Despre purtarea crucii

“Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat in crucea Domnului nostru Iisus Hristos” – spune Sfantul Apostol Pavel (Gal. 6, 14).

Cum a ajuns acest Sfant Apostol la o astfel de stare, ca nu voia sa se laude cu nimic, decat 1cu crucea lui Hristos? 1Crucea inseamna tot felul de suferinte, stramtorari, umilinte; cum sa te lauzi cu ea? Dar iata ca Apostolul Pavel se lauda cu ea. Impreuna cu el se laudau, desigur, si ceilalti apostoli, si, urmandu-le lor, si toti ceilalti purtatori ai crucii.
De ce, oare? Caci au inteles barbatii cei inteleptiti de Dumnezeu adanca semnificatie a crucii, au pretuit-o profund si se laudau ca s-au invrednicit sa o poarte. Ei vedeau in cruce, in loc de stramtorare, deschidere, in loc de amaraciune, dulceata, in loc de umilire, inaltare, in loc de necinste, slava; si se laudau cu ea, asa cum se lauda altii cu vreo podoaba minunata sau cu vreo distinctie.
O, de ne-ar darui Domnul si noua o asemenea intelegere si o astfel de stare, incat sa pricepem si sa simtim puterea crucii si sa ne laudam cu ea!

Semnificatia Crucii

Iata o scurta explicatie generala a semnificatiei crucii. Domnul a plinit mantuirea noastra prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce, El a rupt zapisul pacatelor noastre; prin Cruce, ne-a impacat cu Dumnezeu si cu Tatal; prin Cruce a pogorat peste noi darurile harului si toate binecuvantarile Cerului. Asa este Crucea Domnului prin ea insasi. Fiecare dintre noi se face insa partas puterii ei mantuitoare numai prin propria sa cruce. Crucea personala a fiecaruia, cand se uneste cu Crucea lui Hristos, atunci puterea, lucrarea acesteia din urma trece asupra noastra, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsa asupra noastra orice binefacere si orice dar desavarsit. Prin urmare, crucile personale ale fiecaruia sunt la fel de necesare in lucrarea mantuirii pe cat este si Crucea lui Hristos. Nu veti intalni nici un mantuit care sa nu fi fost purtator de cruce. De aceea, fiecare este inconjurat din toate partile de cruci, ca sa nu se osteneasca cautandu-si crucea si ca sa fie aproape de puterea mantuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune si asa: uita-te in jurul tau si inlauntrul tau, descopera-ti crucea, poart-o cum se cuvine, unita cu Crucea lui Hristos, si vei fi mantuit. Cu toate ca fiecare isi poarta crucea si fara sa vrea si, de cele mai multe ori, crucea nu este usoara, ci anevoie de purtat, totusi nu fiecare o priveste in lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune in slujba lucrarii mantuirii sale; de aceea, crucea nu este mantuitoare pentru fiecare. Sa luam la rand toate crucile posibile si sa vedem cum trebuie sa o purtam pe fiecare dintre ele, pentru ca ea sa capete putere mantuitoare.

Felurile crucilor

Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei: primele sunt crucile exterioare, alcatuite din suferinte si necazuri si, in general, dintr-o nefericita soarta pamanteasca; a doua categorie o reprezinta crucile interioare, nascute din lupta cu patimile si cu poftele, pentru a castiga virtutile; a treia categorie o reprezinta crucile harice (de duh si de har), care sunt primite prin totala predare in voia lui Dumnezeu.

a. Crucile exterioare

Va voi spune acum cateva cuvinte despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe si mai diverse cruci. Ele sunt raspandite pe toate drumurile noastre si se intalnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supararile, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiati, necazurile de la serviciu, tot felul de privatiuni si de pagube, neplacerile familiale, relatiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supararile, pierderile si, in general, soarta pamanteasca, mai mult sau mai putin anevoioasa pentru fiecare.
Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogatia, nici slava, nici marirea pamanteasca nu ne scutesc de ele. Ele s-au impletit cu viata noastra pamanteasca din clipa in care s-a inchis raiul pamantesc si nu se vor desprinde de ea, pana cand nu se va deschide raiul ceresc.
De vrei ca aceste cruci sa-ti fie mantuitoare, foloseste-te de ele asa cum le-a randuit Dumnezeu pentru mantuirea omului, in general, si a ta, in particular. De ce a randuit Domnul ca nimeni sa nu se afle pe pamant fara necazuri si stramtorari? Pentru ca omul sa nu uite ca este un exilat, ca sa nu traiasca pe pamant ca un bastinas in patria sa, ci ca un calator si ca un venetic intr-o tara straina si sa caute intoarcerea in adevarata sa patrie.
Cand omul a pacatuit, a fost imediat izgonit din rai si, in afara raiului, a fost inconjurat de necazuri si de lipsuri si de tot felul de greutati, ca sa tina minte ca nu se afla la locul sau, ci este pedepsit, si ca sa se ingrijeasca sa caute miluire si revenire la rangul sau.Astfel, nu te mira vazand necazuri, nenorociri si lacrimi, ci rabda fara sa te necajesti. Nu ii sade bine criminalului si neascultatorului deplina bunastare si fericire. Primeste acest gand in inima si poarta-ti soarta cu seninatate.
“Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai putin?” – vei spune. “De ce pe mine ma stramtoreaza necazurile, iar altuia ii merge bine aproape in toate? De ce eu ma frang de durere, iar altul se mangaie? Daca aceasta este soarta tuturor, macar sa se imparta in mod egal fiecaruia, fara exceptii“. Dar chiar asa se imparte. Uita-te mai bine si vei vedea.
Tie ti-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau ii va fi maine, iar astazi ii ingaduie Domnul sa se odihneasca. De ce te uiti la ceasuri si la zile? Priveste intreaga viata, de la inceput pana la sfarsit, si vei vedea ca tuturor le este greu, chiar foarte greu. Gaseste pe unul care sa jubileze de bucurie intreaga viata! Pana si regii adesea nu dorm noptile din pricina greutatii ce la apasa inima.
Ti-e greu acum, dar inainte n-ai avut parte de bucurie?! Dumnezeu iti va mai da si vei vedea si alte zile de bucurie. Rabda, deci! Cerul se va lumina si asupra ta. In viata este ca in natura, sunt ba zile intunecoase, ba zile senine. S-a intamplat vreodata ca un nor de furtuna sa nu treaca?! Si este cineva pe lume care sa creada ca nu va trece?! Gandeste si tu la fel despre supararea ta si te vei mangaia de buna nadajduire.
suferintaIti este greu. Dar este, oare, aceasta o intamplare fara motiv? Pleaca-ti cat de cat capul si adu-ti aminte ca exista Dumnezeu, care se ingrijeste de tine ca un parinte si nu te scapa din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a intamplat decat cu ingaduinta si cu voia Lui. Nimeni altul decat El ti-a trimis-o. Iar El stie foarte bine ce, cui si cand sa-i trimita; si cand trimite, trimite spre binele aceluia care primeste suferinta. Asadar, uita-te in jurul tau si vei vedea, in nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine.
Dumnezeu vrea sa-ti curete vreun pacat sau sa te indeparteze de vreo treaba pacatoasa sau, printr-un necaz mai mic, sa te fereasca de un altul mai mare, ori vrea sa-ti dea ocazia sa-ti arati rabdarea si credinta in El, pentru ca apoi sa-Si arate in tine slava milostivirii Sale. Desigur ca ceva dintre acestea ti se potriveste. Cauta deci ceea ce ti se potriveste si oblojeste-ti cu aceea rana, asa cum folosesti un plasture, si se va racori arsura ei.
De altfel, daca nu vei vedea clar ce anume vrea sa-ti daruiasca Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ti in inima credinta generala si neiscoditoare ca tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, si talcuieste-i sufletului tulburat: asa a binevoit Dumnezeu. Rabda! Pe cine pedepseste Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!
Mai bine opreste-ti privirea la starea ta morala si la starea din vesnicie care ii corespunde. Daca esti pacatos – cum esti, de altfel – bucura-te ca a venit focul napastei care-ti va arde pacatele. Tu privesti suferinta numai dinspre pamant. Dar muta-te cu gandul la cealalta viata. Treci de partea Judecatii. Priveste focul cel vesnic, pregatit pentru pacatele noastre. Si, de acolo, priveste-ti suferinta. Daca acolo vei fi osandit, cate necazuri nu ti-ai dori sa fi suportat aici, numai ca sa nu fi cazut sub acea osandire?!
Spuneti in sinea ta: “Dupa pacatele mele imi sunt trimise aceste lovituri” si multumeste-I Domnului ca bunatatea Lui te indruma spre pocainta. Apoi, in loc sa te intristezi fara rost, afla care-ti este pacatul, pocaieste-te si nu mai pacatui. Cand vei cugeta astfel, vei spune, desigur: “Inca este putin ceea ce am primit! Caci, dupa pacatele mele, mult mai rau merit“.
Asadar, indiferent de porti soarta amara a tuturor, ori suferintele si necazurile personale, rabda-le cu inima impacata, primindu-le cu recunostinta din mainile Domnului, ca pe un leac impotriva pacatelor, ori ca pe o cheie care deschide usa in imparatia Cereasca.
Nu cârti, nu invidia pe altul si nu te lasa prada tanguirii zadarnice. Caci asa se intampla in nenorocire: unul incepe sa se tanguiasca si sa carteasca, altul se pierde de tot cu firea si cade in deznadejde, iar altul se cufunda in necazul sau si doar sufera, fara a se misca cu mintea si fara sa-si inalte suferinta inimii spre Dumnezeu. Toti acestia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise si pierd, astfel, momentul prielnic si ziua mantuirii.
Domnul le da in maini conlucrarea mantuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul si suferinta. Oricum, iti porti deja crucea. Fa, asadar, ca aceasta purtare sa-ti fie spre mantuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie sa muti muntii din loc, ci sa aduci o mica schimbare in miscarea gandurilor si in starile inimii tale.
Desteapta-ti recunostinta, smereste-te sub mana puternica, pocaieste-te, indrepteaza-ti viata. Daca te-a parasit credinta in pronia Lui Dumnezeu, readu-ti-o in suflet si vei saruta dreapta lui dumnezeu. Daca ti-ai pierdut simtul legaturii cu propriile pacate, ascute-ti ochiul constiintei si le vei vedea, vei plati pacatul si vei umezi uscaciunea necazului cu lacrimile pocaintei.
Daca ai uitat ca amarul soartei pamantesti rascumpara si mai amarnica soarta vesnica, inviaza-ti in minte acest gand si, cu inima impacata iti vei dori suferinte, pentru ca, pentru micile suferinte de aici, sa te intampine acolo milostivirea vesnica a Domnului.
Este mult oare? Este greu? Dar, in acelasi timp, aceste ganduri si sentimente sunt legaturile care leaga crucea noastra de Crucea lui Hristos, din care se revarsa pentru noi puteri mantuitoare. Fara acestea, crucea ramane tot in spatele nostru si ne apasa, dar nu are putere mantuitoare, fiind despartita de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai suntem purtatorii de cruce care se mantuiesc si nu ne mai putem lauda in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.
Spunand putine despre crucile din afara, va invit, fratilor, sa umblati in intelepciune, rascumparand timpul suferintei si al necazurilor printr-o senina, multumitoare si pocaita rabdare. Atunci vom simti puterea mantuitoare a crucilor suferintelor noastre si ne vom bucura, supunandu-ne lor, intrevazand prin ele lumina slavei, si vom invata sa ne laudam cu ele nu numai pentru roadele lor viitoare, ci si pentru cele de acum.

b. Crucile launtrice

Al doilea fel de cruci sunt crucile launtrice. Pe acestea le intalnim in timpul luptei cu patimile si cu poftele. Spune Sfantul Apostol: “Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele“(Gal. 5, 24). Si l-au rastignit? Asadar, este vorba de o cruce pe care si-au rastignit aceste patimi si pofte.
Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A rastigni patimile inseamna a le face neputincioase, a le strivi, a le dezradacina. De va infrange omul vreo patima de cateva ori, o va face neputincioasa; de o va mai infrange de cateva ori, o va strivi; daca inca o va infrange, atunci o va dezradacina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Si fiindca ceasta lupta este anevoioasa, amara si dureroasa, ea este cu adevarat o cruce implantata inlauntrul nostru. Cel ce lupta cu patimile, uneori parca are mainile tintuite, parca i se pune pe frunte cununa de spini, inima ii este strapunsa de vie. Atat este de greu si de dureros.
Fara osteneala si fara durere nu se poate, pentru ca patimile, desi, venind din afara, ne sunt straine, asa de tare s-au lipit de trupul si de sufletul nostru, incat au patruns cu radacinile in toate madularele sufletesti si in toate puterile noastre. Daca te vei apuca sa le dezradacinezi, doare. Doare, dar este mantuitor, si aceasta izbavire nu se obtine altfel decat prin durere.
Cand ne dor polipii, un corp strain se naste in corpul nostru, creste si da radacini. Daca nu-i retezi, nu te poti vindeca, iar retezarea este dureroasa. Mai bine sa doara, dar aceasta durere sa inapoieze sanatatea. Iar daca ii lasi si nu-i tai, tot vor durea, insa aceasta durere nu va mai fi spre sanatate, ci inspre intetirea durerii, si poate chiar spre moarte. Stii cum se vindeca boala siberiana? Se taie si se scoate afara buba, se arde locul si se mai unge cu o otrava si se freaca cu ea. Doare, dar este spre vindecare. Iar daca o lasi asa, durerea va ramane durere, dar de moarte nu scapi.
La fel este si in lupta cu patimile sau cu dezradacinarea lor: este dureroasa, dar mantuitoare. Iar daca lasi patimile si nu le dezradacinezi, te vor stramtora in continuare, iti vor pricinui durere, suferinta, dar nu spre mantuire, ci spre pieirea si moartea spirituala, caci plata pacatului este moartea (Rom. 6, 23).
Care patima nu este dureroasa? Mania arde, invidia usuca, pofta trupeasca vlaguieste, zgarcenia nu te lasa sa mananci si sa dormi, mandria jignita roade ucigator inima; si orice alta patima – ura, suspiciunea, galceava, dorinta de a fi pe placul oamenilor, atractia pentru anumite lucruri si persoane – ne pricinuieste, fiecare, suferinta ei, astfel incat a trai in patimi este acelasi lucru cu a merge descult pe lame de cutit sau pe carbuni aprinsi, sau a fi in situatia omului caruia serpii ii invenineaza sangele.
Si iarasi, cine nu este lipsit de patimi? Toata lumea le are. Cata vreme exista mandrie, exista toate patimile, caci aceasta este mama patimilor si nu umbla fara fiicele ei. Dar ca nu fiecare le are pe toate in aceeasi masura: la unul precumpaneste una, la altul alta, care le da tonul celorlalte. Iar daca fiecare are patimi, inseamna ca se si chinuieste din pricina lor. Fiecare este chinuit si rastignit de patimi, insa nu spre mantuire, ci spre pierzanie.
Astfel, purtand patimile, te sfasii cu ele si pieri. Nu este oare mai bine sa-ti produci singur suferinta inlauntrul tau tot din pricina patimilor, insa nu spre pierzanie, ci spre mantuire? Este de ajuns sa schimbi directia cutitului si, in loc sa te tai pe tine cu el, spre satisfactia patimilor, sa tai cu el patimile, pornind la lupta cu ele si impotrivindu-te lor in toate. Si aici va fi durere si suferinta a inimii, dar durerea va fi tamaduitoare, va fi imediat urmata de o linistire imbucuratoare, asa cum se intampla cand rana este acoperita cu un plasture tamaduitor.
Daca te supara, de pilda, cineva, este greu sa-ti depasesti mania si nu-ti place; daca o biruiesti, te linistesti, dar daca ii dai satisfactie, multa vreme te vei framanta. De a fost cineva jignit, greu ii este sa se biruiasca pe sine si sa ierte; daca iarta, pace dobandeste, iar de se razbuna, nu va avea liniste. Daca s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis.
Asa stau lucrurile cu orice patima. Si patima te chinuieste, dar si lupta cu ea iti pricinuieste suferinta. Insa prima te ucide, iar a doua te vindeca si te izbaveste. Oricarui patimas trebuie sa i se spuna: “Mori pe crucea patimilor tale”. Rupe aceasta cruce si construieste-ti o alta: crucea luptelor cu ele. Si iti va fi rastignirea pe aceasta cruce spre mantuire. Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei, si alegerea ar trebui sa fie foarte usoara. Totusi, faptele nu o indreptatesc intotdeauna. Trebuie sa ne miram de orbirea noastra. Sufera unul de cate o patima, dar tot ii da apa la moara. Vede ca, dandu-i satisfactie, isi face din ce in ce mai rau, dar tot nu se lasa. Avem o dusmanie inexplicabila fata de noi insine! Altul chiar se pregateste de lupta cu patima, dar imediat ce patima se trezeste cu cererile ei, o urmeaza numaidecat. Iar porneste si iar ii cedeaza. Face de cateva ori asa, si rezultatul este acelasi.
Suferim de o inexplicabila vlaguire a puterii morale! In ce constau amagirea si inselarea? In faptul ca patima, prin satisfacerea ei, promite o gramada de placeri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cate ori nu s-a verificat, oare, ca satisfacerea patimei aduce nu fericire si liniste, ci chin si intristare? Ea promite multe, dar nu da nimic; iar lupta nu promite nimic, dar da totul. Daca nu ai trait aceasta experienta, traieste-o si vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastra, ca nu ne hotaram s-o traim. Motivul ar fi ca ne este mila de noi insine. Autocompatimirea este cel mai lingusitor tradator si cel mai mare dusman al nostru, este primul plod al mandrei. Ne este mila de noi insine si ne ucidem cu mana noastra. Credem ca ne facem bine, dar ne facem rau; si cu cat mai rau ne facem, cu atat mai mult vrem sa ne facem rau. Astfel, raul creste si ne apropie de pieirea finala. Sa ne insufletim, asadar, fratilor, si sa ne urcam cu curaj pe crucea rastignirii de sine, prin rastignirea si dezradacinarea patimilor si a poftelor. Sa respingem mila de noi insine si sa incalzim ravna trudirii de sine. Sa avem o mana de doctor, care si celor pe care-i iubeste, si celor de vaza, la nevoie, le administreaza taieturi si arsuri dureroase.
Nu va voi indica metoda si intreaga desfasurare a luptei. Apucati-va de treaba, si ea va va arata singura si va va lnvata totul. Inchipuiti-va linistea, bucuria si lumina care se vor instaura in inima dupa biruirea patimilor si cu aceasta incalziti-va ravna ridicarii impotriva lor. Lumina si bucuria se nasc chiar de la inceputul pornirii acestei lupte si tot cresc si se inalta, pana cand, la sfarsit, se vor implini prin linistirea inimii, in care se odihneste Dumnezeu. Dumnezeul pacii traieste cu adevarat, de-a pururi in acela care a ajuns la aceasta masura. Atunci se adevereste pe deplin ca, intr-adevar, crucea este pomul vietii.
Pomul vietii cel din rai a ramas in rai. In locul lui, pe pamant este inaltat pomul crucii. Rostul acestuia este unul singur: va gusta omul si va fi viu. Apropie-te, lipeste-ti buzele de el si bea din el viata. Te vei lipi de cruce cand respingand mila de sine, vei ravni la rastignirea de sine iar viata vei incepe sa bei din ea cand vei porni la lupta cu patimile. Fiecare biruire a patimii va fi ca primirea unor sucuri de viata datatoare din crucea purtatoare de viata. Indeseste biruintele si te vei satura mai repede si te vei umple de viata.
Minunata este insusirea rastignirii de sine! Parca iti ia, dar, luandu-ti, iti da; parca reteaza, dar, retezand, inradacineaza; parca omoara dar, omorand, inviaza. Este exact Crucea lui Hristos, care a calcat moartea, viata daruind. Cata fericire!
Dar mare este, oare, osteneala? Primul pas este destul de anevoios – prima biruire a sinelui, prima hotarare de lupta; apoi insa, cu fiecare inclestare in lupta, devine tot mai usor. Ravna se va aprinde mai tare, si stiinta de a lupta va creste si dusmanul va slabi. Asa cum in lupta obisnuita, ostasilor le este frica numai de inceput, iar apoi nu se mai tem de nimic, totul le vine usor si la indemana, la fel este si in lupta duhovniceasca: numai sa incepi, apoi lupta se va infierbanta de la sine si te va usura. Si apoi, cu cat mai zeloase si mai aprige sunt inclestarile, cu atat mai aproape este sfarsitul luptei si pacea.
N-ai putere sa incepi? Roaga-te. Domnul iti va trimite. Inconjoara-te de gandul primejdiei de a ramane in patimi si astfel te vei smulge din intunericul lor, spre lumina eliberarii de ele. Dar, mai ales, marturisindu-ti neputinta in fata Domnului, stai si bate la usa milostivirii Sale, chemandu-L in ajutor. Iti va veni ajutor! Domnul va cauta spre tine si lumina ochilor Sai iti va arde autocompatimirea si iti va aprinde ravna de a te inarma cu barbatie impotriva patimilor. Iar daca Domnul este cu noi, cine-i impotriva noastra?
Doamne, incepatorul nevointei, Cel ce ne-ai insufletit cu ravna de a porni nevointa luptei cu patimile, Tu insuti la-ne putere sa rezistam in lupta, ca sub semnul Crucii Tale sa luptam lupta cea buna, privind catre Tine, Incepatorul si Plinitorul credintei noastre, Cel ce prin Cruce ne-ai randuit mantuire si ne-ai daruit viata prin ea!

c. Crucea predarii de sine in voia lui Dumnezeu

Cel de-al treilea fel al crucii mantuitoare pentru noi este crucea predarii de sine in voia lui Dumnezeu. Va voi spune si despre ea vreo doua vorbe, pentru ca invatatura intreaga imi depaseste puterile. Pe aceasta cruce se ridica crestinii cei mai desavarsiti. Ei sunt cei ce o 1cunosc si ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg si cu putere. Cum ar putea altii sa vorbeasca asa? Dar nu se poate sa o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo doua patimi si linistindu-se cat de cat de framantarea lor dinauntru, sa creada ca a facut deja tot ce trebuie si se asteapta de la crestini. Nu, nici in aceasta situatie nu a facut inca totul. Chiar si cel ce s-a curatat pe deplin de patimi nu a facut inca cea mai importanta fapta crestina, ci doar s-a pregatit pentru ea. Daca te-ai curatat de patimi, preda-te, curat, ca jertfa curata si neprihanita lui Dumnezeu, caci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihanitului.
Acolo, crucea talharului intelept este crucea curatirii de patimi, iar Crucea Domnului este crucea jertfei curate si neprihanite. Ea este rodul predarii in voia lui Dumnezeu – neconditionata, deplina, fara intoarcere.1
Ce L-a urcat Cruce pe Mantuitorul nostru? Aceasta predare de sine in gradina Ghetsimani! Domnul nostru Iisus Hristos se ruga sa treaca de la El paharul acesta, dar iata cum rosti hotararea definitiva: “Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti” (Mt. 26, 39).
De la cuvantul “Eu sunt” cad cei ce venisera sa-L lege. Dar apoi tot ei il leaga. De ce? Pentru ca El insusi se legase mai inainte, predandu-Se in voia lui Dumnezeu. Sub Cruce, intreaga faptura se cutremura si mortii inviau, iar El statea nemiscat pe Cruce, caci isi predase duhul lui Dumnezeu.
Astfel sunt toti cei ajunsi la masura barbatului desavarsit, cei ce au atins masura varstei plinirii lui Hristos. Acestia sunt cu totii, ca sa spunem asa, rastigniti pe crucea voii lui Dumnezeu. Pe ea este tintuita orice miscare voluntara a lor, orice gand si orice dorinta. Sau, mai bine zis, pe acestea din urma, in intelesul si sub forma lor obisnuita, nici nu le mai au: tot ce este al lor a murit pentru ei, fiind jertfit voii lui Dumnezeu. Mana lui Dumnezeu este cea care ii misca, inspiratia lui Dumnezeu, care, pecetluindu-se in inima lor printr-un mod numai de ei cunoscut, le determina toata activitatea.
Sfantul Apostol Pavel, vorbind despre sine, exprima astfel aceasta stare: “M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Gal. 2, 20). Imediat ce s-a rastignit impreuna cu Hristos – el, apostolul, barbatul desavarsit – a incetat sa mai traiasca prin el insusi si Hristos a inceput sa traiasca in el. Sau a trecut intr-o stare despre care scrie asa in alta parte: “Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti, si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa (Fii. 2, 13).
Aceasta este culmea desavarsirii crestine, la care este omul in stare sa ajunga. Ea este inceputul starii viitoare, de dupa inviere, cand Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul in toti. De aceea, toti cei ce s-au invrednicit sa atinga ceasta stare se pun adesea in contradictie cu toate randuielile vietii pamantesti si ori sufera prigoane si chinuri, ori devin si sunt considerati nebuni intru Hristos, ori se retrag in pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vietii lor exterioare, launtrul lor este unul: sunt uniti cu Dumnezeu, traind in inima numai cu Dumnezeu. Numai prin El, Unicul, traiesc si lucreaza, ascunzandu-se in cea mai adanca si mai tainuita tacere, intr-o totala lipsire de orice miscare.
Se spune ca sus, la limita atmosferei noastre, se opreste orice miscare a stihiilor pamantesti. Acolo troneaza linistita numai stihia universala. Acesta este modelul celor rastigniti impreuna cu Hristos, care au incetat sa mai traiasca prin viata lor si au inceput sa traiasca numai in Hristos sau, altfel spus, al celor care s-au urcat pe crucea predarii in voia lui Dumnezeu, singura care le da valoare si lucreaza in ei, respingand orice socoteli si actiuni personale.
Nu mai am nimic sa va spun despre aceasta. Si pe acestea vi le-am spus numai ca sa va sugerez unde se afla sfarsitul, unde trebuie sa fim si sa ajungem si pentru ca, stiind, sa intelegeti cu totii ca, orice ati avea sau ati face bun, sa-l socotiti drept nimic, daca nu ati ajuns pana la aceasta inaltime a vietii duhovnicesti, care ne-a fost menita si care este asteaptata de la noi.
Multi cred ca viata crestina este la fel ca si alte feluri de a trai; nu este asa. Ea incepe prin pocainta, se continua prin lupta cu patimile si se incheie prin rastignirea impreuna cu Hristos a omului launtric curatit de patimi si prin cufundarea in Dumnezeu. “Ati murit – spune Apostolul – si viata voastra este ascunsa cu Hristos intru Dumnezeu” (Col. 3, 3). Aici, totul se savarseste inlauntru, este nevazut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar constiintei si lui Dumnezeu. Cele din afara sunt aici nimic. Desigur ca ele sunt un ambalaj cuviincios, dar nu sunt un martor hotarator si, cu atat mai putin, nu le nasc pe cele dinauntru. Atat de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decat superbul ambalaj al unui mormant plin de oase!
Stiind acestea, sa stam, fratilor, pe Golgota, in fata crucilor, si sa incepem sa ne masuram cu ele si pe ele cu noi, fiecaruia care i se potriveste. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului, este modelul acelor purtatori de cruce care sufera necazuri si privatiuni exterioare.Tocmai v-am spus inainte pe cine reprezinta talharul cel intelept rastignit, si pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se lupta cu patimile, iar Domnul, pe barbatii desavarsiti, rastigniti prin predarea in voia lui Dumnezeu.
Dar crucea talharului celui rau pe cine reprezinta? Pe aceia care lucreaza patimilor. Patimile ii chinuiesc, ii sfasie, ii rastignesc de moarte, nedandu-le nici o bucurie si nici un fel de speranta. Dupa aceste semnalmente, masoara-te cu fiecare dintre aceste cruci si, dupa ele, afla cine esti: Simon Cirineul, talharul cel intelept sau cel ce il imita pe Domnul Hristos, sau talharul cel rau, din pricina patimilor ce te consuma?
Asa cum te vei gasi, asa sa-ti astepti sfarsitul. Voi adauga numai: scoateti-va afara din minte cum ca am putea, pe calea unei vieti tihnite, sa devenim cei ce se cuvine sa fim intru Hristos! La crestinii adevarati, daca au cate o mangaiere, aceasta este cu totul intamplatoare; trasatura cea mai definitorie a vietii lor o formeaza suferintele si durerile, launtrice si din afara, de voie si de nevoie.
Prin multe suferinte se cuvine sa intram in imparatie, inclusiv in cea launtrica. Primul pas facut aici – frangerea voii dinspre rau inspre bine, alcatuind inima pocaintei – se reflecta intr-o durere de moarte pricinuita ranei produse de frangerea voii, care va sangera, apoi, pe toata perioada luptei cu patimile si care se va inchide abia dupa dobandirea neprihanirii, care il ridica pe crestin pe crucea impreuna-rastignirii cu Hristos, in voia lui Dumnezeu. Totul este suferinta, durere, stramtorare. Putem spune ca tihna este semnul drumului gresit, iar suferinta, cel al drumului drept.
Cugetand la aceasta, bucurati-va, purtatori ai crucii! Iar voua ce va pasa, cei se stati in tihna si in mangaieri? Cuvantul lui Avraam catre cel bogat este in pilda despre Lazar si bogatul nemilostiv. Aici va mangaiati, iar altii sufera pentru Hristos si pentru sfanta Sa Lege; iar in cealalta lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mangaia, iar cei ce s-au mangaiat vor suferi.
Voi spuneti, de obicei: “Ce, nu avem voie nici macar sa ne distram sau sa ne permitem vreo placere?“. Faceti intai ce este mai important, iar apoi permiteti-va si aceasta. Unii n-au alte treburi decat: azi sa mearga la un bal, maine la teatru, poimaine la plimbari, apoi la lecturi si la conversatii mondene si la fel de fel de alte distractii, trecand de la unele placeri la altele. Iar la ce este mai important, la cum sa ajunga ceea ce trebuie sa fie fiecare crestin, nici nu se gandesc.
Ce fel de roade sa astepti de la o astfel de viata? Credeti ca raportarea noastra launtrica la Dumnezeu, prin Hristos, va creste de la sine, indiferent de aceste neoranduieli din afara?! Cum sa creasca? Arde oare lumanarea in vant? Se plineste, oare, viata de la otrava? Nu.
Daca vrei sa-ti fie bine, lasa mangaierile, porneste pe drumul crucii si al pocaintei, mistuieste-te in focul rastignirii de sine, caleste-te in lacrimile frangerii inimii si vei deveni aur sau argint sau piatra pretioasa si, la timpul potrivit, vei fi luat de Stapanul ceresc pentru infrumusetarea prea-luminoaselor si prealinistitelor Sale lacasuri. Amin!

Sfantul Teofan Zavoratul

Reclame

Semnificatia Sfintei Cruci in Ortodoxie

Dacă privim istoria omenirii de la origini pînă în zilele noastre putem observa două lemne 601953_605435616167562_1092256299_ncare au marcat întreaga ei 2dezvoltare. Primul este pomul cunoaşterii binelui şi răului din rai, iar al doilea este Crucea pe care a fost răstignit Mîntuitorul nostru Iisus Hristos; primul, pare a avea viaţă, dar aduce moarte, al doilea, pare a fi mort, dar aduce viaţă. Lemnul pomului din rai a adus moartea pentru om, l-a îndepărtat din rai pe Adam şi tot neamul omenesc, l-a făcut pe om să-şi cunoască trupul şi toate plăcerile care sînt legate de el, l-a făcut pe om să înţeleagă ce înseamnă vitregie, suferinţă, durere. Lemnul Crucii, însă, i-a adus viaţa veşnică, l-a adus înapoi în rai, l-a făcut pe om să-şi lepede “haina din piele” şi să înţeleagă că şi trupul poate fi transfigurat, l-a făcut pe om să înţeleagă şi să preţuiască dragostea lui Dumnezeu, la care se ajunge prin efort, suferinţă, renunţare.

Simbolul crucii la popoarele precreştine

Pentru a înţelege semnificaţia şi importanţa Crucii din creştinism trebuie să arătăm rolul pe care l-a avut la popoarele precreştine şi la iudei. Semnul Crucii avea o semnificaţie diferită în funcţie de civilizaţia şi cultura acelor popoare la care se regăseşte. Ea era întrebuinţată uneori ca simbolul „focului sacru” şi simbolul desăvîrşirii cugetării omeneşti. Pentru egipteni crucea în formă de T era socotită semn cosmic şi era numită „cheia Nilului”. Un simbolism asemănător cu cel egiptean s-a găsit la vechile popoare din America, linia orizontală a crucii reprezentînd bolta cerească, iar cea verticală ploaia.
Cercetările arheologice au dat la iveală multe vestigii ale civilizaţiilor vechi, purtînd pe ele cruci de tot felul, dintre care unele au avut cu siguranţă caracter simbolic religios. Dintre acestea cele mai importante sînt: a) „crucea cu braţe egale”, zisă şi „crucea grecească”; b) „crucea cu toartă”, întîlnită mai ales la egipteni, şi c) „crucea gamată”, sau cu numirea indiană, „svastica”. În cele ce urmează vom stărui asupra acestor forme de cruci, pentru că sînt cele mai răspîndite şi în jurul lor se poartă cele mai intense discuţii .(Pr. Gh. Rădvan, Sfînta Cruce şi însemnătatea ei, în „Candela”, 1930, p.465-466.).

a) „Crucea cu braţe egale” este forma cea mai răspîndită în epoca precreştină, fie ca simplu ornament geometric, fie ca figura geometrică cea mai simplă prin care se putea indica tot ce se întinde în spaţiu: cerul, pămîntul, direcţia celor patru vînturi, lumina. La asiro-babilonieni această cruce era considerată simbolul soarelui şi al luminii.
Cruci cu braţe egale au fost descoperite de arheologul german Schliemann pe olăria şi pe trunchiurile de coloane dintr-o aşezare presupusă a fi Troia, avînd o semnificaţie solară. La mexicani, era considerată simbolul lui Tlaloc, zeul ploii şi al fecundităţii, şi purta denumirea de „pomul vieţii” sau „pomul fecundităţii”. La chinezi, reprezenta pămîntul.
b) „Crucea cu toartă” are forma unui „tau” grecesc cu o toartă deasupra. La egipteni , crucea în formă de Τ era socotită semn cosmic şi era numită „cheia Nilului”. Mai tîrziu ea ar fi simbolizat puterea care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi chiar viaţa însăşi. Din Egipt, crucea cu toartă s-a răspîndit la fenicieni, reprezentînd simbolul zeiţei Tanit, „acea care dă viaţă”, apoi la toate popoarele semite.
c) „Crucea gammată” sau „svastica” este după crucea cu braţe egale, forma de cruce cea mai răspîndită în lumea precreştină. Cele mai vechi exemplare ale acestei cruci au fost găsite în Mesopotamia, pe vase pictate elamite descoperite pe locurile unde au fost odinioară oraşele Suza şi Masian (Diac Prof. Emilian Vasilescu, Formele şi simbolismul crucilor precreştine, în „Studii Teologice”, XXI (1969), nr. 9-10, p. 651-652.).

În general, în antichitate Crucea era cunoscută ca obiect de tortură. Crucificarea era considerată una dintre cele mai înfricoşătoare pedepse pe care le putea născoci mintea omenească şi se aplica răufăcătorilor înrăiţi, sclavilor fugari, răzvrătiţilor şi uneori ostaticilor. Ea era considerată moartea cea mai degradantă şi cea mai ruşinoasă.
Cel răstignit era sortit unei morţi lente, dar chinuitoare, nu se învrednicea de nici o consideraţie, durerea lui nu impresiona pe nimeni şi nu rareori, trupul aflat încă în agonie, era sfîşiat de păsările răpitoare. Priveliştea era atît de înspăimîntătoare, încît un înţelept spunea înfiorat: „Răstignirea este moartea cea mai cumplită şi cea mai înfricoşătoare; fie ca aceasta să fie departe nu numai de trupul unui cetăţean roman, ci şi de ochii, ba chiar şi de cugetul lui” (Cicero, Verr. V, 64, 66; apud. V. Tarnavski, Arheologia Biblică, Cernăuţi, p. 314.).
Pedeapsa crucificării era cunoscută şi de către iudei. În Deuteronom găsim o astfel de pedeapsă: „De se va găsi la cineva vinovăţie vrednică de moarte şi va fi omorît, spînzurat de copac (lemn), trupul lui să nu rămînă peste noapte spînzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spînzurat pe lemn şi să nu spurci pămîntul tău pe care Domnul Dumnezeul tău, ţi-l dă moştenire” (Deut. 22, 22-23; Iosua, 8, 29; 10, 26-67).

Sfînta Cruce în creştinism

În Noul Testament Crucea are o altă semnificaţie decît cea pe care o avea la popoarele precreştine. Crucea nu poate fi despărţită de Persoana Mîntuitorului Iisus Hristos care este “mîntuirea păcătoşilor” (Ef.2, 13-22). Prin jertfa de pe Cruce a Mîntuitorului ea este obiectul mîntuirii neamului omenesc. Răstignirea Mîntuitorului cu braţele deschise vrea să arate opera de mîntuire orientată către toţi oamenii. Hristos îi îmbrăţişează pe toţi, “destrămînd duşmănia, prin trupul Său” (Ef. 2., 15). În felul acesta se restabileşte pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu şi dintre oameni.
Braţele Crucii au şi ele o semnificaţie aparte. Cel orizontal arată că jertfa Mîntuitorului se răsfrînge asupra întregii creaţii, restabileşte armonia dintre om şi creaţie. Braţul cel vertical arată actul de refacere a legăturii dintre Dumnezeu şi om, dintre ceresc şi pămîntesc, arată posibilitatea de îndumnezeire a omului. Omul nu mai este un “animal raţional”, ci un “animal îndumnezeit” – după cum afirmă P. Nellas.
În creştinism Sfînta Cruce are mai multe semnificaţii:

a) duhovnicească;
b) de altar de jertfă (jertfelnic);
c) semn dumnezeiesc.

Ca înţeles duhovnicesc Crucea reprezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Fiul Omului a luat trup de om pentru a ispăşi păcatele lumii. Învierea Mîntuitorului este o mărturie a transformării trupului omenesc, restaurarea şi îndumnezeirea lui. Pentru a învinge moartea Dumnezeu trebuia să stîrpească sămînţa răutăţii care era pătrunsă în fiinţa umană şi în creaţie, iar originea răului a fost mîndria.
Jertfa pe Cruce este un semn al smereniei, un semn al ascultării faţă de voia lui Dumnezeu ca răspuns la mîndria şi neascultarea protopărinţilor noştri Adam şi Eva. În această jertfă a Mîntuitorului se descoperă esenţa iubirii creştine care diferă radical de iubirea erotică, senzuală, egocentrică din păgînism. Evanghelia ne descoperă acest adevăr: “Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decît ca viata să şi-o pună pentru prietenii săi” – spune Iisus (Ioan 15, 13).

Sfînta Cruce este altarul de jertfă al lui Hristos.

După cum în Vechiul Testament pentru ispăşirea păcatelor se aducea jertfă, la fel pentru iertarea păcatului comis de protopărinţii noştri era nevoie de jertfa Mîntuitorului. Dacă în Vechiul Testament locul de jertfă de animale era socotit sacru, iar cel ce se atingea de el era sfinţit (Ieş. 30, 28-29), este de la sine înţeles că Crucea trebuie privită ca un simbol al harului sfinţitor în lume. Prin sîngele Mîntuitorului s-a sfinţit şi Crucea care devine din obiect de tortură un obiect de sfinţire şi de mîntuire a credincioşilor. Din acest motiv, Apostolul Pavel spune că Crucea devine din obiect de sminteală pentru cei necredincioşi simbol al biruinţei şi al mîntuirii (I Corinteni 1, 18).
Crucea este altarul de jertfă al Mîntuitorului, în felul acesta se descoperă unitatea adîncă dintre Hristos şi Cruce fără de care nu era posibilă mîntuirea neamului omenesc. Crucea este altarul de jertfă prin care se ridică păcatele lumii (Evrei 9,28). Această jertfă sîngeroasă de pe Cruce se prelungeşte pînă la sfîrşitul veacurilor în mod nesîngeros în Biserică la Sfînta Liturghie (Mt.28,20). Împărtăşania care se oficiază la Liturghie reprezintă trupul lui Hristos în chip real care nu diferă cu nimic de cel oferit apostolilor la Cina cea de Taină de Mîntuitorul. El este puterea dumnezeiască care ne repară trupul nostru de puterea morţii şi ne ajută să avem viaţa veşnică ( Ioan 6, 53-59).
Crucea este semnul lui Hristos şi al creştinilor. Scriptura vorbeşte despre “semnul Fiului Omului” (Mt. 24,30), iar Biserica a văzut în acest semn Sfînta Cruce, deoarece prin ea dobîndim mîntuirea, cu ea deschidem porţile raiului. Astfel Crucea devine şi semnul creştinilor ca semn de iubire dintre Dumnezeu şi om, motiv pentru care noi ne însemnăm cu acest semn (Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Ortodoxia nr. 3, 1978, p. 497-511).
Prin închinarea la Sfînta Cruce credincioşii se închină Celui care S-a răstignit pe ea – Mîntuitorului Iisus Hristos. De aceea credincioşii se închină Sfintei Cruci pentru că prin jertfa Mîntuitorului se dobîndeşte viaţa veşnică, se restaurează fiinţa umană, adică omul are posibilitatea să biruie moartea, să se vindece sufleteşte şi trupeşte prin puterea ei. În felul acesta, omul este chemat la îndumnezeire, la împlinirea lucrării care trebuia s-o facă Adam şi Eva.
Însemnarea credincioşilor cu semnul Sfintei Cruci are o semnificaţie dogmatică care reflectă învăţătura de credinţă creştină. Cele trei degete împreunate reprezintă Sfînta Treime – Dumnezeul tuturor care se află în cer. Cele două degete strînse în palma mîinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mîntuitorului Iisus Hristos, unirea dintre firea umană şi cea dumnezeiască, coborîrea lui Dumnezeu pe pămînt, iar, pe de altă parte, îi reperezintă pe Adam şi Eva care se închină Sfintei Treimi aici pe pămînt. Semnul Sfintei Cruci reprezintă restabilirea legăturii dintre cer şi pămînt, dintre firea umană şi cea dumnezeiască.
Părţile trupului care sînt însemnate cu semnul Sfintei Cruci au şi ale un simbolism dogmatic. Fruntea închipuie cerul, pieptul (pîntecele) închipuie pămîntul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii. Sfîntul Ambrozie al Milanului spune că fruntea reprezintă sediul cugetării, adică al mărturisirii lui Dumnezeu prin cuvînt şi gîndire; inima reprezintă sediul iubirii, pentru că Dumnezeu este iubire şi noi, la fel, trebuie să iubim; braţele reprezintă efortul, activitatea, munca care trebuie s-o depună credinciosul pentru Hristos.( Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Ortodoxia, anul XLVII nr. 1-2, ianuarie-iunie 1995, p. 102-109).

Crucea la români

În spiritualitatea românească, Sfînta Cruce este cinstită şi prin observarea riguroasă a postului prescris de Biserică în zilele închinate sfintei Cruci. Pravila Mare, din anul 1652, prevede şi pînă astăzi obligaţia postului „…şi în ziua înălţării şi de viaţă făcătoarei Cruci, luna septembrie 14/27, ori în ce zi se va întîmpla, ori sîmbăta ori dumineca, sau într-altă zi, şi alt nu mîncăm fără numai untdelemn şi vin, iar peşte nicidecum, pentru legarea zilei” (Îndireptarea legii (Pravila Mare), 1652, p. 189.)
Semnificativă este situaţia mărturisită de mulţii călători prin părţile noastre. Toţi au fost surprinşi de mulţimea răstignirilor (Troiţe) care se află la răscruci, lîngă fîntîni, biserici, cimitire, prin sate (mai ales) şi oraşe. Nici o ţară ortodoxă nu are atîtea răstigniri ca cele aflate în ţara noastră.
Putem spune fără să exagerăm că această formă de cinstire deosebită a Sfintei Cruci reflectă o anumită trăsătură a subconştientului colectiv al neamului nostru. Vitregia istoriei noastre ca neam a lăsat în fiinţa noastră o urmă adîncă. Suferinţa, durerea, nedreptatea etc. care însoţesc istoria noastră n-au distrus acest neam creştinesc. Noi am început să cinstim obiectul torturii noastre, iar în felul acesta confirmăm ceea ce a spus Apostolul Pavel despre nebunia celor care cinstesc crucea ( I Corinteni 1, 18 ).
Semnificativ este faptul că mulţi oameni dintre cei care înalţă troiţe nu sînt nişte credincioşi care au o legătură permanentă cu Biserica. Ei fac acest lucru pentru că strămoşii lor făceau astfel, pentru că Crucea este cea care îi apără de rău, care îi ajută să fie mai puternici. Fără să conştientizeze, poporul nostru trăieşte teologia Crucii care este vestitoarea Învierii. Anume Învierea este nădejdea noastră şi sărbătoarea cea mai cinstită de noi.
Aproape instinctiv, noi coborîm pe filiera spirituală a neamului pentru a ajunge la miezul fiinţei noastre care ne protejează în lumea aceasta, care ne dă puteri să mergem mai departe, care ne ajută să biruim răul. Cinstirea Crucii în modul acesta aproape instinctiv confirmă, odată în plus, că poporul nostru s-a născut creştin.
Pe lîngă aceasta, Crucea mai este şi un mijloc de aducere aminte a istoriei mîntuirii întregului neam omenesc. Prin exemplul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, creştinismul ne arată că viaţa veşnică se dobîndeşte în urma biruinţei asupra păcatului, Învierea este precedată de Crucea Golgotei. În felul acesta, creştinismul îi atribuie o nouă conotaţie suferinţei şi Crucii. Prin suferinţă ajungem la lumina Învierii, iar credincioşii trebuie să fie conştienţi de acest adevăr existenţial.
Acest lucru este redat şi prin faptul că Crucea lui Hristos a fost înălţată pe dealul Căpăţînii ( din ebraică Golgota se traduce căpăţînă), acolo unde a fost îngropat Adam. Acesta este motivul pentru care la baza Sfintei Cruci este reprezentat un craniu care simbolizează, totodată, şi biruinţa asupra morţii. Aşa cum prin Adam a pătruns moartea în lume, prin moartea pe Cruce a Mîntuitorului Iisus Hristos este adusă Viaţa veşnică şi Învierea.

Ce înseamnă să fii creştini astăzi?

A dori să fii creştin adevărat în ziua de azi şi de a cîştiga împărăţia cerurilor, înseamnă a face voia lui Dumnezeu. Urmînd principiile morale creştine, în ziua de azi, cînd binele devine rău, urîtul devine frumos, este o urmare a Crucii lui Hristos, care nu este altceva decît o mare suferinţă. A-L mărturisi pe Dumnezeu prin viaţa ta, în ziua de azi, este o 1Cruce mare.2
Hristos cel răstignit ne învaţă că omul trebuie să-şi asume suferinţa şi prin ea să intre în viaţa veşnică, unde nu este nici un fel de suferinţă. Iar această suferinţă trebuie să fie pentru Adevărul lui Dumnezeu. Dacă suferim pentru noi înşine, suferim zadarnic, iar dacă suferim pentru Dumnezeu, suferim pentru Adevăr.
Îndată ce omul Îl primeşte pe Hristos în inima sa, povara suferinţei vieţii se uşurează. Atunci suferinţa se transformă în hrană spirituală prin care se dobîndeşte virtutea. Prima virtute pe care o învaţă suferinţa este umilinţa. Cei care au suferit foarte mult ştiu că omul nu poate îndura chinurile vieţii prin propriile sale puteri. Numai cu ajutorul puterii lui Dumnezeu le va putea îndura, indiferent că provin din exterior, precum: boala, rănile trupeşti sau chiar tortura sau din conflicte interioare, precum: singurătatea, deznădejdea, întristarea, părăsirea şi supărarea. Dumnezeu, prin suferinţă, îl învaţă pe om să-şi înţeleagă propria-i neputinţă şi în felul acesta să caute ajutorul în puterea lui Hristos.
Următoarea virtute pe care o dă suferinţa Crucii, în ziua de azi, este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor şi încercările vieţii dobîndim putere sufletească. Avînd veşnicia în adîncul inimii, cel ce suferă poate îndura necazurile vremelnice şi se simte recunoscător faţă de Dumnezeu, fiindcă i-a dat posibilitatea să-şi ducă Crucea.
A treia virtute pe care o cunoaştem prin suferinţă, este mila. Numai cel care a suferit poate avea milă de cel care suferă. „Această virtute poate să atingă o asemenea dimensiune, încît un om poate simţi efectiv durerea altuia şi chiar a întregii omeniri, tînguindu-se de starea ei jalnică” (Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă, ultima şi adevărata răzvrătire, trad. din engl. de Felix Truşcă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 16.).
Astfel, Crucea devine un mijloc de mîntuire, un simbol al Învierii, cheia care ne deschide uşa raiului. Această legătură dintre Cruce şi Înviere, în felul acesta, însoţeşte întreaga viaţă a omului.

Anatolie Negruţă

Bibliografie

1. Pr. Gh. Rădvan, Sfînta Cruce şi însemnătatea ei, în „Candela”, 1930, p.465-466.
2. Diac Prof. Emilian Vasilescu, Formele şi simbolismul crucilor precreştine, în „Studii Teologice”, XXI (1969), nr. 9-10, p. 651-652.
3. V. Tarnavski, Arheologia Biblică, Cernăuţi, p. 314.
4. Anatolie Botnaru, Sfînta Cruce în spiritualitatea ortodoxă, Tîrgovişte, 2003.
5. Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Învăţătura creştină despre Sfînta Cruce şi cinstirea ei, Ortodoxia nr 3, 1978, p. 497-511, http://www.crestinism-ortodox.ro/html/index.html.
6. Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Dreapta învăţătură despre cinstirea Sfintei Cruci
Ortodoxia, anul XLVII nr. 1-2, ianuarie-iunie 1995, p. 102-109, http://www.crestinism-ortodox.ro/html/index.html.
7. Îndireptarea legii (Pravila Mare), 1652, p. 189.
8. Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă, ultima şi adevărata răzvrătire, trad. din engl. de Felix Truşcă, Ed. Σοφια, Bucureşti, 2002.
9. Panayotis . Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu 1999.
10. Pr. Prof. Constantin Galeriu, Jertfa Mîntuitorului Hristos, în Îndrumător pastoral-misionar şi patriotic, Arhiepiscopia Bucureştilor, 1985, pag. 30-34, http://www.crestinism-ortodox.ro/html/index.html.

sursa: altermedia

sursa: sfanectariecoslada.ro

Sfanta Cruce si cinstirea sfintei cruci

 

1

Crestinul dreptmaritor vede si cinsteste in Sfanta Cruce, deodata: jertfa Fiului lui Dumnezeu „Care s-a facut om pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire…”; lemnul crucii pe care s-a rastignit Domnul, deci altarul Sau de jertfa; semnul crucii, semn al „Fiului Omului” si al crestinului in acelasi timp, cu care insemnandu-ne ca si cu o pecete, aratam participarea noastra la jertfa sfintitoare a lui Hristos.
Pastrand cu sfintenie acest intreg „dreptar al cuvintelor sanatoase” cum invata Sfantul Pavel (II Tim. I, 33), in cele ce urmeaza vom expune pe fiecare din cele trei intelesuri ale Sfintei Cruci: si cel duhovnicesc si cel de altar si cel de semn dumnezeiesc. Ortodoxia este si trebuie sa fie intru totul si dreapta credinta si plinatate a credintei; unitate a intregii credinte. Caci Domnul ne-a invatat: „Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor” (Matei V, 19). Iar Apostolul previne: „Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile” (Iacob II, 10). Se intelege, ca e de ajuns gresirea sau calcarea uneia ca sa pierd curatia si intregimea adevarului.

Intelesul duhovnicesc al crucii

Crucea este iubire; mai profund, e iubirea dumnezeiasca fata de noi. E o adanca legatura intre iubirea dumnezeiasca si cruce. Aici in extrema umilire si suferinta a crucii s-a descoperit negraita iubire si slava a Fiului lui Dumnezeu devenit om. S-a descoperit acea iubire care iubeste si pe cruce sau pana la cruce si se roaga pentru iertarea, mantuirea si a celor ce-L rastignesc. Iubire care ramine deci neschimbata, ca a Tatalui, care „rasare soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei pacatosi” (Matei V, 45); care ramine aceeasi in orice conditie, chiar cand e rastignita. Iubire care nu inceteaza nici chiar in moarte, pentru ca „iubirea e mai tare ca moartea”. Este iubire a lui Dumnezeu, a unei constiinte nelimitate, libere si care se daruieste numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru ca nu are nevoie de nimic, asa cum numai Dumnezeu este si poate fi. Dar e si iubire umana descoperita prin om. Si de aceea aici, in acest „exemplar” divin-uman Hristos Iisus Domnul, a invins radical si definitiv egocentrismul, sursa pacatului, a raului. Aceasta o arata mai ales crucea.
Cunosteau si cei vechi iubirea, asa cum o cunoastem si multi dintre noi. Era vorba insa de iubirea-dorinta, eros; iubire care-si cauta o implinire dincolo de sine, in altul, si poarta prin aceasta, in ea si ceva egoism, pentru sine; se gusta atunci pe sine. Pacatul nu e invins aici in radacina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: „Asa sa va iubiti unii pe alti, cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan IV, 12). Fiul este trimis de Tatal sa descopere aceasta iubire dumnezeiasca, care este daruire de sine pentru implinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. „Fiul omului, spune Iisus, n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-si dea viata rascumparare pentru multi” (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiasca, noua, a iubirii lui si pe care o descopera crucea. Aceasta slujire prin cruce a Domnului este mantuitoare. Sfantul Apostol Petru spune: „El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn” (I Petru II, 4). El, fara de pacat, poarta, sufera pentru pacate. Arhiereul Legii vechi, cand aducea jertfa pentru pacat si impacare, punea mana pe capul victimei, punea pacatele asupra ei, pentru ispasire (Levitic IV, 4). In acest inteles biblic Arhiereul legii noi, Iisus Hristos purta asupra Sa vinovatia noastra ca victima, jertfa, ispasire. Spune si Sfantul Pavel: „Pe Cel ce n-a cunoscut pacat L-a facut pacat pentru noi… ca noi sa ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Insul” (II Cor. V, 21). „Cu raniile Lui v-ati vindecat”, adauga Sfantul Petru. Cum te-ar putea mantui, purifica, sfinti cineva, fiind el insusi sub pacat? Cum te-ai putea vindeca infuzandu-ti-se un sange bolnav? „Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?”, se intreaba Apostolul, si tot el raspunde: „Multumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. VII, 24, 25).
Fiul este trimis la „ai Sai din lume pe care i-a iubit pana la capat” (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire pana la extrem, pana la cruce. Dealtfel, aici se si descopera fiinta ultima a iubirii. „Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decat ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai” spune Iisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esenta jertfei, a crucii Domnului si ratiunea ei de a fi in acelasi timp: iubirea. Si prin ea se implineste si dreptatea dumnezeiasca si sfintirea noastra. Dupa cuvantul profetic al Psalmistului pe cruce: „Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat” (Ps. 84, II).
Crucea Domnului este mai mult decat o ispasire a lui in locul nostru ca „loctiitor”, reprezentant al nostru. Prin insasi intruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieti. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viata noastra cu tot ce este al ei, cu nevointele sau pacatul ei. Si nu este de conceput sa iubesti real fara sa cunosti, sa simti, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, incercarile celorlalti, sau ceea ce, dupa Sfanta Scriptura numim: pacatul, suferinta, moartea. Si cu cat intelegi mai mult existenta viata, cu atat iubesti si suferi mai mult. E de ajuns sa gandim la parintai care sufera adesea sufleteste pentru copii mai mult decat copiii lor insisi, pentru ca inteleg si vad mai mult din propria lor cercare urmarile raului. Constiintei infinite a lui Iisus ii corespunde o iubire si o suferinta nesfarsita pentru ai Sai care este Crucea.
Si numai o asemenea cruce poate mantui. Nu pentru ca Dumnezeu vrea suferinta, jertfa, moarte, pentru Sine, cum vredeau cei vechi. Ci pentru ca adevarata relatie intre mine si Tatal, intre mine si semenul meu, este aceea de iubire, de jertfa, de deschidere fara rezerva, de oferire si de comunicare. La Botezul si la Schimbarea la Fata a Domnului, cand de fiecare data se anticipa, se pregatea crucea si invierea, Tatal rosteste: „Acesta este Fiul Meu cel iubit… „intru Acesta se reveleaza cu adevarat voia Mea. „Pe Acesta ascultati-l” (Matei III, 17; XVII, 5). Cu alte cuvinte: fiti ca El, astfel de fii voiesc. Dar acest moment si fapt poate avea loc pentru ca acum in fata Tatalui sta Cineva, Fiul Sau, Dumnezeu si om, care plineste toata dreptatea”, care e sfintenie absoluta si care iubeste. Aceasta ne impaca real cu Dumnezeu si intreolalta; iubire atotcuprinzatoare, in toate directiile, sensurile: spre Tatal, spre semeni, spre toata faptura. Aceasta iubire este mantuitoare, sfintitoare.
Domnul sfinteste lumea incepind cu Sine, cu trupul Sau, in iubirea Sa. In insasi purtarea crucii, in jertfirea Sa, Domnul desfiinta pacatul si sfintea faptura. Daca reazemul raului, al pacatului este egocentrismul, iubirea divina, crucea poarta in ea desfiintarea lui. In Hristos pacatul se mistuie in flacara, in oceanul iubirii Sale dumnezeiesti. „Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea pacatelor, acolo este impacarea cu Stapanul, acolo este sarbatoare si bucurie”, invata Parintele nostru Ioan Gura de Aur. Iar, dupa Sfantul Chiril al Alexandriei, „la Tatal nu se poate intra decat in stare de sacrificiu”. „Starea de sacrificiu” e si calea noastra unii catre altii.
Toata viata Domnului este purtare a crucii si desfiintare a pacatului. Si intruparea Sa, a Celui care „in chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob” (Filip. II, 7); si nasterea in pestera, in iesle; si faptul ca El „prin care toate s-au facut” vietuind pe pamant „nu are unde sa-si plece capul”; si hulirea din partea fariseilor ca „strica legea”, sau „ca sta la masa cu vamesii si pacatosii”. El „plinitorul legii si Cel „fara de pacat…” etc.
Parintai Bisericii si teologii observa ca Domnul desfiinteaza pacatul si insesi insusirile firii: in foamea, in setea, in oboseala, in atatudinea sa fata de suferinta, de moarte etc. In nici una din acestea nu lasa firea Sa omeneasca „sa lunece spre pacatul placerii”. In toate El implineste „voia Tatalui” care in esenta e tot iubirea. A cunoscut si Mantuitorul fericire, bucurie. Dar de ce fel de calitate? Fericirea Domnului este aceea pe care o si propovaduieste, de pilda in Predica de pe munte. Si cum se stie aceasta consta in simplitatea duhului; in plansul, suspinul, fata de suferintele semenilor; in blandete; in foame si sete de dreptate, de adevar; in mila si curatie a inimii; in slujirea pacii si acceptarea suferintei pentru altii, a crucii. Bucuria Lui este bucuria de a praznui Pastele cu ucenicii (Luca XXII, 15), de a-i impartasi din trupul si sangele Lui jertfit; este bucuria invierii cu care intampina pe mironosite in dimineata pascala, cand le spune: „Bucurati-va…” (Matei XXIII, 9); bucurie a Crucii si Invierii. Catre aceasta bucurie tinde intreg cursul vietii Sale; catre acest moment suprem, moment pe care El il numeste „ceasul Meu”. E cea care inseamna deodata: patimire si preamarire: „Parinte a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preamareasca…” (Ioan XVII, 1).
Ca si in intreaga viata a Domnului, la acest ceas suprem toate Persoanele dumnezeiesti ale Prea Sfintei Treimi sunt de fata, iau parte. „Nu sunt singur” zice Iisus (Ioan XVI, 32). Mantuirea inseamna: „Iubirea Tatalui care rastigneste; iubirea Fiului rastignita; iubirea Sfantului Duh care triumfa in puterea de neinvins a crucii”, cum talcuieste un ierarh ortodox . Tatal este reazemul fundamental al crucii: „Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu”. Fiul este jertfa, Duhul, Porumbelul care ramine mereu peste Fiul, este pacea crucii lui Hristos, pacea noastra. Crucea descopera astfel iubirea Treimii in manifestarea ei concreta, in plinatatea si in intalnirea ei decisiva cu pacatul.
Mai profund, acesta si este intelesul, sensul ultim al intruparii: revelarea si impartasirea iubirii, a vietii Treimii in viata noastra si a intregii fapturi. Iisus se roaga inainte de cruce: „Parinte, dupa cum Tu esti intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia sa fie in Noi, una” (Ioan XV1I, 21); intruparea, crucea, invierea inseamna comunicarea vietii divine. De aceea Domnul este „Emanuel: cu noi este Dumnezeu”. De aceea El este deodata: si Dumnezeu si om, si Pastorul si Mielul „care ridica pacatul lumii”; si Domnul si Slujitorul nostru, si Arhiereul si jertfa noastra; intru „El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea… Sa le impace cu Sine, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, sa le cuprinda recapituland totul in Hristos-Capul Bisericii, facand pace prin El, prin sangele Crucii Sale si sa „ne stramute astfel in imparatia Fiului iubirii Sale; (Col. I, 13, 19, 20).
Dar crucii, iubirii ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire din cruce naste o noua viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie de daruri si de intelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Dar aceasta fiind, ea poarta in sine si recapitularea, strangerea noastra la umbra si lumina ei; si jertfa, ispasire pentru pacatele noastre plinirea dreptatii dumnezeiesti; si sfintire a firii prin biruirea stricaciunii. Si odata cu acestea, inca si mai profund decat acestea, ea poarta prin inviere, sensul ei final si esential creator; continuarea creatiei din punctul in care a fost intrerupta de pacat prin oprirea de la pomul vietii; deschiderea catre o noua viata.
Domnul spune: „Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde; iar cine o va pierde, o va dobindi” (Luca XVII, 39). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiintare a fiintei, a constiintei, a chipului din din noi, caci „Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mantuiasca” (Luca IX, 55). Este vorba de lepadare si de pierde a iubirii patimase de sine: a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, „pentru ca ceea ce e muritor sa fie inghitit de viata” (II Cor. V, 4). E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, „o dovada”, un „castig”, mai multa „viata, un plus de existenta. „A muri este cistig” zice Sfantul Pavel (Filip. 1, 21). „Grauntele de grau daca moare, multa roada aduce” (Ioan XII, 24). Invierea este deci o imbogatire a persoanei, a vietii; este o noua stare si calitate „a fiintei, a fapturii, a trupului, care in Hristos cel inviat devine „duhovnicesc, nestricacios, nemuritor” (1 Cor. XV, 4-3). Iar crucea e calea si usa spre aceasta noua viata. De aceea Biserica o preamareste: „Bucura-te cruce vistierul vietii; bucura-te cruce vasul luminii; bucura-te cruce usa tainelor…!”. In timpul rastignirii, Domnul era supus ultimei ispitiri: „Daca esti Fiul lui Dumnezeu coboara-Te de pe cruce” (Matei XXVII, 42-43). Dar, „tocmai pentru aceasta nu se coboara de pe cruce, pentru ca este Fiul lui Dumnezeu”, talcuieste Sf. Ioan Gura de Aur. El pentru cruce a venit! Si, „a invia e cu mult mai mult decat a se cobori de pe cruce”, a cobori si a se intoarce la un trecut depasit. Crucea ca „pom al vietii poarta si odrasleste viata. Iar invierea vesteste o noua dimineata, „a opta zi” a creatiei.

Sfintita cruce -altarul de jertfa al Mantuitorului

Cuvantul crucii este prezent in Evanghelia, in propovaduirea Mantuitorului inca inainte de rastignirea Sa pe acest vechi instrument de osanda. Iisus le zicea ucenicilor Sai: „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie” (Mater XVI, 24). E vorba, desigur, in aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastra duhovniceasca, dar in legatura cu crucea Sa in care e inradacinata crucea crestinului. Pentru ca inainte de a se adresa aceasta chemare, Mantuitorul arata „ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrini si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis si a treia zi sa invieze” (Matei XV1, 21). Aici Domnul vesteste direct patimirea si moartea Sa de pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus ii chema pe ucenici sa-L urmeze. Iar la putina vreme, adica dupa sase zile, suind pe muntele Taborului sa se roage, apar impreuna, in slava Schimbarii la fata Moisi si Ilie, care vorbeau cu El despre „sfarsitul Lui pe care avea sa-l implineasca in Ierusalim” (Luca IX, 31); deci iarasi despre, cruce. Si acolo, pe Tabor, primind de mai inainte, de bunavoie, rastignirea, jertfa Sa, cunoaste si stralucirea slavei firii omenesti ca o arvuna a invierii. Astfel, in amandoua aceste marturii se descopera inca din timpul propovaduirii Sale, locul si rostul proniator si nu intamplator al crucii, in lucrarea mantuirii noastre.
Toate cele patru Evanghelii vorbesc de crucea Domnului. Primele trei numite si sinoptice, de la Sfantul Matei, Marcu si Luca o amintesc pe calea spre Golgota. „Si au silit pe un trecator care venea din tarina, pe Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, ca sa duca crucea Lui” (Matei XXVII, 32; Marcu XV, 2; Luca XXIII, 26). Inca si mai direct o evoca Sfantul Ioan in momentul rastignirii: „Si stau langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena” (Ioan XIX, 25). Astfel „lemnul” pe care Sf. Petru spune ca „Domnul a purtat pacatele noastre”, unealta rastignirii Sale, e numit de ucenicii Domnului „Crucea lui Iisus”.
Urmeaza limpede de aici ca, potrivit descoperirii Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu „pentru a noastra mantuire”. Cel ce este deodata Arhiereu si jertfa, si-a pregatat si altarul sau pe care praznuieste pastele Noului Legamint. Pastele nostru Hristos a fost jertfit pentru noi”, zice Sfantul Pavel (I Cor. V, 7). Iar aceasta jertfa se savirsea tocmai in timpul cand la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi. Si in acel moment lua fiinta Noua jertfa, cea a Noului Testament si pe un alt altar. Cum ne explica si invata acelasi Apostol cand spune: „Avem altar dintru care nu au dreptul sa manance cei ce slujesc cortului” (Evr. XIlI, 13). Altar nou, pentru ca Iisus ca sa sfinteasca poporul cu sangele Sau a patimit afara din poarta”. Pentru care si indeamna iarasi Sfantul Pavel: „Sa iesim dar la El, afara din tabara, luand asupra noastra ocara Lui” (Evrei XIII, 13). Luand, deci purtand „ocara Lui”, adica crucea Lui, intrucit El, Iisus „Incepatorul si plinitorul credintei, care pentru bucuria pusa inainte-I, a invierii, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (Evrei XII, 21 ).
Toate aceste marturii arata fara umbra de indoiala ca cinstind crucea, aducem cinstire altarului de jertfa al Mntuitorului nostru. Si ii aducem aceasta cinstire Sfanta luand aminte la insesi cuvintele Mantuitorului care spune ca „Cel ce se jura pe altar, se jura pe el si pe toate cate sunt deasupra lui” (Matei XXIII, 20). Mai ales in taina crucii, altarul e legat inseparabil de jertfa. Iar cinstirea adusa altarului-crucii duce la cinstirea Darului suprem, Fiul lui Dumnezeu, care s-a jertfit pe acest altar, si pe care, cum arata tot Sfantul Pavel, l-a instituit Dumnezeu Insusi. Caci „avem Arhiereu slujitor altarului si cortului celui adevarat, pe care l-a infipt Dumnezeu si nu omul” (Evr. VII, 1-2). Se descopera astfel o atat de adanca unitate intre Hristos si cruce, – altarul Sau. Hristos este nedespartit de crucea Sa. Pentru care Apostolul va si spune: „Am judecat sa nu stiu intre voi altceva decat pe Iisus Hristos si pe Acela rastignit” (I Cor, II, 2).
Mai sunt insa unii credinciosi care fara o cercetare mai adanca si in unitate a lor a cuvintelor Sfintei Scripturi isi zic: totusi crucea, este obiectul pe care a fost rastignit Domnul nostru lisus Hristos; obiect de ocara, tortura, pe care erau osanditi indeosebi sclavii. De aceea, in Vechiul Testament se socotea un blestem a fi rastignit pe cruce: „Blestemat este inaintea Domnului tot cel spanzurat pe lemn” (Deut. XXI, 23). Cum sa cinstim, sa veneram atunci „instrumentul de chin” al Mantuitorului ?

Ce trebuie sa raspundem?

Mai intai trebuie observat ca in intreg Noul Testament nu gasim nici un loc in care crucea sa fie in vreun fel dispretuita, fie de Mantuitorul, fie de Sfintii Apostoli. Dimpotriva, Mantuitorul, cum aratam, dupa Sfantul Pavel „n-a tinut seama de ocara ei”. Si nu numai ca nu s-a rusinat de ea, ci a luat-o asupra Sa, a facut din ea altar dumnezeiesc; s-a inaltat pe ea ca jertfa. Si nu silit, ci de bunavoie: „Tatal Ma iubeste fiindca Eu imi pun viata Mea… Nimeni nu o ia de la Mine. Putere am Eu ca sa o pun si putere am iarasi sa o iau” (Ioan XX, 18). Astfel Domnul, potrivit Proniei dumnezeiesti, liber a acceptat crucea, si asa cum era, hulita, blestemata. A acceptat-o pentru El pentru a ne atrage si pe noi la Sine prin Ea si implicit la cinstirea ei, cum ne si spune: „Cand ma voi inalta de pe pamant pe multi ii voi trage la Mine. Iar aceasta o zicea aratind cu ce moarte avea sa moara” (Ioan XII, 32-33).
Iar impreuna cu Mantuitorul, se intelege ca si Sfintii Apostoli vor gandi si vor propovadui despre cruce in acelasi duh. Pentru Sfantul Pavel, de pilda, crucea este aproape unica cinste, unica lui lauda: „Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume”. Nu ignora nici Sfintii Apostoli: ocara, umilinta crucii. Dar pentru ei ca si pentru orice crestin, umilinta, implicit umilinta crucii, este virtute dumnezeiasca si cale a slavei: „Cel ce se smereste va fi inaltat”, a spus Mantuitorul. Si se vede cum chiar din ziua Cincizecimii, luminat de limba de foc a Sfantului Duh, Sfantul Petru patrunde acest inteles al tainei, si vesteste credinciosilor veniti la praznic: „Pe acest Iisus pe care voi L-ati rastignit, Dumnezeu L-a facut Domn si Hristos” (Fapte II, 36). Umilinta rastignirii, a jertfirii poarta in ea puterea si stralucirea slavei lui Hristos. Aceasta intelegere adanca si legatura intre cruce si inaltare o observa si Sfantul Pavel, cand scrie Filipenilor ca: „Hristos Iisus… s-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte si inca moarte de cruce. Dar pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume care e mai presus de orice nume” (Filip. II, 8-9). E pusa in lumina clara astfel legatura de nedesfacut intre umilire si preamarire si care se face prin cruce. Si in aceasta unitate vie a contrastelor vor cugeta si Sfintii Parinti. Aducem aici spre pilda, cuvantul viguros al Sfantului Ioan Hrisostom, care o intemeiaza pe fondul divin al iubirii si zice: „Pentru aceasta Il numesc Imparat pe Hristos, pentru ca-L vad rastignit. A se jertfi pentru cei condusi este fapta unui imparat”. Ne apare astfel atat de clar: crucea, instrument de osanda odinioara, devine in Hristos mijloc al mantuirii si inaltarii noastre.
Pentru o intelegere insa si mai profunda a cinstirii Sfintei Cruci in Biserica, sa reflectam si asupra acestui fapt: de unde venea pentru cei vechi ocara crucii ? Desigur, nu de la cele doua drepte incrucisate, din lemn sau alt material. Pentru crestin orice material, lucru sau fiinta, este in sinea sa bun, ca zidire si dar al lui Dumnezeu. Atunci ocara crucii nu vine de la ea, din natura ei, ci din pacat, din intrebuintarea ei ca mijloc de tortura, si mai ales de la cei osinditi pe ea. Blamati, huliti, napastuiti pentru vinovatii reale sau uneori inventate in cazul atator slavi, dintr-o societate nedreapta, crucea se identifica cu ei, cu osinditii pe ea, si purta ocara lor; incat din pricina pacatului devine si ea instrumentul oroarei.
Dar in Hristos Iisus, pe cruce se rastigneste Cel fara de pacat. In chip firesc sfintenia Lui sfinteste aceasta cruce, care devine „Crucea lui Iisus”. Ea se sfinteste potrivit Sfintei Scripturi „prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (1 Tim. IV, 5), caci acum Dumnezeu-Cuvantul Insusi se afla prin Hristos pe ea; se roaga pe ea, invinge pacatul prin ea si ii da o noua destinatie si sens. Crucea, in locul instrumentului de pacat, ocara si chin, din pricina celor osinditi pe ea si a unei lumi nedrepte, devine prin Rastignitul dumnezeiesc de pe ea instrumentul de inaltare, lumina si viata. Devine simbol si putere de iubire, credinta, nadejde, rabdare, bunatate, bucurie si biruinta a raului, din puterea Celui ce a biruit pe ea pacatul si moartea. Acela care printr-un „lemn” a schimbat amaraciunea apei de la Mara, in dulceata (Esire XV, 23), schimba acum amaraciunea si „sminteala crucii”, in bucurie si slava. Aceasta schimbare il va face pe Sfantul Pavel sa exclame: „Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, dar pentru noi cei ce ne mantuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor). Schimbare savarsita odata pentru totdeauna. In crestinism dupa apusul lumii vechi, crucea nu va mai fi niciodata instrumentul de oroare si osanda, ci de mantuire.
Iar la cuvantul indoielnic al altora, daca cinstim crucea, atunci trebuie sa cinstim si cununa de spini, piroanele, pe Pilat si ceilalti care l-au osindit pe Iisus Hristos. Se cuvine sa raspundem in chipul urmator: In ce priveste persoanele umane, acestea sunt cinstite sau nu, prin faptele lor, ca fiinte constiente, libere. Obiectele insa isi iau cinstirea de la Dumnezeu si de la noi, care ne manifestam prin ele iubirea noastra. Prin tot ce a manifestat Hristos iubirea, tot ce a atins El se sfinteste si cununa de spini, si piroanele si mormintul Sau etc. Nu le vom venera la fel ca pe cruce. Dar le vom cinsti ca pe niste obiecte sfintite legate de viata Domnului, prin care, prin toate, El ne-a adus mantuirea. Le cinstim asa cum invata Sfanta Scriptura ca erau cinstite si lucruri, obiecte ale un barbati alesi, obiecte care au avut o semnificatie deosebita in viata lor. In Vechiul Testament, spre pilda, chiar sabia cu care invinsese David, Goliat era pastrata la loc de cinste in cortul sfint, invesmintata si asezata dupa efod (I Regi XXI, 9). Iar Sfantul Pavel scria si cerea Colosenilor, desigur in mod figurat, „sa-si aduca aminte de lanturile lui) (Col. IV, 18). Celor sfinti, toate ale lor, le devin curate si sfinte. Prin Hristos faptura revine iarasi la „starea cea dintai”; mai mult, capata noi puteri dumnezeiesti, caci zice Domnul: „Iata, Eu le fac pe toate noi” (Apoc. XXI. 5).
Crucea Domnului este in acelasi timp implinirea profetiilor. Intreg Vechiul Testament, Legea si Profetii isi au plinirea si descoperirea desavarsita in Noul Testament. Cum spunea si Fericitul Augustin: „Noul Testament in cel Vechi se ascunde; acum Vechiul in Cel Nou se descopera” (P.L. XXXIV, 623). In Iisus Hristos se dezleaga tainele profetiilor, se „desfac pecetile”, iar Vechiul Testament este „pedagog”, calauza spre El, spre Hristos (Gal.llI. 24), -Si crucea a fost un asemenea inaintemergator, atat prin intelesul ei duhovnicesc, cat si prin imagini, prin semne preinchipuitoare.
Intelesul duhovnicesc al crucii apare puternic, luminos, indeosebi la profetul Isaia. Profetul descrie patimile si ispasirea Domnului pentru pacatele noastre in accente si imagini atat de vii, ca si cand S-ar afla in fata crucii… „El a luat asupra-si durerile noastre, spune Isaia, si cu suferintele noastre s-a impovarat… A fost strapuns pentru pacatele noastre… Pedepsit pentru mantuirea noastra. Si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat” (Isaia LIII, 4, 5, 7).
Dar si imaginea crucii este prefigurata, prezisa in Vechiul Testament. Sarpele de arama inaltat de Moisi in Pustie este una din aceste clare profetii. Cand israelitii strabatand desertul Sinai, au ajuns intr-un tinut langa muntele Hor, bantuit de serpi veninosi, multi mureau muscati, otraviti de veninul lor. Atunci, la porunca lui Dumnezeu, Moisi a facut un sarpe de arama pe care l-a atarnat de un stilp, iar cand cineva era muscat de sarpe, privea la sarpele de arama si traia, – ramanea cu viata (Numeri XXL 9). -Sarpele de arama preinchipuia crucea cu Mantuitorul rastignit pe ea. Domnul Insusi confirma cand zice: „Dupa cum Moisi a Inaltat sarpele in pustiu – asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan III, 14-15).
S-a observat de catre unii credinciosi ca in Vechiul Testament a fost interzisa cinstirea sarpelui de arama, dupa cum citim: „In anul al III-lea al lui Oseea, regele lui Israel, a inceput sa domneasca Iezechia, Fiul lui Ahaz, regele lui Iuda. Si cand a ajuns rege… a savarsit fapte bune… El a stricat sarpele de arama pe care-l facuse Moisi, caci pana in zilele acelea; fii lui Israel il tamaiau si-l numeau Nehustan” (IV Regi XVIIL 1-4). De aici ar urma ca nu se cuvine sa cinstim nici crucea.
Dreapta credinta raspunde aici asa: intr-adevar, sarpele de arama devenise cu timpul un fel de idol si i se aducea inchinare ca unui obiect indumnezeit. Dumnezeu nu poruncise insa sa i se aduca un cult. Sarpele inaltat in vazul tuturor, era un semn al Proniei, al milei dumnezeiesti. Privind la el, cei muscati trebuiau sa se inalte cu mintea, cu inima la Dumnezeu de unde le venea puterea sa biruie veninul.
Cinstind crucea, crestinul adevarat nu poate cadea in greseala de care s-au facut vinovati cei din Legea veche, intrucat pentru el crucea, esle crucea lui Hristos pe care s-a inaltat pentru a birui pacatul si moartea. Gandind, privind, rugindu-ne in fata crucii privim cu ochii duhovnicesti pe Hristos Cel jertfit pe ea. Noi nu ne putem inchipui pe Hristos fara cruce si nici crucea fara Hristos. Prin ea noi ne inchinam Lui, caci Hristos si crucea Sa sunt nedespartite.
O alta icoana preinchipuitoare a crucii in Vechiul Testament este aceea a lui Moisi tinandu-si mainile intinse in timpul luptei cu amalecitii la Rafidim, langa Horeb. -Si zice Sfanta Scriptura; „Cand Moisi isi ridica mainile biruia Israel, iar cand isi lasa mainile in jos biruiau amalecitii. Dar obosind mainile lui Moisi, au luat o lespede si au pus-o sub el si el a sezut pe ea, iar Aaron si Or ii sprijineau mainile, unul de o parte si altul de alta, astfel ca mainile lui statura neclintite pana la apusul soarelui” (Esire XVII, 1I-12). Faptura proorocului cu mainile ridicate lua astfel forma crucii. Calauzit de Duhul Sfint el proiecta si profetea imaginea ei, a Mantuitorului, pentru a carei venire ii si pregatea pe credinciosii Legii vechi, cand le spunea: „Prooroc din mijlocul tau si -din fratii tai, ca si mine, iti va ridica Domnul Dumnezeul tau: pe acela sa-l ascultati” (Deut. XVIII, 15).
Si iarasi, o imagine a crucii este prezisa prin „steagul” de care graieste Isaia: „Intrati, intrati pe porti! Gatati cale poporului, gatati, gatati drum, curatati-l de pietre, inaltati un steag peste neamuri” (Isaia LXIV 10). -Steagul a fost totdeauna simbol al unui crez, al unitatii, al biruintai. Iar in Sfanta Scriptura, un asemenea simbol nu poate fi decat crucea.
Prin aceste imagini preinchipuitoare ca si prin celelalte profetii ale Vechiului Testament se urzea in constiinta credinciosilor Vechiului Testament icoana lui Mesia. Prin acestea a fost El recunoscut. Toate apar ca niste umbre care premerg realitatii. „Legea avea umbra bunatatilor viitoare”, zice Sfantul Pavel. Erau ca niste chipuri ale Prototipului vesnic si care-I vesteau intruparea, asa cum zorile prevestesc rasaritul soarelui. Fiul prin Duhul le trimetea ca pe niste inaintemergatori si Sfantul Ioan Inaintemergatorul Domnului Il va recunoaste si marturisi: „Cel ce vine dupa mine mai inainte de mine a fost, pentru ca mai indinte de mine era” (Ioan 1, 30). „Prin cruce, va zice si Sfantul Andrei Criteanul, a fost recunoscut Hristos si Biserica credinciosilor patrunzand in adancul Scripturii vede ca El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi si Domn” (P.G. 97, 1028, l045).

Semnul crucii

Jertfa si altar de jertfa, crucea este in acelasi timp „semnul lui Hristos” si al crestinismului. Este, dupa Sfanta Scriptura: „Semnul Fiului Omului”. „Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului”, spune Mantuitorul Insusi (Matei XXIV, 30).
Biserica a vazut in acest semn crucea Domnului. Catre aceasta intelegere ne conduc marturisirile Sfintei Scripturi. Asa de pilda, „semnele” savarsite de Moisi prin toiagul lui (Iesire IV. 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, cand proorocul aude: „…Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul tau -adica al crucii (litera „tau” in alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem si care plang din cauza multor ticalosii care se savarsesc in mijiocul lor” (Iezechiel IX, 4).
In Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon intampinind pe Iisus in templu rosteste catre Maica Lui, Prea Sfanta Fecioara: „Acesta este pus ca un semn care va starni impotrivire” (Luca 11, 34). „Semnul de impotrivire”, adica ceea ce va numi Sfantul Pavel: „sminteala crucii”. Catre acelasi inteles ne conduc si cuvintele Domnului rostite in sinagoga din Capernaum. La intrebarea multimii: „Ce semne arati ca sa credem in Tine? Parintii nostri au mincat mana in pustie…”. Iisus le raspunde: „Eu sunt painea vietii. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica…” (Ioan VI, 3p, 31, 54). Hrana Lui era deci viata Lui, viata de jertfa, de cruce impartasita si noua prin „trupul si sangele Sau” in Sfanta Euharistie. -In sfarsit, tot atat de evident este „semnul lui Iona”. Cum istoriseste Sfantul Ev. Luca; in drum spre Ierusalim, Iisus se adreseaza celor de fata si le zice: „Neamul acesta… cere semn; dar semn nu i se va da, decat semnul proorocului Iona. Caci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, asa va fi si Fiul Omului semn acestui neam” (Luca X1, 29,30). -Trimiterea, incercarea prin care trecuse proorocul si propoveduirea lui erau un „semn” pentru Niniviteni, pentru pocainta lor. Cu atat mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este si faptuieste El, este pentru noi „semn”, si fiinta a semnului; sursa a tuturor semnelor care au calauza spre mantuire si care toate duc ca si catre o culme a lor, la cruce si inviere. Caci mai zice Domnul: „precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului, trei zile si trei nopti. (Matei XII, 40).
Astfel aceasta luminoasa unitate a marturiilor Sfintei Scripturi arata Crucea drept „Semnul Fiului Omului”; semnul vietii, al iubirii, al slujirii Lui. Al stralucirii si puterii Lui creatoare, caci „in puterea crucii” 8, a jertfei sta taria creatiei si a innoirii ei.
Talcuind impreuna cuvintele profetice ale Domnului: „Soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea. Si atunci se va arata pe cer Semnul Fiului Omului” (Matei XXIV, 29-30), Sfantul Ioan Gura de Aur observa cu adanca patrundere: „Vezi cat de mare este puterea semnului crucii ?… Crucea este mai stralucitoare si decat soarele si decat luna… -Si sa nu te minunezi ca Domnul vine purtand crucea ? Dupa cum a facut cu Toma aratandu-i semnul cuielor si ranile… tot astfel si atunci va arata ranile si crucea, ca sa arate ca Acesta a fost Cel rastignit.
Crucea este deci semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul „Tainei lui Hristos”, cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in „largimea, lungimea, adincimea si inaltimea” ei (Efes. III, 18), care sunt, cum explica Sfantul Grigorie de Nyssa, bratele, dimensiunile cosmice ale chipului plinatatii ei. Brate care cuprind zidirea in obirsia si chemarea ei luminoasa. De aceea si Sfantul Ev. Ioan vede „Mielul jertfit de la intemeierea lumii. (Apoc. XIII, 2), deci zidind-o prin jertfa, prin iubirea Sa; ca si dupa inviere pentru proslavirea ei, cand de asemenea Il vede: „in picioare”, semn al invierii, dar „ca junghiat”, semn al jertfirii in fata Tatalui. Crucea apare astfel ca un semn etern al Fiului Omului, si aceasta pentru ca e semnul iubirii si al jertfirii pentru viata si pentru tot mai multa viata, care constituie insesi fiinta, conditia si sensul creatiei.
Semn al „Fiului Omului”, crucea este desigur si semn al crestinului. Ea reveland iubirea lui Hristos trebuie sa reveleze si iubirea noastra ca chemare si raspuns. Este semnul schimbului de iubire intre Dumnezeu si noi. Hristos nu se rusineaza de crucea Sa, pentru ca ne-a mantuit prin ea, ne-a iertat pacatele, ne-a aratat astfel cea mai inalta iubire a Sa fata de noi, dar prin aceasta ne-a si castigat-o pe a noastra. De aceea in Sfintele Evanghelii se vorbeste deopotriva de „Crucea lui Iisus” si de crucea celui ce-L urmeaza pe Iisus. Crucea este semnul si locul in care ne intalnim cu Iisus.
Purtand si numele lui Hristos, crestinul se insemneaza cu semnul crucii ca si cu o pecete a lui Hristos, care aflata ca face parte din trupul Lui, din Biserica. Si pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, cand in legea veche se facea taierea Împrejur, acum preotul merge si binecuvinteaza pruncul, in chipul crucii, rostind asupra lui: „Sa se insemneze Doamne lumina fetii Tale peste robul Tau acesta.., si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui.. La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfantul Mir se insemneaza toate simturile si incheieturile, rostindu-se: „Pecetea darului Sfantului Duh”; a Sfantului Duh care-L pecetluieste pe Hristos in noi, viata, crucea si invierea Sa. „Pune-ma ca o pecete pe inima” invoca sufletul in Cintarea Cintarilor (VIII, 6). Impartasirea insasi cu trupul si sangele Domnului este tot o marturisire a crucii, a jertfei. Si apoi de-a lungul intregii vieti, crestinul dreptmaritor se insemneaza cu acest semn dumnezeiesc: cand incepe rugaciunea, in timpul ei, si cand o termina; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere; la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea Lui, in toata ziua; cand ne asezam si ne ridicam de la masa; in vreme de mahnire, primejdie sau ganduri rele… Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini, dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian ( 160-240) care spune: „Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci” (P.L. II, col. 99).
In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savarsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la altar, ca si apa, holdele, zidirea toata. Si tot crucea sta pe altar, ea insasi fiind altar precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se zugraveste pe sfintele vase, pe odajdii, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspintai de drumuri; se aseaza la capataiul celor adormiti intru nadejdea invierii si a vietii de veci. Cuprinde astfel intreg orizontul vietii noastre, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si aceasta pentru ca esential e semnul iubirii.
Spun insa oarecare dintre credinciosi ca totusi, nu ar fi cuviincios sa ne inchinam Domnului facand acest semn al crucii, intrucat Mantuitorul a zis catre femeia samarineanca: „Vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel ii doreste pe cei ce I se inchina Lui. Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar” (Ioan IV, 2324). Iar Apostolul invata ca: „Dumnezeu… nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate (Fapte XVII, 25).
Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc insa, in nici un chip semnul crucii. Cand Mantuitorul spune: Cei ce se inchina lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine in duh si in adevar, ne invata ca rugaciunea, inchinarea, intreg cultul si intreaga noastra slujire trebuie sa purceada din adinc, din inima fiintei noastre, din „duh”. In vorbirea cu samarineanca Domnul ii avea in vedere, indeosebi pe acei credinciosi din Vechiul Testament a caror inchinare se transformase in forme goale, uscate, fara viata; -smochinul uscat le era o pilda (Matei XXI. 19). Inca si profetul spusese: „Mila voiesc, iar nu jertfa si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot” (Oseea VI. 6). -Prin Hristos se incheie insa un Nou Testament de care vorbeste Sfantul Pavel cand zice: „Acesta este Testamentul pe care il voi intocmi casei lui Israel: pune-voi legile Mele in cugetul lor si in inima lor le voi scrie…” (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fusesera scrise pe piatra si pecetluite cu sangele animalelor; legea Noului Testament pecetluita cu sangele lui Hristos trebuie sa se inscrie in inima, in duhul nostru. Rugaciunea, inchinarea, nu au sens si putere daca nu trec in interiorul constiintei, in minte, in inima. Nu exista cult adevarat, ziditor, acolo unde constiinta e moarta. Prin duhul comunicam cu Dumnezeu care este „duh”; el, duhul ne deschide circulatiei iubirii, harului.
Mantuitorul mai atrage de asemenea atentia femeii samarinence ca aceasta inchinare adevarata nu mai este legata de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind „duh., si deci, inchinare, slujirea Lui nu poate fi marginita de nimic. Este al tuturor si cu egala iubire se deschide tuturor .
Cat priveste invatatura Sfantului Pavel ca „Dumnezeu… nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva”, apare evident ca aceste cuvinte nu au nici o legatura cu facerea semnului crucii. Intelesul lor corect este acela ca noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, lucru al mainilor noastre, care sa-I implineasca cumva „lipsa”, intrucat El este plinatatea, e Absolutul.
Inchinarea, cultul inltern si extern, sunt insa cu totul altceva; tin de conditia noastra de faptura si Mantuitorul Insusi s-a rugat. Iar aceasta inchinare trebuie sa fie integrala, sa cuprinda faptura noastra in totalitatea ei, cum o arata Sfantul Pavel: „Duh, suflet si trup” (1 Tes. V, 23), incat asa cum indeamna acelasi Apostol: „Sa infatisam trupurile noastre ca pe o jertfa vie, Sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea noastra cea duhovniceasca” (Rom. XII, 1). Deci intreaga noastra fiinta trebuie sa participe la actul de adorare.
Pentru a patrunde inca si mai profund acest inteles, sa observam ca Mantuitorul, in cuvintele rostite catre femeia samarineanca, nu cere simplu inchinarea in duh, ci „in duh si in adevar”. Dar adevarul viu este Hristos, este Cuvantul care s-a facut trup. Si astfel adevarul ni se descopera a fi unitatea deplina intre cuvint si trup, intre duh si viata, intre credinta si fapta, intre actele, gesturile, semnele pe care le facem si semnificatia, intelesul lor. Suntem suflet si trup, nu duhuri fara trup. „Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul si in duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu” invata Apostolul (1 Cor. VI, 20); pentru ca toate trebuie sa se sfinteasca. De aceea nu e de conceput cultul intern, al inimii, al „duhului” fara cel extern, al intregii noastre fapturi.
Dealtfel, ne stau pilda a unei asemenea inchinari si slujiri, Mintorul, profetii, apostolii. Mantuitorul a binecuvintat cu mainile Sale pe copii. „…Si luandu-i in brate i-a binecuvintat, punindu-si mainile peste ei” (Marcu X, 16). Si de asemenea pe Sfintai Apostoli: „…I-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-si mainile, i-a binecuvintat” (Luca XXIV, 50)
In Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvantat cu mainile incrucisate pe fiii lui Iosif, asa cum citim: „…Si a intins Israel (Iacob) mina sa cea dreapta si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stinga si-a pus-o pe capul lui Manase. Inadins si-a incrucisat mainile, desi Manase era intaiul-nascut. Si i-a binecuvintat” (Facere XLVIII, 14-15). -Credinciosii de atunci se rugau si ei cu mainile ridicate, cum zice psalmistul: „Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamiia inaintea Ta, ridicarea miinilor mele jertfa de seara…” (Ps. CXL, 2)
In Noul Testament, Sfintai Apostoli au rinduit diaconi, preoti, episcopi, prin punerea miinilor, deodata cu rugaciunea (Fapte VI, 6; XIV, 23; I Tim. IV, 14). -Impartasirea Sfantului Duh celor botezati se facea de asemenea prin punerea miinilor: „Atunci isi puneau mainile peste ei si luau Duh Sfint” (Fape VIII, 17; XIX, 5-6). Iar pe credinciosi Sfantul Pavel ii invata: ” Vreau asadar, ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicand mainile curate, fara de minie si fara de gilceava” (I Tim II, 8). -Iata dar, din Sfanta Scriptura, citeva marturii ale unei adevarate si depline inchinari.
Dar, in sfarsit, sa amintim acum putin si despre semnul insusi al crucii si despre marturia pe care o da crestinul prin ea. – Stim ca semnul sfintei cruci se face astfel: impreunam primele trei degete ale miinii drepte, iar celelalte doua le lipim de podul palmei; si asa, cu varful celor trei degete unite ne insemnam la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel sting. Semnul il facem insa rostind deodata cu el: in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, amin; si anume: cand zicem „in numele Tatalui”, ne insemnam la frunte; cand zicem „si al Fiului, ne insemnam la piept; cand zicem „si al Sfantului Duh”, ne insemnam umarul drept si apoi cel sting, incheind cu „Amin”.
Savirsit astfel, se poate spune ca semnul crucii concentreaza in el esenta credintei noastre, „este oarecum o invatatura pe scurt a legii crestine”. Intr-adevar, prin cuvinte marturisim: credinta in Sfanta Treime care este invatatura noastra fundamentala; iar prin semn, mantuirea daruita in Iisus Hristos. Treimea si crucea lumineaza intre orizontul vietii crestine. -„Facandu-mi dimineata semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt ca imi marturisesc ceea ce este esential in credinta noastra ortodoxa si ma simt prins in Hristos, in Biserica Lui ca mladita in vita.”
Aceasta o simte fiecare crestin drept-maritor, fie facandu-si semnul crucii, fie cand se inchina in fata chipului ei. Simte legatura lui cu Hristos; simte ca prin Duhul Sfint se impartaseste din viata, din lumina si din iubirea lui Dumnezeu, care in marea-i iubire de lume ne-a daruit pe Unul-Nascut Fiul Sau… (Ioan III, 16); simte surparea distantei, a despartirii de Dumnezeu provocata de pacat si impacarea prin Cel ce „ne-a impacat prin cruce” (Efes. II, 16); simte credinciosul cu o nadejde vie ca in el insusi, incepind de la botez, de la „nasterea lui cea din apa si din duh” si prin vointa statornica de a crucifica pacatul, egocentrismul, acesta se biruie. „Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele” (Gal. V, 24); si se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau, prin acest semn, dupa cum si cinta Biserica; „Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat noua”; se simte tot mai mult partas Duhului crucii lui Hristos, innoirii prin ea ca o arvuna a invierii, si indemnat sa iubeasca si el cu iubirea lui Hristos, in chipul Lui: si inaltandu-se catre Dumnezeu si daruindu-se imbratisind pe semeni, lumea, asa cum imbratiseaza bratele crucii.
Si toate aceste daruri si puteri le simte venind din partea crucii lui Hristos care o sfinteste pe a noastra, asa cum se si roaga Biserica la sfintirea chipului crucii: „Cauta cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credinciosii robii Tai, din osirdie si din credinta cea tare si dragostea cea catre Tine, au facut-o spre insemnarea biruintei Fiului Tau… Binecuvinteaza-o si o sfinteste pe ea, si o umple de puterea si binecuvintarea lemnului celuia, pe care a fost pironit prea Sfantul trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Nascut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a calcat, si noi pamantenii slobozenie am dobandit si vietii ne-am invrednicit”.

Parintele Constantin Galeriu

sursa

Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce?

931157_558376860873438_1467115463_n

Formatiunile sectante resping cinstirea Sfintei Cruci, nu numai cu afirmatia luata din protestantism, cum ca aceasta cinstire e o inchinare la un idol, ci si cu afirmatia ca lui Hristos nu-i place sa I se aminteasca de crucea pe care a suferit. Biserica Ortodoxa, urmand traditiei neintrerupte de la Apostoli, stie ca Domnul Hristos nu S-a ferit de cruce, caci in primirea ei S-a aratat, mergand pana la capat, dragostea Lui si a Tatalui Sau pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu nu S-a multumit numai sa Se faca om pentru noi, ca sa ramana Frate cu noi in veci, ci a mers in dragostea Lui pentru noi pana la a-Si da viata pentru noi, pentru ca, primind in Sine – ca om – moartea, sa o si invinga prin inviere, ca sa ne dea si noua puterea sa inviem. De aceea, invierea Sa a fost legata de El strans cu moartea. Primind moartea, a invins moartea.
Biserica Ortodoxa pomeneste totdeauna invierea lui Hristos impreuna cu crucea. Inaltand crucea, cantam: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”. Hristos este pentru ea „Cel ce a inviat din morti”. Daca n-ar fi murit, n-ar fi inviat. Hristos, fiind nu numai om, ci si Dumnezeu, rostul mortii cu trupul a fost sa faca din moarte nu o scufundare in extrema imputinare a vietii, ci un act de predare lui Dumnezeu si deci o trecere spre viata. Astfel, El a spus: „Parinte, in mainile Tale imi dau sufletul Meu” (Luca. 23, 46). Iar Sfantul Pavel zice: „Si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8), sau: „Caci mie a vietui este Hristos, si a muri, dobanda” (Filip. 1, 21). Moartea Lui a fost astfel „de viata facatoare” (Rugaciune la sfintirea Crucii).
Prin moartea primita de buna voie si din iubire pentru noi, a omorat Fiul lui Dumnezeu moartea, deci prin ea s-a aratat puterea lui Dumnezeu, nu prin omorarea altora, cum socotesc slujitorii raului. O spune aceasta Sfantul Apostol Pavel: „Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).
Prin Crucea lui Hristos ne-am mantuit, nu prin intelepciunea cuvintelor omenesti (I Cor. 1, 19). Crucea lui Hristos a aratat lumii marea alternativa: crucea mortii pentru altii, careia ii urmeaza viata, sau egoismul care omoara pe altii, sau sta indiferent in fata ei, caruia ii urmeaza moartea sufleteasca.
Biserica vede in Cruce puterea dragostei lui Dumnezeu fata de noi si o lauda ca atare. Ea vede in moartea pe cruce a lui Hristos pentru oameni, cea mai mare iubire a lui Dumnezeu fata de ei, intemeindu-se pe insusi cuvantul Mantuitorului: „Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune viata pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). „Pentru aceasta Ma iubeste Tatal, pentru ca imi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau” (Ioan 10,17). Nu face aceasta furul, adica diavolul si cei ce slujesc lui. Acestia in loc sa moara pentru oameni, ii omoara.
Putem socoti pe Hristos privind cu indiferenta la cei omorati de diavolul si de slujitorii lui? Mai este Hristos cel adevarat cel ce se fereste de cruce, tolerand omorarea oamenilor de catre diavol si de slujitorii lui? De fapt, sectele cugeta asa pentru ca ele nu cunosc pe Hristos ca Dumnezeu; de aceea, nici nu-i spun Hristos, adica Mesia, sau Mantuitorul, ci simplu Iisus, sau un oarecare prooroc, asa cum nici fariseii si carturarii nu L-au socotit Mesia, sau Hristos si L-au dus la moarte, pentru ca Se socotea Hristos.
Si cine dispretuieste Crucea lui Hristos, daca nu cel ce fuge de El si de Cruce? Dar acesta nu urmeaza lui Hristos, ci e alipit de cele ale lumii. Mantuitorul insusi o spune aceasta, declarand ca cel ce nu-L iubeste pe El si nu-I urmeaza Lui – Care a primit Crucea pentru noi, din iubire – este un egoist care se lasa amagit de placerile trecatoare ale lumii: „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie; ca cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla. Pentru ca ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga iar sufletul si-l va pierde? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16, 24 – 26; Marcu 8, 34-37).
Cei ce dispretuiesc moartea lui Hristos, ca sa-si poata intemeia prin aceasta fuga de cruce, socotind Crucea lui Hristos si a celor ce-I urmeaza un lucru al neputintei de a scapa de sub puterea vrajmasilor, deci un lucru de rusine pentru Hristos, Care a suportat-o, si pentru oricine altul care o suporta si el, si nu o vad ca o fapta a puterii Lui primita de bunavoie, desi ar fi putut zdrobi pe vrajmasi (Matei 26, 53), vor plati pentru aceasta la Judecata din urma. Caci a spus Hristos, dupa ce a fagaduit viata celor ce-L urmeaza in purtarea crucii: „Caci de cel ce se va rusina de Mine in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu ingerii Sai” (Marcu 8, 38).
Asa cum pentru primirea mortii pe Cruce a fost preamarit Hristos (Filip. 2, 8, 9), si de aceea va fi laudat de toata creatia, asa vom fi slaviti si noi datorita ei, cum spune Sfantul Apostol Pavel, nu prin ceva al nostru, ca de pilda prin taierea imprejur. De aceea, nu trebuie sa ne rusinam, de Crucea lui Hristos, ci sa ne laudam, cinstind-o (Gal. 6, 14).
Datorita Crucii lui Hristos si crucii purtata de noi prin imitarea Lui, ne vom impartasi de slava la Judecata din urma, daca Hristos va vedea ca nu ne-am rusinat pe pamant de Crucea Lui, ci am simtit ca cinstirea ei ne este spre lauda. Dar daca unii dispretuiesc insasi jertfa lui Hristos pe Cruce pentru noi, ei refuza inchinarea in fata Crucii, ca pe o inchinare la idol. Ei refuza sa se gandeasca la Cruce, sau nu asociaza gandirea la ea de gandirea la Hristos ei rastignit pe ea. Dar poti sa nu te gandesti la Crucea lui Hristos, cand te gandesti la El? Si poti sa desparti gandirea la Cruce de gandirea la Hristos cel rastignit pe ea? Asa ceva e nenatural. Dar ei, fortand lucrurile, despart pe Hristos de Cruce. E un lucru firesc pe care il fac crestinii, negandind o cruce despartita de Hristos, sau la un Hristos despartit de cruce.
Cand vad Crucea, ei se gandesc in mod firesc la Hristos Cel rastignit pe ea. Si astfel, tot ce am spus despre prezenta lui Hristos nedespartit de icoana Lui, cu atat mai valabil este pentru Crucea Lui. Inchinarea ce o fac credinciosii este o inchinare adresata lui Hristos, pe care-L vad cu cugetul lor rastignit pe cruce. E drept ca spun uneori si: „Sfanta Cruce, ajuta-mi!”, dar totdeauna subinteleg prin aceasta: „Sfanta Cruce a lui Hristos, nedespartita de El, ajuta-mi!”. Biserica spune de aceea: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, adica faptei Tale prin care ai fost rastignit pe cruce si intiparirii Tale de crucea pe care ai suferit-o pentru noi. Nu se poate desparti fapta savarsita de cineva de persoana lui. Ea a ramas intiparita in persoana respectiva. Deci, spunand „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, spunem de fapt: „Crucii care si-a lasat urma in Tine, Crucii care este in Tine si in care esti Tu mantuindu-ne prin ea!” Caci asa cum, continuand sa zicem: „Si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”, nu ne gandim la o inviere oarecare, ci la invierea intiparita in El sau la trupul Lui inviat, asa vedem si Crucea nedespartita de Hristos. Iar inchinandu-ne astfel in fata Crucii lui Hristos, Cel ce poarta in Sine urmele rastignirii in ea, primeste El insusi inchinarea noastra si raspunde chemarii ce I-o facem prin aceasta rugaciune, mantuindu-ne prin jertfa sau prin Crucea Lui mereu actualizata. Astfel, cand credinciosii ortodocsi isi fac semnul crucii, odata cu chemarea in amintire a faptei rastignirii lui Hristos, isi exprima recunostinta fata de Hristos Cel rastignit pentru ei pe Cruce si-L roaga sa vina la ei in aceasta calitate a Lui si Sa se intipareasca in ei cu puterea Crucii Lui cu care a invins moartea afirmandu-si nadejdea ca prin credinta in puterea cu care a invins moartea primind Crucea, va invinge si in ei moartea, ducandu-i spre inviere, dandu-le si lor puterea sa invinga toate faptele egoiste ce-l tin si-l afunda in moarte. Odata cu recunostinta fata de Hristos Cel ce S-a lasat rastignit ca sa-i asigure omului invierea si odata cu nadejdea ca va invia si el, unindu-se prin credinta cu Hristos Cel ce are in Sine urmele crucii prin care a invins moartea, promite sa-i urmeze si el lui Hristos care Si-a intiparit in Sine Crucea pentru veci, sa-si poarte crucea prin care omoara in sine placerile si interesele egoiste ce-l tin in moarte. Facandu-si semnul Crucii, crestinul isi intareste nu numai nadejdea invierii, ci isi insuseste si un program de viata curata si de sine daruitoare, asemanatoare celei a lui Hristos, din puterea aratata de El in primirea mortii. Hristos vine cu puterea Lui la cei ce nu se rusineaza de Crucea Lui. Insa credinciosul, facandu-si semnul Crucii, se gandeste, nu numai la Fiul lui Dumnezeu, care din iubire pentru om a primit Crucea ca sa-i asigure invierea, ci si la Tatal Lui, care S-a bucurat de primirea mortii de catre Fiul Sau pentru oameni (Ioan 10, 17), si la Duhul Sfant, care S-a odihnit tot timpul asupra lui Hristos, nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om, fiind cu el in purtarea crucii si vine in oameni ca Duh al Lui, in care este intiparita Crucea, pentru a-i face si pe oameui sa-si insuseasca pornirea Lui spre jertfa. De aceea, facandu-si semnul Crucii, credinciosul ortodox da slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Caci din iubirea lor de oameni S-a facut Fiul om si a primit moartea pentru ei. in Crucea lui Hristos s-a aratat si se arata iubirea de oameni a Sfintei Treimi, care este o revarsare a iubirii existente intre Persoanele Ei.
Deci Sfintei Treimi se inchina credinciosul cind isi face semnul Crucii. Crucea e numai mijlocul si prilejul in care s-a aratat iubirea lui Dumnezeu fata de oameni si credinciosul o face pe fata sa si se inchina, facand semnul Crucii in numele Prea Sfintei Treimi, chemand asupra sa si a semenilor sai dragostea prea Sfintei Treimi.
Sfanta Treime nu e straina de Crucea lui Hristos, caci in Crucea lui Hristos s-a aratat iubirea Sfintei Treimi fata de oameni. Treimea S-a milostivit de noi, vazandu-ne stapaniti de moarte. E o mare taina mila simtita de Sfanta Treime fata de noi, mila din care s-a produs intruparea Fiului Sau si moartea Lui ca om pentru noi. Dumnezeul credintei crestine nu este un Dumnezeu lipsit de simtire, de mila fata de oameni, odata ce este un Dumnezeu al iubirii. El exista totodata in fericirea iubirii desavarsite dintre Persoanele treimice, dar si in simtirea milei fata de oameni, aratand in aceasta negraita pretuire cu care ne-a imbracat. Intr-un fel, Crucea simtita de ipostasul Fiului lui Dumnezeu in umanitatea Sa nu ramane cu totul nesimtita de Tatal si de Duhul Sfant. E mai multa putere in simtirea persoanei care participa la durerea altor persoane, decat in simtirea pietrei sau a oricarei esente inconstiente. Unde si-ar avea originea simtirea omeneasca, daca nu in Dumnezeu?
Puterea lui Dumnezeu este atat de legata de Cruce, ca prin ea se sfinteste orice in Biserica. Dar puterea oricarei cruci vine de la Crucea pe care S-a rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, varsandu-Si sangele Lui cel sfant, iubitor si biruitor al mortii pe ea. De aceea orice cruce se sfinteste, stropindu-se cu apa care a fost sfintita cu o cruce sfintita anterior si asa pana la Crucea Domnului de pe Golgota.
Dar prin aceasta insasi… Sangelui lui Hristos si a Trupului Sau rastignit se transmite in mod nevazut de la Crucea de pe Golgota la orice cruce ce se sfinteste ulterior si prin care se sfintesc toate. De aceea orice sfintire se face, nu numai prin cruce, ci si prin Duhul Sfant, Duhul comuniunii, iar Duhul coboara de la Tatal prin Fiul Sau Cel intrupat. Deci in El e Treimea intreaga. Astfel, in rugaciunea de sfintire a crucii se cere Tatalui: „Cauta spre crucea aceasta si cu Duhul Tau cel Sfant, si prin stropirea apei acesteia sfintite, binecuvinteaz-o, o sfinteste, si varsa spre dansa binecuvantarea Ta cea sfanta, si puterea aceea pe care prin stropirea Sangelui si rastignirea Trupului prea iubitului Tau Fiu, acel preabinecuvantat lemn a dobandit-o, si o daruieste acesteia, ca sa fie credinciosului Tau popor zid si acoperamant si turn de tarie impotriva fetei vrajmasului, spre izgonirea a toata rautatea celui potrivnic, spre tamaduirea bolilor celor sufletesti si trupesti”. Dar puterea Crucii sfintite care este una cu puterea Sangelui lui Hristos, plin de iubirea Lui, varsat pe crucea de la Golgota, si a Trupului Lui rastignit pe ea, se daruieste numai celor ce se inchina inaintea ei lui Dumnezeu insusi, „ca sa fie auzite rugaciunile tuturor celor ce cu credinta se vor ruga Tie inaintea crucii acesteia”.
Crucea ce se sfinteste este adusa la randul ei ca dar lui Dumnezeu de catre unii credinciosi, din credinta in Crucea mantuitoare a Domnului de la Golgota. Deci din Crucea aceea s-a nascut credinta lor si, ca urmare, ei alcatuiesc o noua cruce pe care o daruiesc lui Dumnezeu si o aduc spre sfintire: „cu umilinta ne rugam sa cauti spre crucea aceasta pe care credinciosii robii Tai, din osardie si credinta cea tare si dragostea ce o au catre Tine, au facut-o… si o sfinteste pe ea si o umple de puterea si de binecuvantarea lemnului aceluia pe care a fost pironit preacinstitul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos.. prin care puterea diavolului s-a surpat”.
Umpluta de puterea Trupului rastignit al lui Hristos pe crucea de pe Golgota, Crucea e mijlocul prin care preotul sfinteste toate obiectele si actele Sfintei Liturghii, binecuvinteaza pe credinciosi si toate ale lor. Nimic nu face preotul fara Cruce. Nici el, nici credinciosii, nu incep si nu incheie vreo rugaciune, fara Cruce. Crucea e arma de care nu se desparte preotul niciodata si nici credinciosul in relatia lui cu Dumnezeu. Prin Cruce se revarsa si se slaveste iubirea lui Dumnezeu fata de oameni, prin ea se revarsa toate bunatatile Lui asupra lumii. Dumnezeul nostru este Dumnezeul Crucii, pentru ca este Dumnezeul iubirii, al milei si al darniciei Lui fata de noi.
La aceasta ne gandim cand vedem Crucea, cand ne insemnam cu ea, cand suntem binecuvantati prin ea, cand ne inchinam ei. Nu vedem si nu cugetam o cruce fara sa cugetam la Dumnezeul Treimii iubitoare, atot-milostive, aratata in gradul culminant pe Cruce de catre Fiul si ramasa ca semn si mijloc al milei Lui permanente fata de noi. In Cruce vedem fata simtitoare a lui Hristos catre noi, prezentarea continua a jertfei Sale catre Tatal, in numele nostru, in care ne vrea asociati cu Sine in aceeasi predare Tatalui, ca sa simtim si noi impreuna cu El privirea iubitoare a Tatalui fata de noi impreuna cu El, ca sa ne umplem si noi de Duhul cel Sfant care raspunde precum Fiul iubirii Tatalui, ca raspuns iubirii aratate Fiului de catre Tatal prin Acelasi Duh. Prin Cruce ne simtim indemnati si intariti de Fiul la iubirea semenilor. Crucea nu poate fi despartita de Treimea iubitoare si de Fiul cel in continua stare de jertfa pentru noi, insufletit de aceasta iubire fata de starea nefericita a noastra, ajunsi in stare de moarte, prin slabirea legaturii cu Dumnezeu, izvorul vietii. Iar avind in orice cruce puterea Crucii de pe Golgota si sfintind prin ea toate, crestinii au pe Acelasi Hristos neschimbat, revarsandu-si-o prin harul Duhului Sfant, peste toate, cu bunavoirea Tatalui. Aceasta da o unitate timpului. Timpul este o succesiune de alte si alte momente care aduce la existenta alte si alte persoane, cu alte si alte probleme, dar el e o unitate, caci, Acelasi Hristos, Care prin Duhul Sfant ii umple cu puterea Lui pe toti si toate ale lor, ii ajuta sa-si rezolve problemele lor diferite. Succesiunea aduce o varietate in unitate, persoane diferite de valoare egala, in cadrul aceleiasi naturi umane, cu probleme diferite, dar inrudite. Ramanand in identitatea speciei si primind pe Acelasi Hristos, oamenii, desi diferiti, sunt uniti printr-o traditie, experienta si nadejde comuna a vietii de veci. Biserica raspunde necesitatilor oamenilor diferiti din fiecare timp, dar ii si tine uniti printr-o traditie si nadejde comuna. Timpul nu e nici o lipsa de progres, nici un progres care sa nu curga in unitatea lui. In Hristos poate fi un progres, dar un progres care nu duce pe oameni dincolo de Hristos. Caci in Hristos e posibila o inaintare spirituala fara sfarsit, dar care ramane totusi in El. Stiinta si filosofia contemporana au ajuns si ele la intelegerea unui finalism sau a unei tinte spre care inainteaza miscarea timpului, ca spre o desavarsire a persoanelor constiente, parasind atat ideea unei evolutii fara tinta care schimba totul, cat si ideea unui conservatorism fara nici o miscare. Viata omenirii este o noutate vesnica in identitate, noutatea unei omeniri identice, care inainteaza spre o tinta a desavarsirii, dar nu a asimilarii ei si a persoanelor ei.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

sursa