi de-ai mei ura conducerii. Am fost, toți cei implicați în conflictul cu conducerea, anchetați administrativ. Exista pericolul să fim dați afară din serviciu. Părintele Proclu m-a sfătuit în aceeași manieră, indirectă, vorbind cu Danion:
– Spune așa un sfânt părinte: în ziua în care te va năpăstui și nu te vei răzbuna atunci Duhul Sfânt are să te ajute, are să te încununeze dar trebuie să rabzi până la ultima suflare. Dacă ai răbdat un timp și începi a cârti, ai pierdut iară. Să cugete la sfinți, cum au suferit. Că ai văzut, Sfântul Arhidiacon Ștefan așa a spus: iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac. Și așa vom căpăta mântuirea. Uite, dacă vrea să reușească să nu adoarmă cu mintea în altă parte. Să adoarmă din rugăciune. Și dacă adoarme din rugăciune, pentru smerenia lui, Bunul Dumnezeu îi va da din altă parte. Dacă el o să cate să adoarmă din rugăciune, Duhul Sfânt are să-l ajute să își poată câștiga pâinea din altă parte. Dar atâta: a nu cârti! A nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele.
La sfârșit mi-a luat capul între mâini și a început să se roage: – În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ajută-i, izbăvește-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și toate puterile cerești veniți în ajutorul nostru! Izbăviți-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ai milă de soarta lui. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ceartă duhurile cele tulburăcioase de la suflețelul lui! Măicuța Domnului, dăruiește-i răbdare. Și felul doi, tot răbdare.
Când părintele implora ajutorul Maicii Domnului m-a cuprins o stare extraordinară de pocăință și lacrimile au început să îmi curgă de la sine. Stând cu capul între mâinile lui aveam impresia că în acel moment rugăciunea părintelui urcă direct, ca un stâlp de foc, fără nicio opreliște, spre Maica Domnului și că părintele își pune, într-un anumit fel, sufletul chezaș pentru mine. Era atâta dragoste, smerenie, compătimire în rugăciunea lui!
Îmi aștern aici, pe foaia de hârtie, aceste trăiri nu ca să mă mândresc, ci pentru că sunt sigur că la fel au simțit majoritatea creștinilor care au bătut la ușa părintelui Proclu. Apoi Danion l-a întrebat cum trebuie să rostim Rugăciunea lui Iisus. Părintele Proclu ne-a răspuns plecând de la o întâmplare.
-Cineva o venit la mine și o zis așa. O adormit zicând, „Doamne, Iisuse”. Și atuncea s-o întâmplat că l-am îndemnat să se smerească. Și cum o adormit, nu s-o rugat mult și s-o trezit zicând „Doamne, Iisuse” cu mintea în cap. Și atuncea o-nceput a se smeri, o simțit o putere sfântă care i-o dus mintea cu tăt cu Doamne Iisuse în inimă. Și acolo, cu multă smerenie s-o rugat. Un dor mare l-a răpit în rai. Și când l-a răpit și-a dorit mai apoi să fie iar răpit. Și cândva, într-o noapte, o venit la mine. Și atuncea mi-a spus că iară dorește să mai fie răpit. Și i-am spus că erau niște părinți, niște pustnici la Mănăstirea Sihăstria și de la aceia știu că pentru ca să-l mai răpească trebuie așa: rugăciunea cât de scurtă, cât de deasă, și cu multă smerenie. Înainte să plecăm de la el, părintele a simțit nevoia să ne arate încă o dată cât de important este să nu cultivăm răutatea împotriva aproapelui și să dăm întotdeauna vina numai pe noi. Ne-a mai relatat o întâmplare. – Amu, o mai venit altu. Și o zîs așa: eu mă împărtășesc mai des și am ispite. M-o întrebat de ce are atâtea ispite, dacă se împărtășește. Și eu i-am spus: măi, băiete, ca să te poți împărtăși trebuie spălat vasul. Trebuie spălat bine, mă, de răutate. Și trebuie să îți pui în minte că pentru păcatele mele, din cauza mea am atâtea ispite. A nu da vina pe altu. Duhul Sfânt atâta te ajută, cât poți a nu da vina pe nimeni.
Dacă părintele Justin Pârvu avea darul de a-ți revigora credința în ajutorul nedezmințit al lui Dumnezeu și de a te pune pe o poziție de luptă față de orice înfățișare a răului – al cărui câmp de luptă este dintotdeauna lumea, părintele Proclu Nicău – care aparent nu este decât un simplu monah, care s-a retras la pustie, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, ca să se îndepărteze de zarva lumii – îți reamintește practic valoarea smereniei și a prihănirii de sine. Am plecat încredințat că părintele Proclu se roagă cu osârdie pentru toți oamenii care i-au trecut pragul. Printre ei, și pentru mine.

Ciprian Voicila

sursa