Ecumenisti, dar siguri pe ei

1

Saptamana uraciunii ecumeniste

ortodoxinfo.ro: Ecumenisti, dar siguri pe ei

In Romania, celor care vor sa se ingradeasca de orice erezie, pronia dumnezeiasca isi arata neintrerupta lucrare. Reactia parintilor ortodocsi, si chiar a copiilor, impotriva oricarei devieri de la dreapta credinta, fie ca este venita din partea profesorilor de religie ecumenisti, fie din partea preotilor ecumenisti, a capatat noi forme.
Ca in multe scoli din tara, in scolile din Roman au inceput sa se faca “rugaciuni in comun” la orele de religie: ortodocsi cu papistasi, protestanti, musulmani, etc. Cand au aflat ce se intampla, multi parinti ortodocsi si-au retras copiii de la ora de religie, profitand de faptul ca este facultativa, ferindu-i in acest fel de indoctrinarea ecumenista a profesorilor de religie, adica de erezie.

Acum se profita de facultativitatea orei de religie pentru a scapa copiii de ereziile strecurate intentionat in manualele de religie, promovate de acesti profesori, si pentru a-i scapa de “rugaciunile in comun” din scoli, care sunt de fapt o extensie pe tot parcursul anului a “saptamanii uraciunii ecumeniste” a clericilor BOR din ianuarie.

De fapt, profesorii de religie sunt pusi acum sa suplineasca raspandirea ereziei ecumeniste la nivelul copiilor in locul preotilor ecumenisti din parohii.

In comuna Cordun, langa Roman, s-a organizat anual in perioada 2008-2017 “saptamana uraciunii ecumeniste”.

Preotii ecumenisti din Cordun au chemat papistasi (autointitulati “cercetasii din Pildesti”) in sfantul locas rugandu-se in comun cu acestia. Imaginile din diferiti ani sunt cam la fel: popa papistas in fata Usilor imparatesti cu doi preoti filopapisti, copii multi adusi pentru a-i indoctrina de mici, “rugaciuni in comun, cantece si momente de destindere”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Internetul e plin de articole de genul “Cercetasi din Pildesti , la biserica din Cordun” in care preotii Constantin Tiron si Mihai Bordei isi afirma “speranta ca cei din generaţia de acum să fie viitorii înfăptuitori a ceea ce se aşteaptă dintotdeauna, adică unirea bisericilor”.

1

cercetasii papistasi la biserica ortodoxă din Cordun

2

ortodocsi, papistasti si filopapistasi

Majoritatea a aflat de tradarea ortodoxiei din Creta, chiar dupa 10 ani de practicare insistenta a “saptamanii uraciunii ecumeniste”.

Acum putini credinciosi mai intra in biserica pangarita din Cordun si foarte rar vreun copil.
Sa ne miram ca acesti preoti ecumenisti au scurtat Liturghia? Ei nu mai rostesc intreita rugaciune “Doamne, mantuieste pe cei binecredinciosi” dupa intrarea cu Sfanta Evanghelie in altar.

Sa ne miram ca botezul copiilor il fac cu o singura afundare si trei stropiri sau ca fac cununii mixte cu papistasii, cu aprobarea E.S. Monsenior Ioachim Bacaoanul, ereziarhul Episcopiei Romanului si Bacaului, ca niste slugi ecumeniste devodate?

Nu trebuie sa ne miram. Ecumenistii au facut acelasi lucru tot timpul cu viclenie si de multe ori pe ascuns, insa acum sinodul talharesc din Creta le-a legalizat activitatea. Tot ecumenisti vicleni au ramas, dar acum sunt mai siguri pe ei.
Siguranta acestora este identica cu cea a papistasilor si filopapistasilor din timpul lui Ioannis Vekos, pe care Maica Domnului i-a numit “vrajmasii mei si ai Fiului meu” cand au navalit la Manastirea Zografu.

Un parinte ortodox

P.S.
Din articolele nenumarate de pe internet:

“Saptamana uraciunii ecumeniste” cu E.S. Monsenior Ioachim Bacaoanul:
http://ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20040134

“Saptamana uraciunii ecumeniste” la Cordun in 2008-2017:
http://ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20080144

http://www.ziarulderoman.ro/cercetasii-din-pildesti-in-popas-la-biserica-sfantul-gheorghe-din-cordun/

http://www.ziarulderoman.ro/cercetasii-din-pildesti-au-vizitat-biserica-ortodoxa-din-cordun/?upm_export=print

Reclame

Homosexualii #Rezist gesturi provocatoare de Ziua Națională: România MOARE în Piața Victoriei și huiduieli la Arcul de Triumf

1

activenews.ro: Cu un an înainte de Centenarul Marii Unirii, Ziua Națională a României se anunță, mai mult decât oricând, una a dezbinării și a gesturilor provocatoare. Așa și-au propus manifestanții #rezist, care anunță deja proteste de amploare pentru vineri, 1 Decembrie, sub sloganul „România Moare”, însoțit de harta îndoliată a României. Organizatorii au lansat și un site, romaniamoare.ro, ironizând astfel cel mai important eveniment din istoria României moderne.

”România Moare. Moare în fiecare zi: prin distrugerea justiției; prin măsurile fiscale care distrug motoarele dezvoltării economiei; prin cei numiți pe criterii politice în funcții, prin cei lipsiți de competență și moralitate; prin atacurile asupra celor care vor să schimbe ceva: jurnaliști, ong-uri sau de simpli cetățeni; prin asediul valorilor europene; prin asediul asupra instituțiilor create cu eforturi uriașe și sacrificii ale populației; ne mor bătrânii și copiii lipsiți de măsuri eficiente în sănătate; ne mor tinerii lipsiți de educație; ne mor românii de dor, obligați să muncească în alte țări. Refuzăm să fim complicii acestei trădări, acestei crime, prin tăcerea noastră. Pe 1 Decembrie ne strângem în Piața Victoriei precum și în piețele din toate orașele țării pentru a spune: VREM O ROMÂNIE A DREPTĂȚII ȘI PROSPERITĂȚII!”, este mesajul postat pe internet.

Manifestanți se anunță și la Arcul de Triumf, la paradă, începând cu ora 10.00, sub titlul „București: Fără politicieni penali la Parada Militară”.

„Pe 1 decembrie nu dorim politicieni cu probleme penale să participe la Parada Militară de Ziua Națională a României din București!
Nu vă acceptăm la această zi specială pentru România! Veți fi huiduiți de românii care muncesc pentru țară! Voi ați furat și ați distrus țara! Voi veți plăti!”, este mesajul postat pe Facebook.

Nici PSD nu stă cu mâinile în sân de Ziua Națională. Simpatizanți ai partidului vor fi aduși cu circa 30 de autocare la parada din Capitală, scrie cotidianul.ro.

„1 decembrie 2017, între orele 07.00 – 18.00, pentru participarea la parada Zilei Nationale a României, vor sosi în București cca. 30 de autocare, care vor staționa în locuri special amenajate în acest sens, în zona învecinată cu intrarea C a Complexului Expozițional Romexpo”, se arată în protocolul aprobat de Primăria Capitalei, condusă de Gabriela Firea.

Cristian Preda a cerut în Parlamentul European suspendarea dreptului de vot al României în Consiliul UE

1

activenews.ro: Invocând o ”criză gravă a statului de drept” în România, europarlamentarul Cristian Preda a cerut, miercuri seară, în plenul Parlamentului European, suspendarea dreptului de vot al reprezentanților Guvernului român în Consiliu, în baza articolului 7 al Tratatului UE.

”La București avem din nou o criză gravă a statului de drept. Este vorba, ca și în ianuarie, de o încercare de a modifica legile justiției, pentru a proteja politicieni corupți”, a declarat europarlamentarul Cristian Preda, în plenul PE.

Cristian Preda a afirmat că, în luna ianuarie, Guvernul a folosit o ordonanță de urgență, însă acum utilizează ”dictatura majorității parlamentare”.

Europarlamentarul a precizat că CSM și peste 4.000 de magistrați au arătat că modificările aduse legilor justiției, în Parlament, ”vor distruge autonomia puterii judecătorești”.

„Comisia Europeană a cerut Guvernului să consulte Comisia de la Veneția. Majoritatea a ignorat toate semnalele de alarmă. Șefii celor două Camere au un interes direct în aceste schimbări, unul dintre ei fiind condamnat, iar celălalt aflându-se sub anchetă pentru mărturie mincinoasă. Cei doi sunt liderii partidelor care alcătuiesc coaliția de guvernare, așa că blocajul politic e unul major. Zeci de mii de oameni au ieșit în stradă și așteaptă un ajutor de la Bruxelles. Mă tem că doar o reacție dură mai poate rezolva ceva. Personal, cred că ar fi oportună activarea articolului 7 al Tratatului și suspendarea dreptului de vot al reprezentanților Guvernului român în Consiliu”, a conchis Preda.

Europarlamentarul a atras atenția, într-o declarație pentru MEDIAFAX, că peste un an România va trebui să prezideze Consiliul Uniunii Europene.

„Dreptul de vot este pierdut în Consiliul UE acolo unde participă membrii din Guvern (…) Nu cred că Guvernul trebuie să se pronunțe în chestiuni legate de întreaga Europă (…) este o măsură de protecție. Sper ca un asemenea semnal să îl aducă la sentimente mai bune. Asta ar trebui să îi pună pe gânduri pentru că peste un an și o lună noi înșine va trebui să prezidăm acest Consiliu”, declarat Cristian Preda pentru MEDIAFAX.

Nu ar fi prima dată când Preda părâște România în legislativul UE. Un astfel de demers a avut europarlamentarul român, alături de Monica Macovei, la începutul anului, când acuzau PSD și Avocatul Poporului că pun în pericol statul de drept din România.
Cristian Preda a ajuns europarlamentar la Bruxelles pe listele PDL. Fost cenzor UTC și propagandist PCR, Cristian Preda este cel care a reacționat violent la nominalizarea lui Marian Munteanu drept candidat al PNL pentru Primăria Capitalei.

Mărturisirea lor de credință: ereticii ecumeniști N-AU HAR. Soborul preoților ortodocși, Sankt Petersburg, 12 – 14 septembrie 2017.

1

g.s.: Preacinstiți părinți, dragi frați și surori!

Vă aducem la cunoștință că la Sankt Petersburg, între 12 și 14 septembrie s-a desfășurat ”Soborul preoților ortodocși” în duhul Sfinților Părinți. Organizația noastră este formată din mai mult de 20 de preoți, ieromonahi, egumeni, care au întrerupt comuniunea cu ereziarhul Kirill Gundaev și cu cei care îl urmează. Cea mai mare parte din ei au reușit să participe pe deplin în lucrările acestei sinaxe.
Această întrunire a fost precedată de o îndelungă pregătire pentru întocmirea și discutarea documentelor, precum și a programului zilnic de întrunire. Întrunirea, cu ajutorul lui Dumnezeu a decurs bine. Au fost alcătuite și adoptate mai multe documente care ar putea avea un rol important în desfășurarea activității BORu în duhul patristic.
Înainte de toate a fost adoptat documentul ”Despre mărturisirea credinței noastre”. În ea facem cunoscută poziția noastră în privința schimbărilor eretice ce s-au petrecut în BORu, Mitropolia Moscovei, precum și alte manifestări ale globalismului în lumea contemporană. Cei care sunt de acord cu materialul de față și sunt în același duh cu noi îi invităm la o conlucrare pentru binele Bisericii.
Cel mai important document adoptat la sinaxa noastră este proiectul numit ”Statutul BORu”, care constă în două părți: proiectul ’’Statutul de existență a BORu în timp de pace’’ și ”Statutul în cazul apostaziei și prigoanei”. Încă o dată subliniem: acesta este doar un proiect al unui posibil Statut. Ele vor fi propuse fiilor credincioși ai Bisericii pentru luarea la cunoștință, corectarea și explicitarea textului. Orice credincios care este în același cuget cu noi, poate participa la finalizarea redactării acestui document. Însuși Statutul, dacă este voia lui Dumnezeu, va fi adoptat la viitorul Sinod local al BORu. De asemenea, la acest Statut se adaugă ”Analiza juridică a Regulamentelor din trecut a BORu”, care va arăta încălcarea dogmatică a Sobornicității Bisericii din acele documente. Până la Sinodul Local, acest proiect de Regulament al BORu, poate ajuta în administrarea vieții bisericești a obștii, celor ce s-au îngrădit de erezia ecumenismului.
De asemenea, la adunarea Soborului Preoților Ortodocși, a fost adoptată o hotărâre de înființare a ” Fondul de ajutor pentru preoții aflați în nevoi”. Materialele adunate în acest fond vor merge în ajutorul preotilor, pentru tratamentele medicale, pentru cumpărarea celor necesare pentru slujire – obiecte și cărți, editare de broșuri, etc. Decizia de a acorda ajutorul va reveni Soborului Preoților Ortodocși, la cererea celor aflați în nevoi. Detaliile despre Fond și posibilitățile de a susține acest fond vor fi explicate separat.

La adunarea SPO au fost adoptate un șir de recomandări pastorale și liturgice importante, de asemenea a fost adoptată o rezoluție.

Publicarea documentelor se va desfășura în decurs de o săptămână de la data publicării acestei scrisori. Începem cu publicarea documentului ”Despre mărturisirea credinței noastre”

Despre mărturisirea credinței noastre

Adunarea preoților și mirenilor ortodocși în lumina învățăturii Sfinților Părinți

În ziua de astăzi poporul nostru, statul dar și Biserica sunt supuse în mod constant procesului de globalizare. Are loc o slăbire constantă a instituțiilor statelor, resursele naturale și toate sferele economice ajungând sub controlul organizatiilor internationale, sistemele financiare se orientează spre un sistem unic global, încetând astfel să mai fie independente. Se impun planificat tuturor oamenilor anumite ”valori” – lipsite de spiritualitate, de cultură, reducând persoana umană la un număr statistic în împărăția lui antihrist. Toate aceste procese au un caracter imoral și sunt orientate împotriva lui Dumnezeu și a omului.

Se introduc tehnologii tot mai performante în identificarea electronică a persoanelor, făcând ca omul contemporan să depindă complet de sistemul tehnotronic satanicesc. Are loc o atribuire unică fiecărui om, un număr pe viață, pe care computerele le consideră asemenea codurilor de bare. Sfântul Efrem Sirul, în ”Cuvânt la cea de-a doua venire a Domnului și sfârșitul lumii” spune: ”Vedeți, frații mei, răutatea fără măsură și viclenia fiarei, începe cu lăcomia pântecelui, pentru ca omul atunci când va ajunge să moară de foame, va fi nevoit să accepte pecetea, însemnarea punându-se nu oriunde, ci pe mâna dreaptă, și de asemenea pe frunte, pentru ca omul să nu mai aibă puterea de a-și face semnul Crucii.” Conform intențiilor arhitecților și zidarilor acestui nou ”Babilon electronic” sau civilizații ”digitale”, fiecare om trebuie să devină un ”nod” identificabil în Rețea, în care va avea loc ”unirea fiecăruia cu fiecare”. Caracterul mistico-religios al acestei societăți nu este de neobservat. Aceasta nu este altceva decât o sectă distructivă anti-biserică, pentru că legile care vor guverna această lume nu vor fi altfel decât în mod absolut contrare cu legile Sfintei Evanghelii. După Sfântul Ignatie Briancianinov, într-o așa societate ”toate păcatelele să fie făcute de toți oamenii”.

Păcatul participării în procesul globalizării constă în faptul că se acceptă documente cu identificare personală și simbolisme satanice, prin care oamenii se unesc cu sistemul antihristic computerizat – ”fiara”. De exemplu, în pașaportul cetățenilor Rusiei, în jurul numerelor de pagină, sub formă de ornament sunt puse trei cifre de șase. Starețul Paisie Aghioritul în privința aceastui lucru zicea: ”Dacă pe vreunul din documentele personale este pus simbolul diavolului, cifra 666, și eu îmi pun semnătura pe el, însemnă că eu accept… Dacă nu ar fi trebuit semnătura, dar să zicem, mi-ar fi dat o oarecare foaie și mi-ar fi zis: iată, acesta este pașaportul tău – și atât, atunci este altă treabă. Însă când pașaportul are simbolul diavolului și eu pe el semnez, că acesta este pașaportul meu personal, atunci nu mai este un lucru mărunt… Aceasta e lepădare – e limpede”. Credința în Domnul nostru Iisus Hristos și în Sfânta Ortodoxie constă în refuzarea categorică nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta, de a refuza participarea la construirea noii ordini mondiale: prin refuzul documentelor antihristice. Acest lucru trebuie neapărat să-l facă orice creștin, care respinge orice erezie și sistem antihristic. ”Ieşiţi din mijlocul ei, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei”. (Apoc. 18:4).

În momentul de față are loc introducerea insistentă a noilor documente biometrice, care conțin și amprentele digitale, irisul ochilor etc, cu scopul identificării omului ca un obiect de control. Aceste documente, precum și implanturile de biocipuri, creștinul ortodox nu trebuie să le primească. Acceptarea lor înseamnă intrarea în împărăția lui antihrist, precum și o viață conform regulilor antihristice. Mulți creștini ortodocși din neștiință sau „din frica iudeilor”, au acceptat noile pașapoarte cu simbolistică antihristică și cu bandă magnetică. Aceasta deja este o cădere. Dar nu toți au fost mărturisitori, și nu pe toți i-a chemat Dumnezeu la aceasta.
De aceea, noi considerăm că acceptarea unor astfel de documente a fost ultimul tip de cădere, un fel de Rubicon, după care este lepădarea de Hristos și vinderea sinelui impărăției lui antihrist. În acel moment nu vă veți mai putea întoarce. Încă o dată subliniem: în niciun caz nu trebuie primit niciun document biometric și niciun fel de cip! Trebuie să rămânem în Adevar, sa ne lăsăm în totalitate în voia lui Dumnezeu, și dacă este cazul, să luăm crucea mărturisirii.
Noi, creștinii ortodocși, clerici și mireni din BORu, rămânem în lumina învățăturii Sfinților Părinți, nu primim inovațiile dogmatice și canonice eretice, introduse de minciuno-patriarhul Kirill Gundeaev și de cei ce-l urmeaza în BORu. Noi credem că erezia ecumenistă și papistașă, cu de-a sila introdusă și întărită de sinoadele arhierești, sunt în contradicție cu dogmele și canoanele Bisericii, ducând la pierderea comuniunii cu Dumnezeu, adică la moartea duhovnicească a adepților acestei erezii.
În aceste timpuri de apostazie, doar ținerea cu toată puterea de predaniile Sfinților, dogmelor și canoanelor, primite și întărite la Sinoadele ecumenice și locale, poate să ne păzească de moartea duhovnicească, să ne permită creșterea duhovnicească.
Participanții Sinaxei Preoților și Mirenilor Ortodocși (în continuare SPMO) subliniază faptul că nu au dorit și nici nu vor dori ca să iasă din BORu, pentru că ei fac parte deja din Biserică, Trupul mistic a lui Hristos, urmând strict legile și regulilor date de Dumnezeu. Ereticii sub conducerea minciuno-patriarhului au căzut din Trupul lui Hristos în erezie, și din acel moment (până la pocăința sinceră), se află în afara Bisericii.

Adepții ereziei ecumeniste, în esență sunt luptători împotriva lui Dumnezeu, și de aceea ei sunt lipsiți ce conlucrarea cu Sfântul Duh în slujbele bisericești. Toate ”slujbele lor de sfințire” , în esență sunt doar niște profanări și imitare a Tainelor, care sunt înfăptuite numai cu harul Sfântului Duh. De aceea toate ”tainele” lor bisericești sunt fără de har și pur și simplu mistic dăunătoare. Sfântul Atanasie cel Mare scria: ”Dacă cineva se preface că este de aceeași credință ca și noi, dar este în comuniune cu cei rău-credincioși, depărtați-vă de ei. Dacă promite să nu mai facă asta, socotiți-l pe el fratele vostru”. Sfântul Ciprian din Cartagina afirma: ”Păcatele le pot dezlega doar aceia care au Duhul Sfânt. Deci, poporul care ascultă poruncile lui Dumnezeu și se teme de El, trebuie să se depărteze de ierarhul eretic și să nu participe la aducerea de jertfă (euharistia) a preotului”. Sfântul Ipatie a scos numele lui Nestorie din diptice (a încetat să-l pomenească), atunci când Patriarhul Nestorie și-a afirmat învățătura eretică, zicând: ”Acesta nu mai este episcop, încetez comuniunea cu el”. Se pot aduce o mulțime de cazuri asemănătoare din Sfinții Părinți, dar pe scurt cităm Canonul 46 a Sfinților Apostoli: ” Episcopul sau prezbiterul, botezul eretic primind, sau jertfa(euharistia), poruncim să se caterisească”.

Noi considerăm că ereticul nu pierde treptat Harul, ci îndată ce în mod conștient își însușește erezia propăvăduită. Cum ar putea Duhul Sfânt, chiar și parțial să se afle într-un luptător contra lui Dumnezeu – eretic fiind? Nicicum. Deciziile Sinoadelor locale și ecumenice doar întăresc ceea ce s-a întâmplat în fața lui Dumnezeu – căderea din Trupul mistic a lui Hristos a hulitorilor Duhului Sfânt. Altfel s-ar primi că Dumnezeu se supune deciziilor sinoadelor, iar nu Sinoadele constată ceea ce s-a întâmplat inaintea Sfintei Treimi.

Aducem încă un argument logic. Ne punem întrebarea, are ereticul adevăr? Răspunsul e categoric – nu. Dar cine este Adevărul? Dumnezeu este Adevăr (In. 14:6). Înseamnă că ereticul nu este al Dumnezeului celui Adevărat. Dar cine săvârșește sfințirea Tainelor? –Dumnezeu. Înseamnă că ereticul nu-L are pe Dumnezeu, de unde să primească Har în taine? Pierzând Harul lui Dumnezeu, care sfințește tainele, ereticii sunt niște imitatori ai Sfintelor Taine. Păstrând forma, aparența materială, ei pierd substanța duhovnicească a lucrării mistice. Oamenii care au vedere duhovnicească, simt asta îndată. Din păcate majoritatea enoriașilor ai BORu continuă din inerție să intre în bisericile ereticilor, crezând că acolo primesc Sfintele Tainele. Și într-adevăr, pentru o oarecare vreme, din mila lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor lui Iisus Hristos: ”Fie-vă după credința voastră”, enoriașii de rând, neștiind despre fărădelegile ereticești, pot să simtă beneficiul venirii la aceste slujbe. Dar acest lucru se întâmplă pentru un timp scurt. S-ar putea crede că ereticii pierd treptat Harul. Dar Harul e pierdut de hulitorii de Dumnezeu de la începutul primirii ereziei. Binecuvântarea dumnezeiască se dă oamenilor simpli ca să se lămurească în privința fărădelegilor comise și să facă alegerea corectă. Alegere care, conform Sfinților, poate fi doar una: depărtarea de eretici, încetarea oricărei rugăciuni comune cu ei. Expresii de tipul ”poate oare Duhul Sfânt să părăsească Biserică din cauză anumitor ierarhi?” – sunt fără temei și se datorează faptului că nu se întelege, ce anume este Biserica. Sfântul Ioan Gură de Aur scria: ”Nu doar cei care vorbesc multe lucruri potrivnice credinței, ci și dacă ceva mic învață potrivnic credinței, să fie anatema”. L-au întrebat: ”Ce să facem cu cei care inventează învățături ce sunt diferite de învățăturile Apostolilor?” – ”Depărtați-vă de ei. Vă rog, evitați și fugiți de adunările lor.” ”Mai bine e să nu te conducă nimeni, decât să te conducă cineva greșit”. Sfântul Părinte vorbește fiecărui credincios că el însuși e responsabil de ceea ce alege. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește: ”Dacă păstorul are o credință greșită să nu-l urmați, depărtați-vă de el, chiar dacă ar fi un înger din cer” .

În afară de asta participarea la slujbele ereticilor, îi fac pe aceștia să creadă că sunt pe calea cea dreptă (dacă lumea merge la slujbe și tace, însemnă că totul e în regulă). Anume dragostea pentru frații rătăcitori ne cere să ne separăm de ei imediat. Despre asta vorbește și canonul 45 Apostolic: ”Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul împreună cu ereticii rugându-se, să se afurisească; iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”. Cei care se împărtășesc cu ereticii sau cu preoții care îl pomenesc pe ereziarhul Gundeaev (Kirill), ca un mai mare al lor în credință, devin un trup mistic și în loc să aibă unire cu Hristos, iau contact cu lumea duhurilor căzute. Conștientizând erezia lui Kirill Gundeav, dar continuând să meargă în bisericile Patriarhiei Moscovei, unde are loc slujirile, ajung lepădați de la credința adevărată, asemeni vechilor eretici care deși refuzau în mod deschis să-l hulească pe Hristos și să aducă jertfe idolilor, dădeau totuși mărturie că sunt întru totul de acord cu păgânii.

În acest context, este binevenit a aminti de cuvintele filosofului și teologului Alexei Stepanovici Homeakov: ”autoritatea se supune adevărului, iar nu adevărul autorității”. Deciziile sinoadelor ajută credincioșii să aibă grijă și să se depărteze de erezii, dar ele în sine nu îi fac pe eretici, eretici. Domnul i-a zis lui Nicodim: ”Necredinciosul este deja judecat” – până la orice decizie a Bisericii. Și apostolul Pavel zice: ”Ereticul.. e de sine osândit” (Tit. 3:10,11). Așa că nu poate să existe ”eretici necondamnați”, așa cum susțin ciprianiții (n. trad: este vorba despre mitropolitul Ciprian al Oroposului, care susținea că ereticii nu trebuie judecați până la o condamnare sinodală, că ei încă mai au Taine și le poți primi de la ei). Toți ereticii sunt osândiți din momentul în care propăvăduiesc public erezia și sunt de fapt minciuno-episcopi chiar și până la o condamnare sinodală, așa cum în mod cert susține Canonul 15 a Sinodului din 861.

Noul mucenic Marcu (Novoselov), episcop de Serghievo-Possad, a explicat această învățătură, arătând diferența dintre organismul mistic al Bisericii și înfățișarea exterioară a ei. Până când ereticul nu este judecat de Sinodul arhieresc, acesta rămâne creștin doar la înfățișare, însă deja este despărțit de trupul mistic al Bisericii lui Hristos. Așadar, putem spune că Arie a fost despărțit de trupul mistic al Bisericii imediat, îndată ce și-a propăvăduit erezia în mod public, dar de organismul exterior al Bisericii a fost îndepărtat de către Sinodul Local din Alexandria din timpul Sfântului Petru și Alexandru și de către Primul Sinod Ecumenic din Niceea.

În cei 2000 de ani de existență ai Bisericii nu au fost puține cazuri când clerici și arhierei au căzut în erezie și rătăciri. Au fost cazuri în care aproape toată Biserica exterioară a căzut în capcanele diavolului, și doar Sfântul Maxim Mărturisitorul a rămas nestrămutat în credința ortodoxă. Pentru acest fapt el a fost judecat, închis, torturat și pedepsit, iar la sfârșit a fost condamnat la moarte. Totuși cu puterea Harului dumnezeiesc cuvântul lui se păstra în Biserică, iar după 17 ani aceiași episcopi au recunoscut dreptatea Sfântului Maxim, condamnat de ei înșiși. Atunci ei au respins erezia și s-au pocăit, iar pe Sfîntul Maxim l-au proslăvit ca pe un mărturisitor.
Când apare o erezie în Biserică, nu toți văd acest lucru. Unii văd înșelăciunea îndată, alții au nevoie de mai mult timp ca să înțeleagă problema. În această perioadă de început e înțelept ca să se găsească timp pentru discuții deschise, până a găsi rezolvarea care îi privește pe toți. Totuși, această perioadă de sfătuire nu poate să se lungească prea mult timp. Alftel, ”cuvintelele lor (ereticilor) vor da roade” (2Tim. 2:17) și vor duce o mulțime de oameni la moartea duhovnicească. În afară de asta, cum o erezie este condamnată de o parte a lumii ortodoxe, este necesar ca și celelalte părți să susțină frații și surorile lor, căci în acest fel se mărturisește Unitatea Bisericii și întărirea ei în fața vrăjmașilor Adevărului.
În momentul de față tot episcopatul Patriarhiei Moscovei, sub conducerea miniuno-patriarhului Kirill, au căzut în erezia ecumenismului și a papismului. Acest lucru s-a înfăptuit treptat, începând cu declarația apostatică a mitropolitului Serghie Starogorodskii și cooperarea lui strânsă cu puterea ateistă, procesul apostaziei în Patriarhatul Moscovei a luat avânt tot mai mult. Acea colaborare a dus în mod inevitabil la minciuni, trădare și ipocrizie a celor implicați. Duhul Adevărului nu poate sta în același vas necurat, unde este duhul minciunii și trădării: „Nu poți să slujești și lui Dumnezeu și lui mamona” (Mt. 6:24); sufletul omului nu poate să fie în același timp vas pentru Duhul Sfânt și pentru duhurile diavolilor. Depinde de fiecare om de care parte vrea să fie.
Dogmele bisericești atunci încă nu fusese încălcate, și datorită mărturisitorilor și mucenicilor pentru credință, care de asemenea erau în ierarhia Patriarhatului Moscovei, datorită oamenilor simpli ortodocși, rămânând credincioși învățăturilor Sfinților Părinți și Adevărului, Biserica, ca Trupul mistic a lui Hristos încă corespundea cu organizarea administrativă a PM a BORu. De aceea și harul și tainele erau sfințite de către arhipăstorii și păstorii credincioși Adevărului. În ceea ce privește apostații și colaboratorii interni ai KGB, în acești oameni Duhul Sfânt nu sălășluia, iar Tainele nu erau înfăptuite de aceștia.
Bolșevicii voiau să distrugă definitiv Biserica Ortodoxă, sub orice formă, dar Dumnezeu, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților s-a milostivit de poporul rus. Războiul început în 1941 a întrerupt procesul început de bolșevici. Stalin, temându-se de poziția poporului și văzând că nemții deschideau bisericile pe teritoriile pe care le ocupau, în 1943 a permis restaurarea patriarhatului și redeschiderea bisericilor. Dar acest fapt trebuia fi pus sub controlul strict al statului ateu, care încerca să facă din BORu un instrument politic în treburile internaționale. Cu timpul, preoții trecând prin lagăre și prigoniri, mureau unul după altul, iar în locul lor veneau ierarhi și episcopi de o nouă generație. Oameni, care erau formați voit sau nu, după influența puterii sovietice. La seminariile și academiile BORu se alegeau profesori de un anumit format, mulți au intrat în biserică pe baza adeverinței de comsomolist. Așa a fost și cu mitropolitul de Leningrad – Nicodim Rotov, agent al seviciilor interne, în ascuns fiind cardinal și un om pervers. Trebui spus că în misiunea sa de a prăbuși BORu din interior, el sa acționat de minune. A organizat o școală spirituală ecumenistă în Leningrad, care îi servea deopotrivă și ca harem, și ca un loc de formare a cadrelor. Până la moartea sa rușinoasă el a reușit să aducă la picioarele papei în jur de 20 de episcopi, inclusiv și actualul fals-patriarh. Puterile sănătoase ale BORu într-o oarecare măsură au încercat să limiteze puterea distrugătoare a lui Rotov asupra BORu, dar puțin au reușit. La acest fapt a contribuit și starea duhovnicească precară a creștinilor, neimplicarea lor în viața Bisericii, starea de ateism general, precum și supravegherea atentă a KGB.

Starea actuală

Kirill Gundaev, ajungând la altarul patriarhal, a hirotonit o mulțime de episcopi „de ai săi”, care au trădat Ortodoxia, slugărnicind mamonei, pântecelui și ecumenismului. Toți aceștia lucrează strâns cu poliția secretă și au devenit, în esență, parte a aparatului ideologic a actualului stat. S-a ajuns până acolo, încât la hirotonirea episcopului Kazahstanului, Ghenadie G., Kirill i-a spus direct că : ”tu trebuie să slujești președintelui N. și intereselor lui”. La rândul lor, minciuno episcopii au folosit din plin organele punitive ale aparatului de stat pentru urmărirea adversarilor și dobândirea de foloase materiale prin orice mijloace.

În ziua de astăzi, Kirill Gundaev, sub conducerea strucurilor masonice globale, se ocupă cu distrugerea completă a credinței ortodoxe și clădirea religiei noii ordini mondiale, religia lui antihrist – New Age. Complicii lui sunt episcopii, cei hirotoniți de ei și preoții care și-au însușit ideologia managerilor bisericești. Pentru asta ei au înființat și un curs de ecumenism, recunoașterea papistașilor ca biserică-soră, susținerea că și creștinii, și musulmanii, și iudeii cred în același Dumnezeu.

Pentru anul 2017 este planificată unirea catolicilor cu protestanții, iar mai târziu și cu ortodocșii. Următoarea etapă- pregătirea turmei pentru unirea cu lumea musulmană și iudaică. Astfel, Kirill nu este doar un patriarh căzut în erezie, ci și un adevărat dușman al Bisericii, care lucrează la crearea religiei lui antihrist, ducând turma sa spre moarte duhovnicească. Desigur, niciun fel de comuniune duhovnicească nu putem să avem cu astfel de oameni. Așa cum este imposibil ca ereticii să aibă taine, în esență ei slujesc satanei. Nu doar să ”nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, – spune apostolul Pavel, – ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi” (Ef. 5:11).

Așadar, noi credem că cei care ies din erezia ecumenistă, trebuie să fie primiți în comuniunea liturgică după un timp de pocăință și renunțarea de a mai rătăci în erezia ecumenismului.

Noi suntem solidari cu Rezoluția sinaxei românești împotriva ecumenismului și a pseudo-sinodului din Creta și o sustinem pe deplin în următoarele lucruri:

[N. trad: sunt enumerate 9 puncte ale Sinaxei de la Botoșani, in afară de punctul 9 și 11, iar la punctul 10 lipsește afirmația ”de a intra sub ascultarea altor episcopi decât cei ai locului”]

Recomandările adunării ”Soborul preoților ortodocși”

(În privința adunării ”tuturor nepomenitorilor” din 5 octombrie, or. Krasnodar)

În ultima vreme, pe mai multe rețele de socializare, dar și personal, multor preoți ortodocși nepomenitori li se propune participarea la întâlniri organizate de oameni care se numesc pe sine ”monahi aghioriți și alti credincioși adevărați ai Bisericii din Rusia, Belarusia, Serbia, Moldova, …”

Haideți să vedem cât de sigure sunt aceste informații. Anunțul e făcut de ieromonahul Dimitrie Hristov pe ”Vestitorul Credincioșilor” https://vk.com/vestnik_vernih. ”Vestitorul Credincioșilor” este o resursă de informare online, un redactor fiind protoiereul Vselovod Ciaplin (http://вестник-верных.рф/org.html). Unul care slujește și pomenește [eretici. n.trad]. Legătura cu Patriarhia Moscovei și respectiv cu serviciile secrete, este evidentă. Iar însuși Dimitrie Hristov (Prohin) este susținător al ereziei ciprianite, care zice că ereticii pot avea taine. Acestei viziuni i se alătură părintele Onufrie Stebelev, și părintele Sava Lavriotul.

Interesant este că episcopul Longhin Jar, a cărei prezență a fost anunțată la adunare, nu demult a primit rangul de arhiepiscop de la minciuno-mitropolitul Onufrie. Acesta a primit această demnitate bucuros, ceea ce mărturisește faptul că este de același cuget cu mitropolitul… Potrivit canoanelor bisercești – cel care pomenește pe eretic, ca un mai mare al său, este și el eretic, iar comuniunea credincioșilor cu aceștia nu este posibilă. Când părintelui Dimitrie H. i-a fost adresată întrebarea despre scopul acelei adunări, el a răspuns că principalul scop a fost ca să fie scrisă o scrisoare patriarhului Kirill și altor episcopi ca aceștia să se pocăiască și să revină la adevăr. Patriarhului deja îi fusese scrisă o scrisoare, iar răspunsul – a fost tăcerea, iar prigonirile asupra credincioșilor s-au întețit. Chiar dacă acești oameni s-ar pocăi, potrivit canoanelor Bisericii, ei nu mai pot fi episcopi. Pentru că ei deja L-au trădat pe Hristos și Biserica Sa. De aceea orice scrisoare către ei, astăzi este fără sens.

Se pune întrebarea atunci, de ce atâta cheltuială de resurse pentru această întrunire? Nu cumva este dorința puterilor supuse lui Kirill și serviciilor corespunzătoare ca să compromită mișcarea nepomenitorilor, să-i supună voinței și scopurilor lor? Să fie numărați si luați sub control acești disidenți?

În orice caz, la această întrunire se plănuiește rugăciunea cu ereticii: ecumeniștii (Ciaplin, Longhin), ciprianiții, nou-stiliștii , etc ceea ce este condamnabil și periculos.

Adunarea ”Soborul preoților ortodocși” recomandă credincioșilor Bisericii Ortodoxe să se abțină de la participarea la astfel de întâlniri.

REZOLUȚIA SINAXEI

Soborul preoților ortodocși din BORu. în lumina învățăturii Sfinților Părinți

(Sankt Petersburg 12-14 septembrie 2017)

Noi, preoți ortodocși, păstrând credința în Ortodoxia Sfinților Părinți și întrerupând comuniunea canonică cu ereticii, care au ocupat conducerea Patriarhatului Moscovei a BORu, afirmăm următoarele:

În timpul de față conducerea bisericească este ocupată complet de ereticii ecumeniști și papistași, care distrug atât moral, cât și spiritual turma sa, conducând-o pe o cale străină de Ortodoxie, spre minciună și moarte. Nu există niciun episcop adevărat în Patriarhia Moscovei, care să stea în apărarea credinței ortodoxe. Aceasta a rezultat din lucrarea distrugătoare a serviciilor speciale ateiste, îndreptate către distrugerea Bisericii ca Mireasă a lui Hristos.
Procesul istoric de decădere a BORu, început de forțele întunericului încă înainte de revoluție, a luat avânt în anul 1927 după declarația mitropolitului Serghie Starogorodski, făcând pact cu puterea satanică și îndreptat fiind spre distrugerea treptată a Bisericii. Din acele timpuri s-a lucrat neîncetat spre distrugerea Bisericii, inițial din afară , iar mai târziu și din interior.
În 2013 a fost adoptat un ordin, desființând principiul Sobornicității Bisericii noastre. Apogeul lepădării s-a produs în februarie 2016, prin acceptarea de către soborul arhieresc al Patrhiarhiei Moscovei, a documentelor eretice și a întâlnirii lui Kirill Gundeaev cu papa al Romei. Astăzi fii credincioși ai Bisericii Ortodoxe, în plan duhovnicesc , se află în stare de război. Întrerupând comuniunea cu organizația eretică a Patriarhiei Moscovei, ne aflăm în fața unor probleme de esență. Înainte de toate, cum să ne trăim mai departe viața duhovnicească? În decurs de un an s-a format și cristalizat un grup de preoți împreună-cugetători care, după scrierile Sfinșilor Părinți și a Canoanelor, să răspundă la principalele probleme apărute. În timpul desfășurării sinaxei, participanților le-a fost prezentată ”Mărturisirea credinței preoților și mirenilor ortodocși, în lumina Sfinților Părinți”, care după discutarea și corectarea finală a fost adoptată la această sinaxă. Prezentăm această lucrare tuturor creștinilor ortodocși pentru a o cerceta și a le fi de folos. Dacă cineva o acceptă și e de acord cu ea, îl chemăm să se alăturie ”micii turme a lui Hristos”.
În urma lucrărilor intense și a discuțiilor a fost adoptat un proiect de regulament al BORu, bazat pe urmărirea sobornicității Bisericii și a altor situații bisericești și de asemenea și regulile viețuirii bisericești în caz de prigoană. Desigur, aceasta nu este varianta finală, ci doar un proiect, care poate fi schimbat, cu ajutorul Domnului, într-un viitor Sinod Local. Dar atâta timp cât un Sinod al credincioșilor nu a avut loc, acest document poate fi folosit în reglementarea vieții bisericești a creștinilor.
Așa cum a fost arătat mai sus, în PM a BORu nu s-a aflat niciun episcop adevărat al Bisericii. A apărut întrebarea: cum să se descurce creștinii ortodocși în această situație? Noi am decis, ca în timpul cât lipsește un episcop credincios, funcția lui să o ia consfătuirea ”Soborului preoților ortodocși”, care în cazul de față va fi ca o consfătuire sobornicească a Bisericii noastre. Deciziile luate la astfel de consfătuiri sobornicești, vor fi obligatorii pentru toți membrii comunității noastre.
Printre cei care au ieșit din comuniunea cu ereticii sunt mulți preoți cu mulți copii, de asemenea și ierei fără mijloace financiare, loc unde să slujească, haine preoțești, vase bisericești. Pentru ajutorul acestor oameni s-a luat hotărârea să se înființeze ”Fondul de ajutor pentru preoții rămași în credința ortodoxă” Chemăm pe toți credincioșii și iubitorii de Dumnezeu fii ai Bisericii, să susțină această cauză și cu jerfa lor să susțină cauza restaurării Bisericii noastre. (Donațiile dumneavoatră le puteți trimite în contul 5336 6900 7999 7765 Grinchevici L.V.) Soborul preoților ortodocși atrage atenția asupra pericolului ereziei țarebojilor, asupra cultului flăcăului Veaceslav Krașnennikov, a cultului antiortodox a măicuței Antoniei despre botezul de după moarte a copiilor avortați, apocrifilor scrisorilor măicuței Pelaghia, a ereziei minciuno-episcopului Agheev.

Soborul preoților ortodocși atenționează fii credincioși ai Bisericii despre numărul mare de provocatori și agenți, sub masca de mărturisitori care încearcă să se infiltreze în mișcarea ”nepomenitorilor” ca să o distrugă din interior. ”După fapte îi veți cunoaște” (Mt. 7:20) și ’’copacul se cunoaște după roadele sale” (Lc. 6:43), scrise în Sfânta Evanghelie. Acești oameni se recunosc după dezbinarea care o aduc în mișcare, după neclaritarea teologică, și pe susținerea lor că în Patriarhia Moscovei a mai rămas Har. Scopul lor este să încurce credincioșii, să propage erezia și să aducă înapoi pe credincioși în organizația lor.

Semnătura preoților participanți la această sinaxă:

egumen Teofan Goncearov
egumen Roman Zagrebnev
ieromonah Gherman Fadeev
ieromonah Hristofor Pletnev
protoiereu Nicolai Iurcenco
protoiereu Artemie Scripkin
preot Alexei Moroz
preot Serghei Polișciuc
preot Vladimir Repiev
preot Vladimir Haipov
preot Alexei Vinogradov
preot Antonie Vasiliev
preot Mihail Entiuhin
preot Alexandru Boricev

Biografii ale unor episcopi masoni

1

Odată cu sinodul tâlhăresc din Creta, odrasla masoneriei, pus în scenă de ierarhi masoni, mulți frați s-au trezit și au realizat în ce dezastru duhovnicesc ne aflăm. Majoritatea au înțeles că acest proces de distrugere a Ortodoxiei se desfășoara începând cu intrarea în Consiliul Mondial al Bisericilor, însă veți vedea mai jos că diavolul și-a infiltrat slujitori în Biserică cu mult timp înainte.

Biografii ale unor episcopi masoni

La foarte scurt timp după înfiinţarea ei la Londra, 24/06/1717, Masoneria s-a stabilit şi pe teritoriul Ţărilor Romane, între anii 1733 şi 1740. Prima lojă s-a înfiinţat la Iaşi în 1742. Apoi, în 1744 s-a înfiinţat Loja Moldova (certificata de diverse documente şi o medalie masonica). O Lojă nouă, ca şi Loja Moldova, avea nevoie de o personalitate marcantă a societăţii moldoveneşti, de un om cu rang înalt. Astfel, în 1776 a fost ales Leon Gheuca, episcopul de Roman (1769-1,785), decan al Huşilor între 1769 şi 1770 şi Mitropolit între 1786 şi 1788. Acest om cultivat, având o bibliotecă mare la dispoziţia sa, a devenit evident un politician şi un diplomat fin.
El a fost primul dintr-un şir de episcopi şi episcopi metropolitani care au ales să se alăture Masoneriei şi mişcării sociale, şi în special celei religioase, rămânând în mintea credincioşilor şi în analele Ortodoxe ca unul dintre agenţii săi cei mai capabili.

Mitropolitul Leon Gheuca

La scurt timp după moartea Mitropolitului Gavriil Calimachi, Patriarhul Ecumenic, împreună cu sultanul, au vrut să aducă la mitropolie pe un anumit Iacob, un grec, Superior al Mănăstirii Baenavschi din Iaşi. Împotriva acestei încercări, reprezentanţii Moldovei, printre care mulţi erau masoni, au trimis un protest la Înalta Poartă. În final, moldovenii au reuşit să-l aleagă pe Leon Gheuca pentru mitropolie, şi cu insistenţa domnitorului şi a Patriarhului, grecul Iacob a devenit episcop al Romanului.
Leon Gheuca descindea dintr-o familie boierească, el fiind un fost călugăr de la Putna, apoi “protosinghel” al Mitropoliei. Ajutat de Calimachi, el a devenit episcop de Roman în 1769 şi a primit mitropolia în 1786. Ca episcop, iar mai târziu ca Mitropolit, a fost mai mult preocupat de problemele culturale, fiind bun prieten cu cel mai mare prelat sârb Dositei Obradovici.
Episcopul Leon a încurajat, de asemenea, activităţile de tipărire de la Mănăstirea Putna, prin publicarea unei cărţi intitulata “Carte de Imn”‘ şi a unei “Pastorale”. În primele pagini ale “Cărţii Imnului” există un grup de vederi înţelepte în ceea ce priveşte mântuirea şi comportamentul de la Curtea Domneasca, inspirate din cartea “Exemple filosofice” tradusa şi tipărita de către Antim Ivireanu în 1713.
El a murit în ultimele zile ale anului 1788 şi este înmormântat în Catedrala “Sf. Gheorghe” (vechea biserică a mitropoliei), temelia acestei precursoare.

Episcopul-Melchisedec-Ștefănescu

1Un al doilea personaj este marele laic şi, mai târziu, savant teolog Mihail Ştefănescu, care a luat numele de Melchisedec, după ce a devenit cleric. El a fost profesor de teologie la Seminarul Teologic din Socola. A studiat la Iaşi şi la Universitatea de Teologie din Kiev, şi în scurt timp el a devenit rector al Seminarului Teologic din Huşi, a îmbrăcat sutana în 1853, devenind apoi episcop. El a fost adjunct al episcopului de Huşi (1861), adjunct la Dunărea de Jos (1864) şi profesor permanent între 1865 şi 1878 la Roman. A făcut parte din guvernul Kogălniceanu (mason). Pe plan extern de activitate, el a devenit vizibil în două acţiuni de prima mărime:

A) după participarea la Congresul de la Bonn (1875) unde s-a ridicat problema unirii “vechilor catolici” – care au respins catolicismul – cu protestanţii şi ortodocşii, el făcând un raport favorabil asupra chestiunii.

B) el este, de asemenea, promotorul şi apărătorul autocefaliei Bisericii Române fata de Patriarhia din Constantinopolul, un act normal după unirea celor două principate: Ţara Românească şi Moldova. Între timp el a lucrat în Loja “Renaissance”, în oraşul Ismail, ajutându-l pe Kogălniceanu la punerea în aplicare a legii cu privire la secularizarea arhivelor mânăstireşti.

Activitatea sa religios-politică şi mai ales din învăţământ a fost una remarcabilă.
El descindea dintr-o familie de preoţi vechi din Gârcina (judeţul Neamţ), având mai multe rude care au ales monahismul: ambii bunici, ex-preoţi de mir, doi fraţi (arhimandritul Ieronim şi Episcopul Valerian) şi două surori (Evghenia-calugarita la Văratic, Suzana – stareţă la Războieni).
A servit în timpul vieţii sale trei eparhii şi în mod natural preocupările sale au fost în primul rând problemele ecumenice şi pastorale. El a încurajat mulţi tineri, dornici de cunoaştere, trimiţându-i în străinătate cu burse de studiu (un bun exemplu care ilustrează bine gestul este cel al celebrului muzician Gavriil Musicescu, care a fost trimis de Episcopul Melchisedec la Petersburg pentru a studia muzică corală).
Trebuie subliniata şi activitatea socio-politica din timpul Unirii, atunci când el era lector la Seminarul Teologic din Huşi, fiind un susţinător fervent al Unirii înaintea feţelor bisericeşti.
În 1857 a fost ales deputat în Divanul ad-hoc reprezentând biserica de la Huşi. De asemenea, el a propus să se pună capăt dependenţei Bisericii Ortodoxe Române fata de orice Patriarhie străina, adică să se proclame autocefalia acesteia şi să se stabilească o autoritate centrală sinodică, în care clerul de mir trebuie de asemenea să fie reprezentat..
El a devenit ministru al culturii în timpul guvernului Kogălniceanu, doar pentru un an, din cauza atacurilor din partea mării nobilimi, care nu putea accepta ca un funcţionar arhiereu să fie ales într-un asemenea rang înalt. A fost forţat să-şi prezinte demisia, semnata cu ” mult regret ” de Alexandru Ioan Cuza.
În 1865 a plecat împreună cu ministrul Ioan Cantacuzino la Petersburg, într-o misiune diplomatică, unde a fost primit de către Tarului Alexandru al II-lea.
Râvna dovedită în timpul întregii sale activităţi politico-militare poate fi redusă la o singură propoziţie rostită în Petersburg: “Biserica nu ne poate izola pe noi de ţara noastră, interesele ţării nu pot fi necunoscute pentru Biserică.”
Dar numele lui Melchisedec a rămas înscris, nu numai în istoria Bisericii Ortodoxe, dar şi în istoria culturii româneşti, prin cercetările sale – contribuţii preţioase la îmbogăţirea patrimoniului nostru cultural şi la dezvoltarea istoriografiei româneşti.
Activitatea sa culturală a dus la alegerea lui ca membru permanent al Societăţii Academice Române începând cu 10 septembrie 1870 şi al Academiei Române din 1879.
De la episcopul Melchisedec a rămas o corespondenţă bogată, publicată numai în ultimii ani. Scrisorile lui, adresate unor politicieni şi colegi din Sfântul Sinod sau de la Academie, unor savanţi, preoţi şi călugări, conlucrătorilor săi din Ismail şi Roman, precum şi membrilor de familie, evidenţiază pregătirea să distinsă, spiritul său practic de gospodar, dragostea pentru ţara şi biserica sa, precum şi caracterul său incoruptibil.
Episcopul Melchisedec s-a dovedit a fi un om de valoare, nu numai în viaţa, dar chiar şi după moartea sa, prin intermediul voinţei sale. Averea lui a fost data Episcopiei Romanului şi o sumă de 1000 de lei anual a fost data unui tânăr plecat să studieze în Petersburg. Bogată lui bibliotecă (82 de manuscrise şi 2511 cărţi) a fost donata Academiei Române. Astfel, el şi-a înscris numele alături de cel al episcopului Dionisie de la Buzău şi cel al Mitropolitului Iosif Naniescu, fondatorii Bibliotecii Academiei Române.
Episcopul Melchisedec s-a dovedit a fi un ierarh cu o cultură multilaterală, cu o viaţă spirituală distinsă, cu opinii vaste şi avansate, ca un gospodar priceput. Pentru toate aceste el a fost deosebit de apreciat de contemporanii săi: domnitorul Al.I.Cuza şi prietenii lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi alţii. Dar tocmai activitatea sa prodigioasă şi superioritatea spiritului său i-au adus mai multe adversităţi. El a fost atacat în presă timp de mai mulţi ani, fiind acuzat de sprijinirea reformelor lui Cuza, de a fi în relaţii cu Rusia şi cu Biserica Ortodoxă Rusă.
Toate acestea au împiedicat alegerea să ca Prim Mitropolit, atât în 1875 şi în special în 1886, după moartea lui Calinic, când Biserica Ortodoxă trecea prin momente dificile şi atunci când nevoia de un om superior, cum era el, s-a simţit mai mult decât oricând.

Mitropolitul Veniamin Costachi

Provenea dintr-o veche familie boierească. S-a călugărit în 1784, ajunge ieromonah în1 1788, egumen la Sfântul Spiridon din Iași în 1789, episcop de Huși (26/27 iunie 1792), apoi de Roman în iunie 1796, și Mitropolit al Moldovei la 13 martie 1803.
Din informațiile care se găsesc în testamentul său și din notița autobiografică tipărită la finalul lucrării Funie întreită, se vede că a învățat mai întâi la “Academia Vasluiană” din Iași, și apoi la Mănăstirea Neamț, că s-a călugărit la 15 ani, la dorința tatălui său care era bolnav. Protectorul său a fost Iacob Stamate, episcopul Hușilor, care-l recomandă Mitropolitului Leon (1786-1788), și astfel ajunge la vârsta de 21 de ani egumen la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași. Cum protectorul său Iacob ajunge în funcția de mitropolit, Veniamin este ales episcop de Huși la vârsta de 24 de ani. În această funcție se ocupă de îmbunătățirea școlilor și bisericilor (de ex. Actuala biserică din satul Ulmi comună Belcești jud. Iași construită cu sprijinul său) dar face și alte fapte generoase, care îi atrag iubirea tuturor celor care-l cunoșteau și l-au făcut cunoscut și simpatizat în toată Moldova. Așa se explică faptul că în 1803, la moartea lui Iacob Stamate, a reușit să se ridice pe scaunul Mitropoliei. În această înaltă demnitate, Veniamin duce o activitate neobosită și se arată totdeauna însuflețit de cea mai mare dragoste pentru țară.

În primul rând se ocupă de școli și izbutește să-l convingă pe Alexandru Moruzi să dea faimosul hrisov din 24 mai 1803, care cuprindea următoarele dispoziții:

1. Se instituie pentru conducerea școlilor, o eforie compusă din mitropolit și doi boieri mari;
2. Se înființează 6 școli românești judeţene în principalele orașe ale Moldovei;
3. Școlile sunt deschise deopotrivă și pământenilor și străinilor, și bogaților și săracilor, iar pentru copiii lipsiți de mijloace se instituie un număr de burse;
4. Pe lângă taxa de 4 lei, percepută de la preoți, pentru întreținerea școlilor, se va lua și din visteria țării o sumă însemnată.
Tot în anul 1803 se înființează Seminarul Teologic de la Iași. El s-a ocupat de bunul mers al școlilor și i-a ajutat și pe tinerii silitori, cum au fost de exemplu Asachi și Seulescu, pe care i-a trimis în străinătate să-și continue studiile, dar a și tradus și tipărit cărți necesare bisericii și învățământului. Tot din primul an ca mitropolit a organizat și învățământul preoțesc și a întemeiat seminarul de la Socola, care mai târziu a luat numele de “Seminarul Veniamin”, și a înființat și o școală de muzică bisericească.
Datorită condițiilor istorice, mitropolitul Veniamin a fost de două ori caimacam (locțiitor de domn). Intrarea rușilor în Moldova, l-au silit să demisioneze și să stea retras până la 1812 când a fost iarăși chemat de Adunare ca să ia conducerea. Curând însă au venit împrejurări nenorocite atât pentru țară cât și pentru dânsul. Eteria grecească de la 1821 produce o teribilă anarhie și răspândește peste tot jaful și focul. Guvernul legal al țării se desființează și conducerea statului rămâne în mâna mitropolitului, care apără drepturile Moldovei, se împotrivește exceselor eteriștilor și ascunde în clădirea Mitropoliei pe cei mai prigoniți. În cele din urmă este și el nevoit să plece. Întorcându-se după restabilirea liniștii, și-a reluat cu mai multă ardoare nobilele sale acțiuni, dar amestecul guvernului în afacerile bisericești, l-au silit să se retragă în 1842, în timpul domniei lui Mihail Sturdza, la Mănăstirea Slatina, unde a și murit după 4 ani.
Altă latură a activității sale este cea a ctitoririi de locașuri sfinte. În anul 1833 a inițiat construcția monumentalei Catedralei mitropolitane de la Iași, care va fi terminată de unul dintre urmașii săi, Iosif Naniescu. Numeroase mănăstiri și schituri din Moldova, între care Neamț, Agapia, Miclăușeni, Durău, Sihăstria sau Slatina, îl consideră mare ctitor.
De la Veniamin Costache avem o sumă de traduceri de cărți, unele tipărite, altele manuscrise. Acestea sunt cărți dogmatice, cărți necesare serviciului bisericesc și lucrări de istorie bisericească.

În lucrarea Românii în francmasoneria universală, masonul Dan Amedeo Lăzărescu, menţionează numele acestui mare ierarh, specificând apartenenţa lui ca frate la Francmasoneria română.

Amfilohie Hotiniul- Episcop de Hotin

Amfilohie Hotiniul (n. circa 1730; d. circa 1800, Schitul Zagavia, comuna Scobinți, județul Iași) a fost un călugăr moldovean, care a îndeplinit pentru o perioadă funcția de episcop al Hotinului (1767-1770), de unde i se trage și numele. Este autorul primei lucrări românești de geografie, remarcându-se și ca traducător al unor lucrări de aritmetică.
Amfilohie Hotiniul s-a născut în jurul anului 1730. A fost călugărit la Mănăstirea Secu. A studiat probabil la Academia duhovnicească din Kiev; de asemenea a efectuat călătorii de studii la Roma.
Amfilohie Hotiniul a deținut funcția de episcop la Hotin din anul 1767 până în anul 1770. Este întâlnit apoi la Iași, dar mai ales la Schitul Zagavia (comuna Scobinți), de lângă Hârlău. A trecut la cele veșnice în jurul anului 1800, la Schitul Zagavia.

PS Amfilohie a tradus și adaptat următoarele lucrări didactice:

• Gramatica teologhicească (Iași, 1795) după Catehismul mitropolitului Platon Levsin al Moscovei;
• De obște gheografie (Iași, 1795), prelucrată, prin intermediul unei ediții italiene, după Geografia universală a iezuitului Claude Buffier (cu informații istorice și geografice asupra Moldovei);
• Elemente aritmetice (Iași, 1795), după Aritmetica italianului Alessandro Conti (cu menționarea unităților de măsură folosite în Moldova).

În manuscris a rămas Gramatica fizicii, lucrare de științele naturii, prelucrată tot din limba italiană. În manualele sale, PS Amfilohie a introdus o serie de termeni noi, care au rămas în uz până azi.

Gherasim Clipa-Episcop de Român

Nascut in 1760, in Vicovu de Sus, jud. Suceava, in familie de preot (Barbovschi), decedat la 15 mart. 1826, in Iasi.
Calugarit la Putna, unde va fi invatat la “scoala duhovniceasca” organizata de Vartolomei Mazareanu dupa ocuparea Moldovei de nord de catre austrieci (1775), a trecut la manastirea Slatina, unde a ajuns dichiu (econom); aceeasi functie la Mitropolie (1787)
Episcop la Husi (2 iun. 1796, hirotonit a doua zi), apoi la Roman (25 mart. 1803), unde a pastorit pana la moarte (cu o intrerupere in timpul Eteriei: 1821 – 1822)
Reprezentant al miscarii iluministe din Moldova, a incurajat traducerea unor lucrari in romaneste.
In anul 1787 traducea din franceză un manuscris deosebit de important pentru istoria francmasoneriei, „Taina francmasonilor”, scris de abatele Gabriel Perau în 1742.

Mitropolitul Dionisie Lupu

1Lupu Dionise, mitropolit. N. 25 febr. 1769, în Blăjeni, jud. Buzău, decedat la 7 febr. 1831, în Bucureşti.
Călugărit în 1785, probabil la Mitropolia din Bucureşti rămas în slujba Mitropoliei egumen la Dealu (1795 -1807) pe care o reface -, apoi la Tismana (1807-1819), arhiereu titular Sevastias (din 1801).
În mai 1819, ales şi înscăunat mitropolit al Ungrovlahiei, păstorind până în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu (apr./mai 1821), când a părăsit Bucureştii, refugiindu-se la Braşov revenit la Bucureşti abia în 1827.
Că mitropolit, a plătit datoriile Mitropoliei, a Iuat măsuri în favoarea preoţilor, înlăturând multe din abuzurile din “epoca fanariotă”;
A îndrumat şcolile din eparhie, a trimis patru tineri la studii la Universitatea din Pisa;

A tipărit câteva cărţi:

– Apostolul (1820),
– Penticostarul (1820),
– Psaltirea (1820),
– Cuvinte şase pentru preoţie de Sf. Ioan Gură de Aur (1820),
– Cuvânt pentru preoţie al Sf. Grigorie de Nazianz (1821).

Mitropolitul Irineu Mihălcescu

Irineu Mihălcescu, din botez Ioan Mihălcescu (n. 24 iulie 1874, Valea Viei, comună1 Pătârlagele, județul Buzău – d. 5 aprilie 1948, Mănăstirea Agapia) a fost un teolog și ierarh ortodox român, care a îndeplinit demnitatea de mitropolit al Moldovei (1939-1947).
S-a născut într-un sat de munte, fiind al șaselea din cei zece copii ai preotului Ioan Mihălcescu și ai preotesei Elena. A primit la botez numele de Ioan. După absolvirea școlii primare din satul natal, a studiat la Gimnaziul din Buzău (1887-1889), Seminarul din Buzău (1889-1891) și la Seminarul “Central” din București (1891-1895). Și-a continuat pregătirea la Facultatea de Teologie din București (1895-1899), pe care a absolvit-o cu lucrarea “Sinodul III Ecumenic din Efes”.
Încă din perioada cât era elev la seminar, a început să predea ca preparator de limba greacă la Seminarul “Central” (1894-1900), apoi, după absolvirea facultății, a fost pentru o scurtă perioadă secretar al Internatului teologic din București (1900-1901).
Dorind să-și desăvârșească pregătirea, a urmat studii de specializare la Facultățile de Teologie și Filosofie din Berlin și Leipzig (1901-1904). A obținut, la 13 iunie 1903, titlul de doctor în filozofie la Facultatea de Teologie și Filosofie din Leipzig, cu teza “Darlegung und Kritik der Religionsphilosophie Sabatiers”.
Reîntors în România după obținerea doctoratului, Ioan Mihălcescu a participat la concursul pentru ocuparea unui post la Facultatea de Teologie din București. A câștigat concursul și a fost numit profesor agregat (la 1 iunie 1904), apoi profesor titular (la 28 martie 1908) la Catedra de Teologie Dogmatică și Simbolică a Facultății de Teologie din București, unde a predat până la alegerea să în scaunul mitropolitan al Moldovei (1939). În paralel cu activitatea didactică, a îndeplinit și funcții administrative, ca decan al Facultății de Teologie din Chișinău (1926-1927), apoi ca decan al Facultății de Teologie din București (1927-1929 și 1933-1936).
În anul 1923 a fost hirotonit de către mitropolitul primat Miron Cristea ca preot pentru Biserica Amzei din București. A inițiat publicarea revistei “Curierul parohial al Bisericii Amzei”. A reprezentat Biserica Ortodoxă Română la diferite întruniri cu caracter ecumenic din străinătate, dintre care menționăm Congresul Alianței universale pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică (Praga, 1928).
În anul 1936, preotul Ioan Mihălcescu a rămas văduv, în urmă decesului soției sale, Anastasia [2]. S-a închistat în același an la Mănăstirea Sinaia, sub numele de Irineu, fiind apoi ridicat la rangul de arhimandrit.
Ales în anul 1936 ca arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, cu titulatura de “Târgovișteanul”, a fost hirotonit întru arhiereu la 17 octombrie 1936 și desemnat să conducă secția culturală a Consiliului arhiepiscopal. În această calitate, a fost desemnat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca locțiitor de episcop al Râmnicului-Noul Severin, cu titulatura de “Craioveanul” (1 noiembrie 1938 – 1 noiembrie 1939) și apoi ca locțiitor de mitropolit al Olteniei (1-29 noiembrie 1939).
A fost ales la 29 noiembrie 1939 ca mitropolit al Moldovei și înscăunat în Catedrala Mitropolitană din Iași la 17 decembrie 1939. A păstorit la Iași până la 16 august 1947, când s-a retras din scaun.
În calitate de mitropolit, a efectuat vizite canonice la numeroase parohii și mănăstiri din Arhiepiscopia Iașilor, s-a preocupat de învățământul teologic organizând diferite conferințe religioase, a repartizat circa 100 de preoți basarabeni refugiați la parohiile din Arhiepiscopia Iașilor unde urmau să slujească împreună cu parohii locali, s-a preocupat de strângerea de fonduri pentru ajutorarea săracilor, a achitat din salariul său taxele unor elevi bursieri, a trimis preoți confesori pe front sau în spitalele de campanie pentru a ține predici ostașilor prin care să le ridice moralul etc.
S-a stabilit la Mănăstirea Agapia, unde a trecut la cele veșnice la 5 aprilie 1948, după inscripția de pe piatra sa de mormânt. Împrejurările retragerii sale din scaunul de mitropolit și apoi cele ale morții sale au ridicat controverse, insinuându-se că ar fi fost otrăvit pentru a-i lăsa locul lui Justinian Marina. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.
La 24 aprilie 2004, cu prilejul împlinirii a 130 de ani de la nașterea înaltului ierarh, a fost inaugurată casa memorială (reconstruită) a IPS Irineu Mihălcescu în satul buzoian Valea Viei din comună Pătârlagele și a fost dezvelit un bust al acestuia în fața casei. Cu acest prilej s-a celebrat o slujbă de comemorare de către un sobor de preoţi, în frunte cu PS Epifanie Norocel, episcopul Buzăului și Vrancei.

Patriarhul Miron Cristea

1Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea (n. 20 iulie 1868, Toplița d. 6 martie 1939, Cannes, Franța) a fost un publicist, filolog, politician român cu vederi anti-semite [1], senator, regent (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930) și teolog, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 – 1939). În perioada 1 februarie 1938 – 6 martie 1939, a fost prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Patriarhul dr. Miron Cristea s-a născut la 18 iulie 1868, în orașul Toplița (astăzi în județul Harghita), într-o familie de țărani români și a primit la botez prenumele Ilie. După mamă, provenea dintr-o familie greco-catolică.
A făcut studiile la Gimnaziul săsesc din Bistrița (1879 – 1883), la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud (1883 – 1887) și apoi la Institutul Teologic din Sibiu (1887 – 1890). Ca elev la liceul din Năsăud, în anul școlar 1886 – 1887, Ilie Cristea a fost ales președinte al societății culturale Virtus Romana Rediviva, pe care o prezidase cu trei ani înainte George Coșbuc.
După finalizarea examenului de bacalaureat și absolvirea Academiei Teologice din Sibiu în anul 1890, Ilie Cristea a fost numit învățător-director la Școala confesională românească din Orăștie și a început să colaboreze la Telegraful Român. După un an, Mitropolia din Sibiu l-a trimis cu o bursă să studieze la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta (1891 – 1895), unde a obținut la 15 mai 1895 titlul de doctor în filologie. Teza de doctorat este întitulată Viața și opera lui Eminescu.
În timpul studenției, a colaborat ca jurnalist la ziarele Tribuna, Dreptatea și Gazeta Transilvaniei și a fost ales secretar al Societății studențești Petru Maior. În 1894, pe parcursul desfășurării “procesului memorandiștilor”, împreună cu alți 12 colegi, a redactat un manifest prin care țăranii din Ardeal erau chemați să participe în număr cât mai mare la proces. În luna septembrie a aceluiași an, a luat parte în cadrul unei delegații numeroase de studenți ardeleni la Congresul studențesc de la Constanța. În anii 1898 – 1900 a fost redactor la revista Telegraful Român.
Reîntors la Sibiu, Ilie Cristea a devenit funcționar la Centrul mitropolitan din oraș, întâi ca secretar eparhial al Arhiepiscopiei Sibiului (1895 – 1902), unde a avut o activitate publicistică asiduă și meritorie, și în continuare în funcția de consilier mitropolitan la Arhiepiscopia Sibiului (1902 – 1909). În această calitate, Cristea s-a distins și că bun administrator și organizator. Între altele, s-a îngrijit de proiectul edificării frumoasei catedrale ortodoxe din Sibiu.
În acest răstimp, Cristea a devenit și membru al clerului, fiind hirotonit la 30 ianuarie 1900 ca diacon necăsătorit și apoi ridicat la rangul de arhidiacon la 8 septembrie 1901. Este tuns în monahism la 23 iunie 1902 la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, de lângă Arad, când a primit numele de monah Miron, iar la 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah. La 1 iunie 1908 a fost ridicat la rangul de protosinghel.

Ieromonahul Miron Cristea a militat asiduu pentru emanciparea culturală a românilor din Transilvania. A promovat în acest sens:

• înființarea Băncii Culturale Lumina, care își propunea să acorde din dobânzi burse elevilor și studenților români și să ajute financiar familiile doritoare să învețe meserii;
• participarea la reuniunile “Asociației pentru cultură și literatura poporului român din Transilvania” (ASTRA), fiind, din 1905, președintele Despărțământului Sibiu;
• susținerea înființării Muzeului etnografic și de artă din Sibiu, căruia i-a scris statutul asociației;
• înființarea Societății pentru crearea unui fond de teatru român;
• înființarea, tot la Sibiu, a Reuniunii române de muzică, căruia i-a fost președinte;
• publicarea unei colecții de proverbe, strigături și zicale românești;
• sprijinirea intensă a școlilor confesionale aflate sub îndrumarea Bisericii. Cristea a inițiat și prezidat conferințe învățătorești;
• întreținerea unei corespondențe ample cu oameni de cultură contemporani, din toate ținuturile locuite de români. Împreună, între alții, cu marele filantrop basarabean, totodată prieten apropiat, Vasile Stroescu, Cristea a ctitorit și salvat numeroase biserici și școli românești din Transilvania.

Prin activitatea sa de sprijinire a emancipării românilor din Austro-Ungaria, Cristea s-a impus încă din tinerețe atenției generale și astfel a fost ales, la 21 noiembrie/3 decembrie 1909, episcop al Caransebeșului. A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, fiind instalat în scaun la 25 aprilie/8 mai 1910. În această calitate, a apărat școlile confesionale românești din Banat de încercările guvernului ungar din Budapesta de a le desființa.
Odată înfăptuită Marea Unire din 1918, episcopul Miron Cristea a făcut parte din delegația românilor transilvăneni care a prezentat actul unirii la București. Ca recunoaștere a meritelor sale în procesul unificării, Cristea a fost ales de Marele Colegiu Electoral, la 18/31 decembrie 1919, să ocupe scaunul (rămas vacant) de mitropolit primat al Bisericii din România întregită. Învestitura și înscăunarea au avut loc a doua zi.
La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, recunoscându-i-se prin aceasta și activitatea publicistică desfășurată până atunci. Cristea publicase o serie de lucrări, între care o monografie despre Alexandru Roman (1897) și o alta dedicată mitropolitului Miron Romanul (1898), apoi mai multe broșuri care conțineau cuvântări pe teme morale și patriotice, lucrarea „Proverbe, maxime, asemănări și idiotisme colectate din graiul românilor din Transilvania și Ungaria” (1901), iar în anul 1905 tipărise „Iconografia și întocmirile din internul bisericei răsăritene”, un valoros tratat de artă creștină, republicat ulterior, pe capitole, în periodicul „Telegraful Român”.

În calitate de mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române din România Mare, Miron Cristea a definitivat unificarea eclezială prin întocmirea rânduielilor și așezămintelor fundamentale ale Bisericii românești unificate. Dintre inițiativele în acest sens:

• unificarea bisericească a tuturor românilor ortodocși în baza principiilor Statutului șagunian, care a dat laicilor un rol sporit în administrarea chestiunilor bisericești;
• înființarea „Institutului Biblic”, care continuă să ființeze și astăzi, cu editură și tipografie.

Cristea a sprijinit de asemenea înființarea unor eparhii noi, între care Episcopia Armatei (cu sediul la Alba Iulia), precum și în Basarabia (la Bălți și Ismail), și a reînființat vechile centre episcopale de la Tomis (Constanța), Oradea Mare și Cluj, alegând pentru ele episcopi.
La sfârșitul primului război mondial, Cristea a participat, ca episcop al Caransebeșului, alături de episcopul unit Iuliu Hossu, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, dând actului unirii binecuvântarea Bisericii creștine.

La 4 februarie 1925, mitropolitul primat Miron Cristea a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind învestit și înscăunat la 1 noiembrie 1925, devenit astfel primul patriarh al creștinismului ortodox românesc. În calitate de întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, el a desfășurat o intensă activitate cultural-misionară:

• revigorarea revistei Biserica Ortodoxă Română;
• înființarea la București a publicației eparhiale Apostolul, acest exemplu generalizându-se și la alte eparhii și chiar în unele parohii, care au scos foi parohiale;
• a stăruit asupra importanței predicii și a determinat publicarea unor părți din Sfânta Scriptură cu explicații pentru credincioși, precum și tipărirea și răspândirea unor broșuri cu cuprins religios și moral;
• a susținut intensificarea învățământului religios în școlile secundare, iar în privința pregătirii clerului, încă puțin numeros în raport cu cerințele timpului, a reînființat seminarii și a pus bazele altora noi.
• a sprijinit activitatea filantropică prin crearea Fondului Milelor, ajutorarea tinerilor teologi la studii în străinătate etc.
Prea Fericitul Miron a contribuit la strângerea legăturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, prin:
• trimiterea de delegații la conferințele interortodoxe de la Constantinopol (1923) și de la Muntele Athos (1930), ca și la întrunirile Mișcării Ecumenice;
• călătoriile sale în Orient, până la Locurile Sfinte (1927);
• intervenția să la Patriarhia Ecumenică pentru ridicarea așa-numitei „Schismele bulgare” și pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze;
• edificarea a două biserici românești la Ierusalim și la Iordan [necesită citare];
• înființarea Episcopiei Ortodoxe Române în Statele Unite și Canada (1934);
• primirea vizitelor efectuate la București de către ierarhi și reprezentanți ortodocși și neortodocși.

Importanța și prestigiului Bisericii Ortodoxe Române din acei ani au fost ilustrate de faptul că Biserica Ortodoxă Bulgară și-a luat o vreme Sfântul și Marele Mir de la Biserica Ortodoxă Română, iar patriarhul Ierusalimului a ținut să călătorească personal în România pentru a reînnoi vechile legături, uitate într-o vreme.
Ca lider național român și militant pentru unificarea teritorială a României, patriarhul Cristea a fost numit senator, regent (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930) și, în cel din urmă an al vieții, în împrejurări deosebit de grele, prim-ministru, între 10 februarie 1938 și 6 martie 1939, dată la care a murit. Decesul a survenit la Cannes (Franța), unde plecase pentru tratament medical. Trupul neînsuflețit al patriarhului a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din București.
A fost succedat în funcția de premier de Armând Călinescu și în cea de patriarh de Nicodim Munteanu.
Sub pretextul că între anii 1918 și 1924 în România s-ar fi infiltrat evrei din fostele imperii Austro-Ungaria și Rusia, guvernul precedent, prezidat de Octavian Goga, încălcând prevederile Constituției și obligațiile internaționale asumate de România, a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr. 169 privind revizuirea cetățeniei, în virtutea căruia evreii cetățeni români erau constrânși să-și dovedească cu acte dreptul la cetățenie, în conformitate cu legea din 25 februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afișarea listelor în comune și orașe. În baza acestui decret a fost revizuită situația a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) și-au păstrat cetățenia română, iar 225.222 (36,50%) și-au pierdut-o. Evreii cu cetățenia pierdută au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire și au fost considerați străini fără pașaport, supuși regimului juridic ca atare Aceasta a fost prima dintr-o serie de legi descriminatorii, adoptate în cadrul unei politici de purificare etnică, prin care statul român își abandonă cetățenii de origine evreiască, privându-i de cele mai elementare drepturi civice. Minoritatea evreiască, lăsată la bunul plac al unor funcționari publici regionali despotici a început să se expatrieze. Un val de intelectuali și industriași români de sorginte evreiască a părăsit România, economia și cultura română fiind lezate, iar intelectuali de frunte au protestat vehement
Guvernul Goga-Cuza s-a menținut la putere 44 de zile. Deși ar fi putut să abroge această lege, Patriarhul a fost cel care a aplicat-o, conform propriei sale viziuni anti-semite, militând pentru alungarea evreilor din România. Într-un articol al vremii, semnat de Miron Cristea, acesta scria că „a nu reacționa împotriva evreilor înseamnă a ne duce de vii la pieire”.
În anul 1938, revista Time, oferea o mostră din gândirea antisemită a patriarhului:
„Sarcina unui creștin este să se iubească pe sine, înainte de toate, și să se asigure că nevoile sale sunt satisfăcute. Abia atunci își va putea ajuta aproapele. De ce să nu scăpăm de acești paraziți care sug sângele românilor ortodocși? Este o datorie sfântă să reacționăm împotriva lor – Patriarhul Miron Cristea”.
Unele surse susțin că Miron Cristea a reușit să pună capăt violențelor antievreiești din mandatul de 44 de zile al lui Octavian Goga.

1

Inițiator al proiectului Catedralei Mântuirii Neamului

Între anii 1926 – 1929, au avut loc dispute în ziarele vremii privind locul pe care urma să fie construită viitoarea catedrală a Patriarhiei în București. Patriarhul Miron Cristea a prezidat la 19 februarie 1929 ședința de la reședința patriarhală la care a participat o comisie de experți care a analizat cele douăsprezece locuri propuse pentru amplasarea noii catedrale. În a doua ședință din 23 februarie 1929, în final, comisia a reținut trei propuneri:

• piața Bibescu Vodă, la poalele Dealului Mitropoliei și pe locul Halelor Centrale;
• terenul pe care în prezent se află Hotelul Intercontinental și clădirea Teatrului Național;
• terenul de pe Dealul Mihai Vodă, unde se afla Arsenalul Armatei, ce urma să fie mutat la marginea orașului.

Despre Dealul Mihai Vodă (Dealul Arsenalului), cei adunați dimpreună cu patriarhul au apreciat că locul era înalt și bun pentru catedrală, aflat și el în inima orașului, însă Cristea ceru trasarea de străzi și bulevarde concomitent cu asanarea împrejurimilor, ceea ce ar fi complicat proiectul și ar fi fost foarte costisitor. Ridicarea construcției pe Dealul Arsenalului sau în locul Teatrului Național ar fi presupus un amplu proces de expropriere. În consecință, a fost ales locul de la poalele Dealului Mitropoliei, în piața Bibescu Vodă.

umsoi.com

Legea sinodală din 1909. Anatema dată de PS Gherasim asupra Sfântului Sinod. Un model de arhiereu: Episcopul Gherasim Saffirin.

1

g.s.: Legea Sinodală din anul 1909 are la bază legea similară de la 1872 căreia i se aduc cîteva modificări. De aceea se va şi numi Legea pentru modificarea mai multor articole din legea pentru alegerea Mitropoliţilor şi Episcopilor eparhioţi, cum şi a constituirii Sfîntului Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale Române din 19 decembrie 1872 şi pentru înfiinţarea Consistoriului superior bisericesc. Elementele principale de inovaţie sunt restrîngerea puterii de decizie a Sfîntului Sinod în Biserică şi înfiinţarea Consistoriului bisericesc.

Sfîntul Sinod potrivit art. 14 al legii statuta „asupra tuturor afacerilor spirituale disciplinare şi judiciare curat bisericeşti”.

Consistoriul era alcătuit din toţi membrii Sfîntului Sinod (pe atunci în număr de 17 episcopi); un cleric hirotonit, profesor al facultăţii de teologie; un cleric hirotonit profesor de seminar clerical al statului; doi stareţi ieromonahi; 17 clerici din toate eparhiile. Prin modul de alegere a stareţilor ieromonahi şi a clericilor din eparhii, în care ministrul avea ultimul cuvînt, consistoriul era un organism a cărui majoritate simplă era controlată politic prin implicarea directă a ministrului de culte.
Acest organ în care Sfîntul Sinod se găsea în minoritate, avea ca misiune, potivit art. 18, să statuteze „asupra tuturor afacerilor disciplinare şi de administraţie eparhială ale Bisericii Ortodoxe în cuprinsul Statului Român”. Dar toate hotărîrile lui pentru a deveni executorii trebuiau aprobate de ministrul cultelor.
Rolul lui consultativ era minor. Potrivit art. 21, se limita doar la hotărîrile „de natură curat spirituală” care deveneau executorii numai după ratificarea lor de Sinod.
Participarea clerului mirean în special la conducerea Bisericii era un lucru pozitiv dar organismul înfiinţat lipsea Sfîntul Sinod de o autoritate reală asupra problemelor economice şi administrative ale Bisericii, făcîndu-l dependent de stat, adică de politică. Se aducea astfel atingere dogmei plenitudinii harurilor episcopului.
Reforma bisericească îl are ca autor principal pe ministrul Cultelor şi al Instrucţunii Publice Spiru Haret. Personaj de formaţie matematician şi de confesiune francmason nu poseda cunoştinţele necesare aborării dreptului bisericesc de aceea nu ar fi lipsit de interes să ştim cine au fost consilierii lui în materie.

Gala Galaction în Jurnalul său scrie: „Dar cine sunt sau cine au fost sfetnicii ministrului? Erau doi buni ai mei prietini: profesorii teologi universitari Mihălcescu şi Dobrescu. I-am luat aparte, întâi pe unul, apoi pe celălalt şi am pus pricina, sincer şi frăţeste, la mijloc. „Eram eu mai învăţat decât ei?” „Nu citiseră ei de atâtea ori ceva ce citisem şi eu?” „Cum vârâseră ei, atunci, ministrului, în cap, că s-ar putea un sinod particular, ortodox, ai cărui membri să fie şi episcopi şi preoţi de mir?” Dragii mei amici! Ei plecau, cu generozitate, şi tot căutau să fie pe teren istoric. Îmi enumerau, cu competinţă, la câte şi care sinoade au participat şi preoţi şi diaconi, şi laici, şi monahi – şi nu numai că au participat, dar au şi iscălit etc., etc. Minunat de bine, dar unde vreţi să ajungeţi cu acest excelent teren istoric? Pe terenul istoric, doar, îşi închipuiesc că sunt şi protestanţii şi – admiraţi rezultatul – nici misterii, nici preoţie, nici episcopat nu mai au.”

„Adevărat vorbind, ştiu şi ştiam că reforma intenţionată voieşte să paralizeze şi să anuleze resturile de putere ale tristului nostru sinod autocefal.”

Ce rol au jucat cei doi teologi, consilieri ministeriali în elaborarea proiectului de lege?

G. Galaction ni-l indică pe N. Dobrescu ca fiind autorul lărgirii cercului eligibililor în treapta de arhiereu: „Pe lângă modificarea compoziţiei sinodului – partea vulnerabilă – ministrul mai ţinteşte şi lărgirea cercului celor ce pot fi aleşi mitropoliţi şi episcopi, potrivit celor scrise de Dobrescu. Şi aici stăm foarte bine şi canoniceste şi istoriceşte.”

N. Iorga scria: „Cînd s-a ivit chestia unei mari reforme în biserică, introducîndu-se după ideile din Germania ale sfătuitorilor lui Haret, acel Consistoriu Superior care n-a putut să aibă nici o influenţă, am apărat concepţiile, sigurele corespunzătoare tradiţiilor Ortodoxiei, ale învăţatului arhimandrit Scriban (Iuliu)…” Purtătorul „ideilor din Germania” nu rămîne a fi decît I. Mihălcescu, viitorul Irineu al Moldovei (1939-1948),(mason – citiți mai multe despre I. Mihălcescu în articolul Începutul sfârșitului. Biografii ale unor episcopi masoni) „considerat cel mai mare teolog al vremii sale”, titular la acea dată al Catedrei de Teologie Dogmatică şi Simbolică, care obţinuse doctoratul în filozofie la Leipzig în 13 iunie 1903..

Momentul psihologic de introducere al proiectului de lege a fost bine ales. La 29 ianuarie 1909 moare Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian, care cu puţin timp înainte de a muri „a dat de ştire Regelui că reforma proiectată de ministrul Cultelor ne pune în primejdie să fim declaraţi schismatici.” Tot în luna ianuarie este depus Mitropolitul Moldovei Parthenie Clinceni. „Sinistra prăbuşire a Mitropolitului Moldovei a pus cu violenţă sub ochii tuturor, trista noastră stare bisericească.”

„Doi episcopi s-au declarat de la început potrivnici cunoştinţelor noastre Athanasie [Mironescu] şi Gherasim Saffirin.” La acea dată Athanasie era încă episcop al Rîmnicului.

La 5 februarie Athanasie Mironescu este ales mitropolit primat simultan cu alegerea lui Pimen Georgescu ca mitropolit al Moldovei. „Cel de la Iaşi e o persoană şubredă şi aproape fără alte calităţi decît aceea că îmbrăţişează cu dragoste pe cei ce i se par distinşi şi merituoşi şi ascultă sfatul bun. Mult mai înzestrat e Athanasie. Cum şi cît de mult aşteptam s-o dovedească prin faptele sale!”

La 9 martie 1909 proiectul de reformă întră în dezbaterea Senatului cu o susţinere deplină din partea lui Athanasie şi a lui Pimen. Schimbarea de atitudine o putem presupune a fi un angajament politic, mai ales că ambii erau raportori ai legii din partea Sinodului.

Vlădica Gherasim şi Legea Consistoriului bisericesc.

Legea consistoriului bisericesc intră în dezbaterile Senatului la 5 martie 1909. Înscris cel dintîi la cuvînt vlădica Gherasim îşi construieşte discursul pe patru coordonate: relaţia Stat-Biserică, condiţiile necesare lărgirii cercului de eligibili la treapta de episcop şi mitropolit; necanonicitatea arhierilor titulari; elementele necanonice şi antidogmatice ale legii consistoriului bisericesc.

Cu toate propune ca consistoriul să aibă decît rol consultativ obiecţiile lui nu sunt luate în seamă legea este votată în forma ei neaceptabilă dogmatic.

În şedinţele Sinodului Gherasim Saffirin este se abţine de la orice discuţie în ceea ce priveşte Consistoriul, rămînînd consecvent poziţiei avute în Senat.

Întru cît în timpul scurs dintre sesiunea de primăvară şi cea de toamnă a Sfîntului Sinod, nu a aflat nici o voinţă de modificare legii din partea sinodalilor, la 12 octombrie 1909 depune la Sinod un act în care demonstrează caracterul anticanonic şi anti dogmatic al legii, aruncând anatema asupra celor ce o vor recunoaşte şi vor lucra după prescripţiile ei.

Iorga scria: „Actul de convingere şi datorie pe care l-a săvîrşit venerabilul episcop e unul din cele mai frumoase dovezi de caracter şi înălţime morală care s-au dat, de multă vreme, în această societate putredă.

Legea este necanonică. Toţi cei ce ştiu şi înţeleg, au declarat-o. O declară la orice prilej şi Biserica românească ortodoxă din Ardeal şi Ungaria. Cine, dintre înnalţii clerici, a votat-o şi vrea să o ducă la îndeplinire, ori nu ştie, ori nu pricepe, ori şi-a vîndut sufletul pentru un blidul de linte a lui Isav.

Deci episcopul de Roman a făcut ce-i cerea calitatea sa ierarh al Bisericii, ceia ce înseamnă nemăsurat mai mult decît funcţionar al d-lui Haret.”

În şedinţa din 15 octombrie 1909 arhiereul Callistrat Bârlădeanul trece de partea lui Gherasim drept pentru care este demis de Haret din postul de redactor al revistei B.O.R.

Asupra lui Saffirin se aduc o serie de acuzaţii „necumpănit, uşuratic, nechibzuit, abuziv, răzvrătitor, inconştient, vrăşmaş ordinii de Stat, fără respect către legile Ţării, vândut străinilor, agent al Înalt Prea Sfântului Patriarh Ecumenic de la Constantinopole, turburător al Ţării şi Bisericii”, agent al Papei de la Roma.
Acestor acuze le răspunde la 14 decembrie printr-o broşură „Răspuns la adresa cu No. 238 din 5 Decembrie 1909 al IPS preşedinte al Sfântului Sinod şi al Consistoriului Superior Bisericesc Dr. Athanasie Mironescu către Prea Sfinţitul Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului”

La 17—18 decembrie 1909 Episcop al Romanului se apără în senat învinuirilor ce i s au adus de către Spiru C. Haret.

La 13 ianuarie 1910 Sinodul se pune de acord ca să solicite modificare legii în sensul atribuirii consistoriului unui rol consultativ, iar Gherasim Safirin declară incidentul închis şi revine în Sinod.

La 3 februarie 1910 în Senat Athanasie Mironescu nu susţine hotărîrea unanimă a Sinodului de a modifica legea ci afirmă că numai experienţa va arăta va anume modificări sunt necesare.

În şedinţa din 14 mai 1910 Gherasim Saffirin, asumîndu-şi toată responabilitatea, aduce o pîră mitropolitului primat, acuzîndu-l de imoralitate, plagiat şi erezie fapte pentru care şi rupe legătura cu el.
Lucrurile se precipită pînă în anul următor când la 20 mai începe procesul sinodal care se încheie la 24 iunie cu depunerea lui Saffirn din treapta de episcop. La 28 iunie 1911 I. P. S. Atanasie Mironescu a demisionat din demnitatea de Mitropolit Primat al României.

Efortul lui Saffirn nu a rămas nerodit astfel că la 17 decembrie 1911 Senatul a aprobat modificările necesare legii astfel ca ea să devină canonică.

Revista AXA

Iată câteva fragmente din Documentele privitoare la Tulburarea bisericească pricinuite de legea sinodală din 1909. Veti vedea anatema dată de Episcopul Gherasim asupra Sinodului, dar și argumentarea întreruperii comuniunii bazată pe Canonul 15 de la Sinodul I-II Constantinopol.

Şedinţa din 12 octombrie 1909 a Sfântului Sinod – citiți integral în documentul de mai sus de la pagina 44

[…]

„Dacă însă unii ca aceia dintre fraţii mei în Domnul, pe care mai sus i-am indicat, nu se înfricoşează şi nu se cutremură la auzul acestei ecumenice hotărâri de Dumnezeu poruncită, ci stăruie în antidogmatica situaţiune în care au pus Biserica Autocefală Ortodoxă Română, smulgând-o de la unitatea dogmatică şi canonică universală cu Biserica din Constantinopole şi cu toate Bisericile Ortodoxe de Răsărit, cu adâncă durere reproduc mai departe sfârşitul Canonului 1 de mai sus al Sinodului al VII-lea Ecumenic, aplicându-l întocmai acelor fraţi în Domnul şi celor de o socotinţă cu ei dintre cei chemaţi a fi organe ale slujbei Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iară pe cei ce îi caterisesc şi noi îi caterisim, iară pe cei ce îi afurisesc, şi noi îi afurisim, iară pe cei ce îi dau certării, şi noi, aşijderea îi supunem”. Aplic de asemenea şi canonul 2 combinat cu canonul 1 al Sinodului al VI-lea Ecumenic.

Rup deci orice legătură şi comuniune canonică cu ei, nu-i mai socotesc împreună liturghisitori cu mine, îi afurisesc, îi dau anatemei ca pe nişte mădulare putrede şi străine trupului Bisericii, ca pe nişte păgâni şi vameşi, vrednici de dumnezeiescul glas: Nu vă ştiu pre voi; depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii.

Spre încredinţare şi cuvenita regulă, depun aceasta la Biroul Sfântului Sinod.

Îmi zice Duhul Sfânt Dumnezeu, pe care L-au trimis şi-L trimite Bisericii Dumnezeu Tatăl întru numele Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos spre a ne învăţa pre noi toate, îmi zic sfintele canoane ecumenice, că nu mai pot lua parte în acest Sinod cu foştii mei fraţi în Domnul, membri ai Sfântului Sinod, care sunt puşi, prin călcarea de către ei a sfintelor canoane, sub epitimie, afurisanie şi anatema.
Plec de aici cerând reaşezarea Bisericii Regatului României pe bazele dogmatice şi canonice ecumenice ale Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit. Această cerere a mea o formulez nu numai pe baza străvechiului, apostolescului şi imutabilului aşezământ al Sfintei Biserici căreia slujesc, ci şi pe baza constituţiunii ţării mele şi pe baza legii respective, la ale cărei îndatoriri m-am supus – ştie aceasta şi d-l ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, organ al statului – mă supun şi mă voi supune întru atâta, însă, întru cât această lege pământească nu-mi va cere să nesocotesc legea cerească, adică dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane ecumenice ale Bisericii, la care mă obligă şi art. 9 al ei, adică al legii sinodale din 1909, şi pe care mi le impune nu numai conştiinţa, ci şi demnitatea episcopală pe care din mila lui Dumnezeu o am în Biserica dominantă a statului român, adică în Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit.

Citită în Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, în şedinţa de la 12 octombrie 1909.

† GHERASIM, Episcop al Romanului”

Cuvântarea Prea Sfinţitului Episcop al Romanului Gherasim Saffirin, rostită în senat la 17-18 decembrie 1909, prin care răspunde la învinuirile ce i s‑au adus în Senat de către dl. Spiru C. Haret, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice cu ocazia răspunsului la interpelarea d-lui senator C. G. Dissescu asupra faptului petrecut în Sfântul Sinod la 12 octombrie 1909 – De la pag.63

(Extrase din cuvântare)

(De mare interes, fiindcă arată câteva lucruri care se petreceau şi în acea vreme: acuze nefondate, înscenări, chiar o întreagă campanie de presă împotriva celor socotiţi incomozi)

Şedinţa din 17 decembrie 1909

Dl. Preşedinte, General C. Budişteanu: Orele fiind 5, consult Senatul asupra prelungirea şedinţei.

Se pune la vot prelungirea şedinţei şi se primeşte.

Dl. Preşedinte, General C. Budişteanu: P.S. Sa Episcopul de Roman are cuvântul în chestiune personală.

P.S. Gherasim Saffirin, Episcopul Romanului: […] A venit dl. ministru [al Cultelor], în zugrăvirea ce mi-a făcut, cu o sumedenie de acuzaţii. Ei bine, d-lor senatori, eu consider acestea ca pe atâtea interpelări. Şi mă minunez. Dl. ministru oare să nu ştie că atunci când unul dintre ierarhii ţării, sau altul dintre slujbaşii ţării, din administraţia sa, dă probe vădite, că nu prea este regulat, atunci eu aşa ştiu – şi dacă greşesc, vă rog să mă îndreptaţi – că se ridică cineva dintre domnii senatori sau, dacă este vorba dincolo, dintre domnii deputaţi, şi face plângere în regulă şi anunţă şi formulează interpelare ministrului împotriva aceluia, a episcopului să zicem acum?

Dl. Th. Ioan: S-a făcut la Cameră, dar nu s-a dezvoltat.

Dl. N. Economu: S-a anunţat numai.

Dl. Th. Ioan: Şi în spirit de pace s-a abandonat.

Dl. C. C. Arion: Nu s-a dezvoltat.

P.S.S. Episcopul Romanului: Se cer dosare, şi este de datorie să se dea; se cere anchetă, şi este de datorie să se facă. Căci, cum să te pronunţi asupra unui om, să-l judeci, să-l tai, să-l spânzuri, fără ca să cercetezi la faţa locului, fără ca să faci anchetă, fără ca să intri în cancelarie şi să scotoceşti toate dosarele de acolo, de câte crezi că ai nevoie. Şi după ce ţi-ai format părerea, ori da, este vinovat, ori nu, nu este vinovat, hotărăşti şi tu dacă trebuie da sau nu să-ţi mai dezvolţi interpelarea sau să renunţi la ea.

Aşa mi se pare că este omeneşte şi creştineşte, şi să zic, şi româneşte, căci suntem români.

Ei bine, când se face o interpelare, pe chestiunea cea mare bisericească, la care să vă mărturisesc, dacă voiţi să credeţi, nu m-am gândit; când se face interpelarea aceasta, să se vină, în răspunsul la interpelare, cu învinuiri asupra Episcopului de Roman, tocmai când Episcopul de Roman a susţinut lupta şi şi-a pus pieptul în foc pentru apărarea adevărului şi credinţei Bisericii Ortodoxe ! Apărarea făcută a fost de dragul şi de cheful lui ? A făcut-o pentru ca să-şi facă o ambiţiune nesocotită ?

D-lor, vă declar, dacă voiţi să mă credeţi, n-am făcut-o pentru altceva decât din dragoste pentru sufletul meu, ca să nu-l pierd, şi din dragoste pentru sufletele pe care Dumnezeu mi le-a încredinţat, ca să le dau înapoi nevinovate, cum mi le-a încredinţat, şi în acelaşi timp să ajut la mântuirea şi a d-voastre, măcar că nu sunteţi din eparhia mea.

O voce: Suntem afurisiţi ! (Ilaritate).

P.S.S. Episcopul Romanului: Nu este nimeni afurisit ! (Ilaritate).

[…]

Mai aduce altă chestiune:

Niciodată nu s-a pomenit în biserică cu un episcop să arunce anatema asupra întregului Sinod.

Mult doream să mă feresc de chestiunea aceasta, pentru că socotesc eu că este bine să se ocupe de ea numai Sfântul Sinod; fiindcă, însă, sunt provocat, vă rog să-mi îngăduiţi să spun şi eu un cuvânt la cuvintele spuse de onorabilul dl. Dissescu în privinţa lui Flavian, patriarhul Constantinopolei.

Flavian a fost în contra sinodului din Efes de la anul 449, şi pentru că acest sinod propovăduia erezia lui Evtihie şi a maltratat pe Flavian atât de cumplit încât după trei zile a murit, sinodul acesta a fost numit sinod tâlhăresc.

Marcu de la Efes, în contra tuturor, n-a voit să semneze unirea cu Roma.

Vă amintesc numai, fără alte lămuriri, aceste două cazuri şi cred că sunt destule.

De altmintrelea în Răspunsul la adresa prin care am fost chemat să iau parte la şedinţele Consistoriului Superior Bisericesc, la 14 decembrie acest an, mai sunt şi altele. Nu vreau să vă mai citez şi altele, ca să nu lungesc prea mult discursul meu şi astfel să vă obosesc.

[…]

O altă acuzaţie pe care mi-o aduce dl. ministru de culte este că n‑am respectat legile statului.

A mai zis că la 5 mai n-am protestat în şedinţa Sfântului Sinod.

Ei bine, d-lor senatori, vă aduceţi aminte din ceea ce am vorbit primăvara trecută aici înaintea d-voastre faţă de respectul ce datorez eu şi noi toţi ierarhii statului şi legilor statului. Ziceam:

„Recunoaştem datoria aceasta şi dreptul statului, ziceam ieri, până acolo până unde chiar ne-ar durea pe noi Biserica lui Hristos, până la aceea că s-ar întâmpla, din nenorocire, cum ziceam, ca statul să nu ne mai fie, cum ne este, prieten, binevoitor şi să facă legi cum înţelege el şi să ne spună că este de interesul lui. Ei bine, noi şi atunci suntem datori ca să respectăm statul şi legile sale, cu singura deosebire ca să ne spunem şi noi cuvântul, în virtutea libertăţii conştiinţei”.

Până aici a binevoit să mă citeze dl. ministru, şi înaintea d-voastre şi înaintea onorabilei Camere. De aici înainte a pus hotar pe care n-a voit să-l treacă – se înţelege, pentru cuvintele d-sale; – eu însă, care sunt acuzat, sunt dator să mă apăr, sunt dator să completez.

Iacă şi partea a doua:

„Căci precum suntem datori respect şi supunere statului şi legilor statului, precum suntem datori să ne supunem – după cum zice Evanghelia – chesarului: să dăm chesarului ce este al chesarului, tot aşa suntem datori în acelaşi timp să dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Ca să nu mi se interpreteze cuvântul într-altfel de cum îl înţeleg eu, de aceea repet şi zic: să legiuim împreună cu prietenie – şi se cuvine să legiuim împreună cu prietenie şi cu frăţie –, să ne dăm mâna spre binele Bisericii şi al statului, în ceea ce legiuim cu privire la Biserică, cu rugămintea aceasta din partea Bisericii: să stăm fiecare în hotarele sale, căci numai aşa se poate atinge cu folos scopul atât al Bisericii lui Dumnezeu, cât şi al statului”.

Ei bine, vedeţi că eu îndată ce am văzut că nu se stă în hotare, a trebuit să mă ţin de cuvânt.

Eu sunt consecinţe cu ceea ce am zis.

Eu ce am făcut şi am zis atunci, am ţinut firul, lanţul neîntrerupt, eu nu m-am contrazis niciodată.

Prin urmare, altă nedreptate.

P.S.S. Episcopul Romanului: D-lor senatori, mi s-a mai adus altă acuzaţie: că am fost în contra arhiereilor titulari, declarându-i anticanonici; că am fost şi eu arhiereu titular, prin urmare şi eu am fost anticanonic, deci cum stau ? Ei bine, d-lor, m-am sculat, precum ştiţi, în contra necanonicităţii arhiereilor, nu din punctul de vedere al puterii darului arhieresc cu care sunt împodobiţi, ci din punctul de vedere al cerinţei canonice de a avea fiecare eparhia sa. N-am cerut ca actualii arhierei să fie îndepărtaţi cumva şi dezbrăcaţi de puterea lor arhierească, ci am cerut să fie înaintaţi la vreme episcopi, mitropoliţi; iar alţii în locul lor să nu se mai facă în condiţiunile de azi, mai ales că legea de astăzi îi tratează ca pe simpli arhimandriţi de scaun, puşi sub ordinele episcopului, pe când canoanele nu permit să fie doi episcopi într-o cetate, ci fiecare să-şi aibă eparhia sa.

Iată, d-lor senatori, că v-am împrospătat ideea despre cum am combătut eu pe arhierei. Deci dar, pentru ce mă învinovăţeşte dl. ministru.

[…]

Apoi sunt acuzat de o parte, cum vedeţi, că am dat mâna cu papa de la Roma şi că sunt una şi una cu papa de la Roma. Dar dacă sunt mână în mână cu papa de la Roma, cum se potriveşte că dl. ministru în acelaşi timp să-mi facă capăt de acuzaţiile, care urmează, că am făcut act de nenaţionalism, de tulburător în Biserică şi stat, prin actul de la 12 octombrie, că am pomenit acolo numele de Biserica de la Constantinopol ?

Ei, d-lor senatori, ori sunt cu Constantinopolul şi am raporturi canonice şi atunci nu-s legat cu Roma, ori sunt roman, cu Roma, şi atunci nu mai rămâne acuzaţia ce se aduce că sunt cu Constantinopolul.

Apoi din două trebuie să fie una.

Bine, d-lor senatori, cu Roma nu pot fi, pentru că avui onoare acuma să arăt pentru ce.

Onorabilul dl. Dissescu v-a spus acum ce am scris eu pentru apărarea credinţei ortodoxe, în sânul Bisericii Române. Am tradus din franţuzeşte Papalitatea eretică la care ţin şi în ziua de azi. Ei bine, cum mai sunt unit cu vrăjmaşii Bisericii noastre ? Ce am făcut prin actul meu de la 12 octombrie, ca să fiu acuzat că, pentru că am pomenit de patriarhul şi de legăturile noastre dogmatice şi canonice cu el, ca şi cu toate Bisericile Autocefale de Răsărit, am făcut o crimă naţională şi bisericească?

Cuvintele acestea le ştiţi cu toţii că sunt trecute în lege, sunt trecute în constituţie. Bine, constituţia noastră prevede unirea noastră dogmatică şi canonică cu Biserica Ortodoxă de Răsărit, în fruntea căreia este Biserica patriarhală din Constantinopol. Bine, lucrurile acestea care sunt şi în lege le-am adus în sânul Bisericii, în Sfântul Sinod, şi îmi face dl. ministru o acuzaţie din aceasta, că am vătămat interesul naţional, că sunt un răzvrătitor al poporului român şi al Bisericii Ortodoxe Române ? Bine, să înţeleagă cine o înţelege aceasta, dar este o vădită nedreptate.

Şedinţa de la 14 mai 1910 a Sfântului Sinod

[…]

P.S.S. Episcopul Romanului:

„În consecinţă, acuz pe I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu:

Că a nesocotit şi a călcat dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane ecumenice ale Sfintei noastre Biserici, propovăduind prin raportul şi prin discursurile ce a ţinut în Senatul ţării, în luna martie, anul 1909, învăţături eretice contra dogmei despre apostolicitatea Bisericii şi în contra organizării apostolice şi imutabile a Bisericii, făcându-se, după expresiunea din canonul 15 al Sinodului I-II, minciunoepiscop şi minciunoînvăţător;

Că eresul cel pierzător de suflet atât a pătruns şi s-a înrădăcinat în firea I.P.S. Sale, încât şi după ce Sfântul Sinod în unanimitate s-a rostit că legea cuprinde dispoziţiuni antidogmatice şi anticanonice şi a votat imediata intervenire pentru modificarea ei, prin adresa ce a trimis d-lui ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în calitate de Preşedinte al Sfântului Sinod, şi prin cuvântarea ce a ţinut în Senatul ţării la 3 februarie 1910, a nesocotit şi a zădărnicit votul Sfântului Sinod falsificându-l, a denaturat caracterul păcii bisericeşti pusă la cale la 13 ianuarie 1910, făcând tot ce-i stă prin putinţă ca eresul să rămână în lege, şi

Că a propovăduit încă rătăcita învăţătură că eresurile se pot experimenta, ba a mers până acolo încât a declarat că începutul eresului a putut fi cât se poate de îmbucurător.

Cer, prin urmare, ca, pentru asemenea abateri, I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu să fie judecat de Sfântul Sinod.

Declar, I.P.S. Preşedinte, că deşi ca episcop şi membru al Sfântului Sinod am dreptul a face acuzări, fără a mă declara însumi pârâş, totuşi, în nestrămutata dorinţă ce am de a vedea odată curăţită Sfânta noastră Biserică de relele care o bântuie, înţeleg a lua asupra mea întreaga răspundere, ca şi oricare credincios pârâş, şi observ că pentru judecarea acestei pricini nu este nevoie de mulţi acuzatori întrucât, după canonul 9 al lui Teofil arhiepiscopul Alexandriei, canonul 9 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, canonul 27/22 al Sinodului de la Cartagina şi altele, şi unul singur poate prihăni sau pârî pe vreun membru al clerului, fie el şi ierarh. Numai pentru dovedirea pârii, canonul 75 apostolesc şi altele cer nu 2 sau 3 pârâşi, ci 2 sau 3 martori.

De aceea, potrivit şi canonului 118/112 cartaginean eu mă fac pârâş şi mă ţin gata a sta la judecată cu I.P.S. Mitropolit Atanasie Mironescu, la care m-am referit şi în actul meu de la 12 octombrie 1909 şi în toate celelalte posterioare declaraţiuni făcute de mine în scris sau verbal.

Stăruiesc în toate acestea.

Aşa de mult ţin să văz Biserica curăţită de eres şi spălată de relele care depărtează pe credincioşii creştini de la ea şi fac să sporească indiferentismul şi imoralitatea, cele atât de periculoase românimii, ca stat şi ca popor, încât sunt gata să apăr, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstea, curăţia şi sfinţenia Bisericii noastre, cu jertfirea a tot ce am mai scump pe acest pământ: cu vrednicia mea de episcop şi chiar cu viaţa mea.”

Şedinţa de la 11 ianuarie 1910 a Sfântului Sinod

P.S. Episcop al Romanului a citit şi a depus pe birou următoarea adresă cu nr. 35 din 11 ianuarie 1910 către I.P.S. Preşedinte al Sfântului Sinod:

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte,

Pre lângă adresa I.P.S. Voastre cu nr. 336 din 22 decembrie 1909, primind avertismentul Sfântului Sinod, socotesc de a mea sfântă datorie să mă prezint spre a face întâmpinarea cuvenită la acest act.

Prin el sunt învinovăţit că m-am răzvrătit contra Sfântului Sinod, nesupunându-mă lui, că atac legea sinodală şi că am săvârşit acte necumpănite şi nejustificate.
Resping toate acele acuzaţiuni ca nedrepte şi nefundate, căci atât actul meu de la 12 octombrie 1909, cât şi Răspunsul meu de la 14 decembrie acelaşi an, dovedesc cu prisosinţă că eu pe de o parte mi-am făcut datoria în conştiinţă ca ierarh al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, şi în Senat, şi în Sfântul Sinod către fraţii mei, iar pe de altă parte ele dovedesc că eu m-am supus, după datorie, ca episcop, cu punctualitate, legii votate de corpurile legiuitoare şi sancţionată de M. S. Regele.
Iar obligaţiunea ce mi se impune, prin acel avertisment, ca să pomenesc la sfintele slujbe numele I.P.S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei Pimen, aceasta nu o pot face, căci sunt oprit de canonul 15 al Sfântului Sinod I-II din Constantinopol, citat şi în Răspunsul meu pagina 13, deoarece I.P.S. Sa împreună cu I.P.S. Mitropolit Primat al României Atanasie şi P.S. Episcop al Huşilor Conon, se află încă sub epitimia prevăzută de canoanele ce am indicat în actele mele de la 12 octombrie şi 14 decembrie 1909, ce v-am prezentat.

† GERASIMU Episcop al Romanului
şi membru al Sf. Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române

Astazi la manastiri – Pelerin ori turist?

1

Pelerinajul creştin

Întreaga suflare creştină, prin dumnezeiasca înţelepciune şi sfântă iconomie e permanent răscolită, îmboldită încă din primele veacuri spre dorirea perpetuă, veşnic însetată de cereştile taine. Aceste scumpe nelinişti omul contemporan le scaldă în apele nepăsării, în traiul monoton şi molcom, sărac de fapte mari, searbăd şi nevolnic, omorâtor de mântuitoare trudiri. Noi cei de azi care ne revendicăm a fi adevăraţi creştini, uităm că Mântuitorul Hristos a propovăduit un altfel de creştinism decât acest „creştinism de seră”, mult iubit nouă, zămislind din zbuciumul prigonirilor îndurate, nu creştin „de vitrină”, ci după modelul primilor creştini, apostolii, creştinul purtător de Hristos era creştinul-sărac, creştinul-flămând, creştinul- de lume îngrijorat, creştinul urgisit, creştinul-pribeag, mâhnit de această lume. Ştim foarte bine, măcar unii dintre noi, că Mântuitorul nu s-a învoit, resemnat şi complice, cu fărădelegile lumii, nici nu a acceptat „îndulciri” de la oameni pentru a avea o viaţă tihnită şi „confortabilă”, nu S-a zbătut să-Şi câştige o anume „prestanţă”, să-Şi facă un „rost în viaţă”.
Statornice pravile în această lume a nestatorniciei, rămân pildele Lui de părtăşie cu sfintele chinuri îndurate împreună cu cei fără de casă, fără de masă, fără nici o „omenească menire” cu toţi „răii” şi „antisocialii” neştiutori de principii tăioase ori norme rigide. Da, a băut din paharul amărăciunii cu toţi „zoioşii”, cu „lichelele” şi „drojdia societăţii”, oameni care nefiind pecetluiţi cu „înalte” şi „alese” chemări, slobozi de cărturăreasca chemare, au dibuit cu inima tainele mântuirii fără cârteală, fără sminteală, fără „înţelepte” reflecţii ori „şovăieli precaute” ţâşnite din ungherele minţii. Ei, lepădăturile lumii, ei, nespălaţii, dezmoşteniţi ai soartei odată cu Apostolii, străini de nodurile încâlcite ale treburilor şi nevoilor, au împărţit cu Hristos ocări, umilinţe, batjocuri, lipsuri şi nevoi, colindând dosădiţi pe coclauri şi prin târguri. Cred că aceştia sunt primii oameni care, părăsind toată trufia pământească, purtaţi de Duhul, au purces pe căi neumblate să „apostolească” pe meleaguri păgâne, vestind nesmintit Adevărul. Ei au pus temeliile viitorilor pelerini, nebunilor mistici, iubitorilor de slobodă vieţuire, lepădând straiul strâmt al nevoilor vieţii şi al grijilor lumii. Ei sunt cei care, uitând de metehnele firii, cuprinşi de „smintită” râvnă, au ales acea „bogăţie” pe care fricosul bogat o dispreţuise: veşnica nemurire lipsită de griji. Iată „ispita” de care sunt învinşi, odată cu bogatul mai sus pomenit, toţi bogaţii acestei lumi: „mergi, vinde tot ce ai, dă averea ta săracilor şi vei avea comoară în cer şi apoi, luând crucea vino şi urmează Mie”.(Marcu 10,21) Bogăţia lumii e bine să ştim că e una din marile ispite ale tuturor vremurilor care îl duce pe creştin (uneori vădit) inconştient la o perpetuă apostazie.
Bogăţiile acestei lumi îi încătuşează creştinului superficial libertatea de a mărturisi, clătinându-i sufletul între cer şi pământ, şi tot bogăţia a fost una din cele trei ispite, „probe de foc”, cu care a fost încercat Mântuitorul pe muntele Carantania. Da, iubirea de arginţi este una din cele mai primejdioase patimi pentru creştinul care alege viaţa de pelerin. De această nemiloasă ispită pelerinii creştini, de-a lungul istoriei, s-au lipsit prin dramatice chinuri îndurând aspre nevoi de suflet sfinţitoare în lupta cu viclenele duhuri.

2

„Pelerinii” contemporani

Acum, după ce cititorul, prin cuvintele de mai sus este măcar succint pus în temă în privinţa originilor istorice ale pelerinajului şi, în mod deosebit, cu primele forme de pelerinaj creştin, vom prezenta cât mai fidel pelerinajul şi pelerinul creştin, aşa cum se descoperă în lumea noastră contemporană totalitară, atee şi ignorantă, fudulă şi superficială. În primul rând ţinem să subliniem faptul că sunt numiţi impropriu „pelerini” cei care se „ostenesc” să ne viziteze istoricele vetre monahale: mănăstirile. De ce? Pentru faptul că atitudinea, „scopul” cât şi vestimentaţia îi trădează pe cei mai sus pomeniţi ca fiind binecunoscuta specie din „fauna plimbăreţilor”- turistul. Ce este turistul? Este cel ce se plimbă prin Ortodoxie, „încântat de sine” ca „Vodă prin lobodă”, confundând mediul bisericesc cu o splendidă „experienţă spirituală”. Turistul este acel „burghez fudul” cu pretenţii de intelectual rafinat, iubitor de „subţirimi culturale”, rătăcind impetuos plin de o „gravă importanţă” în sobrietatea ctitoriilor voevodale privind absent, rece, distant, uşor dispreţuitor la necioplitele gazde, tineri pletoşi şi bărboşi, fremătând încoace şi încolo, mânaţi de nevoile zilei. Dacă ar fi doar atât, ar fi bine, dar diversitatea „speciei” e mult mai complexă. Îi vezi pe unii făcând printre straturi adevărate slalomuri, pe alei îndrăzneţe „maratonuri”, pe alţii râzând zgomotos, perorând strident, fără pic de jenă, copii ţopăind încoace şi încolo, fluierând, îmbrâncindu-se vesel, înhăitaţi în fel de fel de hârjoane, cu părinţii unii din ei tăifăsuind liniştiţi pe alături, păşind „senini”, „calmi”, „fără probleme”, neafectaţi de vacarmul propriilor odrasle, deoarece „aşa sunt ei”, „sunt mici şi neştiutori”, „sunt nevinovaţi”, „doar şi noi am fost copii”, etc. Grav nu e atât că aceşti oameni sunt cu asemenea „maniere” ci faptul că, fiind lipsiţi de o minimă etică (creştinească, nici atât), săvârşesc toate acestea în mănăstiri scuzându-se „candid” şi „legitim” cu expresii precum: „am plătit”, „nu am ştiut”, „să nu fim absurzi”, etc., atunci când sunt mustraţi şi chestionaţi. Acestora însă, noi le spunem: chiar dacă „ai plătit”, bădărănia, lipsa de elementare norme creştine, impertinenţa şi agresivitatea verbală nu se pot justifica cu astfel de „scuză” mai ales într-un mediu unde atitudinea duhovnicească nu poate fi trecută cu vederea. „N-am ştiut”, „să nu fim absurzi” sunt scuze puerile şi copilăreşti nedemne de un adevărat creştin pentru că aceste scuze nu rezolvă nimic, nu salvează în nici un fel problema, nu te „educă” absolut deloc, ba dimpotrivă. Cine te-a oprit „să ştii”? Cine ţi-a spus că „neştiinţa” e o virtute, că nu-i nevoie „să ştii”? Cât despre „absurditate” e bine să ştim că, precum noi suntem consideraţi acum, la fel şi Hristos şi apostolii şi proorocii şi mucenicii, cu tot alaiul sfinţilor au fost consideraţi „absurzi” din totdeauna şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor căci lumea trăieşte în minciună şi înşelare şi, bineînţeles, tot astfel şi gândeşte. Da, astăzi, într-adevăr, turiştii, „fiarele Ortodoxiei” aduc mari prejudicii vieţuirii monahale. Răspândesc în mănăstiri duh nou de lux şi confort, poluează fonic liniştea codrilor noştri şi văile mănăstirilor cu instrumente muzicale, alarme, claxoane, casetofoane, radiouri, etc. încălcând fără scrupule, dornici de aventuri nesătule, rânduielile statornicite de veacuri în obştile monahale. Peste tot, în poieni şi izvoare, pe râuri şi dealuri, prin desişuri şi luminişuri, zac aruncate în neştire pungi, etichete, ambalaje şi sticle, urme ale „civilizaţiei” marilor oraşe, mărturii ale „conştiinţei creştine”, „barbarie modernă”, în lumea de basm a falnicilor codri. Oare acesta să fie mesajul lumii către noi, oare acesta este chipul creştinismului dătător de viaţă, oare aceasta să fie destinaţia mănăstirilor noastre: coşuri de gunoi pentru mizeriile lumii? Căci ce poţi spune când, cu impudică îndrăzneală se încalcă sobrietatea specific monahală, vieţuirea ascunsă şi austeră întru osteneala duhului de cei ce nu deosebesc mănăstirile de staţiuni balneo-climaterice, parcuri de agrement, confundând mănăstirile cu mari „edificii de cultură şi civilizaţie”?
Îmbrăcaţi în tricouri multicolore (sigur îmbrăcaţi?), cu forme ostentativ dezgolite, cu ţigara ostentativ fumegând în colţul gurii, ori mestecând plictisiţi şi „importanţi” chewing-gum, ţăcănind în stânga şi dreapta cu blitzuri, prosperi şi distraţi, aceştia sunt „pelerinii” vremii. Lipsiţi de evlavie, penibil de serbezi în vorbe, stângaci închinându-se în grabă, sec privind la icoane ori miopi cu o tâmpă uimire, încremeniţi precum „pigmeul în faţa statuii” ei sunt mostre ale omului „nou”, înţărcuit în definiţii pompoase, străini de realităţile veşnice, tributar raţionamentului scolastic ucigător de suflet. Femei cu „libere concepţii”, deocheat aranjate, doldora de podoabe, strident „împănate” cu toate culorile curcubeului, cu chipuri de plastic, dezgustător „smălţuite”, greu „aromind” a parfum de-ţi taie suflarea, trec porţile mănăstirilor cu aerul că „totu-i normal”, că „aşa e viaţa”, „n-ai ce-i face”, fără cât de uşoare mijiri de ruşine, inconştiente de faptul că în mănăstiri e „altfel”, că acolo guvernează o anumită stricteţe, cu mari eforturi păstrată, proprie cinului monahal. Pentru monahul vremii noastre poate că aceasta e una din cele mai mari „torturi” – faptul că propria sa generozitate îl pierde, că îngăduinţa sa faţă de oameni este răsplătită cu încălcarea legilor monahale de către aceştia. Adică venirea nestăvilită a mirenilor în mănăstiri schimbă viaţa monahului, slăbesc sufletul lui în lupta cu partea văzută a lumii, făcându-l nevolnic. Datorită acestei situaţii, monahul nu ajunge la lupta duhovnicească ci rămâne într-o luptă trupească, ducând o luptă „profană”, „păgână”, nereuşind să păşească peste pragul văzut al virtuţilor. Cele mai sus menţionate sunt „roade” ale laicizării monahismului iar nu ale lumii „îmbisericite” aşa cum ar fi trebuit să fie. Deci iată că astăzi lumea schimbă pe monah, iar nu monahul pe oameni. Şi acest mare neajuns vine din faptul că mireanul, turistul vine în mănăstire cu un anume „aer” de „stăpân”, de „mântuitor” al celor lipsiţi şi umili, vine hotărât să-ţi „ofere”, să-ţi „cumpere” liniştea şi negrija cu un pomelnic, să-ţi vândă totul din mofturile lumii, aspecte pe care monahul, bineînţeles nu le sesizează în goana sa după huzur. Căci, cinstit vorbind, când turismul devine sursă de permanent profit pentru o mănăstire, obştea acelei mănăstiri se dezvaţă a lupta pentru existenţă, monahul ocoleşte munca „grea”, munca ţăranului şi a călugărului de demult, nu-şi mai câştigă pâinea prin osteneala braţelor sale, ci preferă să presteze o activitate strict legată de „avantaj fără efort”, devenind „angajat al poporului”, stând la dispoziţia turistului precum hangiul aşteptându-şi „muşteriii”. Acesta poate fi numit fără nici un dubiu „monahul-mercenar” fiind, totodată, modelul cel mai preferat şi apreciat atât de turişti, pentru că face „treabă bună”, că e „descurcăreţ”, „isteţ” şi „ager” la „chilipiruri” cât şi de mai-marii mănăstirilor şi prelaţii bisericii care îl recomandă drept „chip de desăvârşire” pentru deosebita şi marea lui „ascultare”. E monahul cel mai departe de adevăratul monahism dintre toate „rasele” de monahi „cuminţi” care-s bucuroşi de prosperitatea vremii, trăind în dulcea vieţuire tihnită a „monahului-nabab”, lipsit de „drame” şi mântuitoare „frisoane”. Dar revenind la atitudinea ignorantă a turiştilor „noştri” adăugăm şi acestea: lipsiţi de o minimă înţelegere a comportamentului în biserică îi vezi pe unii cum se îmbrâncesc agitaţi, dând năvală „ca la meci”, grăbiţi şi sălbatec pentru un pomelnic, o lumânare, o iconiţă, etc. şi toată această îmbulzeală are loc în timpul dumnezeieştilor slujbe. Ne întrebăm cu firească „uimire”: cât înţeleg ei din slujbe? Cât preţuiesc ei liniştea celor din jur? Câtă bună-cuviinţă au dumnealor atunci când în „mare viteză”, „mâzgălind” neglijent în aer nişte „semne stâlcite”, „jumătăţi de cruci”(batjocura dracilor), tropăie zgomotos, scot din bagaje pungi foşnitoare, se plimbă neliniştiţi gesticulând haotic în toate direcţiile „posibile”, aleargă nestăpânit „dezlănţuiţi” la toate icoanele, înfierbântaţi de o „stranie” „râvnă”? Oare nu această dezordine a înfierat-o Hristos când a biciuit pe zarafi şi pe negustori în templu, răsturnându-le tarabele? Oare am uitat noi cuvântul apostolului care zice: „Hristos ieri, azi şi în veac este acelaşi”? Căci astăzi Hristos de ar fi din nou printre oameni, în chip văzut, cred că şi pe noi ne-ar biciui cu aceeaşi „sfântă mânie” ca şi în acele vremuri. În primul rând pe noi, mai marii bisericii care, de dragul socotelilor omeneşti, din „sfiala” cea ruşinoasă faţă de oameni nu mai povăţuim poporul, iar apoi pe norod ar pedepsi Hristos căci trândăvia duhovnicească în care se complace, mândria „noilor concepţii” îl face surd la mustrările Bisericii, purtându-se îndrăzneţ şi neruşinat cu puţinii clerici ce-şi mai fac datoria prin mustrări, înfricoşări şi cuvenite „pedepse”. Nici Botezătorul Ioan nu cred că ar fi mai încântat de „năravurile” creştinilor vremii, nici de „turisticele” deprinderi cu nuanţe de bâlci răspândite-n biserici şi-n mult încercata ortodoxie, el care a vorbit drept, fără înconjur în faţa mulţimii, ridicând glas împotriva tuturor fărădelegilor săvârşite nu doar de popor, ci chiar de însuşi Irod, stăpânul Galileii. Da, au mustrat şi apostolii, în frunte cu marele Pavel, pe stăpâni şi pe robi, pe femei, pe văduve, pe bărbaţi, pe părinţi şi copii, etc. Mustrăm şi noi toate relele înconjurătoare după îndemnul apostolic: „…dojeniţi pe cei fără de rânduială…” (Tesaloniceni I, 5, 14) şi „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătura.”(Timotei II, 4, 2?) şi iarăşi: (pe cei necredincioşi, răzvrătiţi şi neascultători) „…mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă” (Tit 1,13). Deci iată „leacurile” ce lipsesc din Biserică astăzi, mai mult ca oricând, acum când îndrăzneala oamenilor nu are margini, când omul „corectează” Biserica, iar nu invers, acum când clerul se luptă mai mult pentru ambiţii personale, iar poporul e lipsit de călăuzitori încercaţi, bărbaţi fără teamă şi ezitări, când rânduielile Bisericii sunt de toţi încălcate „de la Vlădică până la opincă” datorită preocupărilor deşarte şi a dorinţei de „trai bun”, acum când sectele, ereziile, guvernele şi politicienii pregătesc Bisericii un viitor sumbru. E bine ca slujitorii sfintelor altare să nu-şi rateze menirea, să-i înveţe pe creştini tainele credinţei, să le explice ce înseamnă în Biserică slujbele, care-i rolul lor în oraşe, în sate, în familie, de ce şi cum să se roage omul, cum să postească, cum să se spovedească, ce înseamnă a merge constant la biserică, cum să se îmbrace şi cum să stea omul la slujbe, cum şi de ce ne închinăm, ce înseamnă şi cum se fac parastasele, pomelnicele (la vii şi la adormiţi), cum să se poarte creştinii în mănăstiri. Căci tocmai aceste „mici neştiinţe” crează probleme creştinilor, mănăstirilor şi întregii ortodoxii contemporane. La fel şi părinţii, când vin la mănăstiri, să facă un „instructaj” în prealabil copiilor lor, ca să nu fie povară nici unii, nici alţii obştilor monahale. Dacă cele mai sus pomenite nu le are, nu le cinsteşte şi nu le iubeşte creştinul, degeaba face mii de donaţii, mari ctitorii, etc., toate acestea rămân doar „boierii electorale”. Cu asemenea „amăgiri” nu ne deosebim prea mult de oricare „păgân miliardar” ori „magnat american” care „zideşte”, „construieşte”, „investeşte” şi se afirmă, rămânând însă acelaşi păgân, ateu, iubitor de mită, corupţie, afaceri necurate, fumător, beţiv, curvar, etc. Biserica are nevoie nu de „boieria” boierilor – a politicienilor, a patronilor, etc. – ci de vieţuirea lor după poruncile lui Hristos, după cuvintele Evangheliei. Aceasta aşteaptă Biserica de la ei şi de la noi: un suflet curat, un suflet ortodox, o viaţă neprihănită, o vieţuire „mai” creştină, care să-l deosebească pe ortodox de mincinoasa „ortodoxie” a celor din jur. Încheiem aceste cuvinte cu îndemnul marelui Pavel: „Drept aceea nu fiti fara de minte, ci intelegeti care este voia Domnului” (Efeseni 5, 17).

Ierom. Martirie Paduraru – Despre Chipul Omului Nou, pag.28-37