Parintele Dan Damaschin – Biserica Maternității Cuza-Vodă (Iași) – predică de Înviere

1

1.jpg

Dragi creștini, Hristos a Înviat!

În fiecare sfântă noapte de Paște si în toate celelalte 40 de zile ce-i urmeaza, an de an, de când ne știm și de când se știe neamul românesc, întreaga noastră ființă, bisericile și comunitățile, răsună până în înaltul cerului și dincolo de hotare, de chemarea la bucuria Învierii Domnului, prin imnul “HRISTOS A ÎNVIAT DIN MORȚI / CU MOARTEA PE MOARTE CĂLCÂND / ȘI CELOR DIN MORMINTE / VIAȚĂ DĂRUINDU-LE!”

Creștini cu inimile pline de emoție sfântă, mulțimi luate de valul ,,tradiției” și al ,,curiozității”, turiști impresionați de ,,Spectacolul Luminii Divine” și chiar atei declarați, pătrund în atmosfera nopții sfinte și încearcă, fiecare, să profite de unicitatea momentului.

După câteva zeci de minute de slujbă, o plimbare pe la cimitire sau pe la cei dragi și o masă istovitoare, puțini ne mai aducem aminte de ce suntem prezenți la Slujba Învierii.

Adevărul este că ne întâlnim în jurul Sfintelor Altare pentru a sărbători ziua celei mai mari victorii din istorie: ziua în care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a bătut moartea.

Paradoxal, deși vorbim de un război spiritual din a cărui biruință nimeni nu are nimic de pierdut, omenirea este într-o stare permanentă de luptă, dorind să-L ucidă pe Fiul lui Dumnezeu.

Fie că vorbim de neamul iudeilor în frunte cu cărturarii și fariseii, care au crezut că l-au ucis pe Hristos, fie că vorbim de împărații Romei, care, timp de secole, au ucis sute de mii de creștini, sperând că așa vor îl vor ucide pe Dumnezeul din ei, fie că vorbim de ,,războinicii” lui Mahomed, care, în dorința de a-L străpunge cu sabia pe ,,Cel Răstignit”, au pustiit continente de suflarea creștină, fie că vorbim de revoluționarii francezi, ce au transformat Altarele lui Hristos în locuri de depravare, în numele ,,cultului rațiunii”, fie că vorbim de marxism-leninismul ultimelor secole și adepții materialismului științific, care au umplut calendarele cu zeci de milioane de mărturisitori sau chiar de avalanșa de ,,liberi-cugetători”, care, în numele libertății, se dau peste cap să smulgă din viața noastră cele mai frumoase simboluri ale creștinismului (Lumina Pascală și Mielul) și să ne sufoce cu iepurași și cabane la munte, cu toții au cerut moartea lui Dumnezeu.

Constatăm cu bucurie că după 2.000 de ani de război și prigoană Hristos este viu și prezent în mod real în inimile nostre. Ceea ce nu au înțeles ucigașii de Dumnezeu, care, la drept vorbind, au supraviețuit doar prin teroare, este faptul că El este Viața și că tot cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi veșnic.

Deseori sunt întrebat ,,Ce legătură avem noi cu Învierea lui Hristos?” Sau ”Ce trebuie să facem pentru a trăi frumos Sfintele Paști?”. Sunt întrebări firești, la care trebuie să răspundem în cor cu părinții, bunicii și toți înaintașii nostri, și, de ce nu, cu toți martirii răpuși de ucigașii de Dumnezeu.

Bucuria Învierii nu se experimentează doar după moartea noastră, ea nu este o emoție autoindusă de tradiții sau autosugestie mentală punctuală.

Radu Gyr, poetul martir al închisorilor comuniste, spune în versurile nemuritoare: ,,De n-ai fi plâns / N-ai duce-n ochi lumină”, iar omul cu sufletul cât toată Rusia – Alexandr Soljenitin – în ,,Arhipelagul Gulag”, mărturisește că ,,vindecarea unui popor nu se poate înfăptui decât dacă fiecare își va asuma vina pe care o are”.

Înțelegem, deci, că fără o înviere reală, sufletească, din răutatea și patimile care ne copleșesc și fără o primenire cu harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine, moartea rămâne prezentă în noi și riscăm să devenim noi înșine ucigași de Dumnezeu.

În lumea orientală, există rânduit în legile nescrise, ca orice învins sau salvat de la moarte să devină robul învingătorului sau salvatorului, pentru a-l sluji cu recunoștință pentru toată viața.

Fluviile de lumină revărsate dinspre Biserici în lume în noaptea de Paște demonstrează, fără îndoială, că Domnul Hristos este profund prezent în gena ființei noastre, asemeni unui soft îmbunătățit cu fiecare generație și că nimeni, niciodată, nu-L va putea smulge de acolo.

1În dimineața zilei de Paști a anului 1960, în închisoarea securității craiovene, Maica Tatiana, stareța Mănăstirii Tismana, după luni de chinuri și bătăi, a început să lovească, cât o țineau puterile, cu pumnii în ușa metalică strigând: ,,Deschideți, deschideți ușa, vine Împăratul Măririi!”. Colegele de celulă, cutremurate de groaza persecuției ce se aștepta în astfel de situații, în momentul deschiderii usii, au ridicat din umeri, mai ales ca din pieptul strivit de batai al Tatianei rasunat cutremurând ”Hristos a Înviat!”

Ofițerul de serviciu și gardianul au luat-o târâș din celulă, iar holurile închisorii și fiecare colțișor s-au umplut de cântarea măicuței a imnului ,,Hristos a Înviat”, așa cum doar într-o mănăstire se putea auzi.

După scurt timp, readusă în celulă, privea cu chipul radios ochii înlăcrimați de bucurie ale colegelor de celulă, într-o pace de nedescris, care se sălășluise peste fiecare celulă, peste fiecare ungher al acelui iad al torturii.

Gândind la Maica Tatiana și prin ea, la zecile de milioane de mărturisitori și martiri din toate timpurile, ale căror nume, în mare parte ne vor rămâne tăinuite, se cuvine să ne întrebăm, încă o dată, dacă nu cumva indiferența noastră, viața noastră departe de Dumnezeu și de Harul Sfintelor Taine, este zadarnică și lipsită de sens, și să ne gândim, în ce postură, vom urma pe Hristos, ucigași sau robi.

Hristos a Înviat!

Preot Misionar Dan Damaschin

1

Sfantul Ambrozie de la Optina: Despre zavistie si osandirea altora

1

*

1

Hristos a înviat! Surorilor în Domnul şi maicilor,

Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Cu prilejul luminatului praznic al Invierii lui Hristos, vă urez toate cele de folos sufletului şi trupului şi vă doresc din inimă să întâmpinaţi şi să petreceţi această atotveselitoare sărbătoare creştină în pace, bucurie şi mângâiere duhovnicească, dacă nu cumva vreuna din voi este împiedicată de o neputinţă nefirească. Mă veţi întreba: care să fie, oare, această neputinţă? Vă veţi gândi, poate, că vorbesc de călcarea postului în Sfânta Patruzecime; Sfântul Ioan Gură de Aur, însă, ne arată pogorământ în această privinţă, grăind:

„Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi; cei ce v-aţi infrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua”.

Poate vă veţi gândi, iarăşi, că vorbesc despre amintirea păcatelor făptuite in trecut, care ne împiedică să ne bucurăm. Acelaşi sfânt ne vorbeşte, însă:

„Nimeni să nu se tânguiască întru păcate, că iertarea a strălucit din mormânt”.

Şi asa veţi ajunge să întrebaţi: care să fie, oare, această neputinţă?

Să ştiţi că este neputinţa aceea nefirească ce l-a împins pe Cain să îl omoare pe Abel, în care nu era nici o urmă de răutate, iar pe iudei i-a făcut să-L rastignească pe Hristos, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii. Puteţi să pricepeţi şi singure că vorbesc despre patima zavistiei, care, aşa cum zice Sfânta Scriptură, nu stie să aleagă cele de folos. Patima aceasta ştirbeşte bucuria celui pe care îl stăpâneşte chiar şi în vremea celor mai mari praznice, chiar şi în cele mai fericite imprejurări; roade totdeauna sufletul şi inima, ca un vierme, cu întristarea ei pricinuitoare de tulburare, căci omul pizmaş socoteşte bunăstarea şi reuşitele aproapelui ca o nefericire pentru sine însuşi, iar cinstirea mai mare arătată altuia o priveşte ca pe o jignire nemeritată.

Unul din împăraţii grecilor a dorit cândva să afle care din doi este mai rău, iubitorul de arginţi sau pizmaşul: căci nici unul din ei nu doreşte binele aproapelui. Pentru aceasta, a poruncit să fie aduşi înaintea sa un iubitor de arginţi şi un pizmaş şi le-a zis lor:

„Cereţi de la mine ceea ce vă pare de folos fiecăruia dintre voi; să ştiţi însă că cel de-al doilea va primi îndoit ceea ce va cere primul”.

Cei doi s-au gândit îndelung, şi nici unul din ei nu voia să ceară primul, ca să fie el cel ce va primi îndoit. In cele din urmă, împăratul i-a zis celui pizmaş să ceară el primul. Acesta, cuprins fiind de rea voinţă către aproapele, a ales răutatea în locul câştigu­lui şi a grăit către împărat:

„Stăpâne! Porunceşte să mi se scoată un ochi”.

Uimindu-se, împăratul l-a întrebat de ce doreşte aşa ceva. Pizmaşul a răspuns:

„Ca să po­runceşti să-i scoată amândoi ochii tovarăşului meu”.

Iată cât este de rea şi pierzătoare de suflet patima zavistiei, încă şi doritoare de răul celorlalţi! Pizmaşul este gata să pătimească el însuşi numai de ar păgubi îndoit pe aproapele. Am arătat aici treapta cea din urmă a zavistiei; ea însă, ca şi toate celelalte patimi, are felu­rite măsuri şi trepte, iar de aceea trebuie să ne străduim a o strivi şi nimici îndată ce simţim că răsare, rugându-ne Atotputernicului Dumnezeu, Cunoscătorului inimilor, cu cuvintele psalmistului:

„De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău” (18, 13-14).

De asemenea, trebuie să mărturisim cu smerenie această neputinţă înaintea părintelui du­hovnicesc; iar cel de-al treilea mijloc este a ne strădui în tot chipul să nu vorbim nimic împotriva celui pe care îl pizmuim. Intrebuinţând aceste mijloace, putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi nu îndată, să ne tămăduim de neputinţa zavistiei. Zavistia vine din trufie, deopo­trivă şi din negrija către plinirea celor trebuincioase. Cain nu s-a îngrijit să aducă jertfă aleasă lui Dumnezeu; iar când Dumnezeu, pentru negrija lui Cain, n-a cău­tat spre jertfa lui, şi a primit jertfa aleasă adusă cu osârdie de Abel, atunci Cain, cuprins de zavistie, s-a hotărât să-l omoare pe dreptul Abel, ceea ce a şi făcut. Cel mai bine este, precum am zis mai sus, să ne stră­duim a nimici zavistia în faşă, prin smerita rugăciune şi prin smerita mărturisire şi prin tăcerea înţeleaptă. Acela care va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nim­icească în sine însuşi patima zavistiei, acela va putea să nădăjduiască a birui şi celelalte patimi; iar atunci el va putea să se bucure cu bucurie negrăită nu doar în luminatul praznic al Invierii lui Hristos şi în celelalte praznice creştineşti, ci şi în orice zi, găsindu-se în bună întocmire a duhului şi bună rânduială duhovnicească. Amin!

Iar pe mine iertaţi-mă pentru felicitarea prea puţin sărbătorească. Voiam, într-acest praznic, să vă spun şi ceva folositor, dar folositorul arareori dă mâna cu plă­cutul. Cui nu are să-i placă această felicitare, să o ci­tească în Duminica Tomei, şi să bage de seamă că zavistia se arată la început printr-o gelozie şi rivalitate nelalocul ei, iar mai apoi prin privirea cu ciudă şi ocărârea celui pe care-l pizmuim. Aşadar, să fim înţelepţi şi cu luare-aminte la cea dintâi arătare a vreunui simţământ de pizmă, străduindu-ne să-l gonim şi rugându-ne ca să primim atotputernicul ajutor al Celui Ce pentru noi de voie S-a răstignit şi a înviat a treia zi, al lui Hristos Domnul, Cel înviat. Amin!

Nevrednicul ierom. Ambrozie

Aprilie, anul 1881

1

***

Surorilor în Domnul şi maicilor,

Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Iarăşi şi iarăşi ne învrednicim, prin milostivirea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, a apuca praznicul cel atotveselitor şi de lumină purtător al Invierii lui Hristos, prilej cu care vă şi urez toate cele priincioase sufletului şi trupului.

După obiceiul meu, am să vă aduc spre cercetare, pentru a ne folosi duhovniceşte, următorul tropar din Cântarea a 3-a a Canonului Paştilor:

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Să prăznuiască, dar, toată făptura Invierea lui Hristos, întru care s-a întărit!”

Din cele spuse vedem că lumina Invierii lui Hristos a luminat cerul şi pământul şi cele de dedesubt; peste tot, însă, a avut aceeaşi lucrare şi înrâurire? Nu! Nu s-a întâmplat aşa. Ingerii în cer s-au umplut de negrăită bucurie, întrucât prin Invierea lui Hristos s-au învred­nicit de descoperirea unor mari taine; de asemenea, ei s-au bucurat şi de mântuirea credincioşilor, ca de a unor fraţi mai mici. Dimpotrivă, îngerii aruncaţi pentru mândrie în cele de dedesubt s-au umplut mai întâi de cea mai mare groază şi tulburare, iar apoi şi de răutate, pizmă şi încrâncenare, căci Invierea lui Hristos a stricat stăpânirea lor cea vicleană şi puterea lor cea întunecată, iar sufletele protopărinţilor şi ale tuturor celor care crezuseră în venirea lui Hristos, care erau ţinute în iad, au fost scoase de acolo de către Domnul şi aduse în rai; doar sufletele scoase din iad s-au bucurat.
Nici pe pământ nu a avut Invierea lui Hristos aceeaşi lucrare şi înrâurire. Cei care1 crezuseră în Hristos s-au umplut de negrăită bucurie, auzind despre învierea Lui, iar evreii cei răi şi pizmaşi s-au umplut, dimpotrivă, de răutate şi de zavistie şi de încrâncenare, lipsindu-se, pentru împietrirea lor, de bunăvoirea lui Dumnezeu, fiind împrăştiaţi prin toată lumea şi dispreţuiţi de toate popoarele. La fel şi cu păgânii: unii au primit credinţa în Hristos, iar alţii nu numai că s-au încăpăţânat în rătă­cire, ci mai rău s-au încrâncenat asupra credincioşilor şi i-au supus la felurite chinuri.

Din toate acestea, ce învăţătură ziditoare de suflet şi înţelepciune duhovnicească aflăm? Anume aceea că credinţa, nerăutatea, smerenia, dragostea şi gândul cel bun către aproapele sunt mai presus decât toate vir­tuţile, precum mărturiseşte Domnul Insuşi în Evanghe­lie, zicând:

„Milă voiesc, iar nu jertfă”, adică mai mult decât jertfa.

Dimpotrivă, necredinţa şi viclenia, zavis­tia şi răutatea, dimpreună cu ura, sunt mai rele decât toate păcatele şi mai vătămătoare decât toate patimile şi întinăciunile.

Cum e, oare, cu cei care, parcă împotriva voii lor, sunt tulburaţi şi neliniştiţi de neiubire şi răutate, de za­vistie şi ură, ori se smintesc din pricina necredinţei?

Mai înainte de toate, se cuvine ca unii ca aceştia să ia aminte la pricinile patimilor sus-pomenite, şi împotri­va acestor pricini să întrebuinţeze doctoria duhovni­cească potrivită. Pricina necredinţei este iubirea de slavă deşartă, precum mărturiseşte Domnul Insuşi în Sfânta Evanghelie:

„Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”

Iar zavistia şi răutatea şi ura vin de la trufie şi de la lipsa dragostei către aproapele. Doctoriile împotriva acestor patimi sunt următoarele: mai întâi mărturisirea smerită şi nefăţarnică a propriei neputinţe înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnicesc; în al doilea rând, silinţa, după Evanghelie, de a nu făptui nimic sub înrâurirea acestor patimi, ci de a face lucrurile potrivnice lor; a treia doctorie este a căuta în toate numai slava lui Dumnezeu şi de la Dumnezeu; a patra doctorie, a cere cu smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cu vorbele psalmistului: „Doamne! De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine iartă pe robul Tău” – şi a cere aceasta fără îndoială şi cu credinţă că ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. A cincea doctorie este mustrarea de sine, adică în orice întâmplare neplăcută şi anevoioasă trebuie să dăm vina doar pe noi înşine, iar nu pe altcineva, spunându-ne că nu am reuşit să ne purtăm cum se cuvenea şi de aceea păţim asemenea neplăcere şi asemenea necaz, de care şi suntem vrednici, cu încuviinţarea lui Dumnezeu, pentru lenevia şi pentru păcatele noastre cele vechi şi cele noi.

Doamne Iisuse Hristoase, Care de voie ai pătimit pentru mântuirea noastră şi ai înviat a treia zi din morţi, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii, şi precum ştii ajută-ne şi întăreşte neputinţa noastră. Amin!

Nevrednicul ieromon. Ambrozie
Aprilie, anul 1884

1

***

Surorilor în Domnul şi maicilor,

Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Vă felicit cu prilejul praznicului praznicelor – lumi­nata zi a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, şi vă doresc din inimă ca într-acest praznic atotveselitor să vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi să vă mângâiaţi cu mângâiere duhovnicească. In ziua aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur îi cheamă pe toţi la bucurie, fără deose­bire, precum se spune în cuvântul său la acest praznic:

„Intraţi toţi întru bucuria Domnului vostru; bogaţii şi să­racii, împreună săltaţi; cei înfrânaţi şi cei leneşi, cinstiţi ziua; cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi; cu toţii îndulciţi-vă de ospăţul credinţei; veniţi toţi de luaţi bogăţia bunătăţii”.

Fericit cel care nu otrăveşte cu nici o neputinţă ome­nească bucuria duhovnicească a sărbătorii; iar neputinţa noastră, a tuturor, de suntem veseli ori nemulţumiţi, este a judeca şi a osândi pe semenii noştri. Neputinţa aceasta pare neînsemnată pentru mulţi dintre noi, dar de fapt ea este foarte mare şi ne aduce mare osândă înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel scrie:

„…în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu care judeci” (Rom. 2, 1) –

arunci, adică, asupra ta aceeaşi răspundere ca şi a celui care greşeşte şi pe care îl osândeşti. Sfântul Iacov, fratele Domnului, scrie:

„Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel Ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele?“ (4, 12).

Şi Domnul Insuşi spune în Sfânta Evanghelie:

„Nu osân­diţi, ca să nu fiţi osândiţi”.

Sfântul Dimitrie al Rostovului aseamănă păcatul osândirii şarpelui cu şapte capete care „a tras cu coada sa a treia parte din stelele cerului”, adică din îngeri. Şi păcatul osândirii, după spusele acestui bineplăcut al lui Dumnezeu, smulge din cer a treia parte din oamenii virtuoşi, care ar fi fost ca stelele, dacă n-ar fi avut păcatul osândirii.
Unii cad în păcatul osândirii din obişnuinţă, alţii din pricina pomenirii răului, alţii din zavistie şi ură; însă în cea mai mare parte cădem în păcatul acesta din părere de sine şi înălţare – fără a lua seama la marea noastră neîndreptare şi păcătoşenie, cu toate acestea ni se pare că suntem mai buni decât mulţi alţii.
Dacă vrem să ne izbăvim de păcatul osândirii, datori suntem a ne sili în tot chipul, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cerând pentru aceasta aju­torul lui Dumnezeu şi pomenind cuvintele evanghe­lice:

„Cu sila se ia Impărăţia cerurilor şi silitorii o do­bândesc pe ea”

şi îndemnul evanghelic al Domnului Celui Inviat a treia zi:

„Luaţi jugul Meu asupra voas­tră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre; că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. Amin!

Nevrednicul ierom. Ambrozie
Aprilie, anul 1887

(Sf. Ambrozie de la Optina, “Nasterea de Sus si Invierea prin har“, Manastirea Sf. Pantelimon, 1998)

1

Saptamana luminata: „Oare nu ardea in noi inima noastra?”

1

*

1

„Oare nu ardea in noi inima noastra?”

Domnul ne este alaturi, dar intr-un fel pe care noi nu-l putem intelege

Astazi de dimineata la Utrenie s-a citit cea de-a cincea evanghelie a Invierii, care este din Evanghelia dupa Luca (Luca 24, 12-35). Este vorba despre aceasta lunga pericopa evanghelica, care este una cutremuratoare si pe care o ascultam la fiecare a unsprezecea Duminica. Ceva m-a impresionat azi si as vrea sa ne oprim putin asupra acestui lucru.
Doi dintre apostolii din cercul mai mare care Il insotea pe Hristos, Luca si Cleopa, in acea zi a Invierii Domnului — de vreme ce trecusera deja tot sirul de evenimente al patimilor – s-au sculat foarte de dimineata si au pornit de la Ierusalim ca sa mearga in orasul Emaus. Noi aproape intotdeauna trecem sa vizitam si orasul acesta in pelerinajele noastre la Locurile Sfinte, la Ierusalim.
Pe drum, cum mergeau si discutau despre evenimentele care se petrecusera in zilele precedente – era, cum am spus, ziua Invierii, cea in care bateau acest drum – S-a apropiat de ei Domnul, fara insa sa dezvaluie cine era de fapt. Sa avem acest lucru in vedere. De multe ori Domnul ne este alaturi, ne este aproape, insa intr-un fel pe care noi nu-l putem intelege, nici macar observa. Este foarte discreta prezenta Lui.

Si i-a intrebat:

„Despre ce vorbiti si pentru ce sunteti posomorati?“1

Acestia i-au raspuns:

„Bine, dar nu stii? Esti singur aici in Ierusalim si nu stii ce s-a intamplat zilele acestea?“

Si i-au enumerat toate cate se intamplasera. Iar Iisus, fara sa se dezvalu­ie inca, le-a vorbit in niste cuvinte foarte mustratoare:

„O, nepriceputilor si zabavnici cu inima ca sa credeti toate cate au spus proorocii!“

Atat de nepriceputi sunteti, asadar, si atat de adormita si fara de simtire este inima voastra, incat nu sunteti in stare sa intelegeti lucrurile si sa vi le explicati? Sa inteleaga, adica, exact toate cate se intamplasera zilele acelea. Prorocii au vorbit despre toate acestea, iar cei ce au crezut in spusele lor ar fi putut sa inteleaga despre ce este vorba si ce se va intampla. Nu ca Luca si Cleopa nu ar fi crezut, dar nu le era indeajuns cata credinta aveau — si la fel cata credinta avem si noi de obicei. Este intotdeauna loc de mai multa credinta, de credinta mai puternica. Si Dumnezeu nu ne iarta [in sensul de “scuza”, “ingaduie”] lucrul acesta. Dumnezeu vorbeste, iar omul trebuie sa asculte, trebuie sa cerceteze si sa creada. Si cand crede, atunci se deschide drumul. Atunci cand crede, se lumineaza lucrurile. Atunci cand crede, incepe sa inteleaga.
A inceput, deci, Domnul sa le explice, din proroci si din legea lui Moise, ca toate acestea trebuiau sa se intample si ca a treia zi avea sa invie Fiul lui Dumnezeu pe care Il rastignisera oamenii. Intre timp, discutand, au ajuns la Emaus, iar Acesta „se facea ca merge mai departe“. Vedeti, un astfel de lucru se iarta [“se justifica”, “se ingaduie”], de vreme ce il face si Insusi Iisus, il putem face si noi. Fireste, numai atunci cand acest lucru se justifica si este necesar. Se facea, deci, ca merge mai departe, intr-un alt loc, dar cei doi i-au spus:

“Unde vei merge acum? Este seara, ziua s-a terminat, soarele a apus. Unde vei merge?” Iar Iisus „a intrat sa ramana cu ei.”

Au insistat, ca sa spunem asa, si L-au convins sa ramana cu ei, acolo in casa care de fapt era a lui Cleopa.

Acum cand mergem, cum am mai spus, la Ierusalim, la Locurile Sfinte, mergem si la Emaus, si bineinteles si acolo unde conform traditiei era casa lui Cleopa. Iar acolo ne intampina niste ziduri ramase din acea epoca, dintre care unele ar trebui sa fie chiar ramasite ale casei lui Cleopa. De asemenea exista acolo si un pavaj, care trebuie sa fi fost drumul din vremea aceea, si se pastreaza si o bucata din casa, in mijlocul curtii, pe care astazi o au catolicii.

O dulce tiranie a sufletului

„Si a intrat sa ramana cu ei. Si, cand a stat impreuna cu ei la masa, luand painea, a binecuvantat-o si, frangand, le-a dat lor“

1S-a hotarat, deci, sa ramana cu ei. Au intrat in casa si in mo­mentul in care s-au intins sa manance — pentru ca atunci oamenii mancau intinsi — „a luat painea si a binecuvantat-o“. A luat painea Hristos, a binecuvantat-o si a frant-o, dupa cum facuse si la Cina cea de Taina. Insa aceasta intreaga miscare, asa cum a facut-o Hristos, i-a ajutat sa inteleaga, sa priceapa ca El era. Caci le spusesera si femeile care mersesera dis-de-dimineata la mormant ca au vazut ingeri, care le-au spus ca a inviat Domnul.

„Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut“.

Atunci s-au des­chis ochii lor si L-au recunoscut, iar in cea mai dulce clipa, in cel mai crucial moment,

„El S-a facut nevazut de ei“.

Acesta este lucrul care, asa cum v-am spus si la inceput, mi-a atras atentia astazi si as vrea sa-i dam putina atentie acum, impreuna.

„El S-a facut nevazut de ei“.

Ce altceva isi doreau acestia? Asta vroiau: sa-L vada pe Domnul. Sa-L vada si sa se sature de El, sa-L vada si sa vorbeasca cu El. Acesta insa S-a facut nevazut. In general, dupa Inviere, nu mai ramane continuu cu ucenicii. Apare, dispare, apoi iar se arata.

Insa trebuie sa spunem doua cuvinte aici despre aceasta fraza, din cele pe care le aflam de la Sfintii Parinti. Si aceia au trait asemenea situatii. Sfantul Simeon Noul Teolog spune in mod special cateva lucruri, daca imi aduc aminte bine in clipa aceasta, intrucat avusese astfel de trairi. Il iubea mult pe Hristos. Si spune in Imnele [2] sale ca, asemenea cainelui care fuge dupa un iepure de camp si acum il vede, acum nu-l mai vede, acum il gaseste, apoi iarasi dispare — intrucat iepurele alearga mai iute decat cainele – asa, spune Sfantul Simeon,

„alerg si eu dupa Tine, Doamne. Si atunci cand, iata, am reusit si Te-am zarit putin, din nou ai disparut; iar acolo unde am reusit sa-Ti vad umbra, iarasi te-ai facut nevazut.“

Si mai spune destule Sfantul, intr-un fel foarte dulce si dramatic. Este o dulce tiranie a sufle­tului, daca putem spune asa, intrucat sufletul tine la ceea ce iubeste, vrea sa-L prinda pe Domnul si, daca este posibil, sa-L tina, sa nu-i mai scape, iar Acela se face nevazut.

V-as ruga sa ne oprim cu atentie asupra acestui punct. Desigur, nu stiu acum cati dintre noi sunt in stare sa inteleaga, dar, in orice caz, oricati dintre noi am reusi sa intelegem, ceilalti se vor ingriji si ei sa se initieze in acest adevar. Sa luam acest „S-a facut nevazut“. A disparut. Si a disparut exact in clipa in care atat de mult isi doreau acestia ca El sa nu dispara, atat de mult isi doreau ca El sa ramana si sa petreaca acea noapte alaturi de ei, sa vorbeasca, sa Il vada, sa Il auda. Atunci si-au adus aminte ca si pe drum ardea in ei inima lor. Atunci insa nu bagasera de seama prea mult. Acum, insa, cand li S-a aratat Domnul – cand a aparut la ora cinei – si-au adus aminte si isi spuneau intre ei:

„Oare nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile?“

“Dar ei Il rugau staruitor”

Da, asa sunt lucrurile cele duhovnicesti. Si v-as ruga in aceste vremuri sa nu ne rezumam pur si simplu la a fi crestini. Da, suntem crestini, auzim la modul general despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Biserica, insa nu avem nici o initiere in acest sens, in acest adevar. Si de ce? Pentru ca, asa cum stim, ceva-ceva avem si noi cu totii in inimile noastre. Avem fiecare dorul nostru, dragostea noastra, sa zicem asa. Undeva s-a impotmolit inima noastra si, bineinteles, daca este impotmolita nu-L mai gaseste pe Hristos. Nu cunoaste astfel de lucruri inima fiecaruia dintre noi, din pacate, chiar daca este a unui crestin.
Domnul se apropie de noi din prima clipa a existentei noastre, deindata ce ne-am botezat1 crestini ortodocsi. Si asta se continua cu cat ne marim. Iata, si in aceasta clipa, cand suntem aici, cand ascultam, cand citim – precum am facut si ieri si alaltaieri – de indata ce avem o neliniste duhovniceasca, se apro­pie de noi Domnul, vrand sa ne invete. Si daca suntem atenti, atunci toate cate le stie si le spune Domnul si vor ajunge pana in strafundul sufletelor noastre, pe acelea vom incepe sa le simtim, putin cate putin. Este ceea ce am mai spus si alte dati, anume ca si noi aici ceva, ceva tot simtim, altfel nu ne-am aduna aici iar si iar, de fiecare data. Ceva, ceva din caldura lui Hristos tot ajunge in sufletele noastre, in inimile noastre.

„Oare nu ardea in noi inima noastra?”

Insa problema aici este faptul ca, atunci cand se apropie Domnul de noi, cand ne incalzeste, ne initiaza si ne invata adevarul, noi trebuie sa gasim un mod, asa cum se spune aici, sa-L „fortam”, sa-L obligam, adica, sa ramana langa noi, cand pare ca incepe sa se indeparteze.

„Dar ei Il rugau staruitor“

Are importanta acest lucru. Are importanta. Daca nu spunem: pofteste, nu vine Domnul. Daca nu spunem: hai, nu vine. Insa exact acelasi lucru se intampla acum aici cu acestia doi. Se face ca vrea sa treaca mai departe, insa acestia Il „forteaza” sa ramana.

Asteapta, asadar, Domnul sa-I spunem: „pofteste!”. Iar noi trebuie sa fim capabili sa prindem asta. Trebuie, chiar si daca suntem nepriceputi, dupa cum spune si Domnul despre acestia ca sunt „nepriceputi si zabavnici cu inima“. Pentru ca, daca nu vine lumina lui Dumnezeu, daca nu vine aceasta nastere din nou, daca nu vine harul lui Dumnezeu sa-l faca pe om nou, atunci nepriceput este omul in lucrurile cele sfinte si zabavnic si fara de simtire. Sa nu ni se para ciudat acest lucru. Insa este nevoie sa facem si noi ceva din cele ce tin de noi. Ceea ce puteau sa faca cei doi, au si facut, au insistat sa intre cu ei in casa. S-a intamplat acest lucru deoarece asa a voit si Domnul. „Spuneti-mi sa intru“, ca si cand le-ar fi spus, „iar Eu voi intra.” De aceea i-a chemat, de aceea le-a stat alaturi, de aceea a mers impreuna cu ei: ca sa ajunga la acel moment in care au ajuns.

…de aceea a mers impreuna cu ei

1Si aici este marea problema. Cred ca fiecare suflet de crestin are – trebuie sa aiba – asemenea trairi, asemenea experiente, in care cumva se arata Hristos, in care cumva se dezvaluie, cumva ca o lumina, o lumina stralucitoare, precum fulgerul se arata in sufletul omului, dar dupa iarasi dispare.

„S-a facut nevazut“.

Aceasta este problema. „Nevazut“. Si este nevoie ca noi sa-L vanam. Acesta este, bineinteles, un lucru pe care Domnul nu-l face intamplator. Luati aminte. Asa suntem noi obisnuiti cu trairile omului celui vechi — vrem sa avem, sa agonisim, sa fim multumiti, sa gasim una si buna care sa le aiba pe toate si sa ne asezam si sa ne bucuram de ea -, credem ca asa, cumva, sunt si lucrurile cele sfinte. Nu este asa. Aceasta este trairea omului vechi.
Iar in clipa in care se arata Domnul, cand Se indura de tine si ti Se arata, apare si iti arde sufletul — ca si aici – asa, pentru cateva secunde. Acest lucru il face Domnul ca sa te trezeasca, ca sa te miste, ca sa iti deschida pofta, daca se poate sa spunem asa. Iar cand Domnul dispare, omul se caieste, nu cu cainta cea buna. Se caieste exact pentru ca se misca precum omul cel vechi si vrea, daca se poate, sa-L tina pe Hristos langa el, sa nu-L piarda, sa nu piarda aceasta experienta buna, aceasta traire. Insa se misca nu dupa cum trebuie. Am mai mentionat in legatura cu asta acest exemplu: atunci cand omul vede un trandafir superb, care scoate mireasma placuta si este frumos si la vedere, acela care stie se va aseza alaturi si il va privi si il va mirosi. Un altul, insa, se va arunca asupra lui ca sa si-l insuseasca, sa si-l faca al lui. Il va prinde cu mainile sale si il va smulge, si asa se duce trandafirul, asa se duc toate.
Nu se arata Hristos sunetelor si inimilor care gandesc asa si lucreaza asa. Trebuie sa alergam cu rabdare in urma lui Hristos. Sa ne caim, desigur, atunci cand dispare, dar cainta cea buna, fara sa ne cuprinda pizma, fara sa ne tragem inapoi, ci continu­and sa alergam si sa alergam. Si prin urmare, dupa masura dispozitiei noastre, dupa masura credintei noastre si a modului in care suntem deschisi, vom avea din cand in cand parte de aparitii ale Domnului, insa tot de atatea ori El Se va face si nevazut.

Daca Se va arata Domnul, cu siguranta Se va face si nevazut

Spun Sfintii Parinti:

„Daca vine un semn, tine de el cat poti“[3].

La un astfel de lucru se refera, la atunci cand ai o aseme­nea experienta, cand simti ca te1 atinge Domnul. Este ceva ceresc, nu se compara cu nimic din cele omenesti si pamantesti. Da, tine de ea cat poti. Desigur, ea va pleca; dupa cum vine, asa si pleaca. Si sa vrei sa o tii la nesfarsit, nu sta. Atunci, insa, cand se straduieste omul sa-si adapteze viata la aceste trairi si devine din ce in ce mai crestin, din ce in ce mai credincios si face poruncile Domnului, incep sa se inmulteasca si aceste experiente, aceste aratari ale lui Hristos in inima omului. Si incet-incet, incet-incet va deveni o stare constanta inlauntrul sau.
Spuneam si mai demult, candva, poate unii isi mai aduc minte: Atunci cand deschidem un robinet doar putin, apa curge incet, doar cate o picatura, foarte rar. Daca il deschidem un pic mai mult, si iarasi mai mult, se inmultesc picaturile. Iar daca il deschidem si mai mult, va incepe sa curga continuu. In felul acesta – daca privim cele duhovnicesti prin metafora asta – va avea omul pe Hristos inlauntrul sau neincetat dupa un timp, asa cum El Insusi o promite:

1„Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi, iubi si Eu si Ma voi arata lui“ (Ioan 14, 21),

si

„Iisus a raspuns si i-a zis: Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el” (Ioan 14, 23).

Va veni Hristos in inima crestinului, iar inima sa va deveni locasul Sfintei Treimi, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, locas al lui Dumnezeu.

Insa astazi vroiam sa pun accent mai mult pe acest „si s-a facut nevazut“. Nevazut. Sa nu asteptam sa ni Se arate Hristos si dupa aceea, gata, L-am gasit si am terminat. Daca Se va arata cu adevarat Domnul, Se va face si nevazut dupa aceea. Nevazut. Si asta se va mai intampla si alta data si iar si iar. Insa noi trebuie sa facem ceea ce tine de noi, datoria noastra, exact asa cum au facut cei doi ucenici:

„Dar ei il rugau staruitor“ (Luca 24, 29).

Si continua evanghelistul:

„Si, in ceasul acela sculandu-se, s-au intors la Ierusalim si au gasit adunati pe cei unsprezece si pe cei ce erau impreuna cu ei, care ziceau ca a inviat cu adevarat Domnul si S-a aratat lui Simon. Si ei au istorisit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei la frangerea painii.” (Luca 24, 33-35)

In acel moment, asa obositi cum erau, poate ca nu terminasera nici sa manance, s-au ridicat si au mers la Ierusalim — o considerau datoria lor — sa spuna celorlalti ca au vazut pe Domnul. Si atunci au aflat ca Domnul se aratase si lui Petru.
Macar aceste putine cuvinte pe care le-am spus astazi, fratii mei, sa ne fie pretext de a iubi aceasta cautare, si sa ne invredniceasca Domnul de asemenea aparitii si de astfel de realitati: in timp ce Il vedem si ne bucuram de El si Il vrem, El sa dispara, iar noi sa continuam sa alergam dupa El, pana cand va salaslui Domnul continuu in inima noastra.

13.12.1998 Duminica stramosilor

[1] Cuvantul acesta apartine seriei Viata Teandrica şi a fost tinut la sinaxa de duminica în sala de conferinte „Arhim. Timotei Papamihail”.
[2] Vezi Sfantul Simeon Noul Teolog, Opere, Tesalonic 1990, volumul 3, pp. 226-227.
[3] Sfantul Isaac Sirul, Ascetice.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014)

Suiţi-vă, fraţilor, suiţi-vă

„Dragostea nu cade niciodată.” (1 Corinteni 13, 8)

1După Duminica Izgonirii lui Adam din rai ne întâlnim din nou cu Adam (în Sfinţi) în Duminica a patra din Postul Mare, când Biserica noastră îl prăznuieşte pe Sfântul Ioan, cel ce a scris Scara, „ca pe un nou Adam” (cf. diac. Ioan I. Ică jr.) în care chipul lui Dumnezeu, şters din întâiul Adam, s’a repictat ca o icoană vie cu culorile virtuţilor şi cu penelul Sfântului Duh (cf. Sf. Diadoh al Foticeei). Ajuns prin rugăciune, asceză şi contemplaţie ca o „stea adevărată şi nerătăcită, luminând marginile lumii” (Condac), Sfântul Ioan ne arată scara virtuţilor pe care omul se poate urca la cer. Alcătuită din 30 de trepte (capitole), scrierea sa este sinteza cea mai desăvârşită a literaturii ascetice, iar lectura ei este cea mai importantă dintre lecturile patristice din timpul Postului Mare (cf. Părintele Makarios Simonopetritul).

Vechii iconari din răsăritul ortodox au fost atât de pătrunşi de învăţătura Scării, încât au ilustrat-o inspirat în numeroase icoane, fresce şi gravuri. La noi o întîlnim mai ales în Moldova, cuprinsă în programul iconografic al câtorva biserici mânăstireşti (Dobrovăţ, Râşca, Suceviţa, Sf. Ilie-Suceva, Cetăţuia-Iaşi), dar o vedem şi în Ţara Românească la Hurezi.
Comparând frescele din toate aceste locuri nu putem să nu observăm că zugravii Suceviţei au realizat cea mai amplă interpretare a Scării virtuţilor din întrega iconografie românească. Plasată în centrul faţadei de nord şi chiar pe axul intrării principale în incinta mânăstirii, ea atrage imediat privirile celor ajunşi aici. Rostul acestei „strategii” iconografice este evident, el vizând importanţa întâlnirii cu Sfântul Ioan şi cu Scara sa.
Continuând comparaţia cu bisericile pe care deja le-am menţionat, vom constata că numai la Suceviţa, între ultimile trepte ale scării, apare o distanţă nefiresc de mare care o face aproape imposibil de urcat. Şi întrucât acest detaliu are un scop foarte precis, în chiar acest interval (dintre treptele cu pricina) iconarii l-au zugrăvit pe unul dintre asceţi căzut şi atârnat de scară cu capul în jos.

Luând aminte la cele de mai sus este firesc să ne întrebăm: e cu putinţă ca cineva care a parcurs 29 dintre treptele Scării (şi deci tot atâtea virtuţi) să piardă cetăţenia raiului pentru că nu a reuşit să urce doar o singură treaptă? Care e această treaptă decisivă şi ce vor să ne înveţe iconarii?

Din Scara Sfântului Ioan ştim că treapta cea mai de sus (a 30-a) este a dumnezeieştii iubiri. Deci aceasta îi mai lipsea nefericitului ascet. El nu a mai putut „păşi” pe ea pentru a intra în Împărăţia Cerurilor deoarece, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Toată asceza care nu are iubire este străină de Dumnezeu!”

Prin urmare, chiar dacă aş urca toate cele 29 de trepte, sau, cu alte cuvinte spus, chiar „de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m’am aramă răsunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de-aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (1 Co 13, 8).

Aceasta este învăţătura de taină pe care ne-au descoperit-o genialii iconari ai Suceviţei, care, împreună cu Sfântul Ioan Scărarul, ne îndeamnă pe toţi: „Suiţi-vă, fraţilor, suiţi-vă, punând suişuri în inimile voastre şi luând aminte la proorocul care zice: «Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului nostru, care ne face picioarele noastre ca ale cerbului şi ne pune întru lucruri înalte ca să biruim întru calea lui» (cf. Isaia 2, 3). Alergaţi, rogu-vă, cu cel ce zice: «Să ne sârguim până ce vom ajunge toţi la împreunarea credinţei şi a cunoştinţei lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos» (Efeseni 4, 13), care a fost botezat în cel de al treizecilea an al vieţii sale văzute şi care a urcat pe cea de-a treizecea treaptă a scării celei duhovniceşti, căci Dumnezeu este iubirea” (Sf. Ioan Scărarul).

Ioan Gânscă

Ziua Învierii Domnului: Evanghelia biruinţei asupra morţii

1

Cei îngheţaţi se strâng în jurul focului, cei flămânzi se strâng în jurul mesei, cei care au răbdat suferinţă mare în noaptea cea lungă se bucură la venirea zorilor, cei sleiţi de lupte aprige se veselesc la venirea biruinţei neaşteptate. O, Doamne, prin Învierea ta, Tu Te-ai făcut toate pentru toţi oamenii! O, preabogatule Împărate, cu un dar, Tu ai umplut toate mâinile noastre întinse către cer! Bucuraţi-vă, o, tu, cerule şi, o, tu, pământule, bucuraţi-vă ! Bucură-te, o, tu, cerule, precum se bucură mama care îşi hrăneşte copiii cei flămânzi; bucură-te, o, tu, pământule, precum se bucură copiii la primirea hranei din mâinile mamei lor!
Biruinţa lui Hristos este singura biruinţă întru care se poate bucura întreaga lume, chiar de la începuturi până la sfârşit. Oricare altă biruinţă de pe pământ i-a deosebit şi încă îi deosebeşte pe oameni, unii de alţii. Atunci când un împărat pământesc câştigă o victorie asupra altui împărat, unul dintre ei se bucură, iar celălalt plânge. Atunci când omul iese biruitor asupra vecinului său, sub un acoperiş este cântare, iar sub celălalt este plângere. Nici o izbândă de bucurie de pe pământ nu este lipsită de otrava răutăţii: biruitorul obişnuit, de pe pământ, se bucură atât prin râsul său, cât şi prin lacrimile duşmanului său biruit. El nici nu vede cum loveşte răul prin mijlocirea bucuriei.
Când Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe cel biruit într-o cuşcă de fier, în faţa căreia a mâncat un ospăţ al biruinţei. Răutatea lui i-a fost întreaga sa bucurie; ticăloşia lui a fost hrană veseliei lui. O, fraţii mei, ce scurtă bucurie este răutatea! O, răul este hrană prea otrăvitoare pentru veselie! Când regele Ştefan Duşan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat în pământul bulgar, nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adâncă, a plecat la o mânăstire ca să postească şi să se roage. Acest biruitor a fost mai nobil decât cel dintâi. Dar această biruinţă, ca fiecare biruinţă, nu era lipsită de tăişul pregătit pentru cel care a biruit. Dar chiar şi cea mai înflăcărată istorie a lumii este ca un soare, ale cărui raze sunt pe jumătate luminoase, pe jumătate întunecate.

Numai biruinţa lui Hristos este ca soarele care revarsă raze strălucitoare peste toţi cei care se află sub el. Numai biruinţa lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neînvins. Numai aceasta singură este fără de răutate sau pizmă.

Vei spune că aceasta este o biruinţă plină de taine? Este; dar în acelaşi timp este descoperită şi întregii omeniri, celor vii şi celor morţi.

Vei spune că aceasta este o biruinţă plină de dar? Este, şi mai mult decât atât. Nu este mama mai plină de dar când, nu o dată sau de două ori, îşi izbăveşte copiii de şerpi, dar pentru a-i izbăvi pe ei pentru totdeauna, aceasta merge cu curaj chiar la cuibul şerpilor şi îi arde în întregime?

Vei spune că aceasta este o biruinţă tămăduitoare? Este, tămăduitoare şi mântuitoare pentru vecii vecilor. Această biruinţă aleasă mântuieşte oamenii de rău şi îi face fără de păcat şi fără de moarte. Nemurirea fără lipsirea de păcat ar însemna doar lărgirea puterii răului, şi a răutăţii şi a pizmei, dar nemurirea dimpreună cu lipsa păcatului aduce bucuria fără de margini şi îi face pe oameni fraţii îngerilor minunaţi ai lui Dumnezeu.
Cine nu s-ar bucura întru biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinţa Lui nu L-a făcut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a făcut astfel. Biruinţa Lui nu este egoism, ci dragoste, nu este răpire, ci dăruire. Cuceritorii pământeşti iau biruinţa asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce. Nici măcar un singur cuceritor pământesc, împărat sau căpetenie, nu doreşte ca biruinţa lui să-i fie luată şi dată altcuiva; numai Domnul cel Înviat dăruieşte biruinţa Lui cu amândouă mâinile fiecăruia dintre noi şi nu este supărat, ci mai mult Se bucură atunci când noi, prin biruinţa Lui, ne facem biruitori, cu alte cuvinte mai mari, mai vii şi mai bogaţi decât am fost.
Biruinţele pământeşti arată mai bine când sunt privite de departe, dar sunt mai urâte şi mai respingătoare când sunt privite de aproape; în vreme ce despre biruinţa lui Hristos nu se poate spune de unde arată mai bine, de departe sau de aproape. Privind-o de departe, ne minunăm de aceasta, ca fiind fără de asemănare în strălucirea, curăţia şi harul ei mântuitor. Privind-o de aproape, ne minunăm de aceasta, pentru că sunt învinşi vrăjmaşii cumpliţi şi pentru că au fost sloboziţi robi fără de număr ai lor. Astăzi este ziua cea mai presus de toate zilele anului, închinată prăznuirii acestei biruinţe a lui Hristos şi de aceea se cade să privim această biruinţă de aproape, atât pentru mai buna noastră cunoaştere, cât şi pentru mai marea noastră bucurie.

Atunci să ne apropiem de Domnul nostru înviat şi biruitor şi să ne întrebăm:

Mai întâi: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Învierea Sa?

Apoi: pe cine a slobozit Hristos prin biruinţa Sa?

I. Prin Învierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrăjmaşi ai vieţii şi ai cinstei omeneşti: moartea şi păcatul. Aceşti doi vrăjmaşi ai oamenilor s-au născut atunci când primul om s-a despărţit de Dumnezeu, călcând porunca ascultării faţă de Făcătorul său. În Rai, omul nu a cunoscut nici moartea nici păcatul, nici frica nici ruşinea. Pentru că, despărţindu-se de Dumnezeul cel viu, omul nu a putut cunoaşte nimic despre moarte şi trăind în ascultare desăvârşită faţă de Dumnezeu, el nu a putut cunoaşte nimic despre păcat. Acolo unde nu se cunoaşte moartea nu există frică, şi acolo unde nu se cunoaşte păcatul nu s-a născut nici ruşinea din păcat.
De îndată ce omul a păcătuit împotriva ascultării mântuitoare faţă de Dumnezeu, atât frica, cât şi ruşinea au venit împreună cu păcatul; omul s-a simţit la o depărtare nemărginită faţă de Dumnezeu, şi a simţit dinainte secera morţii asupra lui. De aceea, atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi a întrebat: Adame, unde eşti?, el a spus: Glasul tău am auzit umblând prin Rai şi m-am temut, că gol sunt şi m-am ascuns (Facerea 3, 9-10). Până atunci, glasul lui Dumnezeu îl încurajase, îl bucurase şi îl însufleţise pe Adam, dar atunci, când se săvârşise păcatul, acelaşi glas aducea slăbiciune, groază, moarte. Până atunci Adam se ştia înveşmântat în acoperământul fără de moarte al îngerilor, dar atunci el s-a ştiut stricat de păcat, jefuit, pângărit şi coborât până la treapta animalelor şi coborât până la măsura unui pitic.

Aşadar, fraţii mei, vedeţi cât de îngrozitor este cel mai mic păcat al neascultării faţă de Dumnezeu. Căpătând frică faţă de Dumnezeu, Adam s-a ascuns între pomii Raiului, a început să caute ocrotire în afara Ocrotitorului său, de la animalele lipsite de judecată, pe care le stăpânise pe deplin până atunci. Un păcat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de-al doilea, al treilea, al sutălea, al miilea, până când omul s-a făcut în cele din urmă ca animalul între animale şi ca pământul între cele pământeşti, atât în trup cât şi în suflet. Calea păcătoasă pe care a pornit Adam l-a dus către pământ şi în pământ. Şi astfel Dumnezeu a spus: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19), arătând nu numai judecata lui Dumnezeu, ci şi o socotinţă mai mare asupra celor pământeşti şi a risipirii omului, care, odată începută, a crescut grabnic.

Urmaşii lui Adam, neam după neam, s-au legat din ce în ce mai mult de pământ şi s-au tot fărâmiţat, şi s-au împrăştiat, păcătuind cu ruşine şi murind cu frică şi groază. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu printre pomi, pietre, aur şi ţărână; dar cu cât se ascundeau mai mult, cu atât se lepădau mai mult de adevăratul Dumnezeu şi cu atât L-au uitat mai mult. Natura, care se întindea odinioară la picioarele oamenilor, treptat a crescut până deasupra capului lor, astfel că în cele din urmă aceasta a ascuns cu totul faţa lui Dumnezeu de la ei şi a luat locul Lui. Şi omul a început să-şi facă un dumnezeu din natură: ascultând de ea, purtându-se potrivit cu ea, rugându-se ei şi aducându-i jertfe.
Dar închinarea la natură nu a fost în stare să o izbăvească nici pe aceasta, nici pe om de la moarte şi stricăciune. Calea cumplită pe care o urma omenirea era calea păcatului, şi această cale pierzătoare ducea neînduplecat către cetatea cea una întunecată şi numai una: cetatea morţii. Împăraţii pământului au cârmuit oamenii; păcatul şi moartea au cârmuit atât oamenii, cât şi împăraţii. Cu cât calea ducea mai departe, cu atât sporea greutatea păcatului, precum bulgărul de zăpadă care se rostogoleşte la vale. Omenirea ajunsese în adâncurile deznădejdii când a apărut Biruitorul cel ceresc ca să-i mântuiască.

Biruitorul era Domnul Iisus Hristos. Veşnic fără de păcat şi veşnic fără de moarte, El a trecut prin mormintele oamenilor, presărând florile nemuririi odată cu venirea Lui. Suflarea Lui a spulberat duhoarea păcatului şi morţii au înviat la cuvântul Lui. El, din iubirea Sa pentru oameni, a luat muntele de păcate asupra Lui, în acelaşi chip în care, din iubirea Sa pentru oameni, S-a îmbrăcat în veşmânt de om, muritor. Dar păcatul omenesc era atât de greu şi de cumplit că, sub povara lui, Fiul lui Dumnezeu a pogorât în mormânt. Însutit fie binecuvântat acel mormânt din care a ţâşnit râu întreg de nemurire pentru întreaga omenire!

1

Biruitorul a pogorât dincolo de morminte, până în iad, unde a răsturnat tronul lui satan şi a stricat pământul roditor al tuturor uneltirilor împotriva oamenilor. Din adâncimea mormântului, Biruitorul S-a înălţat în cerurile cele mai înalte, deschizând o cale nouă – către cetatea vieţii. El a stricat iadul întru toată tăria Lui şi, întru tăria Lui, a preaslăvit trupul Său şi S-a înălţat din mormânt întru puterea Lui, care este nedespărţită de aceea a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Blând ca un miel, bunul Domn Iisus Hristos a mers la suferinţă şi la moarte, şi puternic fiind ca Dumnezeu, El a răbdat suferinţa şi a biruit moartea. Învierea Sa este adevărată şi este în acelaşi timp proorocirea şi chipul învierii noastre – pentru că va trâmbiţa, şi morţii se vor scula nestricaţi (I Corinteni 15, 52).

Unii se vor întreba: cum se poate spune că Domnul cel Înviat a biruit moartea, când oamenii încă mor? Cei care vin în această lume prin pântecele mamei lor o vor părăsi prin moarte şi mormânt. Aceasta este regula. Numai că, pentru noi, cei care murim întru Hristos, moartea nu mai este o prăpastie adâncă întunecată, ci naşterea la viaţă nouă şi întoarcere în patria noastră. Pentru noi, mormântul nu mai este un întuneric veşnic, ci poarta la care ne aşteaptă îngerii minunaţi ai lui Dumnezeu. Pentru toţi cei care sunt îndestulaţi de dragoste pentru preafrumosul şi iubitorul Domn Iisus Hristos, mormântul s-a făcut doar ultima împiedicare până a ajunge înaintea feţei Lui, şi această împiedicare este neputincioasă ca pânza de păianjen. Şi astfel slăvitul Apostol Pavel strigă: Că mie a vieţui este Hristos, şi a muri, dobândă (Filipeni 1, 21).

Cum să nu fi biruit Domnul moartea, când moartea nu se face văzută înaintea Lui ? Mormântul nu mai este o prăpastie adâncă, pentru că El a umplut-o cu Sine; nici mormântul nu mai este întuneric pentru că El l-a luminat; nici frică şi groază nu mai este pentru că El arată începutul, nu sfârşitul; nici nu este patria noastră veşnică, ci numai uşa către patrie. Deosebirea dintre moartea dinainte de Învierea lui Hristos şi cea de după este ca deosebirea dintre un incendiu foarte întins şi flacăra unei lumânări. Biruinţa lui Hristos este esenţială, şi de aceea, prin El, înghiţitu-s-a moartea întru biruinţă (I Corinteni 15, 54).

Alţii se vor întreba: cum se poate spune că Domnul cel Înviat a biruit păcatul, când oamenii încă păcătuiesc? Domnul a biruit păcatul cu adevărat. El a biruit păcatul prin zămislirea şi naşterea Sa fără de păcat; apoi prin viaţa curată şi fără de păcat de pe pământ; apoi prin suferinţa Sa pe Cruce, El fiind Cel Drept; şi în cele din urmă El a încununat această biruinţă prin Învierea Sa cea slăvită. El S-a făcut leacul, leacul potrivit şi de netăgăduit împotriva păcatului. Cel care este lovit de păcat numai de Hristos poate fi tămăduit. Cel care nu doreşte să cadă în păcat, numai cu ajutorul lui Hristos poate schimba această dorire în realitate.

Când oamenii au descoperit vindecarea variolei, ei au spus: am biruit această boală ! Ei au spus acelaşi lucru când au descoperit vindecarea pentru amigdalită, durere de dinţi, gută şi alte boli asemănătoare: le-am biruit ! Deci, descoperirea vindecării unei boli înseamnă biruirea ei.

Hristos este cu atât mai mult cel mai mare Doctor din istoria omenirii, pentru că El a adus oamenilor vindecarea pentru boala care se află dincolo de toate bolile – pentru păcat, din care s-au născut toate celelalte boli şi toate celelalte suferinţe ale omului, atât trupeşti cât şi sufleteşti. Acest leac este El Însuşi, Domnul cel Înviat şi viu. El este singurul Leac bine lucrător împotriva păcatului. Dacă oamenii, chiar şi astăzi, păcătuiesc, şi păcătuind ajung la pieire, aceasta nu înseamnă că Hristos nu a biruit păcatul, ci numai faptul că acei oameni nu au luat acel leac, unul şi numai unul, împotriva bolii lor aducătoare de moarte; aceasta înseamnă fie că nu Îl cunosc îndeajuns pe Hristos ca leac, ori, dacă Îl cunosc pe Domnul, ei nu iau folos de la El, dintr-o pricină sau alta.
Dar istoria arată, prin mii şi mii de glasuri, că cei care folosesc acest leac pentru sufletele lor şi îl iau în trupurile lor, se tămăduiesc şi se fac întregi. Cunoscând slăbiciunea fiinţei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a pregătit leacul pentru cei credincioşi, ca aceştia să Îl ia ca hrană şi băutură sub chipul văzut al pâinii şi al vinului. Aceasta a făcut Iubitorul de oameni din dragostea Lui nemăsurată pentru oameni, pur şi simplu pentru a le uşura apropierea de leacul de viaţă dătător împotriva păcatului şi a stricăciunii aduse de păcat. Cela ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu, întru mine petrece, şi eu întru el … şi acela va fi viu prin mine (Ioan 6, 56-57). Cei care păcătuiesc hrănesc păcatul şi viaţa care se află în ei se pierde prin păcat. Însă, cei care se hrănesc cu Domnul cel viu, se hrănesc cu viaţă şi viaţa din ei sporeşte tot mai mult şi moartea se împuţinează. Şi cu cât viaţa sporeşte, cu atât păcatul se micşorează. Dulceaţa neroadă şi întunecată a păcatului se înlocuieşte în ei cu dulceaţa plină de bucurie şi de viaţă dătătoare a Biruitorului Hristos.

Binecuvântaţi sunt cei care au încercat şi au simţit această taină în viaţa lor. Ei se pot numi fii ai luminii şi copii ai harului. Când vor trece din viaţa aceasta, ei vor părăsi spitalul fără să mai fie bolnavi, ci oameni sănătoşi.

II. Ne întrebăm acum: pe cine a slobozit Domnul cel Înviat prin biruinţa Lui asupra păcatului şi a morţii? Oamenii unui singur popor sau ai unui neam ? Oamenii unei clase sau poziţii sociale? Nu, sub nici un chip. O asemenea slobozire ar fi, în esenţă, biruinţa răutăcioasă a cuceritorilor pământeşti. Domnul nu Se numeşte iubitorul iudeilor, sau iubitorul grecilor, sau iubitorul săracilor, sau iubitorul aristocraţilor, ci Iubitorul de oameni. El a pregătit biruinţa Sa pentru toţi oamenii, fără nici un fel de deosebire între oameni, pe care numai ei singuri le născocesc şi le socotesc. El a dobândit biruinţa pentru totdeauna şi pentru ajutorul tuturor oamenilor zidiţi şi le-a dăruit-o tuturor.
Celor ce primesc această biruinţă şi aceasta se face şi biruinţa lor, El le-a făgăduit viaţă veşnică şi sălăşluirea dimpreună cu El în Împărăţia cea cerească. El nu sileşte pe nimeni să primească această biruinţă, cu toate că are un preţ atât de scump, ci lasă oamenilor libertatea de a alege dacă o primesc sau nu. Aşa cum omul în rai a ales în chip liber căderea, moartea şi păcatul din mâinile lui satan, tot aşa omul este liber şi acum să aleagă viaţa şi mântuirea din mâinile Domnului celui biruitor. Biruinţa lui Hristos este un balsam, balsam de viaţă dătător, pentru toţi oamenii, toţi cei care au căpătat lepră din păcat şi din moarte.

Acest balsam îi face pe bolnavi sănătoşi şi pe cei sănătoşi şi mai sănătoşi.

Acest balsam înviază morţii şi dă mai multă tărie vieţii celor ce sunt în viaţă.

Acest balsam înţelepţeşte omul, îl înnobilează şi îl îndumnezeieşte; îi sporeşte puterea însutit, înmiit şi îi înalţă cinstirea cu mult deasupra întregii naturi, în starea ei de slăbiciune, până la strălucirea şi frumuseţea îngerilor şi arhanghelilor lui Dumnezeu.

O, balsam preafrumos şi dătător de viaţă! Ce mână nu te-ar lua pe tine? Ce inimă nu te-ar pune pe rănile ei? Care gură nu ţi-ar cânta cântări de laudă? Care pană nu ar scrie minunile pe care tu le-ai lucrat? Care abac nu ar socoti toate vindecările pe care le-ai făcut celor bolnavi şi învierile din morţi săvârşite de tine până acum? Care lacrimi nu ar curge spre recunoştinţa faţă de tine?

Atunci, veniţi toţi fraţii mei, care vă temeţi de moarte. Veniţi mai aproape de Hristos cel Înviat şi Cel care Înviază, şi El vă va slobozi pe voi din moarte şi din frica de moarte.

Veniţi toţi cei care trăiţi sub ruşinea păcatelor voastre săvârşite în chip deschis sau în ascuns. Apropiaţi-vă de Izvorul de apă vie, care vă spală şi vă curăţeşte şi care poate să facă din vasul cel mai murdar vas mai alb ca zăpada.

Veniţi toţi cei care căutaţi sănătatea, puterea, frumuseţea şi bucuria. Iată, Hristos cel înviat este Izvorul tuturor acestora. El vă aşteaptă cu milă şi cu dragoste aprinsă, voind ca nici unul să nu se piardă.

Închinaţi-vă înaintea Lui, în trup şi în suflet. Uniţi-vă cu El cu toată mintea şi gândurile voastre. Îmbrăţişaţi-L din toată inima voastră. Nu aduceţi slavă înrobitorului, ci Eliberatorului; nu vă uniţi cu pierzătorul, ci cu Mântuitorul; nu îmbrăţişaţi pe cel străin, ci pe Rudenia voastră cea mai apropiată şi Prietenul vostru cel mai drag.
Domnul cel Înviat este minunea minunilor, dar în timp ce este minunea minunilor, El este de aceeaşi fire cu voi – fire omenească adevărată, firea cea dintâi, aşa cum era a lui Adam în rai. Firea omenească adevărată nu a fost zidită pentru a fi înrobită firii lipsite de judecată, care o înconjoară, ci ca să stăpânească firea prin puterea ei. Adevărata fire a omului nu stă nici în nevrednicie, nici în boală, nici în moarte şi nici în păcătoşenie, ci în slavă şi sănătate, nepăcătoşenie şi viaţă veşnică.
Domnul cel Înviat a sfâşiat catapeteasma care despărţea dumnezeirea de omenirea cea adevărată şi ne-a arătat în El măreţia şi frumuseţea şi ale uneia şi ale celeilalte. Nici un om nu poate să cunoască pe Dumnezeu adevărat decât numai prin Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat; şi nimeni nu poate să cunoască omul adevărat decât numai prin El.

Hristos a înviat, fraţii mei!

Prin Învierea Lui, Hristos a biruit păcatul şi moartea, a stricat împărăţia întunericului lui satan, a slobozit pe oamenii cei înrobiţi şi a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu şi ale omului. Slavă şi laudă să Îi aducem Lui, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

episcop Nicolae Velimirovici

Invierea lui Iisus Hristos

1

Daca insa Hristos, dupa repausarea Sa, ar fi ramas intru mormant, si intru moarte si n-ar fi inviat, nici s-ar fi inaltat la cer, atunci nu numai ca minuni mai mari nu s-ar fi putut face in numele Lui, dar nici una.

Multi pun intrebarea: pentru ce Hristos nu S-a aratat iudeilor indata dupa invierea Sa? Dar aceasta este o intrebare de prisos si nefolositoare. Daca Hristos ar fi nadajduit ca ei prin aceasta s-ar fi intors la credinta, negresit El n-ar fi pregetat, dupa invierea Sa, a Se arata tuturor.

Cum ca ei n-ar fi crezut nici cand El li S-ar fi aratat dupa invierea Sa, o dovedeste invierea lui Lazar. Acesta murise de patru zile, asa ca putea si trecuse in putreziciune. Dar Hristos l-a rechemat la viata inaintea ochilor iudeilor, si iarasi i-a desteptat; insa cu toate acestea, El n-a putut a-i aduce la credinta; dimpotriva, i-a facut mai mari vrajmasi ai Sai. Caci ei au venit si voiau pentru aceasta a-L omori. Daca ei n-au crezut in El cand a sculat din moarte pe un altul, nu s-ar fi infuriat ei oare asupra Lui mai tare, cand El li S-ar fi aratat iarasi ca inviat? Ei prin aceea negresit nu s-ar fi indreptat, ci necucernicia si osanda lor ar fi sporit. Asadar pentru ca El sa-i scape de o tulburare de prisos, nu S-a aratat lor, ci numai ucenicilor Sai; caci El i-ar fi expus la o mai mare pedeapsa, daca dupa rastignire S-ar mai fi aratat lor.

Asadar, El S-a retras de la ochii lor, pentru ca sa-i crute, dar S-a aratat lor prin minunile Apostolilor Sai. Era totuna ori sa fi vazut pe Cel inviat, ori sa fi auzit pe Petru graind slabanogului: „in numele lui Iisus Hristos, scoala-te si umbla“ (F.A. 3, 6).

In adevar, aceste minuni ale Apostolilor, savarsite in numele lui Hristos, erau dovada cea mai puternica despre invierea Domnului, convingand despre invierea Sa mai mult decat aratarea Sa personala. Aceasta se adevereste din urmatoarele: Hristos a inviat si S-a aratat ucenicilor Sai, dar totusi si intre acestia s-a gasit unul, care nu voia sa creada in invierea Domnului, adica Toma. El dorea chiar ca, inainte de a crede, sa puna degetul sau pe semnele ranilor si cu mana sa sa poata pipai coasta Domnului. Acest ucenic petrecuse cu Domnul in curgere de trei ani, mancase cu Domnul de-a pururea la o masa, vazuse cele mai mari semne si minuni, auzise pe insusi Domnul vorbind, iar si acum, cand el a vazut, pe Domnul inviat, nu voia sa creada, pana ce mai intai nu a vazut semnele cuielor si rana cea pricinuita de sulita! Spune-mi mie, in asemenea imprejurari ar fi crezut oare toata lumea, daca ar fi vazut pe Cel inviat? Cine ar putea cuteza sa afirme aceasta?
Dar noi putem inca si din o alta imprejurare a dovedi ca minunile Apostolilor ne conving despre invierea lui Hristos mai puternic decat privirea insusi a inviatului. Cand poporul a auzit cum a zis Petru catre slabanog: „in numele lui Iisus Hristos, scoala-te si umbla“, au crezut mai multe mii (F.A: 4, 4). Acel Apostol, Toma, a vazut pe Cel inviat, si totusi nu voia sa creada; dar acesti vrajmasi ai lui Hristos au vazut minunea lui Petru, si pentru ea au primit credinta.

Asadar, aceasta minune a trebuit sa-i fi convins despre inviere mai lamurit si mai puternic decat insasi privirea. De aceea, minunile si semnele Apostolilor sunt dovada cea mai puternica despre invierea Domnului. De aceea, zice El insusi: „Adevar, adevar zic voua, cel ce crede in Mine va face aceleasi, lucruri, pe care Eu le fac, ba inca si mai mari va face“ (In. 14,12). Caci fiindca intre acestea urmase rastignirea si multi prin aceea se scandalizasera, de aceea acum era trebuinta de minuni mai mari.

Daca insa Hristos, dupa repausarea Sa, ar fi ramas intru mormant, si intru moarte, precum afirma iudeii, si n-ar fi inviat, nici s-ar fi inaltat la cer, atunci nu numai ca minuni mai mari nu s-ar fi putut face in numele Lui, dar nici una.

Luati aminte, ca in cele zise se cuprinde dovada cea mai indestulatoare a invierii lui Hristos. Repet inca o data: Hristos, in cursul petrecerii Sale pe pamant, a savarsit semne si minuni, a sculat morti, a vindecat leprosi, a alungat duhurile cele rele, dupa aceea a fost rastignit si, dupa cum afirma iudeii, nu a mai inviat.

Ce trebuie sa raspundem noi acum iudeilor? Noi trebuie sa le zicem: Daca Hristos nu a inviat, cum dupa rastignirea Lui au putut sa se faca in numele Lui inca mai mari minuni decat acelea pe care le-a facut El insusi? Niciodata n-a facut cineva dupa moartea sa lucruri mai mari decat in viata sa; insa, dupa moartea lui Hristos, numele Sau a lucrat minuni care, dupa fel si insusire si in tot chipul au fost mai mari, caci niciodata in timpul vietii Domnului umbra Sa n-a sculat morti, dar umbra Apostolilor, prin puterea lui Hristos, a facut aceasta de mai multe ori.
Si iarasi minunile dupa inviere au fost mai mari, caci la minunile cele de mai inainte era insusi poruncitorul, iara dupa rastignirea Sa, chiar slugile Lui numai cu numele Lui au facut minuni inca si mai mari si mai inalte, asa ca prin aceasta puterea Sa a stralucit si mai tare si mai slavit. Caci aceea, ca un altul numai prin chemarea numelui lui Hristos a facut minuni, este mult mai mare decat cand El singur ar fi savarsit minunile. Vedeti, iubitilor, ca minunile Apostolilor dupa invierea Domnului au fost mai mari decat minunile lui Iisus Hristos insusi?

Nu este oare aceasta o indestulatoare dovada despre inviere?

Sfantul Ioan Gura de Aur

Invierea Sa

1

Dumnezeirea lui Hristos, care era unită cu trupul Său cel mort, aşezat în mormânt (iar cu sufletul Său era în iad), a dat poruncă sufletului să se întoarcă în trupul Său, să-l învieze, şi apoi să iasă din mormânt, înviat, fără să deschidă mormântul şi fără ca vreunul dintre soldaţii care păzeau mormântul cu mare atenţie să bage de seama. Iar aceştia au continuat să păzească mormântul, ca nu cumva ucenicii să vina, să fure trupul Domnului şi să înşele lumea, spunându-le că Hristos a înviat. Dacă nu ar fi putut să iasă din mormânt fără să-l deschidă şi fără ca vreunul dintre ostaşi să-L surprindă, nu ar fi fost Dumnezeu şi nu ar fi putut învia din morţi. Dar, tocmai pentru că era Dumnezeu, de aceea a înviat din morţi şi a ieşit din mormânt fără să-l deschidă şi fără (repetăm!) ca vreunul dintre soldaţii păzitori să-L surprindă. Pânza cu care fusese înfăşurat trupul Său cel mort era exact aşa cum fusese pusă pe El, numai că acum lipsea trupul. Mahrama cu care înveliseră capul Său s-a găsit chiar acolo unde fusese capul celui mort, înfăşurată, într-o parte (v. Ioan 20, 6), exact aşa cum fusese pusă în jurul capului Său. Acesta este un semn!

Soldaţii care păzeau mormântul au fugit şi au anunţat despre evenimentele petrecute la mormânt. Erau atât de şocaţi, încât i-au convins pe toţi, chiar şi pe arhierei, că cele ce li s-au întâmplat nu erau fantezii, ci purul adevăr. Arhiereii trebuiau şi acum să falsifice lucrurile, cum că ucenicii au reuşit să dezgroape trupul lui Hristos; că i-au plătit cu generozitate pe soldaţi şi le-au spus să zică lumii: „Ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat pe când noi dormeam”, şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face (Matei 28,13-14). Dar dacă soldaţii dormeau, cum de ştiau cine a furat trupul? Iar dacă totuşi au ştiut, de ce nu au pornit să-i caute de cum s-au trezit? Şi mai spuneau că au să ia cele mai severe măsuri de siguranţă ca ucenicii să nu fure trupul Domnului Hristos şi să nu înşele lumea!… Iar asta, adică să înşele lumea, au făcut-o acum chiar ei, conducătorii religioşi ai poporului!1

„Orice ai face, nu te cred”, spune o zicală. Cu alte cuvinte, arunci când cineva nu vrea să creadă, chiar de ar vedea pura realitate în faţa sa, nu doar s-o audă, o va deforma. Va tăia, va coase, după măsurile credinţei lui. Este capabil să creadă cele mai imposibile lucruri, dar nu să se smerească şi să primească adevărul Evangheliei. Am văzut asta limpede la arhierei şi la farisei, la felul în care au reacţionat la învierea lui Hristos.

Nota:

1 Frank Morişson a fost un jurist respectabil care credea în Hristos, dar nu credea şi în învierea Sa. A scris o carte cu titlul Cine a rostogolit piatra?, unde, chiar în primul capitol, mărturiseşte: „Niciodată nu m-am aşteptat că o să reuşesc să scriu o astfel de carte.” Cercetând, a ajuns la următoarea concluzie: cu toate măsurile draconice luate de iudei, era în mod firesc imposibil ca trupul lui Hristos să fie furat. Şi de atunci a crezut în învierea Sa (Frank Morişson, Who Moved the Stone?, Londra, Faber and Faber, 1930).

Vasilios Bacoianis Arhim., Hristos Necunoscut. Ceea ce nu stiam despre Iisus Hristos, Editura De Suflet