Taina iertarii pacatelor

1

1. Taina iertării păcatelor. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Accentul teologic în această istorisire mateiană este însă nu atât asupra minunii vindecării trupeşti, ci asupra unei alte mari minuni de care dă seama această întâmplare, anume minunea (şi taina) iertării păcatelor.
Şi în textul paralel de la Marcu (2, 1-12) este vorba de iertarea păcatelor, şi minunea vindecării acelui om paralizat vine ca o dovadă că „putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ” (v. 10). Totuşi, în Evanghelia a doua accentul cade mai ales pe minunea vindecării trupeşti. De aceea, la Marcu, ne sunt date detalii cu privire la modul cum a ajuns slăbănogul în faţa lui lisus, lăsat fiind printr-o spărtură făcută în acoperiş de cei patru inşi care-l purtau (v. 3-4). La fel de impresionantă este ieşirea din scenă a celui vindecat: „Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi parul, a ieşit înaintea tuturor” (v. 12a). Iar cei prezenţi sunt marcaţi, în mod evident, dc minunea vindecării trupeşti-, toţi „erau uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (v. 12b).

La Matei însă, prin modificări aparent puţin importante în raport cu textul de la Marcu, se operează o deplasare de accent, de pe minunea vindecării pe tema iertării păcatelor. Astfel, Sfântul Matei lasă deoparte detaliile neobişnuite ale intrării în scenă a slăbănogului; la fel, ieşirea acestuia din scenă este mult simplificată: evanghelistul spune simplu că el, „sculându-se, s-a dus la casa sa” (v. 7). Şi aceasta deoarece în relatarea mateiană locul central nu îl ocupă slăbănogul şi vindecarea sa trupească, ci Lisus şi lucrarea Sa de iertare a păcatelor „pe pământ’’. In cuprinsul pericopei, expresiile cele mai importante sunt cele care se referă la iertarea păcatelor – „iertate sunt păcatele tale”, în v. 2b şi 3a; şi „a ierta păcatele”, în v. 6a – şi la „puterea” lui lisus de a o săvârşi (v. 6a şi 8b).

2. „Este mai mare lucru a ierta păcatele decât a tămădui un trup”.

In ansamblul Evangheliei de la Matei este subliniată ideea că lisus a venit în lume spre iertarea păcatelor. încă de la vestirea îngerului către dreptul Iosif, despre naşterea Mântuitorului, numele lisus este explicat astfel: „căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (Mt 1,21). Iar la sfârşitul Evangheliei, redând cuvântul Domnului Celui înviat că I s-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ”, evanghelistul înţelege, desigur, că de această putere universală ţine şi puterea iertării păcatelor.

In pericopa acestei Duminici, tema iertării păcatelor apare încă de la început. Ea este introdusă chiar prin cel dintâi cuvânt pe care Mântuitorul îl adresează slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (v. 2b). Această iertare a păcatelor slăbănogului nu este un simplu mijloc al vindecării trupeşti. Este adevărat că adeseori în Sfânta Scriptură păcatul apare drept cauză a bolilor trupeşti (Lev 26, 14-16; Deut 28, 21-22; II Parai 21, 15. 18-19; In 5, 14; 9, 2; I Cor 11, 30). Totuşi, slăbănogul nu se şi vindecă de boala sa trupească prin singurul cuvânt de iertare a păcatelor, ci va fi nevoie şi de un al doilea cuvânt al Mântuitorului: „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”.

De unde ar rezulta că păcatul nu era cauza – sau, în orice caz, nu era singura cauză – a bolii sale (cf. In 9, 3). Pe de altă parte, iertarea păcatelor, adică minunea vindecării duhovniceşti, este prezentată ca fiind de mult mai mare importanţă decât cea a vindecării trupeşti: „Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale sau a zice: Scoală-te şi umblă?” (v. 5).

Este limpede că Iisus înţelege că „mai lesne” este a zice al doilea cuvânt. Astfel, Domnul învaţă că a vindeca numai prin cuvânt o boală atât de grea precum aceea a slăbănogului care-l fusese adus pe o targa este un lucru cu mult mai uşor decât iertarea păcatelor. Şi El săvârşeşte vindecarea trupească a slăbănogului ca o dovadă a puterii Sale de a ierta păcatele: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la arsa ta” (v. 6). lată cum parafrazează Sfântul Ioan Gură de Aur acest cuvânt al Mântuitorului (din v. 5-6): „Ce vi se pare mai uşor: a înzdrăveni un trup slăbănogit sau a ierta păcatele sufletului?
Negreşit, e mai uşor să înzdrăveneşti un trup slăbănogit; că pe cât este mai bun sufletul decât trupul, pe atât este mai mare lucru a ierta păcatele decât a tămădui un trup; dar pentru că iertarea păcatelor este o lucrare ce nu se vede, iar vindecarea trupului una care se vede, adaug acum şi ceea ce este mai uşor, dar mai săritor în ochi, ca prin aceasta să aveţi dovada că am săvârşit şi ceea ce este mai greu, dar nevăzut” (Omilii la Matei, XXIX, 2, în volumul: Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, PSB, 23, Bucureşti, 1 994, p. 365-366).

3. Iisus are puterea de a ierta păcatele. Împotriva cuvântului de la început de iertare a păcatelor reacţionează – deşi nu pe faţă, ci numai în forul lor interior – „unii dintre cărturari”. In rostirea lui lisus ei vedeau o hulă, pe temeiul învăţăturii bine stabilite în iudaism că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Paralelele de la Marcu (2, 7) şi de la Luca (5,21) ne arată chiar cum formulau ei această obiecţiune: „Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” Ideea cărturarilor este justă. Intr-adevăr, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Ei ignorau însă faptul de căpetenie că lisus este Dumnezeu. Necredinţa lor în dumnezeirea Mântuitorului îi face să cugete „rele” în inimile lor (v. 4). Prin vindecarea trupească a slăbănogului, lisus îşi dovedeşte puterea dumnezeiască, deci, implicit, puterea de a ierta păcatele.
Iată, deci, un fapt bine stabilit: că lisus are puterea de a ierta păcatele.

Textul Evangheliei acestei Duminici însă ne obligă să facem un pas mai departe în interpretare. Numai făcând acest pas vom descoperi o trăsătură specifică lui Matei în relatarea despre vindecarea slăbănogului din Capernaum şi vom înţelege că aceasta şi este cea mai importantă trăsătură a textului mateian.

Mai întâi o remarcă: în toate cele trei texte sinoptice ale vindecării slăbănogului din Capernaum, în legătură cu iertarea păcatelor „pe pământ” se foloseşte pentru Mântuitorul titlul de Fiul Omului (Mt 9, 6; Mc 2, 10; Lc 5, 24). Folosind acest titlu, pe linia profeţiei lui Daniel (7, 13-14), Mântuitorul arată că are în vedere nu numai perioada prezenţei Sale trupeşti printre oameni, ci deopotrivă lucrarea Sa „pe pământ” de după înălţarea la cer, ca Cel preamărit de-a dreapta Tatălui. El este prezent în Biserica Sa, conform făgăduinţei pe care a făcut-o după înviere: „lată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 20). De unde rezultă că ceea ce a făcut atunci cu slăbănogul, adică faptul de a-i fi iertat păcatele, e o lucrare pe care El o săvârşeşte neîncetat cu toţi cei care vin la El cu credinţă. Aşadar, pentru credincioşii creştini, iertarea păcatelor nu este o simplă speranţă, amânată pentru viitorul eshatologic. lisus iartă păcatele aici şi acum. Cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii arată că sângele jertfei Sale se varsă „spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 28 şi loc. par.). Iar această jertfă reprezintă o permanenţă în Biserică, în conformitate cu porunca pe care El ne-a lăsat-o: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19; I Cor 1 1,24-25).

4. Puterea iertării păcatelor dată „oamenilor”. Matei face însă un pas mai departe. In celelalte două Evanghelii sinoptice, relatarea se încheie cu menţionarea uimirii celor prezenţi, care exclamă: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”, după Marcu (2, 12), sau: „Am văzut astăzi lucruri minunate”, după Luca (5, 26). Este clar că şi unul, şi celălalt au în vedere minunea vindecării trupeşti. In schimb, încheierea de la Matei, pe de o parte – şi pe linia orientării generale a pericopei mateiene atrage atenţia asupra minunii celei mai mari, aceea a iertării păcatelor; iar pe de altă parce evidenţiază faptul că puterea iertării păcatelor este un dar pe care, prin Hristos, Dumnezeu l-a dat Bisericii şi că ea se exercită prin oameni: „Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu Cel Care dă o putere ca aceasta oamenilor” (Mt 9, 8).

Intr-adevăr, Evanghelia de la Matei nu numai că ni-L prezintă pe Iisus-Fiul Omului ca pe Cel ce iartă păcatele, ci subliniază faptul că El a dat această putere şi Sfinţilor Apostoli şi, prin ei, Bisericii Sale. în două rânduri, în această Evanghelie, Mântuitorul Se referă în mod direct la puterea iertării păcatelor dată oamenilor. Anume, prima dară în cuvântul adresat lui Petru, după ce acesta, la Cezareea lui Filip. L-a mărturisit că este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Fericindu-I pentru această descoperire primită de la Tatăl, lisus a adăugat; „Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cernii” (Mr 16, 16-19).

5. Iertarea păcatelor – Sfântă Taină a Bisericii. Textul acesta este foarte important deoarece arată că iertarea păcatelor se săvârşeşte în Biserică. Mântuitorul Îşi exprimă aici, în mod direct, intenţia dea întemeia Biserica, a cărei temelie este credinţa în mesianitarea şi divinitatea Sa, mărturisită de Sfântul Petru în numele tuturor Apostolilor. Hristos este „Capul trupului, adică al Bisericii”, zice Sfântul Apostol Pavel (Col 1, 18), care-i scrie, printre altele, ucenicului său, Timotei: „Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui vin, stâlp şi temelie adevărului” (I Tim 3, 15). Sfinţii Părinţi numesc adeseori Biserica „spital” (duhovnicesc), deoarece ea este locul în care ne vindecăm de rănile păcatelor; iar pe părinţii duhovnici, care administrează darul iertării păcatelor, ei îi numesc „doctori”.
Deşi cuvântul citat este adresat lui Petru, aceasta nu înseamnă că numai acest Apostol a primit puterea de a lega şi de a dezlega, adică puterea iertării păcatelor. Un alt text de la Matei ne arată că, de fapt, Mântuitorul a dat această putere tuturor Apostolilor, liste vorba ele un cuvânt al Său din aşa-numita „cuvântare bisericească” (sau despre viaţa comunitară): „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Mt 18, 1 8).

Aceste cuvinte sunt întărite de Mântuitorul Hristos după înviere. Sfânta Evanghelie de la Ioan ne spune că, arătându-li-Se ucenicilor Săi în seara Duminicii învierii, Domnul le-a dat nu numai făgăduinţa, ci şi harul iertării păcatelor: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In 20, 21-23). Avem aici ceea ce putem considera un cuvânt testamentar al Domnului Celui înviat. Acest cuvânt este deosebit de important, Domnul spunând că trimiterea Sa de către Tatăl spre iertarea păcatelor se prelungeşte în lume prin trimiterea ucenicilor Săi, purtători ai Duhului Său Celui Sfânt.

6. Preoţii şi harul iertării păcatelor. Am spus şi în alte rânduri că Sfântul Matei este, prin excelenţă, un exponent al Bisericii sale. Numeroase texte şi trăsături specifice primei Evanghelii ilustrează preocuparea bisericească a evanghelistului. El scrie din Biserică – fiind membru activ al Bisericii sale şi, cum. o arata opera sa, ca un neîntrecut învăţător creştin (catehet) – şi pentru Biserică. încheind pericopa acestei Duminici cu referirea la faptul că Dumnezeu a dat oamenilor puterea iertării păcatelor, Sfântul Matei are în vedere o situaţie prezentă în mod permanent în Biserică, unde oamenii sfinţiţi prin Taina Hirotoniei împărtăşesc tuturor harul vindecării duhovniceşti.
Câte leagă şi dezleagă ei pe pământ sunt legate şi dezlegate şi în cer. Dumnezeu confirmă în cer ceea ce săvârşesc pe pământ cei mandataţi de Hristos cu harul iertării păcatelor. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că mai ales pentru aceasta este cu totul minunată şi înfricoşată slujirea preoţească şi mai mare decât slujirea îngerilor: „Au şi stăpânitorii pământului – zice el – puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de alega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât toată puterea cerească? Domnul a spus: „Cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In 20, 23). Ce putere poate fi mai mare ca aceasta? Domnul a spus iarăşi: „Tatăl a dat roată judecata Fiului” (In 3, 22). Văd, însă, că toată această puterea fost încredinţată de către Fiul preoţilor. Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti” (Despre preoţie, 5, în voi.: Sfântul loan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad., introd. şi note de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 59-60).

7. O Sfântă Taină pentru noi. Taina iertării păcatelor este o minunată lucrare a lui Hristos, mereu prezentă în Biserica Sa. Este o taină asupra căreia şi mai târziu, ca şi în zilele petrecerii în trup a Mântuitorului, cugetă „rele” oamenii neduhovniceşti. Redând opoziţia cărturarilor iudei faţă de Iisus şi acuza pe care I-o aduceau că „huleşte”, Sfântul Matei are în vedere, desigur, şi opoziţia iudaismului, din vremea în care îşi scria el Evanghelia, faţă de Biserica lui Hristos şi faţă de Sfintele Taine ale ei. Astfel de „cărturari” necredincioşi n-au lipsit niciodată. Totdeauna s-a lovit Biserica de opoziţia lor. Astăzi, nu mai puţin ca altădată, sunt destui cei care contestă şi hulesc învăţătura mântuitoare a Bisericii despre taina iertării păcatelor şi despre puterea exercitării ei în Biserică, prin episcopi şi preoţi. Contestă această învăţătură mulţi dintre creştinii din afara spaţiului ortodox, care nu recunosc Taina Hirotoniei şi nici faptul că în Biserică a fost dată oamenilor puterea iertării păcatelor. Dar, în mod practic, şi cei care se consideră „ortodocşi”, dar refuză să vină la Sfânta Taină a Mărturisirii sau chiar o batjocoresc, sunt şi ei dintre cei care, ca şi adversarii de odinioară ai Mântuitorului, cugetă „rele” împotriva acestui mare har pe care El l-a lăsat Bisericii spre mântuirea noastră.
Slăbănogul cu totul neputincios din Evanghelia acestei Duminici ne închipuie pe fiecare dintre noi. Prin noi înşine, suntem cu toţii ca şi acesc om, cu totul neputincioşi în a face ceva pentru vindecarea, pentru mântuirea noastră. Cu toţii avem nevoie să ajungem în faţa Domnului Hristos Mântuitorul şi să auzim de la El acest cuvânt: „Iertate sunt păcatele tale!” Nu cumva, deşi ne considerăm credincioşi, n-am ajuns încă să preţuim îndeajuns acest mare har ce ne stă la îndemână? Nu cumva, în loc să ne folosim cu smerenie şi cu încredere de puterea cerească negrăită, mereu prezentă în Biserica lui Hristos, suntem şi noi înclinaţi să cugetăm „rele” la adresa oamenilor prin care se exercită această putere?

Sau poate că, asemenea slăbănogului, suntem lipsiţi de îndrăzneală. Poate că păcatul ne-a făcut necutezători. Să nu deznădăjduiţii! Să venim la Domnul şi la Biserica Sa cu credinţa slăbănogului şi a celor care-l purtau, ca şi noi să auzim de la El cuvântul: „îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”

Pr. Prof. Vasile Mihoc, Lumina Evangheliei, Editura Agnos

Reclame

Duminica vindecarii slabanogului din Capernaum

1

Evanghelia Duminicii a VI-a după Rusalii – Vindecarea slăbănogului din Capernaum

1. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.
2. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!
3. Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte.
4. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?
5. Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?
6. Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.
7. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa.
8. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere. (Matei 9, 1-8)

“Iubiţi credincioşi,
Duminica de astăzi este privită aşa cum ar trebui să fie privite toate duminicile puse înainte de către Sfânta noastră Biserică, adică în ansamblu, urmărind gândul lui Dumnezeu, urmărind planul Lui de mântuire a lumii. Și aşa aş vrea şi v-aş îndemna să faceţi şi dumneavoastră: să puneţi în legătură duminica de astăzi cu duminica ce-a trecut şi cu duminica ce va să fie, pentru că la Dumnezeu trecutul, prezentul şi viitorul una sunt, într-un continuu azi.

Pildele înfăţişate în aceste duminici sunt, deci, într-o strânsă legătură, într-o desfăşurare continuă ce ne ridică treptat către Dumnezeu. Și am văzut duminica trecută cum Mântuitorul a vindecat doi demonizaţi, duminica de astăzi ne înfăţişează vindecarea unui slăbănog în Capernaum, iar duminica următoare vindecarea a doi orbi şi a unui mut. Este vorba, deci, despre vindecare.
Auzim mereu în Evanghelie istorisindu-se câte un caz sau altul de vindecare, de câte un om sau altul, un bărbat sau o femeie, care au fost vindecaţi. Și pare aşa de simplu când citim în Evanghelie. Este vorba despre o nevoie sufletească sau trupească şi vedem pe Dumnezeu că vine în întâmpinarea acestei nevoi, se întâlneşte cu cel aflat în suferinţă şi îl vindecă. Și ne întrebăm: De ce nu este aşa de simplu și în viaţa noastră de zi cu zi? Toţi avem nevoie de vindecare, toţi avem nevoie de câte ceva, toţi suntem într-un necaz, toţi avem o suferinţă. Şi de ce nu ne întâlnim cu Dumnezeu?

Un părinte al Bisericii spunea odată: Dacă este cineva cu bunăvoire, Dumnezeu îl va întâlni undeva. Deci dacă este cineva cu bunăvoire. Bunăvoirea noastră, doar ea se poate întâlni cu voia cea bună a lui Dumnezeu. Deci de ce nu ne vindecăm? Pentru că noi omitem un lucru; citim în Evanghelii atâtea cazuri de vindecare, dar omitem un fapt, și anume acela că Dumnezeu Hristos pe pământ nu i-a vindecat pe toţi, ci a ales câte unul, câte doi din marea gloată, adresându-se lor și adresându-se, mai ales, nevoii lor duhovniceşti, de cele mai multe ori o nevoie nerostită. De ce s-au vindecat aceia? Pentru că aceia, atunci când au cerut Harul lui Dumnezeu, şi-au deschis inima lui Dumnezeu, nu şi-au deschis inima vindecării. Ei pe Dumnezeu L-au căutat, nu simpla vindecare.

Pentru ca să primeşti, deci, Harul lui Dumnezeu, trebuie să te îndrepţi către El. Boala, neputinţa, suferinţa, toate acestea ne pun într-o situaţie foarte complicată, ne pun într-o încurcătură din care cu greu ieşim, pentru că ele ne arată că suntem neputincioşi, că suntem muritori. Ele ne arată: „tu nu ai ce să-mi faci! Iată, eu mor şi tu nu ai ce să-mi faci!” Eşti neputincios în faţa bolii, în faţa suferinţei, în faţa morţii. Or această suferinţă nu putem să o ducem. Vedem suferinţă în jurul nostru, vedem ploi devastatoare, calamități, auzim de cazuri din ce în ce mai grozave, şi ce facem noi? Ne speriem, ne îngrozim, ne blocăm cu mintea în suferinţă. Nu reuşim să vedem dincolo de ea. Vedem numai durere, dar nu vedem ce este dincolo de durere. Şi Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească. De ce să ne izbăvească? De neputință? Dar asta suntem!

De ce să ne izbăvească? De moarte? Dar altfel cum vrei să ajungi la viață? Îi cerem lui Dumnezeu: „Doamne, fă-ne întregi cum am fost sau fă-ne întregi cum am vrea să fim. Uneşte-ne Tu mintea şi inima, fă-ne pe noi fii ai Tăi!” Bine, este simplu pentru Dumnezeu, foarte lesne Îi este lui Dumnezeu să ne vindece, foarte lesne Îi este lui Dumnezeu să ne facă din nou întregi. Dar vrem noi lucrul acesta? Suntem noi gata să primim această vindecare? Pentru că, dacă Îi cerem lui Dumnezeu: „Doamne, fă-ne din nou întregi, fă-ne din nou deplini, ca să slujim Ţie!”, înseamnă că din momentul acela va trebui să-I slujim Lui. Va trebui să fim ca şi Hristos în mijlocul mulţimilor.

Suntem noi gata să facem asta? Suntem noi gata să lăsăm de acum înainte păcatul și să ne lipim de bine? Suntem noi gata să-i iertăm pe toţi şi suntem noi gata să nu avem nimic murdar în inima noastră? Nu suntem gata! Şi mergem cu şovăire. Şi atunci Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească doar de suferinţă. Şi întârzie această vindecare, pentru că noi nu ştim ce să facem cu ea.

Vrem noi viaţă? Dar ce viaţă vrem noi? Viaţă fără Dumnezeu vrem noi sau vrem aşa, o viaţă căldicică? Eh, mai facem şi una dina aia, şi două din celelalte, și mergem înainte. Uităm ce zice în Deuteronom: Şi a mâncat Iacob şi s-a îngrăşat şi s-a lăţit şi a zvârlit din picioare cel iubit. Iată ce facem noi cu darul lui Dumnezeu! Este foarte trist, fraţi creştini, că noi, în felul ăsta, Îl folosim pe Dumnezeu, ne folosim de El, fără să-I înţelegem durerea, fără să-I înțelegem iubirea. Luăm vindecarea şi am plecat. Şi Îi întoarcem spatele, iarăşi şi iarăşi Îi întoarcem spatele. Este foarte trist.

Dar să vedem în ce fel aceste vindecări ne sunt istorisite în cele trei duminici: cea care a trecut, aceasta şi cea viitoare. Asupra cui se îndreaptă atenţia? Pentru că aşa ar trebui să venim la biserică, iubiţi credincioşi: ştiind dinainte ce urmează, citind Evanghelia şi încercând să o transformăm în viaţă şi nu în orice fel de viaţa, ci în viaţa noastră. Și asta n-o putem face decât dacă ne vom pune noi în acel context şi vom vedea care este locul nostru în această pildă, cu cine ne identificăm noi? Dar să vedem Dumnezeu întâi către cine se îndreaptă? Duminica trecută vedem că cel vindecat n-a fost întrebat nimic, a fost lăsat cumva în spate, la urmă. De ce? Pentru că el era demonizat, pentru că personalitatea lui era aproape inexistentă. Şi de aceea Hristos i-a alungat pe demoni, de aceea i-am văzut pe demoni că vorbeau în locul celui bolnav. Şi noi suntem de multe ori tentaţi să-l judecăm pe cel pătimaș, dând vina pe el şi năpustindu-ne asupra lui. Dar uităm că şi el, ca si noi, şi el, deci, este robit, şi poate nu face ceea ce vrea să facă.

Duminica de astăzi am zice că ne arată, ne scoate înainte credinţa celor patru prieteni ai celui vindecat. Duminica viitoare vom vedea că Hristos se va adresa direct celui vindecat. Să vedem, deci, în duminica de astăzi, care ar fi locul nostru. Cu cine ne-am potrivi noi, unde am fi noi? Ce personaj? Am fi noi oare cei patru a căror credinţă L-a silit pe Dumnezeu să-l vindece? Am fi noi oare fariseii care au început să cârtească şi să judece de sus până jos? Am fi noi oare oamenii aceia care, văzând minunea, L-au slăvit pe Dumnezeu care dă oamenilor – aşa scrie, care dă oamenilor! – atâta putere? Deci care n-au putut să vadă pe Dumnezeu în Fiul omului. Sau suntem noi cel vindecat? Dacă privim cu superficialitate, vom crede că toată atenţia se îndreaptă către cei patru prieteni. Dacă vom citi şi pasajul paralel de la Sfântul Evanghelist Marcu, unde cei patru sunt înfăţişaţi mult mai detaliat decât la Sfântul Evanghelist Matei, cu atât mai mult vom crede aşa. Dar haideți să vedem ce spune Sfânta Evanghelie: Iisus văzând credinţa lor – a celor patru adică – S-a întors către slăbănog şi i-a zis: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale.
Deci atenţia, fraţii mei, se îndreaptă către cel vindecat. Şi i-a spus aşa: Îndrăznește, fiule! Îl vedem pe Hristos, despre Care la începutul Evangheliei se spune că a intrat în oraşul Său. Care oraş? Capernaum. Capernaum se tâlcuieşte „cetatea mângâierii”. Îl vedem pe Hristos că vine nu ca în Vechiul Testament, cu fulgere, cu tunete, uneori cu îngrozire, dar, oricum, în ceaţă, în ghicitură. Îl vedem că vine ca Păstorul Cel blând Care zice: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale. Ce înţelegem noi de aici? În primul rând vedem că sursa bolii este păcatul. Păcatul. Dar ce este păcatul? Păcat, în limba greacă, nu înseamnă a te opune binelui, ci înseamnă deviere de la ţintă. Păcat înseamnă, deci, să te îndrepţi către Dumnezeu şi să ajungi în cu totul altă parte. Deci păcat înseamnă depărtare de Dumnezeu.

I-a zis: Îndrăzneşte, fiule! Ca şi cum i-ar fi spus: De ce te temi să te apropii de Mine? Au doar te temi de păcate? Socoţi că păcatele sunt cele care stau între tine şi Mine? Că aşa socotim, că păcatele stau între noi şi Dumnezeu. Dacă asta este problema ta, dacă păcatele sunt cele care te apasă, păi nu te teme – cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur – vino la Mine, Eu sunt doctor! Cine altcineva poate să şteargă păcatele în aşa fel încât să nu mai rămână nicio urmă? Eu! Păcatele stau între tine şi Mine? – zice Dumnezeu. Şi Îl auzim şi prin gura proorocului Isaia care zice: Veniţi să stăm de vorbă – spune Dumnezeu – şi de vor fi păcatele voastre ca roşeala, ca lâna le voi face de curate; de vor fi ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi. Păcatele sunt problema? Eu sunt rezolvarea lor! Dar nu păcatele stau între noi şi Dumnezeu, cum spune acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur, ci îndreptăţirea noastră de sine. Păcatele nu sunt un motiv să ne împiedice să ne îndreptăm către Dumnezeu. Dimpotrivă! Ar trebui să fie un motiv care să ne grăbească mergerea către Dumnezeu.

Şi i-a zis: Îndrăzneşte, fiule!, ca şi cum acela făcuse ceva bun. Nu te teme, nu-i chiar aşa cum crezi tu. Vino, apropie-te! După ce a zis asta? După ce a văzut credinţa fraților lui. Şi aici iarăşi să fiţi atenţi la un aspect. Vedem în jurul nostru mulţime de oameni suferind, bolind, foarte multă durere vedem în jurul nostru. Şi vedem din Evanghelia de astăzi că mult poate credinţa celorlalţi pentru vindecarea noastră. Vedem că rugăciunea pentru celălalt are mare putere, pentru că – şi să nu uitaţi asta – Dumnezeu întotdeauna curăţeşte rugăciunea noastră pentru celalalt. Dacă noi ne rugăm pentru noi înşine, rugăciunea noastră nu va avea același efect; dar dacă ne rugăm pentru aproapele, indiferent de că de păcătoşi am fi, Dumnezeu curăță această rugăciune a noastră pentru ceilalţi, de dragul lor. De dragul lor! Şi putem, avem această putere să-L silim pe Dumnezeu, să nu-L lăsăm: Nu Te las, Doamne, până nu-l vindeci! Nu Te las până nu-l ridici pe fratele meu. Nu pentru mine îţi cer, ci pentru fratele meu, și nu Te las până n-ai să faci asta. Aceasta este sfântă îndrăzneală!

Dar iarăşi, ni se pare simplu să facem asta. De ce n-o facem? Pentru că nu înţelegem de unde putem să avem noi puterea aceasta, de unde putem să avem această mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Două sunt sursele acestei puteri, ale acestei îndrăzneli: una este Harul lui Dumnezeu, care, prin nevoinţa noastră, s-a vărsat din belșug în inimile noastre, şi a doua chiar cel în cauză, cel care are nevoie să fie vindecat. De unde aveau această putere cei patru prieteni ai slăbănogului dacă nu de la slăbănog? Slăbănogul, care, poate, odată a fost întreg, sănătos, sau poate nu, nu ştim asta, dar care a reuşit să stârnească prietenia celor patru, a reușit să aprindă dragostea în inima lor în aşa măsură încât aceia nu puteau să-l vadă cuprins de această boală, nu aveau pace. Pentru că dragostea nu îi lăsa. Și ar fi preferat să fie ei în locul lui. Or această dragoste deschide orice poartă, şi în primul rând pe cea a milei lui Dumnezeu.
Dar slăbănogul a fost cel care a câştigat credinţa celor patru. De aceea Hristos, văzând credinţa lor, a zis: Îndrăzneşte, fiule! Adică: Bine ai făcut! N-ai avut îndrăzneală să vii la mine, dar iată că ceea ce ai făcut tu în inimile celorlalți a fost mai puternică decât îndrăzneala ta. Noi vrem să fim ajutați de ceilalţi, dar ne purtăm cu nepăsare, nu ne pasă de cel de lângă noi. El are treaba lui, eu o am pe a mea. Aşa să fie oare?… De ce nu ne silim noi să câştigăm inimile celorlalți? De ce nu ne silim în această şi aşa scurtă viaţă să lăsăm o amintire luminoasă în inimile celorlalţi? Pentru că să ştiţi, fraţi creştini, cel care este în inimile celorlalţi, în inima unuia sau a mai multora, acela nu poate să rămână în iad. Acela nu poate să rămână în iad! Siliţi-vă să lăsaţi măcar o rază de lumină în inimile celor din jurul vostru, siliţi-vă să nu păstraţi pe nimeni murdar în inima voastră. Şi atunci să îndrăzniţi, că ci nu veţi muri.

Deci două lucruri ar trebui să ne rămână bine, bine întipărite: să nu rămânem blocaţi cu mintea în suferinţă, să nu ne lăsăm nici inima paralizată de frică, de spaima în faţa morţii, în faţa durerii, ci să căutăm să trecem dincolo. Să căutăm să vedem în suferinţă bucuria vindecării, să căutăm să vedem în moarte învierea. Şi când vom mai cere lui Dumnezeu să fim izbăviţi, să ne gândim Cui cerem asta. Şi încă ceva: după ce aţi primit iertare, după ce aţi primit izbăvire, gândiţi-vă, cum spunea Sfântul Serafim de Sarov, ce a fost nevoit Hristos să facă pentru a putea da această vindecare. Ce a trebuit să facă pentru fiecare din noi. Şi atunci nu vom mai lua în uşor această vindecare, nu ne vom mai lua decât în serios mântuirea noastră. Şi mântuirea o vom înţelege ca şederea în preajma lui Dumnezeu. Şi pe aceasta să o căutăm! Și acesta este primul lucru la care trebuie să ne gândim. Dacă vrem vindecare, să o vrem de la Dumnezeu, ca, fiind vindecați, să fim împreună cu Dumnezeu. Nu vrem vindecare și atât.

Al doilea lucru îl înţelegem din exemplul slăbănogului, care, iată, s-a făcut nouă dascăl. Să nu ne purtăm cu nepăsare cu cei din jurul nostru! Spunea odată Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos: Să-ţi duci viaţa ta astfel încât oamenii să nu-și dea seama că tu exişti pe pământ; dar atunci când vei muri să laşi în urma ta un mare gol. Iată delicateţe, iată mod de a ne purta, iată amintire luminoasă lăsată în inimile celor din jur, lumină care nu ne va lăsa să fim în întuneric. Zice un părinte în Patericul Egiptean că în aproapele ne este şi viaţa şi moartea noastră. În aproapele! Și încă zic Sfinţii Părinţi că sfârșitul lumii despre care am auzit vorbindu-se atât de des, şi mai ales acum, în ultima perioadă, fiind loviţi de aceste nenorociri, deci acest sfârșit al lumii va veni atunci când nu va mai fi cărare de la om la om. Eu nu zic: fraţii mei, să întăriţi cărările astea, lărgiţi-le sau nu le lăsaţi să piară ca să nu mai vină sfârşitul lumii. Nu! Sfârşitul lumii trebuie să vină. Apocalipsa se va împlini cuvânt cu cuvânt. Dar dacă vom face aşa, dacă ne vom sili să aducem o rază de lumină în inimile celorlalți, dacă ne vom sili – căci Iubiţi-vă unii pe alţii este poruncă; nu este sfat, este poruncă! Ne-am silit noi vreodată, am luat-o ca pe o poruncă? Nu cred. Deci dacă ne vom sili să iubim pe ceilalţi şi vom fi, cum zice Scriptura, că frate ajutând pe frate este ca o cetate întărită şi că unde este dragoste și unire, acolo a poruncit Dumnezeu viaţa şi binecuvântarea în veac, dacă vom face aşa, atunci și numai atunci vom înţelege de ce Apocalipsa se termină cu aceste cuvinte: Amin. Vino, Doamne Iisuse!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi, cu toţi. Amin.

Parintele Hrisostom de la Putna

Predica la Duminica a cincea dupa Rusalii

1

Aţi auzit ce s-a petrecut in ţinutul Gadarenilor atunci când Domnul a pus piciorul pe meleagurile lor. Doi demonizaţi, doi oameni in care intraseră diavoli, L-au intâlnit şi au strigat: Ai venit aici mai inainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 28-29) şi, mai departe, aţi auzit cum Domnul a izgonit diavolii din aceşti oameni şi cum ei şi-au revenit din nebunia lor, din posedarea lor diavolească. Ce este diavolul? Diavolul este demenţa desăvârşită, nebunia desăvârşită, căci diavolul este luptător impotriva lui Dumnezeu.

Se scoală impotriva lui Dumnezeu, se luptă cu Dumnezeu – iată, acesta este diavolul.

Din Arhanghel devine diavol. Nu vreau Adevărul dumnezeiesc veşnic, vreau să fiu independent de Dumnezeu, independent de Adevărul Său, independent de Dreptatea Sa, independent de Legile Sale! Iată, diavolul nu este nimic altceva decât in intregime nelegiuire, in intregime independenţă de Dumnezeu, şi aceasta inseamnă independenţă de Dreptate, independenţă de Adevărul dumnezeiesc, independenţă de Veşnicie, de toate bunătăţile dumnezeieşti. In diavol totul este contrar: ceea ce este cel mai de seamă în viaţă şi in lume – şi acesta este Dumnezeu ceea ce este cel mai important, el a proclamat ca cel mai puţin important.

A proclamat Dreptatea dumnezeiască ca nedreptate şi Adevărul dumnezeiesc ca minciună; Bunătatea dumnezeiască a proclamat-o ca rău; a dat la o parte tot ceea ce este dumnezeiesc şi prin aceasta a devenit diavol. Vai, tot aşa şi noi, oamenii din această lume, mica făptură omenească, atunci când incepem să respingem tot ceea este dumnezeiesc, ne umplem treptat de energii diavoleşti, treptat omul se transformă in demon.

Iată pilda din Sfânta Evanghelie de astăzi. Diavolul îi stăpânea in aşa măsură pe cei doi oameni, incât ei nu erau in stare să gândească drept şi firesc, normal, nici să simtă, nici să lucreze. Nimeni nu indrăznea să treacă pe calea aceea (Matei 8, 28), unde erau ei. Au trăit in morminte, infricoşători, cumpliţi pentru toţi care îi intâlneau, plini de energii demonice.

Frate, fiecare luptător impotriva lui Dumnezeu se află de fapt intr-o călătorie către aceasta, către demenţă, către nebunie. Astfel, diavolul s-a făcut din Arhanghel demon. Cum a devenit din cel dintâi inger al lui Dumnezeu, diavol? Cu mândria s-a înălţat cel dintai Arhanghel al lui Dumnezeu, purtătorul de lumină, ca să-L poată substitui pe Dumnezeu, ca să ocupe locul lui Dumnezeu (Isaia 14, 12-15); şi când aceste gânduri au impărăţit intru el, au stăpânit fiinţa sa, el s-a prăvălit din inalţimile Cereşti in adâncul iadului. Intru el totul s-a dat peste cap, totul şi el a devenit duh intunecat al răului, duhul negru al morţii, stăpânul iadului intunecat şi groaznic. Dacă omul urmează aceeaşi cale, aceasta conduce la acea nebunie, la acea ieşire din minţi.

Când in om, in sufletul său, dă buzna mândria, şi când ea incepe să se manifeste in forţă, atunci se intâmplă ceva cumplit in sufletul omului mândru şi arogant, atunci el se desparte de Dumnezeu, stă impotriva lui Dumnezeu şi treptat innebuneşte, treptat devine nebun. Se spune în Sfânta Evanghelie: Zicând că sunt inţelepti, s-au făcut nebuni (Romani 1, 22).

Zicând că sunt intelepti, au ajuns nebuni… Aceasta este important pentru toţi oamenii, pentru fiecare dintre noi. Prin faptul că ai inceput să te socoteşti inţelept în această lume, să nu-L recunoşti pe Dumnezeu, o, tu eşti deja nebun. Priveşte la tine, priveşte la sufletul tău ce se intâmplă cu tine? Priveşte cum intunericul se strecoară intru tine, cum noaptea dă buzna intru tine. Si tu începi să trăieşti o altă viaţă, nu vrei nimic dumnezeiesc, nu ai nevoie de Dumnezeu: „Pot şi fără Dumnezeu, am minte, am inimă, nu am nevoie de Hristos!”

Dar ce vei face, omule, atunci când diavolul va intra intru tine? Dumnezeu a venit in această lume, Dumnezeu S-a făcut om pentru că diavolul era in lume şi numai Dumnezeu este mai puternic decât el. Omul era rob diavolului. Atunci când Domnul Hristos a venit această lume vedem din Evanghelia de astăzi impotriva Sa s-au ridicat toţi oamenii, s-au ridicat toţi nebunii, s-au ridicat toţi infumuraţii, şi impreună cu ei s-au ridicat şi toţi demonii. Aţi auzit astăzi cum au strigat diavolii din cei doi oameni la Domnul Hristos: De ce ai venit ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 29)

De ce ai venit aici, ce cauţi pe pământ, ce cauţi printre oameni? Noi suntem stăpâniii lor. Dar, neputincioşi inaintea Sa, tot ei Îl roagă pe Mântuitorul Hristos: Dacă ne scoti afară, trimite-ne “in turma de porci” (Matei 8, 31), trimite-ne în ei. Diavolilor, de unde atâta neputinţă in voi? Voi puteţi face minuni. Nimeni nu indrăznea să treacă pe acea cale unde se aflau ei. Iar voi il rugaţi pe Iisus din Nazaret.

Si Mântuitorul le-a zis: Duceti-vă. Iar ieşind, s-au dus in turma de porci. Si iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm in mare şi a pierit in apă. (Matei 8, 32)

Fraţii mei, cât de cumplită este osândirea [din] această intâmplare pentru noi, oamenii. Ceea ce s-a intâmplat cu porcii, aceasta este pentru noi mica infricoşătoare judecată. Iată porcii nu au putut să suporte diavolii şi răutatea lor şi imediat s-au aruncat mare, in apă, s-au inecat, n-au putut să indure diavolii in ei. Dar oamenii?

Oamenii prin toate păcatele, prin toate patimile, de fapt îl cuprind pe diavol în ei si imprejurul lor. Cu cât este omul mai rău decât porcii! Insultă este pentru porc să-i spui că este om, dar nu este insultă pentru om să-i spui că este porc. Nu am inventat eu aceasta! Aceasta spune Evanghelia de astăzi! Porcii s-au arătat a fi mai presus decât oamenii, căci nu au putut să suporte diavolii in ei, iar oamenii ani şi ani trăiesc în mâini diavoleşti, petrec in fălcile diavoieşti şi se consideră fericiţi, consideră că acesta este raiul lor. Ce demenţă! Ce nebunie! Omul omul este fără indoială mult mai necurat decât orice porc.
Iată dovada. Cine a făcut să intre diavolul in această lume, cine a făcut să intre moartea în această lume? Omul! Omul, prin păcatele sale, căci intrând păcatul in această lume a făcut să intre moartea, a făcut să intre boala, a făcut să intre toată grozăvia şi a făcut să intre diavolul in această lume. Oare nu este omul mai rău decât porcii? Nu numai decât porcii, decât toate făpturile care vieţuiesc in această lume. Da, este ingrozitor să fii om fără Hristos, este ingrozitor să fii om în această lume fără Dumnezeu. Atunci omul devine de bunăvoie diavol. Există vreo nebunie mai mare decât aceasta?

Fiecare păcat, fraţii şi surorile mele, este o mică nebunie, fiecare patimă este o mică nebunie. Priveşte-te pe tine la mânie. Ce este mânia? Când te mânii, aceasta este o mică nebunie. Priveşte-te cum arăţi atunci. Si ce să spunem despre invidie? O, invidia este o astfel de nebunie a sufletului… Da, invidia il trădează şi pe Hristos Dumnezeu, căci se spune în Evanghelie că evreii L-au predat la moarte pe Domnul Hristos din invidie (Matei 27, 18).

Zici: Evenimentul din Evanghelia care s-a citit astăzi, s-a petrecut cu două mii de ani în urmă. Aceasta s-a intâmplat atunci, ce legătură are cu noi? Socoteşti că nu are. Are. Iată că aceleaşi evenimente evanghelice se petrec şi astăzi in Serbia. Pe pământul sârbesc astăzi se tămăduiesc demonizaţii, se tămăduiesc oamenii nebuni. Iată Sfânta Mănăstire Ostrog. Câţi oameni se tămăduiesc şi astăzi, aşa cum Domnul i-a tămăduit pe cei din Evanghelie.

Este aceeaşi putere pe care Domnul a lăsat-o Bisericii Sale şi aceeaşi putere iese din El şi astăzi şi-i tămăduieşte pe oameni de orice nebunie. Sârbule, să nu uiţi aceasta. Mergi la Sfântul Ostrog şi priveşte cu ochii tăi ce se intâmplă acolo. Mergi la Sfântul Prohor Pcinschi să vezi cum îi aduc pe nebunii demonizaţi şi după o săptămână de zile pleacă sănătoşi şi teferi. Mergi la Sfântul Ioanichie, din Devici (Kosovo), şi acolo vei vedea cum sunt aduşi oameni demonizaţi, şi ei, după o săptămână de zile, la moaştele Sfântului Ioanichie, sau pentru rugăciunile monahilor şi preoţilor, se tămăduiesc.
Omule, ţie, in fiecare zi şi in fiecare noapte Domnul îţi oferă Impărăţia Cerurilor. Aceasta este patria ta veşnică. Ia aminte cum trăieşti, ia aminte pentru ce trăieşti pe pământ. Tu eşti o fiinţă nemuritoare. Dumnezeu te-a creat pentru nemurire. Pentru aceasta a venit El in această lume, pentru aceasta a dăruit Evanghelia Sa, pentru aceasta a intemeiat Biserica Sa şi ne-a dăruit in ea toate mijloacele de a ne izbăvi de orice păcat, de orice moarte, de orice diavol.

Da, El, Dumnezeu, a venit această lume ca noi să ne izbăvim de toate acestea, ca să ne dăruiască Viaţa veşnică. Lui, numai Lui, Singurului Adevăratului Dumnezeu în toate lumile, fie cinstea şi slava şi din partea noastră, a celor mici şi neinsemnaţi de pe pământul sârbesc. Amin”.

Sfantul Iustin Popovici, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita

Mantuitorul a scos demonii din doi oameni din Gadara

1

Evanghelia duminicii a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)
Matei 8, 24-34; 9, 1

24. Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea.
25. Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.
26. Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.
27. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?
28. Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.
29. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?
30. Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând.
31. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.
32. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă.
33. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.
34. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.
9, 1. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

Iubiţi credincioşi,
În Evanghelie ni se spune cum Mântuitorul a scos demonii din doi oameni îndrăciţi, fiind în Galileea Mântuitorul, unde este un lac destul de mare. Trecând cu corabia pe partea opusă, este o regiune care se cheamă Gadara sau Gherghesa, sunt nişte localităţi micuţe, şi după acele localităţi este pământul gherghesenilor sau al gadarenilor.

Şi, mergând Domnul în partea opusă, peste lac, peste Marea Galileei, iată îi ies înainte doi oameni îndrăciţi. Şi foarte important e ce vreau să vă spun. Nu grăiau ei, ci demonii prin gura lor, aşa cum se întâmplă la persoanele pe care le vedeţi astăzi care au duh necurat; nu vorbeşte omul, ci demonul care s-a încuibat în trupul lui. Nu în suflet, că demonul nu poate intra în sufletul omului, niciun demon, numai în trup pentru anumite păcate ale lui, ale părinţilor lui, ale bunicilor lui, până la al patrulea neam.

Şi strigă diavolii din acei oameni: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui viu? Ai venit aici să ne chinuieşti?

Deci ce I-au zis demonii? Să nu îi chinuiască. De nimic nu se tem diavolii decât numai de chinurile cele veşnice. De aceea spun Sfinţii Părinţi că diavolii nu stau în iad, decât o mică parte; ei stau în văzduh. De aceea sunt atâtea crime, nenorociri, desfrânării, urgii, păcate, războaie – pentru că sunt atâtea miliarde, cine ştie câţi or fi, de diavoli între cer şi pământ. Este plin văzduhul de duhuri necurate. Ei fug de iad, numai noi nu ne prea temem de iad. Şi pe unii îi aţâţă, pe împăraţi îi pornesc la războaie, pe cei care guvernează ţări îi fac atei, pe alţii îi pun să chinuiască pământul, oamenii, fel de fel, aşa cum citim în istorie.
Foarte bine ar fi, după Sfânta Evanghelie, să mai citiţi istoria lumii și a neamului românesc, să vedeţi câte necazuri au fost. În toate au fost implicați demonii, cei care nevăzuţi stau în văzduh şi aşteaptă Judecata de Apoi şi sufletele celor care mor nepregătiţi ca să-i prindă şi să-i tragă în adânc, acolo unde se vor chinui în veci diavolii.

Ăsta e scopul lor: stau în văzduh să vâneze sufletele oamenilor. Toţi Sfinţii Părinţi spun la fel: sufletul, când se înalţă, are nevoie de multă rugăciune, pentru că nenumărate cete de demoni îi ies înainte, iar îngeri sunt doar îngerul său păzitor şi alţi câţiva, depinde de faptele lui.

Şi trecând pe acolo, deci, I-au zis: Ce ai cu noi, Fiul Dumnezeului Celui viu? Ai venit să ne chinuieşti pe noi mai înainte de vreme?

Foarte important ce au spus ei. Credeţi că diavolii nu sunt teologi? Ne întrec pe noi, pe toţi, că sunt îngeri. Ai venit să ne chinuieşti pe noi înainte de vreme, adică înainte de sfârşitul lumii? Domnul n-a spus nimic. Tot ei au spus: Dacă vrei să ne scoţi din aceşti oameni… – ei s-au gândit, pentru că ei foarte mult doresc să intre în oameni, dar nu intră fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Să nu creadă cineva că dacă cineva e demonizat, Dumnezeu n-a ştiut. A îngăduit Dumnezeu pentru nişte păcate din familia aceea. Sau pentru cine ştie ce vrăjitorii s-or fi făcut acolo.

Şi zic ei mai departe: Dacă vrei să ieşim, dă-ne voie să intrăm într-o turmă de porci. Ni se spune că turma avea cam ca la două mii de porci, păşteau acolo. Şi Domnul a zis atât, doar un singur cuvânt: Duceţi-vă!

Ce învăţăm de aici? Că nici demonul nu intră în om fără voia lui Dumnezeu, nici nu iese din om fără porunca lui Dumnezeu. Aţi văzut ce au zis? Dă-ne voie să intrăm în porci. Dacă în porci cere diavolul voie să intre, apăi în om poate el intra fără voia lui Dumnezeu?

Sunt atâtea suflete muşcate de demon. Să ne întrebăm de ce. Numai pentru păcatele noastre. Şi să ne silim să fim cât mai curaţi de păcate, mai cu seamă de cele de moarte, ca nu cumva demonul să găsească uşa inimii noastre deschisă, să ne găsească nepregătiți sau prin cârciumi sau în desfrânări sau în ce mai sunt acum, pe care le ştiţi poate mai bine ca noi, pentru că atunci vor intra, când vor găsi uşile deschise.

Deci Hristos le spune: Duceţi-vă în porci. Şi au intrat în porci. Deci câţi demoni erau în doi oameni, dacă au intrat în două mii de porci! Toţi porcii, când au intrat în ei, s-au aruncat în mare, că acolo Marea Galileei este alăturea, ca de pe un mal înalt s-au aruncat și au murit. Credeţi că au murit diavolii? Nu, că ei sunt îngeri. Au făcut pagubă, au făcut tulburare şi s-au dus în alte părţi, în locuri pustii şi fără apă, spun Sfinţii Părinţi.
Şi au auzit cei din sat, de departe, că s-au înecat porcii şi că vine un oarecare Învăţător, Iisus Hristos, cu nişte ucenici, și că vor să vină la ei în sat. Şi au ieşit înaintea Domnului şi au făcut un păcat de moarte: Te rugăm, nu mai merge în cetatea noastră, întoarce-Te înapoi. Nu din răutate, ci din frică. Dacă vine şi la noi – ei erau păgâni – şi o da de demoni și la noi o să ne trimită cu tot cu demoni în lacul acela, în mare! Şi s-a întors Domnul. Vedeţi? Nu-ţi face silă niciodată Hristos, nu intră în casă dacă nu-L chemi sau dacă ţii “uşa” încuiată – în sensul sufletesc vorbesc, nu material – sau dacă eşti nepregătit sau dacă din tinereţe nu te-ai mai spovedit sau dacă faci vrăji sau te duci la alţii să-ţi ghicească sau dacă stai la beţii sau te uiţi la filme de desfrânare cum sunt acum – şi să vezi ce-o să fie de mâine încolo! – atunci să ştii că demonul nu mai iese din casa ta. Intră și nu mai iese. Şi Dumnezeu nu-l alungă, pentru că tu singur i-ai pregătit terenul şi cuibarul lui.

Unde intră demonul? Acolo unde este beţie, acolo unde este desfrâu, în casa în care se ucid copii mulţi, în casa în care Se huleşte Dumnezeu, în casa în care se fac toate fărădelegile şi trăiesc oamenii în ceartă și în ură şi în hoţii. Acolo intră el. Nu intră în casa în care creştinul este smerit, unde mama se roagă, unde bunica face mătănii, unde copilaşii fac închinăciuni şi sărută sfintele icoane, unde toţi sunt spovediţi, unde se ţine cele patru Sfinte Posturi, unde oamenii se roagă, mai ales din Sfânta Psaltire, care-i arde pe diavoli, niciodată nu intră diavolii acolo.
Şi de aici învăţăm să ne ferim, să nu ne fie uşa şi casa pustie, ca să intre diavolii şi păcatul în ea. Că unde nu intră păcatul, nu intră nici diavolul. Iar în casa unde domină păcatul, adică desfrâul, beţia, uciderea de copii – chiar dacă ai făcut-o când erai tânără, totul se plăteşte, totul se pune la cântar, o parte aici, în trup şi cea mai mare parte dincolo, după ce pleci de aici. Totul se pune la cântar. Să nu credeţi că vrem să vă speriem, dar vai de noi să nu vă spunem adevărul, că ne temem de Sfânta Cruce, să spunem minciuni în faţa Sfântului Altar. Totul se va socoti.
Deci în casa unde este rânduială și se face spovedanie regulată și se face aghiasmă cât mai des, măcar de două ori pe an, unde nu se înjură, unde oamenii nu beau, totu-i cu măsură, unde se nasc copii, nu se avortează, nu se ucid, acolo este Dumnezeu. Acolo este Maica Domnului, acolo sunt sfinţii, acolo domină Sfânta Cruce, acolo nu pot intra diavolii niciodată. Să nu credeţi că în casele unde se roagă oamenii veţi întâlni un caz din acela.
Iar acolo unde stăpâneşte desfrâul şi filmele cele de desfrânare care acum ucid tineretul, în special, ca să nu zic că şi bătrânii sunt afectaţi, în casele unde stăpânesc alcoolismul şi înjurăturile și alergarea după averi şi minciunile și procesele nu se mai termină cu vecina, cu mama, cu sora, cu fratele… Nu-i mai bine să ne împăcăm frate cu frate şi vecin cu vecin, ca să trăim, decât să ne mâncăm și să murim în veci în iad, şi el și tu?…

Parintele Ioanichie Balan

Duminica a V-a după Rusalii – Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei

1

Iadul si chinurile din el

Iubiţi credincioşi,
Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii de azi este aceea despre iad şi chinurile lui, de care şi diavolii se tem şi se cutremură. Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ajuns cu predicarea cuvântului în părţile Gadarenilor, zis şi Gherghesenilor, L-au întâmpinat doi oameni îndrăciţi care ieşeau din morminte şi erau foarte munciţi. Diavolii care chinuiau pe aceşti oameni, văzînd pe Mântuitorul, au strigat: Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

Să ne punem întrebarea de ce au zis diavolii „mai înainte de vreme?” Cum să înţelegem acest cuvînt? Iată cum. Dracii ştiau prea bine că la Judecata de apoi îi aşteaptă osînda cea veşnică.

Despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicând: Căci dacă Dumnezeu, pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat, ci legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi pînă la judecată… (II Petru 2, 4). Încă şi apostolul Iuda, în a sa sobornicească epistolă, acelaşi lucru arată, zicând: Pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţurile veşnice, spre judecata zilei celei mari (Iuda 1, 6).

Aşadar, fraţii mei, acest lucru ştiindu-l preabine diavolii, că mare osîndă şi grele munci îi aşteaptă în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, şi, totodată, cunoscînd puterea cea fără de margini a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Îl rugau să nu-i muncească înainte de vreme. Adică să nu-i trimită mai înainte de judecata cea de apoi în gheena focului nestins, dacă îi scoate din cei doi oameni, ci să le dea voie să se ducă în turma cea de porci, care nu era departe de ei (Matei 8, 29-31).

Iubiţi credincioşi,
Avînd în vedere că şi diavolii se tem de muncile iadului, voi vorbi pe scurt despre iad şi muncile din el. De la început vă rog să ţineţi minte că nici un patriarh, nici un prooroc, nici un apostol, nici un sfânt sau dascăl al Bisericii, nu ne-a vorbit mai luminat despre muncile iadului, ca Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa. De aceea ni se cuvine mai mult a crede şi a asculta despre acest mare adevăr, că nu unul din robii lui Dumnezeu ne-a vorbit despre muncile iadului, ci Însuşi Ziditorul şi Dumnezeul nostru. Vrednice de crezare sunt şi învăţăturile sfinţilor prooroci din Legea Veche, despre chinurile cele veşnice ale iadului. Dar cu mult mai mult ni se cuvine a crede în cuvintele Sfintei Evanghelii pentru că sînt rostite de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi după acestea vom fi judecaţi.

Iată mărturiile principale ale Sfintei Scripturi despre iad şi chinurile veşnice ale lui. Mai întâi trebuie să ştim că iadul este un loc de chin (Matei 18, 8; 23, 33). În iad se munceşte şi trupul şi sufletul (Daniel 12, 2; Matei 5, 29). Iadul are pedeapsă veşnică (Matei 25, 46; Marcu 3, 29: I Tesaloniceni 1, 10). Iadul are iezer de foc (Apocalipsa 19, 20; 20, 15). Iadul are râu de foc (Matei 18, 8; 25, 41) Iadul are flacără veşnică (Isaia 33, 14). Iadul are foc mistuitor (Evrei 10, 27). Iadul are cuptor veşnic (Matei 13, 50). Iadul are gheena focului celui nestins (Matei 5, 22). Iadul are tartar, adică frig cumplit. Iadul are întuneric veşnic (Matei 22, 13). Iadul are plîngerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 22, 13). Iadul are deznădejde şi este veşnic cu toate muncile lui. Iadul are vierme neadormit, adică mustrarea conştiinţei, şi foc nestins (Marcu 9, 44).

Să auzim acum ce zic Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi despre iad şi chinurile păcătoşilor. Sfîntul Ioan Gură de Aur zice despre muncile iadului: „Nu crede, omule, că acel foc se aseamănă celui din această lume; focul din această lume consumă şi schimbă deplin tot ceea ce aprinde, iar focul de dincolo de mormînt va arde totdeauna ceea ce a aprins şi nu va înceta niciodată să ardă. De aceea se numeşte nestins, că şi păcătoşii care vor arde în el vor deveni nemuritori pentru chinuri” (Viaţa repausaţilor noştri, Bucureşti, 1890, p. 327).

Sfântul Ioan Damaschin zice: „Păcătoşii vor fi daţi focului veşnic; nu unui foc material ca al nostru, ci unui foc ce nu este cunoscut decât lui Dumnezeu. Acel foc va arde fără a consuma sau a distruge. El va lucra nu numai asupra trupului păcătoşilor ci şi asupra duhurilor celor netrupeşti, ale demonilor, el va fi întunecat şi tainic. Pe lângă acest foc, cei păcătoşi vor fi mâncaţi de viermele conştiinţei lor. Viermele şi focul ce munceşte pe păcătoşi în gheenă este conştiinţa lor” (Teologia dogmatică, de Macarie, tom 2, p. 656-657).

Sfântul Vasile cel Mare recunoaşte viermele din iad ca o realitate, iar nu o ficţiune, o alegorie, o idee abstractă. Sfîntul Ioan Gură de Aur pune, de asemenea, viermele şi amarul muncilor iadului, ca simţual, zicînd: „De la sicriu şi de la vierme aruncă-ţi cugetarea ta la viermele ce nu moare şi la focul ce nu se stinge; la scrâşnirea dinţilor şi la întunericul cel mai dinafară, la suferinţa unei strîmtori veşnice”. Sfîntul Dimitrie al Rostovului, zice: „În gheenă va fi un foc nestins, o iarnă friguroasă, un vierme ce nu moare, o putoare nesuferită, o întristare netâlcuită, o foame grozavă, o sete nepotolită şi o strâmtoare extremă” (Omilia a doua, despre Intrarea Domnului în Ierusalim).

Să auzim acum şi pe dumnezeiescul părinte Chiril al Alexandriei, care zice despre muncile veşnice ale iadului: „Mă înfricoşez de gheenă, că fără de sfârşit este. Mă înspăimîntez de tartarul cel mai dinafară, că nu are împărtăşire cu lumina. Mă înfricoşez de viermele cel neadormit, că fără de sfârşit chinuieşte. Mă înfricoşez de râul cel de foc care curge înaintea scaunului înfricoşatului şi prea Veşnicului Judecător, care va face sunet mare şi cu văpaie prea iute va arde. Mă înfricoşez de negura cea fără de lumină. Mă înfricoşez de întunericul cel mai din afară şi de legăturile cele nedezlegate, de scrîşnirea dinţilor şi de plângerea cea nemângîiată…”. Apoi zice: „Acolo totdeauna se aude: „Vai!” Acolo toţi strigă: „Vai mie”, „Vai mie” şi nu este cine să le ajute. Suspină neîncetat şi necurmat din adîncul inimii lor şi nimeni nu este cine să-i audă. Plâng şi se jelesc, dar nimeni nu este cine să se milostivească spre ei. Unde este desfătarea, unde este nălucirea averilor, unde este acolo frumuseţea femeilor mincinoase şi nefolositoare? Unde este acolo spoirea şi sulemenirea femeilor celor rele pe care o uneltesc spre a înşela tinerii? Unde este podoaba hainelor? Unde este dulceaţa păcatului cea necurmată şi întinată? Unde este mândria cea fără de omenie? Unde sunt boierii, unde împăraţii, unde egumenii şi cei ce se fălesc cu dregătoriile şi bogăţiile lor? Ei defaimă pe Dumnezeu care i-a făcut pe dânşii” (Uşa pocăinţei, 1812, p. 371-380).

Sfântul Clement al Romei zice despre muncile iadului: „Toate sufletele sunt nemuritoare, chiar şi cele ale păcătoşilor. Mai bine ar fi fost acestora să nu mai fi existat, căci în prada muncilor celor fără de sfârşit, în focul care nu se stinge, nemurind niciodată, ei nu vor vedea sfârşitul chinurilor lor”. Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, zice: „Tu mă ameninţi pe mine cu un foc care se consumă pentru un timp şi se stinge curând, căci nu cunoşti nimic de focul judecăţii viitoare şi de munca cea veşnică pregătită pentru necredincioşi”.

Sfântul Iustin Martirul, vorbind de muncile iadului, zice: „Satana cu toată armata lui şi cu toţi cei ce au urmat exemplul său, vor fi trimişi în focul cel nestins şi acolo veşnic vor suferi”.

Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice: „Dacă cineva este păcătos, el primeşte un trup veşnic destinat a suferi chinurile păcatului şi va arde veşnic în foc, fără a se distruge sau a se mistui vreodată”. Sfîntul Vasile cel Mare, arătînd că muncile iadului sînt veşnice, zice: „Domnul afirmă că aceştia vor merge în munca cea veşnică” (Matei 25, 46). În alt loc trimite pe cei păcătoşi în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).

După cum ne spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie (Matei 25, 41), iadul a fost creat de Dumnezeu, nu la începutul zidirii, ci în clipa căderii din cer a îngerilor săi. El a fost destinat nu oamenilor, ci „diavolului şi îngerilor lui”, pentru că s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dorind „să fie asemenea Celui Preaînalt”. Iadul este o temniţă de chin veşnic pentru ei, întrucât îngerii căzuţi nu mai au iertare şi pocăinţă, căci au păcătuit în ştiinţă şi voinţă liberă, nu ca oamenii care cad din slăbiciune şi neştiinţă. De aceea numai oamenii au pocăinţă şi iertare, iar diavolii niciodată.
Atunci de ce se pedepsesc sufletele oamenilor păcătoşi în muncile iadului, în temniţa diavolilor şi la un loc cu ei, dacă iadul este numai pentru ei? Pentru că oamenii ascultă mai mult de îndemnurile diavolilor spre păcat, decât de poruncile lui Dumnezeu spre mântuire. Şi dacă nu se pocăiesc din viaţă de bună voie, prin spovedanie şi lacrimi de căinţă şi dacă nu părăsesc păcatele pînă la moarte datorate necredinţei, nepăsării, mândriei şi altor patimi care îi ţin legaţi, atunci sufletele păcătoşilor sunt aruncate în chinurile iadului, la un loc cu diavolii pe care i-au ascultat.
Dar oare şi sufletele oamenilor nepocăiţi rămân veşnic în iad cu diavolii? Oare păcătoşii din chinurile iadului nu mai au nici o salvare? Ce ne învaţă despre aceasta Sfânta Biserică? Cei care au murit în păcate grele împotriva Sfântului Duh, cum sunt necredincioşii, care până la moarte declară că nu cred în Dumnezeu, cei care refuză la sfârşitul vieţii spovedania şi Sfânta Împărtăşanie, cei care se leapădă de dreapta credinţă şi mor în secte, vrăjitorii, cei care se sinucid şi nu au nădejde în mila lui Dumnezeu, toţi aceştia nu mai au nici o iertare după moarte şi Biserica nu se roagă pentru ei niciodată, iar sufletele lor se chinuiesc veşnic în iad cu diavolii.
La fel zac în chinuri şi sufletele celor ce au făcut păcate de moarte şi strigătoare la cer, pînă în ceasul morţii, precum: înjurături de cele sfinte, tot felul de desfrânări, ucideri de copii (avorturi), cei stăpâniţi de mândrie, de ură care mor neiertaţi unii cu alţii, zgârciţii, beţivii şi toţi cei robiţi de patimi care mor nespovediţi până în ceasul morţii. Pentru aceştia Biserica se roagă, dacă nu s-au lepădat de credinţă, însă sufletele lor numai se uşurează de chinuri, dar nu se scot cu totul la lumină, fiind nepocăiţi şi nedezlegaţi de păcate pe pământ.
A treia categorie de suflete ce se chinuiesc în iad este a celor ce au crezut în Dumnezeu, dar s-au spovedit şi căit de păcat numai la moarte şi n-au mai avut timp a-şi face canonul pentru ele pe pământ. Aceştia suferă chinuri mai uşoare în iad şi toţi sunt izbăviţi de osândă prin slujbele Bisericii şi milosteniile făcute în numele lor. Trebuie să mai ştim că sunt multe locuri şi feluri de chinuri în iad, după măsura păcatelor fiecăruia şi după urmările şi sminteala pe care le-au pricinuit altora. Altfel şi în alt loc se chinuiesc apostaţii, adică lepădaţii de credinţă şi necredincioşii şi altfel se chinuiesc ucigaşii, desfrânaţii şi urâtorii de oameni. Iar altfel se chinuiesc vrăjitorii şi mincinoşii şi în alt fel şi loc se chinuiesc cei zgârciţi şi nemilostivi, căci precum în Împărăţia lui Dumnezeu „multe locaşuri sunt”, după măsura faptelor fiecăruia, tot aşa şi în iad multe locuri şi feluri de chinuri sunt după măsura păcatelor omeneşti.
Nu este om în trup care să poată vedea chinurile iadului şi să nu moară de frică şi durere. Că dacă şi diavolii fug de iad şi stau pe pămînt sau în văzduh până la ziua cea mare a judecăţii de apoi, cuprinşi de groaza chinurilor din iad, cum aţi auzit în Evanghelia de azi, apoi cum să nu ne temem şi să nu fugim noi păcătoşii de muncile iadului? Cum să nu ne pocăim aici, în trup, şi să nu ne plângem păcatele prin spovedanie şi fapte bune, acum când mai avem puţină vreme, ştiind că fără pocăinţă nu este mântuire şi că dincolo nimeni nu mai poate face nimic? Cum să nu purtăm grijă de morţii noştri care au murit nepregătiţi, ştiind că în iad nu mai este pocăinţă şi că ei aşteaptă în foc rugăciunile, slujbele şi milostenia noastră?

Deci să ne pocăim cât mai curând, că nu ştim ceasul plecării noastre din trup. Să ne mărturisim păcatele cu mare căinţă şi cu lacrimi la duhovnici iscusiţi, ca să luăm dezlegare şi să facem pe pământ canon pentru păcatele noastre, ştiind că în curând ne cheamă Hristos din trup şi nu ştim dacă ne va mai pomeni cineva după moarte. Căci acum cât este Sfînta Liturghie pe pământ, cât mai sunt duhovnici iscusiţi şi mai avem puţine zile cu uşurinţă ne putem pocăi. Iar dacă vom muri în păcatele noastre, în nepăsare, în necredinţă, în răutate, în mândrie, în desfrâu, cine ne va scoate din focul iadului, din mâinile diavolului care stă gata să ne ucidă?

Să ne temem de Dumnezeu, fraţii mei, să ne temem de judecată şi de orice păcat. Să alungăm pe diavoli dintre noi şi păcatele din inimile noastre, prin pocăinţă adevărată şi viaţă curată, prin spovedanie, rugăciune, ascultare şi iubire în Hristos. Să ne îndreptăm acum cât mai suntem în trup, că după moarte şi mai ales după Judecata de apoi, nimeni nu mai poate schimba nimic.

Cu aceste îndrumări creştineşti, să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos să alunge duşmănia dintre oameni, necredinţa şi dezbinarea din lume şi tot păcatul din inimile noastre, ca să avem cu toţi parte de rai şi de Cereasca Împărăţie împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că iadul este căderea din sobornicitate şi exilul în extrema opusă sobornicităţii care e viaţa de singurătate. „Chinurile nu vor consta atât într-o singurătate simplă, cât într-o singurătate impusă de o vecinătate chinuitoare. E o singurătate pe care ţi-o aperi de şerpii care te asaltează. Nu constă numai în lipsa unei comuniuni. Căci dacă am fost noi şerpi pentru ceilalţi, vor fi şi ceilalţi şerpi pentru noi. E singurătatea în care eşti ţinut de feţele duşmănoase şi urâte ale celorlalţi, fără să poţi să-ţi eliberezi vederea şi cugetul de ele. E singurătatea lipsită de interiorizare şi de o clipă de pace, întreţinută de lipsa oricărui cuvânt de iubire şi de înţelegere, înconjurată de batjocura şi ura tuturor. Toţi îi chinuiesc pe toţi; toţi se apără de toţi”.

Cum să înţelegem cuvântul Sfântului Siluan Athonitul: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui“?

E un cuvânt mai greu. Eu am aflat – şi nu e deloc o noutate – că iadul nu este undeva în afară de pământ, ci este undeva chiar în pământ. Şi aceasta am aflat-o din Catavasia a şasea a Învierii, care spune aşa: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului“.

Mântuitorul, după ce trupul Său a fost răstignit pe cruce, a coborât sufletul Său în iad şi i-a scos pe toţi drepţii care erau acolo, undeva în pământ. Trupul Său a fost prohodit şi îngropat, pus sub peceţi, iar sufletul Lui a coborât în iad. Există o rugăciune care explică foarte frumos ce s-a întâmplat atunci: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins“. Adică Mântuitorul este prezent în aceste locuri după moartea Sa pe cruce. Iadul este însă şi pe pământ. Deci, există în pământ, dar şi pe pământ, încât noi suntem obişnuiţi cu el. Iadul şi-l fac mulţi dintre trăitorii acestei lumi atunci când duc o viaţă fără frica de Dumnezeu. Dar a suporta iadul pe pământ cu această încredere în Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viaţa noastră. Trăim cu această încredere că iadul va avea un sfârşit (şi astfel vom fi cu adevărat liberi şi vom putea cu adevărat să ne ocupăm de viaţa noastră lăuntrică), în ciuda descurajării pe care ne-o aduce diavolul – pentru că el este în iad, dar este şi în lume. Este prinţul lumii care a câştigat foarte mulţi pământeni pentru frăţia lui. Pe toţi cei care suntem încă în lume diavolul ne vânează şi încearcă să ne acapareze şi să ne atragă în împărăţia lui, împărăţia întunericului şi a morţii, pentru a se distra cu noi, chinuindu-ne. Însă, cerând ajutorul lui Dumnezeu, rezistăm şi învingem această tendinţă lacomă a diavolului de a cuceri făptura lui Dumnezeu. (arhim. Sofian BOGHIU, Smerenia şi dragostea)
Pentru om, chinurile iadului înseamnă simţirea dureroasă a depărtării de Dumnezeu şi a pierderii harului din pricina păcătoşeniei sale. Profundă este definiţia pe care o dă Dostoievski, prin gura stareţului Zosima, iadului: „Ce este iadul? Este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“. „O singură dată ne este hărăzită o clipă de iubire sârguincioasă, vie… şi totuşi sufletul cel fericit a lepădat de la sine neasemuitul dar pe care nu a ştiut a-l preţui cum se cuvine, luându-l în râs, şi nu s-a învrednicit pe nimeni a iubi, ci a rămas nesimţitor“. Şi când va veni ceasul să părăsească lumea aceasta, durerea va fi cumplită. Raiul nu îi este refuzat de Dumnezeu, ci el singur se va vedea silit să-l refuze, pentru că el a nesocotit dragostea, iar acolo ar trebui să stea alături de cei care s-au învrednicit să iubească. Iadul este oare flacără mistuitoare în sens fizic? Părintele răspunde: „Nu încerc a pătrunde taina aceasta de care mă tem, dar mă gândesc că, dacă ar fi cu adevărat aşa, păcătoşii cu drept cuvânt s-ar bucura, căci suferinţa pe care ar încerca-o cu simţurile i-ar face să uite, fie măcar pentru o clipă, suferinţa morală care este mult mai înfricoşătoare“, pentru că ea îi mistuie din interior. În iad flăcările iubirii divine îi vor arde pe cei păcătoşi, dar nu în chip material, ci spiritual. Respingera chemării lui Dumnezeu de a trăi şi a iubi înseamnă respingera sensului unic al existenţei.

Predică la duminica a-5-a după Rusalii: Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor (Matei 8, 28-34; 9, 1)

1

„Şi trecând El dincolo, în ţinutul gherghesenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea sa treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui lisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Intrând în corabie, lisus a trecut şi a venit în cetatea Sa”.

Oamenii săvârșesc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui. Omule, cine are dreptul să se mânie pe altcineva?

Nelegiuiţii îşi astupă gura şi îşi zic.: „Să nu mai pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume!” Bieţi oameni, glasurile voastre simt nimic în lumea aceasta mare. Aţi văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără stavile, râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul şi fiecare strop a prins glas!
Zăgazurile voastre la fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să vorbească. Dacă buzele voastre nu mai mărturisesc numele Domnului, o să vă umpleţi de frică auzind necuvântătoarele mărturisindu-L. „Adevărat vă spun: dacă voi tăceţi, pietrele vor striga” (Luca 19, 40). De-ar tăcea toţi oamenii de pe pământ, iarba ar prinde glas. Dacă oamenii ar şterge numele lui Dumnezeu dintre dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe cer şi cu foc pe fiecare fir de nisip. Atunci nisipul ar fi omenire şi omenirea praf.

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18, 1-2). Aşa vorbeşte Văzătorul şi Psalmistul. Dar voi, oameni, cum vorbiţi? Voi ÎI treceţi cu dispreţ sub tăcere pe Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas! Vorbirea se va lua de la voi şi se va da pietrelor. Pietrele vor fi oameni, iar oamenii pietre.

S-a întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească. Atunci Dumnezeul Cel Viu a deschis graiul demonilor, ca să-i ruşineze pe oameni prin mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Demonii mai răi decât pietrele şi mai fără de preţ decât nisipul au dat glas mare înaintea Fiului lui Dumnezeu în vreme ce oameni din preajma Lui tăceau muţi. Iar dacă cei mai căzuţi de la Dumnezeu au fost siliţi să-L mărturisească, cum n-o să facă acest lucru piatra cea fără de vină, care se supune orbeşte voii lui Dumnezeu?

Dumnezeu le dă oamenilor învăţătură nu doar prin cerul plin de îngeri şi împodobit cu stele, nu doar prin pământul acoperit cu făpturile din mijloc ale lui Dumnezeu, dar încă şi prin demoni — ca să dea păgânilor, care atât de uşor găsesc drumul spre iad, prilejul de a se ruşina şi de a se înălţa, scăpându-şi sufletele din abis, din foc şi din chin.

Aleşii care-L însoţeau pe Domnul în drumurile Sale se arătaseră slabi în credinţă, de aceea Mântuitorul îi duce într-un ţinut foarte păgânesc, ca să-i ruşineze şi să le dovedească necredinţa prin ceea ce avea să se întâmple. Ceea ce s-a întâmplat este înfăţişat în Evanghelia de astăzi.

„Şi trecând El dincolo, în ţinutul gherghesenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”. Gherghesa şi Gadara erau cetăţi din ţinuturile păgâne de dincolo de marea Galileii. Erau două din cele zece cetăţi care stătuseră odinioară pe ţărmurile acestei mări. La Marcu şi la Luca, în loc de Gherghesa e pomenită Gadara, ceea ce nu înseamnă altceva decât că cele două cetăţi erau foarte aproape una de alta, şi că cele istorisite s-au petrecut undeva între ele. Evangheliştii Marcu şi Luca pomenesc de un îndrăcit, pe când Matei vorbeşte de doi. Marcu şi Luca pomenesc doar pe unul din acei doi, pe cel mai înfricoşător, care băgase spaima în întreg ţinutul, iar Matei îi pomeneşte pe amândoi, pentru că pe amândoi i-a vindecat Domnul. Că unul dintre cei doi era mai cunoscut decât ceilalţi se vede din Evanghelia Sfântului Luca, care spune că îndrăcitul era un bărbat din cetate, aşadar mai cunoscut decât celălalt, sătean pesemne. Din cuvintele Sfântului Luca se vede de asemenea că îndrăcitul avea demon de multă vreme, ceea ce înseamnă că, fiind bolnav ani în şir, ajunsese să fie bine cunoscut prin partea locului. Din povestirea lui Luca e limpede că acesta era mai înfricoşător şi mai dezlănţuit decât celălalt, pentru că ni se spune că era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărmând legăturile, era mânat de demon în pustie (Luca 8, 29). Acesta e deci motivul pentru care Evangheliştii Marcu şi Luca pomenesc un singur bărbat, deşi erau doi. Şi noi facem de multe ori la fel astăzi când povestim un incident oarecare; pomenim, de pildă, doar pe şeful unei bande de răufăcători care au fost prinşi. Când a fost prinsă banda împreună cu şeful ei, spunem că a fost capturat cutare şi cutare şef al unei bande de tâlhari. La fel fac şi cei doi Evanghelişti. După cum Marcu şi Luca întregesc povestirea lui Matei cu un amănunt, descriind pe cel mai bolnav dintre nebuni, tot aşa Matei completează pe Marcu şi pe Luca în alte amănunte, spunând că îndrăciţii erau doi.

Aceşti îndrăciţi trăiau în morminte, şi ieşeau de acolo ca să cutreiere prin pustietăţi, băgând groaza în oameni pe câmp şi pe drumuri, mai ales în calea care trecea prin apropierea locului unde sălăşluiau ei. Păgânii îşi aveau cel mai adesea mormintele la marginea drumului, si nici la iudei acest lucru nu era o raritate. Mormântul Rahilei e la marginea drumului dintre Ierusalim şi Betleem. Mormântul lui Manase e la drumul spre Marea Moartă. Punând stăpânire pe aceşti doi bărbaţi, diavolul îşi făcea din ei arme distrugătoare asupra celorlalţi oameni, pentru că trăsătura de căpetenie a celor îndrăciţi este că fac numai răutăţi şi stricăciuni. Ei simt lipsiţi de orice bine. De unul din cei doi se spune că nu mai punea haină pe el. Odată cu goliciunea trupului, şi sufletul îi era gol de orice lucru bun, de orice dar dumnezeiesc. Amândoi erau atât de fioroşi încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

„Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? În urletul diavolilor, lucrul de seamă este că ei văd în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi, în groaza lor, strigă tare aceasta. Să se ruşineze cei care îl privesc pe Domnul în faţă fără a-L recunoaşte, şi cei care-L recunosc, dar nu-L mărturisesc deschis.

[Zigaben zice: „De vreme ce ucenicii săi şi poporul L-au văzut om, trebuie să vină diavolii să-I proclame dumnezeirea”.] E drept că dracilor nu le place să-L arate pe Hristos Dumnezeu, pentru ei nu-i nici o fericire, cum ar fi pentru omul care găseşte o comoară şi strigă nevenindu-i să-şi creadă ochilor, ori cum a fost cu Apostolul Petru care a strigat cu bucurie: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16); dar aceştia (îndrăciţii) au strigat cu spaimă şi îngrozire, văzând în faţa lor pe Judecătorul. Au strigat numele care îi cutremură de frică, numele pe care l-au ascuns şi l-au şters din inimile oamenilor. Au strigat chinuiţi şi disperaţi, şi numai groaza le-a smuls acest strigăt.

„Şi iată, au început sa strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” întreabă demonii. Ce legătură avem noi cu Tine? Ce-i cu vizita asta pe nepoftite? Ce învoire este între Hristos şi Veliar? (II Corinteni 6,15). Nici una. Şi de aceea slujitorii lui Veliar, chinuitorii oamenilor, întreabă pe Hristos de ce a venit la ei: Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Ei aşteaptă ceasul judecăţii şi chinuirea la sfârşitul veacurilor. Singură apariţia lui Hristos în faţa lor este pentru ei un chin, un chin cu mult mai mare decât este lumina pentru cârtiţă şi focul pentru păianjen. În lipsa lui Hristos dracii sunt obraznici, trufaşi, îi înjosesc pe oameni aducându-i pe-o treaptă cu vitele şi îngrozesc împrejurimile încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

De faţă cu Hristos sunt nu numai dezgustător de îngroziţi, ci se târăsc, cum se târăşte orice tiran înaintea judecăţii. Acum încep să se milogească de Domnul să nu-i trimită în adâncuri: Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. „Să nu le poruncească” înseamnă că, dacă le-ar fi poruncit, ei ar fi trebuit să meargă. Aşa este stăpânirea şi puterea lui Hristos. Adâncul este adevăratul lor sălaş, locul lor de chin. Despre căpetenia tuturor demonilor profetul a spus: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al dimineţii… Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 12,15), unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Din pricina păcatelor, cu îngăduinţa lui Dumnezeu demonii sunt dezlegaţi între oameni. Nu-i aşa că-i mai uşor pentru ei între oameni decât în adânc? Câtă vreme sunt între oameni, ei îi chinuie pe oameni; când sunt în adânc nu se au decât pe ei pentru chinuire. În chin sunt şi când sunt printre oameni, dar atunci chinul lor e uşurat de chinul celorlalţi.
Diavolul e distrugătorul trupului, „un ghimpe în carne”, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Corinteni 12, 7). Prin trup se caţără, ca pe o scară, în suflet şi apucă inima şi mintea omului, până le devoră cu totul, le schimonoseşte şi le goleşte de curăţia şi frumuseţea lor dumnezeiască, de înţelegere şi dreptate, de dragoste şi de credinţă, de dorinţă de bine şi de nădejde în bine. Apoi se proţăpeşte în om ca pe un tron al său, îi apucă toate firele sufletului şi trupului în mâinile sale şi omul ajunge să-i fie lui animal de povară pe care-L călăreşte diavolul, fluier prin care cântă diavolul, fiară sălbatică prin care sfâşie diavolul. Aşa erau îndrăciţii descrişi în Evanghelie. Nu se spune că aceşti oameni L-au văzut pe Hristos, L-au recunoscut, I-au spus pe nume ori au vorbit cu El; toate acestea le-au făcut demonii dintrînşii. Oamenii aceia parcă nici n-ar fi existat: două momâi mânate cu biciul de diavoli. A vindeca astfel de oameni era ca şi când i- ai fi înviat din morţi, şi încă mai mult de-atât; pentru că un om mort, având doar sufletul despărţit de trup, câtă vreme sufletul este în mâna lui Dumnezeu, Dumnezeu îl poate întoarce din nou trupului restaurând viaţa. Dar starea acestor oameni stăpâniţi de demoni era mai rea decât moartea, pentru că sufletele lor fuseseră furate şi înrobite de demoni şi se aflau cu totul în mâna demonilor. Trebuia ca sufletele să le fie mai întâi smulse de la demoni, demonii izgoniţi şi apoi sufletele întoarse oamenilor. Iată de ce minunea vindecării acestor îndrăciţi este deopotrivă cu învierea morţilor, dacă nu chiar o întrece!

„Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Îl întreabă demonii pe Hristos. Ei ştiau că îi aşteaptă chinul la sfârşit. O, de-ar şti păcătoşii că şi pe ei îi aşteaptă chinul, nu mai puţin decât îi aşteaptă pe demoni! Demonii ştiu că la sfârşit neamul omenesc, nutreţul lor de căpetenie, le va fi smuls din mână iar ei vor fi aruncaţi în adâncul întunecat unde se vor sfâşia şi se vor devora numai unii pe alţii. Marele Profet a spus despre căpetenia demonilor: „va fi azvârlit departe de mormântul tău (adică de trupurile oamenilor înrobiţi) ca o ramură fără de preţ… ca un hoit călcat în picioare” (Isaia 14, 19). Şi Domnul însuşi a adeverit: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Şi toţi oamenii vor vedea la sfârşit, când păcătoşii vor fi aruncaţi ca un fulger în „focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Pe când demonii se rugau de Hristos cu frică şi cutremur, o turmă mare de porci, ca la două mii (Marcu 5, 13), păşteau liniştiţi pe deal. Demonii L-au rugat pe Iisus: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci”. Adică: Nu ne azvârli în adânc, ci măcar trimite-ne în trupurile porcilor. Dacă ne scoţi afară… Nu zic: afară din om; nici măcar nu pomenesc de om, într-atât era acesta de mort pentru dânşii. Din toate făpturile din univers, nici una nu este atât de urâtă şi de pizmuită de demoni ca omul. Mântuitorul dimpotrivă, apasă asupra cuvântului „om”: „Ieşi duh necurat din omul acesta” (Marcu 5, 8). Demonii nu vor să plece din om; lor le-ar fi plăcut la nesfârşit să stea în om decât să meargă în porci, pentru că de ce folos le erau lor porcii ? Pe când pe oameni demonii îi pot face să fie ca porcii, ba chiar mult mai rău ca porcii, cu porcii ce pot face? Oricum, chiar atunci când se află în porci, sau în orice altă vieţuitoare, răutatea lor se întoarce tot împotriva omului. Prin porci ei vatămă mai departe pe oameni; dacă nu altfel, măcar înecându-i pe porci şi dându-le astfel prilej oamenilor să se supere pe Dumnezeu. Astfel, ca să scape de adânc, aleg să intre în porci.

„Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă”. Demonii i-ar fi putut împinge şi pe acei doi nefericiţi să se înece în mare, dacă nu i-ar fi împiedicat puterea lui Dumnezeu să facă aceasta. Se întâmplă totuşi, şi nu arareori, ca cei ieşiţi din minţi să se zdrobească aruncându-se de la mare înălţime, sau să se înece, sau să se spânzure, sau să se azvârle în foc. Demonii cei răi îi împing să facă aceasta, scopul lor fiind nu numai să distrugă viaţa, ci să ucidă sufletele şi în lumea aceasta şi în cea viitoare. Cu toate acestea, nu arareori se întâmplă de asemenea ca Dumnezeu, în înţeleapta-I iconomie, să-i păzească pe oameni de o astfel de moarte.
De ce a trimis Iisus duhurile rele în porci? Le-ar fi putut trimite în arbori sau în stânci; de ce tocmai în porci? Nu ca să-i asculte pe demoni, ci ca să-i înveţe pe oameni. Unde sunt porci, acolo-i necurăţie, iar duhurilor necurate le place necurăţia; şi unde nu-i necurăţie, o fac ei cu de-a sila. Iar unde-i puţină, ei îi adaugă, şi în curând puţinul se face mult. Când intră într-un om curat, repede îngrămădesc întrînsul necurăţie porcească. Prin azvârlirea porcilor şi înecarea lor în mare, Domnul a vrut să ne înveţe ce pavăză de nimic împotriva puterilor diavoleşti e lăcomia, şi prin aceasta să ne amintească postul. Ce au de-a face rapacitatea şi lăcomia cu porcii? Vedeţi numai cu ce repeziciune puterile diavoleşti au biruit porcii, i-au dus la pierzanie! Tot aşa fac şi cu oamenii lacomi şi nesăţioşi, care cred că lăcomindu-se îşi sporesc puterea. Nu puterea şi-o sporesc, ci slăbiciunea, şi trupeşte şi duhovniceşte.

[Vasile cel Mare, în Cuvântul X despre post spune: „Pe câte ştiu doctorii nu le prescriu bolnavilor bucate alese, ci post şi înfrânare. Socoteşti că un căpitan de corabie va scăpa mai cu înlesnire corabia încărcând-o cu poveri, sau încărcând-o uşor, cu chibzuinţă?”]

Lacomii sunt lipsiţi de caracter, slabi înaintea oamenilor şi încă şi mai slabi înaintea demonilor. Nimic mai uşor pentru diavoli să-i mâne să se înece în marea morţii duhovniceşti.

Mai avem încă o învăţătură limpede: cât de cumplită este puterea demonilor când Dumnezeu nu o tine în frâu. Demonii sălășluitori în numai doi oameni, au năruit şi au înecat în câteva clipe două mii de porci. Dar până a venit Hristos Dumnezeu i-a oprit — ca să se arate puterea şi stăpânirea Lui; apoi le-a dat drumul, ca să arate puterea demonilor. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit, demonii ar fi făcut în câteva clipe cu toţi oamenii de pe pământ ceea ce au făcut cu porcii. Dar Dumnezeu iubeşte neamul omenesc. Dragostea Lui fără margini ne ţine în viaţă şi ne păzeşte de cruzii şi cumpliţii noştri duşmani.
Se vor întreba unii, întâi dacă nu-i pare lui Dumnezeu rău de atâta mulţime de porci, apoi cum vor suferi oamenii din acea cetate asemenea pierdere. Numai diavolul îl duce pe om la astfel de gânduri! Nu cumva este el mai milos decât Hristos? Dar oare ce sunt porcii altceva decât iarbă călcată în picioare? Dacă nu păgubeşte Dumnezeu de pe urma crinilor de pe câmp, care azi sunt mai strălucit îmbrăcaţi ca regele Solomon, iar mâine sunt scrum, de ce ar plânge după porci? Poate îi e mai greu să zidească porci decât crini sălbatici? Dar unii iarăşi vor zice: nu-i vorba de frumuseţe, ci de folos. Dar oare îi sunt mai de folos omului porcii când i se îngraşă trupul decât când i se luminează sufletul?

„Voi sunteţi cu mult mai de preţ decât vrăbiile” (Matei 10, 31), spune Domnul oamenilor. Atunci, nu-s oamenii mai de preţ decât porcii, fie ei şi două mii? Să chibzuiască fiecare la sine însuşi şi la preţul pe care-l are, şi se va încredinţa repede că învăţătura primită de oameni prin acea faptă a fost ieftin plătită. Era imperios necesar ca neamul omenesc cel tocit să vadă mai întâi cât de necurat este diavolul şi apoi cât de mare este puterea lui. Nici un cuvânt de pe pământ nu ar fi putut arăta mai bine acest lucru decât nebunia şi decât înecarea porcilor în clipa când au intrat în ei demonii. Ce cuvinte i-ar fi putut încredinţa pe păgânii locuitori ai Gherghesei si Gadarei dacă această înfricoşătoare dovadă — dar nu dovadă, ci revelaţie! — nu i-ar fi trezit din somnul păcatului şi nu i-ar fi făcut să cunoască adâncul în care demonii, aşa cum i-au târât pe porci, îi târau şi pe ei fără milă? Ce altceva i-ar fi putut povăţui mai bine la credinţa în Hristos Cel Atotputernic?
Dar vedeţi ce s-a întâmplat mai departe: „Păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor”. Porcarii şi locuitorii cetăţii au fost cuprinşi de spaimă. S-au înfricoşat (Luca 8, 35). Vedeau toţi ce nu mai văzuseră si nu mai auziseră niciodată: Nebunul care pătimise atâta amar de ani, stă la picioarele lui Hristos, liniştit şi întreg la minte. Paznicii şi apostolii le-au povestit oamenilor cum vindecase Hristos pe cei doi îndrăciţi, şi cum o legiune de demoni tremurase de frică în faţa Lui, cerşindu-I îngroziţi să-i trimită în porci dacă nu-i lasă să mai rămână în oameni, şi cum după aceea duhurile rele smulseseră ca un vârtej turma de porci şi o azvârliseră în adâncurile mării. Au auzit, au priceput şi i-au şi văzut pe cei doi, care abia cu puţin înainte fuseseră ca şi morţi, înviaţi şi curăţiţi. Teferi acum, ei privesc faţa Domnului care le stă cu linişte înainte, de parcă nu tocmai ar fi săvârşit o minune, minune mai uimitoare decât dacă ar fi smuls cu totul muntele Gherghesei şi l-ar fi prăbuşit în mare. Din toate acestea târgoveţii Gherghesei nu ţin minte decât un lucru: că li s-a prăpădit turma de porci şi n-o s-o mai vadă înapoi niciodată. În loc să cadă în genunchi şi să mulţumească Domnului că a salvat două suflete, ei jelesc pierderea porcilor! În loc să-L roage să le fie oaspete, ÎI roagă să plece cât mai repede. În loc să laude pe Dumnezeu, plâng pentru porci.
Să nu ne grăbim să osândim dragostea acestor ghergheseni pentru porcii lor, mai înainte să privim societatea zilelor noastre şi să vedem câţi iubitori de porci numără cetatea noastră, cărora asemeni acelora, le pasă mai mult de porci decât de viaţa semenilor lor. Gândiţi-vă cât de puţini sunt astăzi, chiar şi între cei care-şi fac cruce şi au pe buze numele lui Hristos, cei care ar pregeta să ucidă doi oameni dacă s-ar alege de pe urma lor cu două mii de porci. Sau vedeţi dacă sunt mulţi între dumneavoastră care ar sacrifica două mii de porci ca să scape viaţa a doi nebuni. Să se ruşineze cei ce osândesc pe ghergheseni mai înainte de a se osândi pe sine. Dacă s-ar scula gherghesenii din mormânt astăzi şi ar prinde să numere, mare mulţime de cei ce gândesc asemenea lor ar afla în creştina Europă! Ei măcar L-au rugat cu frumosul pe Hristos să plece de la ei, pe când popoarele Europei deadreptul ÎI alungă. Şi de ce ÎI alungă? Ca să rămână ele singure cu porcii şi cu stăpânii lor, dracii.
Întrega întâmplare, de la început la sfârşit, are un tâlc mai adânc. Toate cele spuse ajung ca să fie învăţătură, îndemn şi îmbărbătare pentru toţi cei ce se simt în trup ca în mormânt; care îşi dau seama de lucrătura puterilor demonice în patimile care apasă asupra lor ca nişte lanţuri de fier, târându-i în adâncul pieirii; care, cu toate acestea, îşi dau seama ce preţ are omul: sufletul lui e mai mult decât toţi porcii, şi vitele, şi ţarinile şi averile din lume; care caută vindecare şi pe Vindecătorul bolilor lor, cu preţul a tot ceea ce au.

„Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa”… Întreaga istorie se încheie cu aceste cuvinte. Hristos nu le-a spus nimic gherghesenilor. Ce să le mai spună dacă minunea nu le-a fost de-ajuns? Vorbele nu i-ar fi adus la supunere. La ce bun să aduci la supunere nişte morminte? A coborât în tăcere colina, a intrat în coabie şi a plecat de la dânşii. Ce blândeţe, ce răbdare, ce înălţime dumnezeiască! Ce victorie deşartă pentru Cezarul care a scris Senatului: „Am venit, am văzut, am învins!” Hristos a venit, a văzut, a învins — şi a tăcut. Păstrând tăcere a înveşnicit biruinţa Sa. Să înveţe păgânii, dacă vor, din pilda smeritului Domn Iisus Hristos, care niciodată nu dă buzna cu sila. Cine-L primeşte, primeşte viaţă veşnică; cine-L alungă rămâne cu porcii în veşnica îndrăcire si moarte.

O, Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii, vindecă-ne şi ne mântuieşte! A Ta fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici)

Evanghelia credintei – Vindecarea slugii sutasului

1

„Pe cand intra Iisus in Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugandu-L si zicand: Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, cumplit chinuindu-se. Si i-a zis Iisus: Venind, il voi vindeca. Dar sutasul, raspunzand, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea. Ca si eu sunt om sub stapanirea altora si am sub mine ostasi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fa aceasta, si face. Auzind acestea, Iisus s-a minunat si a zis celor ce veneau dupa El: Adevarat graiesc voua: Nici in Israel n-am gasit atata credinta, si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. Si a zis Iisus sutasului: Du-te, fie tie dupa cum ai crezut. Si s-a insanatosit sluga lui in ceasul acela”.

Cum sa se mantuiasca un om lipsit de smerenie, de blandete, de supunere si de ascultare fata de Dumnezeu? Cum sa se mantuiasca necredinciosul si pacatosul daca dreptul abia se mantuieste? (I Petru 4, 18) Apa nu se aduna pe crestele muntilor ci in locuri joase, adanci. Nici binecuvantarea lui Dumnezeu nu se salasluieste in cei mandri, care se umfla pe sine in fata Lui, ci in cei smeriti si blanzi, care si-au adancit inima prin smerenie si blandete, prin inchinare inaintea maretiei lui Dumnezeu si ascultare de voia Sa.

Cand o vita de vie nobila, indelung ingrijita, se maneaza si se usuca, gospodarul o taie si o arunca in foc si in locul ei sadeste o vita salbatica. Cand fiul uita dragostea parinteasca si se ridica impotriva tatalui sau, ce va face acesta? Il va alunga din casa sa pe fiu si va infia pe strain.

Cum e in natura, asa e si intre oameni. Necredinciosii spun: Cutare si cutare lucru e dupa natura, si dupa legile noastre; cei care au credinta insa nu vorbesc in felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor firesti si omenesti si au privit in ochii stralucitori ai tainei vesnicei libertati, vorbesc altfel. Ei spun: lucrul acesta se intampla din voia lui Dumnezeu si spre binele nostru. Dumneze scrie cu degetul Sau, dar scrierea Lui tiparita cu foc si cu Duh in lucruri si intamplari n-o pot patrunde dintre oameni decat aceia car sunt in stare sa o citeasca. Cei inaintea ochilor carora firea si viata stau ca un maldar de litere moarte, lipsite de noima, vorbesc de „intamplare”. „Tot ce se intampla”, zic ei, „e din intamplare”. Prin aceasta ei inteleg ca tot mormanul acela de litere se misca si se amesteca singur, din amestecatura iesind o intamplare sau alta. De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei si al indurarii, ce-ar mai rade de nebunia acestor talcuitori de lume si viata ! Dar e cineva care rade cu rautate de nebunia lor: duhul cel rau, vrajmasul neamului omenesc, cel fara de mila si crutare.

O gasca pasind pe un covor intins intr-o gradina, poate va crede ca izvoadele si culorile sunt acolo din intamplare, sau poate chiar ca au crescut din pamant ca iarba. Atata e mintea gastei. Dar tesatorul care a urzit covorul si l-a tesut stie ca n-a iesit la voia intamplarii, dupa cum stie si ce insemneaza orice amanunt al desenului si culorii, si de ce desenul si culoarea sunt cum sunt. Numai cine a tesut covorul cu mana lui poate sa inteleaga tesatura, si cei carora el le-o desluseste. Asa se preumbla si necredinciosii pe minunatul covor al lumii si vorbesc de „intamplare”. Si numai Dumnezeu, care a tesut lumea, cunoaste intelesul fiecarui fir – Dumnezeu si cei carora El le desluseste.

Isaia a vazut, si a scris: Asa zice Domnul: Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima franta (Isaia 57, 15). Asadar, aici pe pamant Dumnezeu este numai cu cei cu inima infranta si duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvaluie tainele lumii si ale vietii, si adancimile duhovnicesti a tot ceea ce El a scris prin imprejurari si lucruri. Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise si David, toti acestia au avut inima infranta si duh umilit, si de aceea Dumnezeu a fost cu ei, si le-a fagaduit sa fie si cu urmasii lor cata vreme si acestia vor fi cu inima infranta si smerita. Dar cand deasa legatura cu Dumnezeu il face pe om mandru, omul cade intr-o pierzanie mai grea decat cei care n-au avut cunostinta si apropiere de Dumnezeu.
Cel mai bun exemplu il avem chiar in israeliti, coboratori din marii si lui Dumnezeu placutii parinti pomeniti mai sus. Nemaiincapandu-si in sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevarat, poporul acesta a inceput sa se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu. Dar cu aceasta si-a pricinuit ruinarea, pentru ca mandria intr-atat l-a orbit, incat din toate descoperirile facute de Dumnezeu prin profeti si prin placutii Sai una doar a priceput: ca el e Poporul Ales. Duhul si intelesul revelatiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfanta Scriere a inceput sa joace in fata ochilor acestui popor ca o incalcitura de litere de neinteles. Cand Hristos a venit cu o descoperire noua, poporul evreu in orbenia si ignoranta lui nu numai ca a cazut pe aceeasi treapta cu neamurile pagane, dar invartosat la inima fiind si cu vederea intunecata, a ajuns in multe privinte chiar mai prejos decat paganii.

Evanghelia de astazi ne arata cum priveste Mantuitorul lucrul acesta. Ne arata sanatatea intre bolnavi si boala intre cei sanatosi, credinta intre pagani si necredinta intre cei ce se laudau a fi poporul ales si a avea credinta cea mai curata. Evanghelia aceasta a fost scrisa drept invatatura pentru toate vremurile si pentru toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine si noua celor de astazi. E o invatatura taioasa ca sabia heruvimica, limpede ca lumina zilei, neasteptata si proaspata ca floarea de munte: ca sa ne strapunga cu ascutisul ei, sa ne lumineze cu limpezimea ei, si sa ne scoata din apatia si nepasarea noastra. Si mai cu seama sa ne aduca aminte noua crestinilor ca nu cumva sa ne falim cu mersul la biserica, cu rugaciunea si cu marturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi ca cei dinafara Bisericii au fost gasiti cu mai multa credinta si fapte bune decat noi.

Pe cand intra Iisus in Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugandu-L si zicand: Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, cumplit chinuindu-se. Acest sutas era un fel de ofiter in garnizoana din Capernaum, cel mai insemnat oras de la marea Galileii. Daca era direct slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, este o chestiune secundara, desi mai probabil era sub stapanirea Romei. Lucrul seama e ca acest sutas era pagan si nu iudeu. Este primul ofiter roman pomenit in Evanghelie ca venit la credinta in Hristos. Este sutasul de straja langa Cruce, cel care, vazand infricosatoarele semne care au zguduit firea cand Hristos Si-a dat ultima suflare strigat: Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta ! (Matei 27, 5). Mai este apoi Corneliu, sutasul din Cezareea botezat de Apostolul Pavel (Fapte 10). Cu toate ca erau pagani, acestia au patruns adevarul si viata in Hristos si au ajuns la credinta mai repede decat cohortele carturarilor invatati, dar orbi.

Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, cumplit chinuindu-se. Nu era neaparat o sluga, potrivit cuvantului grecesc (pais) folosit in Evanghelie, ci un fecior, un fel de ordonanta, soldat pesemne la fel cu cel care cerea ajutor pentru dansul. Paralizia e o boala cumplita iar tanarul, asa cum ne povesteste Sfantul Luca, se afla in pragul mortii. Se vede ca sutasul tinea la el si, auzind ca Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit sa mearga si sa-L roage sa vina in ajutorul tanarului bolnav.

Oricine citeste istoria aceasta povestita de cei doi Evanghelisti, Matei si Luca, va socoti ca intre cele doua istorisiri este o mare deosebire. Matei scrie ca sutasul a venit insusi la Hristos cu rugamintea sa, pe cand Luca zice ca el a trimis mai intai mijlocitori dintre batranii iudeilor iar apoi, fiind Domnul in drum spre casa lui, a trimis prieteni care sa-i spuna ca nu trebuie sa se osteneasca sa vina pana la dansul pentru ca el, sutasul, nu este vrednic de aceasta; ci, a transmis el, spune cu cuvantul si se va tamadui sluga mea. Deosebire este, intr-adevar, intre aceste doua istorisiri, dar contradictie nu. Iar deosebirea sta toata in faptul ca Matei nu pomeneste cele doua solii trimise mai intai Domnului de sutas iar Luca nu pomeneste venirea acestuia, cu toata smerenia sa, fata catre fata cu Domnul. Omul duhovnicesc se bucura de aceasta frumoasa intregire a celor doi Evanghelisti unul printr-altul.
Asa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, daca toate istorisirile ar fi fost la toti Evanghelistii la fel, ar fi putut spune cineva ca ei au copiat unul de la altul. De ce-ar mai fi trebuit atunci sa fie patru Evanghelii si patru Evanghelisti? In orice instanta de pe pamant ajunge marturia a doi oameni pentru ca lucrul sa fie crezut. Dumnezeu ne da insa, cu cei patru Evanghelisti, de doua ori doi martori, pentru ca cei ce vor sa se mantuiasca sa creada fara impiedicare iar cei ce cauta pierzania sa nu aiba nici o acoperire. Inca ne-a mai dat Dumnezeu patru Evanghelisti, cu toate ca ar fi putut revarsa toata intelepciunea spre mantuire intr-unul singur, pentru ca, vazand cum se intregesc intre dansii, sa invatam a face si noi asa in viata, potrivit cu feluritele daruri pe care le primim fiecare de la Dumnezeu (I Corinteni 12). Fiind madulare ale aceluiasi Trup, intrajutorandu-se si sprijininindu-se madularele dupa rostul lor, Trupul isi savarseste cresterea (Efeseni 4,16).

Cu cele doua istorisiri, avem in fata o icoana limpede a celor petrecute. Sutasul, auzind puterea si marirea lui Hristos, si simtindu-se pe sine pacatos si nevrednic, a trimis la Domnul pe niste batrani ai iudeilor ca sa-L roage sa vina la dansul. Nu era sigur ca Domnul va binevoi sa faca aceasta. Si-o fi spus omul: „Eu sunt un inchinator la idoli, un pacatos; cum o sa auda de mine, o sa si vada, cu patrunderea pe care o are, lucrul acesta. Cine stie de se va invoi sau nu sa intre in casa mea? Sa trimit mai bine pe iudei si daca va spune nu, lor le spune, iar daca va zice da, mai vedem noi…” Dar cand a vazut ca Domnul vine, s-a tulburat adanc. Atunci si-a trimis prietenii sa-i spuna lui Hristos sa nu vina pana la dansul, caci este pacatos si nevrednic, ci doar sa spuna cu cuvantul, si bolnavul are sa se vindece. Dar numai ce-au sosit prietenii, ca a ajuns in urma lor si sutasul. De rascolit ce era, nu putea sa stea locului acasa. Cum, sa vina El sub acoperisul lui? Nu, cu nici un chip; prietenii lui nu stiu inca cine-i El, deci n-o sa fie in stare sa-i spuna ce se cuvine. Cat despre batranii iudei, sutasul trebuie sa fi stiut ca parte din ei erau potrivnici lui Hristos si nu credeau in El. Asadar s-a grabit sa-I iasa chiar el in intampinare, mai ales stiind acum ca Domnul n-are sa-l respinga umilindu-l in fata multimii, caci era ofiter.
Iudeii il vorbisera de bine pe sutas in fata lui Hristos: Vrednic este sa-i faci lui aceasta; caci iubeste neamul nostru si sinagoga el ne-a zidit-o (Luca 7, 4-5). Dar toate cele spuse de ei nu atingeau miezul lucrului. Ei pretuiau vrednicia sutasului dupa castigul lor. indeobste, ofiterii si oficialii romani se uitau de sus la iudei, pe cand acesta nu. Sinagoga el ne-a zidit-o… Cu alte cuvinte: „Cheltuie banii lui, Si noi ii economisim pe-ai nostri. Ne-a cladit pe banii lui un loc de rugaciune de care aveam nevoie, si pe care altfel ar fi trebuit sa-l platim noi. Parca ar fi vorbit cu Caiafa, nu cu Hristos ! Hristos insa nu le-a raspuns nimic la aceasta, ci mergea cu ei. Atunci I-au iesit inainte prietenii sutasului si, in urma, sutasul insusi.
Stand fata in fata cu Hristos, sutasul a trebuit, desigur, sa-i spuna si el cu gura lui totul (lucruri pe care Domnul le mai auzise o data de la ceilalti). Si i-a zis Iisus: Venind, il voi vindeca. Vedeti cum vorbeste Unul care are putere! Nu zice: „Sa mai vedem ” Si de asta data, nici nu intreaba, cum i-a intrebat pe altii: „Crezi tu ca pot face aceasta ?” Doar citise in inima acestui om, ii vazuse credinta. Asa ca ii spune hotarat, cum nici un doctor nu indrazneste sa spuna: Si i-a zis Iisus: Venind, il voi vindeca. Anume a vorbit Domnul cu atata limpezime si hotarare, ca sa poata avea raspunsul sutasului de fata cu iudeii, pentru ca Dumnezeu lucreaza in asa fel incat lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodata. Hristos voia ca fapta sa ajute mai multora: sa vindece bolnavul, sa arate credinta cea mare a sutasului, sa mustre necredinta iudeilor si sa dea glas profetiei despre imparatie; despre cei ce asteapta sa intre in imparatie, dar nu vor intra, si despre cei ce nu asteapta nicidecum sa intre, dar vor intra.

Dar sutasul, raspunzand, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea. Ce deosebire uriasa intre credinta arzatoare a acestui om si crezarile inghetate, de forma, ale fariseilor! Deosebire nu mai mica decat intre un foc care arde si un foc zugravit. Cand unul din farisei a poftit odata pe Hristos la o cina in casa sa, socotea ca-i face Domnului o mare cinste, si nicidecum ca Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el si casa lui. Obraznic si mandru cum era, si-a uitat pana si de legile ospetiei: n-a adus musafirului sau nici apa sa-Si spele picioarele, nici nu l-a imbratisat de bun-venit, nici nu i-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitati-va acum la acest pagan caruia nu i-a fost dat sa auda de Moise si de profeti; spre a deosebi lumina de intuneric, adevarul de minciuna, el are drept singura faclie doar fireasca minte. Cum se smereste, cum se caieste inaintea Domnului! Orice om din Ca-pernaum ar fi fost onorat sa intre in casa lui, si el stie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteste om obisnuit ci Dumnezeu. De aceea si spune: Nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu. Ce credinta tare in Hristos si in puterea Lui! Numai zi cu cuvantul si boala va fi invinsa, se va ridica sluga mea! Apostolului Petru i-a trebuit multa vreme ca sa ajunga la o asemenea credinta. Sutasul a simtit in Hristos cerul: foc din cer si lumina din cer. De ce sa intre sub acoperisul sau atata foc cand este de-ajuns doar o scanteie? De ce tot soarele cand e destul o raza ? Daca sutasul ar fi cunoscut Scripturile asa cum le cunoatem noi astazi, i-ar fi putut spune Domnului: Tu, care prin cuvantul Tau ai zidit lumea si pe om, poti sa-l tamaduiesti pe bolnav cu doar un cuvant! Ajunge un cuvant al Tau, pentru ca e mai tare ca focul si mai stralucitor ca raza soarelui; numai zi cu cuvantul! O, cat de tare ar trebui sa ne rusineze pe noi cei de astazi marea credinta a acestui pagan! Noi cunoastem Scripturile, dar cat de putina credinta avem!

Dar sutasul nu se opreste aici; el explica acum lui Hristos cum anume crede el: Ca si eu sunt om sub stapanirea altora si am sub mine ostasi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fa aceasta, si face. Ce-i un sutas? Are sub ascultarea lui o suta de soldati, in vreme ce el insusi e la ordinele altor o suta! Cei de sub comanda lui trebuie sa faca ce spune el. Ori daca el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decat a sa, si caruia i s-a dat putere putina, poate porunci soldatilor si slugilor sale, cu cat mai mult Hristos, care nu e in puterea nimanui, care e insusi puterea de deasupra firii si oamenilor! Si daca atatia oameni se supun cuvantului unui sutas, cum sa nu se supuna toate lucrurile cuvantului lui Dumnezeu care este puternic ca viata, ascutit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17)?

Care sunt soldatii si slugile lui Hristos? Oare nu orice faptura e inrolata in ostirea Lui ? Ingerii, sfintii si toti oamenii cu frica lui Dumnezeu nu sunt soldatii lui Hristos ? Stihiile, boala, moartea, nu-s slugile Lui? Domnul porunceste vietii: „Intra in faptura aceasta”, si intra; „Vino inapoi”, si vine. El trimite viata; El ingaduie boala si moartea; El vindeca si El invie mortii. La cuvantul Sau ostile ingeresti se pleaca precum la suflarea unui vant puternic. El a zis si s-au facut, El a poruncit si s-au zidit (Psalm 32, 9). Nimeni nu poate sta inaintea puterii Lui, nimeni nu se poate impotrivi cuvantului Lui. Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste acest Om (Ioan 7, 46). El nu vorbeste ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stapan, ca unul care are putere (Matei 7, 29). Iata cum este Cel pe care l-a rugat sutasul: Sa scoti boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare pe care s-o poata savarsi un muritor; dar pentru Hristos e putin lucru; El nici nu are nevoie sa-l vada pe bolnav; nu are de ce sa-l apuce de mana si sa-l ridice. La El fapta se implineste numai cu cuvantul.
Auzind acestea, Iisus s-a minunat si a zis celor ce veneau dupa El. Adevarat graiesc voua: Nici in Israel n-am gasit atata credinta. Dar de ce se minuneaza Hristos daca stie dinainte ce va spune sutasul ? Doar El a chemat acest raspuns cand a spus: Venind, il voi vindeca. De ce se mai mira acum ? Se minuneaza spre invatatura celor ce sunt cu dansul. Se minuneaza spre a le arata ce este de minune in lumea aceasta. Se minuneaza de credinta cea mare a acestui om ca sa-i invete pe urmatorii Sai sa se minuneze si ei de credinta lui cea mare. Intr-adevar, nimic pe lume nu-i mai de mirare decat credinta tare a unui om. Nu s-a minunat Hristos cat de frumoasa e marea Galileii, caci ce-i acea frumusete pe langa frumusetea cerurilor deschise inaintea ochilor Sai?

Nici nu s-a minunat de intelepciunea, de averea sau de puterea cuiva; pentru ca toate sunt nimic pe langa intelepciunea, bogatia si puterea din imparatia lui Dumnezeu. Nu s-a minunat nici de marea adunare nationala la praznicul din Ierusalim, pentru ca e saracacioasa si putina pe langa slavita adunare a ingerilor din cer, care a stat inaintea Lui de la intemeiem lumii. Cand lumea admira frumusetea si maretia Templului lui Solomon, El vorbeste de nimicirea lui din temelii. Singura credinta acestui om e vrednica de minunare. E cel mai mare si mai frumos lucru de pe pamant. Prin credinta robul e liber, naimitul se face fiu al lui Dumnezeu si muritorul are viata vesnica. Cand dreptul Iov zacea plin de rani pe maldarul de cenusa ramas din casa si din copiii sai, credinta i-a ramas nevatamata. Din mijlocul plagilor si durerilor a strigat: Si afara din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El il voi vedea si ochii mei il vor privi (Iov, 19, 26-7).

Fata de cine Si-a aratat Domnul uimirea? Fata de cei ce veneau dupa El. Acestia erau apostolii Sai. S-a minunat ca sa le fie spre invatatura. Desigur ca si ceilalti iudei care mergeau cu El la casa sutasului au auzit cuvantul cu care s-a minunat Domnul: Adevarat graiesc voua: Nici in Israel n-am gasit atata credinta. Nici in Israel, unde credinta ar fi trebuit sa fie mai mare decat la oricare alt popor, pentru ca Domnul si-a aratat acolo inca de la inceput puterea, dragostea si purtarea de grija, facand inaintea lor semne si minuni mari si graindu-le cuvinte de foc prin profeti. Dar in Israel credinta se uscase aproape cu totul, iar fiii alesi se razvratisera imotriva Tatalui lor, plecasera cu inima si cu mintea de langa Tatal lor orbind la minte si impietrind la inima. Nici chiar apostolii, la inceput (Petru, ca sa nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atata credinta in Hristos ca acest ofiter roman; nici surorile lui Lazar, in casa carora intra adesea Hristos; nici neamurile si prietenii Sai din Nazaret, printre care crescuse.

Acum Hristos, vazator in Duh pana la sfarsitul veacurilor, face o profetie amara pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: Multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. Profetia aceasta s-a implinit si se implineste pana astazi.

La rasarit si la apus de iudei traiau popoare pagane. Teofilact zice: „Domnul nu a spus: multi pagani ci: Multi de la rasarit si de la apus, cu toate ca fara indoiala ii are in vedere pe pagani. De ce nu a spus pagani? Ca sa nu-i sminteasca pe iudei, de aceea a spus: Multi de la rasarit si de la apus.

Multi au venit la credinta cu neamul intreg: armenii si abisinienii, grecii si romanii, si toate popoarele Europei; in alte tari, doar unii au ajuns crestini: dintre arabi si egipteni, indieni si persiani, chinezi si japonezi, negri si malaiezi, pe cand fiii imparatiei (adica iudeii)au ramas neclintiti in necredinta pana astazi; si de aceea sunt imprastiati peste tot pamantul, alungati de la vetrele lor, urati si dispretuiti de popoarele intre care se pripasesc. Si viata lor pe pamant s-a facut intuneric, plans si scrasnirea dintilor.Dar in lumea cealalta, la masa fara de moarte a parintilor lor, Avraam, Isaac si Iacov, vor fi mai multe neamuri din toate colturile lumii decat iudei. Si in acea lume pentru fiii imparatiei va fi iarasi intuneric, plans si scrasnirea dintilor. Gospodarul smulge vita uscata si o arunca in foc si in locul ei sadeste mladite de vie salbatica. Domnul va desparti pe fiii razvratiti ai Tatalui lor de Sine in veci, si in locul lor va infia pe straini. Si asa cel ales va fi lepadat iar cel lepadat va fi ales. Si cei de pe urma vor fi cei dintai, iar cei dintai vor fi cei de pe urma. Iar sutasului i-a spus Iisus: „Du-te in drumul tau, si faca-se dupa credinta ta”.

Si s-a tamaduit sluga lui chiar in ceasul acela. Dupa profetie a savarsit minunea, nu numai ca rasplata a credintei ci si ca intarire a marii profetii. A spus cuvantul, si s-a vindecat sluga. Dupa cum la zidirea dintai Dumnezeu a zis, si a fost asa, acum la zidirea cea noua, Domnul spune si se face. Paraliticul pe care nu-l putea ridica toata imparatia Romei, s-a sculat la dumnezeiescul cuvant al Mantuitorului si s-a vindecat. Boala e sluga lui Dumnezeu si cand Dumnezeu spune: „Pleaca”, se duce, iar cand spune: „Vino”, vine. Bolnavul s-a facut sanatos fara leacuri si unsori, pentru ca slujitorul a auzit porunca Stapanului si s-a dus. Nu doctoriile si unsorile vindeca: ci Dumnezeu. Dumnezeu vindeca fie nemijlocit prin cuvantul Sau, fie mijlocit prin leacuri – dupa credinta omului. Nici un leac din lume nu poate starpi boala fara puterea, prezenta si cuvantul lui Dumnezeu.

Slava Dumnezeului Celui Viu pentru fara de numar tamaduirile Sale asupra credinciosilor Sai prin cuvantul Sau cel puternic, din vremurile trecute si din ziua de astazi. Ne inchinam sfantului si puternicului Sau cuvant, cu care zideste iarasi, vindeca bolnavii, ridica pe cei cazuti – toate in Iisus Hristos Fiul Sau cel Unul-nascut, Domnul si Mantuitorul nostru si in puterea Sfantului Duh. Cu ostile ingerilor si ale sfintilor ne inchinam Tatalui, si Fiului, si Sfantului Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici