Predică la Duminica a VI-a după Rusalii ( Despre păcatele săvîrşite cu gîndul )

1

„Şi ştiind Iisus gîndurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4)

Iubiţi credincioşi,
În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateştiutor ştie gîndurile oamenilor şi vede mai înainte toate cele ce vom face şi vom gîndi noi. Acest lucru îl arată şi psalmistul care zice: Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arată acelaşi lucru, zicînd: Eu sînt cel ce cerc inimile şi ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile lui şi după roadele isprăvilor lui (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: Cela ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule (Psalm 7, 9).
Aşadar, fraţii mei, nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu ştie gîndurile noastre, ci mai ales, să ne temem de Dumnezeu, fiindcă El nu numai că ştie gîndurile noastre, ci şi pedepseşte păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic şi nu ne vom pocăi de ele, păzindu-ne mintea de gîndurile rele.
În Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare, nu şi din gînd. Aşa, de exemplu, zice: Să nu furi, să nu desfrînezi, să nu ucizi… (Ieşire 20, 13-15). Legea veche, avînd numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de împlinirea şi desăvîrşirea ei, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, Legea Veche nu a desăvîrşit nimic (Evrei 7, 19). De aceea a şi venit în lume Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească şi să o desăvîrşească, adică să scoată păcatul din gînd, din rădăcină (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu opreşte păcatul numai din lucrare, ci şi din gîndire. Legea Veche se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra pămîntului, iar rădăcinile rămîn, iarba iarăşi crescînd la loc. Legea Darului, Sfînta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină, adică din gîndire, căci după învăţătura Sfinţilor Părinţi, gîndurile sînt rădăcini ale faptelor (Sfîntul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simţiri, 1826, p. 230).
Mîntuitorul, arătînd desăvîrşirea Legii Noi faţă de Legea Veche, zice: Aţi auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu desfrînezi (Ieşire 20, 14); Eu însă vă spun că oricine se uită la femeie, spre a o pofti a şi săvîrşit adulter cu ea în inima sa (Matei 5, 27-28). În alt loc, Mîntuitorul arătînd greutatea păcatului cu gîndul, zice: Oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă (Matei 5, 22); şi iarăşi: Oricine urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este (I Ioan 3, 15). Iată dar că şi un singur gînd de ură asupra fratelui nostru ne face ucigaşi de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat şi ştiutor al inimilor omeneşti şi al gîndurilor minţii, adeseori mustra pe farisei şi pe cărturari, văzînd în mintea şi inimile lor gînduri de ură, de zavistie, de viclenie, de făţărnicie, de slavă deşartă, de mîndrie, de desfrînare şi altele de acest fel.
Prin aceasta ne arată că El vede, judecă şi osîndeşte păcatele noastre, făcute cu gîndul înaintea Lui, dacă nu le vom mărturisi şi nu ne vom pocăi de ele. Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, avînd în vedere că Dumnezeu pedepseşte păcatele cu gîndul, pururea îşi păzeau mintea şi inima de gîndurile pătimaşe şi rele, aducîndu-şi aminte că cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde pînă la despărţitura sufletului şi duhului, între încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12).
Sfîntul Efrem Sirul, avînd în vedere că gîndurile vor fi pedepsite în ziua cea mare a judecăţii de apoi, zice: „Nu vă aruncaţi în negrijă, fraţii mei, pentru păcatele cu gîndul că nu ar fi mari şi nu ar avea osîndă de la Dumnezeu. Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrînare întru poftă de femeie şi ucidere întru ură de frate? Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi osîndite, nu era nevoie ca dreptul Iov să aducă jertfă în toate zilele înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele făcute cu gîndul ale feciorilor săi” (Iov 1, 4-5). Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în ziua judecăţii de apoi va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor şi cele ascunse ale întunericului, pîrîndu-i pe dînşii gîndurilor lor, şi dînd răspuns în ceasul acela pentru ele (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).
De unde se nasc gîndurile rele în mintea noastră? La această întrebare, însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne răspunde, zicînd: Cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om (Matei 15, 18). Altă dată iarăşi zice: Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, pizma, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om (Marcu 7, 21-23). Dar de cîte feluri sînt gîndurile rele? La această întrebare spune Sfîntul Casian Romanul că opt sînt gîndurile răutăţii. Şi care sînt aceste opt feluri de gînduri rele? Cel dintîi gînd al răutăţii este al lăcomiei pîntecelui; al doilea, al desfrînării şi al poftei de desfrînare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al întristării; al şaselea, al trîndăviei; al şaptelea, al slavei deşarte; al optulea, al mîndriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).
Prin ce faptă bună putem scăpa de gîndurile rele? Atît monahii, cît şi creştinii pot scăpa de gîndurile rele prin două fapte bune, şi anume: Prin paza minţii de gînduri numită şi trezvia atenţiei prin sfînta rugăciune şi mai ales rugăciunea inimii. Iar pentru a scăpa de orice gînd rău şi de orice patimă, trebuie să unim trezvia atenţiei, adică gîndurile curate ale minţii noastre cu sfînta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strîns unite una cu alta şi se susţin reciproc, după cum zice Sfîntul Isihie Sinaitul: „Atenţia minţii şi rugăciunea lui Iisus, se suţin una pe alta, pentru că atenţia supremă se naşte din rugăciunea neîncetată iar rugăciunea se naşte din paza minţii şi atenţia supreme” (Filocalia, vol. IV. p. 42).
Să nu uităm însă că atît atenţia gîndurilor, cît şi sfînta rugăciune sînt alungate din mintea noastră de păcatul uitării. Uitarea este primul păcat din partea raţională a sufletului, care alungă şi stinge din mintea noastră trezvia şi rugăciunea. Acest lucru îl adevereşte acelaşi sfînt părinte, Isihie Sinaitul, care zice: „Blestemata uitare se opune atenţiei, ca apa, focului şi în toată vremea o războieşte cu putere. Precum zăpada nu naşte flăcări, sau apa foc, spinul smochine, aşa nu va fi liberă mintea omului de gînduri rele, de cuvinte rele şi de fapte diavoleşti, dacă nu şi-a curăţit mintea şi inima cu trezvia atenţiei şi cu rugăciunea”.
Şi iarăşi zice: „Precum fără corabie nu putem trece marea, aşa fără paza minţii de gîndurile rele şi fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos, nu este cu putinţă să izgonim momeala gîndului celui rău” (Ibidem, p. 48 şi 76). Căci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gîndurile rele şi toate cursele vrăjmaşului diavol este de a repeta neîncetat în toată vremea şi în tot locul rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”.
Deci vă rog să nu uitaţi, cînd vă vin gînduri şi pofte rele în minte sau în inimă, să le izgoniţi de la voi cu această sfîntă rugăciune. De veţi avea paza minţii şi rugăciunea, să ştiţi că va aflaţi pe calea mîntuirii.
Acest lucru îl adevereşte şi Sfîntul Pimen cel Mare care zice: „Omul ca să se mîntuiască, nu are nevoie decît de minte trează şi de rugăciune” (Pateric, Rm. Vîlcea, 1930. cap. 135. p. 186).

Iubiţi credincioşi,
Am vorbit astăzi despre păcatele pe care le facem cu gîndul în toată ziua, în tot ceasul şi în orice clipă, ca să ne dăm seama că şi pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată. Apoi să ştiţi că mulţi dintre creştini se păzesc de păcate mari, de moarte, dar se osîndesc pentru mulţimea păcatelor cu gîndul, care îi robesc pînă la moarte, şi ei nu le iau în seamă. Oare cei care de tineri cugetă la tot felul de păcate trupeşti şi-şi ucid mintea, fecioria şi simţurile, hrănindu-se cu ele, mai pot fi cosideraţi curaţi şi neprihăniţi în faţa lui Hristos, chiar dacă n-au făcut astfel de păcate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sînt curaţi înaintea Domnului de nu se vor pocăi de ele. Şi cîţi dintre asemenea creştini, mai ales tineri, necăsătoriţi şi văduve, nu sînt stăpîniţi de aceste păcate? Oare nu datorită păcatelor cu mintea şi imaginaţia ajung oamenii la păcatele cu fapta şi la patimă?
Mulţi alţii sînt robiţi în minte de gîndul averii. Îşi fac planuri de tot felul, cugetă la averi, case, bani şi nu au odihnă pînă nu încearcă să-şi realizeze visul. Dar visele se spulberă, averile se risipesc, iubitorii de argint îmbătrînesc şi mor săraci de toate şi robiţi de patima aceasta nevindecată întreţinută în minte şi inimă prin gînduri şi imaginaţii. Credeţi că-i va fi uşor la judecată unui asemenea om?
Alţii sînt robiţi de părerea de sine şi de gîndul că ei sînt mai buni, mai credincioşi, mai curaţi, mai plăcuţi lui Dumnezeu decît ceilalţi. Oare credeţi că ne putem mîntui dacă sîntem robiţi de gîndul mîndriei şi al slavei deşarte? Nu, nicidecum, dacă nu vom mărturisi aceste cugete la duhovnic şi dacă nu ne vom părăsi de ele cît mai curînd posibil.
Alţii judecă pe aproapele în inimile lor şi îl osîndesc pentru faptele lui. Alţii cugetă numai băuturi şi ospeţe, haine scumpe şi cinste pămîntească, iar dacă nu le dobîndesc se tulbură, cîrtesc, slăbesc în credinţă şi mor nemulţumiţi în suflet. Oare aceştia nu trăiesc în zadar? Vor avea ei răspuns bun la înfricoşata judecată? Dar care dintre noi nu ne lăsăm pradă gîndurilor rele, fără să ne dăm seama că păcatele cu gîndul duc la cele cu fapta şi că pentru toate gîndurile şi cuvintele deşarte vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu.
Pentru a vă da seama de urmările grele ale păcatelor cu gîndul, vă voi spune o istorioară adevărată din cartea numită Pateric.
Un sihastru oarecare ce trăia în pustie, avea un frate mirean într-un oraş. După cîteva vreme a murit fratele acela şi i-a rămas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul şi l-a dus în pustie, la chilia lui. Îl hrănea cu finice şi cu alte verdeţuri din pustie, din care mînca şi el. Copilul n-a văzut nici un om, în afară de bătrînul care-l hrănea, de cînd l-a dus în pustie. Nici femei, nici sat n-a văzut, nici pîine n-a mîncat, nici n-a ştiut ce este şi cum este viaţa lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrînul, postind, rugîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu. A petrecut în această nevoinţă optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul.
După îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, să-i descopere pentru acel copil în care ceată de sfinţi este rînduit. După multă rugăciune pe care a făcut-o cu mare osîrdie, a adormit şi a văzut în vis un loc întunecat şi plin de toată scîrba, iar în mijloc era copilul zăcînd într-o supărare nespusă. Acestea văzîndu-le, bătrînul s-a mirat şi a început a se ruga către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necurăţiile trupeşti şi lumeşti? Oare nu Te lăuda pe Tine în toate zilele şi nopţile, postea, priveghea şi se ostenea şi de nici un păcat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta că îl văd pe el pedepsit în acel loc de întristare? Dar noi care sîntem născuţi, crescuţi şi îmbătrîniţi în păcate, ce nădejde de mîntuire vom avea? O, amar şi vai de mine!”
Aceasta şi mai multe zicînd bătrînul cu plîngere şi cu tînguire, a stat înaintea lui îngerul Domnului şi i-a zis: „Ce plîngi aşa, bătrînule, şi de ce te tînguieşti pentru copil care cu adevărat nu s-a atins de păcate trupeşti şi lumeşti. L-ai învăţat a posti, a priveghea şi a se ruga, dar copilul avea mîndrie mare şi înălţare în inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curăţenia lui şi viaţa cea neatinsă de lume, că este un mare sfînt, mai mare decît cei din lume, şi a murit în această gîndire înaltă de sine. Deci să ştii că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înalţă pe sine cu gîndul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul”.
Aceasta zicîndu-i, îngerul s-a făcut nevăzut. Bătrînul şi-a venit în fire şi în conştiinţă şi a plîns neîncetat pentru moartea copilului pînă la sfîrşitul vieţii sale (Pateric, op. cit. p. 338-339).

Iubiţi credincioşi,
Am pus această istorioară să arăt cît de mare este înaintea lui Dumnezeu păcatul cu gîndul, dacă omul nu-l mărturiseşte şi nu se pocăieşte de el. Aţi văzut că nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atîta sfinţenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugăciunea, nici celelalte nevoinţe şi osteneli ale lui dacă nu a avut smerenie. Pentru un gînd de mîndrie care-l stăpînea şi-a pierdut sufletul pentru veşnicie…
Deci să stăm bine şi să luăm aminte la păcatele noastre făcute cu gîndul şi să nu ni se pară că ele ar fi un rău mic. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, răul cel mic nu este mic dacă aduce pagubă mare. Oare diavolul nu a căzut din cer prin păcatul mîndriei cu gîndul, împreună cu toată mulţimea îngerilor de un gînd cu el?
Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură în această privinţă: Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi ridica şi deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi aşeza scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt, peste munţii cei înalţi, care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea Celui Preaînalt voi fi (Isaia 14, 13-14).
Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul său plin de mîndrie: Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adîncului! (Isaia 14, 15).
Vedeţi cît de mari sînt urmările păcatelor cu gîndul? Cîţi dintre creştini, robiţi de cugetele rele şi pătimaşe, nu cad în cele mai grele păcate din care nu mai pot fi izbăviţi? Cîţi nu poartă în inima şi mintea lor gîndul de a se răzbuna pe semenii lor, gîndul de a-şi părăsi familia, de a fura ceva, de a săvîrşi desfrînare cu cineva, de a intra în vreo sectă sau chiar de a-şi pune capăt vieţii? Şi dacă cel stăpînit de asemenea cugete rele nu-şi mărturiseşte gîndurile, dacă nu se roagă stăruitor şi nu urmează sfatul duhovnicului său, ajunge să săvîrşească cu fapta cele ce le cugeta în mintea sa, spre veşnica lui pierzare.
Să-L rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să ne izbăvească de toate gîndurile pierzătoare de suflet şi să ne lumineze mintea, inima şi voinţa, să cugetăm numai la cele bune şi să facem cele bune, pentru a ne izbăvi de păcate şi de a trăi în veci cu Hristos! Amin.

Parintele Ilie Cleopa

sursa

Reclame

Să nu deznădăjduim niciodată

„A te pocăi de păcatele tale înseamnă a nu le mai repeta.“„Deznădejdea“, după Sfântul Ioan Scărarul, „se naşte fie din conştientizarea mulţimii păcatelor noastre, deznădejde a conştiinţei şi o insuportabilă tristeţe, sau din mândrie şi trufie, atunci când cineva crede că nu merita să fi făcut păcatul în care a căzut” (adică, e surprins de păcatul sau, căci el se crede că nu este atât de rău la urma urmelor)
.„Prima se vindecă prin înfrânare şi nădejde bine întemeiată, iar cea de-a doua prin smerenie şi neosândirea aproapelui.“„Domnul are grijă de mântuirea noastră. Dar vrăjmaşul ucigaş de oameni încearcă să aducă omul la deznădejde. Un suflet tare şi nobil nu deznădăjduieşte în necazuri, oricare ar fi acestea. Iuda trădătorul a fost laş şi nepriceput în războiul duhovnicesc; şi, de aceea, vrăjmaşul, văzându-i deznădejdea, l-a atacat şi l-a făcut să se spânzure. Dar Petru, piatra cea tare, fiind dibaci în războiul duhovnicesc, nu a deznădăjduit şi nu s-a pierdut cu firea atunci când a căzut în păcat, ci a vărsat lacrimi amare dintr-o inimă fierbinte.
Şi, văzându-i lacrimile, ochii vrăjmaşului au fost arşi ca de foc şi s-a depărtat de el cu un vaiet dureros.“„Prin urmare, fraţilor“ ne învaţă Sfântul Antiohie, „atunci când ne atacă deznădejdea, să nu ne lăsăm pradă ei, ci fiind întăriţi şi acoperiţi de lumina credinţei, să-i spunem cu curaj duhului celui rău:”Ce avem noi de împărţit cu tine, cel care eşti înstrăinat de Dumnezeu, un alungat din Cer şi un rob viclean? Să nu îndrăzneşti să ne răneşti cumva! Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are putere atât asupra noastră, cât şi asupra a tot ce există pretutindenea. Împotriva Lui am păcătuit şi înaintea feţei Lui ne vom cere iertare. Dar tu, duh vătămător, să pleci de la noi! Întăriţi de scumpa Sa Cruce, noi îţi strivim capul tău de şarpe”.Dar, deşi noi trebuie în fel şi chip să alungăm deznădej­dea, e nevoie să trăim în pocăinţă, aşa precum Biserica se roagă:„Sfârşit creştinesc vieţii noastre, în pace şi întru pocă­inţă, Domnului să ne rugăm.”

Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală, Editura Agapis, București, 2002

sursa

1

În tot ceea ce facem să adăugăm o fărâmă de iubire

2

Este adevărat că prin darul desăvârşit al lui Dumnezeu, întreaga viaţă a Fiului Său, adică judecata care a avut loc în viaţa Fiului Său, ar trebui să se repete în propria noastră viaţă. Dar chiar dacă primim de la Dumnezeu numai un mic dar, întrebuinţându-l cu înţelepciune, acesta ne va uni cu Trupul Bisericii şi cu Capul Trupului, cu Hristos. În acest chip, vom deveni părtaşi întâi Capului Trupului şi apoi ai darurilor mădularelor puternice ale Trupului lui Hristos, care sunt sfinţii. Aşadar, oricât de mic ar fi darul nostru, dacă îl păstrăm şi îl ocrotim, Dumnezeu ne va pune „credincioşi peste multe”. Dacă păstrăm cu sfinţenie ceea ce este puţin, Dumnezeu ne va covârşi cu darurile Lui cele bogate. Prin micul nostru dar ne vom împărtăşi de marile daruri ale sfinţilor.
De aceea, se cuvine ca în tot ceea ce facem să adăugăm o fărâmă de iubire. Atunci când vorbim despre ceva sau despre cineva, să adăugăm un strop de dragoste, să fim mărinimoşi, vorbind frumos despre fratele nostru, chiar mai mult decât este el vrednic. La fel se cuvine să facem şi atunci când ne gândim la ceva sau la cineva: să nu uităm să adăugăm acea fărâmă de iubire. Aşadar, dacă în tot ce facem, în tot ce spunem şi în tot ce gândim adăugăm o fărâmă de dragoste, atunci, treptat, vom moşteni marea dragoste care se revarsă din Crucea şi Învierea lui Hristos. Cred că în felul acesta putem tâlcui cuvintele Domnului: „Cel ce este credincios peste puţine, peste multe va fi pus” (Matei 25, 21).

Din Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, p. 126-127

sursa

1

Un preot evlavios odata…

Odată un preot evlavios a liturghisit de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, la care avea o evlavie deosebită. Dar datorită faptului că era în timpul săptămânii, creștinii din biserică erau puțini.
Liturghia a înaintat și a ajuns la momentul sfințirii Cinstitelor Daruri. „Ale Tale dintru ale Tale”, și-a plecat adânc capul și a citit rugăciunea „încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare”. Apoi s-a îndreptat și a spus: „Și fă adică Pâinea aceasta… Iar ceea ce este în Potirul acesta… Prefăcându-le… Amin, amin, amin”. În clipa aceea un fulger înfricoșător a venit de nu se știe unde… probabil din absida Sfântului Altar. Sau poate din turla bisericii? De la Domnul Atoatețiitorul… nu știe, nu și-a dat seama.
Ceea ce a văzut și a simțit este că fulgerul a venit și a lovit în Sfânta Masă și a despicat-o în două, fără însă să atingă Cinstitele Daruri… Atunci el a rămas încremenit și fără glas… Plin de uimire și teamă sfântă, a văzut cum toate în jurul său erau scăldate de o lumina neînserată a Soarelui neapus al Dumnezeirii Celei în trei Sori. Nu putea să-mi descrie sentimentele nemaiîntâlnite ce l-au cuprins. Ce fel de fulger ceresc fusese acesta? Și ce voia să arate, să pecetluiască, să încredințeze? Și atunci, în ciuda amorțelii sale lăuntrice, a strigat dinlăuntru, însă acel strigăt a ieșit fără să se audă în exterior: „Doamne, Tu ești adevăratul Dumnezeu, Mântuitorul lumii!”. „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm” spunea și iar spunea protopsaltul, dar cum să-și revină acel binecuvântat preot? În cele din urmă a intrat în Sfântul Altar să vadă ce se petrece. Și cu strigătele protopsaltului, toate au revenit la normal. Preotul s-a ridicat, a luat cădelnița singur, a pus tămâie și tremurând, a spus: „Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata…” și celelalte.
După această întâmplare cutremurătoare, pentru câtva timp, dacă nu avea vreun copil de Altar, preotul ieșea în Sfintele Uși și striga: „Bădie cutare, vino aici, în Sfântul Altar! Stai aici alături de mine și îngenunchează!”. Era cuprins, așa cum a depistat și el însuși, de o frică sfântă, nu cumva să se petreacă din nou aceleași lucruri înfricoșătoare, care, ca un om de țărână și păcătos ce era, nu putea să le mai trăiască încă o dată.

sursa

1

De ce aprindem lumânări înaintea icoanelor?

1

Când te rogi, Dumnezeu Cel în Treime te urmărește cu ochi mai strălucitori și mai luminați decât soarele!
De ce ofer Domnului sau Maicii Domnului sau vreunui Înger sau Sfânt lumină materială (lumânări, candele)? Sfântul Ioan de Kronstadt scria:

„Domnului sau Maicii Domnului sau unui Înger sau Sfânt ofer lumină materială (lumânări, candele), ca ei să-mi dăruiască cu rugăciunile lor lumina harului dumnezeiesc, lumina cea duhovnicească; să mă povățuiască departe de întunericul păcatului, în lumina cunoașterii lui Dumnezeu și a virtuților.
Ofer lumină materială, ca să aprindă în inima mea focul harului Sfântului Duh și să stingă din inima mea cea ticăloasă focul patimilor.
Ofer lumină cu dorința de a deveni eu însumi lumină, astfel încât să-i încălzesc și să-i luminez pe toți cei aflați în biserică. Acesta este motivul pentru care aprind lumânări în fața icoanelor. Aceste gânduri le am, când aprind lumânări în sfeșnic.
Mărturisesc că pun lumânări în fața icoanelor cu nădejdea că voi primi binecuvântare duhovniceasă de la Sfinții pictați în ele. Îmi mărturisesc această dorință a mea de câștig duhovnicesc. Există legea răsplătirii, acea de a aștepta dar pentru dar. „Cu măsura cu care măsori, cu aceea ți se va măsura”1 a spus Domnul.
De asemenea, când te rogi singur și singurătatea ta te mâhnește și te descurajează, să cunoști că Dumnezeu Cel în Treime te privește cu ochi mai strălucitori și mai luminoși decât soarele. Același lucru face și Îngerul tău păzitor, toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu. Să crezi aceasta cu tărie. Căci toți sunt uniți cu Dumnezeu; unde este Dumnezeu și ei sunt cu el. Unde se află soarele, acolo sunt și razele”.

nota:

1 Matei 7, 2.

sursa

2

Predica la duminica a sasea dupa Rusalii

 

1

Evanghelia adevaratei bucurii Matei 9,1-8

„Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea Sa. Si iata, I-au adus un slabanog, zacand pe pat si Iisus, vazand credinta lor, a zis slaba­nogului: Indrazneste, fiule ! Iertate sunt pacatele tale ! Dar unii dintre carturari ziceau in sine: Acesta huleste. Si Iisus, stiind gandurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre ? Caci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Scoala-te si umbla ? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele, a zis slabano­gului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Si, sculandu-se, s-a dus la casa sa. Iar multimile, vazand acestea, s-au spaimantat si au slavit pe Dumnezeu Cel care da oamenilor asemenea putere.”

A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai dezonorante semne de stricare a sufletului prin pacat. Ce-i invata soarele pe oameni de dimineata si pana seara ? „O, oameni, bucurati-va de bine, si bucuria aceasta va va face ca niste dumnezei”.
Privighetoarea flamanda canta ceasuri intregi in zori pana gaseste doua gaze pentru pranzisorul ei! Ce-i invata privighetoa­rea pe bogatanii care se lafaie in pat si-si incep ziua deschizandu-si gura nu ca sa laude, ci ca sa manance ? „O, oameni, bucurati-va de bine, cantati binele !” Nu intrebati: al cui bine? Binele nu are sta­pan pe acest pamant; este un oaspete strain. Noi, muritorii, nu suntem stapanii, ci slujitorii lui.
A te intrista de durerile altora – aceasta o poate si omul vechi, omul pacatului. Dar a te bucura de bucuria altuia, aceasta o pot face numai pruncii, si cei ce sunt nevinovati ca pruncii. Adevarat zic voua: Cine nu va primi imparatia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra in ea (Marcu 10,15; cf. Matei 18, 3). Ce este imparatia lui Dumne­zeu daca nu suma a tot binele si lipsa a tot raul? Copilul se bucura mai mult de binele altuia decat batranul pacatos de propriul bine. Pentru un copil nu este vreun bine care sa fie al altuia. El im­partaseste zambetul de pe buzele tuturor, si adesea ia incruntarea drept ras. Nimeni pe lume nu-i mai asemenea lui Dumnezeu decat un prunc nevinovat. Bucuria lui Dumnezeu de binele nostru, de cel mai mic bine al nostru, e desavarsita. Domnul venind intre noi a dezvaluit bogatiile fara hotar ale dumnezeiestilor bucurii. S-au bucurat pruncii, si s-au bucurat toti cei asemenea lor in neprefacu­ta copilarie. Fericirile acestea insa nu numai ca nu i-au bucurat pe oamenii cu minte smintita si inima de piatra ci, dimpotriva, mai rau i-au inveninat.
Hristos le aminteste oamenilor de patria lor cea dintai, in stralucirea lui Dumnezeu si in tovarasia ingerilor; auzind, copiii se bucura iar batranii inraiti isi bat joc. Hristos ia de la oameni frica, facandu-i stapani peste lume; copiii primesc cu veselie, cei suspusi nu. Hristos arata cum omul in unire cu Dumnezeu se poate birui pe sine insusi, firea inconjuratoare, duhurile rele, boala si moartea: copiii se ingramadesc in jurul Lui ca sa guste cat mai mult din dul­ceata acestor biruinte, pe cand carturarii se strang cu ura, ca sa ga­seasca pricina sa-L prinda si sa-L omoare. Copiii cauta la Hristos binecuvantare, batranii poporului ii arunca blesteme.
Daca oamenii ar fi fost in toate mintile, s-ar fi bucurat ca niste copii de fiecare vorba, de fiecare fapta a lui Hristos. Mantuitorul arata oamenilor doar binele, doar stralucirea si frumusetea binelui, dulceata, statornicia si puterea binelui. Dar sunt oameni care, si atunci ca si acum, nu se bucura vazand binele pe care li-l arata Hristos. De ce, de ce oare ? Pentru ca oamenii au facut pace cu raul, s-au obisnuit cu raul, s-au insotit cu raul; asa ca raul a ajuns sa fie pentru ei realitate iar binele iluzie. Au ajuns ca gaina care, tot ciu­gulind in zadar zugraveala unei boabe, cand are o boaba adevarata langa cea zugravita nu mai ciuguleste; de dezamagita ce e, ia si boaba adevarata drept inchipuita. O, minti omenesti de gaina, care cred ca din mana lui Hristos pot primi amagire la fel ca din mainile necurate cu care s-au deprins!
Daca din mana Lui ar veni amagire, daca de pe buzele Sale ar veni minciuna, atunci cu adevarat viata omului ar fi mai amara ca nefiinta, mai infricosatoare ca orice vis urat, mai cruda ca orice dezastru. De o mie de ori nefericiti sunt cei care nu-si intind mainile ca sa-L primeasca pe Hristos. Ori incotro si le-ar intinde in alta parte, dau de foc si de colti de lup. Dar fericiti sunteti voi, credinciosilor, care va bucurati si doar cand auziti pomenindu-se numele lui Hristos, cum se bucura copiii cand aud de mama lor. Atata doar, inarmati-va cu tarie si cu rabdare, ca sa indu­rati pana la sfarsit cu credinta si bucurie. Pentru ca mai rau este de cel care a pornit dupa Hristos si s-a intors indarat, decat de cel care n-a pornit niciodata. Daca Domnul l-a slobozit de un duh rau iar el se leapada dupa aceea de Domnul, sapte duhuri mai rele decat cel dintai se vor napusti asupra lui si-l vor cuprinde (Luca 11 24-26).
Hristos e ca o cumpana a apelor: Oriunde apare El, oamenii se impart in doua tabere: cei ce se bucura de bine si cei ce nu se bucura. Asa este astazi, si asa era si in vremea cand Domnul pasea pe pamant in trup omenesc. Evanghelia de astazi ne infatiseaza aceas­ta infricosata despartire a oamenilor in fata Celui ce arata binele, in fata Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea Sa. Era dupa trecerea Sa printre paganii de pe malul rasaritean al Lacului Ghenizaret, dupa minunea vindecarii celor doi indraciti, dupa crunta mustrare adusa necredinciosilor oameni prin marturisirea de catre demoni a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iisus a intrat in corabie. Era chiar corabia pe care savarsise o minune la fel de mare ca si scoaterea demonilor din cei doi posedati, cand a certat vanturile si marea si s-a facut liniste deplina (Matei 8,26). Astazi auzim din Evanghelie ca Domnul, la intoarcerea din acea calatorie, a vindecat pe barbatul paralizat, iertandu-i acestuia pacatele si indepartand boa­la. Astfel, in foarte scurt rastimp, Hristos a savarsit trei lucrari mari, trei minuni uimitoare, semne limpezi ale venirii lui Dumnezeu intre oameni.
In scurt timp Domnul a dezvaluit oamenilor trei binecuvantari negraite: puterea Sa asupra firii, puterea Sa asupra demonilor si puterea Sa asupra pacatului si bolii, si acestea sunt trei mari prilejuri de bucurie pentru oameni. Lanturile cu care ne inlantuie natura sunt cumplite; cine nu se bucura sa scape de ele ? Dar si mai cumplite sunt lanturile cu care ne leaga demonii, si cu care ne biciuie pana ajungem la nebunie; cine nu se bucura sa fie izbavit de cei mai mari dusmani ai sai? Lanturile cu care ne leaga pacatul, facandu-ne robi naturii, demonilor si bolii, sunt lanturile primordiale in care omul singur se infasoara inca de la inceput, indaratnicindu-se sa nu asculte de Ziditor si sa nu se smereasca in fata Lui. O, muritorilor, care dintre voi nu s-ar bucura sa fie izbavit de aceste lanturi infasurate pe dedesubtul tuturor celorlalte lega­turi care va inrobesc?
Puterea lui Hristos asupra pacatului si a bolii s-a aratat oameni­lor cand a trecut si a venit in cetatea Sa. Cetatea Sa era Capernaum; acolo poposise dupa ce fusese alungat, si cat pe ce sa fie omorat, din Nazaret, unde vietuise multi ani (Luca 4,16-31; Matei 4,13).
Si iata, l-au adus un slabanog, zacand pe pat. Faptul e descris si de Evanghelistii Marcu si Luca, amandoi aducand amanunte care nu apar la Matei. Slabanogul era atat de bolnav incat nu numai ca nu era in stare sa vina singur la Iisus, dar nici sa se dea jos de pe pat nu putea, asa ca rudele si prietenii l-au scos din casa sa cu pat cu tot si l-au adus la Hristos. Starea deznadajduita a bolnavului se mai vede si din faptul ca trebuia sa fie carat de patru barbati, ca sa fie tinut bine si sa nu fie zguduit prea tare. Ajungand la casa unde se afla Iisus, cei patru au vazut ca era atata lume stransa acolo incat ar fi fost cu neputinta sa intre. Atunci s-au hotarat sa desfaca acoperisul si sa lase patul cu bolnavul zacand drept in fata lui Hristos. In clipa aceea, Domnul vorbea cu oamenii si-i invata. El nu pierdea nici o clipa: dupa fapta venea cuvantul; dupa cuvant urma fapta. Si cu fapta, si cu vorba cauta sa-i faca pe oameni sa se bucure de bine si sa creada in bine, si in El, cel mai mare aducator si dezvalui­tor al binelui.
Si Iisus, vazand credinta lor, a zis slabanogului: indrazneste, fiule ! Iertate sunt pacatele tale ! A vazut Domnul credinta lor, nu numai cand au coborat bolnavul inaintea Lui, ci inca de cand au apucat patul cu bolnavul zacand si au pornit spre El. Cel care vede gandu­rile oamenilor cu atat mai usor le vede faptele, si de aproape si de departe. L-a vazut pe Natanael sub smochin mai inainte ca acesta sa fie adus la Dansul (Ioan 1, 48). Vedea nu numai lucrurile ce se petreceau, ci si cele ce aveau sa se petreaca, pana la sfarsitul veacu­rilor. Aici insa nu se spune: vazandu-i pe ei, ci: vazand credinta lor, ca sa se arate prin aceasta ca Hristos vedea ceea ce e si mai greu sa vezi, ceea ce este ascuns adanc in om. Si s-a spus de dragul nostru, ca sa cunoastem la ce Se uita Hristos astazi ca si atunci; si ca sa cu­noastem ca putem astepta ajutorul lui Dumnezeu numai cand avem credinta. Cand Dumnezeu vede credinta noastra nu intarzie sa ne vina in ajutor.
Vazand credinta lor. A cui credinta ? Doar a celor care il adusese­ra pe slabanog, sau si a bolnavului insusi ? Mai intai, desigur, este credinta celor care l-au adus. Domnul putea vindeca bolnavul nu­mai si raspunzand credintei acestora. Sunt imprejurari cand Hristos a savarsit minuni fara sa pomeneasca nimic de credinta bolna­vului. La urma urmelor, mortii pe care i-a inviat nu puteau sa ara­te credinta pentru care sa fie inviati. Nici cei din jurul acelora nu arata intotdeauna cine stie ce credinta. Nu se spune despre vaduva din Nain ca ar fi avut credinta, ci ca plangea pentru fiul sau care murise. Dar se poate ca in clipa in care Dumnezeu S-a indreptat spre durerea ei si i-a spus: Nu plange, sa se fi desteptat intrinsa credinta. Marta si Maria, surorile lui Lazar, nu aveau vreo credinta ca Hristos il va invia pe fratele lor, care zacea mort de patru zile in mormant.
Numai fruntasul Iair a aratat credinta tare cand a venit la Hristos si I-a spus: Fiica mea a murit de curand, dar venind, pune mana ta peste ea si va fi vie (Matei 9,18). Tot astfel, Hristos a vindecat multi bolnavi pe moarte nu ca raspuns credintei lor, ci credintei pe care o aveau rudele sau prietenii acelora. Asa a vindecat pe sluga sutasului din Capernaum (Matei 8, 5-13), nu pentru credinta slugii bolnave ci pentru credinta sutasului, si pe fiica femeii canaanence pentru credinta mamei sale (Matei 9, 32), si pe multi lunatici si ne­buni, si surzi si muti, pentru credinta celor care ii aduceau la El (Matei 9, 32; 15, 30; 17, 14-18). Pe indracitii gadareni i-a curatat de demoni si i-a vindecat fara credinta nici din partea lor, nici din partea altcuiva, ci din mila si intru iconomia mantuirii, ca sa trezeasca credinta in cei amortiti si sa o intareasca in cei slabi (Matei 8,26).
Cat despre acest slabanog, e limpede ca cei care l-au adus la Hristos aveau o mare credinta. Hristos nu le-a pretuit credinta dupa semne dinafara, ci a citit-o in inimile lor. Dar chiar si noi, care nu vedem inima omului, ne putem da seama dupa fapte ca in­tr-adevar credinta acelor oameni era foarte mare. Patru barbati se hotarasc sa aduca un bolnav fara scapare la Hristos: nu-i un semn de credinta ? Sa-l care cu greu, sa se catere pe acoperis si sa desfaca grinzile ca sa coboare pe bolnav pana in fata lui Hristos: nu-i o do­vada de mare credinta ? Ganditi-va numai cat se primejduiau acesti oameni si ce caraghiosi se aratau in ochii vecinilor prin ase­menea purtare nelalocul ei! Ce rusinati ar fi ramas in ochii tuturor daca, dupa atata tevatura, ar fi avut sa care inapoi pe bonavul ne­vindecat ! Si atunci, ca si acum, teama de ridicol e foarte mare, la fel si frica de a da gres. Numai credinta cu adevarat tare infrunta ridicolul si nereusita, pentru ca nu se indoieste de izbanda.
S-ar fi putut, atunci, ca Domnul sa lecuiasca bolnavul numai pentru credinta celor ce-l purtau. Dar pesemne ca si bolnavul avea credinta. La urma urmei, ce om cu mintea intreaga, daca nu crede, se lasa tarat pe strazi in patul sau si coborat printr-o gaura facuta intr-un acoperis ! Dar mai avem o insemnare pretioasa a credintei omului bolnav. Domnul ii spune „fiu”. Fiule… Iertate sunt pacatele tale! Ar fi numit Hristos „fiu” pe un necredincios ? I-ar fi spus unuia lipsit de cainta: Iertate sunt pacatele tale ? Cand a inviat pe fiul vaduvei din Nain, nu i-a spus „fiu” ci l-a chemat: tinere, pentru ca mortii nu pot avea nici credinta, nici pocainta. Dar slabanogului de aici ii spune: fiule! Nu a spus Domnul: fratele tau… de se va pocai, iarta-l? (Luca 17, 3). Cainta, asadar, e o conditie a iertarii. Iar cainta nu poate fi fara rusine, fara frica de Dumnezeu si fara credinta.
Dar unii dintre carturari ziceau in sine: Acesta huleste. Iata ganduri­le unora care nu se bucura de bine, ca niste aliati si slugi ale raului ce sunt. Ca si cand ar fi spus: „Cine poate sa ierte pacatele decat numai Dumnezeu ?” Aceste suflete vestede, oameni care se soco­teau invatati si cautau sa-L coboare pe Hristos macar pana pe ace­easi treapta de jos cu ei, n-aveau loc, fireste, in mintea lor intuneca­ta si greoaie, pentru gandul ca Dumnezeu ar putea cumva sa Se in­fatiseze om, ca S-a si infatisat, si chiar in Persoana acestui Iisus. Ei nu puneau la inima nici suferinta unui om bolnav, nici, cu atat mai putin, vindecarea lui. Ei trageau cu urechea la ce spunea Hristos doar ca sa-I caute pricina, sa-L poata umili cu ceva, sa-L dea afara din calea lor, sa-L stearga din amintirea lor. Hristos era mai mult decat puteau ei sa inghita.
Si Iisus, stiind gandurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre? Carturarii care erau acolo de fata nu au spus nimic cu glas tare, ci numai au gandit. Nu zice: „in mintile voastre”, ci: in inimile voastre, ceea ce inseamna ca gandirea lor era intesata cu rau­tate si ura. Nu-L ascultau pe Hristos nici din credinta si nici ca unii ce vor sa afle, ci ca spioni si prigonitori ai Lui. Daca ar fi avut cre­dinta, s-ar fi bucurat si ei de vorbele si faptele lui Hristos, ca ceilalti Care, vazand, slaveau pe Dumnezeu. Daca ar fi stat fara partinire, ar fi ajuns sa creada in Hristos, cum s-a intamplat cu capetenia strajii de pe Golgota, care acolo langa Cruce stand si privind ce se petrece, a strigat, vazand cum se cutremura firea: Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu era Acesta! (Matei 27, 54).
Domnul a patruns cugetele lor. Cine poate vedea gandurile de­cat numai Dumnezeu ? Cel ce cerci inimile si rarunchii, Dumnezeule drepte! (Psalm 7, 10), a strigat David. Eu, Domnul, patrund inima si incerc rarunchii, ca sa rasplatesc fiecaruia dupa caile lui, spune Domnul insusi prin proorocul Ieremia (17,10). Tu singur stii inima fiilor oa­menilor (II Paralipomena 6, 30), s-a rugat regele Solomon. Iisus Domnul vede inima si cugetele inimii. Dupa cum pamantul nu poate vedea ochiul desi ochiul vede pamantul, tot asa fapturile pamantesti acoperite de timp nu pot vedea tainele vesniciei, desi ochiul vesniciei vede tot ce este pe pamant in timp. Privind cu ochiul vesniciei Hristos patrundea si vedea totul: vedea in adancu­rile marii si in adancurile inimii omenesti, in adancurile timpului si ale spatiului.
Pentru ce cugetati rele in inimile voastre ? Asa i-a intrebat bunul Domn pe prigonitorii Lui. Nemasurata e curatia gandurilor Lui! Negraita frumusetea inimii Sale ! Nesfarsita blandetea Sa ! Pentru ce cugetati rele ? De ce nu cugetati cele bune ? De ce cautati raul ? De ce nu cautati binele ? De ce va bucurati de rau, si nu de bine ? De ce stati langa un izvor limpede si asteptati sa curga noroios ? De ce va uitati la soare si asteptati sa se intunece ? Scuturati-va odata de obiceiurile acestea bolnave si bucurati-va de apa curata si de soarele stralucitor ! Domnul nu-si bate joc de ei, nu-i starneste, nu-i rusineaza, cum ar fi facut un muritor dusmanilor sai daca ar fi izbutit sa vindece un paralitic. Nici cel mai prevazator doctor n-ar fi putut vorbi cu mai multa grija pacientilor sai greu bolnavi decat a vorbit Domnul nelegiuitilor Sai prigonitori: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre, cand ati putea sa cugetati binele, sa cautati binele, sa va bucurati de bine ?
Caci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Scoala-te si umbla ? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ier­ta pacatele, a zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Si, sculandu-se, s-a dus la casa sa. A rosti cuvantul este pentru Hristos totuna cu a savarsi fapta. Pentru graiul de rand e tot atat de usor a zice: „iertate iti sunt pacatele”, cat si: „scoala-te si umbla”, aman­doua rostirile fiind la fel de ineficiente. Pentru Domnul cel fara de pacat insa, cuvant si fapta sunt una. Prin cuvintele de mai sus asadar El a vrut sa spuna: „Ce-i mai usor sa faci: sa ierti pacatele cuiva sau sa-l ridici sanatos din patul pe care zacea bolnav?” Si o fapta si alta sunt cu neputinta omului de rand. Ceea ce la oameni este cu neputinta, este cu putinta la Dumnezeu (Matei 19, 26). Ce-i mai usor atunci: sa vindeci sufletul sau sa vindeci trupul ? Sufletul nu poate fi vindecat altfel decat iertandu-i-se pacatele. Cand pacatele ii sunt iertate sufletul se insanatoseste, iar unui suflet sanatos usor este sa-i faci sanatos si trupul. Oricum, mai de trebuinta este sa-i ierti unui bolnav pacatele decat sa-l ridici in picioare, dupa cum trebuie sa scoti viermele de la radacina unui pom mai degraba decat sa-i astupi gaurile din coaja. Cata vreme pomul e ros de vierme, se si gaunoseste. Pacatul e in chip virtual cauza bolii, atat a celei sufle­testi cat si trupesti. Abateri de la aceasta lege apar doar cand Dum­nezeu ingaduie sa cada asupra unui drept boala trupeasca, dupa inteleapta Sa Pronie, cea mai buna pilda fiind dreptul Iov. Legea insa este, de la intemeierea lumii, ca pacatul izvoraste toata boala. Iar cine poate nimici pacatul in omul bolnav cu atat mai lesne ii va putea vindeca trupul. Cine poate sa inlesneasca trupului o insanatosire trecatoare, fara sa-i ierte pacatele, face ca un gospodar care isi curata pomii fara a fi in stare sa scoata viermele de la radacina.
Tot ce face Domnul insa, face in chip desavarsit, in buna randuiala, fara a trece nimic cu vederea. El se bucura sa dea sanatate si trupului si sufletului. De aceea vindeca mai intai sufletul si apoi asteapta sa-si spuna si carturarii cuvantul lor: Acesta huleste. Prilej de a arata legatura dintre pacat si boala, primatul sufletului asupra trupului si dumnezeiasca Sa putere. Celor foarte bolnavi li se dau adeseori leacuri tari.
In aceasta imprejurare Hristos Si-a aratat puterea. El nu L-a che­mat pe Cerescul Sau Tata, ci a facut totul de la Sine. Trebuie sa ne insemnam foarte bine cuvintele: Putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele. Va sa zica, doar atata vreme cat omul este in viata pa­manteasca i se pot ierta pacatele. Cand iese din aceasta lume, nu mai este iertare pentru el. In lumea ce va sa fie, nu mai este iertare pentru pacatosii care au iesit nepocaiti din lumea aceasta. De aceea spune Hristos: pe pamant.
Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Domnul a vorbit cu hotarare bolnavului, nu cum vorbesc carturarii ci ca Unul care are putere. Dar cum avea putere sa ierte pacatele, avea putere si sa porunceasca trupului sa fie sanatos. Si ca sa nu incapa nici o indoiala ca omul s-a insanatosit cu totul, Domnul i-a poruncit sa-si ia patul pe care mai inainte fusese purtat de patru oameni, si sa se duca acasa. De ce i-a poruncit Domnul sa mearga acasa ? Mai intai pentru ca, bucuros de bucuria altora, a vrut ca omul sa ajunga fara intarziere in locul unde mai inainte domnise durerea, aducand bucurie intre­gii case careia ii fusese inainte povara. Apoi, pentru ca sa arate vanitosilor carturari ca fapta Sa a fost izvorata numai si numai din iubire de oameni, si ca nu asteapta sa fie slavit pentru ea. Dupa cum pastorul nu cauta sa fie laudat de oi, asa nici Hristos nu cauta lauda la oameni. Slava de la oameni nu primesc (Ioan 5, 41), a spus Domnul intr-o alta imprejurare, iar acum vrea de asemenea sa se vada limpede acest lucru. Iar multimile, vazand acestea, s-au spaimantat si au slavit pe Dumne­zeu Cel care da oamenilor asemenea putere. In vreme ce scribii huleau in inimile lor asupra lui Hristos, ceilalti din multime, cu mintile si inimile inca neintunecate de desertaciunile lumesti, se minunau si slaveau pe Dumnezeu pentru fapta nemaipomenita ce se savarsise inaintea ochilor lor. Multimea aceasta care se minuna si slavea pe Dumnezeu era cu mult mai buna decat carturarii cei stramti la minte, si mult mai aproape de adevar si de bine decat erau paganii gadareni care vazand minunea nu laudasera pe Dumnezeu ci, plangandu-si porcii, L-au gonit pe Hristos din tinuturile lor. Nici multimile acestea insa nu puteau intelege dumnezeirea puterii Mantuitorului Hristos. Ei slaveau pe Dumnezeu, Cel care da oame­nilor asemenea putere, fara sa vada in Iisus pe Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Nascut.
Ceea ce n-au cunoscut multimile acelea, cunoastem noi, fiindu-ne dat sa vedem prin Biserica. Suntem invataceii bucuriei intru bine, pentru ca tot binele de la Dumnezeu este, de la Izvorul data­tor de viata al vesnicei bucurii. Cum spune de-Duh-insuflatul pro­oroc: Veseli-ma-voi si ma voi bucura de Tine; canta-voi numele Tau, Preainalte (Psalm 9, 2). Bucuria aceasta va deschide ochii nostri ca sa vedem plinatatea adevarului intru Iisus Hristos Domnul nostru; ne va deschide buzele ca sa-L slavim pe El, Fiul lui Dumnezeu, sin­gurul Mantuitor si Iubitor de oameni. A Lui fie slava si lauda, im­preuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedes­partita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

sursa

Predica la Duminica a VI-a dupa Rusalii

1

„Si intrand in corabie, a trecut si a venit in orasul Sau. Si iata I-au adus un slabanog, care zacea in pat. Si vazand Iisus credinta lor, a zis slabanogului: «indrazneste, fiule! Iertate iti sunt pacatele!»” (Matei 9, 1-2)

Evanghelistul Matei numeste aici Capernaumul orasul Sau. Betleemul a fost orasul in care S-a nascut; Nazaretul, orasul in care a crescut; iar Capernaumul, orasul in care a locuit in permanenta.
Slabanogul de la Matei este altul decat cel de la Ioan (Ioan 5, 1-15). Unul se afla la scaldatoarea Vitezda, celalalt in Capernaum; unul era bolnav de treizeci si opt de ani; celuilalt nu i se spune varsta; unul era lipsit de ajutoare; celalalt avea oameni care-l ingrijeau, care-1 purtau, care 1-au adus la Iisus. Unuia Domnul ii spune: „Fiule, iertate iti sunt pacatele” (Matei 9, 2); celuilaltii zice: „ Vrei sa fii sanatos?(Ioan 5, 6). Pe slabanogul de la loan l-a vindecat Domnul intr-o sambata (Ioan 5, 10); pe cel de la Matei, in alta zi, nu sambata; ca daca ar fi fost sambata, iudeii L-ar fi invinuit; dar asa, au tacut; la vindecarea celui de la Ioan s-au pornit cu prigoana impotriva Lui (Ioan 5, 16).
N-am spus fara rost acestea, ci ca sa nu socotesti ca este nepotrivire intre Evanghelii, banuind ca e vorba de unul si acelasi slabanog.
Uita-mi-te la smerenia si blandetea Stapanului! Mai inainte departase de El multimile; cand a fost alungat de gadareni, nu S-a impotrivit, ci a plecat, dar nu departe; si iarasi S-a suit in corabie, desi putea sa treaca marea cu piciorul; ca nu voia sa faca totdeauna minuni, ca sa nu se creada ca e numai Dumnezeu, si nu si om deplin.
Evanghelistul Matei spune ca slabanogul a fost adus la El; ceilalti evanghelisti spun ca l-au adus inaintea Lui, spargand acoperisul casei (Marcu 2, 4; Luca 5, 10). L-au pus pe slabanog inaintea Lui, fara sa spuna ceva; I-au ingaduit totul lui Hristos. La inceputul activitatii Sale, Hristos mergea din loc in loc si nu cerea atat de mare credinta celor care se apropiau de El; acum insa cei bolnavi vin la El, iar El le cere credinta. „Vazand credinta lor”, spune Matei, adica a acelora ce l-au adus. Hristos nu cere totdeauna credinta de la cei bolnavi; de pilda nu cere credinta de la cei nebuni sau de la cei care si-au pierdut constiinta din pricina vreunei boli. Acum insa credea si bolnavul; ca daca nu credea, n-ar fi lasat sa fie coborat.
Asadar pentru ca bolnavul a aratat atata credinta, Si-a aratat si Hristos puterea Lui, iertand cu toata autoritatea pacatele si aratand prin aceasta ca este de aceeasi cinste cu Parintele Sau. Uita-te ca chiar de la inceput Domnul a aratat ca are putere; a aratat-o: prin invatatura Sa, cand ii invata pe oameni; prin lepros, cand i-a spus: „Vreau, curateste-te!”(Matei 8, 3); prin sutas, cand la spusele acestuia: „Zi numai cu cuvantul si se va tamadui sluga mea!” (Matei 8, 8), S-a minunat de el si l-a laudat inaintea tuturor; prin mare, cand a potolit-o numai cu cuvantul (Matei 8, 26); prin demoni, cand demonii L-au recunoscut Judecator (Matei 8, 29) si cand i-a scos cu multa putere din cei doi indraciti. Acum iarasi, intr-un chip si mai deosebit, sileste pe dusmanii Lui sa marturiseasca ca este de aceeasi cinste cu Tatal si sa o spuna chiar cu gura lor. Iisus cu smerenia Lui obisnuita – ca erau adunati multi oameni, ca astupasera intrarea; de aceea l-au coborat pe slabanog prin acoperis – n-a alergat indata la vindecarea trupului, care se vedea, ci ia de la cei de fata prilejul vindecarii; si a vindecat mai intai ceea ce nu se vedea, sufletul, iertandu-i pacatele. Prin iertarea pacatelor a mantuit sufletul slabanogului, dar Luisi nu Si-a adus multa slava.
Iudeii, chinuiti de rautate, voind sa-L invinuiasca, au facut, chiar fara voia lor, sa straluceasca minunea. Iar Domnul, iscusit fiind, S-a folosit de invidia lor spre a face vadita minunea.
Iudeii faceau galagie si spuneau: „Acesta huleste! Cine poate ierta pacatele decat numai Dumnezeu?” (Marcu 2, 7). Ce le-a raspuns Iisus? A respins, oare, banuiala lor? Nu, desi, daca n-ar fi fost de aceeasi cinste cu Tatal, ar fi trebuit sa spuna: „Pentru ce aveti despre Mine o parere care nu Mi se potriveste? Departe de Mine aceasta putere!”. Dar Hristos n-a grait asa! Dimpotriva, a intarit si confirmat totul, si cu cuvantul si cu minunea. Si pentru ca ar fi suparat pe iudei, daca ar fi spus despre El ca este Dumnezeu, intareste aceasta prin altii; si lucru minunat, nu numai prin prieteni, ci si prin dusmani.
Aceasta-i bogatia intelepciunii Lui! Prin prieteni, cand a spus; „Vreau, curateste-te!”(Matei 8, 3)si cand a spus: „Nici in Israel n-amaflat atata credinta” (Matei 8, 10); iar prin dusmani acum; dupa ce dusmanii Lui au spus ca nimeni nu poate ierta pacatele decat numai Dumnezeu, Hristos a adaugat: „Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant sa ierte pacatele”, atunci a zis slabanogului: „Scoala-te, ia-ti patul si te du la casa ta!” (Matei 9, 6). Nu numai acum, ci si alta data, cand dusmanii Lui I-au spus: „Pentru lucru bun nu aruncam noi cu pietre in Tine, ci pentru hula, ca Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33).Domnul n-a respins aceasta parere, ci iarasi a confirmat-o zicand: „Daca nu fac lucrurile Tatalui Meu, sa nu credeti in Mine; dar daca le fac, de nu credeti in Mine, credeti in faptele Mele” (Ioan 10, 37-38).

„Am venit la Tine sa ma vindeci si Tu imi ierti pacatele. De unde poti sti ca-mi pot fi iertate pacatele?”

Acum Domnul mai da o alta dovada, nu mica, ca este Dumnezeu si de aceeasi cinste cu Tatal. Iudeii spuneau ca numai Dumnezeu are puterea de a dezlega pacatele; Hristos insa nu numai ca dezleaga pacatele, dar chiar, inainte de aceasta, arata ca are si o alta putere, pe care numai Dumnezeu o are, aceea de a da la lumina gandurile ascunse ale oamenilor. Iudeii nu spusesera ce gandeau in ei insisi; ca zice evanghelistul: „Iata unii carturari au zis in sine: „Acesta huleste”. Iar Iisus, cunoscand gandurile lor, a zis: pentru ce cugetati cele rele in inimile voastre?” (Matei 9, 4-5).
Numai Dumnezeu poate cunoaste gandurile ascunse ale oamenilor. Asculta ce spune profetul: „Tu singur cunosti inimile” (II Cron. 6, 30); si iarasi: „Cel ce cerci inimile si rarunchii, Dumnezeule”(Ps. 7, 10); iar profetul Ieremia spune: inima este mai adanca decat toate; si este om si cine-l va cunoaste” (Ieremia 17, 9); si „Omul se va uita la fata, dar Dumnezeu, la inima” (I Regi 16, 7). Sunt inca si alte multe locuri in Scriptura din care se vede ca numai Dumnezeu poate sa cunoasca gandurile oamenilor.
Asadar Hristos, pentru a arata ca este Dumnezeu si egal cu Tatal, descopera si face cunoscute gandurile carturarilor: ca ei se temeau de multime si nu indrazneau sa-si dea pe fata parerea lor. Hristos insa le-o descopera si o face cunoscuta, dar Se arata indurator fata de rautatea lor, ca le spune doar atat: „Pentru ce cugetati cele rele in inimile voastre?.
Daca cineva din cei de fata ar fi fost indreptatit sa se manie, apoi cel bolnavar fi trebuit sa se manie, pentru ca a fost inselat si sa spuna: „Am venit la Tine sa ma vindeci si Tu imi ierti pacatele. De unde poti sti ca-mi pot fi iertate pacatele?” Dar slabanogul nu rosteste niste cuvinte ca acestea, ci se lasa in puterea dumnezeiescului sau tamaduitor. Carturarii, insa, dusmanosi si invidiosi, privesc cu ochi rai binefacerile primite de altii. Din pricina asta Hristos ii si tine de rau, dar cu toata blandetea, spunandu-le: „Daca nu credeti ca am putere sa iert pacatele si socotiti vorbele Mele o laudarosenie, iata va mai dau inca o dovada a Dumnezeirii Mele: va dau pe fata gandurile voastre ascunse!” Si dupa ce le-a descoperit gandurile, le-a mai dat si o alta dovada.

– Care dovada?
– Inzdraveneste trupul slabanogului!

Cand mai inainte i-a spus slabanogului ca-i iarta pacatele, n-a aratat lamurit puterea Lui, ca n-a spus: „Iti iert pacatele!”, ci Iertate iti sunt pacatele!” Dar pentru ca dusmanii l-au silit, Hristos le arata si mai lamurit puterea Sa, zicand:

„Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant sa ierte pacatele” (Matei 9, 6).

Vezi, dar, ca Hristos vrea ca oamenii sa-L creada ca este egal cu Tatal. N-a spus ca Fiul Omului are nevoie de altcineva ca sa ierte pacatele sau ca I-a dat altcineva puterea aceasta, ci ca „are putere sa ierte pacatele”. „Nu va spun aceasta din ambitie, zice Hristos, ci ca sa va conving ca nu hulesc cand Ma fac egal cu Dumnezeu”.
Totdeauna Hristos cauta sa dea dovezi clare si de necontestat de Dumnezeirea Sa, ca atunci cand a spus: „Mergi de te arata preotului” (Matei 8, 4), cand a facut pe soacra lui Petru sa slujeasca (Matei 8, 15) si cand a ingaduit ca porcii sa se arunce in mare (Matei 8, 32). Tot asa si acum; dovada a iertarii pacatelor este inzdravenirea trupului slabanogului; iar dovada a inzdravenirii, ducerea patului, ca sa nu fie socotita nalucire insanatosirea.
Si Domnul nu face asta mai inainte de a-i intreba pe carturari:Ce este mai lesne a zice: «Iertate iti sunt pacatele!» sau a zice: „Ia-ti patul tau si mergi la casa ta!”?(Matei 9, 6).
Cu alte cuvinte Hristos le graieste asa: „Ce vi se pare mai usor: a inzdraveni un trup slabanogit sau a ierta pacatele sufletului? Negresit e mai usor sa inzdravenesti un trup slabanogit; ca pe cat este mai bun sufletul decat trupul, pe atat este mai mare lucru a ierta pacatele decat a tamadui un trup; dar pentru ca iertarea pacatelor este o lucrare ce nu se vede, iar vindecarea trupului una care se vede, adaug acum si ceea ce este mai usor, dar mai saritor in ochi, ca prin aceasta sa aveti dovada ca am savarsit si ceea ce este mai greu, dar nevazut”.
Hristos, prin faptele Sale, descopera lumii ceea ce spusese mai inainte Ioan Botezatorul despre El, ca ridica pacatele lumii (Ioan 1, 29).
„Blandetea e mai puternica decat forta”
Ridicandu-l, deci, din boala, l-a trimis acasa. Si acum Hristos arata ca nu e mandru si ca vindecarea nu-i o nalucire; ii face martori ai vindecarii pe martorii bolii slabanogului. „Eu, spune Domnul slabanogului, am vrut, prin vindecarea bolii tale, sa vindec si pe cei ce par sanatosi cu trupul, dar bolnavi cu sufletul. Dar pentru ca nu vor, du-te acasa si indreapta pe cei din casa ta!”.
Iata, prin aceasta minune, Domnul arata ca este Creator si al sufletului si al trupului. Vindeca si boala sufletului si boala trupului; iar prin vindecarea celui ce se vede, adica a trupului, face cunoscuta si vindecarea celui ce nu se vede, adica a sufletului.
Totusi multimile se tarasc inca pe jos; ca spune evanghelistul: „ Vazand multimile s-au mirat si au slavit pe Dumnezeu, Care a dat oamenilor o putere ca aceasta” (Matei 9, 8).
Trupul lui Hristos impiedica pe oameni sa-L socoteasca Dumnezeu. Dar Domnul nu-i cearta, ci, prin minunile Sale, cauta sa-i ridice si sa le inalte gandul. Deocamdata nu era putin lucru ca-L socoteau mai mare decat toti oamenii si ca venea de la Dumnezeu. Daca ar fi fost pe deplin incredintati de asta, cu timpul ar fi cunoscut ca este si Fiu al lui Dumnezeu; dar n-aveau aceasta deplina incredintare; de aceea nici nu se puteau apropia de credinta ca El este Dumnezeu. Spuneau doar iudeii: „Acest om nu este de la Dumnezeu! Cum este acesta de de la Dumnezeu?” (Ioan 9, 16). Aceste cuvinte le repetau iudeii necontenit, acoperindu-si cu ele propriile lor pacate.
Aceasta [1] o fac si acum multi, care, sub pretext ca apara pe Dumnezeu, isi satisfac in realitate pornirile lor patimase impotriva celor pe care-i urasc, cand ar trebui sa faca totul cu blandete. Dumnezeul tuturor ar putea sa elibereze trasnetul peste cei ce-L hulesc, dar El rasare soarele si pogoara ploaie si da cu imbelsugare pe toate celelalte. Pe El trebuie sa-l imitam si noi! Pe cei ce hulesc pe Dumnezeu sa-i rugam, sa-i sfatuim, sa-i povatuim cu bunatate, nu cu manie, nici cu salbaticie. Nu trebuie sa te manii daca e hulit Dumnezeu. Hula nu-l pricinuieste nici o vatamare lui Dumnezeu; ci, dimpotriva, cel ce-L huleste, acela se raneste. Nu te mania pe hulitor! Suspina pentru el, plange-l! Fapta lui e vrednica de plans.
Pe un om ranit nimic nu-l poate vindeca asa de bine ca blandetea. Blandetea e mai puternica decat forta. Iata ce graieste Dumnezeu, Cel hulit de noi, atat in Vechiul cat si in Noul Testament; in Vechiul Testament: Poporul Meu, ce ti-am facut? (Miheia 6, 3); iar in Noul Testament: „Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti?” (Fapte 9, 4).Pavel ne porunceste sa povatuim cu blandete pe cei ce ne stau impotriva (II Tim 2, 25); iar Domnul a certat cu asprime pe ucenici cand s-au apropiat de El si l-au cerut sa pogoare foc din cer, spunandu-le: „Nu stiti ai carui Duh sunteti!”(Luca 9, 54-55).Si acum, cand carturarii L-au hulit, Domnul nu le-a spus: „O, spurcatilor si inselatorilor! O, pizmasilor si dusmanii mantuirii oamenilor, ci: „Pentru ce cugetati cele rele in inimile voastre?”(Matei 9, 4).
Trebuie, dar, sa starpim cu blandete boala. Omul care se indreapta datorita fricii se intoarce iute iarasi la rautatea lui. De aceea a poruncit Domnul sa se lase si neghina (Matei 13, 30), ca sa se dea vreme de pocainta. Multi din acestia s-au pocait si au ajuns oameni vrednici, desi mai inainte erau pacatosi si rai. De pilda: Pavel, vamesul, talharul. Si ei erau neghine, dar au ajuns grau curat Cu semintele este cu neputinta sa se intample asta; cu oamenii insa, care sunt inzestrati cu vointa, este lesne si usor; ca sufletul omului nu-i inlantuit de legile firii, ci este cinstit cu libertatea vointei.
Asadar, cand vezi un dusman al adevarului, vindeca-l, ingrijeste-l, reintoarce-l la virtute. Da-te tu pilda de viata curata; cauta sa nu poata fi osandite cuvintele tale; apara-l, poarta-i de grija; fa totul ca sa-l indrepti imitand pe marii doctori; aceia nu vindeca numai intr-un singur chip, ci, cand vad ca o doctorie nu e de folos, se folosesc de o alta doctorie, apoi de alta; uneori taie rana, alteori o leaga. Si tu esti un doctor al sufletelor; foloseste tot felul de doctorii, dupa legile lui Hristos, ca sa iei plata: si a mantuirii tale si a folosului altora. Facand totul spre slava lui Dumnezeu, esti si tu slavit, ca a spus Domnul: „Pe cei ce Ma slavesc ii voi slavi, iar cei ce Ma defaima vor fi defaimati”(I Regi 2, 3).
Sa facem, asadar, toate spre slava lui Dumnezeu, ca sa avem parte de mostenirea cea fericita, pe care, faca Dumnezeu, sa o dobandim noi cu totii, cu harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si puterea in vecii vecilor, Amin.

Nota:

[1] De aici incepe partea morala: Nu trebuie sa sfatuim cu manie,ci cu blandete pe cei ce au o parere gresita despre Dumnezeu.

(Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, traducere, indici si note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1994)

sursa