Sf.Nicolae Velimirovici – Duminica Femeilor Mironosite

1

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.
Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.
Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.
Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?

Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.

O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.
Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului.
Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viaţă în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gândurile ei. Iubirea mamei îi izbăveşte pe copiii ei de pieire şi stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.
Domnul, umilit şi scuipat, a fost biruitor, plecându-Se Crucii şi Mormântului, înviind cu adevărat întreaga omenire prin iubirea Sa, şi mântuind pe toţi oamenii pentru vecie de la pieire şi stricăciune. Lucrarea lui Hristos este nespus mai mare decât lucrarea oricărei mame din lume, iubirea Lui pentru oameni fiind cu mult mai mare decât iubirea oricărei mame din lume pentru copiii ei.
Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire şi durere, îi mai rămân lacrimi pe care le ia cu ea atunci când ea însăşi pogoară în mormânt. Cu toate acestea, Domnul Iisus a vărsat toate lacrimile Sale pentru copiii Săi, până la ultima lacrimă – şi tot sângele Său până la ultima picătură. O, păcătosule, niciodată nu se vor mai vărsa pentru tine lacrimi de mai mare preţ, nici viu nici mort. Niciodată mama, sau femeia bărbatului, sau copiii, sau ţara, nu va plăti pentru tine mai mult decât a plătit Mântuitorul Hristos.
O, omule sărman şi singur – nu spune: cine va plânge pentru mine când voi muri? Cine va plânge peste trupul meu cel mort? Iată, Domnul Hristos a plâns pentru voi şi peste voi, atât în viaţă cât şi în moarte, cu inima mai plină decât a propriei voastre mame.
Nu este potrivit să chemaţi morţii pentru care a suferit şi a murit Hristos, în iubirea Sa. Ei sunt vii întru Domnul Cel viu. Noi toţi vom cunoaşte aceasta desluşit când Domnul va intra în mormântul lumii acesteia pentru ultima oară, şi când trâmbiţele vor suna.
Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morţi şi cei vii. Cu atât mai mult nu poate face deosebire iubirea lui Hristos. Domnul este mult mai pătrunzător decât soarele: El vede sfârşitul care se apropie, al celor care se află în viaţă pe pământ, şi mai vede şi începutul vieţii pentru cei care se mută la odihnă. Pentru Cel care a făcut pământul din nimic, şi trupul omului din ţărână, mormântul omului nu este la fel, fără nici un fel de deosebire, fie că este din pământ sau din trup. Grânele care se află pe câmp sau care sunt adăpostite în hambar – sunt deosebite între ele pentru gospodarul care se gândeşte la grâne în amândouă împrejurările, iar nu la paie sau la hambar? Dacă oamenii se află în trup sau în pământ – ce deosebire poate să fie pentru Gospodarul sufletelor oamenilor?

Venind pe pământ, Domnul a făcut două vizite oamenilor: prima a făcut-o celor vii din mormântul trupului şi a doua a făcut-o celor din mormântul pământului. El a murit pentru a-i vizita pe copiii Săi cei morţi. Ah, este foarte adevărat că mama moare când ea merge la mormintele copiilor ei!

Grija pentru morţi este numai grija lui Dumnezeu; tot restul este bucuria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-şi face griji pentru îngerii fără de moarte; El se veseleşte întru îngerii Lui, tot aşa cum şi ei se veselesc întru El. Cu toate acestea, El se îngrijeşte continuu de felul în care să dea învierea oamenilor. De aceea, El vizitează continuu mormintele oamenilor, atât cele mişcătoare (ale trupului) cât şi cele nemişcătoare (ale pământului), împreună cu sfinţii Săi îngeri. Dumnezeu Îşi face mari griji pentru cei morţi; nu pentru că nu-i poate aduce la viaţă ci pentru că nu toţi morţii vor să fie înviaţi. Oamenii îşi nu primesc propriul lor bine: pentru aceasta Îşi face Dumnezeu griji foarte mari.
O, ce veselie mare se face în cer atunci când un mort vine la viaţă, atunci când un păcătos se pocăieşte! Un păcătos pocăit – care este acelaşi lucru cu omul care a murit în suflet şi a venit din nou la viaţă – dă lui Dumnezeu bucurie mai mare decât nouăzeci şi nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăinţă. “Că aşa şi în cer, va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7).
Cât de înălţătoare este grija pentru morţi! Îngerii lui Dumnezeu împărtăşesc grija lui Dumnezeu îngrijindu-se de noi în această vale a morţii. Îngrijindu-ne de morţi, împărtăşim şi noi grija lui Dumnezeu, şi în felul acesta ne facem prietenii şi împreună lucrătorii lui Dumnezeu.
Dar atunci când Domnul şi Dumnezeul nostru moare ca om, doborât de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toţi cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veşnicie? Cine pogoară în mormântul Lui? Femeile. Nu fiecare şi nu toate femeile, ci femeile mironosiţe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinţei şi a iubirii, şi de aceea ele şi-au umplut mâinile cu uleiuri mirositoare şi au pornit către mormânt, ca să ungă trupul lui Hristos.

Pericopa Evanghelică de astăzi vorbeşte despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învăţătura lui Hristos le dăduse viaţă.

La vremea aceea „venind Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind”, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Se mai afla şi un alt om mare care venise din Arimateea, sau Ramataim, pe Muntele Efraim: Proorocul Samuel (I Regi 1:1).

Acest Iosif este pomenit de către toţi cei patru Evanghelişti, mai ales în legătură cu îngroparea Domnului celui mort. Ioan îl numeşte pe el ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19:38); Luca îl numeşte bărbat bun şi drept (23:50), Matei îl numeşte om bogat (27:57). (Evanghelistul nu-l numeşte bogat din îngâmfare, pentru a arăta că Domnul avea printre ucenicii Săi şi oameni bogaţi, “ci pentru a arăta cum s-a făcut că el a putut să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Pentru un om sărac sau necunoscut nu s-ar fi putut să pătrundă până la Pilat, reprezentantul puterii romane.” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

El era nobil în suflet: el avea frică de Dumnezeu şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Pe lângă trăsăturile sale duhovniceşti de mare preţ, Iosif mai era şi bogat cu stare bună. Marcu şi Luca îl numesc sfetnic. Atunci, el era unul dintre bătrânii poporului, ca şi Nicodim. Ca şi Nicodim, el Îl preţuia în ascuns pe El şi era ucenicul lui Iisus Hristos. Dar, deşi aceşti doi bărbaţi erau următori ascunşi ai învăţăturii lui Hristos, totuşi ei s-au aşezat înaintea primejdiei rămânând împreună cu Hristos. Nicodim i-a întrebat odată pe cârmuitorii iudei cu feţele lor înveninate, când aceştia căutau o pricină pentru ca să-L ucidă pe Hristos: “Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi?” (Ioan 7:51).

Iosif din Arimateea s-a aşezat în faţa unei primejdii şi mai mari, gândindu-se să ia trupul Domnului atunci când ucenicii Săi cei cunoscuţi fugiseră şi se împrăştiaseră, şi atunci când lupii iudei, ucigând Păstorul, puteau în orice clipă să se năpustească asupra oilor. Evanghelistul foloseşte cuvântul “cutezând” ca să arate că Iosif făcea ceva primejdios. Atunci, el avea nevoie de mai mult decât curaj; el avea nevoie de cutezanţă ca să meargă la reprezentantul lui Cezar şi să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, “în măreţia sufletului său, a lăsat frica şi s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe faţă că este ucenic al lui Iisus Hristos.”

„Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş”, a dăruit lui Iosif trupul. Pilat cel prrcaut, neîncrezător, este tipul acela de căpetenie care stăpâneşte prin putere, şi prin putere se desprinde de alţii. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvânt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe care numai în noaptea dinainte Îl osândise la răstignirea pe cruce, Îşi dăduse deja ultima suflare pe Cruce. Pilat s-a arătat un adevărat reprezentant al puterii statului roman: el l-a crezut mai degrabă pe sutaşul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decât pe un bătrân ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci când sutaşul a încuviinţat “oficial” vestea lui Iosif.

„Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” Alt Evanghelist spune că acesta era mormântul lui Iosif – şi L-a pus în mormântul nou al său (Matei 27:60) în care nu mai fusese nimeni îngropat (Ioan 19:41), ca să se împlinească cuvintele proorocului Isaia: “cu cei făcători de rele, după moartea Lui” (53:9).

Când ne răstignim mintea faţă de lume şi o îngropăm într-o inimă readusă la viaţă, ca într-un mormânt, atunci mintea noastră va veni la viaţă şi va învia tot omul lăuntric.

Un mormânt nou, pecetluit, o piatră mare prăvălită la intrare, un ostaş care stă de pază lângă el – ce înseamnă toate astea? Toate aceste măsuri pline de mare grijă, au fost alese prin înţelepciunea rânduielii lui Dumnezeu, pentru ca prin acestea, să se închidă gurile tuturor necredincioşilor care încearcă să dovedească faptul că Hristos ori n-a murit, ori n-a înviat, ori că trupul Său a fost furat. Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul mort de la Pilat; dacă căpetenia gărzilor nu ar fi dat mărturie despre moartea lui Hristos; dacă trupul nu ar fi fost îngropat şi pecetluit în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor lui Hristos, s-ar fi putut spune că, de fapt, Hristos nu murise, ci că se aflase numai în stare de comă şi apoi Şi-a recăpătat cunoştinţa (aşa cum au afirmat mai recent Schleiermacher şi alţi protestanţi).

Dacă mormântul nu ar fi fost închis şi pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostaşi, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise şi fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormânt de către ucenicii Săi. Dacă nu ar fi fost un mormânt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Şi astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul, au sprijinit adevărul, prin rânduiala lui Dumnezeu.

Iosif a înfăşurat trupul Domnului în „giulgiu curat de in” (Matei 27:59), şi L-a pus în mormânt. Dacă noi vrem ca Domnul să învie din morţi în noi, atunci noi trebuie să-L păstrăm în trupul nostru curat, neprihănit – căci inul curat înseamnă un trup curat. Trupul care se necurăţeşte prin patimi şi pofte nu este locul în care Domnul va învia din morţi şi va fi viu.

Evanghelistul Ioan întregeşte chipul dat de către ceilalţi Evanghelişti, spunând că a venit şi Nicodim la mormântul lui Hristos „aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă” şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus (adică Iosif dimpreună cu Nicodim) şi” l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei” (19:39-40).

O, aceşti bărbaţi binecuvântaţi, care cu atâta curaj, grijă şi iubire au luat preacuratul trup al Domnului şi l-au pus în mormânt! Ce exemplu minunat este acesta pentru toţi cei care Îl iubesc pe Domnul! Şi cât de cumplit s-au osândit acei preoţi şi mireni care, ruşinându-se înaintea lumii, se apropie de sfântul potir cu nebăgare de seamă şi fără de iubire, ca să primească în ei preasfântul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului – al Domnului Celui înviat şi viu.

Dar Iosif şi Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, să vadă şi să cerceteze că El a murit şi a fost îngropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atât fapta iubirii pentru Învăţătorul şi Prietenul cel mult iubit cât şi o datorie pe care omenirea le-a lăsat-o lor, pe care ei să o pună în lucrare faţă de Cel Unul care a suferit pentru dreptate. Dar iată că privind mormântul, alte două suflete pline de iubire cercetau cu mare atenţie ceea ce făceau Iosif şi Nicodim, pregătindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri faţă de Domnul – două femei mironosiţe: Maria Magdalena şi Maria mama lui Iosif!

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Întâi sunt pomenite două femei şi apoi trei. Două fuseseră de faţă la toate cele ce se întâmplaseră Domnului pe Golgota. Ele au văzut cum ucenicii cei ascunşi ai lui Hristos au coborât trupul cel mort de pe Cruce; ele au văzut toate cele ce s-au făcut cu trupul mort după aceasta şi, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au văzut mormântul în care fusese pus trupul. O, cu câtă bucurie s-au grăbit ele ca să dea ajutor lui Iosif şi lui Nicodim ca să spele sângele de pe trup, ca să închidă şi să curăţească rănile, ca să netezească părul Lui, ca să aşeze mâinile Lui în formă de cruce, ca să înfăşoare pânză în jurul capului Lui cu mare grijă şi să învelească trupul Lui în giulgiu de in! Dar făcând aceasta, ei nu împlineau nici un obicei nici o regulă cu ajutorul bărbaţilor. Ei se vor întoarce mai târziu, ca să facă totul singuri, şi mai ales ca să ungă trupul Domnului cu miresme. Împreună cu ei, a venit mai târziu cea de a treia purtătoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toţi împreună în prietenie mare.
Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scoţând din ea şapte diavoli. Maria, mama lui Iosif şi Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Părinţilor, una şi aceeaşi persoană. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov şi Ioan. Ce deosebire era între aceste femei şi Eva! Din iubire, aceste femei se grăbeau să dea ascultare trupului mort al Domnului, pe când Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele făceau ascultare pe Golgota, la locul săvârşirii uciderii, vărsării de sânge şi răutăţii, pe când Eva a fost neascultătoare în Rai.

„Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”. Toţi Evangheliştii sunt de acord că era prima zi a săptămânii, ziua Învierii Domnului, ziua care a urmat sâmbetei, aşa cum spune Evanghelistul Marcu: „Şi după ce a trecut ziua sâmbetei …”

Toţi Evangheliştii sunt de acord cu aceasta: că Domnul a înviat în zorii zilei de Duminică. Ei mai sunt de acord cu faptul că femeile au venit la mormântul Domnului dis-de-dimineaţă. În Evanghelia sa, Marcu pare să fi mers puţin mai în urmă când spune: la răsăritul soarelui. Este foarte probabil că femeile au venit la mormânt de mai multe ori, atât din iubire pentru Omul cel mort cât şi din frică de vrăjmaşii obraznici ai lui Hristos care ar putea pângări în vreun fel mormântul şi trupul. (“Ele au venit cu nerăbdare, nevrând să lase mormântul Domnului pentru multă vreme singur” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

Se poate ca Marcu să nu se gândească aici la “soare” ca la soarele cel materialnic, ci chiar la Domnul, potrivit cuvintelor proorocului care spune: “Soarele Dreptăţii va răsări” (Maleahi 4:2), gândindu-se la Mesia. Soarele Dreptăţii răsărise deja din întunericul adâncului la ora aceea devreme, când au venit la mormânt mironosiţele. Fiindcă Soarele acesta strălucea mai înaintea soarelui care fusese făcut la prima zidire a lumii, aşa că acum, la cea de a doua zidire, la reînoirea lunii, Acesta strălucea peste istoria omenirii mai înainte ca soarele cel materialnic să strălucească peste natura pământească.

„Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Aceasta vorbeau Femeile Mironosiţe urcând pe Golgota, necăutând nimic neaşteptat. Mâinile femeilor nu aveau destulă putere ca să rostogolească piatra de la intrarea mormântului, pentru că aceasta era foarte mare. Sărmanele femei! Ele nu şi-au amintit că se grăbiseră cu ostenire şi râvnă către mormânt, pe când Domnul se mai afla în viaţa pământească. În Betania, la cina din casa lui Simon leprosul, o femeie turnase mir de nard de mare preţ pe capul lui Hristos: Atoatecunoscătorul, Domnul nostru, a spus la vremea aceea despre această femeie: “Ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26:12).

El cunoştea limpede, mai dinainte, că trupul Său, nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir. Vă puteţi întreba: atunci de ce a îngăduit Rânduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atât de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preţ, ca să vină cu frică în noaptea întunecată şi fără de somn la mormânt şi să nu săvârşească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atât de mult? Dar Dumnezeu nu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dându-le pe Dumnezeul Cel viu – în locul trupului mort?
Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.
Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roşie, Moise s-a aflat în mare greutate: cum să croiască o cale acolo unde nu se afla nici una. Şi atunci când el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărţit în două, şi calea s-a deschis de îndată. Aceasta se întâmplă acum cu femeile mironosiţe. Fiind foarte preocupate, că cine ar rostogoli piatra pentru ele, acestea se uitau, şi au văzut că piatra fusese rostogolită, şi au coborât în mormânt fără întârziere. Dar unde se aflau strajele care păzeau mormântul? Nu erau aceştia o piedică mai mare în intrarea lor în mormânt decât piatra cea mare şi grea care se afla la intrare?
La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bâlbâială bărbaţilor, ceea ce de la strămoşul nostru Adam încoace, urechile omeneşti nu mai auziseră niciodată. La mormânt nu era nimeni care să-i oprească, şi la intrare nu se afla nimeni şi nimic. Dar, în mormânt, se afla cineva, şi înfăţişarea lui era „ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28:3).

Părea să fie un tânăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoşat „şi şi-au plecat feţele la pământ „(Luca 24:5), căci era înspăimântător să priveşti înfăţişarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neaşteptate şi de bucurie îmbelşugate veşti de pe pământ, de la căderea omului în păcat, şi omul a început să se hrănească cu cele pământeşti. Nu există nici o împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu şedea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormântului; şi cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormântului.
Femeile puteau să-l fi văzut mai întâi pe înger pe piatră, şi apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormântului. Îngerul nu este trupesc şi nemişcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde doreşte. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomeneşte de doi îngeri, iar Marcu şi Matei de unul singur. Când S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori, „şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat şi pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosiţe au văzut o dată un înger şi altă dată doi îngeri?
Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus”. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potoleşte mai întâi frica şi groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neaşteptată a Învierii Domnului. Mai întâi femeile au fost uimite să vadă mormântul deschis, şi apoi s-au umplut de înfricoşare aflând în interiorul mormântului, nu pe Cel pe care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se aşteptau.
De ce vorbeşte îngerul precis: “Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?” Pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială sau nedumerire despre Cel care înviase. Îngerul vorbeşte foarte lămurit atât pentru femei, cât şi pentru toate veacurile şi neamurile viitoare. Îngerul are acelaşi scop, şi atunci când le arată mormântul gol: “Iată locul unde L-au pus.”
Era de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era acelaşi lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise şi înviase. “A înviat! Nu este aici.” Vestitorul cel ceresc rosteşte veştile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt şi mai simplu cu putinţă: “A înviat! Nu este aici.” Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decât Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situaţia era inversă.
După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste ştiri de bucurie Apostolilor “şi lui Petru”. De ce “şi lui Petru”? Cu siguranţă este aceasta, pentru că Petru se simţea cu mult mai nelămurit decât ceilalţi ucenici. Conştiinţa lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori, şi în cele din urmă fugise de El.
Râvna Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuţit şi mai mult conştiinţa lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit. Pe scurt, Petru trebuie să se fi simţit vânzător al Domnului, şi trebuie să fi fost foarte neliniştit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă “piatră”, dar credinţa lui nu era tare ca piatra. Şovăiala şi sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia aşezat pe picioarele sale şi să-şi aibă demnitatea sa ca om şi Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum, şi de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.
De ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea, şi nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim şi în preajma Ierusalimului? “Acolo Îl veţi vedea pe El, aşa v-a spus El” (cf. Marcu 14:28). Fiindcă Galileea era mai păgână decât Iudeea, şi astfel a vrut Domnul să se înfăţişeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu.
De asemenea, fiindcă El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopţii sau în amurg ci întru toată lumina zilei, aşa ca să nu se spună că frica are ochii mari, şi că aflându-se sub povara fricii şi a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim. În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrând sub tăcere cu înţelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mâinile necredincioşilor celor răi, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau în agitate, aşteptând să-L vadă. (Nichifor spune: “De ce vorbeşte îngerul tocmai despre arătarea Sa în Galileea?
Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede şi cea mai însemnată: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu uşile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toţi. Văzându-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunând: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).) “După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Marcu 14:28), a spus Domnul. Adică: Ca Biruitor, voi merge înaintea voastră în lumea păgână, şi voi – urmaţi-Mă. Şi oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiţi, gândiţi-vă că Eu Mă aflu în faţa voastră – şi Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea.

„Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

Se aflau în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; şi acesta nu era vis ci adevăr: din tot ceea ce se întâmplase, se desluşeşte prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare şi frică binecuvântată care cade asupra omului când cerurile sunt deschise pentru el şi el aude glas de bucurie din ţara sa adevărată, fără de moarte şi mult slăvită!
Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozeşte din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi faţa şi să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi faţa şi să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiţi înaintea lumii, şi a căror frumuseţe şi tinereţe este mai minunată decât zorii primăverii.
Când Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: „şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, strigându-se, şi nu mai aveam vlagă … eu am căzut înmărmurit cu faţa la pământ „(Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică şi cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormânt? Cum să poată deschide gura şi să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvânt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei muritori, spunem aceasta mai lesnicios în tăcere şi cu lacrimi decât cu limbile noastre.

„Şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmaşii şi vărsătorii de sânge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, desigur că ele au spus Apostolilor. Ele nici măcar nu cutezau, nici nu erau în stare să vorbească atunci când le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Atunci, este limpede că femeile au spus numai celor cărora le era de trebuinţă (vezi Luca 24:10), şi iarăşi, că ele nu au vorbit celor care nu trebuiau să ştie şi de care le era frică.

Astfel, s-a sfârşit mergerea femeilor mironosiţe la mormântul lui Hristos în dimineaţa Învierii.

Femeile mironosiţe au venit cu miruri, cu care voiau să-L ţină pe El departe de stricăciune, pe Cel care păstrează cerurile de şubreziciune, şi cu care ele doreau să-L ungă pe Cel de la care cerurile îşi iau mireasma!

O, Doamne Preaînmiresmate, singura mireasmă a fiinţei omeneşti şi a istoriei omeneşti; cât de minunat ai răsplătit Tu aceste suflete cinstite şi credincioase care nu Te-au uitat pe Tine mort în mormântul Tău! Tu le-ai făcut pe femeile mironosiţe vestitoarele veştii Învierii şi slavei Tale! Ele nu Ţi-au uns cu mir trupul Tău cel mort, dar Tu le-ai uns sufletele lor vii cu uleiul bucuriei. Cei care plângeau mortul au ajuns rândunelele unei primăveri noi. Cei care au plâns la mormântul Tău au ajuns sfinţi în Împărăţia Ta cea cerească.

Cu rugăciunile lor, Dumnezeule Cel înviat, miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, ca să Te slăvim pe Tine, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.

Reclame

“Cand rusinea femeilor va disparea, atunci ziua Judecatii va fi aproape“

1

Fericitul Filothei Zervakos, sfantul ucenic al Sf. Nectarie de Eghina vorbeste despre unul din semnele apropierii sfarsitului despre care…. se vorbeste mai putin, despre o anormalitate intrata, din pacate, in obisnuit, in firesc. Si in alta parte (vezi aici) Fericitul a descoperit ce a primit de la Dumnezeu ca viziune, ca una din cele doua mari rele pentru care Dumnezeu bate lumea astazi este, pe langa avort, si “goliciunea femeilor”, fenomen de proportii fara precedent in istorie:

“Umblă acum goale, – desi bărbatii nu sunt mai prejos, – însă mai mult femeile, iar aceasta nu este cu putintă s-o rabde Dumnezeu. A răbdat pe păcătosii din vremea lui Noe, pe cei din Sodoma si Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu, să umble goi pe stradă si să-si arate trupurile lor goale la bărbati, ca să-i atragă spre păcat”.

Prilej de a ne aminti ca marturisirea lui Hristos sau a inchinarii la idolul trup se face si prin cele “exterioare” – dar reprezentative – ale noastre si pentru a constientiza ca desfranarea sau curatia sunt cel mai lesne “propovaduite” nu prin cuvinte, ci prin exemplul nostru:

1

Îmbrăcămintea necuviincioasă a femeilor

“Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească. Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar! Cum de nu le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli, de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în care se îmbracă! Taţii şi mamele să fie pilde bune şi să nu-şi lase copiii – povăţuindu-i cu iubire de Dumnezeu – să se îmbrace necuvios. Iar bărbaţii să le ferească pe femeile lor de îmbrăcămintea indecentă, căci vor da socoteală în ziua Judecăţii. Femeile cere intră în biserica lui Dumnezeu îmbrăcate necuviincios şi fără de ruşine, fac voia diavolului. Mai bine să nu calce pe la biserică, fiindcă în afară de faptul că nu au nici un folos din asta, îi vatămă şi îi smintesc şi pe ceilalţi credincioşi din biserică.

Îmi pare rău că sunt nevoit să cercetez şi să mustru. Nu vreau acest lucru, şi poate că-i întristez pe cei răspunzători de asta. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş cerceta. Îndreptaţi-vă şi atunci voi înceta şi eu să cercetez. Vai mie dacă voi tăcea, văzând asemenea fărădelegi!

2

Când ruşinea femeilor va dispărea

Într-o carte veche pe care am găsit-o cu mulţi ani în urmă, am citit printre altele că, atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos când se vor întâmpla în lume semnele înfricoşătoare ale celei de-a Doua Veniri, când dragostea multora se va răci şi credinţa va pieri, Domnul le-a spus, printre altele: “atunci când femeile vor deveni bărbaţi şi bărbaţii femei“.

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când nişte creştini l-au întrebat când va fi a Doua Venire, le-a răspuns: “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“. Aceste profeţii ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor prooroci, apostoli, Sfinţi Părinţi, despre care am vorbit mai devreme, se împlinesc astăzi cu precizie.

1
De aici încolo încetează să te mai vopseşti

Ca părinte duhovnicesc, am îndatorirea şi responsabilitatea să-i povăţuiesc pe fiii mei. Te povăţuiesc deci ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa şi să rămâi cum te-a zidit Dumnezeu. Nu-ţi dori să devii mai presus de Dumnezeu; fiindcă, atunci când te vopseşti cu culori roşii, Îl huleşti pe Dumnezeu. E ca şi cum ai spune: “Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu buze sau unghii roşii; şi ceea ce n-a putut să facă Dumnezeu, o voi face eu, ca să par mai frumoasă să mă admire şi preţuiască bărbaţii şi femeile fără minte şi să-mi spună că sunt <<femeie fermecătoare>>, modernă, nu înapoiată“. Însă în felul acesta îl întristezi pe Dumnezeu şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, şi pe toţi oamenii cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, şi-l bucuri pe diavol şi pe oamenii neînţelepţi, bărbaţi şi femei.
Aşadar, dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu şi ţi-e frică de Dânsul, dacă mă respecţi şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, din clipa aceasta în care primeşti scrisoarea mea, să încetezi a te mai vopsi. Şi să-ţi împodobeşti de aici încolo sufletul cu smerenie, cuvioşenie şi virtuţi. Atunci se va bucura şi Dumnezeu, şi îngerii, şi Maica Domnului, şi sfinţii, şi te vor ocroti şi învrednici să intri în Împărăţia Cerurilor.
Însă dacă vei urma moda şi te vei lua după femeile moderne, ca acuma, când le imiţi vopsindu-te, le vei imita şi la fumat, şi la jucat cărţi şi la altele, care sunt scârboase chiar şi când le aminteşte cineva”.

(“Ne vorbeşte Părintele Filothei Zervakos”, Ed. Cartea Ortodoxa-Egumenita, 2007, cap. “Îmbrăcăminte“)

1

“Ele il vad primele pe Iisus – dispretuita par­te femeiasca se bucura cea dintai de vederea inaltelor buna­tati. In aceasta se vede cu osebire si barbatia lor. Ucenicii au fugit, pe cand acestea au stat de fata. Vezi barbatia femeilor? (…) Sa urmam si noi, barbatii, femeilor, Neparasindu-L pe Iisus in ispite”

1

Duminica A III-A dupa Pasti: A Sfintelor Femei Mironosite

PS Sebastian Pascanu: Viata si inviere

„Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?” (Mc. 16, 3)

“Dreptmaritori crestini,

Duminica de astazi este cunoscuta in Biserica noastra si este trecuta in calendar drept Duminica Sfintelor Femei Mironosite, adica a acelor femei prezente adeseori in preajma Mantuitorului Hristos si a grupului Sau de apostoli inainte de rastignirea si moartea Domnului si primele care afla de la inger vestea Invierii celei mai presus de fire in Duminica Pastilor.
Ce cautau aceste femei in dimineata Invierii la mormant, ne spune pericopa evanghelica de astazi, aratand cum Iosif din Arimateea, sfetnic credincios, admirator si ucenic in taina al Domnului Hristos, a cerut guvernato­rului Pontiu Pilat trupul lui Iisus, pentru a-l inmormanta. A cumparat panza de in, I-a inmiresmat trupul si l-a infasurat in graba, pentru ca se apropia ceasul in care incepea la iudei sarbatoarea Pastilor, si l-a depus in propriul sau mormant, un mormant nou, sapat in stanca.

In dimineata Invierii, femeile mironosite venisera sa desavarseasca ritualul ungerii cu mir, facut in graba vineri catre seara, intrebandu-se una pe alta: „Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?” (Mc. 16, 3), pentru ca iudeii, auzind ca Iisus Hristos spusese ca „dupa trei zile va invia” (Mt. 27, 63), au solicitat, pentru mai multa „siguranta”, pecete si paza guvernamentala la mormant.

1„Venind femeile mironosite, au gasit piatra rasturnata de pe mormant si un tanar sezand in partea dreapta, imbracat in vesmant alb, si s-au spaimantat. Iar el Ie-a zis: Nu va inspaimantati! Cautati pe Iisus Nazarineanul Cel rastignit? A inviat! Nu este aici. Iata locul unde L-au pus. Dar mergeti si spuneti ucenicilor Lui si lui Petru ca va merge in Galileea mai inainte de voi; acolo Il veti vedea, dupa cum v-a spus. Si iesind, au fugit de la mormant, ca erau cuprinse de frica si de uimire, si nimanui nimic n-au spus, caci se temeau” (Mc. 16, 4-8], ne spune Evanghelia astazi.

Iubiti credinciosi,
Un lucru ne apare tuturor cat se poate de clar in faptul invierii Domnului — nimeni nu a crezut ca El a inviat din morti! Nimeni! Nici cei care au cerut lui Pilat sa fie rastignit, dar nici cei care au fost martori minunii ce s-a facut de la ceasul al saselea pana in ceasul al noualea, cand intuneric si cutremur au cuprins intreg pamantul. N-au crezut ca Mantuitorul a inviat nici chiar ucenicii Lui (Mc. 16, 11-14), desi L-au auzit in mai multe randuri spunandu-le ca va fi dat in mainile necredinciosilor care-L vor omori, iar a treia zi va invia (Mt. 16, 21; 17, 23; 20, 19; 26, 61). In fine, n-au crezut ca Iisus Hristos a inviat nici femeile mironosite, care au venit duminica dimineata sa unga trupul mort al lui Iisus cu miresme…
Ceea ce, insa, nu au crezut contemporanii si conatio­nalii lui Hristos, ceea ce n-au crezut nici multi dintre urmasii acelora, ceea ce nu au crezut nici ucenicii Sai si nici femeile mironosite… iata ca s-a intamplat! Hristos a inviat din morti, biruind moartea, pravalind piatra de la usa mormantului Sau, dar si de pe mormantul nostru, pentru ca El nu a inviat pentru Sine, ci pentru noi. Nu Si-a dat viata pentru Sine; n-a murit din slabiciune — pentru ca nu a stiut, ori nu a putut sa Se apere de furia necredinciosilor iudei — ci a murit pentru a invia si a ne invia si pe noi, pravalind piatra de pe usa mormantului nostru.

Dragii mei,
Pentru multi dintre noi, cea mai mare catastrofa si cea mai mare drama care ni se poate intampla in viata este moartea. De ea fugim cel mai mult. Fiecare dintre noi ne agatam cu toate sperantele noastre de viata aceasta. De ce? Pentru ca, in mod gresit socotim ca moartea este sfarsitul „vietii”; iar nu „viata” este sfarsitul mortii. Pentru ca si noi, ca si ucenicii Mantuitorului si femeile mironosite, calatorim in aceasta viata cu intrebarea: „Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?” Cine va preface moartea noastra in „viata”? Si, din pacate, mai sunt si astazi unii care nu cred ca dincolo de moarte este viata si, pentru aceasta, abordeaza moartea ca pe cea mai mare tragedie care li se poate intampla, desi aceasta este un lucru pe cat de comun, pe atat de firesc si de sigur. Cu totii, vrem-nu vrem, ne apropiem de moarte cu fiecare clipa pe care o traim si, iata, evanghelia de astazi ne arata ca in Hristos moartea este Inviere, caci prin Invierea Sa Hristos a prefacut moartea in „viata”.
Mentalitatea aceasta, gandirea aceasta pamanteasca pe care au avut-o cei din vremea Mantuitorului, vazand in Hristos „un invatator mort”, chiar daca unul de exceptie, ne pandeste de multe ori si pe noi, cel putin la nivelul subconstientului, atunci cand privim moartea ca pe „marea catastrofa finala a existentei noastre”. Nici nu vrem sa vorbim despre ea! Nici nu acceptam sa ni se spuna ca intr-o zi vom muri si noi, desi ziua aceea nu ar fi altceva decat ziua intrarii noastre in Imparatia Mantuitorului Hristos Cel inviat!
Femeile mironosite constata astazi pentru noi toti ca moartea care ne sperie atat de mult duce, de fapt, la inviere. Duce la viata in Hristos, cu o conditie, insa: sa-L slujim pe Domnul Hristos ca Dumnezeu adevarat, si El va ridica piatra de pe mormantul mentalitatii noastre pamantesti.

Ce invatam din evanghelia de astazi?

Invatam ca trebuie sa-L slujim pe Dumnezeu dupa putinta si intelegerea noastra, si El va avea grija sa pravaleasca aceasta „piatra” grea care ne tine legate mintea si gandirea mai mult de cele materiale, de cele trecatoare, si nu ne lasa sa-L intelegem asa cum ni S-a revelat El. Cititi Sfintele Evanghelii si vedeti ca Mantuitorul nu S-a aratat preocupat atat de cele din lumea aceasta, cat de cele de dincolo! Nu S-a aratat niciodata ingrijorat de faptul ca – de exemplu – romanii cotropisera Tara Sfanta, chiar daca iudeii vedeau in El pe „liderul eliberator” de aceia; nu L-a interesat cine era rege in vremea aceea peste Israel, cu toate ca Irod s-a temut de El ca ii va lua locul; nu L-a interesat politica! Intotdeauna mesajul invataturilor Sale avea in vedere pregatirea pentru lumea si viata de dincolo de moarte, pentru Imparatia Cerurilor.
Apropo de politica! In aprilie 2007 Parlamentul Romaniei l-a suspendat pe presedintele tarii, provocand o serie intreaga de opinii pro si contra. A fost un fapt cat se poate de controversabil intr-o „democratie”! Biserica a fost chemata si ea sa-si spuna un punct de vedere si, iata ce a fost de precizat: cauzele acestei „galcevi a inteleptilor cu lumea” nu trebuiesc cautate numaidecat in imediatul lumii politice de atunci si de astazi! Ar trebui sa ne intoarcem la anul 1789 cand, prin Revolutia Franceza, s-au pus bazele unui sistem politic fara de Dumnezeu. Trebuie s-o spunem foarte clar: nu Dumnezeu a conceput „democratia”, Dumnezeu a instaurat „teocratia”, iar Sfanta Scriptura a Vechiului Testament ne arata ce fel si cum anume erau randuiti „conducatorii” poporului Sau si, mai ales, dupa care „Constitutie”: erau alesi de Dumnezeu si randuiti de Acesta cu ungere sfanta, iar nu cu „mandat de serviciu” pe patru sau cinci ani. Punand pe „om” in centrul lumii, iar nu pe Dumnezeu — Stapanul ei, oamenii L-au izgonit pe Acesta din viata publica, inlocuind sistemul teocratic cu cel democratic, construit de oameni, pentru oameni si, de cele mai multe ori, cu oameni care au prea putin de-a face cu Dumnezeu. Unde a fost Dumnezeu in toata acea tulburare? Acolo unde L-au izgonit si L-au marginalizat oamenii: in sufletele unora care au inteles demult ca Dumnezeu nu mai poate avea prea mult de-a face cu acest sistem politic neteocratic.
Inca un lucru: ma gandesc de multe ori si sunt uimit de faptul ca Dumnezeu nu s-a „grabit” deloc sa descopereoamenilor de stiinta atatea „secrete” ale lumii acesteia! Iata, omul a descoperit abia de curand, in ultimele secole, secretele si mijloacele de imbunatatire a conditiilor de viata, si vreau sa va intreb: a devenit, odata cu exploatarea acestora, omul mai bun? A devenit cumva mai intelept, folosind toate aceste cuceriri ale stiintei si tehnicii, sau a devenit doar mai inteligent si mai informat? Din pacate, nu a devenit si mai intelept, pentru ca evenimente cutremuratoare la care asistam in ultima vreme, si a caror cauza nu este decat omul (razboaie cu arme ultraperformante de distrugere in masa, calamitati “naturale” ca urmare a distrugerii ecosistemului, etc.) explica de ce I-au fost „indiferente”, parca, lui Dumnezeu, milenii intregi, atatea „facilitati”, fara de care acum noi nici macar nu concepem ca am mai putea trai — automobilul, electricitatea, telefonul, mijloacele moderne de comunicare in masa, „inteligenta” cibernetica, internetul etc. Nu vreau sa spun, Doamne fereste, ca acestea sunt rele, ci ca raul decurge din folosirea lor in mod distructiv, spre hranirea orgoliului si ambitiilor unora in detrimentul altora, pentru suprematie militara, politica sau economica, impotriva omului, creand adevarati monstri care lupta impotriva binelui, frumosului si chiar impotriva vietii. Astfel, poate ar trebui sa ne intrebam daca nu cumva am fi fost mai „buni” si mai „intelepti” fara ele…
Acum intelegeti de ce Mantuitorul Iisus Hristos S-a aratat prea putin preocupat de viata aceasta trecatoare? Prin invatatura Sa, El S-a aratat interesat mai ales de viata noastra de dincolo, pravalind piatra de la usa mormantului ce statea in calea „invierii” noastre. Si, pentru noi, care vom intelege sa-L slujim asa cum ne-a cerut-o El, facandu-ne datoria de buni credinciosi, este gata sa pravaleasca si piatra de pe mormantul nostru, de pe viata noastra, ca sa putem trai in veci impreuna cu El, Amin!”

(† Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

1

ganduridinortodoxie

1

Sfantul Vasile al Kineșmei: Puterea nadejdii crestine

(fragment)

[…]

La acest mare moment al mortii Domnului rastignit n-a fost de fata nici unul din ucenicii Lui, afara numai de Ioan. Ei s-au ascuns. Frica a biruit iubirea lor de Invatator. Mai credincioase si devotate I-au fost femeile, care si inainte, in Galileea, Il urmasera, se ingrijisera de El si slujisera din averea lor Lui si Apostolilor. Primejdia ce le ameninta din partea urii arhiereilor si a grosolaniei gloatei fanatice n-a biruit iubirea lor si nu le-a facut sa plece de la cruce.

„Uita-te la osardia lor, striga Ioan Gura de Aur. Ele L-au urmat ca sa Ii slujeasca si nu s-au despartit de El nici macar in mijlocul primejdiilor. De aceea au vazut: au vazut cum a strigat El, cum Si-a dat duhul, cum pietrele s-au despicat si toate celelalte. Si ele Il vad primele pe Iisus – dispretuita par­te femeiasca se bucura cea dintai de vederea inaltelor buna­tati. In aceasta se vede cu osebire si barbatia lor. Ucenicii au fugit, pe cand acestea au stat de fata. Vezi barbatia femeilor? Vezi dragostea lor inflacarata? Vezi darnicia lor in cheltuieli si hotararea de a infrunta moartea insasi? Sa urmam si noi, barbatii, femeilor, neparasindu-L pe Iisus in ispite.”

1Cu adevarat, mare a fost osardia sfintelor femei mironosite, inflacarata si statornica a fost dragostea lor de Domnul. Libera de orice impatimire pamanteasca, inima lor traia si respira prin Domnul; in El erau concentrate toate ganduri­le, dorintele si nadejdile lor, in El se afla toata comoara lor. Pentru Invatatorul lor iubit, ele isi parasesc cu bucurie case­le, rudeniile si cunoscutii, uita de slabiciunea femeiasca, nu se infricoseaza de cruzimea numerosilor Lui vrajmasi, peste tot Il urmeaza fara abatere in viata Lui de pribegie, fara a se teme de ostenelile si de greutatile legate de aceste peregrinari si indurand cu rabdare toate lipsurile.
N-ar fi fost de mirare daca sfintele femei, inconjurandu-L pe Iisus Hristos cu grijile si atentia lor, L-ar fi urmat in zilele Lui de glorie, cand toata Galileea si Iudeea rasunau de faima Lui, cand multimile de popor se strangeau la El din toate partile ca sa-I auda invatatura si sa-I vada minunile, cand sutele de bolnavi care primisera vindecare povesteau cu entuziasm despre bunatatea si mila Lui, despre puterea Lui facatoare de minuni, raspandind peste tot gloria numelui Lui. Atunci erau multi cei care Il urmau, atrasi de rasunetul faimei Lui, si in asta nu era nimic uimitor: gloata se lasa intotdeauna momita de sclipirile mincinoase ale stralucirii exterioare si ii place sa urmeze idolii la moda.
A ramane insa credincioa­se Invatatorului in clipele grele ale injosirii Lui, a nu-L para­si in vremea patimirilor, cand orice expresie a compasiunii putea sa provoace o explozie1 de jigniri si de ocari din partea gloatei dezlantuite, aduse la turbare de clevetirile arhiereilor, atunci cand insusi stalpul credintei, Apostolul Petru, s-a clatinat si a dat inapoi in fata primejdiei de a fi socotit ucenic al Domnului – pentru aceasta a fost nevoie de o mare barbatie si de o dragoste fara margini. Faptul ca mironositele au ramas credincioase in clipe ca acestea a fost semnul unor inimi mari si nobile. Si dragostea sfintelor femei a trecut cu bine prin incercare: ele n-au plecat de la cruce. Pana in ultimul moment, cand piatra grea pravalita la intrarea in mormant L-a ascuns de ele pe Dumnezeiescul Invatator, nu si-au desprins de la El privirile iubitoare.
Ele au parasit ultimele gradina unde a fost ingropat Domnul, si pentru asta au primit primele vestea plina de bucurie a Invierii – la inceput de la ingerul cel purtator de lumina, apoi de la Insusi Mantuitorul. Maria Magdalena, cea mai credincioasa si devotata ucenica a Lui, a fost invrednicita prima de negraita bucurie de a-L vedea pe Domnul inviat. Prin aceasta aratare Domnul a recunoscut, parca, sfintenia si maretia iubirii femeilor.
Este interesant de remarcat ca nici in Evanghelie, nici in Faptele si Epistolele Apostolilor nu se pomeneste vreo feme­ie care sa fie impotriva lui Hristos sau impotriva invatatu­rii Lui. In timp ce din partea barbatilor Domnul a intalnit adeseori necredinta, nerecunostinta, batjocura, dispret, ura care, tot sporind, s-a prefacut intr-o intreaga mare de rautate dezlantuita in jurul Crucii, din partea femeilor vedem sincer devotament, grija miscatoare si dragoste plina de abnegatie. Pana si paganele, cum ar fi Claudia Procula, sotia lui Pilat, nutresc fata de El un respect profund.
De ce? „Deoarece femeile sunt mai putin dezvoltate mintal decat barbatii”, vor spune, fara indoiala, unii necredinciosi. Nu, nu de asta, ci deoarece femeile au o inima mai sensibila, si cu inima lor simteau adevarul si frumusetea morala a invataturii lui Hristos. Adeseori, femeia n-are nevoie de dovezi intelectuale, logice: in viata ei este mai important simtamantul, si cu simtamantul percepe adevarul. Acest mod de cunoastere a adevarulul este, adeseori, mai de nadej­de, mai sigur si mai rapid in ce priveste crestinismul, unde exista atatea lucruri ce se descopera nu mintii iscoditoa­re si ingamfate, ci inimii curate si credincioase, deoarece, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel,

Dumnezeu Si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti… pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari. Caci scris este: „Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati voi nimici-o”… Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna intelep­ciunea lumii acesteia? (I Cor. 1, 27, 19-20).

1Si cu ce entuzi­asm ascultau femeile cuvintele Dumnezeiescului Invatator! Sa ne amintim macar de Maria din Betania, care-si uitase datoria de gazda primitoare si alesese „partea cea buna” la picioarele Mantuitorului, pentru a asculta minunatele Lui cuvinte. Si cum puteau femeile sa nu ia aminte la cuvintele Domnului si sa nu se daruiasca din tot sufletul noii si marii invataturi ce inalta femeia la aceeasi vrednicie cu barbatii, fiindca in Hristos

nu este parte barbateasca si parte femeiasca (Gal. 3, 28)?!

Toti sunt egali inaintea lui Dumnezeu, pen­tru toti deopotriva a patimit si a murit Domnul si toti au acelasi drept la fericirea viitoare a vietii vesnice. In vechea lume pagana nu era nici pomeneala de asemenea egalitate: femeia era intotdeauna intr-o pozitie subordonata, asuprita si dispretuita. „Dispretuita parte femeiasca”, zice Ioan Gura de Aur – parte a carei viata a fost atat de plina de necazuri si umilinte, incat n-avea cum sa nu simta, cu inima recunosca­toare, marea binefacere pe care o deschidea inaintea ei religia crestina prin luminoasele perspective ale bucuriei, dragostei si respectului. Iata de ce chiar de la inceputul istoriei crestine intalnim in paginile ei multe nume de femei care, prin taria si sinceritatea credintei lor, prin osardia si ravna lor, prin nevointa lor, nu au fost mai prejos decat marii Drepti. Numele Marilor Mucenite Varvara, Ecaterina, Parascheva, Olgai si Ninei celor intocmai cu Apostolii, Mariei Egipteanca si ata­tor altora ne vorbesc despre treptele supreme ale desavarsirii si sfinteniei crestine la care au ajuns femeile credincioase.

[…]

Sfantul Ignatie Briancianinov – “stalpul” care ne trebuie!

1

***

1

Despre starea de moarte a duhului omenesc

– fragment din Predica Sf. Ignatie Briancianinov la Duminica Mironositelor –

(de mentionat ca Sfantul a murit chiar intr-o zi cand Biserica praznuia Duminica Mironositelor, in anul 1867)

2

“Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?”

Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume inteles de taina. El e atat de ziditor ca dragostea de aproapele si dorinta ca el sa capete folos duhovnicesc nu ne ingaduie sa-l trecem sub tacere.

Mormantul este inima noastra. Inima a fost candva biserica; ea s-a facut mormant. In el intra Hristos prin taina Botezului ca sa salasluiasca intru noi si sa lucreze intru noi. Atunci inima este sfintita ca biserica a lui Dumnezeu. Noi ii rapim lui Hristos putinta de a lucra atunci cand dam viata omului nostru celui vechi, cand lucram mereu dupa imboldul vietii noastre cazute, al ratiunii noastre otravite de minciuna. Hristos, Care a fost adus prin Botez in suflet, continua sa ramana in noi, dar este ca ranit si omorat de purtarea noastra. Biserica nefacuta de mana a lui Dumnezeu se preface in mormant stramt si intunecos.
La intrarea acestuia este pravalita o piatra mare foarte. Vrajmasii lui Dumnezeu pun la mormant straja, pecetluiesc deschizatura astupata cu piatra, legand prin pecete piatra de stanca pentru ca, in afara greutatii, si pecetea sa nu ingaduie nimanui a se atinge de piatra. Vrajmasii lui Dumnezeu vegheaza ei insisi asupra pazei mortului! Ei au nascocit si au randuit toate piedicile cu putinta pentru a preintampina Invierea, pentru a o impiedica, pentru a o face cu neputinta. Piatra este acea boala a sufletului prin care se pastreaza neatinse toate celelalte boli, si pe care Sfintii Parinti o numesc nesimtire. “Ce fel de pacat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune multi. Dupa definitia Parintilor, nesimtirea este starea de moarte a simturilor duhovnicesti, este moartea nevazuta a duhului omenesc in ce priveste lucrurile duhovnicesti, el fiind totodata viu fata de lucrurile materiale. Se intampla uneori ca, in urma unei indelungate boli trupesti, sa se cheltuiasca toate puterile, sa paleasca toate calitatile trupului: atunci boala, neafland hrana, inceteaza sa mai sfasie trupul; ea il paraseste pe bolnav, lasandu-l istovit, ca mort, neinstare sa faca nimic din pricina istovirii de catre suferinte, din pricina cumplitei, mutei stari bolnavicioase care nu se vadeste prin nicio suferinta aparte. Acelasi lucru are loc si in sufletul omenesc. Viata nepasatoare petrecuta vreme indelungata in mijlocul imprastierii statornice, in mijlocul pacatelor statornice savarsite de buna voie, in uitare de Dumnezeu, de vesnicie, in neluare-aminte sau in luarea-aminte cat se poate de superficiala la poruncile si invatatura Evangheliei: ei bine, aceasta viata rapeste duhului nostru impreuna-simtirea fata de lucrurile duhovnicesti, il omoara in privinta lor. Fara a inceta sa mai fiinteze, acestea sunt pentru el ca si cum n-ar fi, intrucat viata lui in ce le priveste a incetat: toate puterile lui sunt indreptate numai spre material, spre vremelnic, spre desertaciune, spre pacat. Oricine vrea sa cerceteze fara impatimire si in chip temeinic starea sufletului sau va vedea cat de mare este insemnatatea ei, va vedea cat de grea este ea, va recunoaste ca ea este vadire si marturie a starii de moarte a duhului.
Cand vom vrea sa ne indeletnicim cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu, ce plictiseala ne va apuca! Ce greu de inteles, ce putin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim sa scapam mai repede de aceasta lectura! De ce? Pentru ca nu avem impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Cand ne sculam la rugaciune, ce uscaciune, ce raceala simtim! Cum ne grabim sa terminam rugaciunea noastra superficiala, plina de imprastiere! De ce? Fiindca suntem straini de Dumnezeu: credem in existenta lui Dumnezeu cu o credinta moarta; El nu exista pentru simtirea noastra. Pentru ce am uitat de vesnicie? Suntem cumva scosi din randul celor ce trebuie sa intre in necuprinsul ei taram? Oare nu ne asteapta moartea, asa cum ii asteapta si pe ceilalti oameni? Si atunci, pentru ce am uitat de vesnicie? Fiindca ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindca niciodata nu ne gandim si nu vrem sa ne gandim la vesnicie, fiindca am pierdut pretioasa ei presimtire si am dobandit un fel mincinos de a simti pribegia noastra pamanteasca. Acest fel mincinos de a simti ne infatiseaza ca nesfarsita viata noastra pamanteasca. Suntem atat de amagiti si atrasi de el incat randuim potrivit lui toate faptele noastre, aducand puterile sufletului si trupului jertfa stricaciunii, neingrijindu-ne deloc de lumea cealalta, care ne asteapta: si, totusi, va trebui negresit sa devenim vesnici locuitori ai acelei lumi. De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea desarta, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osandirea aproapelui, batjocurile muscatoare? De ce petrecem multe ceasuri in cele mai desarte distractii fara a simti nicio greutate, de ce nu ne mai saturam de ele, de ce ne straduim sa trecem de la o indeletnicire desarta la alta si nu vrem sa dam macar cateva clipe cercetarii pacatelor noastre, plansului pentru ele? Fiindca am dobandit impreuna-simtire fata de pacat, fata de tot ce este desartaciune, fata de tot lucrul prin care intra pacatul in om si prin care se pastreaza pacatul in om; fiindca am pierdut impreuna-simtirea fata de toate indeletnicirile prin care intra in om virtutile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se inmultesc si se pastreaza in om. Nesimtirea este sadita in suflet de lumea cea vrajmasa lui Dumnezeu si de ingerii cazuti cei vrajmasi lui Dumnezeu, cu impreuna-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creste si se intareste prin vietuirea dupa principiile lumesti; ea creste si se intareste atunci cand omul urmeaza propriei sale ratiuni si voi cazute, cand el paraseste slujirea lui Dumnezeu si cand slujeste lui Dumnezeu cu nepasare.
Cand nesimtirea se atinge de suflet si devine insusire a lui, lumea si stapanitorii acestea lumi pun pe piatra pecetea lor. Aceasta pecete sta in impartasirea duhului omenesc cu duhurile cazute, in insusirea de catre duhul omenesc a intiparirilor lasate in el de catre duhurile cazute, in supunerea fata de silnica inraurire si stapanire a duhurilor lepadate. Cine ne va pravali noua piatra de pe usa mormantului? Intrebarea este plina de grija, intristare, nedumerire. Simt aceasta grija, aceasta intristare, aceasta nedumerire acele suflete care s-au indreptat spre Domnul, care au parasit slujirea lumii si pacatului. Inaintea privirii lor se descopera, in toata infricosatoarea sa cuprindere si insemnatate, boala nesimtirii. Ele doresc si sa se roage cu strapungere, si sa se indeletniceasca cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu in afara oricarei alte citiri, si sa isi vada necurmat pacatosenia, sa se indurereze pentru ea fara incetare: intr-un cuvant, doresc sa devina ale lui Dumnezeu. Si aceste suflete intampina inauntrul lor o impotrivire neasteptata, necunoscuta de catre slujitorii lumii: nesimtirea inimii. Inima, pe care viata nepasatoare dinainte a ranit-o de moarte, nu da niciun semn de viata. In zadar aduna mintea ganduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre multimea pacatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfatarile raiului; in zadar se straduieste mintea sa loveasca in inima cu aceste ganduri: inima ramane fara impreuna-simtire fata de ele, de parca nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici pacatele, nici starea de cadere si pierzare nu ar avea cu ea nicio legatura. Ea doarme somn adanc, somn de moarte: ea doarme, adapata si imbatata cu otrava pacatului.
Cine ne va pravali noua piatra de pe usa mormantului? Piatra aceasta e mare foarte. Dupa povata Sfintilor Parinti, pentru nimicirea nesimtirii se cere din partea omului o lucrare statornica, rabdatoare, neincetata impotriva ei, o viata statornica, evlavioasa, de trezvie. Numai cu propriile silinte ale omului nu poate fi omorata aceasta moarte a duhului omenesc: nesimtirea este nimicita prin lucrarea harului dumnezeiesc. Acest fel de lupta impotriva vietii de nesimtire – insa, la porunca lui Dumnezeu, ingerul Lui se pogoara in ajutorul sufletului ostenit si impovarat, pravaleste piatra impietririi de la inima, umple inima de umilinta, vesteste sufletului Invierea, care este urmare obisnuita a umilintei statornice.
Umilinta este primul semn al invierii inimii fata de Dumnezeu si de vesnicie. Ce este umilinta? Umilinta este simtirea de catre om a milei si impreuna-patimirii fata de sine insusi, fata de starea sa nenorocita, fata de starea sa de cadere, fata de starea sa de moarte vesnica. Despre ierusalimitenii care au fost adusi la aceasta asezare sufleteasca prin propovaduirea Sfantului Apostol Petru si au primit crestinismul, Scriptura spune ca s-au umilit cu inima (Fapte 2, 37). Nu avea trupul Domnului nevoie de mirul pretios al mironositelor. Prin Inviere, el a luat-o inaintea ungerii cu mir: dar sfintele femei, cumparand mirul din timp, mergand dis-de-dimineata, o data cu primele raze ale soarelui, la mormantul de viata purtator, neluand in seama straja care pazea mormantul si pe Cel ingropat in el, au aratat si dovedit cu fapta asezarea inimii lor fata de Domnul. Darul lor s-a aratat a fi de prisos insa el a fost rasplatit insutit prin aratarea ingerului nemaivazut de catre femei, prin vestea – ce nu putea fi data decat unor oameni preaplini de credinta – a Invierii Dumnezeu-Omului si a invierii, o data cu El, a omenirii.
N-are nevoie pentru Sine Dumnezeu sa-I inchinam viata noastra, sa inchinam toate puterile noastre slujirii Lui: noi avem neaparata nevoie de aceasta. Sa le aducem ca pe un mir la mormantul Domnului. Sa cumparam din vreme mir – aplecarea cea buna a voii noastre. Din tineretile noastre sa ne lepadam de toata aducerea de jertfe pacatului: cu acest pret sa cumparam mirul – aplecarea cea buna a voii noastre. Slujirea pacatului nu poate fi imbinata cu slujirea lui Dumnezeu: prima o nimiceste pe a doua! Sa nu ingaduim pacatului sa omoare in sufletul nostru impreuna-simtirea fata de Dumnezeu si fata de tot ce este dumnezeiesc! Sa nu ingaduim pacatului sa ne pecetluiasca cu pecetile sale, sa capete asupra noastra stapanire silnica. Cine a inceput sa slujeasca lui Dumnezeu din zilele tineretii nestricate si a ramas cu statornicie in aceasta slujire, acela e supus neincetatei inrauriri a Sfantului Duh, este pecetluit cu haricele, atotsfintele peceti care purced din El, dobandeste la vremea potrivita cunoasterea cu lucrul a Invierii lui Hristos, invie in Hristos cu duhul, se face, prin alegerea si porunca lui Dumnezeu, propovaduitor al Invierii inaintea fratilor sai. Cine s-a robit pacatului din nestiinta sau tarat de pacat, a intrat in impartasire cu duhurile cazute, s-a alaturat lor, a pierdut in duhul sau legatura cu Dumnezeu si cu locuitorii cerului, acela sa se tamaduiasca prin pocainta. Sa nu amanam tamaduirea noastra de pe o zi pe alta, ca sa nu vina fara veste moartea, sa nu ne rapeasca pe neasteptate, ca sa nu ne aratam neinstare a intra in salasurile nesfarsitei odihne si praznuiri, ca sa nu fim aruncati, ca niste neghine netrebnice, in focul iadului, ce arde vesnic si nu mistuie niciodata.
Tamaduirea bolilor invechite se savarseste nu atat de grabnic si nu atat de lesne cum isi inchipuie nestiinta. Nu fara temei ne daruieste milostivirea lui Dumnezeu vreme de pocainta; nu fara temei toti sfintii il rugau pe Dumnezeu sa li se daruiasca vreme de pocainta. Este nevoie de vreme pentru stergerea intiparirilor pacatoase, pentru ruperea pecetilor pacatului; este nevoie de vreme ca sa ne pecetluim cu pecetile Sfantului Duh; este nevoie de vreme ca sa ne curatim de intinaciune; este nevoie de vreme ca sa ne imbracam in hainele virtutilor, ca sa ne impodobim cu insusirile placute lui Dumnezeu cu care sunt impodobiti toti locuitorii cerului. In omul pregatit pentru aceasta invie Hristos, si mormantul – inima- se preface iar in biserica a lui Dumnezeu. Invie, Doamne, mantuieste-ma, Dumnezeul meu (Ps. 3,7): in aceasta tainica si totodata adevarata Inviere a Ta sta mantuirea mea. Amin”.

(Sfantul Ignatie Briancianinov – Predici, Editura Sophia, Bucuresti, 2008).

2

1

Predicile Sfantului Luca al Crimeei si Parintelui Sofian Boghiu: Cum putem merge pe calea sfintelor femei?

1

Sfantul Luca al Crimeii – Predica rostita in Duminica Femeilor Mironosite

“Astăzi Sfânta Biserică pomeneşte şi preamăreşte pe sfintele femei mironosiţe, primele martore ale invierii lui Hristos. A binevoit Domnul ca anume ele să-L vadă primele Inviat din morţi. Cine au fost aceste sfinte femei? De ce sunt numite mironosiţe? Acestea au fost femeile care L-au iubit cu toată inima pe Domnul Iisus Hristos, care I-au slujit cu multă grijă in toate nevoile vieţii Lui in trup, care impreună cu Apostolii invăţau, ascultând sfintele Lui cuvântări, pe care putem să le numim chiar femei-apostoli.
1Pe una dintre ele si cea mai inflăcărată, Maria Magdalena, o numesc intocmai cu Apostolii. Când citim că Domnul Iisus Hristos S-a arătat mai intâi femeilor mironosiţe, apare o intrebare firească: de ce nu S-a arătat intâi de toare Preasfintei Sale Maici? In Evanghelie nu găsim nici o menţiune că Domnul S-ar fi arătat ei. Sfântul Dimitrie, mitropolitul Rostovului, spunea că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu era in rândul acelor femei mironosiţe cărora li S-a arătat Domnul, fiindcă în Evanghelia de la Marcu se spune că a venit la mormântul Domnului Maria Magdalena şi altă Maria; şi Sfântul Dimitrie al Rostovului spune că cealaltă Marie era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Putem să fim de acord cu o astfel de tâlcuire a marelui sfânt? Nu, necătând la profunda noastră dragoste si respect faţă de dânsul. Pentru că aţi auzit in Evanghelia de ieri de la priveghere cuvintele Sfântului Apostol Marcu, despre faptul că Domnul odată inviat S-a arătat prima dată Mariei Magdalena. Dacă aşa vorbeşte Sfântul Apostol, inseamnă că aşa a si fost.

De ce S-a arătat Domnul mai intâi femeilor mironosiţe, iar nu Preacuratei Sale Maici? De ce nu S-a arătat Sfinţilor Săi Apostoli?

Pentru că Domnul cunoştea inima femeiască. Ştia că ea este extrem de sensibilă si plină de dragoste, atinge tot ce este măreţ, tot ce este tainic, tot ce este sfânt, mult mai uşor decât o fac inimile mai dure ale bărbaţilor, fiindcă acestora le este propriu să primească totul cu multă reflecţie, să creadă intâi de toate raţiunii minţii lor.
La femei nu este aşa. Ele nu reflectă atât de mult cum o fac bărbatii. Acestea cuprind cu inimile lor curate toata dreptatea, tot adevarul rapid si usor. Există două feluri de cunoaştere — cunoaşterea cu mintea si cunoaşterea cu inima, acea cunoastere cu inima pe care filosofii o numesc cunoaştere intuitivă. Cu inima se cunoaşte ce este mai important — ceea ce nu poate cunoaşte mintea. Inima este organul cunoaşterii superioare, a comuniunii noastre cu Dumnezeu, cu toată lumea nevăzută. Inima de femeie intr-o măsură mult mai mare decât cea de bărbat dispune de această capacitate a cunoaşterii intuitive, a cunoaşterii nemijlocite, fără multe raţionamente. In aceasta constă marele avantaj al femeilor faţă de bărbaţi.

Anume de aceea bisericile noastre sunt pline de femei. Femeile, cu inima lor, se adresează mai uşor Domnului Iisus Hristos, mai uşor primesc si cunosc tot ce este sfânt. Mărire femeilor!

Astăzi este marea sărbătoare creştină a femeilor, zi în care în persoana sfintelor femei mironosiţe se preamăreşte si se preaînalţă inima femeiască. Există ziua de 8 martie dedicată femeilor. Dar ziua creştină a femeilor este mult mai importantă. De ce oare? Pentru că noi sărbătorim cel mai sfânt dintre toate drepturile omeneşti, pe care l-au primit femeile de la insuşi Domnul Iisus Hristos: dreptul tuturor femeilor la atingerea celei mai inalte demnităţi omeneşti, sfinţenia; dreptul la cea mai apropiată prietenie cu Domnul Iisus Hristos, dreptul de a fi inălţate mai presus de orice. Pentru că, spuneţi-mi, cine este mai mare decât sfintele muceniţe, decât cea intocmai cu Apostolii Maria Magdalena sau Nina, luminătoarea Georgiei? Cine este mai inaltă decât ceata cuvioaselor femei?

Ele sunt vârful demnităţii omeneşti. Si această demnitate au primit-o femeile astăzi in persoana femeilor mironosiţe.

Să ne intoarcem acum la acea intrebare pe care am pus-o la inceput: de ce Domnul Iisus nu S-a arătat intâi de toate Preacuratei Sale Maici, după cum ar fi dorit inimile noastre?

Noi vom da o explicaţie diferită decât cea pe care a dat-o Sfântul Dimitrie al Rostovului: de aceea nu S-a arătat Domnul Iisus Hristos Preacuratei Sale Maici, pentru că toate apariţiile Lui de după Inviere au avut un singur scop: să le incredinţeze pe mironosiţe, să-i incredinţeze pe Apostoli, iar printr-inşii toată lumea creştină de adevărul Invierii Sale.
Dar să ne gândim: oare avea nevoie Hristos s-o convingă de veridicitatea invierii Lui pe Preacurata Sa Maică? Sigur că nu, pentru că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost mult mai apropiată de Fiul Său decât femeile mironosiţe si Apostolii.
Aţi auzit in Evanghelia care s-a citit că Preasfânta Fecioară. Maria, după Naşterea lui Hristos, a auzit cuvinte minunate despre Dânsul de la Ingeri, văzând inchinarea magilor, auzind cuvinte neobişnuite pe care le vorbea Copilul Iisus in templul din Ierusalim in 1mijlocul cărturarilor si fariseilor si păstra toate acestea in inima ei. Aici s-au intipărit adânc cuvintele lui Hristos, care mărturiseau despre Dumnezeirea Lui. Ea niciodată nu s-a indoit de Invierea Lui, primea toate cuvintele lui Hristos cu credinţă deplină in veridicitatea lor. Dacă se spune despre Sfinţii Apostoli că nu inţelegeau când Domnul Iisus Hristos le vorbea că va fi dat in mainile păcătoşilor, văzând inchinarea magilor, auzind cuvinte neobişnuite pe care le vorbea Copilul Iisus in templul din Ierusalim in mijlocul cărturarilor si fariseilor si păstra toate acestea in inima ei. Aici s-au intipărit adânc cuvintele lui Hristos, care mărturiseau despre Dumnezeirea Lui. Ea niciodată nu s-a indoit de Invierea Lui, primea toate cuvintele lui Hristos cu credinţă deplină in veridicitatea lor. Dacă se spune despre Sfinţii Apostoli că nu inţelegeau când Domnul Iisus Hristos le vorbea că va fi dat in mainile păcătoşilor, că Îl vor bate şi Îl vor ocăra, Îl vor răstigni pe cruce, atunci desigur, nu la fel se poate spune despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Ea a primit deplin aceste cuvinte, ştia că Îl va vedea pe Fiul Său chinuit pe Crucea de pe Golgota.

In faţa ochilor ei stătea mereu imaginea strălucind de lumina cerească a Invierii lui Hristos. Ea ştia că va fi aşa cum a spus Hristos; ştia că El nu doar va fi răstignit, dar va si invia a treia zi. De ce trebuia să fie ea convinsă, când nu se indoia de aceasta?

Toate arătările lui Hristos, repet, au avut scopul să-i convingă pe oameni de veridicitatea Invierii Lui. Iată de ce, după cum presupunem noi, Domnul Iisus Hristos nu S-a arătat Intai Preasfintei Sale Maici.
In Evanghelii nu sunt scrise multe din cele pe care le-a săvârşit Hristos, nici din cele pe care le-a invăţat El. Dacă In Evanghelie nu găsim nicăieri scris despre faptul că Domnul S-a arătat după Inviere Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, inseamnă că aceasta nu s-a petrecut. Neindoielnic că in iubirea Lui atotcuprinzătoare de Fiu S-a arătat Maicii Sale si a avut cea mai profundă comuniune cu ea după Invierea Sa. De acest fapt nu se poate indoi nici o inimă creştină. Să nu se tulbure nimeni de faptul că Domnul Iisus Hristos S-a arătat primul Mariei Magdalena si in urma ei altor femei mironosiţe.
Ştiţi că pe toţi sfinţii, pe toţi ucenicii Săi apropiaţi, Domnul i-a dat pentru noi exemplu si model. Sfinţilor Apostoli le urmează toată lumea creştină. Sfintelor femei mironosiţe trebuie să le urmeze toate femeile creştine, trebuie să meargă pe aceeaşi cale pe care au mers mironosiţele — pe calea celei mai fierbinţi supuşenii, celei mai pline de abnegaţie iubiri faţă de Domnul Iisus Hristos.
Toate femeile care trăiesc in prezent trebuie să ia exemplu de la sfintele femei mironosiţe, care I-au slujit Domnului cu tot ce-au putut — cu grija de El cu munca lor, cu dragostea fierbinte.
Domnul Iisus Hristos nu este acum cu noi. El este cu Tatăl Său pe Scaunul Slavei. Nu puteti nemijlocit sa-I aduceti Lui grijile voastre, cum i le aduceau sfintele femei mironosiţe.

Dar oare n-aţi auzit ce vorbea Domnul Iisus Hristos despre cei lipsiţi, despre cei săraci, despre toţi cei care suferă? Oare nu ştiţi că Domnui in persoana fiecărui sărac stă in faţa voastră, aşteptând grija dumneavoastră?

In cuvântarea Sa despre infricoşătoarea Judecată, El i-a condamnat pe oamenii nemiloşi pentru că nu L-au hrănit când era flămând, nu L-au imbrăcat cand era gol, nu L-au vizitat când era in temniţă. Si când cu uimire L-au intrebat pe El păcătoşii: Doamne! Când Te-am văzut flămând, sau gol, sau bolnav, sau in temniţa si nu Ti-am slujit Tie? — El le-a răspuns: Pentru ca n-aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, nici Mie nu Mi-aţi făcut!

1Dacă este aşa, inseamnă că şi in prezent fiecare inimă de femeie, care doreste să verse dragostea asupra lui Hristos, are posibilitate să facă aceasta. Oricare dintre voi poate să reverse dragostea sa, darurile sale asupra fraţilor mai mici ai lui Hristos. Aceasta va fi la fel cu slujirea pe care au dus-o sfintele femei mironosiţe. Ele duceau vasele de alabastru cu mir, ele duceau aromatele ca să ungă trupul mort al Domnului Iisus Hristos. De aceea sunt numite: mironosiţe. Iar vouă vi se cade să-I aduceţi Domnului Iisus Hristos căţui de aur, pline de tămâia milostivirii voastre faţă de săraci, de dragostea voastră, de compătimirea voastră.

Mergeţi pe calea sfintelor femei spre Hristos, mergeţi după sfintele femei mironosiţe — si veţi ajunge acolo unde se bucură şi ele cu bucurie veşnică fara sfârşit!”

20 mai 1945

(Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

***

Parintele Sofian: Cuvant la Duminica Mironositelor

fragment

“(…) Se ştie că cea mai sfântă şi cea mai firească chemare a femeii este chemarea de soţie şi de mamă. Cum sunt soţiile, aşa devin şi soţii lor. Femeia are foarte multă influenţă in 1căminul ei. Dacă este rea, căminul este compromis. Dacă este bună, face rugăciune tot timpul vieţii sale, incât să aibă o lumină şi o faţă bună cu intreaga ei familie. Cum sunt mamele, aşa sunt şi copiii lor, şi aşa este şi societatea în care trăim. Cei mai mulţi şi cei mai mari oameni nu au credinţa pe care o invaţă din carte, ci credinţa pe care le-o sădeşte in suflet mama in copilărie, cei şapte ani de acasă. Venise intr-o bună zi aici un tânăr, era inginer şi intreb: “De unde sunteţi?“, imi spune că din partea de nord a Moldovei. „Câţi copii aţi fost“?

„Părinte, am fost doisprezece copii la părinţi. Toţi trăim, avem o stare bună fiecare, câte un titlu academic, incat suntem toţi aranjaţi. Ne-a fost bucuria“, spunea el, „că in casa părintească niciodată de când ţin eu minte, de când eram prunc, nu am auzit certându-se mama cu tata. Era o armonie desăvârşită intre ei. Si astfel ne-au ajutat şi pe noi, ca acum când trăim fiecare in familia [noastră], acelaşi duh să fie la fiecare in familie. Nu ne certăm. Chiar dacă avem nişte nedumeriri, intre patru ochi ne explicăm lucrurile şi ducem o viaţă liniştită, ca să fie pildă pentru copii“.

Un inginer din zilele noastre…

Copilul, chiar când ajunge mare, trăieşte viaţa mamei. Vede cu ochii mamei, vorbeşte adeseori cu vorbele mamei, simte cu inima mamei… Mama este jumătatea copiilor, cum spune un mare filozof din vechime, Aristotel, şi de aceea rolul ei în creşterea copiilor nu-l poate înlocui nici o şcoală nici un pedagog. De râvna lor, ca soţii şi mame, atârnă buna creştere a copiilor, sănătatea şi bunăstarea familiei şi insuşi viitorul şi valoarea poporului în care sunt asemenea mame şi soţii vrednice.
Era un mare filozof şi un orator păgan, în timpul marilor Părinţi din veacul al patrulea, se chema Libanius, era orator vestit şi se prezentau [la el] studenţi ca Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare sau Grigorie Teologul şi alţi mulţi studenţi iluştri, creştini. S-a informat (…), a aflat că toţi erau creştini şi mamele erau creştine. Si a spus intr-un avânt de admiraţie: „Ce admirabile mame au creştinii! Cresc asemenea copii…“! Aşa ar trebui să spunem şi noi [despre] neamul românesc: „Ce admirabile mame are acest neam, de se ridică asemenea vlăstare, frumoase, luminoase, cinstite, cu toate insuşirile unui Om adevărat, scris cu O mare“!
Se spune că bărbatul are intâietatea minţii şi a inteligenţei. Femeia are intâietatea inimii, a sentimentului, are suflet simţitor şi delicat, făcut parcă pentru a mângâia, a alina, a pătimi, a dărui. Si aşa este. Folosiţi din plin aceste alese insuşiri cu care v-a invrednicit şi v-a inzestrat Dumnezeu!
Se spune de asemenea că femeia intrece pe bărbat in evlavie şi se ştie că in toată lumea 1şi în toate timpurile, femeile au ocupat şi ocupă cele mai multe locuri din biserici, ele fiind mai credincioase şi mai dispuse pentru jertfelnicie. Folosiţi din plin şi aceste daruri, căci prin evlavie sinceră şi prin rugăciune stăruitoare către Dumnezeu şi către toate puterile cereşti, vă veţi putea intări puterile trupeşti şi sufleteşti, veţi dobândi o anumită linişte şi o pace lăuntrică, pe care numai Dumnezeu ne-o poate da în cel mai inalt grad. Vă veţi imbogăţi astfel sufletele cu smerenia, cu credinţa, cu nădejdea, cu buna cuviinţă, cu bunătatea inimii, atât de necesare şi nouă, şi celor dimprejurul nostru. Dobândind asemenea daruri, veţi putea impărţi din ele şi celor care nu le au. Si mai ales străduiţi-vă ca asemenea virtuţi şi daruri să rodească din plin în familiile dumneavoastră.
Fraţi şi surori creştine, sfintele femei purtătoare de mir, prietene duhovniceşti cu Maica Domnului, şi toate cele care au urmat exemplul sfintei sale vieţi, s-au hrănit din plin din aceste daruri care sunt roade ale Duhului Sfânt, şi de aceea s-au invrednicit de mare cinste, şi din partea oamenilor, şi din partea lui Dumnezeu, mai ales. Astăzi, în ziua pomenirii lor, privind la frumuseţea duhovnicească a vieţii lor, să urmăm credinţa lor neşovăielnică, să râvnim a face bine cu râvna lor neobosită, să trăim în evlavie curată, in smerenie şi in bunătatea inimii, aşa cum au trăit şi ele. Ca să vă invredniciţi şi dumneavoastră, soţii şi mame creştine, şi să ne invrednicească Dumnezeu şi pe noi pe toţi, binecuvântându-ne cu binecuvântarea Celui răstignit şi înviat, Iisus Hristos Domnul, să ne puteam bucura din plin de bucuria sfintei Sale Invieri. Şi astfel pacea Lui va sălăşlui în inimile noastre, in familiile noastre, în societatea noastră, în ţara noastră şi în toată lumea. Amin.”

Rostit la 18 mai 1986

(Parintele Sofian, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

1

O alta predica a Parintelui Sofian Boghiu: Sfintele mironosiţe şi femeile creştine de azi

“Dupa cum stiti, Duminica a treia dupa Inviere este Duminica femeilor Mironosite, a credincioaselor, a gospodinelor, celor care intretineti viata in familie si in lume. Trebuie sa fiti fericite ca aveti din partea lui Dumnezeu o atentie deosebita. Si iata, prin Maica Domnului si prin sfintele femei purtatoare de mir, si dumneavoastra aveti cinstea aceasta de a avea o Duminica in an, in care sunteti cinstite in chip deosebit. Dumnezeu sa va inmulteasca harul si darul Sfantului Duh si darul dragostei crestine sa fie cu adevarat cu dumneavoastra, ca sa fiti ce trebuie sa fiti, sa intretineti caldura crestina in familie si buna intelegere. Pentru ca in familie cunoasteti ce dezastru este astazi. Nu le mai amintim pentru ca stiti dumneavoastra mai bine decat mine.
De aceea, cei care veniti la biserica, care va rugati lui Dumnezeu si aici la biserica si acasa la dumneavoastra, daca va rugati cu luare aminte, cu dragoste, cu smerenie si cu staruinta, veti avea ajutor permanent din partea lui Dumnezeu si veti fi mangaiate in necazurile dumneavoastra. S-a vorbit si vorbim si astazi despre Duminica aceasta a sfintelor femei purtatoare de mir. Nu uitati ca dumneavoastra, toate femeile crestine ortodoxe si fiicele dumneavoastra sunteti mironositele Bisericii Ortodoxe de astazi si din toate timpurile.
Copilele si tinerele fiice aduc Mir lui Hristos viata lor curata, fecioria, rugaciunea si ascultarea de parinti. Studentele si tot tineretul feminin care vin regulat la biserica, aduc si ele Mantuitorului Hristos, ca un Mir cu buna mireasma, ravna lor pentru toata fapta buna, milostenia catre cei din suferinta si ascultarea de parintele lor duhovnicesc. Mamele crestine aduc Stapanului Hristos cel mai pretios Mir crestin, adica nasterea, cresterea si educarea copiilor lor in frica de Dumnezeu. Iar mamele in varsta, bunicile si vaduvele care sunt nelipsite din sfintele biserici, aduc lui Dumnezeu mirul lacrimilor, al rugaciunilor si pastreaza cu sfintenie evlavia ortodoxa pe care o mostenim din mosi stramosi…
Iata deci ca si dumneavoastra, fiicele Bisericii Ortodoxe de astazi, sunteti urmasele mironositelor din vremea lui Hristos si purtati in inima buna mireasma a credintei, a rugaciunii si a iubirii crestine. Numai de veti alerga cu evlavie la biserica impreuna cu copiii dumneavoastra, precum alergau odinioarii sfintele mironosite la Mormantul lui Hristos.
1Despre sfintele femei va mai pot spune ca au fost momente in viata Mantuitorului Hristos, cind ele erau mai curajoase decat Apostolii. De pilda, in momentul prinderii Mantuitorului in Gradina Ghetsimani, Apostolii toti L-au parasit, afara de Sfantul Evanghelist Ioan, iar Petru Il si tradeaza si se jura de trei ori ca nu-L cunoaste pe Iisus Hristos. Insa femeile, il urmau de departe, atat la sinedriu cat si pe drumul Golgotei. Il insotesc cand Mantuitorul cade sub povara Crucii, iar mironosita Veronica Il sterge cu mahrama, care devine prima icoana cu chipul lui Hristos. Toate mironositele privesc cum Il bat in cuie si-L rastignesc intre cei doi talhari; aud ultimele cuvinte ale Mantuitorului si plang cu lacrimi amare cand Hristos isi da duhul, zicand: Savarsitu-s-a!
Dupa rastignire, cand Apostolii erau ascunsi de frica iudeilor, femeile, cu noaptea in cap, se apropie de Sfantul Mormant ca sa unga trupul Domnului, cum era obiceiul la evrei. Si tocmai atunci cand ajung la acolo si cautau trupul Domnului, gasesc mormantul Lui deschis si gol, iar un inger le spune ca Hristos a inviat, si le arata giulgiul infasurat alaturi.

Maria Magdalena, aceasta mironosita barbatoasa careia Iisus ii scoate sapte duhuri din fiinta ei si o face cea mai apriga aparatoare a crestinismului si marturisitoare a lui Hristos, plangea la mormant cand celelalte femei plecasera. Ea cauta trupul Domnului, insa mormantul era gol. Apoi intalneste pe cineva la mormant si credea ca este gradinarul. De accea il intreaba: Doamne, daca Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus si eu Il voi ridica (Ioan 20, 15).

Atunci acel gradinar, Care era Iisus Hristos, ii spune pe nume: Maria! Tonul pe care l-a 1folosit Iisus Hristos, accentul cu care a spus, au facut ca Maria sa-L recunoasca. Desi era acelasi Iisus Hristos in carne si oase, cum Se arata El mai tarziu catre Apostoli, insa avea ceva schimbat. Fara indoiala era infatisarea Sa dumnezeiasca, chipul Sau transfigurat. De aceea nu era recunoscut decat de cei care aveau cu adevarat inima curata si ochi inimii luminati.

Atunci Maria L-a recunoscut si a cautat sa se apropie de El. Si Iisus i-a spus: Nu te atinge de Mine, caci inca nu M-am suit la Tatal Meu. Mergi la fratii Mei si le spune: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru!

Nu dupa mult timp, Mantuitorul se arata ucenicilor Sai in Galileea, pe muntele Eleonului. Acolo avea sa-i gaseasca Iisus pe Apostoli adunati dupa inviere.

Iata deci, ca aceste sfinte femei au fost in preajma lui Iisus cel inviat, care Se arata din cand in cand, ca sa-i obisnuiasca pe toti cu trupul Sau inviat, pentru ca era o mare minune, caci pana atunci nimeni nu vazuse un trup inviat. Este vorba despre Hristos, Care a fost mort cu trupul si dovedit ca mort, pentru ca a fost rastignit pe Cruce. Apoi s-a facut aceasta verificare, impungand ostasii cu sulita in coasta Lui, din care a iesit sange si apa, cum spune Sfantul Evanghelist Ioan (Ioan 19, 34). Semnele mortului te lasa convins ca era mort. De aceea au predat trupul lui Hristos, in mainile lui Iosif si Nicodim ca sa-L ingroape.

Ei Il pun in mormant pe Iisus Hristos, pecetluiesc mormantul cu o lespede foarte grea, ca sa nu poata nici un apostol sa-L caute si sa-I fure de acolo. Dar, cu toate aceste masuri, Iisus razbeste pietrele groase si grele si, prin inviere, iese afara cu dumnezeiasca Sa putere, incat ii incredinteaza, in timp de patruzeci de zile, pe Apostoli si pe femeile mironosite si pe alte sute de persoane, ca Iisus Hristos a inviat din morti. Astfel Hristos, prin inviere, este o garantie a invierii noastre. Pentru ca asa cum Iisus Hristos a inviat din morti, cum spune Sfantul Apostol Pavel, asa si noi vom invia din morti.

Desi mergem cu trupul in mormant si ne acopera cu tarana si ne mananca viermii, incat trupul se transforind in praf si pulbere, aceasta pulbere va invia si se va reface trupul nostru si vom fi ca si acum, aceleasi persoane; si ne vom uni cu sufletul viu si vom forma acelasi om, acelasi barbat, aceeasi femeie care am fost si pe pamant. Si, dupa faptele noastre bune sau rele, vom trece dincolo, la judecata lui Dumnezeu, si vom petrece vesnicia intreaga asa cum ne-am dus viata in aceasta lume”.

(Ne vorbeste Parintele Sofian, Editura Episcopiei Romanului, 1997)

1

Duminica mironositelor. “Urmati-va calea, fara sa priviti inapoi sau in jurul vostru. Nu luati seama la cele ce va inconjoara; nu ascultati vorbe goale!”

1

“Orice suflet crestin curatit de pacat este mironosita, este mireasma adusa lui Dumnezeu, ce se daruieste lui Hristos”. (Sf. Iustin Popovici)

***

“Duminica de astazi ne aduce inainte exemplul sfintelor femei mironosite, din care invatam ca la biserica trebuie sa venim devreme. Ele au venit primele, dis-de-dimineata, la Mormantul Domnului, si au fost cele dintai care L-au va­zut pe Hristos inviat. Mai demult era o vorba: “Cine ajunge primul la biserica, acela primeste cel dintai harul” (ca si la scaldatoarea Vitezda). Apostolii Petru si Ioan au fugit la Domnul intrecandu-se.
O alta lectie pe care o primim de la femeile mironosite este FemeileMironosite1rabdarea. 1Ele au stat cu rabdare langa Crucea Mantuitorului, cand toti apostolii, in afara de Ioan, s-au imprastiat. Venind la Mormantul Domnului, ele au asteptat cu rabdare si au vazut in sfarsit aratarea ingerului Domnului. Cu rabdare si cu bucurie mergeau dupa Domnul prin orase si prin sate. Ascultau cuvantul Lui chiar si in pustiul fara apa, rabdand si arsita, si frig, si sete, si foame. Ele primeau hrana pentru suflet si slujeau cu averea si cu munca lor, ca sa ofere mancare pentru trup Domnului si ucenicilor Lui. Acest lucru ne invata sa slujim bisericii Domnului, fiecare cu ce putem.
Femeile mironosite ne invata sa-L cinstim pe Dom­nul. Pentru noi, aceasta cinstire se exprima in mod deosebit in zilele de miercuri si vineri. In vechime se spunea ca cel ce nu cinsteste zilele de miercuri si vineri va fi judecat cu cei care L-au rastignit pe Domnul. Unii oameni cucernici pastrau tacerea buzelor in aceste zile, cugetand la Patimile Domnului, citind Acatistul Sfintei Crucii, Evanghelia.
Femeile mironosite ne invata si indrazneala in credinta. Ele au indraznit sa ramana langa Cruce, sa vina primele la Mormant si sa vesteasca Invierea Domnului, sa propovaduiasca Evanghelia cele dintai. Datoria noastra este de aseme­nea sa vorbim despre Domnul, sa impartasim altora cunos­tintele noastre cu acuratete, rugandu-ne sa semanam cuvantul lui Dumnezeu fara manie si patima.

Iata cate exemple de urmat ne-au dat sfintele femei mironosite. Sfintelor femei mironosite, rugati-va lui Dumnezeu pentru noi!”

(Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: invataturi si intamplari minunate, Editura Sophia, 2011)

***

1

Sfintele femei purtatoare de mir – o intruchipare a cautarii Domnului

“Vad in femeile purtatoare de mir o in­truchipare a voastra, dragi surori, o intruchipare a unei atitudini sufletesti similare! Caci care este trasatura ca­racteristica femeilor purtatoare de mir? Faptul ca Il urmau cu rabdare pe Domnul pretutindeni, de parca L-ar fi cautat. Ele L-au ajutat din averea lor si L-au insotit catre Ierusalim; L-au urmat in timp ce Isi ducea crucea. Au fost in jurul Sau rand era rastignit pe Golgota; au urmarit unde I-a fost pus trupul dupa ce a fost dat jos de pe cruce. Dupa sabat, dis-de-dimineata s-au grabit la mormant; si, pe cand era inca intuneric, au fost coplesite de aratarea Invierii si au alergat sa le spuna Apostolilor despre El. S-au lipit de Domnul cu o asemenea ravna, incat doreau sa-L vada si sa fie langa El, fara sa se mai sature de El.

Si voi de asemenea, parasind toate, ati mers sa-L urmati pe Domnul. Binecuvantata este calea voastra. Mergeti si cautati totdeauna fata Lui.

Dar cum ati putea sa nu mergeti si sa nu-L cautati? Cine poate fi mai frumos decat Domnul? El este impodobit cu virtuti mai mult decat oricare dintre fiii oamenilor. El este1 frumos nu numai prin natura Sa divina, ci, de asemenea, si prin natura Sa umana, intrucat avea cele mai nobile trasaturi proprii unei fiinte umane in toata desavarsirea lor. Aceia care contempla o asemenea frumusete sunt atrasi catre Domnul, iar Domnul la ran­dul Sau ii umple pe toti care Il iubesc pe El cu aceasta.
Cu ce se aseamana ochii Lui? Sunt mai stralucitori decat soarele, care patrunde totul cu lumina zilei. El doar privea catre o femeie pacatoasa si aceasta se indrepta. Privea la un vames si el se facea apostol. A privit catre Petru si ochii lui au revarsat rauri de lacrimi. Atragand la Sine sufletele oamenilor cu privirea Sa, El le da puterea de a patrunde cu mintea raiul si de a vedea cu lim­pezime toate cele vazute si nevazute.
Cu ce se aseamana cuvantul Lui? El doar ce a vorbit, si pescarii si-au parasit navoadele. A ti­nut o cuvantare si cei care venisera sa-L prinda Il ascultau cu uimire; demonii fugeau, bolnavii se vindecau, mortii inviau. Atragand la Sine sufletele oamenilor cu asemenea cuvinte, El le da pu­terea de a vorbi in asa fel incat Dumnezeu Isi pleaca urechea, ingerii iau seama, iar oamenii se mangaie.
Bogat este Domnul si imbogateste; puternic este si da nebiruita putere; intelept este si intelepteste; sfant este si sfinteste. Caci orice dar este bun si orice dar care vine de la El desavarsit este pentru cei care se silesc sa-L urmeze.

Un astfel de Domn cautati! In randuiala dum­nezeiasca de rugaciune si in activitatile biseri­cesti cautati unde este ascuns Domnul, ca in de­sisurile inmiresmate din natura. Si Il veti vedea precum L-a vazut Maria Magdalena in gradina, sau precum mireasa din Cantarea Cantarilor a vazut chipul preafrumos al mirelui ei printre flori, cand se racorea ziua si se-ntindea umbra serii (Cantarea Cantarilor 2,14-17).

Cautati-L in dumnezeiestile Taine, mai cu sea­ma in Sfanta Taina a Trupului si Sangelui Sau, si vi Se va face cunoscut asa cum li S-a facut cunoscut ucenicilor in Emaus, la frangerea painii si precum i S-a facut cunoscut miresei din Cantarea Cantari­lor care spunea ca El este negrait de dulce si totul in El este placut (Cantarea Cantarilor 5,16).

Cautati-L in dogmele invataturii de credin­ta cu convingerea neindoielnica in adevarul lor, cautati-L in porunci prin implinirea lor cu ravna, cautati-L in toate imprejurarile vietii cu rabdare si credinciosie fata de El; si El vi Se va arata si va va lasa sa Il atingeti asa cum a facut cu ucenicii Sai in ziua invierii Sale – iar voi veti exclama pre­cum Toma: “Domnul meu si Dumnezeul meu!”

1Cautati-L pretutindeni fara trandavire. De ce spun “cautati-L”? Fiindca deja L-ati gasit, iar El, respectandu-Si cuvantul, deja S-a daruit pe Sine Insusi voua si a confirmat acest dar nu numai o dmagdaliniata. El este in mijlocul vostru, ca un Pastor in­tr-o turma mica, iar in launtrul vostru, ca in propriul Sau locas. Ramane inca un singur sfat de adaugat: aveti grija sa Il pastrati pe Domnul in sufletul vostru.
Pastrati-L prin gand neincetat la El si dialog neincetat cu El; in El este vesnic mantuirea noas­tra. Pastrati-L prin indreptarea grabnica si caldu­roasa a inimilor voastre numai catre El, neingaduindu-va sa va atasati de nimic altceva decat de El, indiferent daca este vorba de un lucru mare sau mic. Pastrati-L prin incredintarea voastra in mana providentei Sale cu inima deschisa inain­tea Lui si rugaciune constanta. Pastrati-L prin implinirea cu staruinta a randuielii monahale de ascultare cu smerenie neprefacuta, pace, supune­re reciproca, ajutorare reciproca, fara critica, fa­ra atasament fata de lucruri, oameni si obiceiuri lumesti, cu izolarea, dragoste pentru osteneala, nedand odihna trupului, cu amintirea continua a plecarii voastre din lumea aceasta si asteptarea rasplatirii din lumea de dincolo.
Fie ca Domnul sa va daruiasca toate acestea voua, dragi surori. Fie ca fagaduintele voastre sa nu se dovedeasca false si fie ca asteptarea voastra sa nu fie rusinata.
Lumea este inaintea voastra, iar Domnul este in launtrul vostru. Intoarceti-va privirea incat sa nu vedeti desertaciunea lumii si fiti totdeauna cu Domnul. Cau­tati-L pe El si urmati Lui in pasii, gandurile si sentimentele voastre.
Multe si negraite daruri sunt legate de modul vostru de viata. Domnul este aproape si gata sa va umple cu harul Sau, dar si noi trebuie sa ne straduim pentru a-l dobandi.

Asadar straduiti-va, fara sa va temeti de ceea ce nu trebuie sa va temeti, si nu va crutati!1 Femeile purtatoare de mir stateau aproape de Domnul, desi erau imbrancite de cei care Il rastigneau. Si voi, de asemenea, nu va uitati la cele netrebnice. Lasati lumea sa tipe, lasati superstitiile prostesti sa urle, lasati nenorocirile sa vina – voi urmati-va calea, fara sa priviti inapoi sau in jurul vostru. Nu luati seama la cele ce va inconjoara; nu ascultati vorbe goale. Priviti doar ceea ce este sub picioarele voastre si cu rabdare folositi-va de ele spre a implini poruncile primite; si luati seama la propria voastra constiinta care a fost iluminata de sus. Caci in lume sunt multe femei lucratoare ale evlaviei, care de asemenea Il cauta pe Domnul si cu multa ravna vor sa-L atinga. Aveti grija sa nu fiti lasate in urma de catre ele!

Multumim Domnului, daca ochiul Sau vede printre femeile din lume adevarate calugarite. Dar straduiti-va sa nu vada printre voi o femeie lumeasca imbracata in haine calugaresti.

22 aprilie 1862, Manastirea Tambov

(Sfantul Teofan Zavoratul, “Ravna duhovniceasca. Scrisori catre monahii”, Editura Sophia, 2008)

1

***

Mireasma lui Hristos adusa lui Dumnezeu Predica intai la Duminica Sfintelor Mironosite (1965)

“Hristos a inviat! Adevarat a inviat!

Si toate mortile le alunga de pe pamant, toate iernile fug de pe pamant, toate pacatele, toti demonii. Biruinta, singura adevarata biruinta in aceasta lume pamanteasca este biruinta asupra mortii. Nimeni nu este mai puternic decat moartea, nimeni dintre oameni; nimeni dintre ingeri, nimeni dintre diavoli, numai El, Domnul Hristos Cel Inviat!

1Prin Invierea Sa, Domnul a deschis mormantul pamantesc. Acest pamant nu a fost nimic altceva decat imensul mormant al oamenilor, hoit langa hoit, mort langa mort, nenorocit langa nenorocit, iarna langa iarna, pacat langa pacat. Iata, acesta a fost pamantul pana la Invierea Domnului Hristos. Dupa Înviere totul se preschimba. Aceasta este cea mai mare revolutie pe care o cunoaste mintea omeneasca, in toate lumile. Totul se schimba prin Invierea Domnului Hristos: omul muritor devine nemuritor, iar pamantul, mic iad, arena a raului, a pacatului, a mortii, se preschimba in Imparatia Cerurilor. Unde este Dumnezeu, Dumnezeu Cel Inviat, acolo este si Imparatia Cerurilor, acolo sunt toate puterile ceresti, acolo sunt toate bunatatile ceresti.
Prin Invierea Sa, Domnul a ridicat piatra de pe mormantul nostru, de pe acest cavou pamantesc, si pentru intaia oara am vazut deschisa pentru noi, oamenii, calea care duce de pe pamant la Viata cea vesnica. Si faptele care marturisesc aceasta sunt nenumarate. Si voi sunteti astazi martorii acesteia. Cei dintai martori au fost Sfintele Mironosite, pe care astazi le praznuim, si impreuna cu ele, si mai apoi, Sfintii Apostoli, nenumarati Mucenici, Sfinti, Drepti, crestinii toti, milioane si milioane de crestini pana in ziua de astazi. Ce sunt ei, cine sunt ei? Martori ai Invierii lui Hristos!
Esti crestin si traiesti astazi aceasta marturie. Caci prin ce te distingi de ceilalti oameni, de toate celelalte credinte? Prin ce se distinge crestinul de toate fapturile pamantesti? Suntem crestini prin aceea ca credem in Invierea lui Hristos, in nemurirea noastra si in Viata vesnica. Omul nu mai este rob mortii, nu mai este rob pacatului, nu mai este rob diavolului, ci a fost slobozit de Domnul Hristos si de pacat, si de moarte, si de diavol. Aceasta este singura slobozire, singura slobozire pentru neamul omenesc in toate lumile, adevarata slobozire, slobozirea de pacate. Slobozirea de pacate inseamna slobozirea de moarte, slobozirea de diavol, slobozirea de iad. Ce mai vrei, omule, ce fel de taine mai vrei sa cunosti? Iata inaintea ta Cerurile deschise, toate bunatatile imparatiei Ceresti sunt ale tale.

Sfintele Mironosite! O, minunate femei! O, ce cununi impleteste lumea ce1reasca pentru Mironosite – mai bune si mai sfinte decat noi, oamenii. Atunci cand ierusalimitenii, si invatatii, si fariseii, si carturarii evrei, si altii s-au napustit asupra Domnului Hristos, femeile Mironosite au plans si s-au tanguit pentru El. Nu stim daca a fost si vreo femeie printre aceia care strigau: Rastigneste-L! Rastigneste-L! (Marcu 15, 13).

Stim ca ele au fost mai curajoase decat ucenicii lui Hristos.In bezna neagra a noptii, atunci cand L-au prins pe Domnul Hristos, atunci cand Iuda L-a tradat, atunci cand L-au dus pe Golgota, Mironositele au stat aproape de Crucea Sa. Nu s-au temut de nimeni. Credinta lor era mai puternica decat credinta barbatilor, de aceea Domnul inviat S-a aratat mai intai Mironositelor, S-a aratat mai intai Mariei Magdalena si Mariei lui Iacov (Marcu 16,1), S-a aratat lor pentru ca au slujit Lui si au crezut in El cu toata inima, cu tot sufletul, cu toata fiinta lor. Si primul salut de Pasti, salutul ingeresc: “Hristos a inviat!” a fost adus Sfintelor Mironosite – ca cea dintai buna-vestire in mormantul nostru, in toate laturile mormantului pamantesc celui ferecat.

Sfantul Apostol Pavel spune: Noi, crestinii, suntem buna-mireasma a lui Hristos adusa lui Dumnezeu (2 Corinteni 2, 15).

Aceasta mireasma a lui Hristos se raspandeste in intreaga lume, odata cu cea dintai buna-vestire a Pastilor, prin Sfintele Mironosite, si dupa ele si impreuna cu ele prin Sfintii Apostoli si prin toti crestinii, pana in ziua de astazi. Noi, crestinii, prin aceste miresme ceresti, indepartam orice pacat, orice manie, orice patima. Sfantul Eftimie cel Mare, duhovnic vazator cu duhul, simtea mirosul urat al unui gand de desfranare pe care un frate din manastirea sa il avea in minte. Pe acest frate il urmarea ispita si gandurile de desfranare nu-i dadeau pace. Sfantul a simtit un miros urat. Astfel, fratele meu, sufletele noastre raspandesc buna-mireasma sau duhoare. Aceasta o simt Sfintii ingeri care sunt imprejurul nostru. Fiecare pacat din sufletul meu si al tau raspandeste miros urat… Daca simti vreun pacat intru tine, vreun miros greu, sa cunosti ca orice inger se indeparteaza de la tine. Vreun pacat mai vechi, vreun pacat nepocait pe care il purtam intru noi de ani de zile, acesta este o imensa duhoare de care fug toti ingerii. De aceea ne-a daruit Domnul Sfintele Taine: ne-a daruit Sfanta Impartasanie pentru a ne inmiresma si a ne umple de pace.
In pustia in care se nevoia Sfantul Varsanufie cel Mare, in imprejurimile si in apropierea lui se aflau niste tineri nevoitori care, departe de lume fiind, departe de preoti, nu se puteau impartasi in biserica. Si acelora, Ingerul Domnului le aducea in fiecare sambata Sfanta Impartasanie. Se istoriseste in viata sa ca atunci cand i s-a aratat Ingerul din inaltimea cereasca, s-a raspandit o mireasma care s-a revarsat peste intregul pamant… (vezi Vietile Sfintilor din 6 februarie ). Toate acestea raspandesc mireasma in Ceruri. De aceea, orice suflet crestin curatit de pacat este 5-asceticsmironosita, este mireasma adusa lui Dumnezeu, ce se daruieste lui Hristos.
1Sfintele Mironosite din toate timpurile sunt foarte numeroase. Mai intai au fost cateva, apoi tot mai multe si mai multe. Ce sunt sfintele nevoitoare, ce? Mironosite! Sfanta Mucenita Varvara, Sfanta Mucenita Irina, Cuvioasa Maria Egipteanca si toate cuvioasele maici, ce sunt ele? Mironosite peste veacuri si veacuri, suflete care se impartasesc de Evanghelia Domnului Hristos si vietuiesc in ea. Acestea sunt, mai intai, monahiile cu chemare spre nevointa. Mironositele isi curata necontenit sufletul de pacate, pentru ca sufletul sa nu inceapa sa raspandeasca miros urat. Si cine sta in fruntea tuturor Mironositelor? Cine este aceea care daruieste Mironositelor intreaga stralucire cereasca? Preasfanta Maica a Domnului.
Ea este cea dintai Mironosita si mai presus de toate. Despre ea se spune in sfintele rugaciuni ca ne-a nascut scumpul Mir Ceresc, pe Domnul Hristos, daruindu-ne Buna-mireasma. De aceea este cea dintai Mironosita, inaintea tuturor. Si fericit este acel suflet care ii urmeaza, cu credinta, in Fiul Sau Cel inviat, in Domnul Hristos, cu dragoste sfanta, cu rugaciune, cu post si cu toate celelalte sfinte virtuti.
Sufletul tau raspandeste miros in Ceruri, prin Domnul Cel Inviat, prin Sfanta Sa Evanghelie, prin sfintele Sale porunci. Caci El, prin implinirea sfintelor porunci, se salasluieste in sufletele noastre. Sfantul Apostol spune:

Hristos sa Se salasluiasca, prin credinta, in inimile voastre (Efeseni 3, 16).

El Se salasluieste in inimile noastre si prin credinta, si prin dragoste, si prin rugaciune si prin post, si prin toate celelalte virtuti. Pe cat acestea se inmultesc, pe atat se inmultesc intru noi puterile lui Hristos Celui Inviat. Atunci fuge din noi intreaga iarna a pacatelor, fuge orice pacat rau mirositor, iar noi ne umplem de vesnica primavara, de o primavara ce raspandeste miros de rugaciune, de iubire, de milostivire si de toate sfintenormal_66le virtuti evanghelice.
Nu slabi niciodata crestine, nici tu, crestino! Iata, Preasfintele Mironosite stau inaintea ta 1si imprejurul tau, sunt toate aici ca sa te ajute, sa te slobozeasca de orice iarna a pacatelor, de orice pacat rau mirositor. Urmeaza-le, mergi impreuna cu ele si cunoaste ca mergand dupa ele, mergi dupa Domnul Hristos Cel Inviat. El te va calauzi in Imparatia Cerurilor, te va conduce acolo unde este primavara vesnica a nemuririi, primavara adevarului dumnezeiesc vesnic, a bucuriei dumnezeiesti vesnice, a dragostei dumnezeiesti vesnice. Intr-acolo ne conduc mironositele, iar al nostru este a ne folosi cu tot sufletul, a urma lor cu credinta evanghelica, cu dragoste evanghelica, cu rugaciune evanghelica, cu traire evanghelica. Atunci se va face auzit in toate laturile salutul de Pasti rasunand necontenit in sufletele crestinilor, in toate inimile: Hristos a inviat! Adevarat a inviat!“

(Cuviosul Iustin de Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013)

1

Potirul comun este o mare minciună!

1

Potirul comun este o mare minciună! O folosesc preoții care nu vor să întrerupă pomenirea. Toate canoanele vorbesc despre rugăciunea în comun cu ereticii ca motiv de despărțire de Biserică;

-Cei morți pot fi duși la preoții pomenitori pentru slujba înmormântării, dacă acolo s-au îmbisericit. Pot merge și cei care s-au îngrădit de aceștia (precizăm că la slujba de înmormântare nu este pomenit ierarhul). Adevărata problemă este: ce facem înainte de moarte?!;

-Este adevărat că Biserica fără episcop nu poate fi înțeleasă. De aceea, prin îngrădirea de erezie și apărarea Ortodoxiei, Biserica se îngrijește să aibă episcopi (ortodocși, nu falși sau mincinoși);

Puțin spus, Biserica deja a pierdut din grație, înaintea lui Dumnezeu, datorita renovărilor sau adăugarea altor lucrări in Biserică cu bani europeni, bani spurcați de la ECUMENIȘTI. La mine s-a intâmplat acest lucru și s-a șters Sfânta Icoană cu Adam și Eva, Protopărinții noștri, pe care este fondată Biserica. Știu că ecumeniștii zic despre acest lucru, „că este o metaforă… utopie…!”

*

1

De ce Mănăstirea Paltin Petru Voda a fost aleasă ca acțiunea de „albire” a lui Teofan Savu?

Iată cum conducerea Mănăstirii Paltin Petru Vodă distrug ctitoria antiecumenistă a părintelui Iustin Pârvu.

Părintele Justin a spus următoarele despre arhiereii romani:

” Din ăștia nu mai faci oameni.”

– despre Teofan: ”Din asta mai bun nu poți face, dar mai rău, da.”
– este eretic ecumenist, filopapist si filomonofozit. Niciodată nu a retractat in public la cele doua erezii:

1 – ”Același Hristos se afla pe sfintele mese ale Bisericii Ortodoxe si ale bisericii romano-catolice.”

2 – ”Este o absurditate sa susțină cineva ca este deținătorul adevărului absolut.”

A semnat in ascuns recunoașterea monofiziților ca Biserica mântuitoare, argumentând cu următoarea hula: ”Sf. Părinți nu au avut suficienta dragoste când au dat anatemei pe monofiziți.”

*

1

Acum este trimis ca sa reeduce mai mult obștile de călugări si maici de la Petru-Voda si Paltin. Sa se asigure ca nimeni nu va face probleme in marșul triumfal al ecumeniștilor spre intronizare lui antihrist.
Minciuno-episcopul teofan te executa pe la spate, amăgind multa lume cu masca evlaviei.Nici un călugăr sau maica nu va mișca in front. Care mișca…Afara. Cei mai mari vrăjmași ai lui Hristos sunt acest soi de arhierei ecumeniști. Cel mai bun pentru stilul fățarnic si fals al antihristului ( afișat la început pentru cucerirea puterii mondiale ) este domnul Teofan Savu. Il depășește pe Daniel in vicleșug si fățărnicie. Nici nu m-am dus la slujbele lui, nu mai iau binecuvântare de la el si nici nu-l mai pomenesc datorita ereziei ecumenismului , nici pe el si nici pe un arhiereu ecumenist pana la ieșirea lor publica din CMB si din toate organismele ecumeniste. Doamne, scăpa Biserica de ecumeniști.

*

1

Cum este cu putinţă pentru ecumenişti să fie în comuniune cu noi, de vreme ce ei participă din plin în mişcarea ecumenistă, deţin funcţii şi sunt membrii ai structurilor ei instituţionale, dinlăuntrul cărora vedem cultivarea necontenită a unui minimalism dogmatic, canonic şi moral ce este protivnic Orthodoxiei?
Dacă Sfântul Vasilie cel Mare ar trăi astăzi, s-ar afla în comuniune cu “ortodocşii” ecumenişti? Categoric nu; şi asta pentru că ceea ce el a propovăduit este veşnic valabil: “punând adevărul şi propria noastră statornicie în dreapta credinţă înainte de toate“.
Un teolog ca Ierotheos Vlachos nu cunoaste viața si lucrările sfântului Vasile cel Mare. Ce urmareste acest CAL TROIAN pregatit special pentru aceste timpuri.

*

1

Mitropolitul Ierotheos Vlachos calul troian pregatit pentru a sparge rezistența antiecumenistă din România

Suspiciunea este că Ierotheos Vlachos este în ograda apostaziei şi doar pozează în anticretan şi antiecumenist, spre păcălirea unor reali antiecumenişti şi anticretani. Adică, e omul pregătit pentru rolul de a-i duce în derivă pe cei care se preconiza că nu vor înghiţi gogoşile pentru proştii învederaţi– a căror înecare în marea apostaziei cretane a fost plănuită pe două căi principale:

În Creta nu s-a întâmplat nimic, nu s-a schimbat nimic, deci nici nu are rost să vă informaţi sau să vă informăm;

„Sfântul şi Marele Sinod”, la care totul a fost ortodox, iar cine se opune este ultraortodox şi trebuie eliminat.

Previzibil, nu chiar toţi oamenii puteau fi amăgiţi prin variantele facile, adică 1 şi 2, ci era evident că va exista şi o grupare refractară la ortodoxia sinodului şi suspicioasă la adresa bunelor intenţii ale ierarhilor adunaţi acolo. Este vorba tocmai de cei pentru care a fost conceput punctul 22, acela cu represaliile şi osândirea celor care se vor opune sinodului, deci e clar că artizanii apostaziei au ştiut la ce să se aştepte.

*

1

O singura intrebare ar trebui pusa lui minciuno-mitropolitului Ierotheos Vlachos: De ce esti sarlatan si umbli a prostii oamenii?

Sfântul Vasilie cel Mare credea că a fi în comuniune (părtășie) nu este o formalitate, ci o problemă de esenţă: o problemă de credinţă şi o problemă de mântuire. Scriindu-le creştinilor din Evesa, el se roagă ca ei să nu cadă din comuniunea cu Biserica ce ţine temelia “învăţăturii sănătoase şi neschimbate”, fiindcă Dreapta Credinţă este temelia comuniunii şi comuniunea cu ortodocşii este semnul că cineva este numărat în “ceata drepţilor în ziua Domnului nostru Iisus Hristos, când va veni să răsplătească fiecăruia după faptele sale” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, cols. 937D-940A [Epistola 251: Către Evaeseni, § 4]).

Comuniunea cu ereticii, potrivit Sfântului Vasilie cel Mare, este de neîngăduit, întrucât prin ruperea lor de mărturisirea ortodoxă, fie cu totul, fie în parte, ei înşişi se aşază de la sine în afara Bisericii. La fel şi cei ce păstrează comuniunea cu ei.

*

1

Dacă Sfântul Vasilie cel Mare ar trăi astăzi, s-ar afla în comuniune cu “ortodocşii” ecumenişti? Categoric nu; şi asta pentru că ceea ce el a propovăduit este veşnic valabil: “punând adevărul şi propria noastră statornicie în dreapta credinţă înainte de toate“.

Cum este cu putinţă pentru [pseudo]ierarhii cei de o împreună-cugetare cu acesta, care clar, constant şi cu convingere – ceea ce nu este făcut deloc din slăbiciune de caracter – tăgăduiesc exclusivitatea ecleziologică şi soteriologică a Bisericii celei Una (şi Singura), anume, cea Ortodoxă, să fie altcumva decât caterisiţi?
Mai mult, cum este cu putinţă pentru ecumenişti să fie în comuniune cu noi, de vreme ce ei participă din plin în mişcarea ecumenistă, deţin funcţii şi sunt membrii ai structurilor ei instituţionale, dinlăuntrul cărora vedem cultivarea necontenită a unui minimalism dogmatic, canonic şi moral ce este protivnic Orthodoxiei?

În Tradiţia Ortodoxă, ierarhii eretici, chiar încă neosândiţi de către un sinod, au fost socotiţi dintotdeauna caterisiţi: în afara comuniunii de Credinţă şi în afara Bisericii.
Sfântul Vasilie cel Mare credea că a fi în comuniune (părtășie) nu este o formalitate, ci o problemă de esenţă: o problemă de credinţă şi o problemă de mântuire. Scriindu-le creştinilor din Evesa, el se roagă ca ei să nu cadă din comuniunea cu Biserica ce ţine temelia “învăţăturii sănătoase şi neschimbate”, fiindcă Dreapta Credinţă este temelia comuniunii şi comuniunea cu ortodocşii este semnul că cineva este numărat în “ceata drepţilor în ziua Domnului nostru Iisus Hristos, când va veni să răsplătească fiecăruia după faptele sale” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, cols. 937D-940A [Epistola 251: Către Evaeseni, § 4]).

Comuniunea cu ereticii, potrivit Sfântului Vasilie cel Mare, este de neîngăduit, întrucât prin ruperea lor de mărturisirea ortodoxă, fie cu totul, fie în parte, ei înşişi se aşază de la sine în afara Bisericii. La fel şi cei ce păstrează comuniunea cu ei.
Încă de când era diacon, Sfântul Vasilie cel Mare, acest descoperitor al tainelor dumnezeieşti [Ouranophantor], în anul 361 a rupt comuniunea cu episcopul Dianios al Cesareei şi a fugit în pustia Pontică, în ciuda faptului că îl iubea profund şi-l cinstea pe Dianios şi în ciuda faptului că Dianios îl botezase şi-l hirotonise. De ce s-a ‘îngrădit pe sine’ Sfântul Vasilie cel Mare?
Pentru că Dianios, nici măcar din convingere, ci doar din cauza slăbiciunii sale de caracter, a semnat mărturisirea neortodoxă de credinţă a sinodului semiarian din Constantinopol [în anul 360, sub conducerea ereticului homoean Acachie din Cesaerea Palestinei]. (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 388C-392A [Epistola 51: Episcopului Vosforie]).

Mai târziu, episcop fiind, Sfântul Vasilie cel Mare nu a ezitat să rupă prietenia cu episcopul de gândire ariană Eustatie de Sevastia şi să întrerupă orice legătură cu el. Explicând poziţia sa strictă, el scria: “În orice caz, dacă acum refuzăm să-i urmăm pe aceştia [cei din cercul lui Eustatie] şi să-i evităm pe toţi cei de o împreună-cugetători cu aceştia, cu siguranţă merităm să dobândim iertare, “punând adevărul şi propria noastră statornicie în dreapta credinţă înainte de toate” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 925BC Epistola 245: Episcopului Theofil]).

*

1

”Pâinea Euharistiei (=Sfintei Împărtășanii) nu este simplă pâine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curățindu-ne, ne unim cu trupul Domnului și cu Duhul Lui și ne facem trup al lui Hristos” (Biserica)…

Taina Euharistiei ”se numește Împărtășanie fiindcă printr-însa ne împărtășim de Dumnezeirea lui Iisus. Și se numește cuminecare și cu adevărat este pentru cuminecarea prin ea cu Hristos și părtașia la Trupul și la Dumnezeirea Lui. Iar pe de altă parte, ne cuminecăm și ne unim și unii cu alții prin ea. Căci pentru că ne împărtășim dintr-o singura pâine, ne facem cu toții un trup și un sânge al lui Hristos, și unii altora mădulare, ajungând de un trup cu Hristos. Pentru aceea cu toată puterea să ne păzim a nu lua împărtășanie de la eretici, nici să le-o dăm. Nu dați cele sfinte câinilor, zice Domnul, și nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7:6), ca să nu ne facem părtași relei slăviri și osândei lor.”

Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor dumnezeiești-omenești al ortodocșilor (Sfântul Teodor Studitul) vestește tuturor oamenilor:

a) ”Împărtășania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului”.

b) În Euharistie, ”pâinea ereticilor nu este trupul lui Hristos“.

c) ”După măsura deosebirii dintre lumină și întuneric, așa este și deosebirea dintre împărtășania drept-slăvitoare (ortodoxă) și cea eretică: cea drept-slăvitoare luminează, cea eretică întunecă; una îl unește cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viață sufletului, cealaltă îl ucide“.

d) ”Împărtășania din mâna eretică este otravă, nu simplă pâine“.

*

1

Câtă vreme cineva rămâne în afară de Biserica, neunit cu ea prin pocăință, unul ca acesta este pentru Biserica eretic și, în chip de neocolit, se găsește în afara împreună-unirii mântuitoare: fiindcă ce părtășie poate fi între dreptate și nelegiuire? Ce părtășie poate să fie între lumină și întuneric? (II Corinteni 6:14).

Întâiul vârf și Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Omul, dă porunca: ”De omul eretic, după prima și a doua sfătuire, desparte-te” (Tit 3:10). Acela, deci, care nu numai că nu se desparte de „omul eretic“, ci-i dă acestuia și pe Domnul Însuși, în Sfânta Împărtășire, se mai găsește oare în sfânta credință Apostolică și Dumnezeu-omenească? Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, dă următoarea poruncă: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos și nu primește învățătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, ”să nu-l primiți în casă” (II Ioan 1:10).

Ereziile nu sunt Biserică și nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine și mai cu seamă Taina Împărtășirii – această Taină a Tainelor; fiindcă tocmai Sfânta Împărtășire este totul și toate în Biserică: Însuși Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, și Biserica însăși, ca trup al Lui, și îndeobște tot ce este dumnezeiesc-omenesc.

„Intercommunio” – între-unirea, între-împărtășirea cu ereticii în Sfintele Taine și îndeosebi în Sfânta Împărtășire – este cea mai rușinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iuda; și, mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii dumnezeiești-omenești, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinților Părinți, a Bisericii Sfintei Tradiții, a Bisericii celei Una.

*

1

In învățătura ortodoxă despre Biserică și Sfintele Taine, singura și neasemănata Taină este Biserica însăși – trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în așa fel că ea este și singurul izvor și conținutul tuturor Sfintelor Taine. În afara de Taina aceasta Dumnezeu-omeneasca și atotcuprinzătoare a Bisericii care este a-tot-taina, nu exista și nici nu pot să existe “Taine”; așadar, nu poate exista nici o “între-împărtășire” (“inter-communio”) în ceea ce privește Tainele. De aici, numai în Biserică – în această neasemuită a-tot-taină a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindcă Biserica Ortodoxă, ca Trup al lui Hristos, este izvorul și criteriul Tainelor și nu invers.
Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii și nici nu pot fi gândite în afară de Trupul Bisericii. Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii Sobornicești a lui Hristos și cu întreaga Predanie Ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existența altor taine în afară de ea, nici nu le socotește taine, până la venirea prin pocăință din „biserica” eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă în Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

Câtă vreme cineva rămâne în afară de Biserica, neunit cu ea prin pocăință, unul ca acesta este pentru Biserica eretic și, în chip de neocolit, se găsește în afara împreună-unirii mântuitoare: fiindcă ce părtășie poate fi între dreptate și nelegiuire? Ce părtășie poate să fie între lumină și întuneric? (II Corinteni 6:14).