Despre cei care mor şi iarăşi se întorc în trup

1

Despre cei care mor şi iarăşi se întorc (în trup); cum că aceasta se întâmplă din dumnezeiască iconomie. De multe ori, cei păcătoşi se cutremură văzând chinurile iadului şi pe diavoli, atunci când încă mai răsuflă. Şi astfel se despart de trup.

Aici vreau să aduc marturii a Sfântului Grigorie Dialogul culese din everghetinosul, despre cei care încă din primele veacuri creștine mărturiseau despre cele văzute de ei, sau despre cele observate de cei care se aflau alături.

Întrebare a lui Petru: Cum se tâlcuieşte lucrul acesta care se întâmplă cu mulţi, că sunt răpiţi din trup, ca într-o amăgire, şi, după ce rămân pentru puţin timp neînsufleţiţi, se întorc iarăşi [la viaţă]?

Răspunsul Sfîntului Grigorie: Lucrul acesta, Petre, dacă e bine priceput, nu este amăgire, ci e spre învăţătură de minte. Căci îl rânduieşte milostivirea lui Dumnezeu, prin iconomie, ca un preamare dar al milei Lui; [şi e dat] multora pentru ca, ieşind din trup şi întorcându-se din nou în acesta, să vadă chinurile iadului, despre care au auzit mai înainte, dar nu credeau; şi aşa să se teamă.

Un monah, pe nume Petru, s-a alipit de un Bătrân, numit Evvasa, şi vieţuia într-un loc împădurit şi pustiu. Acela i-a povestit că înainte de a veni să şadă în pustie s-a îmbolnăvit şi a murit. Îndată, însă, s-a reîntors în trup, zicând că a văzut chinurile iadului şi întinderi nesfârşite cuprinse de foc. Încredinţa că i-a zărit şi pe unii dintre stăpânitorii lumii acesteia, spânzuraţi în văpaie. Pe când era dus şi el spre a fi aruncat acolo, un înger strălucitor s-a arătat pe neaşteptate, precum spunea, şi a oprit să fie aruncat în foc. Acesta i-a zis: “Du-te şi vezi cum vei trăi după acestea, luând aminte la tine însuţi”.

De cum a auzit glasul, mădularele au prins încetul cu încetul a i se încălzi, s-a trezit din somnul morţii veşnice şi a povestit toate câte i s-au întâmplat. Şi din pricină că a văzut chinurile iadului şi s-a înfricoşat de ele, s-a dat pe sine la atâtea postiri şi privegheri, încât chiar de i-ar fi amuţit limba, ar fi grăit vieţuirea lui. Astfel, moartea lui [vremelnică] s-a înfăptuit cu minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru ca să nu moară veşnic.

Din pricină că inima omenească e cuprinsă de grea învârtoşare, uneori înfăţişarea chinurilor poate să o întoarcă spre pocăinţă. Alteori, însă, unora li se face pricină de mai mare osândire. Căci aceştia, după ce au văzut acele cumplite [chinuri], s-au reîntors în viaţa de aici şi au rămas tot neîndreptaţi. Lor nu le mai rămâne nici un cuvânt de dezvinovăţire.

2. A aceluiaşi Sfânt Grigorie Dialogul, către diaconul său Petru

De multe ori sufletele, cât încă se află în trup, văd unele chinuri pricinuite de duhurile viclene; unele spre zidirea lor, iar altele spre zidirea celor ce îi ascultă

1. Era odată un copil foarte neastâmpărat, pe care îl chema Teodor. Acesta avea un frate monah şi, mai degrabă silit decât de voie bună, i-a urmat lui la mănăstire. Dar Teodor era foarte nesupus şi dacă îi spunea cineva vreun [cuvânt] bun pentru mântuirea lui, nu numai că nu voia să-l împlinească, dar nici măcar să-l asculte; cât despre chipul sfintei vieţuiri, nu se învoia nicicum să îl primească. În timpul unei molime aducătoare de moarte, boala i-a vătămat coapsa; şi ajungând la ceasul morţii, s-au strâns toţi fraţii [în jurul lui]. Văzându-l că deja se sfârşea pentru că tot trupul i se răcise şi era fără simţire, rămânându-i doar în piept puţină căldură de viaţă se rugau stăruitor pentru el, cerând de la iubitorul de oameni Dumnezeu să-i fie milostiv la ieşirea din trup.

Pe când fraţii se rugau, a început dintr-o dată să strige cu glas mare, curmându-le rugăciunile și zicând: “Plecaţi de la mine, plecaţi! Căci, iată, am fost dat ca hrană balaurului, dar, pentru că voi sunteţi de faţă, nu mă poate mânca. Capul deja mi l-a înghiţit. Lăsaţi-l în pace, să nu mă chinuiască mai mult şi ceea ce are de făcut, grabnic să facă. Căci de acum i-am fost dat lui de hrană. De ce să rabd zăbava?” Iar fraţii i-au spus: “Pecetluieşte-te, frate, cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci”. Însă acela a răspuns, strigând puternic: “Vreau să mă pecetluiesc, dar nu pot, căci balele balaurului mă împiedică”.

Auzind aceasta, fraţii au căzut cu toţii la pământ, rugându-se cu lacrimi pentru izbăvirea lui, mai puternic şi mai fierbinte. Şi cum stăruiau în rugăciune, bolnavul a strigat cu glas mare: “Daţi mulţumită lui Dumnezeu! Căci, iată, balaurul care mă înhăţase să mă mănânce a fugit prin rugăciunile voastre şi n-a mai putut sta aici. Rugaţi-vă iarăşi pentru păcatele mele, căci sunt gata să mă întorc şi să părăsesc cu totul viaţa lumească”. A luat degrabă putere dătătoare de viaţă, iar mai apoi s-a întors cu toată inima către Dumnezeu, schimbat în cuget de osânda cu care fusese pedepsit îndeajuns. Şi astfel a ieşit din trup.

2. Acesta a văzut pedeapsa de după moarte pentru folosul său. Alţii, aşa cum am spus, pentru zidirea noastră, văd caznele pricinuite de duhurile răutăţii, cât încă mai răsuflă; şi, după ce le vestesc, de îndată îşi dau duhul. [Aşa s-a întâmplat] cu un bărbat pe nume Hrisaorios care, după [judecăţile] lumii acesteia, era un om foarte de seamă. Însă, pe cât sporea în bogăţie, pe atât se îmbogăţea şi de patimi; semeţ şi mândru, supus voilor trupeşti, se lupta cu râvnă să strângă averi şi era pârjolit vârtos de zgârcenie. Binevoind Domnul să pună capăt atâtor rele, a îngăduit să cadă într-o boală aducătoare de moarte. Iar când a ajuns în ceasul morţii, având ochii deschişi, a văzut duhuri înfricoşătoare şi întunecate stându-i înainte şi trăgându-l cu sila, ca să-l ducă spre zăvoarele iadului. A început aşadar să tremure, să pălească şi, scăldat în sudoare, să strige cu glas mare, cerând răgaz. Îl chema cu răcnete puternice şi pline de tulburare pe fiul său Maxim pe care şi eu l-am cunoscut mai târziu ca monah, când şi eu ajunsesem la rându-mi monah, şi zicea: “Maxime, dă fuga! Niciodată nu ţi-am făcut rău. Ocroteşte-mă cu credinţa ta!”

Maxim s-a apropiat de îndată, răscolit şi cu lacrimi în ochi, şi, împreună cu dânsul, toţi cei din casa lui. Însă acestora nu le era cu putinţă să vadă duhurile rele, care îl trăgeau cu sila pe Hrisaorios. Doar bănuiau că sunt de faţă, după mărturia aceluia, din gălbeneala feţei lui şi din groaza pe care o îndura. Pentru că, din pricina fricii şi a înfăţişării lor întunecate, se răsucea de pe o parte pe alta în aşternut. Şi când era culcat pe partea stângă îi vedea pe aceia stând înaintea lui, privelişte pe care nu o putea îndura; când se întorcea la perete, şi acolo îi vedea a fi de faţă. Căzând deci în deznădejde, că nu mai poate fi izbăvit de ei, a prins puteri şi a început să strige cu glas mare: “Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi! Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi!” şi cu strigătele acestea a ieşit din trup.

De aici se arată limpede că nu pentru el, ci pentru noi a văzut acestea, ca, aflându-le, să ne temem şi să ne îndreptăm. Căci ce i-a folosit lui că a văzut duhurile acelea ale răutăţii înainte de moarte şi le-a cerut răgaz, pe care în cele din urmă nici nu l-a primit?

3. Şi Atanasie, cel care era preot la noi, mi-a povestit că în Iconia, de unde şi acesta se trage, este o mănăstire numită “a Galatenilor”. Acolo trăia un monah care era crezut de toţi a avea vieţuire preaînaltă şi deprinderi alese. Însă, după cum l-a arătat sfârşitul, era departe de cele ce părea; căci se înfăţişa înaintea fraţilor ca postind împreună cu dânşii, însă mânca pe ascuns de ei. Venind, deci, peste el o boală, a ajuns la ceasul din urmă al vieţii; şi, cunoscând că s-a apropiat de sfârşit, i-a chemat la el pe toţi fraţii din mănăstire. Aceştia s-au adunat cu osârdie, aşteptând să audă ceva însemnat şi mult râvnit de la un asemenea bărbat îmbunătăţit, după cum credeau, care acum se sfârşea. Acela, însă, jelindu-se şi tremurând, le-a spus: “Credeaţi că postesc împreună cu voi, însă eu mâncam pe ascuns. Şi, iată, acum am fost dat ca hrană balaurului; mi-a legat picioarele şi genunchii cu coada, şi-a vârât capul în gura mea şi, sorbindu-mi sufletul, mi-l desprinde [de trup]“.

Spunând acestea, de îndată a murit, nefiindu-i îngăduit a rămâne în viaţă, ca să poată, prin pocăinţă, să se izbăvească de balaurul acela. Se arată limpede şi de aici, că numai spre folosul nostru, care auzim [întâmplarea], a văzut aceasta. Fiindcă deşi l-a vădit pe vrăjmaşul căruia îi fusese predat, nu a putut să scape de el.

Reclame

Vedenia unui calugar anonim de la Muntele Athos care a văzut pe Domnul Hristos

20525542_1554883904563552_2774258737859154191_n

M-am sculat odată, într-o noapte, pe la miezul nopţii, ca să citesc canonul Sfintei împărtăşanii cu metaniile şi să-mi fac rugăciunile de pregătire pentru Dumnezeiasca Liturghie, după „Ceea ce eşti mai cinstită”. Pentru că în ziua precedentă, seara, mi-am ostenit trupul peste măsură, după care mi-am silit şi inima la rugăciune peste măsură, până la durere, am slăbit atât de mult în starea mea exterioară, ca şi în cea lăuntrică, încât nu am mai putut nici să mănânc ceva de seară, şi am adormit aşa, nemâncat şi slăbit.
Pe la miezul nopţii deci, sculându-mă din somn, slăbiciunea inimii mele şi a trupului era aceeaşi – adică pieptul meu încă nu-şi revenise din durerea pe care o suferise de silirea rugăciunii şi nici trupul meu nu se odihnise de osteneala peste măsură la care fusese supus. De aceea, neputând să stau în picioare, după obicei, am stat jos, îndreptat cu faţa spre răsărit. Şi aşa stând, lucram rugăciunea nu cu multă silire, din pricina pe care tocmai am spus-o, însă nu fără durere înlăuntrul pieptului şi nu fără suspine grele ale inimii. Ci, având dureri, suspinam deseori din adâncul fiinţei mele, amintindu-mi de mult meşteşugită viclenie a demonilor, de nevrednicia mea şi de toate cele-lalte datorii ale mele pe care totdeauna le datorez lui Dumnezeu şi pe care nu le împlinesc niciodată cum trebuie.
Am petrecut astfel aproape o oră şi am adormit aşa cum şedeam. Şi am văzut deodată în vedenie unele lucruri tainice, pe care limba se încurcă şi nu poate a le grăi. Şi unele din acestea au plecat din amintirea mea de îndată ce mi-am venit în fire, pentru că erau prea înalte şi întru totul de neînţeles şi de necuprins cu mintea. Altele însă, cu toate că mintea mea se roteşte în jurul lor şi înfăţişarea lor este întipărită în cugetul meu, limba mea nu le poate povesti cu claritate şi în amănunt aşa cum sunt întipărite în sufletul meu. însă atât cât ajunge cunoaşterea mea scurtă şi cât poate limba mea barbară, vorbesc şi spun.

Am văzut deci, în vedenie, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Arhiereul nostru multdorit şi preadulce, îmbrăcat în veşmânt arhieresc şi slujind după rânduiala Bisericii noastre. Dar şi Hristos însuşi şi veşmântul Lui arhieresc mi se înfăţişau ca ceva cu totul de necuprins cu mintea.

Eu, cel din urmă, şi duhovnicul meu slujeam împreună cu Hristos, dar Hristos era Cel care, în chip de neînţeles, aducea şi Se aducea jertfă. Deoarece Hristos însuşi, deşi noi slujeam împreună cu El, cu toate acestea spun, El era săvârşitorul. Slujea împreună cu noi şi un diacon care, atunci când pomenea numele creştinilor, plecându-şi capul spre Hristos, sau mai bine şi mai pe faţă să spun precum proorocul: „Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi”, plecându-Şi Hristos urechea către diacon a spus: „Să aibă şi aceştia parte împreună cu Mine în împărăţia Mea”. Dar pe diacon n-am putut să-l cunosc cine era.
Din obştea stareţului meu, câţiva erau de faţă la Liturghie, dintre care şi doi fraţi (pe care-i cunoşteam foarte bine) ale căror feţe erau ca feţele îngerilor şi străluceau de harul lui Dumnezeu. Raze strălucitoare şi aurii ieşeau din feţele lor. Schima lor şi crucea pe care o ţineau în mâini erau mai strălucitoare decât fulgerul. Iar îmbrăcămintea lor nu pot să spun în cuvinte cum era, nici chiar dacă aş avea limba îngerilor. Dar în mintea mea stricată şi în cugetul meu răvăşit este întipărită înfăţişarea slavei şi a frumuseţii acestor veşminte.
Eu, de îndată ce am văzut că veşmintele acestora şi harul şi slava feţelor lor întreceau cu mult orice minte şi orice cugetare omenească, m-am minunat şi sufletul meu a prins mare evlavie pentru ei, ca pentru dumnezeieştii îngerii şi prietenii lui Hristos. Iar camilafca lor era de multe ori mai albă decât zăpada.
In timpul Dumnezeieştii Liturghii, stareţul meu era copleşit de o bucurie nespusă şi veselia inimii lui se revărsa pe faţa lui. Insă inima mea fiind cuprinsă de evlavie încă de la începutul Liturghiei, eu plângeam întruna de bucurie şi mă lăsam copleşit de dulceaţa nemăsurată a sufletului. Văzând în faţa mea pe preadulcele Iisus, Cel mai presus de orice dulceaţă, plângeam bucurându-mă şi minunându-mă totodată, deoarece mă învrednicisem să gust din preadulcea vedere şi arătare a lui Iisus, Stăpânul meu şi Dumnezeul meu, pe care demult sufletul meu o dorise şi pentru care ardea inima mea, căutându-o cu şuvoi de lacrimi.
Când L-am îmbrăţişat, la preacuratul şi multdoritul Lui piept am simţit în cele dinlăuntru ale mele Duhul cel Sfânt („Şi Duh nou înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”, cum spunea David), care-mi încălzea duhul şi inima şi mai mult în iubirea lui Iisus însuşi şi mă făcea să mă topesc în ceasul acela, precum se topeşte ceara, de evlavia ce eram cuprins, care sălta în inima mea ca ceva viu şi făcea ochii mei să verse lacrimi dulci şi multe în faţa lui Iisus, ca două izvoare răcoroase şi reci.

Luând eu atunci ceva curaj din toate acestea, mi-am deschis necurata mea gură şi am spus cu smerenie lui Hristos, vărsând lacrimi: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Şi am auzit limba lui Iisus, mai dulce decât zahărul şi decât mierea mai îndulcitoare: „Să fie aşa cum ai spus”. (O, Dumnezeiescul! O, Preaiubitul! O, Preadulcele Tău glas pe care l-a vorbit cea întru totul adevărata Ta gură, Hristoase al meu!)

Am spus iarăşi, cu toată evlavia către Stăpânul meu Hristos: „Iartă-mă, Doamne, că îndrăznesc să vorbesc puţin în faţa Ta, să spun câteva lucruri pe care de mult doream să Ţi le spun”. Şi mi-a spus Mântuitorul: „Vorbeşte cu curaj şi nu te teme de nimic”. Atunci i-am spus cu multă smerenie şi cutremurare: „Spune-mi, Doamne, cărticica aceea a mea smerită, pe care am scris-o despre rugăciunea minţii, am scris-o cu harul Tău sau nu?” Şi Acesta mi-a răspuns: „Da, cu harul Meu a fost scrisă”. Atunci am spus iarăşi: „După ce să înţeleg, Doamne, că a fost scrisă cu harul Tău?” Mi-a spus Mântuitorul: „Din evlavia de care eşti cuprins atunci când scrii”. Iarăşi am spus eu: „Şi cum este aceasta, Doamne? Deoarece uneori când scriam atâta evlavie îmi venea, încât curgeau şuvoi lacrimile din ochii mei Alteori însă eram cuprins de prea putină evlavie, încât numai ce se umezeau un pic de la aceasta”.

Mi-a spus Mântuitorul: „Atunci când, scriind, erai copleşit de evlavie şi de lacrimi, Duhul Meu cel Sfânt era Cel care-ţi vorbea. Când, scriind, erai numai puţin cuprins de evlavie, atunci era cercetarea harului Meu, care atunci când se lua de la tine înceta deodată şi evlavia. De aceea nu mai puteai să scrii cu libertatea minţii, cu toate că doreai. Iar dacă scriai ceva, scriai fără dulceaţa duhovnicească a cugetului, de aceea te şi opreai”. Am spus iarăşi eu: „Spune-mi, Doamne, de ce uneori vedeam cu ochii minţii nenumărate înţelesuri duhovniceşti pe care văzându-le doream nespus să le scriu toate cu multă râvnă, dar nu puteam să le duc toate, ci numai foarte puţine dintre acestea puteam ţine, pe care le şi însemnam? Celelalte, cu toate că le vedeam cu ochii minţii, mintea mea nu putea să le păstreze şi să le pună în scris şi din pricina aceasta aveam mare supărare”. Mi-a spus Mântuitorul: „Atunci când Eu îţi arătam în vedenie nenumăraţi porumbei albi ca zăpada, al căror număr era ca nisipul mării, iar tu prindeai numai puţini, pe cei care zburau în jurul tău, şi te bucurai pentru cei pe care-i prindeai, dar te întristai deoarece nu puteai să prinzi mai mulţi; din porumbeii aceia pe care-i prindeai atât am binevoit Eu să însemnezi despre rugăciunea minţii, cât poate firea omenească să pună în lucrare. Ceilalţi porumbei, pe care numai îi vedeai, dar nu-i puteai prinde, arătau înţelesurile acelea care am binevoit să nu fie însemnate despre rugăciunea minţii, care sunt cu putinţă omului numai să le vadă şi să le dorească, dar nu şi să le împlinească”.

Am spus iarăşi eu: „Şi de ce, Doamne, uneori unele preadulci înţelesuri se roteau în jurul minţii aproape precum se roteşte vulturul deasupra unui loc unde vrea să se aşeze, şi dintr-o dată, când credeam că sunt gata să se lipească de minte, se făceau nevăzute, precum şi vulturul uneori când se pregăteşte să se aşeze se înalţă deodată mult în aer şi zboară unde vrea?” Mi-a spus Mântuitorul: „Nu ştii, atunci când vedeai porumbeii, unii dintre ei, numai ce-i vedeai un pic aproape de tine, se înălţau drept în sus, în aer, şi nu-i mai vedeai, sau nu ştii că judecăţile Mele sunt adânc de nepătruns?”

Am spus iarăşi eu: „Doamne, când îmi arătai acei nenumăraţi porumbei, am văzut şi un râu, care se vedea ca ieşind din mijlocul pământului şi curgea încet-încet, cu o linişte preaminunată. Câţiva porumbei care zburau deasupra râului loveau cu aripile lor apele râului ca şi când se bucurau şi se jucau. Ce însemna, Doamne, acel râu şi ceea ce făceau porumbeii?” Mi-a spus Mântuitorul: „Acel râu înseamnă evlavia veşnică ce izvorăşte din acele inimi care ajung la iubirea Mea. Iar ceea ce făceau porumbeii arată bucuria cu care se bucură harul Meu de inima zdrobită şi copleşită de evlavia sfântă”. Am spus iarăşi eu: „Ce este aceasta, Doamne? Uneori simt că, izvorând din inima mea unele înţelesuri, iese în acelaşi timp de acolo şi o mângâiere foarte vie, care în chip negrăit mângâie cugetul meu, aşa cum îl mângâie pe călătorul ars de arşiţa verii aerul acela răcoros care iese de acolo de unde ies vanele apelor”. Mi-a spus Mântuitorul: „Aceasta este ceea ce am spus Eu în Evanghelia Mea: Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”.

Am spus iarăşi eu: „De ce, Doamne, uneori, când dorm, simt în inima mea fierbere şi iarăşi o fierbere, când a numelui Tău dumnezeiesc, pentru că inima mea spune singură: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»; când a preaslăvitului nume al Preacuratei Tale Maici, deoarece spune inima mea singură: «Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te cea plină de har, Mărie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre»?”

Mi-a spus Mântuitorul: „Când simţi că în somn fierbe de la sine în inima ta şi în gura ta rugăciunea minţii, când a numelui Meu, când a Preacuratei Mele Maici, să ştii că în ceasul acela urmează să fii cercetat de Mine sau de preacurata Mea Maică. Atunci harul Meu, care păzeşte inima ta, îţi mişcă inima pentru a o pregăti să primească cercetarea Mea sau a Maicii Mele. Aşa cum fac oamenii împăratului, care păzesc vreo ţară a împărăţiei şi care, atunci când sunt anunţaţi că urmează să vină împăratul sau împărăteasa în ţara aceea, înştiinţează toată ţara şi îndeamnă pe toţi să se pregătească şi să iasă în întâmpinarea împăratului sau a împărătesei, după cum s-a întâmplat de multe ori şi în inima ta. Şi iarăşi, tot în ţara aceea unde stau oamenii împăratului, atunci când află că duşmani ai împăratului au năvălit asupra ţării aceleia cu multă duşmănie, pe faţă sau în ascuns, voind să supună ţara aceea şi să stăpânească ei peste ea, oamenii împăratului sună alarma şi adună pe toţi cetăţenii ţării să lupte cu toată puterea lor împreună şi să se opună până la moarte trădătorilor şi duşmanilor împăratului, pe unii dintre aceştia ucigându-i, pe alţii pedepsindu-i cu pedepse înfricoşătoare, până când vor reuşi să-i alunge, după cum s-a întâmplat de multe ori şi cu tine, cu harul meu”.

Atunci eu am spus: „Doamne, deoarece din toate acestea am fost încredinţat că cele însemnate în această smerită carte a mea sunt de la harul Tău, te rog, primeşte să Ţi-o închin Ţie, ca fiind a Ta, şi ce vei dori Tu, aceea să faci cu ea”. Mi-a spus atunci Mântuitorul: „Nu te îngriji tu de aceasta, adică acum ascunde-o, şi când voi dori Eu, o voi trimite din muntele acesta.” Acestea spunând, Mântuitorul nu S-a mai arătat, făcându-Se nevăzut din faţa mea.

Şi în timp ce cercetam eu cele spuse, aflându-mă încă în vedenie, iată, aud un glas asemănător la dulceaţă cu un glas de înger, iar la ton şi la tărie ca glasul multor oameni care vorbesc cu putere. întorcându-mă, iată văd pe stareţul meu, care cânta cu glas mare şi cu nemărginită dulceaţă în glas, ca un înger al Domnului: „Bucură-te, uşă a Domnului prin care nu se trece, bucură-te, zid şi acoperământ al celor care aleargă la tine, bucură-te, liman netulburat, cea care ai născut în trup pe Făcătorul tău şi Dumnezeu, nelipsit rugându-te pentru cei care slăvesc şi se închină naşterii Tale”.
Şi cu acest cuvânt mi-am venit şi eu în sinea mea din vedenie şi n-am putut în ziua aceea să opresc inima mea din trezvia sfântă care o copleşea când îşi amintea de vedenia care mi s-a arătat.

Iar Dumnezeului nostru slavă, putere, laudă şi închinare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, București 2002, p.253-258.

Vedenie preadulce a scriitorului despre carte, dacă aceasta a fost scrisă cu Harul lui Dumnezeu (Isihast anonim, Vedere duhovnicească). Este vorba de un manuscris descoperit la Sfântul Munte şi datat 1851, al cărui autor nu este cunoscut. A fost publicat pentru prima dată de Editura Orthodoxos Kypseli din Tesalonic în anul 1978. În româneşte a fost publicat de Editura Bizantină în 1999.

Vedenia unui sarb din zilele noastre (1976)

1

Mă străduiesc din toate puterile să povestesc faptele pe care le-am trăit în ziua de 11 iulie 1976, în cel de al 48-lea an al vieţii mele. În urma vedeniei duhovniceşti pe care am avut-o atunci, viaţa mea s-a schimbat cu desăvârşire.

Fiind invalid de război, în fiecare an merg să fac tratament medical la una din staţiunile noastre balneare. Astfel, în anul acela, 1976, sfârşitul lui iunie şi o parte din luna iulie le-am petrecut la băile Matarusca, fiind găzduit la hotelul Ziţa.
După zece zile de tratament, la 9 iulie am întrerupt provizoriu şederea mea la Matarusca şi m-am întors acasă în Kragughievaţ, pentru a lua parte la parastasul unei rudenii apropiate. După parastas, în ziua următoare, adică la 11 iulie, puţin înainte de ora 10, am plecat de acasă cu automobilul meu spre băile Matarusca, pentru a continua tratamentul început.
Când am ajuns la podul lui Ibar, în Kralievo, circulaţia era întreruptă, datorită, precum spuneau şoferii prezenţi, unui accident de circulaţie, întâmplat lângă depozitul de benzină, în drumul către mănăstirea Ziţa. Accidentul lăsase maşinile răsturnate şi îngreuia circulaţia, dar în aceste împrejurări ce poţi face?
Trecând pe pod, am luat-o spre dreapta, pe drumul care duce la mănăstirea Ziţa. La o depărtare de câteva zeci de metri de pod, se afla staţia locală de autobuze pentru transportul călătorilor spre mănăstirea Ziţa şi spre băile Matarusca. În staţie, câteva zeci de călători aşteptau autobuzul, iar între ei se aflau şi un călugăr şi o călugăriţă de o uimitoare frumuseţe.
În această parte a drumului, terenul era puţin înclinat şi aveam o bună vizibilitate; având şi viteză mică, am putut vedea bine ce se petrecea înaintea mea. Am observat că monahul era de statură mijlocie, cam de 70 de ani, cu barba albă, deasă şi ondulată, dar după mişcare părea să nu aibă mai mult de 50 de ani. Purta rasă neagră, nouă şi culion cu camilafcă neagră, care cădea pe spate. La piept purta legat cu lanţ sau cordon o cruce luminoasă şi de un alt lanţ, un engolpion sau o iconiţă cu Maica Domnului şi Iisus Hristos. Călugăriţa de lângă el purta şi ea haină intens neagră şi pe cap avea culion la fel ca şi călugărul, numai că vălul ei negru cădea pe umeri. Era de statură mijlocie, cu ochi mari şi frumoşi. La gâtul ei atârnau, ca şi la monah, Cruce şi engolpion, care străluceau la soare. Eu atunci nu ştiam cum este îmbrăcămintea călugărească.
Călugărul şi călugăriţa făceau semn cu mâna ca să oprească vreo maşină din cele ce treceau pe lângă ei, dar în zadar. Nici un şofer nu voia să oprească deşi în multe automobile erau locuri libere pentru două persoane, ba şi pentru mai multe. În sinea mea am osândit pe şoferii care puteau să-i ia, dar nu voiau. De ce nu-i iau? mă întrebam eu, doară şi călugării sunt oameni ca şi noi! De ce toţi îşi întorc capul de la ei? Nu puteam suferi această lipsă de bunăvoinţă faţă de călugări şi m-am hotărât să-i iau eu, în cazul că nu mi-o va lua altul înainte. Dar nu i-a luat nimeni! Cum am ajuns aproape de ei, mi-au făcut şi mie semn să opresc. Am ieşit din rând cu automobilul şi m-am oprit alături, ca să-i iau. Atunci călugărul s-a apropiat şi mi-a zis: “Dumnezeu să ajute!” şi eu i-am răspuns: “Dumnezeu să vă ajute”. Nu obişnuiam să salut aşa, fiindcă nu credeam în Dumnezeu, dar i-am răspuns aşa ca să-i fac plăcere. M-a întrebat apoi dacă pot să-l duc pe el şi pe soră până la mănăstirea Ziţa. I-am răspuns că pot şi i-am invitat să intre în maşină, deschizând portiera din dreapta şi ridicând scaunul din faţă, ca să intre în spate unul după altul. Când s-a apropiat de maşină, călugăriţa a pomenit şi ea pe Dumnezeu şi eu i-am răspuns de asemenea: “Dumnezeu să vă ajute”. A intrat ea întâi în maşină şi s-a aşezat în spatele scaunului meu, apoi a intrat şi călugărul şi s-a aşezat alături. Ca să se simtă mai bine le-am zis: “Staţi în voie că este loc, nu vă înghesuiţi”. La care călugărul mi-a răspuns cu bunăvoinţă: “Nu ne înghesuim Duşane, numai tu să conduci bine”.

După acest răspuns am tăcut şi am închis uşa bine, ca să nu se deschidă cumva în timpul mersului. Fiindcă mă aflam în afara şirului maşinilor care circulau pe drum, aşteptam ca să-mi facă cineva loc spre a continua drumul cu pasagerii mei.

În timp ce aşteptam, călugărul mă întrebă: “Nu-i aşa Duşane, că te întorci de la parastasul din Kragughievaţ?”. A pus întrebarea şi tot el a răspuns. M-a surprins de unde îmi cunoaşte numele şi ştie de unde vin. Surprins, n-am mai avut timp să mă gândesc şi i-am răspuns: “Da, vin de la Kragughievaţ. Ieri am avut parastasul de un an al uneia dintre rudeniile mele”. Călugărul mă ascultă şi continuă: “Şi acum mergi la Matarusca, deşi nu faci băi”. “Nu îndrăznesc să fac, i-am zis, pentru că apa este foarte caldă şi după fiecare baie trebuie să mă păzesc mult ca să nu răcesc şi să nu mă simt mai rău decât înainte”.

Abia a încetat călugărul să vorbească şi a început călugăriţa: “De unde eşti Duşane? Din Zacuta?”. Tot aşa făcea şi ea; punea întrebarea şi tot ea răspundea. Apoi a continuat: “Duşane, toţi ai tăi sunt bine sănătoşi: tata-Dumitru, mama Darenca, sora Duşanca, fratele Dragoliub. Ei cred în Dumnezeu şi cinstesc pe sfântul patron al casei, dar sunt nestatornici. Îndată ce se supără puţin înjură mult de cele sfinte. Fratele tău Milovan are şcoală înaltă şi este mare învăţat, dar şi mare ateu”.

După ce ea a tăcut, a continuat călugărul: “Şi tu, Duşane, crezi că Dumnezeu a făcut pe om şi nu eşti adeptul acelei concepţii că omul provine din maimuţă, dar nu te rogi lui Dumnezeu. Ai însă inimă bună şi eşti cinstit. De trei ori ai avut ocazii potrivite ca să te îmbogăţeşti, dar n-ai voit s-o faci în chip necinstit. Şi ai bunăvoinţă faţă de bătrâni şi săraci. Bunătatea ta te-a făcut să opreşti maşina, cum ai făcut azi şi spre binele tău. Ai răspuns la semnul nostru şi ne-ai luat, pe când ceilalţi la care le făceam semn, întorceau capul şi plecau. Mai bine nu se năşteau decât să se poarte în acest fel”.
N-am înţeles atunci rostul acestor cuvinte, dar tremuram de frică. Între timp, un şofer mi-a făcut semn că pot intra în rând înaintea lui, lucru pe care l-am şi făcut îndată. Am trecut repede de locul unde fusese ciocnirea maşinilor şi când am vrut să iau viteză, pentru a ajunge cât mai degrabă la mănăstirea Ziţa, pe neaşteptate, de pe un drum lateral de ţară, ne-a ieşit înainte un camion încărcat cu cărămidă şi alte materiale de construcţie, care ne-a încetinit dintr-odată drumul, pentru că mergea încet şi în aceeaşi direcţie cu noi. Eram silit să merg după el conducând încet şi cu atenţie, deoarece din direcţia opusă veneau continuu maşini. Această situaţie mă obliga să iau aminte şi la circulaţia din spate, ca să văd dacă nu cumva cineva vrea să mă depăşească; şi aşa, uitându-mă în oglindă, văd o privelişte neaşteptată: călugărul şi călugăriţa, care stăteau pe canapeaua din spate, aveau faţa foarte luminoasă şi în jurul capului aureolă de lumină orbitoare. Tremuram de frică şi am înţeles că aceştia nu erau nişte oameni obişnuiţi.
Din pricina atâtor surprize pe care le avusesem cu călătorii mei, atenţia a început să-mi scadă: de abia reuşeam să conduc maşina şi de aceea am început să merg mai încet decât îngăduiau regulile circulaţiei. În timpul acestei încetiniri a mersului, călugărul şi călugăriţa au început, pe rând, să-mi spună viata mea de când îmi aduc eu aminte de mine şi până în ziua aceea. Aminteau tot ceea ce am făcut, bune şi rele, precum şi planurile pe care nimeni nu mi le cunoscuse şi nici nu le realizasem cândva, din diferite pricini. Spre uimirea mea, povestirea lor era cu totul adevărată, ca şi cum îmi citeau viaţa într-o carte oarecare. Pentru cele bune mă lăudau, iar pentru viaţa fără rânduială, mă mustrau cu blândeţe. Eram bucuros să intru în pământ sau să mi se întâmple orice altceva numai să scap de acest chin, dar nu era scăpare, eram silit să le aud şi să le sufăr pe toate.

Nu pomenesc toate mustrările pe care mi le făceau, pentru că unele privesc viaţa mea personală. Mai târziu, pe toate acestea le-am spovedit şi m-am pocăit pentru ele. Voi pomeni totuşi un reproş pe care mi-l făcea călugăriţa, cu amănunte:”De ce, Duşane, n-ai vrut să vorbeşti cu tatăl tău la onomastica lui Desa, fica surorii tale?”. I-am răspuns ce s-a întâmplat în realitate. Tata nu îmi atrăsese atenţia în legătură cu ceilalţi copii ai săi. Nu avea locul care i se cuvenea înaintea noastră şi voiam cu comportarea mea să-i arăt că este neplăcut şi dificil când într-o adunare de oameni, fiul nu vorbeşte cu tatăl său”. La această explicare a mea, călugăriţa mi-a răspuns: “Cine eşti tu şi cine suntem noi ca să judecăm? Dumnezeu este Cel ce judecă şi împarte dreptatea. Dumnezeu a spus în porunca Lui ca să cinstim pe Tată şi pe Mamă şi celui ce împlineşte Porunca a făgăduit răsplata că va trăi pe pământ mulţi şi fericiţi ani. Părinţii sunt pentru copiii lor lucru sfânt. Tu însă ai procedat bine, pentru că ai inimă bună şi în ziua următoare ai mers la el, l-ai îmbrăţişat, l-ai sărutat şi i-ai cerut iertare. Tatăl a plâns de fericire şi a zis: “Te iert, fiule”. Călugăriţa mi le-a spus toate cu exactitate şi am rămas fără glas la această lecţie.

Când am ajuns la podul din faţa mănăstirii Ziţa, călugărul mi s-a adresat din nou: “Duşane, ceea ce ţi s-a întâmplat acum şi ceea ce ţi se va mai întâmpla în cursul zilei, să nu le spui la nimeni înainte de trecerea celor trei luni de zile care urmează; dar după aceasta poţi s-o faci numai la rudenii şi prieteni.” I-am răspuns scurt: “Bine!” şi m-am uitat iarăşi în oglindă, ca să văd dacă pot întoarce la staţia de maşini din faţa mănăstirii Ziţa. Şi de data aceasta, spre uimirea mea, văd aureole în jurul capetelor lor.

Starea mea sufletească era foarte tulburată, din pricina tuturor acestor lucruri. Simţeam o nestăpânită nevoie să mă despart cât mai repede posibil de aceşti călători.

În staţia de parcare, din faţa mănăstirii Ziţa, se aflau câteva maşini şi o mare mulţime de turişti, care admirau mănăstirea şi împrejurimile ei. Am condus maşina până la aripa din faţă, la zidul înconjurător al mănăstirii. Am ieşit din maşină ca să deschid uşa, ca să poată ieşi călugărul şi călugăriţa. Dar nici de data aceasta nu m-au cruţat. Când mă uit în maşină, înăuntru deja nu se mai afla nimeni. Am tremurat iarăşi de frică. Privirea mi-a căzut pe uşa deschisă, până la uşa care era închisă. Nu puteam crede ochilor. M-am uitat iarăşi de mai multe ori, cu foarte mare atenţie, dar în maşină nu era nimeni. Necredinţa, spaima, tremurul, m-au cuprins din toate puterile. Nesiguranţa de mine depăşise orice măsură, mă temeam să nu-mi pierd mintea. Pentru a mă trezi din această stare, am început să-mi muşc mâinile, să mă trag de păr şi să-mi dau palme peste obraz, fără măsură. În acest chin fiind, n-am observat că în jurul meu se adunase lumea care venise la Ziţa şi că unii mă întrebau ce mi s-a întâmplat şi de ce mă lovesc. Starea mea era deznădăjduită şi tremuram ca de febră. Le-am răspuns: “Plecaţi, oamenilor, de aici!”. Am ieşit din mulţime şi m-am îndepărtat ca să mă concentrez şi să cuget asupra mea. În singurătatea mea, m-am uitat la ceas şi era ora 11,30. Am început să-mi amintesc de fiecare cuvânt pe care mi-l spuseseră călătorii mei, de când i-am luat în maşină şi până când au dispărut în chip inexplicabil.
Din toate câte mi se întâmplase, m-au tulburat mai mult ultimele lor cuvinte, să nu spun adică la nimeni în următoarele trei luni ceva din cele ce mi se întâmplase şi cele ce se vor întâmpla în cursul zilei. Din pricina emoţiei teribile, am început să vorbesc tare: “Doamne, ce ar putea să mi se întâmple? Voi merge la băi, nu voi mânca, ci mă voi culca imediat ca să mă odihnesc. Ce ar putea să mi se întâmple? am repetat. Poate să mor? Dar mi-am adus aminte că omul nu poate povesti dacă moare şi că aceia îmi spuseseră să nu spun la nimeni nimic înainte de trecerea a trei luni. Din aceasta mi-a venit oarecare mângâiere, eu care mai înainte mă temeam de moarte, însă în starea în care mă aflam nu-mi puteam lămuri toate aceste lucruri enigmatice.
După puţină odihnă, mi-am continuat drumul spre băile Matarusca, dar până astăzi nu-mi dau bine seama cum în aşa tulburare am putut conduce maşina de la mănăstirea Ziţa până la baie. Din fericire, am ajuns cu bine, fără urmări neplăcute, dar eram cu totul uimit şi zdrobit de oboseală.
Fără câteva minute era ora 12, când am ajuns în faţa hotelului Ziţa. Lumea mergea la masă la restaurant, dar mie nu-mi era foame, deşi era ora mesei. Aveam absolută nevoie de odihnă. Mi-am luat lucrurile din maşină, am mers la odaia mea să mă întind pe pat şi să mă gândesc pe îndelete la toate cele întâmplate.
M-am întins pe pat, fără să scot nimic de pe mine, împotriva obiceiului meu, când era vorba chiar şi de puţină odihnă. De odată, am simţit durere în mijlocul pieptului şi apoi a urmat ceva ca o puternică împunsătură de ac în inimă, după care m-a cuprins o somnolenţă nestăpânită şi am căzut într-un somn adânc.

Ceea ce mi s-a întâmplat apoi depăşeşte orice închipuire.

Uşa camerei s-a deschis larg. Odaia întreagă era plină de lumină. În ea a intrat un înger înaripat. Era de o mare frumuseţe, cu părul mare şi legat la spate. Purta o îmbrăcăminte largă şi luminoasă iar pe deasupra alta mai luminoasă şi fără mâneci, iar în picioare purta sandale. Îngerul a venit la mine şi mi-a zis: “Duşane, scoală să mergem”. M-am supus şi m-am sculat ca să mergem. Îngerul mi-a zis iarăşi: “Duşane, eşti fericit că te-ai oprit azi şi ai ascultat pe Dumnezeu şi ai luat pe călugăr şi pe călugăriţă. Ştii oare pe cine ai dus azi cu maşina?” Am ridicat din umeri şi înainte de a răspunde că nu ştiu, îngerul mi-a zis: “Ai dus pe sfântul Apostol Petru şi pe Sfânta Paraschiva, patroana casei voastre”. Mi-am adus aminte îndată că tata sărbătoreşte pe Sfânta Paraschiva şi acum am înţeles cine era cu mine în maşină.

După acestea, îngerul mă scoate din odaie şi mergem pe panta dinspre latura stângă de la intrarea în băi, care se vede din direcţia mănăstirii Ziţa. Câtva timp am mers în tăcere, apoi îngerul a început să-mi vorbească. “Duşane, tu lucrezi şi te afli adesea cu oameni şi zici că viaţa omului se reduce numai la a mânca, a bea şi a se îmbrăca, cât trăieşte, iar dacă moare îi este de ajuns cei aproape doi metri de pământ şi puţină ţărână deasupra şi asta este totul. Află, Duşane, că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci loc şi stadiu prin care trebuie să treacă omul. Dumnezeu a creat pe om din pământ, i-a suflat Duh Sfânt şi omul a devenit suflet viu”.

Când am ajuns în vârful dealului, îngerul a terminat de vorbit. În acel moment, în faţa noastră s-a coborât un nor des, pe care m-a luat îngerul şi apoi a început să se înalţe repede. În timp ce norul ne purta astfel, îngerul a început să-mi vorbească: “Duşane, cu inima ta nobilă, care iubeşte dreptatea şi cinstea, ai aflat mare milă înaintea Domnului, ca să-ţi arate drumul cel drept al mântuirii”.

După aceste cuvinte, norul s-a oprit şi îngerul mi-a grăit din nou: “Uită-te la pământ”. M-am uitat şi el mi-a zis: “Ce vezi?”. I-am răspuns: “Văd totul, globul pământului, ţările, oraşele, satele, râurile, marea, animalele, oamenii şi persoanele pe care le cunosc bine”. Apoi m-am întors spre înger şi am văzut că în dosul lui erau trei rânduri de îngeri cu trâmbiţe în mână. Străluceau cu o lumină neobişnuit de mare. E cu neputinţă să descriu frumuseţea acestor îngeri. Atunci îngerul care mă conducea mi-a zis: “Duşane, uită-te spre pământ şi la semnalul dat de trâmbiţele arhanghelilor, vei vedea cum o să fie învierea morţilor, când va veni Domnul Iisus Hristos pe pământ să judece viii şi morţii!” Când m-am uitat eu spre pământ, îngerii au trâmbiţat şi în acea clipă au început să se deschidă mormintele, pe toată faţa pământului şi să iasă din ele morţii. Eram uimit, dar uimirea mea a devenit fără margini când am văzut bărbaţi, femei şi copii ieşind din râuri, mări, lacuri, foc şi din gura animalelor şi în multe alte feluri, după cum plecaseră din viaţa pământească. În faţa acestei minuni am rămas mut, dar îngerul m-a lămurit imediat: “De ce te minunezi, Duşane? Fiecare om se va întoarce în viaţă la auzul trâmbiţei, în felul cum şi-a sfârşit viaţa pământească, indiferent dacă l-a înghiţit apa, l-a mistuit focul, sau l-au mâncat animalele. Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu, pentru că la El nu există morţi, ci toţi sunt vii”.

Şi mai mult m-am mirat când am văzut pe fruntea fiecărui om o hârtie de mărimea unei jumătăţi de bancnotă, pe care era scris ceva, la unul mai mult, la altul mai puţin. Mă gândeam ce putea fi scris pe fruntea fiecăruia, dar îngerul şi de data aceasta, fără să-l întreb, m-a lămurit: “Acestea sunt faptele pe care le-a făcut omul cât a trăit pe pământ şi cu ele se va înfăţişa înaintea Domnului Iisus Hristos şi pe baza acestora îl va judeca”. Apoi a adăugat că aici sunt scrise şi gândurile toate şi că nimic nu poate fi ascuns. Printre cei ieşiţi din morminte am văzut şi rudenii de-ale mele, prieteni, vecini şi mulţi cunoscuţi, de când îmi aduc aminte de ei. Au întins mâinile şi au zis ceva, dar n-am putut auzi cuvintele lor. După rudenii şi după cunoscuţi, am înţeles că stăteau în cete, pe familii, deoarece rudeniile stăteau unele lângă altele. Apoi îngerul mi-a zis: “Să mergem mai departe acum, dar o să ne întoarcem tot în acest loc”.

După aceste cuvinte, norul ne-a transportat spre răsărit şi tot mai sus. După ce am pornit, am întâlnit o mulţime de oameni, ca nişte umbre, zburând în jurul nostru în toate direcţiile. Li se vedeau bine mâinile, picioarele, capul, faţa întreagă. Mă gândeam ce popor să fie acesta, cine să fie aceşti oameni care se mişcă în văzduh. Cunoscându-mi gândul, îngerul m-a lămurit: “Aceştia nu sunt oameni, ci suflete omeneşti. Fiindcă Dumnezeu este lumină, iar omul a fost făcut din pământ, Dumnezeu i-a insuflat Duhul Său şi s-a făcut omul suflet viu. De aceea, şi sufletele sunt luminoase. Sufletul care iese din om are vedere, auzire, vorbire, memorie, însuşiri pe care le avea şi când era în trup. Mi-a spus apoi că sufletul se află în fiecare părticică a trupului omenesc şi că mişcă tot organismul. Dacă nu există suflet nu există nici viaţă în trup. După aceasta, mi-a spus şi acel lucru, că atunci când sufletul iese din trup, timp de 40 de zile trece din nou prin toată viaţa omenească, îi arată tot ceea ce a făcut, grăit şi gândit, iar după 40 de zile se înalţă la cer pentru judecată şi merge la locul care i se cuvine.

Cu aceasta s-a sfârşit vederea învierii morţilor şi convorbirea despre sufletele oamenilor şi norul ne-a dus mai departe spre sferele cele mai de sus. Despre călătoria din văzduh, numai în general vorbesc, pentru că nu este cu putinţă să descriu ceea ce se vede. Mulţimea şi spaima celor văzute îmi producea o negrăită şi continuă frică şi de aceea mă ţineam necontenit alipit de îngerul meu.

Aceste chinuri însă au dispărut când am ajuns la un loc curat şi frumos, unde se afla o mare împrejmuire, ceva ca un zid căruia nu i se vedea nici începutul nici sfârşitul. În zid se vedea o poartă în formă de cruce şi la dreapta intrării stătea un înger păzitor. Această îngrădire şi îndeosebi cetatea aveau o prealuminoasă podoabă. În acest loc sau staţiune, nu ştiu cum să-l numesc mai bine, se afla o mulţime de suflete, din acelea pe care le văzusem când mergeam prin văzduh, unele erau mai luminoase, altele mai puţin. În jurul lor se aflau mulţi îngeri, dar şi mai mulţi diavoli cu chipuri monstruoase. Diavolii se sileau să împiedece sufletele pe care îngerul porţii le lăsa să intre.

Din tot ce vedeam, nu puteam înţelege nimic. Mă întrebam în sine: de ce unele suflete stăteau în cete? De ce aceasta, de ce aceea? şi iarăşi îngerul meu îmi răspunde fără să-l întreb: “Duşane, n-ai putea să le înţelegi, dacă ţi le-aş spune pe toate”. Apoi îngerul m-a băgat înăuntru prin poartă. Drumul de aici şi până la poarta următoare era drept ca o săgeată şi foarte strâmt. La dreapta şi la stânga drumului, pe toată lungimea lui, se vedea o prăpastie adâncă şi înfricoşătoare. Aşa erau şi toate celelalte intervale dintre staţiile acelui drum, numai că drumul de la o staţie la alta devine tot mai strâmt, ajungând la ultima poartă să aibă lăţimea abia a unui picior de om.
După puţin mers, am ajuns la staţia a doua, mai frumoasă şi mai luminoasă decât cea dinaintea ei. Şi aici erau suflete cu însoţitorii lor îngeri şi înger păzitor la poartă. Aici diavolii cu mai multă înverşunare se sileau să oprească sufletele, cărora li se îngăduise să intre prin poartă. Se sileau din răsputeri să le tragă în vreo parte, dar fără izbândă, pentru că sufletele, care putuseră intra prin poarta în formă de cruce, aici erau ferite de năvala dracilor şi treceau. Îngerul meu împreună cu mine am trecut prin toate aceste porţi. Fiecare staţie era mai frumoasă decât cea dinaintea ei; îngerii care stăteau la intrări, erau îmbrăcaţi deosebit şi porţile erau tot mai luminoase, cu cât înaintam de la prima spre cea din urmă.

La poarta staţiei celei din urmă stătea un tânăr preafrumos, asemenea cu îngerul meu conducător. În mâna stângă ţinea o carte, iar în dreapta sabie. Ne-a salutat, plecându-se bucuros şi am trecut înăuntru de la ultima poartă. Aici trecerea era şi mai strâmtă.

Abia am trecut de această poartă şi îndată ne-am aflat într-o mare lumină. Până la ultima staţie, se vedea obişnuita lumină pământească. Deosebirea dintre această lumină şi lumina cea nouă în care intrasem este aşa de mare, ca deosebirea dintre o zi plină cu soare şi noaptea cea mai întunecoasă.
Uimit de puternica lumină, am început să mă uit căutând cu ochii soarele, dar îngerul meu mi-a explicat că am trecut de sistemul solar şi ne găsim sub bolta împărăţiei cereşti, că cerurile strălucesc de la faţa lui Dumnezeu şi că aici nu este niciodată noapte, ci de-a pururi ziuă.

Frica şi cutremurul care mă stăpânise aproape necontenit până în acel loc, acum au dispărut şi deodată m-am umplut de o negrăită linişte şi mare bucurie.

Din înălţimea bolţii cereşti se vedea în jos măreaţa privelişte a unui foarte mare oraş. Case, biserici, parcuri şi alte nenumărate frumuseţi cereşti se vedeau peste tot în acest nemărginit spaţiu ceresc şi toate luminau şi străluceau cu o neobişnuită lumină. Privirea mi-a fost atrasă de către două râuri uriaşe, care curgeau domol prin acest oraş. Unul din râuri avea apa albă, iar altul galbenă. Îngerul mi-a înţeles şi de data aceasta mirarea mea şi mi-a explicat că e vorba de lapte şi miere. Uitându-mă la aceste râuri, am observat că din ele se răsfiră un mare număr de mici pârâiaşe, care în curgerea lor se apropiau de toate plantele şi le udau.
Uimit de această privelişte, am simţit în suflet un fel de tresăltare, care fără să vreau m-a făcut să întind mâinile înspre ea. Doream să ating cu mâinile acele lucruri, să le mângâi, dar îngerul meu m-a tras şi am coborât repede din acel loc înalt.
Bucuria şi uimirea mea nu mai aveau margini, văzând toate cele ce ne înconjurau. Nu ştiam unde să mă uit mai întâi. De lângă mine şi până departe, cât puteau cuprinde ochii, mişuna atâta viaţă, cum nu-şi poate închipui cineva să vadă în alta parte, decât în Paradis.

Terenul Paradisului era ca de sticlă şi limpede ca cristalul, iar acele pârâiaşe curgeau la vale pe teren. În jurul nostru la diferite distanţe se aflau preafrumoase case de tot felul de mărimi şi forme. Fiecare era împodobită cu o artă desăvârşită. Mi-au atras atenţia acoperişurile acestor case paradisiace, care se asemănau oarecum cu acoperişurile bisericilor ruseşti cu multe turle. Lumina care le scălda din toate părţile, dădea acestor construcţii şi mai mare frumuseţe. În jurul acestor palate cereşti se întindeau parcuri uriaşe, pline de copaci minunaţi şi de flori, care răspândeau o negrăită mireasmă şi parfumul lor purtat de o adiere uşoară se revărsa peste tot. Cu uimire am observat că fiecare floare înfloreşte necontenit şi îşi schimbă culoarea şi odată cu aceasta are o nouă şi îmbătătoare mireasmă. Împreună cu aceste plante am văzut şi o mulţime felurită de copaci roditori, împodobiţi cu rod ca cu nişte frumoase panglici. Roadele acestor pomi erau foarte mari şi pline de must, care se vedea cum curge prin ele. Îngerul mi-a explicat că pomii rodesc de 12 ori pe an. Prin toate părţile Raiului pe unde mă conducea îngerul am văzut o mare mulţime de oameni, de toate vârstele. Bătrânii erau de o frumuseţe desăvârşită şi minunată. Din semnele bătrâneţii păstrau numai părul alb şi barba ondulată, pe când feţele lor erau ca ale unor tineri. Şi mai mult am admirat pe copii, care în multe privinţe se asemănau cu îngerii. Mă uitam cum se jucau diferite jocuri prin parcuri: unii făceau coroniţe de flori şi alte podoabe şi păsările coborau pe umerii lor, băteau din aripi, cântau şi se veseleau de jocurile lor. Am observat că îmbrăcămintea copiilor şi a celor vârstnici nu era la fel şi aveau culori diferite; croiala şi alte amănunte se armonizau plăcut cu felul lor de slujire. În jurul capului, copiii aveau aureole mai mici decât ale îngerilor şi ale sfinţilor. Pentru viaţa lor pământească curată şi virtuoasă, Dumnezeu le dăruise în Rai toate bucuriile.
Împreună cu aceşti locuitori ai Raiului se afla şi o mulţime nenumărată de îngeri. Desăvârşirea şi frumuseţea îngerilor este cu neputinţă a o descrie. Străluceau mai puternic decât soarele şi de pe îmbrăcămintea lor se revărsau lumini ca fulgerele. Îngerii făceau ceată cu tinerii, cu cei în vârstă şi împreună cu ei slăveau pe Dumnezeu. Mergând prin Rai am observat un lucru mai minunat decât toate. Împreună cu îngerul meu umblam neobişnuit de uşor şi foarte repede. Într-o clipă am ajuns la un loc de o minunată frumuseţe ce întrecea prin lumină şi podoabă pe toate cele văzute până atunci în Rai. În faţa noastră, nu departe, la dreapta, se vedeau adunate într-o mare ceată puterile cereşti cele mai înalte. La fel, în partea stângă, se vedeau în cete deosebite una de alta marii aleşi ai lui Dumnezeu.

Nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie minunatele frumuseţi ale acestora.

În faţa acestei adunări, îngerul meu încetineşte mersul, se întoarce spre dreapta, începe să-mi explice şi să-mi arate cu mâna: “Aceştia sunt îngerii, aceştia sunt arhanghelii”; apoi se întoarce spre stânga şi zice: “Aceştia sunt cuvioşii, aceştia sunt proorocii”. Se întoarce iarăşi spre dreapta şi continuă: “Aceştia sunt Heruvimii, aceştia Serafimii”. Şi iarăşi îngerul se întoarce spre stânga şi-mi arată cu mâna zicând: “Aceştia sunt monahii, aceştia mucenicii, care au fost munciţi pentru Domnul Iisus Hristos şi s-au învrednicit de slava cerească”. Apoi se întoarce iarăşi spre dreapta şi zice: “Aceştia sunt Apostolii”. Aici îngerul meu s-a oprit şi din ceata apostolilor s-a desprins Apostolul Petru şi a stat înaintea noastră. În acelaşi timp din stânga apare şi Cuvioasa Maică Paraschiva şi vine alături de Apostolul Petru. Călătorii pe care îi transportasem în acea zi de la Kralievo la mănăstirea Ziţa stăteau înaintea noastră în mare slavă şi strălucire. Pe capete purtau steme strălucitoare şi hainele pe care le purtau străluceau cu o neobişnuită lumină şi podoabă. Pe umărul drept şi pe piept avea coroane nespus de frumoase, care îi împodobeau ca nişte decoraţii. Frumuseţile Raiului erau mai presus de orice desăvârşire. În tot drumul făcut prin Rai, niciodată nu-mi trecu prin minte că o să revăd pe călătorii mei. De aceea, surprins de această întâlnire şi vedere a lor, îi priveam de jur împrejur fără să-mi pot lua ochii de la ei. Din această bucurie duhovnicească, m-au trezit cuvintele Sfântului Apostol Petru: “Ştii, Duşane, pe cine ai dus cu maşina astăzi?” Fără să-mi ascund bucuria, am răspuns cu mare însufleţire: “Ştiu!”. Apoi Apostolul continuând cuvântul mi-a zis: “De acum să nu mai fii om necredincios, ci credincios şi să te botezi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi Apostolul a făcut semnul crucii, arătându-mi cum să-l fac şi eu. Când eram copil eu nu făceam semnul crucii corect, de aceea, Apostolul mi-a arătat cum trebuie să-l fac şi apoi a continuat să mă sfătuiască: “În rugăciune să te rogi la toţi sfinţii: la prooroci, la apostoli, la îngeri, la arhangheli, la Heruvimi şi Serafimi, dar mai presus de toţi la Maica Domnului, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, a cărei slavă şi cinste este mai mare decât a tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnică ajutătoare, celor ce cheamă ajutorul ei cu credinţă şi rugăciune. De acum să te laşi de obiceiurile rele înrădăcinate în tine şi să sărbătoreşti pe Sfânta Petca-Paraschiva, patroana familiei, care se roagă pentru toţi cei ce ţin sărbătoarea ei. Aceasta pe care ai văzut-o şi o vezi – şi mi-o arătă cu bucurie – şi ţi-a arătat-o sfântul Arhanghel Gavriil. Fericit eşti tu, ai tăi şi toţi care o cinstesc; dar numai aceasta nu-ţi este de ajuns, dacă apoi nu vei merge pe calea arătată de Domnul nostru Iisus Hristos. Şi tu, Duşane, poţi în puţina viaţă cât ţi-a mai rămas, să te mântuieşti prin post şi prin rugăciune şi să ţii până la sfârşit poruncile lui Dumnezeu”.

Cuvintele marelui Apostol au mişcat adânc sufletul meu. Sub puterea acestei învăţături, stăteam nemişcat şi ascultam acele lumini ale lui Dumnezeu. Din această stare m-a scos Arhanghelul Gavriil continuând explicaţiile: “Aceştia sunt proorocii lui Dumnezeu, aceştia mucenicii cei mari”. Astfel mi i-a arătat la rând pe toţi şi ei la fiecare prezentare zâmbeau liniştit şi se înclinau uşor.

După această întâlnire, îngerul meu m-a dus mai departe în Rai. Am înţeles atunci că am străbătut distanţe uriaşe şi că cu ochii deosebeam la mari depărtări cele mai mici amănunte ca şi cum le vedeam de aproape. În Rai vedeam mult mai bine şi mai departe, decât atunci când mă aflam pe nor şi priveam învierea morţilor. Îmi dăduse Domnul această putere în timpul când îmi arăta lumea cea duhovnicească. Mergând prin Rai am întâlnit nenumărate şi foarte frumoase biserici care erau construite din aur şi împodobite cu pietre scumpe. Uşile lor erau larg deschise şi dinăuntru se auzeau minunatele cântări ale cetelor îngereşti, ale arhanghelilor şi ale sfinţilor de la săvârşirea măreţelor liturghii cereşti. Îngerul meu mă purta peste tot şi unde voia ca să văd ceva mai bine, încetinea mersul, dar nu se oprea niciodată. Nu ştiu cât am mers astfel, când deodată îngerul s-a oprit. În faţa noastră a apărut la o mare depărtare o ridicătură şi deasupra ei o cruce mare. Pe cruce se vedea Domnul Hristos răstignit şi deasupra crucii un porumbel mare cu aripile deschise. Din Cruce se revărsa în toate părţile în chip de raze o lumină orbitoare, iar la baza ei se afla mulţime de îngeri cu multe aripi, arhangheli, apostoli, prooroci şi sfinţi, care slăveau pe Domnul răstignit. În spatele Crucii se vedeau biserici şi clădiri foarte mari. Toate cele văzute erau aşa de luminoase, măreţe şi împodobite încât am rămas mut în faţa acestor frumuseţi cereşti. Atunci, îngerul meu mi-a zis: “Acolo, Duşane, este tronul Domnului, dar nu eşti vrednic să mergi mai departe”. Apoi îngerul s-a întors şi am ieşit repede din Rai. De acolo ne-a luat iarăşi norul pe care am intrat şi ne-a dus undeva spre apus. De astă dată, de pe nor nu se mai vedea partea spre care mergeam. Am avut impresia că nu am călătorit mult în această direcţie, deoarece norul a început să coboare cu mare iuţeală şi ne-a lăsat undeva departe într-un fel de prăpastie. Am ieşit de pe nor şi îngerul m-a băgat într-un loc întunecos, aşa de des şi de negru, cum nici un fel de întuneric nu i se asemăna. Din adâncul acestui infern ne-a izbit o putoare îngrozitoare, din pricina căreia abia mai puteam respira. Simţeam că ne găsim în faţa a ceva înfricoşător, dar nu-mi dădeam seama ce putea fi. Spaima şi cutremurul m-au cuprins în cel mai înalt grad şi m-am alipit de îngerul care mă conducea, ca să mă păzească şi ocrotească în această înspăimântătoare călătorie.

Bănuielile mele s-au adeverit repede, pentru că în adânc a apărut o mare nesfârşită, care ardea cu flăcări înfricoşătoare. În scurt timp am ajuns şi ne-am oprit în faţa ei. Mai târziu, mi-am dat seama că ne aflam pe un loc înalt, în faţa unui lung zid, care ne despărţea de focul cel veşnic şi de chinurile veşnice.

Priveliştea care mi-a apărut în faţa ochilor mi-a tulburat aşa de tare mintea că am rămas ca înlemnit. Ochii mi se învârteau şi frisoane reci îmi străbăteau tot trupul, parcă eram paralizat, simţeam numai că trăiesc. Când m-am uitat iarăşi, am văzut în faţa mea un fel de crater de vulcan, în care fierbea apa sulfuroasă împuţită şi deasupra jucau flăcări uriaşe. “Această mare mi-a spus îngerul, nu are peste tot aceeaşi adâncime. Acolo unde înălţimea flăcărilor ajunge la 40 de metri, marea este mai adâncă”.

Cuprins de această neînchipuită spaimă, am văzut o mare mulţime de animale înfricoşătoare, care au fost făcute pentru ca muncile să fie şi mai groaznice. Şerpi uriaşi cu unul sau mai multe capete se încolăceau şi sugrumau pe păcătoşi şi îi trăgeau în adâncul acestei mări de foc. Se vedeau şi alte animale cu forme şi mărimi înspăimântătoare, din ale căror guri însângerate ieşeau mâini, picioare şi alte parţi ale trupului omenesc. Printre acestea colcăiau viermi, scorpioni şi alte fiinţe respingătoare, care se mişcau necontenit, săreau ca înnebunite, se aruncau şi năvăleau ca turbate asupra sufletelor osândite în acest loc de chinuri. Se auzeau strigăte, ţipete, tânguiri şi plângere de glasuri ale multor oameni.

În această mare de foc, sufletele omeneşti sunt părăsite ca peştii în apa adâncă. Din toate părţile năvălesc asupra lor nenumărate roiuri de astfel de animale, care îi muşcă, îi rup, îi sparg şi îi sfâşie până la ultima bucată. Iar trupurile îmbucătăţite şi mutilate îşi iau din nou întreaga formă omenească.

Uitându-mă îngrozit la această privelişte, eram gata să cad de frică în acest foc, dar îngerul m-a ţinut şi mi-a zis: “Nu te teme Duşane. Acum ne aflăm în iad. Aceşti şerpi şi celelalte vieţuitoare respingătoare, care se scaldă în această apă sulfuroasă clocotită i-a făcut Dumnezeu astfel că apa clocotită şi focul să nu-i vatăme. Acestea, precum vezi, în veci vor muşca, vor mânca şi vor suge pe aceşti păcătoşi. Toţi împreună vor fierbe şi se vor prăji în foc, dar nici odată nu vor arde, nici nu vor muri.

Nu puteam suferi priveliştea acestor chinuri şi de multe ori am închis ochii ca să nu le mai văd. Odată nu m-am stăpânit şi am întors capul spre întuneric şi de acolo mi-au apărut nişte fiare negre cu ochi ca de foc şi cu gurile căscate. Urlând au început să zboare în jurul nostru cu o iuţeală uimitoare, făcând un zgomot care cutremura iadul ca nişte trăsnete teribile. Înţelegând starea mea critică, îngerul mi-a zis: “Nu te teme! Aceştia sunt draci pe care îi deranjăm. Nu pot suporta prezenţa noastră, dar nu îndrăznesc să se apropie…” Apoi îngerul a adăugat: “Vezi, Duşane, cum se chinuiesc acum şi aşa se vor chinui în veci toţi cei care nu cred în Dumnezeu, toţi care leapădă Numele lui Dumnezeu, toţi cei care se închină la dumnezei mincinoşi. Adică acei al căror Dumnezeu constă în case, vile, automobile, podoabe, în viaţa degenerată, în stomacurile lor. Împreună cu ei se vor chinui şi acei care cred în Dumnezeu, dar se feresc s-o facă la arătare sau dacă îi întreabă cineva. Veşnicele chinuri îi aşteaptă şi pe acei care nu cinstesc pe tatăl şi pe mama lor şi pe aproapele lor. În acest foc se vor chinui şi acei care în viaţă au iubit mai mult păcatul, precum sunt: mincinoşii, cei ce au jurat strâmb, lacomii, batjocoritorii, răutăcioşii, cei ce urăsc, hoţii, criminalii, desfrânaţii, iubitorii de argint şi cei asemenea lor. Ca să scapi de aceste chinuri, trebuie neapărat să te pocăieşti, să te spovedeşti de toate păcatele tale, când te vei întoarce pe pământ”.

După aceste cuvinte, îngerul m-a apucat de mâna şi fulgerător am ieşit din iad. La ieşire ne aştepta norul şi ne-a dus la locul de unde am văzut învierea morţilor. De data aceasta eram mai aproape de pământ.

Toată lumea înviată pe care o văzusem mai înainte era rânduită în trei cete mari. În prima ceată din partea dreaptă, oamenii erau luminoşi şi aveau faţa veselă. La stânga lor, în ceata a doua, oamenii aveau feţele triste şi întunecate. Numărul lor era mult mai mare decât al acelora din prima ceată. În sfârşit, la stânga, în ceata a treia se afla o foarte mare mulţime de oameni cu feţele negre şi urâte. Uitându-mă cu atenţie la aceşti oameni, îngerul a început să mă lămurească: “Oamenii din partea dreaptă, cu faţa luminoasă, sunt drepţii. Pe aceştia îi aşteaptă răsplata veşnică, care li se cuvine pentru viaţa lor cinstită de pe pământ. Aceştia din ceata din mijloc, cu feţele întunecoase, sunt cei care au păcate mai uşoare. Pentru aceştia trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu şi să facem fapte bune în numele lor şi aşa li se vor ierta păcatele. La Dumnezeu lucrul cel mai plăcut este rugăciunea şi faptele bune. Aceştia pe care îi vezi la stânga sunt păcătoşii cei mari. Din pricina vieţii lor urâte de pe pământ, acum sunt schimonosiţi potrivit cu păcatele făcute de fiecare şi aşa vor fi aruncaţi în focul cel veşnic”.
Era o privelişte înspăimântătoare vederea acestor mari păcătoşi. Trupurile lor erau umflate şi pline de răni grozave. Din rănile vii şi deschise curgea un puroi murdar şi mulţime de viermi şi şerpi muşcau din aceste trupuri necurate. Din gurile lor deschise atârnau limbile umflate, pe care nu le mai puteau trage înlăuntru. Toţi ţineau în mâini câte ceva, potrivit cu îndeletnicirile pe care le avuseseră în viaţă. Astfel, brutarii ţineau pâine, măcelarii cuţite de măcelărie, hoţii ciomege şi pistoale pline de sânge, morarii şi negustorii ţineau balanţe şi alte unelte de măsurat şi arătau că au falsificat măsurile. Se vedea că au cântărit necinstit şi s-au îmbogăţit în chip necinstit. Aici se aflau şi doctorii, care ceruseră de la bolnavi plată pentru îngrijire, sau lăsaseră să moară pe cei ce nu puteau să plătească. Am văzut de asemenea vrăjitori şi vrăjitoare, că făceau vrăji, stingeau cărbuni, ghiceau în cafea, în palmă sau în cărţi cu scop de a desface căsătorii, de a învrăjbi pe prieteni. Toate le făceau pentru bani şi lângă vrăjile lor se aflau grămezi de bani. În ceata păcătoşilor, între desfrânaţi se aflau şi femeile care şi-au ucis copiii în diferite chipuri, numai şi numai ca să desfrâneze cu alţi bărbaţi. Acestea precum şi toţi desfrânaţii erau plini de umflături şi răni deschise. Organele lor genitale exagerat de mari ajungeau până 1a pământ şi pe ele pline de puroi se urcau şerpi şi viermi. Limbile lor, de asemenea, atârnau afară umflate. Aici se află şi cei ce au făcut grele amestecări de sânge: tată cu fiică, mamă cu fiu şi frate cu soră. Priveliştea aceasta era oribilă şi înspăimântătoare.

În chip deosebit m-am mirat când am văzut pe cei ce trăiseră în Biserică şi mănăstiri. Este vorba de episcopi, preoţi, diaconi, călugări şi călugăriţe, care cu grozava lor înfăţişare nu se deosebeau de criminali, de iubitorii de argint, de curvari, de înşelători şi de ceilalţi păcătoşi. Cunoscându-mi gândul, îngerul mi-a zis: “Nu te mira, Duşane, că şi aceştia se află împreună cu păcătoşii cei mari. Aceştia de bună voie s-au jurat pe Cruce şi pe Evanghelie că vor sluji lui Dumnezeu cu credinţă şi că vor urma calea Domnului nostru Iisus Hristos; că cu învăţătura şi cu pilda vieţii lor vor povăţui poporul ca şi sfinţii Apostoli, pe calea Domnului, ca să fie bisericile pline şi oamenii să se mântuiască. Dar ei au făcut dimpotrivă. În loc să fie pildă de urmat pentru popor cu viaţa şi purtarea lor, ei una au zis şi alta au făcut. Au scurtat slujbele, botezurile, cununiile, înmormântările, parastasele, sfinţirea apei şi celelalte slujbe. Au fost iubitori de argint. Au luat mai mult de la cei săraci şi credincioşi decât de la cei bogaţi; au iubit desfrâul, blestemul, beţia, lăcomia pântecelui, jocul cu zaruri, vilele şi automobilele. Au fost făţarnici şi invidioşi, s-au înjosit unul de altul ca să se facă iubiţi de popor. Prin viaţa lor de sminteală au depărtat pe mulţi oameni de bună credinţă, care veneau pentru rugăciune sau voiau să vie, dar când vedeau purtarea respingătoare a acestor clerici, părăseau credinţa, sărbătorile şi obiceiurile creştineşti. Ţine minte, Duşane, depărtarea omului de credinţă este asemenea cu uciderea. Dacă aceşti clerici aveau o viaţă vrednică de urmat, oamenii s-ar fi apropiat de Dumnezeu şi s-ar fi mântuit. Din această pricină, aceşti clerici, în afară de păcatele lor personale, s-au împovărat şi cu păcatele acelora pe care i-au îndepărtat de credinţă şi acum pe lângă cele ale lor, plătesc şi pentru ale altora. Celui care arată drumul cel drept al credinţei unui păcătos şi acesta se pocăieşte şi devine creştin adevărat, i se iartă multe din păcatele sale. Aceşti clerici păcătoşi au pierdut multe suflete şi de aceea Dumnezeu îi osândeşte împreună cu păcătoşii cei mari: cu ucigaşii, cu curvarii, cu iubitorii de argint şi alţi băutori de sânge. Vezi, Duşane, cum arată drepţii şi cum păcătoşii! Întocmai aşa se vor înfăţişa înaintea Domnului Nostru Iisus Hristos, la a doua venire a lui Dumnezeu, care-I va judeca după faptele lor”.

Drepţii, de asemenea, purtau semne potrivit cu profesiunea lor. Brutarii, măcelarii, negustorii ţineau balanţe, înclinate de partea cumpărătorilor, pentru că le-au dat mai mult, au dat milostenie, au hrănit pe cerşetori, pe săraci şi pe flămânzi, au găzduit pe călători, au fost temători de Dumnezeu şi au împlinit poruncile lui. Toate păcatele şi le-au şters prin pocăinţă, post şi rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos, prin milostenii şi alte fapte bune. Au iertat pe cei ce le-au greşit şi Dumnezeu i-a iertat pe ei.

Printre păcătoşi şi drepţi am recunoscut rudenii de-ale mele şi prieteni, dar îngerul mi-a atras atenţia: “Duşane, să nu pomeneşti pe nume cum arată vreuna din rudenii, prieteni sau cunoscuţi; numai în general să spui cum arătau drepţii şi cum păcătoşii”.

După aceste cuvinte ale îngerului meu conducător, au trâmbiţat arhanghelii şi toată priveliştea a dispărut. Apoi îngerul m-a lămurit că şi cei vii în Ziua Judecăţii vor fi împreună cu cei înviaţi şi că într-o clipă se vor schimba şi vor deveni asemenea lor, cu faptele lor scrise pe frunţile lor. Apoi au dispărut şi arhanghelii cu trâmbiţele lor şi pe nor am rămas numai îngerul meu şi cu mine. În această singurătate, îngerul a continuat să-mi vorbească: “Duşane, tu eşti om cinstit, ai milă pentru alţii şi inimă bună care te-au păzit să nu faci rău cuiva. Urăşti pe mincinoşi, pe hoţi şi pe făţarnici şi nu râzi de alţii. Banul nu a putut să te corupă. În Dumnezeu crezi numai la suprafaţă, ca în anii copilăriei. N-ai fost adeptul învăţăturii că omul se trage din maimuţă, dar nici convins n-ai fost, pentru că despre Dumnezeu nu ştii nimic. Ai multe obiceiuri rele şi multe păcate. Când te mânii, înjuri şi pe Dumnezeu. Ai talent la cântat şi îţi place să ghiceşti în cafea şi să prezici. Eşti desfrânat. Orice femeie, care îţi place şi nu îţi este rudenie, doreşti să o câştigi. La aceasta te-a ajutat cântatul şi căutatul în cafea. Ai minţit numai când ai înşelat femeile şi mai ales pe a ta, faţă de care te jurai că eşti cinstit. Ai văzut în ce stare se află curvarii, cum putrezesc de vii şi cum se chinuiesc. De aceea, să nu mai ghiceşti în cafea şi să cinsteşti pe fiecare femeie ca pe soră şi ca pe mamă, pe fiecare tânăr ca pe un frate şi pe tot omul în vârstă ca pe tată. Şi să nu mai înjuri. Roagă-te lui Dumnezeu şi pocăieşte-te de toate păcatele pe care le-ai făcut. Iubeşte pe oameni, dar faptele lor rele urăşte-le. Iartă pe toţi, ca să ţi se ierte şi ţie păcatele. Dreapta ta judecată şi bunătatea au cântărit mai greu decât păcatele tale. Trebuie să te spovedeşti la una din bisericile ortodoxe; apoi să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos şi Domnul îţi va ierta păcatele. De azi înainte să nu mai păcătuieşti şi să te botezi în numele Tatălui şi a1 Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi îngerul îşi face cruce, arătându-mi cum trebuie să fac şi eu corect semnul crucii. “În rugăciune să te rogi la toţi sfinţii şi la sfântul tău patron, la apostoli, la prooroci, la îngeri, la arhangheli, la Heruvimi şi Serafimi, continuă îngerul, dar mai ales decât la toţi şi în primul rând, la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, Mama lui Hristos Dumnezeu, pentru că slava ei, cinstea şi înălţimea ei sunt mai mari decât ale tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnică ajutătoare tuturor celor ce o cheamă cu evlavie în ajutor”.

“Să ţii minte, Duşane şi acest lucru: Ori de câte ori un păcătos se pocăieşte sincer, se roagă lui Dumnezeu să-i ierte păcatele şi ne cheamă în ajutor pe noi care ne aflăm în cer, în aceeaşi clipă şi noi rugăm pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh ca să-i ierte păcatele. Atunci se face cu adevărat şi în Cer bucurie. De acum să prăznuieşti pe Sf. Paraschiva, patroana familiei tale, pe care tatăl tău o prăznuieşte. Ea, Duşane, se roagă pentru toţi ai tăi şi pentru toţi cei ce o cinstesc şi o pomenesc. Şi-ţi mai spun ceea ce ţi-a spus marele Apostol Petru: Foloseşte puţina viaţă care ţi-a mai rămas pentru mântuirea ta şi poţi să te mântuieşti numai prin post, rugăciune, prin primirea Sfintei Împărtăşanii şi prin fapte bune. Împlineşte cu sfinţenie toate poruncile Domnului până la sfârşitul vieţii.

Despre cele văzute acum să nu povesteşti nimănui înainte de trecerea celor trei luni, după care poţi să le spui la rudenii şi la vreun prieten de al tău.

Mai ţine minte şi aceasta: Când te rogi lui Dumnezeu să ai gândurile adunate şi să te adresezi lui Dumnezeu cu smerenie. Când posteşti să nu fii trist şi supărat, ci vesel şi zâmbitor. Nu trebuie să ştie cineva despre această nevoinţă a ta. În lume să fii şi în viitor comunicativ, cu cei ce se bucură, să te bucuri, dar în toate măsurat şi stăpân pe tine; cu cei ce plâng, plângi şi mângâie-i. Să respecţi legile şi stăpânirea şi să împlineşti cele rânduite de stăpânire. Să te rogi lui Dumnezeu şi să-L ai mai presus de orice. Dacă ai nevoie de sfat sau ajutor duhovnicesc, mergi la Biserica lui Hristos. Când ne vom despărţi, să mergi îndată la mănăstirea Ziţa şi când intri în biserică vei vedea la locul unde se vând lumânări, icoane, cărţi şi alte lucruri, pe raftul de lângă uşă se află cărţile. Cumpără-le pe primele patru la rând; ia şi Noul Testament. Sileşte-te să le citeşti, dar cu ajutorul explicaţiilor, deoarece nu înţelegi toate cele scrise în ele. Noul Testament citeşte-l regulat.”

Cu aceste cuvinte, Sfântul Arhanghel Gavriil m-a însemnat cu semnul crucii şi s-a făcut nevăzut.

Odată cu încetarea vedeniei, m-am deşteptat. Eram lac de sudoare şi nu mă puteam mişca din pricina unei mari oboseli. Ceasul care se afla lângă mine arăta ora şase după amiază. Sub impresia acestei vedenii m-au cuprins pe rând sentimente de bucurie şi de frică şi am mulţumit lui Dumnezeu că m-a învrednicit să văd toate acestea. În această neputinţă şi gândindu-mă la toate cele văzute în cele şase ore trecute, mâna mi s-a mişcat spre obraz şi am făcut semnul crucii. Oboseala care mă ţinea pironit pe pat a dispărut şi m-am sculat imediat bucuros că am scăpat de această greutate. După ce m-am pus în rânduială am plecat la mănăstirea Ziţa după cărţile pe care îngerul îmi spusese să le cumpăr.
În mănăstire nu era nimeni, afară de un monah, pe care mai pe urmă am aflat că-l cheamă Părintele Gherasim. După ce m-am închinat la icoane şi am aprins lumânări, m-am apropiat de raftul cu cărţi şi am cerut Părintelui Gherasim să-mi dea cele patru cărţi din rând. Afară de acestea am mai cumpărat încă două, pe care se afla icoana Maicii Domnului cu Domnul Hristos. La plecare, călugărul m-a întrebat cu multă bunătate de unde sunt. De teamă ca nu cumva să-i descopăr ceva din cele ce trăisem, i-am răspuns în grabă, lucru de care însă mă ruşinez şi acum: “Ce te interesează de unde sunt?”. M-am întors şi am ieşit din biserică.
Îndată ce m-am întors la băi, m-am apucat să citesc cărţile ce le cumpărasem. În ziua următoare, fiind mare sărbătoare a sfântului Apostol Petru, am mers pentru prima mea rugăciune la Mănăstirea Ziţa. Din inimă am urmărit toate părţile Sfintei Liturghii iar cântarea monahilor mi-a adus aminte de minunatele cântări ale îngerilor din bisericile cereşti. Inima mi s-a umplut de dulceaţa unei duhovniceşti bucurii. Am mulţumit Domnului, Care a început să schimbe inima mea cea păcătoasă. Am mulţumit Preamilostivului, Care m-a miluit şi pe mine păcătosul. Mulţumeam şi prin faţa ochilor mei trecea viaţa mea confuză, păcătoasă şi plină de nerânduială. Nu se vedea nici o lumină, nici o mângâiere. Amintirea acestei vieţi îmi producea o adâncă mâhnire. Nu m-am mai putut stăpâni când în biserică a început sărbătoresc şi tainic cântarea: “Care pe Heruvimi”, care anunţa momentele cele mai înalte ale Sfintei Liturghii. În lăuntrul meu parcă bătea ceva, parcă se desfăcea ceva din pieptul meu. Mi-am strâns inima, dar ochii n-au mai putut ţine; curgeau torent lacrimile în rănile mele deschise şi inima căită. Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie! Am ieşit din biserică liniştit, uşor şi refăcut duhovniceşte. În ăuntrul meu s-a coborât duhovniceasca rânduială.
Restul şederii mele la băi l-am folosit pentru schimbarea mea duhovnicească. În zadar mă aşteptau să mă întorc la ele, obiceiurile mele de mai înainte: plimbările, muzica distractivă şi alte rele neputinţe. Timpul care mi-a mai rămas din concediu l-am petrecut în rugăciune, citirea cărţilor şi cugetare la toate cele pe care le trăisem.
Când m-am întors acasă, am încetat să mai ghicesc în cafea, să povestesc glume nepotrivite şi să am convorbiri nefolositoare. Cu oamenii eram tot vesel şi glumeţ, dar preferam singurătatea mai mult decât orice întâlnire. În faţa ochilor aveam necontenit icoana celor trăite. Din mintea mea nu ieşeau cuvintele sfântului Apostol Petru, că trebuie să-mi folosesc restul vieţii pentru mântuirea mea. Eram atent să nu povestesc nimic din cele ce trăisem, înainte de trecerea celor trei luni. Vegheam, mă rugam şi plângeam. Şi ţineam post aspru. În ajunul fiecărei miercuri şi vineri, i-am spus soţiei mele ca pentru ziua următoare să-mi gătească mâncare de post, iar ea şi fiul meu puteau mânca ceea ce voiau.
Era ciudat că, în tot timpul de la întoarcerea mea de la băi, soţia mea nu m-a întrebat niciodată de ce postesc. Prima dată mi-a pus această întrebare cu două zile înainte de împlinirea celor trei luni de tăcere obligatorie despre vedenia mea. În timpul mesei, soţia mă întrebă: “Ce se întâmplă cu tine? De trei luni ai devenit alt om. Nu te mai recunosc. Suntem căsătoriţi de 18 ani şi în tot acest timp nu ai postit nici o zi, ca să nu mai vorbesc de miercurea şi vinerea din fiecare săptămână. Nu mai cauţi în cafea, ai încetat glumele, ai încetat să mai aduni vecinii ca să le povesteşti lucruri distractive. Şi ce este ceea ce m-a împiedecat până acum să te întreb acest lucru?” Uite că puterea Dumnezeiască nu i-a îngăduit soţiei mele să mă întrebe până ce au trecut cele trei luni! I-am spus să aibă răbdare până poimâine şi atunci îi voi spune totul.
După două zile, s-au adunat soţia mea, sora ei şi fiul meu ca să audă povestirea mea. Le-am povestit toate pe rând. Fără să-i întreb despre părerea lor, le-am zis: “De azi înainte să încetaţi de a mai înjura. Vă îndemn să vă rugaţi lui Dumnezeu şi să mergeţi la biserică. Să ştiţi că de azi înainte vom prăznui regulat sărbătoarea familială a Sfintei Paraschiva. Vă sfătuiesc, de asemenea, şi vă rog să postiţi şi să vă împărtăşiţi şi mie să nu-mi mai faceţi observaţie că postesc miercurea şi vinerea şi celelalte posturi, nici să nu mă deranjaţi când mă rog lui Dumnezeu acasă”.
Soţia mea şi fiul meu au făgăduit că vor înceta să mai înjure, că vor crede în Dumnezeu, că-şi vor face cruce înainte şi după masă şi înainte de culcare şi vor ţine sărbătoarea familială. N-au primit să postească toate posturile, să meargă la biserică şi să se roage dimineaţa şi seara. Soţia mea mi-a zis că se va împărtăşi odată pe an şi împreuna cu fiul meu s-au angajat să ţină posturile din Vinerea Mare, din Ziua Crucii şi la Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. N-am vrut să-i silesc la o asprime mai mare pentru mântuirea sufletelor lor, dacă ei nu o făceau de buna lor voie.

După câteva zile am plecat la mănăstirea Ziţa ca să mă spovedesc şi împărtăşesc. Am socotit că este mai bine să merg acolo unde s-a întâmplat şi faptul.

Ajungând la mănăstire, am rugat pe o călugăriţă să mă anunţe la episcopul Vasile, că vreau să mă spovedesc şi împărtăşesc şi că simt nevoia să o fac înaintea lui. I-am spus, pe scurt ceea ce mi s-a întâmplat şi am rugat pe episcop să mă primească. După puţină aşteptare, am fost chemat în biroul episcopului, care mă aştepta în picioare. I-am făcut metanie şi i-am zis: “Dumnezeu să ajute”, iar el mi-a răspuns: “Dumnezeu să ajute, fiule”. I-am sărutat crucea şi mâna şi i-am zis: “Preasfinţite, binecuvântaţi”. “Dumnezeu să te binecuvinteze, fiule”, mi-a răspuns episcopul.

A înţeles că eram neliniştit şi cu glas blând m-a poftit să şed. M-a întrebat de unde sunt şi i-am răspuns că m-am născut în Zacuta şi că de multă vreme trăiesc în Kragughievaţ. La răspunsul meu, episcopul mi-a zâmbit amabil şi mi-a zis: “Te-ai născut în eparhia mea”. În continuarea convorbirii m-a întrebat dacă am familie, unde lucrez şi după aceasta m-a rugat să-i povestesc cu răbdare şi fără emoţie toate cele trăite. I-am povestit de la început până la sfârşit cele ce s-au întâmplat. Când îi vorbeam mă privea cu atenţie; din când în când îşi făcea cruce, se minuna şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mila şi darul Său zicând: “Doamne miluieşte! Doamne, miluieşte! Doamne, mare este puterea Ta, stăpânirea şi mila Ta!”.

Când le-a auzit pe toate, mi-a zis că sufletul meu în acel timp era afară de trup, că provizoriu eram mort în timpul cât a ţinut vedenia.

“Şi acum să te întreb dacă eşti pregătit duhovniceşte pentru spovedanie”. După ce i-am răspuns afirmativ, m-a pus să-i sărut crucea şi icoana şi să îngenunchez. Apoi episcopul a luat epitrahilul, mi l-a pus pe cap şi mi-a zis: “Duşane, fiule, acum mărturiseşte toate păcatele, nu ascunde nimic. Eu te ascult şi-ţi voi citi rugăciunea de dezlegare şi vei primi Sfânta Impărtăşanie, Trupul şi Sângele lui Hristos, şi Domnul te va ierta. Spune liber toate păcatele pe care le-ai făcut cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul în toată viaţa ta până în clipa aceasta. Nu te teme că voi vorbi cuiva despre păcatele tale. Pe acestea numai Domnul le va şti şi eu, care te spovedesc. Noi care spovedim avem poruncă să păstrăm secretul spovedaniei.”

Aceste cuvinte m-au eliberat desăvârşit şi i-am spus cu de-amănuntul toate păcatele. În cursul spovedaniei am început să plâng şi să suspin, rugând pe Domnul şi pe Maica Domnului să mă ierte că îi înjurasem de multe ori. După ce am mărturisit toate păcatele pe care le ştiam, episcopul Vasile a citit îndelung rugăciunea pe capul meu şi de multe ori m-a întrebat dacă mă pocăiesc de toate păcatele pe care le-am făcut. Printre lacrimi i-am răspuns din adâncul inimii şi al sufletului şi că făgăduiesc ca în viitor să mă păzesc de tot păcatul. Când a terminat rugăciunea, a luat epitrahilul de pe capul meu şi iarăşi am sărutat crucea şi icoana. Apoi episcopul m-a miruit şi a început să citească rugăciunile dinaintea Sfintei Împărtăşanii.

Când am primit Sfânta Împărtăşanie, am simţit o mare bucurie şi uşurare. Starea pe care o trăieşti după o spovedanie curată este cu neputinţă de descris. Bucuria, fericirea, buna dispoziţie, uşurarea stăpânesc şi îndulcesc sufletul. Omul simte că s-a născut din nou. Când i-am spus episcopului cum mă simt, mi-a zis: “Fiule, Duşane, acesta este semnul că Dumnezeu ţi-a iertat păcatele şi de acum să nu mai păcătuieşti. Ceea ce ai văzut şi ai auzit este un mare lucru şi cred că de acum nimic nu te va mai atrage să păcătuieşti”.

La sfârşit, episcopul mi-a dat mai multe sfaturi. Mi-a spus să mă gândesc la moarte, deoarece cine se gândeşte la ea, păcătuieşte mai puţin şi să nu mă tem de scurtimea acestei vieţi pământeşti, despre care îmi vorbise şi sfântul Apostol Petru şi Arhanghelul Gavriil, deoarece ei s-au referit la această viaţă care este scurtă, faţă de veşnicie şi că pot trăi şi o sută de ani şi să mă rog lui Dumnezeu ca şi cum aş muri mâine.

Sunt deplin fericit că mila lui Dumnezeu m-a întors pe calea credinţei şi că pot să mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul pentru toate darurile, răbdarea şi pedepsele pe care mi le trimite Sfânta Sa Pronie.

Mă rog lui Dumnezeu ca să creadă în adevărul despre renaşterea mea duhovnicească toţi cei care îl cunosc şi să descopere şi altora cele ce m-au ajutat să găsesc drumul cel adevărat pentru mântuirea sufletului.

Har şi Pace să ne dăruiască Domnul nostru Iisus Hristos. Amin.

(Dintr-o carticica editata de Sf. Munte Athos in 1992)

2

Vedenia Sfântului Vasile cel Nou – La vremea Judecății, se vor arăta cer nou și pământ nou

1

Privind eu în sus cu ochii, am văzut pământ nou și pe acesta nu se înălțau munți, nici nu coborau văi sau câmpii netede, ci întreg pământul acela era într-o singură stare care se vedea de la un capăt la altul și loc ascuns nu se afla pe el, încât cineva l-ar putea asemăna cu un lan de grâu vara. Iar fața lui era curată și albă ca laptele sau ca zăpada care abia a căzut din nori și o ceață aurie se înălța din el și se suia în văzduhul cerului umplându-l pe el cu mireasmă negrăită. Și pământul acesta era slăvit foarte. Și a privit Domnul încă pe toată fața pământului și îndată a răsărit pe el iarbă albă ca zăpada. Și iată pomi frumoși la înfățișare și preafrumoși umbroși și plini de poame, unii roșii ca focul, alții sclipind ca zăpada, iar alții înfloriți în flori multicolore, deosebindu-se unele de altele la înfățișare și în frumusețe, pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, nici nu poate înțelepciunea omenească și limba muritoare să le descrie. Și pe când răsăreau toate aceste înfricoșătoare și preafrumoase plante pe fața pământului și înfloreau în zeci de mii de feluri de flori negrăite și desfătătoare în pomii a căror frumusețe și priveliște felurită și dulceață a miresmei trimisă din ele mintea oamenilor nu poate cu nici un chip să o povestească și amețește nedumerindu-se, fiindcă toate covârșesc minte și cuget. Atât de mare era frumusețea și măreția în care s-a îmbrăcat pământul acela minunat în înflorirea pomilor acelora minunați și a ierbii aceleia preadesfătate, pe care ochiul nu a văzut-o, cum s-a spus, și urechea nu a auzit-o și la inima omului nu s-a suit, încât, uimit fiind cu totul de atâta măreție și strălucire, am îndrăznit și am zis către îngerul acela dumnezeiesc care mă călăuzea: „Doamne al meu, care este Împărăția cerurilor despre care am auzit adeseori din dogmele dumnezeiești și bisericești și din Însăși Sfânta și Preacurata Evanghelie, că este minunată și fără de asemănare mai presus decât orice împărăție pământească? Oare nu cumva este aceasta care se arată înaintea ochilor noștri, care este fără de asemănare și necuprinsă prin frumusețe și măreție? Căci ce ar putea avea mai mult aceea? Sau poate este alta și nu aceasta? Dar acela răspunzând, a zis către mine: „Nu știi, frate, ce spui. Căci pământul pe care îl vezi și toate cele de pe el este pământul celor blânzi, despre care se spune în Evanghelii că Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul. Dar Împărăția cerurilor este cu totul necuprinsă și nu este asemenea cu nici unul dintre lucrurile ce cad sub simțuri pe care le vezi acum”.

Dar pe când ne minunam noi de înflorirea pomilor acelora deosebiți, feluriți și înmiresmați și de mulțimea florilor, tresăltând și bucurându-ne de aceștia, privim și iată, alți pomi și aceștia mai mulți decât cei dintâi, încât se vedea multă mulțime care odrăsleau rod neasemuit și necuprins, străin la vedere și la chip și la mireasmă, minunat la gust și la dulceață, neîmpuținat prin dăinuirea și eternitatea lui neîmbătrânitoare. Și iată, a privit Domnul pe fața a tot pământul acela nestricăcios și minunat și s-a umplut îndată de vegetație negrăită care strălucea ca aurul răsărind fără asemănare trandafiri, crini și viorele. Pe care văzându-le eu, m-am minunat și m-am umplut de uimire la frumusețea ei, am amețit și m-am spăimântat, fiindcă nu era sațiu în vederea dulceții ei. Căci Domnul împodobise pământul acela și-l înfrumusețase ca pe o mireasă în cămara de nuntă, strălucindu-l și împodobindu-l cu frumusețe nesfârșită și cu strălucire pentru primirea fiilor Lui. Și după acestea a privit iarăși Domnul pe fața a tot pământul aceluia minunat și a izvorât un râu de lapte și miere din el. Iar mierea izvorului aceluia era curată foarte și limpede ca lacrima. Și trecea pe toată fața pământului udând și adăpând rădăcinile plantelor. Totuși râurile nu erau amestecate, adică mierea cu laptele, ci fiecare mergea separat. Și laptele curgând adăpa rădăcinile pomilor acelora frumoși și înmiresmați cu zeci de mii de miresme, care erau înfrumusețați veșnic cu flori, iar mierea adăpa și se vărsa liniștit din abundență veșnic și în chip potrivit rădăcinile pomilor împovărați cu fructul acela neveștejit și negrăit, ca unul care se împărtășea de Cuvânt.

Și priveam noi la acestea și iată, la aceeași privire a Judecătorului, au venit de la răsărit păsări minunate, ca un nor mare și gros foarte și s-a întins pe toată fața pământului aceluia. Și s-au umplut toate ramurile pomilor acelora de asemenea păsări și acestea se desfătau de frumusețea și încântarea acelei nestricăcioase creații și veselindu-se foarte au început cu bucurie să ciripească cu glas frumos foarte și viers dulce o cântare nemaiauzită și armonioasă, încât a răsunat tot pământul de asemenea glasuri dulci ale acelor păsărele și cântarea lor s-a înălțat până la înseși bolțile cerului. S-a spăimântat și s-a cutremurat toată adunarea aceea de față foarte foarte de veșnicul și înfricoșătorul acela Judecător din pricina strigătului izbucnit de la păsările acelea înfricoșătoare, strălucitoare și felurite care au început să ciripească și să laude pe Domnul și Dumnezeul a toate. Iar eu înmărmurit și uimit de glasul și răsunetul dulce al păsărilor acelora deosebite și felurite, zic către îngerul meu călăuzitor: „Doamne al meu, de unde au venit aceste preafrumoase păsări cu dulce glas și ce este viersul și cântarea lor desfătată?” Iar acela a zis către mine: „Aceste păsări pe care le vezi, frate, nu sunt supuse stricăciunii și schimbării și nașterii, precum cele ce sunt în viața aceasta vremelnică și multsuspinată, ci și acestea precum și viitoarea nouă creație sunt nestricăcioase prin veșnica și neîmbătrânitoarea dăinuire în veacul veacului și prin desfătarea și strălucirea veșnice”.

După ce s-au săvârșit acestea toate astfel, a privit iarăși Domnul spre înălțimile munților, adică în înaltul cerului, și iată, s-a deschis un nou cer într-o înfricoșată deschizătură și iată, mulțime de oștiri de îngeri și arhangheli înfricoșați cu slavă multă s-au pogorât din cer purtând minunata aceea cetate a lui Dumnezeu pe fața pământului, cântând și strigând cântarea trisaghionului trimisă Dumnezeului celui în Treime. Și când au ajuns pe fața pământului, au așezat-o pe pământ la răsărit. Și grădina aceea înfricoșătoare și preafrumoasă și vestită a fost cuprinsă înlăuntrul cetății aceleia minunate împreună cu Edenul cel de la răsărit. Și a privit Domnul la cetatea aceea minunată și s-a întărit ea în chip minunat pe locul noului și nestricăciosului aceluia pământ și toate bunătățile din mijlocul ei. Și nu se putea cerceta frumusețea și minunățiile cetății aceleia minunate și fără asemănare, de unde începea și unde se sfârșea, fiindcă aceea era cetatea marelui Împărat Dumnezeu, metropola cea de sus a Sionului, cetatea Ierusalimului de sus, cetatea celor întâi născuți, al cărei Artist și Creator este Dumnezeu, ai cărei munți sunt împrejurul ei și Domnul împrejurul poporului Său, de acum și până în veac[1]. Căci în jurul ei se aflau toate oștirile puterilor cerești și Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos în jurul poporului Lui așezat acolo. Și când se întărea cetatea aceasta în locul gătit ei, au strălucit marginile de la razele temeliilor strălucite și a zidirilor ei. Căci domurile ei în chip străin și netâlcuit erau construite și zidite din zeci de mii de culori duhovnicești și nuanțe care radiau o nespusă veselie, desfătare și bucurie fără sațiu celor ce priveau. Iar porțile ei, răsăreau precum soarele și trimiteau raze, luminând toate în jurul ei și lumină orbitoare era în ea.

(extras din Viața Sfântului Vasile cel Nou, vedenia despre înfricoșata Judecată)

Dumnezeiestile descoperiri ale avvei Filotei Zervakos

1

Pe 8 mai 1980 pleca spre Cer ucenicul cel mai cunoscut al Sfantului Ierarh Nectarie de Eghina, Fericitul Filotei Zervakos, in ziua praznicului Sfintilor Ioan “Teologul” si Arsenie cel Mare, sfinti cu care s-a si asemanat in viata lui. A avut deopotriva curatia inimii si dragostea fierbinte de Dumnezeu si de oameni a ucenicului celui iubit al Domnului, cat si iubirea de singuratate si plansul duhovnicesc care l-au caracterizat pe avva Arsenie. A primit asadar, asemenea acestora, atat darul facerii de minuni si al descoperirilor, al viziunilor dumnezeiesti minunate, cat si darul lacrimilor pentru pacatele sale si pentru ale intregii lumi. Ne putem gandi si ca adormirea sa a avut loc inainte de praznuirea unuia dintre cei mai mari prooroci ai Vechiului Testament, Isaia, nu intamplator scrierile avvei Filothei avand un pronuntat caracter profetic si de chemare la pocainta a noului popor al lui Dumnezeu, crestinii, la fel de morti duhovniceste astazi ca si evreii din timpul proorocilor.

Toate aceste daruri se oglindesc in cuvintele de mai jos, pe care vi le oferim in cinstea Cuviosului Parinte Filothei. Sa ascultam si sa urmam acest glas al Domnului, inca un sfant parinte contemporan daruit noua de Hristos in aceste “zile viclene”, cum chiar Sfintia sa numea, cu durere mare, vremurile in care traim astazi:

1

***

Prima vedenie

“In urma razboiului balcanic si cu cateva zile inainte de inceperea primului razboi mondial, intr-o noapte a anului 1914, in timp ce ma linisteam in chilia mea, am vazut ca prin vis cum se cobora mania lui Dumnezeu din ceruri peste locuitorii pamantului. S-a facut deodata cutremur mare de s-a clatinat intregul pamant. In multe locuri pamantul s-a crapat si s-au aratat prapastii si cratere si oamenii tremurand de frica alergau incoace si incolo cautand izbavire, multi cazand in acele prapastii si disparand.
S-a facut intuneric adanc de nu vedeai nimic. In clipa in care intunericul a acoperit pamantul, infricosat si eu de mania lui Dumnezeu, alergam sa gasesc loc de scapare pana am cazut cu fata la pamant, gata sa-mi dau sufletul. In clipa cand n-am mai rasuflat a inceput si intunericul cate putin sa se destrame si am simtit cum intra o suflare de viata in tot trupul meu si cum incep sa revin la viata. Deodata am auzit un glas puternic venind din cer de care s-a infricosat intreg pamantul. Eu, cum eram paralizat de groaza, cazut cu fata la pamant, mi-am intors putin capul si mi-am ridicat privirea; am vazut atunci ca un edificiu imens, care avea temelia pe pamant iar varfurile ajungeau cerul.

In locul cel mai inalt al acestui edificiu l-am vazut pe Arhanghelul Mihail, inalt de stat, infricosator in priviri, tinand sabie valvaietoare. Cu manie in glasul ca de tunet, a inceput sa vorbeasca amenintator catre locuitorii pamantului:

“Oameni rataciti, nemultumitori, nerecunoscatori, de ce iubiti cele desarte si cautati numai minciuna? De ce-L maniati pe Preaputernicul Atottiitorul Dumnezeu si-L plecati spre furie, scufundandu-va in multimea rautatilor? Pe Acela Care din nesfarsita-I bunatate si iubire de oameni, in multe chipuri si-n multe feluri v-a daruit binefaceri, v-a cinstit cu chipul si asemanarea Sa, v-a daruit porunci, lege sfanta, a trimis la voi profeti, apostoli, invatatori, iar la plinirea vremii L-a trimis pe Insusi Fiul Sau Cel Unul Nascut, care prin rastignirea, moartea si curgerea nepretuitului Sau sange a platit pentru pacatele voastre si v-a rascumparat din osanda legii, v-a eliberat din legaturile iadului si din stricaciunea mortii si v-a asezat iarasi in fericirea cea dintai, in rai? Iar voi v-ati aratat nemultumitori, nerecunoscatori, neam stricat si nerusinat, viclean si desfranat, scorpii, pui de vipere, asemenea iudeilor celor ucigasi de Dumnezeu, spurcati la gura, hulitori, defaimatori ai dumnezeiestilor porunci si indemnuri. Pentru toate acestea veti fi pedepsiti precum aceia, veti fi rusinati pentru roadele necredintei voastre, ale intinaciunilor, ale neascultarii si apostaziei voastre“.

Acestea si altele asemanatoare a rostit cu glas manios si amenintator, multa vreme. Eu, prabusit, auzeam ingrozit de moarte, caci credeam ca a sosit sfarsitul lumii. Dar de indata mi s-a parut ca incepe sa-si domoleasca mania si, atintindu-mi privirea catre el, cu frica am vazut fata lui inseninata si linistita si am auzit cum cu glas smerit si preadulce indemna pe locuitorii pamantului sa se pocaiasca. Caci de se vor pocai cu adevarat, va inceta mania si razbunarea lui Dumnezeu. Atunci mi-a trecut frica aceea mare. Am prins curaj, m-am inzdravenit si mi se parea ca am inceput sa vorbesc si eu aratand cu mana dreapta catre cer, zicand: “Voi urca si eu acolo sus?” Iar acela, privindu-ma cu chip bland si zambitor mi-a zis:

“Da, vei urca, insa trebuie sa pazesti poruncile lui Dumnezeu; si tu, si oricine va pazi poruncile Domnului se va salaslui in locasurile cele ceresti”.

Si deodata Arhanghelul Mihail s-a ridicat la cer, iar eu ma gandeam treaz, plin de bucurie si de frica. Frica de cele infricosatoare si groaznice ce le vazusem si le auzisem, iar bucurie pentru ce-mi spusese Arhanghelul, ca voi urca si eu la cer daca voi pazi poruncile Domnului.

1

Vedenia a doua

Cu puţine zile după marele dezastru petrecut în Asia Mică în anul 1922, într-o noapte am văzut cum mă aflam împreună cu alţii departe de mănăstirea mea, pe marginea unei văi, în înaltul cerului fiind un nor întunecos, negru, care tocmai începea, puţin câte puţin, să se destrame. Şi de cum s-a luminat, s-a arătat desluşit fiara apocalipsei, având şapte capete şi zece coarne. La început, zbura ca un avion la înălţime, apoi a coborât şi s-a apropiat de mine ca la 15 metri. Şi am văzut, aşezaţi pe capetele şi pe coarnele ei, pe mulţi dintre stăpânitorii pământului – împăraţi, regi, prim-miniştri, precum şi dintre mai-marii Bisericii: Papa, patriarhi, arhierei, îmbrăcaţi toţi în veşmintele lor, mai-marii popoarelor, cu coroane pe cap şi sceptre în mâini, iar mai-marii Bisericii în veşmintele preoţeşti, cu mitre, cu mantii, cu toate însemnele. M-a cuprins frica şi groaza şi mâhnit în inimă am zis:

«Vai şi amar de vieţuitorii acestei lumi! Câtă întristare va să vină peste oameni, dacă stăpânitorii lor sunt slujitori şi robi ai Antihristului!»

1

Vedenia a treia

“Dupa alte cateva zile mi s-a aratat ca ma gaseam in orasul Siros, la marginea unei piete, alaturi de doi dintre militarii cu care vorbeam despre revenirea refugiatilor. In timp ce vorbeam a batut de ora douasprezece amiaza, am intrerupt discutia hotarand sa o reluam la ora trei. In timp ce acei domni au mers la casele lor spre a lua pranzul, eu am intrat in hotel, am urcat o scara mica si inaintand pe un culoar stramt am vazut diferite camere care aveau usile inchise. Am deschis o usa pentru a intra in camera si am vazut inauntru multime de murdarii si intinaciuni. Iesea de acolo asa o putoare incat am fost nevoit sa inchid imediat usa. Am deschis-o pe a doua, pe a treia, si pe ale celorlalte camere, si am tot inaintat pe culoar, insa toate camerele gemeau de mocirla, de murdarii si de putoare. Impacientat si mahnit, m-am oprit la capatul culoarului, strangandu-mi rasa spre a nu se murdari, caci din camere incepuse sa curga murdariile si sa se imprastie pe culoar.

In timp ca ma pregateam sa ies, am vazut multime de barbati si femei, cu infatisarea si imbracamintea majoritatii tinerilor de azi, care urcau mica scara si intrau in camerele pline de murdarie si se scufundau cu totul in mizeriile de acolo de nici nu se mai vedeau. Speriat, am strigat in sine-mi: Vai! Vai de oamenii acestia!

“Si omul, in cinste fiind, n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte (necuratilor porci) si s-a asemanat lor“.

Unde esti, preamahnite Ieremia, sa plangi si sa jelesti pentru neamul acesta adulter si pacatos? Fa, Doamne, izvoare de lacrimi ochii mei ca sa plang si sa jelesc pana nu va mai ramane putere in mine, sa mor plangand si jelind pentru pacatele mele dar si pentru starea cea vrednica de plans si de jale a oamenilor acestei generatii viclene si stricate.

1

Vedenia a patra

In urmatorul an, 1923, am vazut cum ma gaseam impreuna cu altii la iesirea din Amarusios catre Pendeli cand am auzit un glas puternic zicand: “Paziti-va de necuratie!“. Odata cu glasul am auzit si un vuiet ca de puhoi navalnic care venea dinspre manastirea din Pendeli. Si cum stateam asa inmarmurit, deodata tot locul s-a umplut de murdarie urat mirositoare. Speriati, am cautat un loc mai inalt unde sa nu ne atinga murdaria. Si privind, am vazut un alt puhoi de murdarii revarsandu-se dinspre Kifisia. S-au unit amandoua torentele si au format ca un parau puturos care se indrepta spre Atena. Atunci le-am vorbit celor prezenti. De unde vin si unde se duc toate aceste murdarii? Ele prevestesc o mare nenorocire. Si iarasi s-a auzit glasul acela zicand:

“Aceste murdarii vin o parte de la localnici si o alta parte de la refugiati si se vor uni cu necuratiile celor din Atena si vor inunda Atena si va fi o mare nenorocire si un mare dezastru”.

(Nota: dezastrul s-a petrecut cativa ani mai tarziu, cand armatele germane si italiene au cotropit si au ocupat Grecia).

1

Vedenia a cincea

La inceputul celui de-al doilea razboi mondial am vazut ca ma gaseam in Atena, in centru, in apropierea pietei Monastiraki. Deodata, din senin si cer frumos, s-a aratat un nor negru care a intunecat intreg vazduhul incat luminoasa zi s-a prefacut intr-o noapte intunecoasa. Inspaimantat si eu ca si restul oamenilor care se aflau in preajma, m-am grabit impreuna cu ceilalti sa intru in vreo casa, crezand ca va fi vreun cataclism sau ca va veni potop de ape ce va face mare dezastru. Insa, in loc sa cada ploaie din acel nor intunecat, au inceput sa cada, ca niste parasutisti, multime de demoni negri, infioratori, duhnind, fiorosi cu coarne, precum ii aratasera zugravii in sfintele icoane, care odata atingand pamantul s-au si aruncat precum fiarele spre oameni, ranindu-i si ucigandu-i fara mila. Au alergat si catre mine multi, turbati de furie, gata sa ma sfasie. Groaza si cutremurul m-au cuprins si frica de moarte, caci nu aveam pe nimeni in ajutor.

Toti ceilalti oameni au fost raniti sau omorati, ramanand cazuti in drum, doar putini reusind sa se ascunda. In disperarea mea, am luat o bata si am inceput sa lovesc inainte si inapoi, in dreapta si in stanga (caci ma inconjurara din toate partile), cerand ajutorul lui Hristos. Dupa multa osteneala si lupta, intarit fiind de ajutorul lui Dumnzeu, am reusit sa-i indepartez, iar acestia, plecand scrasnind din dinti mi-au spus: “nu tu ne-ai indepartat ci Cel pe Care L-ai chemat in ajutor“.

1

Vedenia a sasea

Intr-o noapte am vazut ca prin vis cum ma gaseam singur in Constantinopol, in Sfanta Biserica Sfanta Sofia. Eram in absida stanga a bisericii; in partea dreapta se gaseau barbati si femei care se tanguiau foarte tristi, plangand. Unul dintre ei a venit spre mine si mi-a zis, plangand:

“Patriarhul si regele s-au culcat si nu s-au mai sculat. Te rugam, intra de-i scoala”.

M-am grabit sa intru si l-am vazut pe patriarh imbracat in vesmintele patriarhale intins si adormit ca un mort. De cum am intrat, am strigat cu glas puternic:

“Sculati-va, Preafericite! Pastoritii sunt intristati, crestinii plang si jelesc, asteptand sa va treziti!“.

Dar deoarece patriarhul a ramas mort, nemiscat, m-am apropiat, am intins mana si l-am luat de spate incercand sa-l ridic. Cu mult efort, l-am ridicat putin, dar era atat de greu incat mana mi-a cedat sub greutate si, nemaiputand sa-l tin, a cazut iar ca un mort. Dupa putin timp, mana care ma durea si imi tremura tare si-a revenit si am fugit catre rege. Acesta, la fel, era culcat ca un mort, cativa metri mai departe de patriarh. Adunandu-mi toate puterile mele, am incercat sa-l ridic insa mi-a fost imposibil. Din marea mea incrancenare si intristare, caci imi vedeam neputinta de a-i trezi, m-am trezit.

Patriarhul inchipuia Biserica, pe care o si reprezinta, iar regele inchipuia statul. Si Biserica si statul, impreuna cu mai-marii lor, sunt adormite, in vicleniile vremurilor de astazi, in adancul somn al indiferentei si trandaviei. Si de nu se vor trezi si ridica, daca clerul si poporul nu se vor destepta spre pocainta, spre lucrarea poruncilor lui Dumnzeu, a virtutilor si a faptelor bune, vor avea de dat raspuns in ziua Judecatii si vor lua pedeapsa.

1

Vedenia a saptea

La 18 iulie 1963 am urcat la Biserica Tuturor Sfintilor de pe Varful Parosului. La 29 a aceleiasi luni, impreuna cu fratele Ieroteu Paramani, am praznuit ziua Prorocului Ilie. La Liturghie a participat si iubitul nostru frate Nicolaos Arcas, teolog din Pros, care a si predicat. Dupa Sfanta Liturghie, fiecare s-a inapoiat la casa sa si am ramas singur, cu Dumnezeu Cel singur. Voiam ca, ramanand in liniste, sa ma adancesc inauntrul meu spre a-l cerceta si a cere marea si bogata mila a lui Dumnezeu pentru mine, pentru manastirea mea, fratii mei, fiii mei duhovnicesti, pentru toti oamenii.

Am constientizat dintr-o data multimea faptelor mele cele cumplite, apoi mizerabilele, vrednicele de mila, vrednicele de osanda, vrednicele de plans fapte ale oamenilor acestei generatii viclene si desfranate, perverse si stricate, care prin toate putintele alearga catre pacat, catre depravare; si L-am rugat si L-am implorat pe Preabunul, Multmilostivul si Atotmiluitorul nostru Parinte ceresc sa nu ne rasplateasca, nici mie, nici tuturor celorlalti pacatosi, asemanatori mie, dupa faptele noastre si sa nu-si verse furia Sa peste noi, ci dupa nesfarsita-I mila, dupa mare milostivirea Sa si dupa nemasurata bogatie a indurarilor Sale sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi.

“Preamilostive si Multindurate Doamne, cu lacrimi in ochi Iti vorbesc, cunoscand si crezand ca orice ratacire si neascultare isi primeste rasplata sa. Cum va fi cu putinta pentru noi, pacatosii, ratacitii si neascultatorii, sa scapam de pedeapsa viitoare, cea cuvenita noua dupa dreptate? Stiindu-ma pe mine a fi urmator pacatului, caci Te manii si Te intristez in fiecare zi, Te rog primeste-ma alaturi de Tine, aproape de Tine.

Marturisesc ca am pacatuit precum fiul cel pierdut. Te-am parasit, dar Tu, ca un Parinte milostiv si iubitor de oameni, nu ma parasi. Marturisesc ca pe toti i-am intrecut cu pacatele mele, dar stiu ca n-ai venit sa-i mantuiesti pe cei drepti, ci ai venit sa-i ridici pe cei pacatosi, spre a-i calauzi spre pocainta. Si ca pacatos ce sunt, nu am fugit catre dumnezei straini, ci numai la Tine scap, la adevaratul Dumnezeu, Pastorul cel bun, cerand precum cel cazut: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului. Primeste sufletul meu, caci nu mai vreau sa traiesc in aceasta lume preapacatoasa. Nu vreau sa mai vad uratenia lumii, necinstea, indecenta, nerusinarea, nesimtirea femeilor lipsite de minte, care sfideaza orice buna-cuviinta, orice curatie, orice fapta de omenie; fiind ca niste diavoli intrupati, cutreiera cu nerusinare pietele, drumurile, intrand pana si in biserici si manastiri,desantate, fardate, cu tigara in gura sau in mana, spre a strica sufletele curate si nevinovate, spre a le tara in mlastina depravarii si pierzaniei, aratandu-si goliciunea sufletului lor, lipsit de orice fapta buna sau virtute.
De aceasta stare deplorabila in care se afla multime de femei sunt vinovati si responsabili majoritatea parintilor si sotilor, care in loc sa le faca sa se schimbe sau sa-si struneasca in vreun fel fiicele, sotiile, surorile, le indeamna tocmai ei la aceste necuratii, privindu-le cu mandrie si bucurandu-se sa le vada astfel impopotonate, boite, rujate. Vinovat este si regele si ceilalti responsabili, ministri, puterea, toti care sunt randuiti dupa voia lui Dumnezeu spre grija si pazirea societatii de toate relele, care dauneaza atat tarii cat si Bisericii. Si cea mai vinovata este Biserica care le ingaduie sa vina la sfintele slujbe si nu le interzice sa intre intr-o astfel de imbracaminte scandaloasa, sau rujate sa sarute icoanele sau sa se impartaseasca.

Nu vreau, Dumnezeul meu, sa mai vad oamenii, laici sau clerici (cu putine exceptii), in patimile lor: trufia, invidia, necinstea, necredinta, desfranarea, hotia, minciuna, viclenia, juramantul stramb. Nu vreau sa mai aud hulele murdare, vorbaria, judecarea, calomnia; temandu-ma sa nu ma imbolnavesc si eu ca un neputincios ce sunt de multimea relelor, Te rog, ia-ma ca sa nu pacatuiesc. Te implor. Si daca nu vei vrea sa ma iei, da-mi, te rog, pocainta adevarata, da-mi luminare si putere ca sa ma impotrivesc pacatului pana la sange si sa-Ti slujesc cu ravna cealalta vreme a vietii mele. Da-le pocainta si intoarcere tuturor pacatosilor pamantului, cei asemenea mie, clerici sau laici, barbati sau femei, bogati sau saraci, mici sau mari. Pun mijlocitori si pentru mine si pentru toti ceilalti pe Preasfanta Cea Preamilostiva Maica a Ta, pe cetele netrupestilor Ingeri, si pe toti sfintii, apostoli, mucenici si cuviosi”.

Acestea zicandu-le, stateam inaintea Sfintei Icoane a Mantuitorului si a tuturor sfintilor. In noaptea care a urmat, de indata ce m-am intins si am adormit, am avut un vis infricosator si cutremurator. Am vazut cum ma aflam afara din Biserica Prorocului Ilie la vreo 40 metri si tot la vreo 40 de metri si de Biserica Tuturor Sfintilor. Am auzit un zgomot inspaimantator si un glas coborandu-se din cer, ca o puternica detunatura. Ingrozit, mi-am intors ochii catre biserica Tuturor Sfintilor, crezand ca se va darama; privind mai atent am vazut ca nici zidurile nu s-au miscat. Ma intrebam, de unde sa fi venit zgomotul si intorcandu-mi curios ochii am vazut o priveliste inspaimantatoare. Am vazut deasupra bisericii, la o inaltime de vreo 100 metri cum stateau ingramadite pietre gata sa cada pe pamant, gata sa striveasca si sa distruga totul. Vazand acestea, asa o groaza m-a cuprins incat era gata sa-mi dau duhul; si cautam cu disperare sa scap, unde sa ma ascund de la fata maniei Domnului. Pentru o clipa m-am gandit sa alerg si sa intru in biserica Prorocului Ilie, dar am vazut iar stancile de deasupra, gata sa se pravaleasca si mi-am zis ca biserica nu va rezista sub o asemenea greutate si ca voi fi strivit sub daramaturi. De atata disperare si frica, m-am trezit ingrozit.

Acesta este visul infricosator. Sfintii Parinti ne indeamna sa nu ne incredem in vise si ne sfatuiesc sa fim foarte atenti deoarece foarte multi au fost inselati prin vise. Dar sunt si multe vise de la Dumnezeu pe care le descopera Dumnezeu robilor Sai spre a-i infricosa si a-i intoarce spre pocainta. Astfel de vise au avut multi dintre patriarhi, proroci, apostoli, precum si dumnezeiestii si cuviosii Parinti, despre boli, cutremure, razboaie, catastrofe. Precum descoperim si in istoria intregii Biserici, intelegem ca Preamilostivul Dumnezeu, Care vrea ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina, le arata astfel de vedenii spre a-i intoarce, le descopera grozaviile care-i asteapta in urma pacatelor.

Marturisesc ca nu sunt nici profet, nici sfant, sunt cel mai pacatos dintre cei mult pacatosi; de vreme ce nu sunt pocait si nici nu ma pocaiesc inca dupa cum trebuie, mi-a descoperit Dumnezeu primejdia in care ma aflu, spre a ne duce si pe mine si pe ceilalti pacatosi asemenea mie la pocainta. Ne-a descoperit primejdia care ne ameninta datorita nenumaratelor noastre pacate, primejdie descoperita de Domnul si in Sfanta Scriptura, prin proroci si apostoli, mai apoi si Sfintilor Parinti. Si El Insusi ne spune invederat: “Daca nu va veti pocai, asa veti sfarsi cu totii“.

Bolovanii care stau deasupra capetelor noastre, gata sa cada, arata marea manie a lui Dumnezeu care va veni peste noi pentru pacatele noastre. Aceasta care ne-ar strivi si ne-ar spulbera, este oprita deocamdata de rugaciunile si mijlocirile, de grija si pavaza celei ce este cu adevarat ajutor si scapare oamenilor, a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, a Maicii noastre duhovnicesti, precum si ale prietenilor lui Dumnezeu, ale tuturor sfintilor.

Iubitii mei frati, deoarece sfarsitul se apropie si marea manie a lui Dumnezeu sta deasupra capetelor noastre, “sa stam bine, sa stam cu frica“. Sa luam aminte, sa nu ne inselam singuri, spunand ca Dumnezeu este doar binevoitor si multmilostiv si ca nu ne va pedepsi daca pacatuim si calcam poruncile Sale. Sa nu ne insele si pe noi vrajmasul cel preaviclean precum i-a inselat si pe protoparintii nostri de i-a facut rataciti si neascultatori ai poruncii lui Dumnezeu si fugari din rai. Sa nu ratacim, caci “daca s-a adeverit cuvantul grait de ingeri si orice calcare de porunca si orice neascultare si-a primit dreapta rasplatire, cum vom scapa noi, daca vom fi nepasatori la astfel de mantuire?“, spune Sfantul Apostol Pavel, gura Domnului (Evrei 2,3). Dumnezeu este binevoitor si multmilostiv, dar este si drept. Ca multmilostiv, daruieste binefaceri, miluieste, ii rabda pe pacatosi, iar ca drept, cearta si pedepseste pe calcatorii poruncilor dumnezeiesti.

Este cu neputinta ca pacatuind sa scapam de mania lui Dumnezeu. Trebuia ca cele patimite sa ne fie invatatura de minte. Cate n-am patimit in ultimii ani, razboaie, boli, naufragii, cutremure, persecutii si in Tracia si in Asia Mica, ingroziri, primejdii, nenorociri, mahniri, precum acelasi apostol zice: “Necaz si stramtorare peste sufletul oricarui om care savarseste raul, al iudeului mai intai, si al elinului” (Romani 2,9). Daca Acelasi Dumnezeu zice prin Isaia cel cu glasul puternic: “Daca veti vrea sa ma ascultati, va veti hrani cu bunatatile pamantului, iar de nu veti vrea si nu Ma veti asculta, sub loviturile taisurilor veti fi doborati, caci gura Domnului a grait acestea“.

Trebuie ca toate cele ce ni se intampla sa ne fie spre invatatura si sa incetam a-L mai mania pe Dumnezeu cu pacatele noastre. Faraon, pentru neascultarea de Dumnezeu, a primit zece pedepse; dupa fiecare pedeapsa se pocaia dar pocainta lui nu era adevarata, era doar de moment. Noi, pentru neascultarea de Dumnezeu si pentru lipsa dragostei am primit si noi zeci de pedepse. Si degeaba ne-am pocait dupa fiecare pedeapsa, caci apoi mai rai ne-am facut. Vine mania cea mare a Domnului, Atottiitorului, de care nimeni nu va putea scapa. Numai atunci vom scapa, cand ne vom pocai. Sa ne pocaim, deci, sa ne intoarcem catre Preamilostivul nostru Parinte ceresc, de care ne-am indepartat, cu inima infranta si smerita; si cu lacrimi sa-L rugam fierbinte sa treaca cu vederea pacatele noastre cele multe, sa ne ierte, sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi, dupa marea si bogata Sa mila. Si cand ne vom pocai cu adevarat, ne va primi cu bratele deschise, ne va ierta precum si pe niniviteni si ne va milui ca un Bun si Iubitor de oameni si Milostiv Dumnezeu. Fie Doamne mila Ta spre noi, Precum am nadajduit intru Tine“.

(“Călător spre cer – Viaţa şi predicile fericitului Filotei Zervakos”, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002)

1

***

1

Ramâi statornic în adevarata credinta ortodoxa

“… Dar, si în aceste zile viclene, în care toti s-au abatut de la credinta, Domnul Iisus Hristos n-a parasit Biserica Sa, pe care El Însusi a zidit-o si a întarit-o, încât portile iadului nu o vor birui. Razboita si primejduita de dusmanii vazuti si nevazuti care cautau s-o nimiceasca, totusi Biserica a promovat totdeauna barbati plini de credinta si iubire, cu multa râvna, barbatie, întelepciune, cumpatare si har în propovaduirea cuvântului lui Dumnezeu, care, ca niste lei, au urmarit pe vrajmasul de moarte al Bisericilor Ortodoxe. Tot astfel, si acum si în vecii vecilor, nu va înceta sa arate astfel de barbati care nu-si vor pleca genunchii noului Baal – Papa si slujitorilor sai.

Chiar daca toate neamurile si toate popoarele se vor închina fiarei care s-a ridicat din abis sa corupa pe cei ce locuiesc pe pamânt, ostasii lui Hristos, ai Bisericii Ortodoxe, vor cânta: “Cu noi este Dumnezeu, întelegeti, neamuri, si va plecati, caci cu noi este Dumnezeu“. Întrucât, iubitii mei fii sufletesti, eu am ajuns la adânci batrâneti si în curând voi pleca din aceasta patrie pamânteasca si straina, va las sfatul meu parintesc: ramâneti statornici în adevarata credinta ortodoxa pe care din pruncie ati fost învatati s-o paziti; asa ne învata Sfintele Evanghelii, Profetii, Apostolii, Sfintii Parinti de Dumnezeu purtatori întruniti la cele sapte sinoade ecumenice, precum si toata traditia scrisa si nescrisa, apostolica si patristica.

Sa urâti toata greseala, erezia si învatatura potrivnica Bisericii Ortodoxe, ca niste buni ostasi ai lui Hristos, ca sa luati cununa cea nestricacioasa în ceruri. Amin.

Cu dragoste parinteasca, al vostru Rugator catre Domnul, arhim. Filothei Zervakos”.

(Din cartea “Viata si învataturile Cuviosului Parinte Filothei Zervakos”, Editura “Orthodoxos Kypseli”, Tesalonic, 1994, pag. 120-121)

„Credeti ca sunteti saraci, dar nu stiti cat de bogati sunteti” cand Maica Domnului este cu voi

1

*

2

Minunata arătare a Maicii Domnului la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Athos (3 septembrie 1903)

ACEASTĂ ICOANĂ O PREZINTĂ PE MAICA DOMNULUI ÎMPĂRÃTEASA CERULUI ŞI A PÃMÃNTULUI, ALĂTURI DE CĂLUGĂRII SÃRACI, PRIMIND CU SMERENIE UN COLŢ DE PÃINE BINECUVÃNTAT, LA POARTA MĂNĂSTIRII PANTELIMON DIN MUNTELE ATHOS (21 AUGUST 1903)

Primul studio foto athonit a fost înfiinţat la Mănăstirea Sfântul Pantelimon la începutul anilor 1870. Cu binecuvântarea stareţilor, toate evenimentele din viaţa călugărilor au fost surprinse pe film. Istoria foto a mănăstirii ruseşti a durat până în anii 1930, când a început să se stingă din cauza lipsei de bani.

Arhiva mănăstirii arată că, în perioada cuprinsă de la sfârșitul secolului XIX și până la începutul secolului XX, călugării ruşi distribuiau săptămânal pomană celor nevoiași. Din două porturi din sudul Rusiei, Odesa și Taganrog, nave mari și mici, încărcate cu alimente, porneau săptămânal către mănăstirea Sfântul Pantelimon din Athos. Acestea erau destinate pentru cei 3.000 de vieţuitori ai Mănăstirii Sfântul Pantelimon și pentru cei 4.000 de argaţi ruşi, care au lucrat la diferite mănăstiri, metoace, chilii și colibe din Sfântul Munte.

În zilele de pomană, la poarta mare a mănăstirii cerşeau o mulțime de călugări săraci și pelerini evlavioși. Aproximativ 600-800 de persoane primeau cereale din mâinile călugărilor.

Pe 14 august/27 august 1903 mănăstirea Sfântul Pantelimon a primit o scrisoare de la Sfânta Chinotită, care și-a exprimat nemulțumirea față de cerșetoria călugărilor. Conducerea Sfântului Munte a cerut Mănăstirii Sfântul Pantelimon de a înceta obiceiul acesta și de a găsi o formă mai acceptabilă de a hrăni şi ajuta călugării săraci.

Pe 21 august/3 septembrie 1903, călugării săraci au primit ultima pomană la poarta Mănăstirii Sfântul Pantelimon. Atunci, Monahul Gavriil a făcut o fotografie. Când fotografia a fost developată, imaginea Maicii Domnului a apărut în mod uimitor în partea stângă a imaginii, primind cu smerenie un pesmet binecuvântat. Nu cu mult timp înainte, câţiva fraţi au văzut-o în mod clar pe Maica Domnului printre călugării de la poartă şi a voit să-i spună portarului despre asta, dar în ziua când a fost făcută fotografia nimeni nu o văzuse.

După acest eveniment, mănăstirea a continuat să ofere hrană pentru nevoiașii din Sfântul Muntele Athos.

*

Usa milostivirii deschide-o noua, binecuvantata Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, ca sa nu pierim cei ce nadajduim intru tine, ci sa ne mantuim prin tine din nevoi, caci tu esti mantuirea neamului crestinesc

Vedenia pe care a văzut-o schimonahul Teodosie, din Sfânta Mănăstire Neamţ, în anul 1797, cu trei ani după adormirea Preacuviosului Paisie, stareţul Mănăstirilor Neamţ şi Secu

1

Mai sus-numitul părinte, după ce a ieşit de la cântarea Utreniei, într-una din zile, s-a culcat să se odihnească. Şi în vedenia visului i s-a părut că a ieşit afară pe poarta mănăstirii şi a stat înaintea porţii cam la 30 de paşi.
Şi era monahul îmbrăcat cu rasa şi cu camilafca pe cap, iar în mână avea o cârjă, căci era bătrân, dar era procopsit, căci ştia multe limbi. Şi ridicându-şi ochii în sus, a văzut înaintea lui un trup întunecat şi înfricoşător la vedere, îmbrăcat în haine nemţeşti, cum sunt căpitanii de oaste.
Pălăria lui era împletită din şerpi vii, ale căror capete erau în locul pietrelor scumpe; obrazul lui era negru cu totul, nasul mare şi nările foarte largi. Din ochii lui scăpăra foc ca fulgerul, aveau o privire sângerată şi îi întorcea în toate părţile ca nişte luceferi. Dinţii îi erau de oţel, iar din nasul lui ieşea fum ca de pucioasă, după cum scrie la Iov; urechile lui erau lungi şi ascuţite ca la măgar, ceafa din fier bătut, umerii îi erau de oţel ca nicovala; în cap avea patru coarne ca de capră, două strâmbe înainte şi două înapoi.
Mâinile lui erau balauri, iar degetele lui erau capete de şerpi. îmbrăcămintea lui era din piele de aspidă, iar brâul era un şarpe din cei din India, care trece prin om ca săgeata. Coada îi era ca de vasilisc, ascuţită la vârf şi cu un bold şi încârligată în sus, ca a caprei. Picioarele îi erau drepte, încălţate cu ciubote de aspidă verde, cu potcoave de fier ca unghiile leului.

Ca baston avea un şarpe viu, pe care ţinându-l de cap, se rezema în el. La brâu avea legat un paloş lung de văpaie cu două ascuţişuri, iar scaunul lui era un tigru. împrejurul lui erau mulţime de ofiţeri şi de ostaşi, toţi asemenea lui cu chipul, urâţi şi scârnavi, care stăteau cu mare frică înaintea lui. Iar monahul, apropiindu-se de el, l-a întrebat:

– Cine eşti tu?

– Cneaz sunt, călugăre, a răspuns acela.

– Moschicesc sau nemţesc?, a întrebat monahul.

– Eu nu sunt om, a răspuns acela.

– Dar ce eşti tu?, a întrebat iarăşi monahul.

– Eu sunt al doilea după acela pe care voi îl numiţi satana, orânduit
peste toate oştile lui antihrist, a răspuns iarăşi acela.

– Şi ce cauţi aici?, l-a întrebat monahul.

– Am comandă aici la voi! răspunse acela.

– Dar aici nu este război, nici ostaşi, a zis monahul.

– Cum zici că nu sunt? Dar călugării ce sunt?, a zis cneazul. Ei ne dau
război nouă şi noi lor.

– Dar câtă oaste ai aici cu tine?, a întrebat din nou monahul.

– Şaizeci de mii, a răspuns acela.

– Pentru ce atâţia, pentru că aici nu sunt nici trei sute de călugări?, a întrebat monahul.

– Nu te mira, călugăre, că unde sunt ostaşii tari, acolo şi oaste mai multă trimite împăratul. Priveşte la împăraţii lumii, precum au fost Darie, împăratul perşilor, când a făcut război cu Alexandru Macedon.

Acesta i-a trimis lui Alexandru un sac de mac, zicându-i: „De vei putea număra mulţimea boabelor de mac, vei număra şi oştile mele”. Alexandru i-a răspuns: „Macul este dulce şi bun la mâncare” şi trimiţându-i lui Darie o traistă de piper negru, i-a zis: „Aşa sunt oştile mele”.

Şi s-a mirat monahul auzind acestea. Iar acela i-a zis:

– De ce te miri? Aceste mii de-a pururea stau aici, iar în vreme de nevoie aducem înmiit mai multe oşti. însă mai pe scurt, să-ţi spun adevărul, călugăre: încă de când şedea stareţul Paisie la chilia Sfântului Constantin a Mănăstirii Pantocrator, din Sfântul Munte, sunt rânduit să-i dau război în toată viaţa lui.

Şi fiindcă şedea acolo cu linişte, am rânduit eu pe oarecare, cu chip de râvnă ca să vină la călugărie, care avea şi bani, şi l-am îndemnat să facă mănăstire la Proorocul Ilie, şi cu multe griji l-am încurcat. Şi văzând că şi acolo şezând ne ardea luminile ochilor, am îndemnat pe locuitori să le dea o mănăstire împărătească.
Iar acolo puţin de n-a căzut în unghiile noastre, dar ajutându-le lor Hristos, am rămas biruit. însă după aceea, găsind prilej, i-am ridicat cu totul şi i-am dus la Mănăstirea Dragomirna, şi acolo numai unul dintre ai noştri am găsit. Atunci am ridicat oştile căzăceşti, care au cuprins cu stăpânire locul acela, iar pe stareţ l-am alungat şi l-am dus la Secu, şi acolo am găsit iar pe unul dintre ai noştri.
Apoi am îndemnat pe stăpânitori să le dea Mănăstirea Neamţ, unde am găsit doi de-ai noştri. Şi acolo unde este câmpul de război, şi al lor şi al nostru, pe mulţi am câştigat.

Atunci l-a întrebat monahul:

– Dar nu se mântuieşte din mâinile voastre nici unul dintre călugări?

– Cât a fost stareţul Paisie viu, mulţi au scăpat, dar şi mulţi am
câştigat, a răspuns acela.

– Câtă oaste ai cu tine acum?, a întrebat monahul.

– Aici în Neamţ am numai cincizeci de mii, fiindcă zece mii am lăsat în Secu, a răspuns cneazul.

– Dar îngeri nu sunt? a întrebat din nou monahul.

– Cum nu? Fiecare călugăr are câte un înger, iar cei ce-L ascultă pe Hristos au mai mulţi împreună cu ei, a răspuns acela.

– Dar îngerii nu pot nimic împotriva voastră?, întrebă monahul.

– Ce să-ţi spun ţie, călugăre? Atâta putere are un înger, încât pe tatăl nostru satana îl alungă cu toate oştile lui şi nu poate nici să privească înapoi. Dar numai atunci când ascultă de Hristos şi face poruncile Lui, a răspuns cneazul.

Şi vorbind între ei monahul şi cneazul, s-a auzit o poruncă: „Hai degrabă!” zisă în turceşte. Şi numaidecât s-a văzut că a ieşit o săniuţă, ca cele de poştă, cu cai cu tot. Şi în loc de cai, erau înhămaţi la ea 30 de draci în chip de câini, care erau negri şi slobozeau scântei de foc din ochi. Iar în săniuţă şedea unul cu haine călugăreşti, ca un arhimandrit, cu barba mică şi neagră. înaintea lui mergeau 30 de draci, iar alţii 30 împrejurul lui.
Pe capră şedea unul, ca vizitiu, şi în loc de bici ţinea un şarpe de cap şi mâna pe ceilalţi. Şi când a lovit a doua oară, au ţiuit urechile tuturor şi îndată au purces la vale, pe la stăreţie şi pe la casa îndrăciţilor.

Şi acolo, drept pe malul magherniţei, au întâlnit pe alt căpitan de poştă, cu cincisprezece înainte şi alţi cincisprezece înapoi, la fel de urâţi şi scârnavi. Şi dându-şi bineţe unul altuia, cel ce venea a întrebat:

– Unde te duci bimbaşa Savracachi?

– Mă duc, zise acela, că m-a trimis cneazul Zarafii până la Târgul Neamţului şi până la Târgul Pietrii pentru o trebuinţă.

– Dar tu, căpitane Lostuţioane, de unde vii?, a întrebat celălalt.

– Stăpânul m-a trimis aici la Mănăstirea Neamţ, a răspuns întâiul.

– Dar pentru ce?, l-a întrebat iarăşi.

– Un călugăr s-a aşternut cu faţa la pământ şi cu lacrimi se roagă lui Dumnezeu ca să ne prăpădească pe noi şi a ars inima stăpânului, a răspuns căpitanul.

– Dar aici este cneazul Zarafii. Mergi la el şi întreabă-l dacă să mergi sau nu, a zis acela.

Şi îndată căpitanul sosi înaintea cneazului, care l-a întrebat:

– De ce ai venit?

– Stăpânul m-a trimis, a răspuns căpitanul.

– La ce te-a trimis?, a întrebat cneazul.

– Un călugăr s-a aşternut cu faţa la pământ şi roagă pe Dumnezeu cu lacrimi ca să ne piardă pe noi, şi a ars inima stăpânului, a răspuns din nou căpitanul.

– Dar aici este treaba mea, a zis cneazul.

– Nu ştiu, stăpânul m-a trimis, răspunse căpitanul.

– Haide, du-te, îi zise cneazul.

Şi s-a dus şi a început a scutura chilia călugărului aceluia. Şi îndată a căzut un fulger din cer asupra diavolului aceluia şi a început a-l trânti şi a-l străpunge cu foc, tăvălindu-l la pământ, iar el striga: „Vai! Vai! Ce m-a ars!” Şi aşa tăvălindu-se, a fugit la cel mai mare. Iar acela i-a zis:

– Vai de capul tău, mişelule, cu ce obraz te vei duce la stăpânul acum?

Atunci călugărul a râs de păţania lor; dar cneazul i-a zis:

– Pentru ce râzi, călugăre, şi zici că mulţi ostaşi am eu? Dar deşi ţi se pare că sunt mulţi, nu toţi sunt iscusiţi la război şi la treabă.

– Dar acum pentru ce mai şezi aici?, l-a întrebat călugărul.

– Să-ţi spun, călugăre, pe rând. După ce a murit Stareţul Paisie, cel înfricoşat nouă, ajutător vouă şi mare la Dumnezeu, îndată a trimis stăpânul şi a luat douăzeci de mii şi au rămas aici treizeci de mii. Şi în locul lui
Paisie facându-se stareţ Sofronie şi fiind milostiv, a primit fel de fel de feţe şi copii mici, care petreceau împreună cu călugării. Şi precum scrie în cărţile voastre, că pe copii nu-i aduce Dumnezeu la mănăstire, ci satana, şi că unde sunt copii şi vin, nu este trebuinţă de satana, atunci s-au mai ridicat zece mii şi au rămas douăzeci de mii.

– Dar aceia unde sunt rânduiţi? a întrebat iarăşi monahul.

– Înăuntru în mănăstire optsprezece mii, iar pe la chiliile cele dinafară două mii, a răspuns cneazul.

– Dar la Vovidenia şi la Pocrov?

– La Vovidenia sunt două sute şi la Pocrov trei sute.

– Pentru ce la Pocrov sunt mai mulţi şi la Vovidenia mai puţini?

– La Pocrov totdeauna se roagă lui Dumnezeu şi este loc dosit, fără sminteală. Iar la Vovidenia vin mireni, femei şi copii.

Şi întreabă iarăşi monahul:

– Dar cu cei ce merg pe afară în ascultări, câţi umblă?

– Niciunul, a răspuns acela.

– Pentru ce?

– Cei ce umblă în voile lor, singuri cad în prăpăstiile răutăţilor şi a poftelor celor rele şi nu avem trebuinţă a lua aminte la ei, ca unii ce singuri se pierd şi cad în unghiile noastre. Dar de cei ce umblă cu ascultare şi cu frică de Dumnezeu nu ne putem atinge, că-i păzeşte Hristos al vostru, a zis cneazul.

Acestea toate auzindu-le monahul de la cneaz, l-a mai întrebat:

– Dar de ce mai şezi aici, că toate se fac după voia ta? Stareţul a murit, vin se aduce din destul, copii se primesc, femei vin la mănăstire. Deci, de ce mai zăboveşti?

Atunci cneazul, oftând din greu, a zis:

– Of, blestematele şi terfeloagele de cărţi! Arde- le-ar focul! Pentru acelea mai şedem. Că a înarmat stareţul pe ucenicii săi cu toate armele cele mai tari şi nu putem să ne ducem din pricina acelora. Dar de acelea voi răsufla degrab, că le voi răpune şi mă voi odihni.

Şi l-a întrebat monahul:

– Cum de ai spus tu aceste taine ale tale?

– Cum să nu-ţi spun, că deşi foarte fără de voie îmi este, dar Dumnezeu m-a silit! Oare nu vezi pe îngerul lui Dumnezeu că şade deasupra capului meu?, a zis cneazul.

Şi ridicându-şi monahul ochii în sus, a văzut pe Arhanghelul Mihail strălucind mai mult decât soarele, cu toiagul său înfipt în grumazul cneazului. Şi cum a văzut pe Arhanghel, monahul a căzut îndată la pământ şi a zis:

– Pier, Doamne!

– Nu te teme, că nu vei pieri, a zis Arhanghelul.

Şi sculându-se monahul de la pământ, îngerul Domnului i-a zis:

– Vezi, călugăre smerit, ce vrăjmaşi cumpliţi şi neadormiţi aveţi asupra voastră? De aceea, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui şi vă siliţi din tot sufletul spre poruncile Lui, că Dumnezeu este cu voi!
Zicând acestea, îngerul a lovit cu toiagul cel de foc, ce-l avea în mână, în grumazul cneazului şi îndată s-a făcut ca nişte fum şi apă, şi a intrat în pământ, mistuindu-se cu toate oştile lui, iar el cu multă slavă şi bucurie s-a înălţat la cer.

Iar bietul călugăr a căzut la pământ înspăimântat, plângând cu amar. Şi s-a deşteptat şi două zile şi două nopţi a stat plin de mâhnire, nici mâncând, nici bând. Apoi, a treia zi adormind puţin, i-a zis oarecine:

– De ce te mâhneşti? Scoală-te şi mergi de spune acestea fraţilor tăi ca să le scrie spre folos şi să se întărească în Dumnezeu şi să păzească toate poruncile Lui.

Acestea puţine s-au scris din cele multe pe care le-a vorbit monahul cu diavolul ce s-a arătat în chip de cneaz.

numaiortodoxia